Articole – Page 7

Parchetul general, obligat de instanță să arate strategia de combatere a abuzurilor poliției, cu care s-a lăudat la Consiliul Europei

10/02/2017/in Articole, /by APADOR-CH

APADOR-CH a câștigat procesul intentat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PICCJ), pentru a obține o informație publică, și anume „Strategia pentru creșterea eficienței investigațiilor efectuate în cazurile de rele tratamente aplicate de agenții de stat în timpul exercitării atribuțiilor lor profesionale”.

Actul solicitat de APADOR-CH de la Parchet, în baza Legii 544/2001, figurează în corespondența dintre fostul premier al României, Dacian Cioloș, și comisarul european Nils Muižnieks, pe tema discriminării romilor și a violențelor forțelor de ordine la adresa cetățenilor. Comisarul european a făcut o vizită în România în 2014 și a aflat de numărul mare de abuzuri ale forțelor de ordine ce rămân nepedepsite. În 2016 i-a scris premierului român ca să afle dacă autoritățile au luat măsuri pentru remedierea situației, iar premierul i-a răspuns că printre măsurile luate s-ar afla și această strategie a parchetului.

Cerută de APADOR-CH de la Parchet, misterioasa strategie se dovedește a fi, de data asta în corespondența noastră cu Parchetul, doar un „ordin intern” al procurorului general. PICCJ refuză să facă public ordinul, pe motiv că este un „act intern de lucru” și nu face parte din categoria informațiilor publice, așa că APADOR-CH mută corespondența cu Parchetul în justiție. Concomitent au fost trimise solicitări similare către Guvernul României și comisarul Nils Muižnieks, în speranța că dacă s-a lăudat în extern cu ea, măcar Guvernul și oficialii europeni or fi văzut strategia asta.

Niciuna dintre cele două instituții sesizate nu a răspuns întrebărilor APADOR-CH. În schimb instanța a obligat PICCJ să facă public conținutul ordinului nr. 214 din 9 octombrie 2015, emis de Procurorul general. Hotărârea instanței nu este definitivă și poate fi atacată cu recurs.

Indiferent de deznodământul final, acesta este încă un exemplu ce demonstrează că autoritățile române continuă să exceleze la proba formelor fără fond, de dragul raportării îndeplinirii planului la export, în schimb eșuează lamentabil în privința implementării concrete a măsurilor și, nu în ultimul rând, la transparența față de public. În cazul PICCJ, ironia vine și din faptul că tocmai Ministerul public, garantul respectării legilor în România, pierde un proces pe motiv că nu respectă o lege, a liberului acces la informații publice.

Șeful poliției și IGPR, amendați de instanță cu 350 de lei/zi pentru refuzul de a comunica informații publice

10/02/2017/in Articole, /by APADOR-CH

[button link=”http://www.apador.org/manualul-de-bune-practici-al-politiei/” style=”alert” color=”red” window=”yes”]UPDATE decembrie 2017 – După doi ani de procese am obținut „manualul de bune practici” al poliției[/button]

Bogdan Despescu – Inspector General al Poliţiei Române – a fost obligat de instanță la plata către bugetul de stat a unei amenzi de 250 lei/zi, începând cu data de 4.11.2016, data la care APADOR-CH a dat în judecată Poliția Română pentru că a refuzat să furnizeze informații publice. În aceeași decizie pronunțată de Tribunalul București la 30 ianuarie 2016, Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) este obligat să plătească APADOR-CH penalităţi de 100 lei/zi întârziere, începând cu aceeași dată a introducerii acțiunii în instanță, până la momentul furnizării informațiilor.

Aceasta este cea mai recentă decizie judecătorească pe care am obținut-o în procesul purtat cu IGPR de anul trecut, de când i-am cerut să ne furnizeze informații privind procedurile de conducere la secție, amprentare, fotografiere și control aplicate cetățenilor escortați la secția de poliție. Poliția a refuzat să ne furnizeze aceste informații, solicitate conform Legii 544/2001, pe motiv că popularizarea lor ar fi de natură să afecteze activitatea organelor. Totuși procedurile sunt informații publice, pe care orice cetățean are dreptul să le cunoască, iar dovada că motivarea IGPR invocată în proces este falsă e faptul că aceste proceduri sunt publicate într-un manual care se vinde la liber în librării, sub semnăturile unor polițiști.

IGPR a fost obligată de instanță să facă publice procedurile, dar în loc să se conformeze a preferat să trimită un răspuns alambicat, cu informații contradictorii, ba că ordinul ce conținea procedurile ar fi fost abrogat, ba că procedurile în sine sunt specificate într-un alt act administrativ, dar care nu se aplică.

APADOR-CH a dat din nou în judecată IGPR și pe șeful acestuia, pentru nerespectarea hotărârii judecătorești, cerând ca inspectorul șef Bogdan Despescu și instituția pe care o conduce să fie amendate conform legii. Instanța a decis și de această dată în favoarea dreptului publicului de a fi informat, obligând poliția să respecte legea sub sancțiunea financiară. Decizia nu este definitivă și poate fi atacată de poliție în 15 zile.

Dacă va rămâne definitivă, șeful IGPR va fi obligat să plătească din salariul propriu către buget suma de 250 de lei x cel puțin 100 de zile (până acum) câte s-au scurs de la începerea acestui proces. În același timp, IGPR va achita (de data asta de la buget) către APADOR-CH amenda zilnică de 100 de lei, pentru că unul dintre funcționarii săi refuză să respecte legea.

Obligă pârâtul Bogdan Despescu – Inspector General al Poliţiei Române, la plata către bugetul de stat a unei amenzi în cuantum de 250 lei/zi, începând cu data de 4.11.2016, data formulării prezentei acţiuni şi până la executarea integrală a dispoziţiilor sentinţei civile 392/25.01.2016 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal Obligă pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române la plata către reclamantă a unei penalităţi de 100 lei/zi întârziere, începând cu data de 4.11.2016, data formulării prezentei acţiuni şi până la executarea integrală a dispoziţiilor sentinţei civile 392/25.01.2016 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal Cu recurs în 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a fi depusă la Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal 30.01.2017 (citește textul deciziei)

[box]

Demersuri făcute în acest proces:

Gratis! Poliția Română, obligată de instanță să publice procedurile de lucru în cazul legitimării, amprentării și conducerii la secție

Poliția Română se comportă hoțește chiar și în fața instanței, când i se cer informații publice

[/box]

Poliția Română se comportă hoțește chiar și în fața instanței, când i se cer informații publice

22/12/2016/in Articole, /by APADOR-CH

[button link=”http://www.apador.org/manualul-de-bune-practici-al-politiei/” style=”alert” color=”red” border=”#0a0a0a”]UPDATE decembrie 2017 – După doi ani de procese am obținut „manualul de bune practici” al poliției[/button]

