Raport asupra vizitei la Penitenciarul Bucureşti Jilava

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Două reprezentante ale APADOR-CH au vizitat Penitenciarul
Bucureşti Jilava pe data de 12 iunie 2008.

1.     
Aspecte
generale

1.1.
Partea mai „nouă” a penitenciarului a fost construită în 1973. Însă
aripile vechi nu au trecut prin reparaţii capitale nici atunci, nici mai
târziu.  Consecinţa este că,
în prezent, corpul cel mai vechi de clădire are subsolul complet inundat
şi plin de dejecţii. Singura soluţie este înlocuirea întregului sistem de canalizare, numai că nu sunt bani  pentru această
operaţiune complicată şi costisitoare. Din cauza acestui focar
de infecţie, această parte a spaţiilor de deţinere este
invadată de şobolani şi gândaci (unii deţinuţi au
adăugat şi ploşniţe), fără a mai pomeni de
mirosurile pestilenţiale. În opinia asociaţiei, această situaţie – care pune în pericol grav starea de
sănătate a deţinuţilor – este  intolerabilă şi echivalează cu tratament inuman şi degradant.

În plus, în cele mai multe dintre camerele de deţinere sunt şi
păduchi, aceasta datorându-se în principal stării avansate de degradare a saltelelor. În mod evident,
nicio deparazitare nu poate fi eficientă atâta timp cât nu se înlocuiesc
saltelele, lucru mult mai puţin costisitor decât o reparaţie
capitală. Administraţia penitenciarului susţine că a avut
contracte cu mai multe firme de dezinsecţie/deratizare dar că toate
au „dat bir cu fugiţii” când s-au confruntat cu realitatea din
penitenciar.

1.2. O
altă problemă bine cunoscută este calitatea extrem de proastă
a apei de la robinete (tulbure şi plină de impurităţi),
imposibil de băut şi riscantă la spălat. Soluţia este
aceeaşi ca şi pentru sistemul de canalizare adică înlocuirea tuturor ţevilor subterane  şi tot acelaşi este şi
răspunsul:administraţiei penitenciarului „nu sunt bani”.S-a
făcut, totuşi, un efort şi s-a reuşit instalarea unor
aparate de filtrat apa în toate secţiile deţinere (câte unul pe
secţie) ceea ce a rezolvat – parţial şi temporar – problema apei
potabile. Deţinuţii au acces la aparat ori de câte ori sunt
scoşi din camere, dar niciodată între orele 22.00 (stingerea) şi
6.00 (deşteptarea).

1.3. În 2006, Ministerul Justiţiei – în
subordinea căruia se află şi Administraţia
Naţională a Penitenciarelor – anunţa dezafectarea Penitenciarului Jilava şi mutarea pe un teren
din  vecinătatea
Bucureştiului, în oraşul Pantelimon. APADOR-CH a reţinut atunci
că terenul, împreună cu o garnizoană militară dezafectată
ce urma să fie reparată şi reamenajată, ar fi fost preluate
de la MApN. Unii funcţionari publici de la Jilava cred că viitorul
penitenciar va fi o construcţie complet nouă şi nu o fostă
garnizoană. Alţii susţin că acolo a fost o garnizoană
care trebuie restructurată integral pentru a putea fi folosită ca loc
de deţinere. Oricum, toţi au spus că în Pantelimon nu s-a lucrat şi nu se lucrează
deloc, de doi ani de zile. Singura modificare faţă de anul
preluării este prezenţa a patru agenţi de penitenciar (dintre
angajaţii penitenciarului Bucureşti Jilava) care păzesco clădire goală,
nefinisată şi neracordată la 
electricitate şi termoficare. Se crează astfel un cerc vicios: nu se investesc bani pentru
reparaţii capitale absolut necesare la Jilava (canalizare, conducte de
apă potabilă) pentru că penitenciarul ar urma să se mute în
Pantelimon, dar  noua locaţie este,
deocamdată, inutilizabilă şi nici nu se întrevede finalizarea sa
într-un viitor apropiat.

APADOR-CH cere conducerii Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor să reanalizeze
situaţia şi să aloce de urgenţă sumele necesare fie
pentru reparaţii capitale la Jilava fie pentru urgentarea lucrărilor
de amenajare din Pantelimon.

1.4. O problemă aparent măruntă dar
cu impact negativ asupra deţinuţilor din întreg sistemul penitenciar
se referă la un ordin al ministrului de justiţie (nr.3042/2007) care
le interzice să ţină în camere animale de companie şi plante, indifente dacă sunt
periculoase sau nu! Este aproape
imposibil de înţeles motivul care
a dus la această interdicţie generală. APADOR-CH a întâlnit
destule cazuri de deţinuţi „răi” care îngrijeau cu dragoste
şi devotament pisici sau plante. Este un gen de terapie eficientă şi deloc costisitoare pentru
administraţia penitenciară. Asociaţia solicită revocarea acelor  prevederi din  ordin care
interzic deţinuţilor să ţină în camere animale şi
plante, atât timp căt nu pun în pericol deţinuţii sau
cadrele din penitenciar (de exemplu: peşti, plante de apartament). 

