Ce sunt drepturile omului

În anul 1948, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ea conţine, împreună, atât drepturi din categoria celor civile şi politice cât şi drepturi din categoria celor economice, sociale şi culturale.

• Exemple de drepturi civile și politice: dreptul la viaţă, la libertate, interzicerea sclaviei, a torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, interzicerea discriminării, prezumţia de nevinovăţie, protecţia vieţii private, dreptul la proprietate, dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării, dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică.
• Exemple de drepturi economice, sociale şi culturale: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul la odihnă, recreaţie şi la concedii periodice plătite, dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi bunăstarea, dreptul la învăţătură, dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii.

Este de menţionat că atât drepturile civile şi politice, cât şi drepturile economice, sociale şi culturale fac parte din categoria drepturilor omului. În doctrină, se face totuşi o diferenţă între aceste două categorii, în sensul că drepturile civile şi politice sunt drepturi de primă generaţie (pentru că, istoric vorbind, au fost primele care s-au impus, de partea individului, în opoziţie cu puterile absolute ale statului), pe când celelalte drepturi sunt de a doua generaţie, întrucât au apărut mai târziu, după prima categorie.

Drepturile civile şi politice sunt cele care asigură o dezvoltare democratică a societăţii sub aspectul laturii politice, iar drepturile economice, sociale şi culturale asigură dezvoltarea democraţiei pe latura economică/socială.

Această Declaraţie Universală nu are însă forţa juridică, ci numai morală, întrucât nu a fost semnată şi ratificată de state în conformitate cu procedurile de adoptare a convenţiilor şi tratatelor internaţionale, care au forţă juridică obligatorie pentru statele părţi la ele.

De aceea, în anul 1966, s-a procedat la iniţierea a două pacte internaţionale care au fost supuse semnării şi ratificării de către statele părţi, state care, prin procedura ratificării (aprobarea pactului printr-o lege internă, naţională), şi-au asumat obligaţia juridică de a respecta acele pacte.

În 1966 au fost adoptate de ONU, prin aceeaşi rezoluţie, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (care conţine şi dezvoltă drepturile civile şi politice prevăzute în Declaraţia Universală din 1948) şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (care conţine şi dezvoltă drepturile economice, sociale şi culturale prevăzute în Declaraţia Universală din 1948). Ambele pacte au intrat în vigoare după 10 ani de la adoptare, în anul 1976, doar după ce au fost ratificate de 35 de state.

Fiind pacte internaţionale adoptate de ONU, de respectarea lor se ocupă ONU.

Astfel, în cazul Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, există în cadrul ONU Comitetul pentru drepturile omului, căruia i se pot adresa plângeri individuale în cazul încălcării de către autorităţile statale a drepturilor prevăzute în pact. De asemenea, comitetul poate fi sesizat şi de un stat în cazul un care un alt stat nu îşi respectă obligaţiile din pact. Comitetul intră în dialog cu statul împotriva căruia a fost formulată sesizarea, care va trebui să prezinte o explicaţie şi să indice, dacă este cazul, măsurile de remediere a încălcărilor. În legătură cu sesizările primite şi reacţia statelor vizate, comitetul întocmeşte un raport anual, pe care-l înaintează Adunării Generale ONU. Pe baza acestui raport, adunarea generală poate face recomandări statelor vizate. Rezultă că raportul întocmit de comitet nu are forţă juridică obligatorie.

În cazul Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, mecanismul de control al respectării sale are o forţă şi mai slabă decât cel prevăzut pentru pactul privind drepturile civile şi politice. Statele părţi au obligaţia să transmită periodic, Secretarului general ONU rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progreselor obţinute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în pact. Secretarul general trimite rapoartele spre examinare Consiliului Economic şi Social al ONU. Rezultatul procedurii nu poate depăşi nivelul unor recomandări fără forţă obligatorie.

În afară de reglementarea drepturilor omului la nivel internaţional global, s-a procedat şi la reglementarea lor la un nivel ceva mai redus, respectiv la nivel zonal, prin adoptarea unor convenţii zonale (convenţii la nivel european, american, african, arab). Astfel, au fost adoptate:

1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – semnată în 1950 (la Roma) de statele membre ale Consiliului Europei. A intrat în vigoare în 1953. Consacră drepturile omului de primă generaţie, respectiv cele civile şi politice. A fost ratificată de România în 1994, prin Legea nr. 30/1994. De la data ratificării, Convenţia a devenit drept intern pentru România, în sensul că ea se aplică direct, ca orice lege adoptată de parlament, nefiind nevoie de emiterea altor acte normative prin care ea să fie transpusă în legislaţia naţională.

Mecanismul de asigurare a respectării Convenţiei = Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). CEDO primeşte plângeri individuale pentru încălcarea Convenţiei şi, foarte important, pronunţă hotărâri care au forţă juridică obligatorie pentru statele părţi la Convenţie. Funcţionează, ca orice organism internaţional în materie, pe baza principiului subsidiarităţii. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi sesizată decât după ce statul vizat a avut ocazia să remedieze încălcările Convenţiei, dar nu a făcut-o. Procedural, aceasta înseamnă obligativitatea pentru cel care vrea să sesizeze CEDO ca, înainte de sesizare, să epuizeze căile interne de atac împotriva actului de încălcare a dreptului din Convenţie, adică să exercite toate modalităţile prevăzute în legislaţia naţională (din statul vizat) pentru remedierea încălcării. Spre exemplu, să se adreseze justiţiei naţionale şi să parcurgă, fără vreo omisiune, toată calea pe care o presupune desfăşurarea unui proces, inclusiv cu urmarea tuturor căilor de atac obişnuite de care dispune (mai puţin cele cu caracter extraordinar).