IGPR zice că procedurile de conducere la secție, amprentare, legitimare și control corporal, aplicate de poliție, ba sunt abrogate, ba există, dar nu se aplică, și de fapt nici nu avem nevoie de ele, de vreme ce am cumpărat deja manualul comercializat de doi chestori în care se spune cum procedează organul când acostează cetățeanul

După ce am câștigat procesul prin care ceream IGPR să ne comunice procedurile de conducere la secție, amprentare, legitimare și control corporal, am deschis alt proces pentru executarea hotărârii. IGPR refuză să ne furnizeze informațiile, argumentând în contradictoriu cu logica și chiar cu propriile afirmații, de la un proces la altul, că procedurile stabilite printr-o dispoziție a inspectorului general al poliției din 2005 sunt aplicate prin alte acte emise în anii următori, apoi că toate sunt de fapt abrogate de un ordin al ministrului de finanțe, emis în 2005 și abrogat printr-un alt ordin al aceluiași ministru în 2015. Apoi că toate acestea au fost abrogate de un alt ordin al secretarului general al guvernului din 2015, și că prin asta se revine la dispoziția inițială a inspectorului general al poliției din 2005, dar cu toate astea nu e clar dacă procedurile stabilite prin ea se mai aplică sau nu.

Dacă nu ați înțeles nimic din asta, nu e vina dumneavoastră, ci a juriștilor IGPR, care în loc să comunice simplu și cinstit procedurile pe care cu siguranță le aplică polițiștii în activitatea lor de zi cu zi (că doar se fac zilnic conduceri la secție, percheziții, amprentări și fotografieri), preferă să consume timp și resurse ca să pretexteze de fapt de ce nu vor să ne pună la dispoziție niște informații publice și să respecte legea.

Ce am înțeles noi din corespondența cu IGPR:

Obligată de instanță să ne comunice procedurile de conducere la secție, amprentare, legitimare și control corporal, IGPR ne-a trimis un răspuns sec în care ne-a spus doar numărul dispoziției, nu și conținutul ei: 643/2005, pe motiv că instanța nu ar fi obligat inspectoratul să ne dea dispoziția „în materialitatea ei”. (citește răspunsul IGPR după ce a pierdut procesul)
Această dispoziție din 2005, însă, conform IGPR, deși nu e abrogată ea nu se mai aplică, deoarece între timp au fost emise alte ordine și dispoziții legale, cum ar fi Ordinul secretarului general al Guvernului 400/2015 pentru aprobarea Codului controlului intern/managerial al entităţilor publice. Acest ordin nr. 400 din 22.06.2015 la care face referire IGPR abia acum, în procesul deschis de APADOR-CH pentru executarea hotărârii instanței, era în vigoare şi pe tot parcursului procesului privind fondul cauzei (procesul în care s-a obţinut titlul executoriu). În acel proces (început la 17.07.2015), însă, IGPR nu a invocat ordinul nr. 400 şi nu a susţinut că reglementările/procedurile solicitate nu ar mai fi „valabile” începând cu data de 22.06.2015 din cauza acelui ordin. Dimpotrivă, IGPR a susţinut şi la instanţa de fond şi la instanţa de recurs că acele reglementări există, că nu sunt clasificate, dar că nu este oportun să ni le comunice.
De abia după ce a pierdut definitiv fondul şi a fost obligat să comunice reglementările respective, IGPR a invocat, doar în faţa instanţei de executare, ordinul 400 din 22.06.2015, ordin pe care, dacă era de bună-credinţă, trebuia să-l invoce în faţa instanţelor de fond şi de recurs. (citește întâmpinarea IGPR la chemarea în judecată pentru executarea hotărârii)
În fața instanței de executare IGPR mai invocă şi „Ordinul M.F.P.[ministrul finanţelor publice –n.n.] 946/2005 pentru aprobarea Codului controlului intern, ce a fost abrogat prin Ordinul M.F.P.[ministrul finanţelor publice –n.n.] nr. 808/2015…” . Întrebarea elementară care se pune este cum poate un ordin al ministrului finanţelor publice să abroge proceduri poliţieneşti privind legitimarea, percheziţionarea, conducerea administrativă etc.?
De altfel, nici ordinul nr. 400/2015 al secretarului general al guvernului, ordin axat pe controlul financiar intern (a fost emis în aplicarea OG nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv) nu a abrogat în mod expres procedurile poliţieneşti în discuţie. „Abrogarea” procedurilor poliţieneşti este doar consecinţă pe care, doar uneori, IGPR o leagă de acest ordin. Astfel, atunci când litigiul s-a aflat în faţa instanţelor de fond şi de recurs, IGPR a interpretat acest ordin în sensul că nu a abrogat reglementările/procedurile solicitate prin cererea de informaţii. Numai în faţa instanţei de executare, acelaşi IGPR a interpretat acelaşi ordin 400/2015 în sensul că a abrogat respectivele reglementări/proceduri. De fapt, IGPR, nici nu foloseşte explicit termenul „abrogat”, ci expresia „şi-au încetat valabilitatea”, expresie ambiguă, fără semnificaţie juridică precisă.
Iar bomboana de pe coliva acestei argumentații contradictorii este aceea că IGPR consideră că de vreme ce APADOR-CH a depus la dosarul procesului extrase din cartea vândută de chestorii Eugen Neata și Mihai Pruteanu – Elemente de tactică polițienească și proceduri operaționale privind intervenția structurilor de ordine și siguranță publică – înseamnă că are cunoștință de procedurile cerute și nu mai e nevoie să le primească direct de la poliție, așa cum prevede legea informațiilor publice.

Faptul că am cumpărat din comerț cartea celor doi nu ne dă garantia ca procedurile din ea sunt INTEGRAL cele aplicabile. Asta putem ști doar după ce primim un răspuns oficial de la IGPR care să conțină acele Prezența lor într-o carte dovedește doar că dacă sunt publice ele nu produc nicio vătămare pentru activitatea poliției și nici nu îi învață pe hoți cum să fure mai bine decât știu – așa cum a pretins IGPR în timpul procesului.

APADOR-CH a depus azi la Tribunalul București un răspuns la această întâmpinare obraznică și contradictorie a IGPR și va continua să solicite procedurile aplicate de poliție la amprentare, fotografiere, percheziție și conducere la secție, deoarece acestea sunt informații publice și este normal ca ele să fie cunoscute de cetățeni. Vă vom ține la curent cu decizia instanței. Marcăm astfel astăzi împlinirea a 15 ani de la intrarea în vigoare a Legii 544/2001, a liberului acces la informații de interes public. Sunt 15 ani în care unele instituții au învățat că informațiile publice sunt … publice, altele încă mai au nevoie de ordin de la judecători ca să respecte legea.