1.5.
Un alt aspect ce vizează toate penitenciarele este interzicerea primirii pachetelor cu mâncare şi alte produse (primul
pas  – interdicţia de a primi
colete poştale – a fost deja făcut), ce ar urma să intre în
vigoare din octombrie-noiembrie a.c. 
Deţinuţii îşi vor putea procura cele necesare numai de la magazinele din incintele
penitenciarelor.  APADOR-CH
consideră măsura prematură,
deoarece sistemul penitenciar românesc nu
poate, încă, asigura hrană de un nivel acceptabil. Firesc ar fi
ca interdicţia – de altfel, de înţeles – să intre în vigoare numai după
îmbunătăţirea substanţială a calităţii
hranei, inclusiv prin externalizarea serviciilor de preparare şi
distribuire.  În acelaşi timp,
asociaţia este îngrijorată de propunerea – discutată la ANP – ca
penitenciarele să îşi deschidă propriile magazine şi
să renunţe complet la serviciile diverselor firme din afara
sistemului. Indiferent de formula la care s-ar ajunge (gestiune şi
servicii asigurate fie de angajaţi, fie de deţinuţi, fie de
ambii), APADOR-CH are convingerea că vor apărea multe suspiciuni
şi acuze din toate părţile, pe lângă eventuala
încărcare a personalului cu atribuţii pentru care nu este
pregătit. Asociaţia cere
păstrarea sistemului actual de externalizare
a acestor servicii, cu clauze contractuale mai stricte (cantitate
şi calitate a mărfurilor, preţuri similare cu cele de pe
piaţa liberă etc.).

1.6. ANP a început
derularea unui proiect-pilot (la Penitenciarul Jilava din 2 iunie a.c. şi,
se pare, şi la Penitenciarul Rahova) pentru limitarea transmiterii de boli
infecţioase între deţinuţii ce se declară dependenţi de droguri injectabile. Pe
scurt, un deţinut din această categorie, care doreşte să fie inclus în proiect (coordonat la nivel
naţional de Biroul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi
Criminalitate, UNODC Romania) primeşte la început, o seringă de
unică folosinţă şi un
număr de cod de consumator de la cabinetul medical. Apoi, după
folosire, returnează seringa şi primeşte una nouă,
operaţiunea de schimb desfăşurându-se prin intermediul unui
deţinut voluntar. Codul de consumator este trecut într-un registru la care
nu are acces decât medicul. Principala problemă este, în opinia
asociaţiei este faptul că deţinuţilor toxicomani li se
distribuie seringi în lipsa unui tratament substitutiv (metadonă). Aceste
două tipuri de măsuri (distrbuiţia de seringi şi
tratamentul cu agonişti de opiacee) sunt prevăzute ca fiind componentele
aceluiaşi program de reducere a riscurilor asociate consumului de
droguri  – PIT 4 – şi sunt
considerate a fi eficiente numai dacă sunt aplicate simultan. Cadrul legal
pentru implementarea în penitenciare a unor astfel de programe a fost deja stabilit
prin Ordinul   Ministrului
justiţiei nr. 1216/2006 privind modalitatea de
derulare a programelor integrate de asistenţă medicală,
psihologică şi socială pentru persoanele aflate în stare
privativă de libertate, consumatoare de droguri. După cunoştinţa
APADOR-CH în niciun penitenciar din ţară nu se distribuie
metadonă sau alţi agonişti de opiacee.

Ca urmare este foarte clar că deţinuţii care recurg la
schimbul de seringi le utilizează pentru a-şi injecta droguri iar drogurile
sunt cu desăvârşire interzise în sistemul penitenciar. Se
organizează frecvent percheziţii inopinate în camere şi
percheziţii corporale (obligatorii după vizitele rudelor/prietenilor
etc.), se controlează conţinutul pachetelor primite – inclusiv prin
scanare – se  recurge la informatori
dintre deţinuţi etc. Prin
urmare, teoretic cel puţin, deţinuţii nu au cum să îşi procure droguri – şi încă şi
injectabile. Dacă se înscriu în programul de schimb de seringi,
înseamnă că admit că îşi
procură droguri pe căi ilegale,
ceea ce ar putea avea consecinţe juridice. APADOR-CH îşi
exprimă temerea că, mai curând sau mai târziu, informaţiile culese de medicii de penitenciar – singurii
presupuşi a cunoaşte identitatea deţinuţilor consumatori –
vor ajunge şi la ceilalţi angajaţi, poate şi la poliţie
sau parchet. Un proiect pornit, probabil, cu cele mai bune intenţii,
se poate uşor transforma într-o capcană pentru deţinuţi.
Suspiciunea există şi printre aceştia de vreme ce, după
două săptămâni de la demararea proiectului-pilot, s-au
înregistrat doar cinci „interesaţi”. Atenţie: potrivit unor
statistici neoficiale, cam 80% din cei
peste 1400 de deţinuţi ar fi fost – sau încă sunt –
dependenţi de droguri. Sigur că nu toţi se injectează
dar cinci  „amatori” este, totuşi, prea 
puţin. În plus, personalul are dificultăţi cu recrutarea
deţinuţilor voluntari (însărcinaţi cu schimbul efectiv de
seringi), care se tem că ar putea fi etichetaţi ca „sifoane”
(informatori) de colegii de detenţie. În
opinia asociaţiei, schimbul de seringi uzate contra altora noi ar trebui
organizat în aşa fel încât să asigure
anonimatul consumatorilor (poate ceva de genul distribuirii
prezervativelor) şi să fie asociat cu un program de distribuire de
metadonă.