2) Convenţia Americană pentru Drepturile Omului – semnată în 1969 de statele din cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OSA). A intrat în vigoare după 9 ani, în 1978, după ce a fost ratificată de 11 state părţi.

Mecanismul de asigurare a respectării Convenţiei = Comisia Interamericană a Drepturilor Omului şi Curtea Americană a Drepturilor Omului.

Comisia prezintă rapoarte anuale Adunării Generale OSA

Curtea soluţionează plângeri individuale (formulate de particulari) sau cereri interstatale (formulate de state parte). Puţine din statele parte au recunoscut competenţa obligatorie a Curţii, adică s-au obligat să asigure executarea hotărârilor Curţii. De exemplu, SUA şi Canada nu recunosc jurisdicţia obligatorie a Curţii.

3) Carta Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor – semnată în 1981 de statele din cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (OUA). A intrat în vigoare în 1986, fiind ratificată de 53 state.

Mecanismul de asigurare a respectării Cartei = Comisia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor şi Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor.

Comisia soluţionează plângeri interstatale (excepţional, şi plângeri individuale), dar nu poate emite decât recomandări, cuprinse într-un raport adresat OUA.

Curtea adoptă hotărâri, dar executarea lor depinde de recunoaştere de către statul parte a jurisdicţiei obligatorii a Curţii, situaţie oarecum similară celei din cazul Curţii americane.

4) Carta Arabă a Drepturilor Omului – adoptată în 1994 şi reintrată încă în vigoare. Carta a fost adoptată într-o sesiune din 1994 a Consiliului Ligii Arabe, dar nu a fost încă ratificată de niciun stat din Liga Statelor Arabe, astfel că nu a intrat încă în vigoare, deşi au trecut peste 20 de ani de la adoptare.
Carta nu prevede niciun mecanism de control al respectării sale, rezumându-se să menţioneze că un colectiv de experţi desemnaţi din fiecare stat parte va examina rapoartele ce vor fi întocmite de state, fără a putea lua măsuri concrete. În doctrină se exprimă opinia că neratificarea Cartei după atât de multă vreme de la adoptare poate avea ca explicaţie incompatibilitatea dintre prevederile din Carta şi principiile din legea islamică, shari’a, privind statutul femeii (considerată inferioară bărbatului), pedepsele corporale, pedeapsa cu moartea etc.

România este din 1994 stat parte la „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” şi se supune jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, România a semnat în decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona care conţine „Carta Drepturilor Fundamentale”.

În accepţiunea generală, drepturile civile şi politice sunt drepturi fundamentale de primă generaţie şi constituie nucleul noţiunii de drepturi ale omului. Ele includ dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente, dreptul la libertate, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, dreptul la respectarea corespondenţei etc.

Drepturile de a doua generaţie adaugă un nou nivel de protecţie, în sferele economică, socială şi culturală. Cu titlu de exemplu, acestea sunt dreptul la protecţie specială pentru bătrâni sau persoane cu dizabilităţi, dreptul la un mediu sănătos, libertatea artelor şi a ştiinţelor, liberul acces la cultură etc.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră nucleul general de drepturi civile şi politice. Constituţia României are o sferă mai largă de protecţie şi include şi drepturi sociale, economice şi culturale. O sferă şi mai largă de protecţie o conferă Carta drepturilor fundamentale recent semnată în cadrul Uniunii Europene.

Baza reglementării interne a drepturilor omului în România este Constituţia. În doctrină, s-a convenit că drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie sunt „fundamentale” pentru că au fost consacrate în cel mai important act normativ la nivel naţional. Pentru drepturile prevăzute în reglementările internaţionale, însă, doctrina nu este la fel de sigură şi clară când este vorba de noţiunea de „fundamental”, tendinţa fiind de a încadra în această categorie drepturile şi libertăţile (practic, libertăţile au acelaşi regim şi înţeles ca şi drepturile) care sunt esenţial legate de persoana şi personalitatea umană şi care, în acelaşi timp, sunt protejate prin instrumente/mecanisme eficiente. Discuţia rămâne deschisă pe această temă.

Constituţia prevede în capitolul II, intitulat “Drepturile şi libertăţile fundamentale” (art. 22-52) drepturile civile şi politice împreună cu cele economice, sociale şi culturale, fiind inspirată, probabil, de sistemul mixt de menţionare din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.

Există cazuri în care Constituţia are prevederi mai favorabile pentru drepturile omului decât Convenţia europeană. Spre exemplu, în reglementarea Convenţiei, care se întregeşte organic cu jurisprudenţa CEDO, reţinerea unei persoane poate avea durata maximă de 3 zile (72 de ore). Constituţia prevede expres că o persoană nu poate fi reţinută mai mult de 24 de ore.

Aceasta înseamnă că în Convenţia europeană sunt prevăzute standarde minimale pentru drepturile omului, sub care nu se poate coborî de către statele părţi la Convenţie. Dar, în acelaşi timp, statele părţi pot stabili standarde pentru drepturile omului chiar mai favorabile decât cele prevăzute în Convenţie.

În acelaşi timp, Constituţia conţine o prevedere în sensul că dacă există neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile omului, prioritatea revine acelor reglementări mai favorabile pentru drepturile omului, indiferent dacă fac parte dintr-o lege internă sau internaţională (art. 20 al. 2 din Constituţie). Aceasta însemna şi că dacă unele prevederi din Constituţie sunt mai restrictive cu privire la drepturile omului decât unele reglementări internaţionale, pe plan naţional nu se vor aplica prevederile constituţionale restrictive, ci reglementările internaţionale mai favorabile drepturilor omului.