Ce am învățat din lecția norvegiană de integrare a foștilor infractori

06/11/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Cu ce fel de fost deținut vrei să te întâlnești seara, pe o alee pustie, cu unul ajutat să se reintegreze sau cu unul pe care l-ai înrăit în pușcărie și acum nu știe să facă altceva decât atunci când a intrat? – zicătoare norvegiană

Niels Christie, un celebru sociolog și criminalist norvegian, ar fi zis la un moment dat, exasperat de dorința neostoită a unora de a pedepsi cu supramăsură greșelile altora, că statul ar trebui să-i dea fiecărui judecător, la început de an, o normă de ani. Dacă își consumă norma până în luna mai a anului, atunci restul pedepselor pe care le va da după această lună să nu mai fie cu executare.

Muncitori la spații verzi în Oslo

Ne-o spune sub formă de glumă Njal Grimstad, adjunctul serviciului de probațiune din Oslo, dar povestea asta arată că nici în societatea nordică nu e toată lumea așa de altruistă cum ne-am imagina, deși după o săptămână de interacțiuni, nouă românilor ni se pare incredibil cât de relaxat privesc ei lucrurile astea. Realitatea e că nici norvegienii nu sunt toți de acord că infractorii ar trebui mai mult ajutați decât pedepsiți, chiar dacă însăși denumirea serviciului corecțional care înglobează penitenciarele și probațiunea la ei este Kriminalomsorgen (unde omsorg înseamnă îngrijire).

Surprinzător, și în societatea norvegiană, centrată pe ajutor în loc de pedeapsă, găsim mai ușor finanțare pentru construcția de închisori de maximă securitate, dar avem probleme în a găsi bani pentru servicii gen halfway houses, sau regim deschis, care au o rată mai mică de recidivă și ar costa o treime din cât ne costă să ținem oamenii închiși la penitenciar.”, constată Grimstad.

El zice că asta e din cauză că politicienii lor sunt mai conservatori și consideră că executarea pedepselor în închisoare ar fi o soluție mai bună pentru toată lumea. Desigur, în Norvegia politicienii înșiși nu prea ajung la închisoare, ca pe la noi.

Cu o zi înainte de a vizita serviciul lor de probațiune (ultima oprire în turul nostru prin sistemul corecțional norvegian) petrecusem o jumătate de zi la Halden, cea mai umană și modernă închisoare din lume, care a costat 250 de milioane de dolari în 2010, la data construirii. Dar chiar și acolo, într-o închisoare de maximă siguranță, se punea accentul tot pe ajutorarea infractorilor să-și depășească situația și să se integreze în societate după eliberare.

Societatea norvegiană a înțeles că a pedepsi mai puțin și a ajuta mai mult este un „win-win situation”, iar lipsirea de libertate nu trebuie dublată și de o restrângere inutilă a celorlalte drepturi civile, pentru că mai devreme sau mai târziu toți vor ieși din închisoare, și oricine se poate întâlni seara, pe o alee pustie, cu un fost deținut. „Cu ce fel de fost deținut vrei să te întâlnești, cu unul ajutat să se reintegreze sau cu unul pe care l-ai înrăit în pușcărie și acum nu știe să facă altceva decât când a intrat?” – e replica pe care o tot auzim de o săptămână în toate întâlnirile. Când l-am întrebat pe un gardian ce pățește un deținut care „nu e cuminte” și nu respectă regulile din închisoare, ni s-a spus că e pedepsit să nu mai aibă acces timp de câteva ore sau zile la facilitățile obișnuite ale penitenciarului. Un fel de „stai la tine în cameră și nu mai ai voie la televizor o săptămână”. Sună copilăresc, nu?

Biroul unui ofițer de probațiune

Grupul scepticilor de România, față cu societatea încrezătorilor norvegieni

Când am ajuns la probațiune, așadar, trecusem prin două dintre cele mai umane închisori văzute vreodată, ne întâlnisem cu autorități și oengiști care, culmea, lucrau împreună pentru același scop, desi aveau viziuni diferite asupra lucrurilor sau priviri critice despre rezolvarea unor probleme. Veniți din România, unde închisorile sunt supraaglomerate, serviciile sociale complementare din societate nu prea există, iar probațiunea noastră e mai aglomerată decât închisorile, eram deja obsedați de întrebarea: „cum reușesc ei și noi nu? Care e mecanismul lor de gândire?”. Că nu e vorba numai de bani. Iar Njal Grimstad ne-a spus că e vorba despre tradiția încrederii.

Cineva din grupul românesc a îndrăznit să sugereze la un moment dat că lucrurile au fost aranjate în vizitele astea, că prea ne-au arătat numai aspecte care ne-au dat pe spate. Iar răspunsul unui norvegian, un pic jenat de infama aluzie, a fost că așa ceva în Norvegia nu se face pentru că pur și simplu nu e genul lor.

Eram, va să zică, grupul scepticilor de România, față cu societatea încrezătorilor norvegieni. Nu am dat de capătul firului acestei tradiționale încrederi de la ei, așa cum nici la noi nu poate fi pus exact degetul pe rana neîncrederii. Dar am înțeles, nu fără invidie, că la ei ăsta este motorul care-i face să lucreze împreună.

În Norvegia bunele practici, sfaturile și ideile vin de la ONG-uri. Statul e de regulă un factor conservator, iar ONG-urile sunt privite ca surse de idei și competență. Instituțiile statului sunt instruite să le caute și să le asculte”, ne explică Njal Grimstad secretul pentru care statul norvegian finanțează organizații neguvernamentale.

La noi ONG-urile sunt mai nou ținta unei campanii de demonizare, pe motiv de finanțări străine, încă un motiv între multe altele de a mai dezbina societatea care și așa nu dă dovadă de prea multă empatie, darmite încredere.

Cum s-a născut probațiunea norvegiană

Serviciul de probațiune din Oslo

În Norvegia, chiar serviciul de probațiune a fost la origini un ONG, o asociație care se ocupa de ajutorarea deținuților și a familiilor lor. Asta la 1849, când închisoarea din Oslo era în beciurile cetății Akershus Festning, iar pedeapsa cu moartea era obișnuită.

În 1919 au apărut în sistemul juridic norvegian pedepsele condiționate și așa s-a născut probațiunea și anchetele sociale. Dar abia în 1980 ONG-ul s-a transformat în agenție guvernamentală. În 1984 probațiunea a început să gestioneze serviciile prestate de deținuți în folosul comunității, iar din 1996 să se ocupe de aplicarea pedepselor date pentru conducere sub influența alcoolului.

În 2002 a apărut o nouă lege de executare a pedepselor în Norvegia, serviciul de probațiune s-a reorganizat, iar condamnările se împart de atunci în trei mari categorii:

cu executare,
muncă în folosul comunității,
detenție la domiciliu.

Între timp au mai apărut pedepsele pentru deținere și comercializare de droguri (în 2006), monitorizarea electronică a condamnaților lăsați în libertate (2008) și un nou sistem de pedepse pentru minori și tineri (2016).