 

2.     
Efective
şi cazare

La data vizitei efectivul de deţinuţi se ridica la 1460, din care
1323 bărbaţi adulţi şi 137 tineri între 18 şi 21 de
ani. Pe regimuri de deţinere, repartizarea era următoarea: 37 la
regim de maximă siguranţă, 268 la regim închis, 446 la regim
semideschis şi 41 la regim deschis. Patru deţinuţi
condamnaţi pe viaţă erau cazaţi în 4 camere, împreună
cu deţinuţi cu pedepse peste 15 ani, în secţia de maximă
siguranţă. Restul de 668 nu erau repartizaţi pe regimuri de
detenţie doarece se aflau în arest preventiv.

În privinţa spaţiului de cazare, APADOR-CH susţine de
aproape 10 ani aplicarea
recomandării Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) din
1999 şi anume 4 mp şi 8 mc de
aer per deţinut. Din păcate, Legea nr. 275/2006
menţionează doar că 
spaţiul per deţinut se stabileşte prin ordin al
ministrului justiţiei, care – după ştiinţa asociaţiei
– nu există. Prin urmare, se aplică în continuare vechea normă
de 6 mc de aer pentru fiecare persoană privată de libertate. Pentru a
înţelege diferenţa dintre norma recomandată şi cea
practicată, iată un exemplu concret: camera 305 are următoarele
dimensiuni: lungime – 9,61 m, lăţime – 4,7 m, înălţime – 3
m. Suprafaţa camerei este de 45,17 mp iar volumul de 135,5 mc. La data
vizitei, în această cameră erau cazaţi 18 deţinuţi.
Revine deci pentru fiecare dintre ei o suprafaţă de numai 2,5 mp din
cei minim 4 recomandaţi de CPT. După metoda de calcul practicată
de autorităţile române, deţinuţii de la camera 305  au chiar spaţiu excedentar,
fiecăruia revenindu-i 7,5 mc de aer.

La nivelul întregului
penitenciar situaţia se prezintă în felul următor: suprafaţa totală a spaţiilor
de deţinere este de 3034,81 mp iar efectivul total de deţinuţi
este de 1460 adică doar 2,08 mp/deţinut, jumătate din minimul
recomadării CPT.  

Referitor la personalul de penitenciar, cifrele furnizate de
administraţie arată că în total sunt 555 de angajaţi
şi 151 de locuri libere. Filosofia schemei de personal a rămas
neschimbată: paza, tratamentul, escorta şi siguranţa locului de
deţinere domină în proporţie covârşitoare (351 de
ofiţeri şi agenţi plus 29 la grupa de intervenţii) în vreme
ce serviciul de educaţie şi asistenţă socială şi
respectiv cel medical au numai câte 19 angajaţi, câţiva dintre
aceştia fiind detaşaţi şi nu salariaţi
permanenţi. Restul personalului se ocupă de contabilitate, evidenţă,
resurse umane etc. Prin urmare, accentul major cade în continuare pe aspectul punitiv al privării de
libertate, în vreme ce educarea,
pregătirea pentru reinserţia socială după liberare – factori esenţiali pentru reducerea
riscului de recidivă – sunt neglijate şi neglijabile.

 

3.     
Serviciul de
educaţie şi asistenţă socială

Însăşi structura personalului de la serviciul de educaţie
şi asistenţă socială poate fi un argument în sensul celor
afirmate mai sus: trei psihologi – din care două tinere debutante – trei
asistenţi sociali lipsiţi de experienţă, un agent de
penitenciar care este monitor sportiv, o agentă care se ocupă doar de
evidenţa documentelor, un agent tehnic, preotul ortodox şi nouă
educatori, inclusiv directoarea serviciului. Prin urmare, personalul
insuficient şi parţial nepregătit pentru munca extrem de grea cu
deţinuţii. La aceasta se adaugă şi faptul că Jilava
este, în principal, un penitenciar de tranzit, ceea ce înseamnă o mare
fluctuaţie a populaţiei carcerale şi, deci, o dificultate în
plus în desfăşurarea programelor. Surprinzătoare este lipsa de interes manifestată de
înşişi deţinuţii (semi)analfabeţi faţă
de orice presupune un minim efort intelectual, exemplul cel mai frapant fiind
cel al frecventării cursurilor şcolare elementare sau de
alfabetizare: din 80 de deţinuţi înscrişi iniţial, au
rămas doar şapte până la
absolvire, în ciuda stimulentelor prevăzute de Legea nr. 275/2006   (câştig în bani – 30% din salariul minim pe economie şi zile-câştig).  În schimb, deţinuţii cu ceva
şcoală au solicitat cursuri de limbi străine (italiană
şi engleză) ce s-au şi ţinut, atât cursanţii cât
şi profesorii fiind deţinuţi. Sectorul educativ mai
organizează vizite în afara penitenciarului şi, desigur,
activităţi sportive, de mare interes pentru deţinuţi. O
decizie bizară a conducerii – de care s-au plâns mulţi
deţinuţi – interzice jocul cu
mingea în curţile de plimbare, sub pretextul că ar fi fost
distruse … gardurile! Accesul cu mingi este permis numai pe terenul de sport unde deţinuţii sunt scoşi
odată pe săptămână, prin rotaţie. Curţile de
plimbare nu sunt dotate nici măcar cu bănci şi sunt expuse
razelor solare şi intemperiilor, nefiind acoperite decât cu plase de
sârmă. Deţinuţii care ies la aer nu pot face altceva decât
să stea sau să se plimbe ore întregi. APADOR-CH cere administraţiei penitenciarului Jilava să renunţe la
interdicţia folosirii mingilor în curţile de plimbare. 

 

4.     
Asistenţa
medicală

Asistenţa medicală pentru deţinuţi este complet
separată de cabinetul medical al angajaţilor. Trei medici
generalişti, care lucrează câte 7 ore zilnic plus gărzile
şi şase asistenţi pe tură (câte unul pentru fiecare din
cele 6 secţii de deţinere, inclusiv noaptea) se ocupă de
sănătatea celor peste 1400 de deţinuţi. Pentru că
asociaţia a auzit destul de des că numărul de deţinuţi ce revine unui medic de penitenciar
este egal cu sau mai mic decât
numărul pacienţilor liberi înscrişi pe listele medicilor de
familie, este nevoie de următoarea precizare: persoanele aflate în
libertate pot apela oricând la alte
servicii medicale – spitale de 
urgenţă, salvarea, cabinete cu plată etc. – în timp
ce deţinuţii depind integral
şi exclusiv de medicii de penitenciar. În plus, stress-ul inerent
privării de libertate dar şi condiţiile de deţinere
încă precare sporesc riscul de îmbolnăvire în rândurile
deţinuţilor.

Penitenciarul Jilava nu a reuşit să angajeze permanent un medic
stomatolog aşa încât trebuie să recurgă la delegaţi. Din păcate, aceştia renunţă
destul de repede ceea ce duce la perioade mai lungi sau mai scurte în care  deţinuţii sunt privaţi de
astfel de servicii medicale. Conducerea penitenciarului a declarat că un
medic stomatolog de la Penitenciarul Rahova vine la Jilava pentru a trata
deţinuţii o dată la două săptămâni.

Reprezentantele asociaţiei au constatat că prezervativele ce ar trebui distribuite gratuit şi sub protecţia anonimatului  nu
erau la vedere şi deci nici la îndemâna deţinuţilor
interesaţi. APADOR-CH aminteşte că măsura distribuirii
prezervativelor în penitenciare – pe toată durata executării pedepsei
şi nu doar la liberare, cum se proceda până la apariţia Legii nr.
275/2006 – este cea mai simplă
şi mai puţin costisitoare metodă de prevenire a bolilor cu
transmisiune sexuală.. Asistenţii de la cabinetul medical (unul
pentru două secţii de deţinere) au declarat că „doamna
doctor le distribuie personal” şi că prezervativele ar fi ţinute
la „dânsa în birou”. Din discuţia ulterioară cu doctoriţa a
rezultat că, într-adevăr, ea însăşi le dă prezervative
celor care vin la cabinet, ceea ce, practic, anulează beneficiul
anonimatului. Reprezentantele asociaţiei au sugerat aplicarea modelului de
la Penitenciarul Gherla : cutii de lemn fixate în perete atât în sălile de
aşteptare de la cabinetele medicale cât şi în sălile de
forţă, umplute în mod regulat cu prezervative. Deţinuţii le
pot lua oricând, fără nicio evidenţă sau supraveghere. Administraţia penitenciarului a
părut să fie de acord cu propunerea asociaţiei. Numai
că stocul de prezervative este epuizat din luna martie a.c. iar de atunci
şi până în prezent, administraţia penitenciară a primit
doar sporadic, mici donaţii în cantităţi insuficiente. APADOR-CH cere ANP să
găsească rapid soluţii pentru aprovizionarea cu prezervative, în
mod regulat şi în cantităţi suficiente a tuturor
penitenciarelor. O simplă comparaţie între costurile tratamentelor
aplicate în cazul bolilor cu transmisiune sexuală şi eventualul
preţ al prezervativelor este mai mult decât convingătoare.

O altă nedumerire a reprezentantelor asociaţiei,
lămurită în cele din urmă cu doamna doctor, s-a datorat
afirmaţiei unuia dintre asistenţii medicali care ar fi primit şi
schimbat seringi întrebuinţate contra seringi noi, în cadrul
proiectului-pilot descris mai sus. Doctoriţa a susţinut categoric
că singura ocazie în care ea – şi numai ea – ia contact cu
deţinuţii care se declară dependenţi de droguri injectabile
este la înmânarea primei seringi şi
a codului de consumator.

 

5.     
Scoaterea
deţinuţilor la muncă

Media lunară din 2008 a numărului de deţinuţi care ies
la muncă este de 347, adică mai puţin de un sfert din efective.
La data vizitei APADOR-CH, 136 de deţinuţi lucrau în exterior (la
sere şi la Palatul Justiţiei) şi 157 în interior, din care 14 la
gospodăria agro-zootehnică
a penitenciarului. Un contract cu o companie (ECOSUD) era în curs de
finalizare.

Problema numărului relativ redus de deţinuţi care ies la
muncă nu se datorează lipsei ofertelor – ele există, mai ales în
domeniul alimentar (ambalare, manevrare) – ci faptului că, în urma
testelor medicale solicitate de potenţialii angajatori, mulţi
deţinuţi au fost depistaţi cu hepatită tip B sau C. Cum testele se efectuează la
Penitenciarul-spital Jilava (aflat în imediata vecinătate a
penitenciarului), care nu străluceşte prin dotări cu echipamente
de ultimă oră, ele ar trebui repetate la un laborator bine dotat.
Numai că acest lucru ar presupune cheltuială, iar angajatorii nu sunt
dispuşi să rişte sume care ar fi pierdute dacă s-ar
confirma diagnosticul. Aceasta este alegerea lor şi nu poate fi
discutată. În schimb, APADOR-CH consideră
că testarea corectă a deţinuţilor, urmată de tratament
adecvat – dacă este cazul – este de
datoria administraţiei penitenciare, răspunzătoare
directă pentru starea de sănătatea deţinuţilor din
custodia sa. Prima soluţie ar fi verificarea şi eventuala înlocuire a
echipamentelor de laborator de la spital. A doua soluţie este alocarea
unor fonduri speciale tuturor
penitenciarelor cu care să acopere efectuarea unor teste cu rezultate
indubitabile. Aceste soluţii trebuie aplicate în paralel cu programul
de distribuire anonimă de prezervative, hepatita tip B sau C fiind
transmisibilă sexual.