Serviciul de probațiune din Oslo

Azi probațiunea în Oslo se bazează pe 60 de consilieri care au în grijă în jur de 400 de condamnați. La nivel național au 350 de ofițeri de probațiune – cam atât avem și noi în România, dar la o populație de patru ori mai mare și un număr uriaș de condamnați. În Norvegia, un ofițer de probațiune nu lucrează niciodată cu mai mult de 20 de „clienți” – de zece ori mai puțin decât la noi – și pentru fiecare caz se bazează mult de „informatorii” din jurul condamnatului: angajatori, psihologi, consilieri antidrog etc. Chiar dacă unii dintre ei dau informații cu reticență, o fac în limitele cerute de codul deontologic al meseriei pe care o au. Iar ofițerul de probațiune nu se bazează niciodată doar pe un singur informator.

80% din pedepsele care ajung în serviciul de probațiune sunt de fapt muncă în folosul comunității, care poate include orice activitate ce poate preveni recidiva. Nu numai munca la spații verzi sau curățenie ca la noi. Iar majoritatea clienților probațiunii norvegiene sunt din Polonia, Letonia, Lituania – așa numita categorie „vodca&drive”.

Au și 60 de cazuri monitorizate cu brățări electronice în Oslo, pentru care lucrează în schimburi 20 de angajați. Fiecare caz costă 80 de euro/zi și nu datorită tehnologiei, care e una ieftină, ci din cauza salariilor personalului, care evident în Norvegia sunt mari. În România avem de câțiva ani o lege care reglementează pedepsele cu dispozitiv electronic de monitorizare, dar, ce să vezi, nu avem bani ca să achiziționăm dispozitivele. Njal Grimstad spune că e important să începem de undeva, cu un proiect pilot, de exemplu, în violența domestică – domeniu în care ei înregistrează niște progrese cu astfel de dispozitive.

Condamnații norvegieni sunt monitorizați prin dispozitivele electronice numai câtă vreme stau în casă. Când sunt pe drum sau la serviciu se calculează cam cât face condamnatul pe un traseu stabilit și se dă alarma numai dacă nu se întoarce acasă la ora care ar trebui. În plus, condamnatul are 4 ore pe săptămână timp liber, în care poate să facă ce vrea – dar să nu încalce regulile condamnării, firește.

Așadar, comparativ cu pedeapsa cu executare, un deținut monitorizat electronic în libertate costă aproape o treime față de cât ccheltuie statul ca să-l țină în pușcărie. Recidiva în categoria monitorizată prin brățările electronice este de numai 4%.

Încheiem aici seria noastră de reportaje din sistemul de justiție norvegian. Unii ar zice că nu există termeni reali de comparație între România și Norvegia, ba chiar că norvegienii cam exagerează cu umanismul în cazul ăsta. Desigur că înainte de toate e vorba despre resurse, de banii pe care România nu-i are, de prioritățile care la noi sunt altele.

Njal Grimstad și delegația din România

Un consilier de probațiune câștigă, de exemplu, în medie 45.000 de euro anual și are program de lucru de luni până vineri de la 8 la 16. Gardienii de penitenciar câștigă ceva mai mult pentru că fac și ore suplimentare, lucrând în ture. Firește că și nivelul de trai și prețurile din Norvegia sunt incomparabile cu România.

Dar dincolo de bani, ceea ce am văzut în Norvegia se referă la mentalități, la solidaritate, la încrederea că autoritățile lucrează cu adevărat pentru popor, că societatea civilă e un partener al autorităților, nu un dușman. Societatea norvegiană este guvernată înainte de toate de respect reciproc. Autoritățile își respectă cetățenii și deciziile lor sunt respectate. De asta n-a știut nimeni să ne răspundă la întrebarea „dar dacă nu se respectă deciziile autorităților, ce se întâmplă, ce modalități de coerciție aveți?”. Pentru că la ei nu se întâmplă să nu se respecte. Greșeli se pot produce, e firesc, dar doar din neștiință, nu dinadins.

Iar cine greșește, după cum am văzut, în societatea norvegiană, fie în penitenciar, fie în libertate, e ajutat să se îndrepte. Nu e pedepsit. Ce mod mai bun știți de a cheltui bugetul într-o societate?

Citiți și episoadele anterioare din vizita norvegiană:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Proiectul „O societate incluzivă prin reforma închisorilor” este finanţat cu 26.445 de lei prin granturile SEE 2009-2014 din FONDUL PENTRU RELATII BILATERALE – Programul RO01 Asistență tehnică și Fondul Bilateral la Nivel Național – Măsura I – Support for travel și Măsura II – Justice and Home Affairs, judicial capacity building and Schengen cooperation

Conţinutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreagă răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine APADOR-CH. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org

Halden, cea mai umană închisoare din lume

03/11/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Închisoarea Halden din Norvegia a fost construită în 2010, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de trai mai bune ca în libertate, doar că fără libertate

Am început vizita în închisoarea Halden cu un prânz „prison style” în sala de conferințe, împreună cu directorul și cel mai vechi dintre gardieni: omletă cu legume și șuncă, salată, suc de portocale și cafea.

O masă prison style

Așa primesc și deținuții masa, nu ca la noi, la cazan. Lor le vin caserolele cu hrana semipreparată și ei și le încălzesc în bucătăriile pe care fiecare corp de închisoare le are la dispoziție. Un living la 10-12 celule, cu toate dotările existente într-o casă normală de oameni. Dacă nu le place mâncarea primită de la penitenciar, o pot completa cu ce-și cumpără de la magazinul întern. Care e aprovizionat ca un supermarket.

Halden pare mai degrabă un experiment chiar și în societatea norvegiană. Toată lumea insistă să ne spună că nu este o închisoare tipică nici pentru ei, chiar dacă dotările pe care le văzusem cu o zi înainte la închisoarea de femei de la Bredtveit ne-a demonstrat contrariul. Și acolo era la fel de bine, dar Halden a fost construită din start altfel.

Pe 30 de hectare, lângă un orășel cochet aruncat între fiorduri în sudul Norvegiei, în care oamenii trec cu barca în Suedia, la cumpărături, că e mai ieftin, niște arhitecți danezi au dat măsura talentului lor novator. Au construit ceva care, în afară de zidul împrejmuitor nu seamănă deloc cu o închisoare. Poate fi spital, școală sau orice alt edificiu public, făcut din lemn, sticlă, oțel și piatră. Nu există gratii la ferestre, nu există turnuri de supraveghere pe ziduri, nici sârmă chimpată sau gard electric, nu există camere de luat vederi pe holuri, în camere, în clase sau ateliere. Gardienii nu au arme. Practic nu ai cum să fii mai liberal de atât, decât să le dai deținuților propriile chei de la camere, a punctat un fost director de pușcărie, după ce a vizitat Halden.