Trebuie menţionată ca pozitivă negocierea de către
administraţia penitenciară a unor salarii pentru deţinuţi
mai mari decât salariul minim pe economie (la sere). Potrivit legii, 30% din
salariu intră în contul deţinutului care munceşte (plus
zile-câştig, respectiv o zi la 4 zile lucrate) restul de 70% revenind
penitenciarului. O problemă pe care  APADOR-CH a constatat-o şi în alte penitenciare se
referă la faptul că un deţinut află cu cât a fost
plătit pentru munca sa doar când
merge la magazinele din penitenciar pentru cumpărături sau dacă
solicită în mod expres această informaţie.  Asociaţia consideră că normal
ar fi ca toţi deţinuţii care muncesc cu plată să fie
informaţi lunar asupra sumelor
vărsate în conturile individuale (de exemplu, prin fluturaşi).
Este firesc ca fiecare  să îşi
poată planifica cheltuielile şi, în acelaşi timp, să
poată verifica dacă salariul primit corespunde cu numărul de
ore/zile lucrate. 

 

6.     
Blocul
alimentar

Blocul alimentar este total
neigienic. Pereţii şi tavanul sunt pline de igrasie, nu există sistem de ventilaţie, bazinele
de ciment pentru  spălat legume
sunt roase, iar apa bălteşte pe jos. Starea jalnică a
blocului alimentar este încă un
motiv pentru care APADOR-CH solicită ANP să decidă urgent
dacă alocă fonduri pentru reparaţii capitale la Jilava sau
pentru finalizarea noului loc de deţinere din Pantelimon. Dacă,
după darea în folosinţă a penitenciarului Pantelimon, Jilava rămâne ca secţie (secţii)
de deţinere, va fi oricum nevoie de reparaţii capitale.

Mâncarea este de calitate proastă (ciorbă şi mazăre cu
„carne” în ziua vizitei), cu eterna problemă a cărnii de porc „în
carcasă” (adică un strat subţire de carne şi unul foarte
gros de grăsime). Conform scriptelor, în ziua vizitei se folosiseră
pentru masa de prânz cam 140 kg. „carne” de porc, 73 kg. de slănină
şi 17,5 kg.carne de vită (pentru 20 de deţinuţi musulmani
şi 50 de deţinuţi bolnavi de diabet). În camera de
curăţat legume erau cel puţin doi saci cu cartofi stricaţi
care ar fi trebuit aruncaţi şi nicidecum folosiţi pentru prânzul
deţinuţilor din ziua următoare. Aproape toţi
deţinuţii cu care au discutat reprezentantele asociaţiei au
opinii negative despre calitatea hranei oferite de penitenciar. Soluţia pe care o susţine
APADOR-CH este externalizarea serviciului
de preparare a hranei pentru deţinuţi. Sunt cel puţin două
penitenciare (sau secţii penitenciare exterioare) unde se
experimentează acest gen de servicii. În opinia asociaţiei, procedeul
trebuie încurajat şi extins la toate
penitenciarele.

 

7.     
Discuţia
cu doamna judecător delegat

Doamna judecător se ocupă dePpenitenciarul Jilava, dar şi de
penitenciarul-spital învecinat. În principiu, potrivit Legii nr. 275/2006, ar
trebui să supravegheze legalitatea regimului de detenţie şi în aresturile poliţiei din
Bucureşti (aproximativ 15) sau măcar în unele dintre acestea,
restul revenind – tot în principiu – judecătorului delegat de la
penitenciarul Rahova. Evident, acest lucru este aproape imposibil atât din
cauza volumului foarte mare de muncă cât şi a neconcordanţelor
ce persistă între prevederile legii şi cele din Regulamentul
poliţiei cu privire la aresturi, ce datează din 2005.

Doamna judecător primeşte cereri de audienţă sau
plângeri de la deţinuţi fie prin formulare-tip
furnizate de penitenciar ce îi sunt remise de un agent de penitenciar, fie prin poştă. Reprezentantele
asociaţiei au informat-o că un deţinut i s-ar fi adresat în
scris în urmă cu mai mult de o lună, dar nu primise niciun
răspuns. Doamna judecător a declarat că trimite răspunsuri tuturor celor care i se adresează,
chiar dacă obiectul cererii/plângerii nu este de competenţa sa. Ar
rezulta că petiţia/cererea nu  a ajuns la destinatar (neglijenţă a
agentului? cenzură?). În opinia asociaţiei, toate cererile/petiţiile/plângerile deţinuţilor ar
trebui remise judecătorului delegat în
plicuri închise  şi tot
aşa ar trebui să se procedeze şi cu răspunsurile (administraţiei
penitenciare ar trebui să i se comunice numai acele părţi din răspuns care presupun luarea
unor măsuri pentru remedierea situaţiilor respective).