În atelierul de lemnărie

Paza se bazează pe un concept novator numit „securitate dinamică”, adică gardienii sunt amestecați printre deținuți, prezenți tot timpul cu ei, așa încât orice potențial conflict se aplanează prin discuții, la fața locului. Halden găzduiește azi 258 de deținuți (e a doua închisoare ca mărime din Norvegia) și are 290 de angajați pentru asta. Iar filosofia aplicată aici este comună în tot sistemul penitenciar norvegian: viața în închisoare trebuie să fie la fel de normală ca aia de afară, minus libertatea. Pedeapsa nu trebuie să fie mai aspră decât e nevoie pentru ca infractorul să poată fi ajutat, încă din prima zi de detenție, să se pregătească pentru eliberare.

În sistemul nostru penitenciar, primul curs pe care-l fac deținuții când intră în pușcărie se numește „pregătirea pentru viața carcerală”. Apoi, ce-i drept, vin și altele.

Are Høidal, directorul de la Halden, zice că țelul lor e ca „deținutul să muncească, să plătească taxe, să aibă o familie și o motivație”. De aia încă de la intrarea în pușcărie deținutul e condus, prin discuții, către descoperirea unei motivații. Nu și-o găsesc toți. Halden e o închisoare de maximă siguranță, unde sunt închiși criminali, violatori, bolnavi psihic, consumatori de droguri și infractori mărunți. Totuși, Are Høidal se mândrește că deși conduce cel mai bun penitenciar din lume, în care toată lumea ar vrea să intre, numai 20% dintre deținuți recidivează.

Procentul de recidivă e un concept discutabil, însă, pentru că ar trebui măsurat la 5 ani de la eliberare, ca să fie corect. Apoi ar trebui luați în calcul și infractorii străini, adică o treime dintre deținuții din penitenciarele norvegiene, care însă nu sunt contabilizați deloc în statisticile norvegiene, pentru că majoritatea sunt expulzați în țările lor după eliberare. Are Høidal admite că acel 20% e măsurat la doi ani de la eliberare și că se referă doar la țările nordice.

Halden este deja celebră pentru ce se întâmplă în ea. Michael Madsen și Michael Moore au făcut filme despre ea, a apărut în toată presa internațională, gardienii au făcut un videoclip la inaugurare, în care cântă „We are the world”, e vizitată săptămânal de cel puțin o delegație care vrea să învețe cum se face. Secretul stă în atitudine, desigur, dar și în bani. În 2010, când a fost inaugurată, a costat 250 de milioane de dolari, dar Are Høidal e sigur că acum ar costa dublu, dacă s-ar mai face. Nu orice societate își permite să ofere astfel de condiții deținuților. După cum nici să-i trateze prea uman, nu sunt multe societăți dispuse.

În anii 80, nici în închisorile norvegiene lucrurile nu stăteau deloc așa de uman ca acum. Are Høidal, care a intrat în sistem în 1983, povestește că aveau mulți deținuți cu probeleme psihiatrice, închisorile erau penetrate de rețelele de droguri, deținuții protestau, evadau, au fost și doi gardieni omorâți, iar rata de recidivă era de 70% – cât se estimează acum că avem noi.

Nici chiar atunci gardienii nu aveau arme, dacă era nevoie chemau poliția. Directorul susține că în anii 60 exista o singură armă în fiecare închisoare, ținută la loc sigur.

Când am intrat în sistem mi se spunea că nu e nevoie să vorbești cu deținuții despre problemele lor, ești aici doar ca să-i păzești. Interacțiunea gardienilor cu deținuții era minimă. Acum gardienii noștri muncesc, mănâncă împreună cu deținuții, fac sport și se plimbă împreună. Acesta este conceptul de securitate dinamică. Gardianul a devenit un lucrător social, mai mult decât un paznic”, povestește Are Høidal.

Sigur că unora nu le-a plăcut asta, nici gardienilor, nici deținuților. Azi se glumește pe seama apropierii prea mari dintre cele două categorii. În sala de mese a personalului din Halden tronează un afiș în care un gardian e desenat ca un uriaș țânțar. Scrie că dacă ți se pare insuportabilă viața cu gardianul lângă tine, să vezi cum e viața la cort, în care intră țânțarii.

Reușita acestui concept nu este, însă, strict treaba justiției, ci a întregii comunități. Rezoluția (carta albă) cu care a venit în 2008 sistemul de justiție, de a pune accent pe normalitate în reabilitarea deținuților, a fost susținută și semnată de 5 miniștri: al justiției, al educației, al culturii, al sănătății și al autorităților locale. Pentru că așa cum e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, la fel e nevoie de toată societatea ca să ajuți un fost deținut să redevină cetățean. Penitenciarele din Norvegia, de exemplu, nu au angajați exclusiv, ca la noi: doctori, preoți sau profesori. Toate cadrele de specialitate vin din comunitate, așa încât și comunitatea se obișnuiește treptat cu infractorii, și ei cu comunitatea.

Și la noi a fost semnată, ba chiar legiferată printr-o ordonanță de urgență în iulie 2015 o astfel de cartă albă pentru sistemul penitenciar. Se numește „Strategia Naţională de Reintegrare Socială a persoanelor private de libertate, asumată la nivel naţional”. În esență filosofia acestei strategii ar fi o colaborare între toate părțile comunității care ar putea să se implice în reintegrarea deținuților. Numai că, evident, la noi nu funcționează. Oficial nimeni nu știe de ce.

În Halden, ca și în orice altă închisoare din Norvegia, deținuții nu pot sta de capul lor în camere, la televizor – deși au tot ce le trebuie în celula de 12 mp pe care o ocupă fiecare – ci sunt obligați să aleagă între muncă sau școală. Pot face diverse cursuri, de la creație până la școală chimie, fizică, filosofie, sau pot alege să se specializeze într-una dintre cele șapte meserii în care penitenciarul oferă diplome. În atelierul de tâmplărie, în service-ul auto, în cel de mecanică și prelucrare a metalelor. Sau pot învăța să cânte la un instrument, într-unul dintre cele 3 studiouri de înregistrări din închisoare.

Când am intrat în studio, doi deținuți îmbrăcați ca niște rockeri bătrâni, lucrau la una din piesele de pe primul lor album. Ei sunt formația Criminal records, și au glumit când le-am spus că nu par a fi deținuți. „Păi să pretindem că nici nu suntem”, a răspuns unul dintre ei, care zice că mai are de stat acolo „preț de încă 3 albume 😉

Halden este totuși o închisoare, punctează din timp în timp directorul. Ea are și deținuți furioși sau care trebuie izolați. Dar chiar și curțile lor de plimbare sunt altfel. Au desene pe ziduri și vederi către grădina uriașă ce înconjoară clădirile închisorii. Desenul cu deținutul care aruncă bila de la lanțul care-i leagă picioarele este un soi de marcă înregistrată a închisorii. E printată pe diverse materiale promoționale făcute tot de deținuți, în atelierul de grafică, și vândute în magazinul Crucii roșii din oraș.