Doamna judecător crede că instituţia judecătorului
delegat nu poate funcţiona eficient
dacă nu i se asigură şi pârghiile necesare (de exemplu:
să se poată autosesiza –
ceea ce nu ar fi posibil în prezent şi prin încheieri, să poată obliga administraţia
penitenciară să acţioneze într-un anume fel).  În mod evident, aceste pârghii trebuie date prin lege, ceea ce ar presupune modificarea
Legii nr. 275/2006.

 

8.     
Camerele de
deţinere, grupurile sanitare

Reprezentantele asociaţiei au vizitat două camere de la regimul
de maximă siguranţă, o cameră în regim închis, una în regim
semideschis şi secţia cu regim deschis.

În secţia a IV-a de maximă siguranţă, la camera nr. 402
erau patru deţinuţi – unul condamnat pe viaţă, transferat
pentru un proces abia încheiat şi care aştepta cu nerăbdare
întoarcerea la Penitenciarul Arad (unde este „incomparabil mai bine”, a spus
el), şi trei cu pedepse peste 15 ani. Camera este dotată cu 9 paturi
pe trei niveluri, un WC turcesc în stare de degradare avansată şi o
chiuvetă în cameră.

La camera 421 în acelaşi regim erau 13 persoane şi 24 de paturi
pe trei niveluri. Grupul sanitar conţinea două WC-uri turceşti
şi două jgheaburi de ciment, cu apa curgând permanent şi
debordând pe duşumea. Deţinuţii au explicat că o fac intenţionat, pentru a avea mai
puţine probleme cu calitatea proastă a apei. De altminteri este
şi camera cea mai curată din cele vizitate şi singurul loc în
care nu au existat plângeri cu privire la şobolani şi gândaci.
Deţinuţii ies la aer 3 ore pe zi şi odată pe
săptămână, timp de o oră, la sala de sport. Ar dori ca,
măcar din când în când, să fie duşi pe terenul de sport în aer
liber, pentru că în sală este foarte cald şi, evident, nu li se
permite să joace fotbal. Nu prea ştiu mare lucru despre rolul judecătorului
delegat dar, spun ei, nici nu ar avea motive să i se adreseze. Sunt
mulţumiţi că li se reexaminează clasificarea pe regim de
executare a pedepsei odată la 6 luni, potrivit legii. Doi dintre
deţinuţi fuseseră înştiinţaţi că urmează
să treacă de la maximă siguranţă la regim închis,
pentru bună purtare. Liniştea şi disciplina din această
cameră – lăudate şi de agenţii de penitenciar –
contrastează cu starea generală de nemulţumire, manifestată
zgomotos de mulţi alţi deţinuţi.

Sala de baie a secţiei (toţi deţinuţii fac duş de
două ori pe săptămână) are 18 duşuri, cu site şi
robinete ruginite.

APADOR-CH a constatat
că în ambele camere sunt multe paturi neocupate şi recomandă
demontarea lor pentru a mări spaţiul de mişcare. Faptul că paturile sunt din fier, cu
picioarele fixate în podeaua de ciment ceea ce le-ar face greu de demontat nu poate fi un argument pentru
menţinerea stării actuale. Cu un efort minim, administraţia
penitenciară ar putea îmbunătăţi viaţa
deţinuţilor măcar sub acest aspect.

În secţia a III – a cu regim închis, la camera 305 erau 18
deţinuţi la 18 paturi. Toţi lucrează la sere, după
programul 7.00 – 15.00 iar duminicile sunt rezervate sportului. Pentru că
munca este foarte obositoare dar şi, cum s-a menţionat deja, ceva mai
bine plătită, toate celelalte activităţi se reduc la urmărirea
programelor TV şi la treburi gospodăreşti. Sala de baie a
secţiei este dotată la fel ca şi cea de la maximă
siguranţă şi la fel de degradată. Unul dintre
deţinuţi şi-a exprimat nemulţumirea că nu ştie
câţi bani câştigă în urma muncii depuse.

La secţia I – a cu regim semideschis, în camera 105 erau 13
deţinuţi şi 21 de paturi deci din nou ocupare inutilă a
spaţiului liber. Ca şi în restul penitenciarului, saltelele erau
vechi şi degradate, făcând, practic, ineficientă orice
dezinsecţie.  Deţinuţii
din această cameră nu ies la muncă (nu au unde) şi atunci
stau 5-6 ore zilnic în curtea de plimbare (unde nu pot desfăşura
nicio activitate sportivă). Uşile camerelor de pe secţie sunt
deschise de la deşteptare (ora 6.00) până la stingere (ora 22.00), cu
excepţia momentelor când se servesc mesele, şi deţinuţii
pot circula liber în interiorul secţiei. Dacă toţi  deţinuţii dintr-o cameră ies
la muncă, uşa se încuie până la revenirea lor. Deţinuţii
din camera vizitată s-au plâns de şobolani şi gândaci şi de
faptul că nu au niciun spaţiu unde să-şi depoziteze
alimentele fiind nevoiţi să le păstreze sub paturi, în cutii de
carton, uşor accesibile insectelor şi şobolanilor. Unul dintre
deţinuţi a reclamat faptul că de mai bine de un an solicită
să fie scos la raport şi primit în audienţă de
judecătorul delegat şi niciunul dintre aceste lucruri nu s-a
realizat.  

În curţile de plimbare, reprezentantele asociaţiei au stat de
vorbă cu deţinuţi de la camerele 504 şi 515 care au
reclamat că, pe lângă şobolani, gândaci şi păduchi, ar
avea şi ploşniţe şi că au trecut mai mult de două
luni de la ultima dezinsecţie.

Secţia a VII-a este destinată regimului deschis. În cele 3 camere
spaţioase sunt cazaţi 40 de deţinuţi care stau mai mult în
curtea prevăzută cu umbrar, mese şi bănci din lemn. De
acest regim beneficiază persoanele cu pedepse definitive mai mici de un an (la Jilava erau doar
doi sau trei în această situaţie) şi deţinuţii cu
bună purtare care mai au un an până la prezentarea în faţa
comisiei de liberare condiţionată. Ei ar trebui să meargă
la muncă singuri, fără pază şi să primească
la ieşirea din penitenciar telefoanele mobile personale şi bani de
buzunar. Ar trebui să respecte întocmai programul de lucru, traseul de
deplasare stabilit şi să facă mici cumpărături doar în
anume magazine de pe traseu. Din păcate, niciunul din aceste avantaje ale
regimului deschis nu se aplică
la Jilava: deţinuţii ies la muncă numai la gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului
unde lucrează şi persoane de la regimul semideschis care nu au drept
nici la telefoane, nici la sume de bani. În consecinţă, nici celor de
la regimul deschis  nu li permite
să îşi ia telefoanele mobile şi, desigur, nici bani (cu care oricum
nu ar avea ce face pentru că nu există magazine în zonă). În
plus, ei muncesc cu pază pentru
că aşa prevede regulamentul pentru cei de la semideschis.

Dacă aceşti deţinuţi doresc să plece din
penitenciar pentru motive personale, ei trebuie să urmeze exact
aceeaşi procedură greoaie ca şi ceilalţi pentru a
obţine învoiri: recomandare scrisă de la şeful punctului de
lucru, avizată mai întâi de şeful secţiei de deţinere
şi apoi de o comisie care se întruneşte odată pe lună.
Administraţia penitenciarului nu are
obligaţia de a informa deţinuţii cu privire la decizia
luată (aprobare sau respingere). Practic, un deţinut află
că i s-a aprobat învoirea doar când i se spune să se
pregătească de plecare!  Iar
în caz de respingere, deţinutului nu
i se comunică motivul. Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa la
Jilava: a existat o perioadă în care deţinuţii care solicitau
învoiri erau audiaţi de comisie şi, desigur, aflau imediat
rezultatul, inclusiv motivul unui eventual refuz. Mai mult, membrii comisiei se
interesau şi dacă familia ar fi de acord cu vizita.  APADOR-CH
solicită revenirea la aceste bune practici, chiar cu riscul lungirii
duratei de lucru a comisiei sau măcar informarea imediată a celor
interesaţi cu privire la decizii, inclusiv motivul unei eventuale
respingeri.

În sprijinul celor de mai sus, asociaţia semnalează cazul special
(dar, cu siguranţă, nu singular)al deţinutului Ayesh Wajdi, născut în 1985, de la secţia în
regim deschis, care susţine că şeful punctului de lucru ar fi înaintat administraţiei
penitenciare şapte recomandări
pentru învoirea sa dar că primit doar dreptul la pachete şi vizite
suplimentare. Conducerea penitenciarului a precizat pentru reprezentantele
APADOR-CH că ultima recomandare a fost analizată de comisie în
aprilie a.c. şi s-a decis, în
unanimitate, să i se acorde o
învoire de 24 de ore. Ulterior, directorul penitenciarului a cerut revizuirea aprobării, deoarece s-ar
fi descoperit în dosarul de penitenciar al deţinutului un document datând
din 2006, prin care o judecătorie din Bucureşti cerea parchetului de
pe lângă Tribunalul Bucureşti să facă cercetări
într-un caz de tâlhărie în care ar fi fost implicat Wajdi (se pare că
ar fi vorba despre o altă faptă decât cea pentru care este condamnat
în prezent). Acea adresă a
judecătoriei nu a fost urmată de nicio procedură, cum ar fi fost
normal: nu există citaţie,
audiere şi, evident, nici soluţie a parchetului. Cu toate
acestea, simpla existenţă a documentului poate fi interpretată
în sensul că deţinutul ar avea o „afacere judiciară pe rol”,
situaţie în care, potrivit regulamentului nu i se poate acorda învoirea. APADOR-CH înţelege că
administraţia penitenciară nu
are pârghii legale pentru a interveni în astfel de situaţii. Dar este
cert că dacă deţinutul ar fi fost
informat despre existenţa acelui document, el ar fi fost primul interesat să îşi clarifice
situaţia juridică.

Tot la regim deschis s-a mai semnalat un caz de factură cu totul
diferită: deţinutul Nicolae Adrian Dechiu a fost transferat de la Penitenciarul
Iaşi la Jilava, pentru o „afacere judiciară”. La Iaşi, a urmat
timp de două luni un curs de calificare în meseria de tâmplar iar examenul
pentru obţinerea diplomei are loc exact în această perioadă când
el este la Jilava. A aflat că nu îşi poate susţine examenul
decât la Iaşi şi a solicitat retransferarea. Deţinutul era
îngrijorat că nu primise încă răspuns şi că ar putea
rata diploma.