Pe holurile închisorii, la avizierul de lângă biroul serviciului de reintegrare, tronează un afiș format A3 în care se face o reclamă turistică penitenciarului închiriat de norvegieni în Olanda. „Hollyday in Holland”, glumește directorul, spunând că totuși deținuții care ar vrea să fie transferață în Olanda ar trebui să știe limba engleză. Or asta s-a dovedit a fi o problemă pentru mulți infractori străini.

Are Høidal își încheie prezentarea „regatului” fără să fi spus ceva reprobabil depsre închisoarea Halden. În timpul plimbării am vorbit cu mai mulți deținuți, chiar și cu un român. Toți ne-au lăudat condițiile, doar un albanez ni s-a plâns șoptit că totul e numai de fațadă, că în spatele imaginilor de PR cu care Halden a devenit celebră, viața în pușcărie e grea. Directorul recunoaște că Halden este totuși o închisoare, dar e cea mai bună din ce poate societatea să le ofere infractorilor la momentul ăsta. Și va fi aici și peste o sută de ani. Dacă între timp omenirea nu va descoperi un alt mod de a le ierta greșiților ei.

Mai multe informații despre Halden găsiți în acest film:

Citiți și episoadele anterioare din vizita norvegiană:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Voi traduce din legaleză în română, pentru ca oamenii să înțeleagă justiția

24/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Codru Vrabie, candidatul societății civile pentru CSM, vrea să crească încrederea românilor în actul de justiție, prin transparentizarea sistemului față de justițiabil

Codru Vrabie candidează pentru un post în Consiliul Superior al Magistraturii, din partea societății civile. APADOR-CH și alte 19 organizații neguvernamentale îi susțin candidatura. Audierea în Comisia juridică din Senat urmează să aibă loc în perioada următoare, probabil prima jumătate a lui noiembrie sau a doua jumătate a lunii decembrie. Fiind perioadă electorală e dificil de estimat ce program își vor face senatorii și ce priorități vor avea în timpul rămas din mandat.

Dar noi suntem gata să răspundem la întrebări, așa că vă propunem o scurtă privire asupra proiectului domnului Vrabie.

APADOR-CH: Vreți să reprezentați societatea civilă, sau măcar o parte a ei, în CSM. Spuneți-ne trei motive principale pentru care vă considerați potrivit pentru a ocupa un loc acolo, dincolo de condițiile legale pe care le îndepliniți.

Codru Vrabie: Cred că CSM-ul, de fapt mai toate profesiile juridice, suferă de o formă de izolare față de restul societății, în primul rând prin limbaj. Atunci când asculți dialogul dintre juriști, ei tind să facă permanent referiri la articole din legi: art. 31 din Constituție, coroborat cu art. 12 din Legea 544… Limbajul lor e foarte ermetic, e tehnic, pare de nepătruns pentru cetățeanul obișnuit. Eu mă lovesc de acest inconvenient de vreo 15 ani. Am învățat să comunic cu oamenii din justiție, pe limba lor, însă am o pasiune pentru transparență, dublată de o experiență tot de vreo 15 ani, în materia accesului la informații și a transparenței decizionale, despre care cred că mă va ajuta să traduc deciziile CSM-ului din legaleză în română 🙂
În egală măsură, de 7 ani, lucrez într-un program de instruire pentru tineri juriști, în care am învățat cum să mă comport cu judecătorii și procurorii, cu viitorii mei colegi din CSM. Cu alte cuvinte, sper că sunt suficient de cunoscut în lumea lor și că le va fi mai ușor să dialogheze cu mine, că vor fi suficient de deschiși și de cooperanți, astfel încât să am ce să traduc din legaleză în română 🙂
Nu în ultimul rând, eu sunt un om preocupat de reformele din justiție și de anticorupție, am participat la elaborarea mai multor legi și planuri de acțiune, încă din perioada când abia începuse procesul de aderare la Uniunea Europeană, apoi la încheierea negocierilor de aderare pe Capitolul ustiție și Afaceri Interne, la cele patru Strategii Naționale Anticorupție și la foarte recenta Strategie pentru Dezvoltarea Sectorului Judiciar. Mi se pare important, pentru noi, cetățenii, să avem un sistem de justiție predictibil, în care să putem avea încredere. Și, pentru că o mare parte din deciziile astea, care ne-ar ajuta să avem o justiție mai bună, se iau la nivelul CSM, îmi doresc să fiu în mijlocul acțiunii, să contribui la atingerea acestor obiective.

A: Explicați-i unui justițiabil cu o cultură juridică minimală ce e acela CSM, ce face el și care e rolul lui în justiție?
CV: Constituția ne spune că CSM este garantul independenței justiției. Probabil că asta nu înseamnă foarte mult pentru un cetățean obișnuit. Da, în momentul în care acel cetățean are o problemă în justiție, când devine justițiabil, cum se spune, lucrurile pe care le are de făcut CSM-ul devin foarte importante: selecția magistraților, dintre absolvenții institutului de magistratură, în scopul de-a deveni judecători și procurori, se face de către CSM; tot CSM se îngrijește de cariera magistraților, de promovarea celor mai buni, de sancționarea celor răi; tot CSM îi apără pe magistrați de eventualele atacuri ale politicienilor, așa cum tot CSM inspectează munca judecătorilor și procurorilor, să se asigure că se mențin la standardul de profesionalism pe care îl așteptăm cu toții de la un magistrat. Nu în ultimul rând, CSM avizează (pozitiv sau negativ) proiectele de lege (sau de ordonanță) care au legătură cu organizarea și funcționarea justiției, iar lipsa avizului de la CSM poate conduce chiar la întoarcerea din drum a proiectului. Cu alte cuvinte, de CSM depinde, în foarte mare măsură, dacă procurorii sunt profesioniști, dacă judecătorii sunt imparțiali, dacă justiția e independentă de orice alte forțe sau instituții din societate, tocmai pentru a fi dreaptă. Dar CSM nu se ocupă în mod direct de cariera avocaților, de exemplu, nu prea are treabă cu notarii sau cu executorii judecătorești, nici cu mediatorii ori cu consilierii de probațiune. CSM, însă, se mai ocupă întrucâtva și de grefierii de la instanțe și parchete, știți, oamenii cu care discutăm pe hol, pentru a avea acces la dosar.