Deţinuţii de la secţia de regim deschis s-au mai plâns de
faptul că durează foarte mult până se efectuează un
transfer şi de faptul că nu au niciun fel de informaţii despre
acte administrative care îi privesc. Spre exemplu, unul dintre
deţinuţi care fusese de curând transferat de la alt penitenciar
primise din partea comisiei pentru acordarea recompenselor de la respectivul
penitenciar, învoire pentru două zile pentru a putea participa la nunta
surorii sale. Deţinutul era îngrijorat că se apropia data la care ar
fi urmat să beneficieze de învoire şi nu ştia nici măcar
dacă recompensa primită înainte de transfer mai era valabilă.

 

9.     
Sectorul
„vizite”, corespondenţă, telefoane

La sectorul „vizite” s-a amenajat o încăpere separată,
destinată exclusiv întâlnirilor dintre deţinuţi şi
avocaţi, pe sistemul de cabină cu separator de plexiglas şi
tăviţe mobile pentru acte. Sunt trei astfel de cabine cu şase
scaune. APADOR-CH apreciază efortul administraţiei dar
semnalează şi pericolul încălcării principiului confidenţialităţii în situaţia în
care doi sau trei avocaţi ar discuta cu clienţii lor concomitent (cabinele nu sunt închise
şi este foarte posibil ca unii să audă ce discută
ceilalţi). Ofiţerii păreau foarte siguri că astfel
coincidenţe nu pot avea loc dar dacă este aşa, atunci de ce s-au
montat trei cabine în loc de una
singură?

Vizita în camera cu mese fără
separatoare este regula pentru deţinuţii de la regimurile
semideschis şi deschis, dar poate fi acordată – cu aprobarea
conducerii – şi altor categorii. Ofiţerul care asigură
supravegerea este prezent în încăpere pe durata vizitei şi este
evident că poate auzi discuţiile între deţinuţi şi
vizitatori.

Pentru cei de la regimurile închis, 
de maximă siguranţă şi pentru arestaţii
preventiv vizitele au loc  la cabine cu
separatoare de plexiglas şi telefoane interioare (în total 11). „Perla
coroanei” sunt cele două camere, frumos aranjate şi dotate cu
televizoare şi frigider, pentru vizitele intime. Fiecare vizită
intimă durează două ore (există un sistem electronic de
anunţare a beneficiarilor cu 10 minute înainte de expirarea timpului). Un
deţinut poate solicita o astfel de vizită o dată la trei luni,
dacă îndeplineşte anumite criterii (să nu fi avut învoire în
ultimele trei luni, să nu aibă „afaceri” pe rol şi, desigur,
să nu fi fost sancţionat pentru abateri disciplinare). Vizitele de
acest gen – între trei-şase pe săptămână – au loc, de
regulă, sâmbăta şi duminica.

Nu au existat plângeri cu privire la corespondenţa prin poştă. Deţinuţii
depun scrisorile în plic închis direct în cutia poştală.
Conţinutul cutiei este preluat de poştaş, în prezenţa
unui  agent care are strict rolul de
însoţitor.

În privinţa accesului deţinuţilor la telefoanele publice, Penitenciarul
Jilava a ajuns la o soluţie mai acceptabilă decât în cele mai multe
penitenciare în care nu s-au instalat
cabine separate: toate telefoanele publice (opt) au fost mutate la intrarea în
secţia a I-a, cu un singur agent de penitenciar ca supraveghetor. Este
evident că agentului îi este practic imposibil să audă ce
vorbesc opt oameni deodată şi
deci se diminuează suspiciunea că ar putea transmite mai departe ce
anume discută deţinuţii. Legea nr. 275/2006 precizează
în mod expres că supravegherea
convorbirilor telefonice, ale întâlnirilor cu avocaţii şi cu familia
trebuie să fie exclusiv
vizuală  dar, din
păcate, nu se aplică decât în puţine penitenciare. Oricum, la
Jilava situaţia este aproape acceptabilă, deşi intenţia
iniţiatorilor măsurii a fost de a degreva agenţii de pe
secţii de sarcina escortării şi supravegherii şi nicidecum
protejarea confidenţialităţii discuţiilor telefonice ale
deţinuţilor.

 

CONCLUZII

·       
Deşi la
Jilava  s-au luat unele măsuri
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de deţinere
(instalarea aparatelor de filtrat apa, spaţii de plimbare suficiente – dar
lipsite de dotări pentru exerciţii fizice – începerea
proiectului-pilot de schimb de seringi – cu rezervele exprimate mai sus – etc.) problema cea mai gravă, care trebuie
urgent rezolvată, este cea a condiţiilor
igienico-sanitare (subsol inundat, invazia şobolanilor, gândacilor,
păduchilor, ploşniţelor). APADOR-CH solicită ANP să dispună amenajarea în regim de
urgenţă a noii  locaţii
din Pantelimon, iar dacă Jilava va rămâne secţie (secţii)
de deţinere, să aloce fonduri pentru reparaţii capitale ;

·       
Este
stringent necesară angajarea unei firme de dezinsecţie/deratizare
care să acţioneze intensiv pentru stârpirea şobolanilor şi
insectelor;

·       
APADOR-CH
cere administraţiei penitenciarului să se ocupe, cu prioritate, de
găsirea unor locuri de muncă în
afara penitenciarului, pentru deţinuţii de la regimul deschis. Numai
în acest fel se vor respecta, cu adevărat, prevederile legii cu privire la
acest tip de regim de executare a pedepsei.

 

Alte concluzii şi recomandări sunt incluse în raport.

 

Manuela Stefănescu                                             Maria Andreescu

Raspunsul ANP in acest caz