A: Cu ce ne ajută pe noi, cetățenii obișnuiți, faptul că vom avea un reprezentant (sau doi) în CSM?
CV: Deocamdată nu ne ajută prea mult, pentru că omul sfințește locul. Poate țineți minte că, în 2003, am modificat niște lucruri în Constituție; apoi, în 2004, noua legislație, pusă în acord cu noul text constituțional, a dat naștere primului CSM care avea reprezentanți ai societății civile, cu mandat până în 2010. Din diverse motive, abia în 2009 am avut acolo un reprezentant interesat de transparență decizională. Apoi, în al doilea CSM, din 2011 încoace, am avut tot un singur reprezentant interesat de acest lucru, dar numai pentru un an. Așadar, abia de anul viitor putem spera noi, cetățenii obișnuiți, să avem acolo măcar un reprezentant (deși eu mi-aș dori să fim doi!) doritori și capabili de-a explica deciziile CSM pe limba oamenilor obișnuiți. Vă dau un exemplu: anul acesta, la rectificarea bugetară, s-au aprobat 244 de locuri noi pentru judecători. CSM a stabilit necesarul, repartizarea posturilor către instanțele din țară, a negociat cu Ministerul Justiției partea de alocare bugetară. La judecătoriile sau tribunalele unde veți vedea noi judecători în această toamnă, cetățenii pot fi mai mulțumiți, dar fără să știe de ce. Acolo unde nu vor exista noi judecători, cetățenii pot fi nemulțumiți, dar tot fără să știe de ce. Un reprezentant în CSM care e pasionat de transparență v-ar putea explica și din ce motiv nu s-au putut obține mai mult de 244 de posturi, și care au fost argumentele pentru care un tribunal a primit 2 posturi în plus, în timp ce o judecătorie învecinată nu a primit nimic.

A: Dacă vine la dumneavoastră un om dezamăgit de justiție, care a pierdut un proces „cu dreptatea în mână”, îl puteți ajuta? Ce i-ați spune?
CV: Oh, nu, eu nu l-aș putea ajuta cu nimic, nici acum, nici dacă aș fi membru CSM. În sistemul de justiție există așa-numitele căi de atac, prin care un om nemulțumit de o hotărâre judecătorească se poate adresa unei instanțe superioare, pentru un fel de rejudecare. În anumite situații, dacă se presupune că judecătorii ar fi făcut ceva rău în timpul judecății, ar fi fost părtinitori, neprofesioniști ori corupți, există posibilitatea unei inspecții judiciare sau a unei plângeri penale. Inspecția Judiciară este o instituție (de tip administrativ sau disciplinar, dacă vreți) care se află sub autoritatea CSM. Dacă raportul de inspecție găsește niște deficiențe profesionale, CSM poate sancționa magistratul în cauză. Dacă e vorba de ceva mai grav, cum ar fi o infracțiune de corupție, atunci intervine DNA, care nu mai este în niciun fel sub autoritatea CSM. Îmi pare rău, dar nu este deloc în atribuțiile CSM să „repare” dreptatea unui om care se consideră nedreptățit, deci chiar nu l-aș putea ajuta cu nimic pe acel om 🙁

A: Ce vă propuneți să faceți dacă veți deveni membru CSM?
CV: În esență, îmi propun trei lucruri mari și late: În primul rând, să păstrez legătura, cât mai strâns, cu cetățenii, prin toate organizațiile sau grupurile informale care au un interes legat de buna funcționare a justiției. În felul ăsta mă voi asigura că pot traduce deciziile CSM din legaleză în română, dar și că voi putea aduce pe masa CSM problemele justițiabililor (pe cele pe care nu le poate rezolva CSM, pentru că nu-i stau în atribuții, mă voi strădui să le aduc la cunoștința celorlalți decidenți, fie la minister, fie în parlament). Al doilea lucru pe care mi-l propun este să lucrez cu aparatul tehnic din CSM la deschiderea instituției, la o mai mare transparență despre deciziile luate, despre datele statistice privind funcționarea justiției. E posibil ca, la început, prin publicarea unor informații mai puțin obișnuite, oamenii să devină ceva mai neîncrezători în justiție, dar eu am convingerea că, pe măsură ce efortul de transparență va fi susținut constant, oamenii vor începe să vadă că lucrurile evoluează spre mai bine, iar asta îi va face să aibă ceva mai multă încredere în justiție. Deși e abia pe locul 3 în enumerare, mă interesează să putem crește capacitatea CSM de a analiza performanța instituțiilor din sistemul de justiție (adică performanța instanțelor și a parchetelor) și de a lua niște decizii care să ne ajute în dezvoltare. De exemplu, eu cred că va crește numărul litigiilor legate de proprietatea intelectuală și de interacțiunile electronice dintre oameni, ceea ce înseamnă că va trebui să ne educăm magistrații, pentru a putea face față provocărilor din viitor, legate de ceea ce se numește „societatea informațională.” Dacă nu vom face asta, iar magistrații vor avea dificultăți în a înțelege legile aplicabile în mediul electronic, ne putem aștepta că dezvoltarea economică pe bază de IT va începe să ne ocolească. De asta și spun, cu mecanismul de reprezentare și cu transparența, ne vom ajuta să ne creștem capacitatea de-a lua decizii «cu mintea-n cap», ceea ce se va traduce în sprijin pentru dezvoltarea noastră economică.

A: Ce credeți că veți reuși să faceți, realist, din tot ce v-ați propus?
CV: Cred c-am fost deja suficient de realist pentru a-mi propune niște lucruri fezabile 🙂 Cred că mecanismul de reprezentare va funcționa foarte bine, pentru că depinde numai de mine să-mi planific întâlniri cu oamenii, prin țară. La partea de transparență, am în vedere informații și date care, conform legii, trebuie să fie disponibile și comunicate publicului. Intervenția mea va fi în sensul de-a grăbi publicarea, de a o face sistematic și printr-un canal de comunicare accesibil cât mai multor cetățeni-justițiabili. Desigur, capacitatea de analiză și de luare a deciziilor e o chestiune mai dificilă, va dura mai mult, însă am la dispoziție un mandat de 6 ani. Eu sper să pot împinge lucrurile suficient de repede, astfel încât în vreo 2 ani de zile să ne apropiem de idealul pe care mi-l imaginez eu.

A: După experiența din CNI, în care ați preferat să vă retrageți înainte de încheierea mandatului, cum veți aborda eventualele conflicte la care ați putea ajunge în relația cu ceilalți membri CSM?
CV: Din CNI m-am retras în momentul în care nu mi-am mai putut îndeplini mandatul de reprezentare a organizațiilor societății civile. Dacă aș fi rămas acolo până la sfârșitul mandatului, le-aș fi făcut rău organizațiilor pe care le reprezentam, le-aș fi făcut rău colegilor din CNI și i-aș fi făcut rău instituției ANI. Dacă mă voi afla într-o situație similară, nu voi ezita să mă dau la o parte, pentru că scopul meu e să fac ceva bun, vorba ‘ceea, „să fie bine, nu să fie rău” 🙂 Dar mă voi bate pentru ce cred eu că e bine și voi sprijini orice inițiativă care contribuie la ancorarea deciziilor CSM în interesele și nevoile justițiabililor, la sporirea transparenței cu privire la întregul sistem de justiție, respectiv la creșterea capacității CSM de a lua decizii bune, corecte, îndreptate spre viitor, care să sprijine dezvoltarea și prosperitatea fiecăruia dintre noi. Și, ca să nu las în aer întrebarea, vă dau un exemplu din perioada când am fost reprezentantul organizațiilor societății civile în CNI: în aprilie-mai 2008, am discutat cu conducerea ANI despre un mecanism prin care să poată fi identificate automatizat, electronic, eventualele conflicte de interese din administrația publică; în 2011, parcă, ANI a reușit să obțină finanțarea pentru baza de date și pentru softul care să îndeplinească aceste funcții automatizate, în format electronic; acum, în octombrie 2016, parlamentul a adoptat legea botezată PREVENT, care le va permite celor de la ANI să facă, de anul viitor, în procedurile de achiziții publice, exact ce-am discutat în 2008: prevenirea conflictelor de interese într-un format electronic, automatizat, pentru toate instituțiile publice. Sigur, a durat 8 ani de la ideea abstractă până la realitatea concretă, iar în acești 8 ani au lucrat la acest proiect foarte, foarte mulți oameni, dar eu am răbdare, adun oameni către idee, împing proiectul de la spate, la nevoie chiar mă dau din cale, că mi se pare mult mai important să se facă și să ne meargă mai bine, tuturor, decât să nu se facă și să regretăm cu toții.

A: Credeți că v-ar putea dăuna în procesul de nominalizare, faptul că ați fost consilier al domnului Bogdan Olteanu, în perioada când acesta era deputat?
CV: Sigur că mi-ar putea dăuna, dacă s-ar încerca asocierea mea cu activitățile politice ale dlui Olteanu, numai că nu am avut nicio legătură cu problema la care vă referiți. Eu am lucrat, în acea perioadă, la o procedură de consultare a societății civile, de către Comisia de Afaceri Europene din Parlament (la acea vreme, era o comisie comună a celor două Camere; între timp, prin modificarea Regulamentelor, Camera Deputaților și Senatul au câte o comisie separată), pe subiecte legate de proiectele de Directive europene puse în procedură de consultare de către Comisia Europeană. Tot în acea perioadă, parțial, am mai lucrat la analiza Sistemului de Control Managerial Intern din toate serviciile, direcțiile și departamentele Camerei Deputaților. Cu alte cuvinte, chiar nu știu ce altceva mai făcea dl Olteanu în activitatea sa politică. De fapt, în cele 10 luni în care am lucrat la Camera Deputaților, eu am stat de vorbă cu dl Olteanu fix jumătate de oră: un sfert de oră în ziua în care mi-am început lucrul, ca fost bursier al statului român, care avea obligația contractuală de-a lucra într-o instituție publică, și un sfert de oră în ziua în care mi-am dat demisia, pentru că procedura de consultare nu se mai putea înfăptui, din moment ce Tratatul Constituțional pentru Uniunea Europeană fusese respins prin referendumul din Irlanda, iar nimeni nu știa, la acea vreme, cât de repede urma să ia naștere și să fie adoptat Tratatul de la Lisabona.

[box]

Puteți să-i adresați întrebări candidatului societății civile la CSM, folosind formularul de comentarii de la finalul acestui interviu.

[/box]

Aceste demers face parte din proiectul Reprezentarea societății civile în organisme colegiale, derulat de APADOR-CH cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, un program dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation şi Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

24/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Way back, o organizație formată din foști deținuți, e plătită de Ministerul justiției ca să-i reintegreze pe condamnați. În Norvegia, firește.

După 8 luni de închisoare, Helge își mănâncă, cuminte, legumele

Când ieși de la închisoare ți se spune să stai departe de probleme. Asta implică o oarecare distanță și față de fostul anturaj, dar mai ales față de eventualii foști deținuți cu care ai fi tentat să te anturezi după eliberare. În Norvegia, de exemplu, oamenii cu cazierul pătat nu au voie să viziteze închisorile, chiar dacă au rude acolo. Iar cazierul la ei nu se șterge niciodată. Dar în 2002, în Oslo, câțiva foști deținuți și-au dat seama că nimeni nu-i poate ajuta să se reintegreze mai bine decât cineva care a trecut măcar printr-o celulă la viața lui. Așa că au fondat o organizație care să-i ajute și pe alții după eliberare.

Way back are sediul într-o clădire din centrul capitalei norvegiene și e condus de un fost consumator de droguri cu numeroase condamnări la activ. Johan are o echipă de 3 bărbați și o femeie, toți foști deținuți, fiecare jucând rol de prieten, mentor sau, cum își zic ei, „pair” pentru alți deținuți. Când i-am vizitat, alte două deținute, de la închisoarea Bredtveit, făceau practică la organizație, în pregătirea propriei eliberări.

Într-o sală, pe masă tronează printre cești de cafea și pahare cu apă două boluri cu păstăi verzi de mazăre. Chicotim și ne mirăm românește de ciudata tratație. Helge, unul dintre cei trei bărbați din echipă, ne demonstrează amuzat că ei chiar mănâncă ce ne-au pus nouă pe masă. De aia și plesnește de sănătate, la cei 47 de ani pe care nu-i prea arată. După remarcile noastre, cineva din echipă ne-a adus totuși un coș cu banane.

Știți ce sunt ăia bani negri, nu? Firește că știți, sunteți din România…!

Pentru că șeful lui întârzie la întâlnire, Helge ne ține companie cu propria poveste de succes. A lucrat într-o bancă și pentru că a făcut datorii mari, de câteva milioane de coroane, a început să-și „însușească din banii altora”. Așa a ajuns la pușcărie. Doar 8 luni, pentru că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată și în sistemul de justiție norvegian. Cu gulerele albe care-i păgubesc pe alții, norvegienii sunt înțelegători. Cu traficanții de droguri, nu prea.

Helge vorbește relaxat despre pățania lui. Asta e o condiție pentru actualul job: să-și fi acceptat trecutul ca să-i poată convinge și pe alții să facă la fel. Și nu e ușor să accepți că ai pierdut o casă, două mașini, o barcă și o cabană de vacanță, că timp de 8 luni le-ai scris tuturor prietenilor să vină să te vadă la pușcărie și n-a venit decât sor-ta, iar familia te-a renegat pe motiv că ai fost lacom. Așa e în Norvegia, tot ce ai obținut din furt îți confiscă statul.

După ce a ajuns în pușcărie, Helge și-a dat seama că nu pedepsa va fi cea mai mare problemă a lui, ci ce va face după. Cu cazier nu ar mai fi putut să lucreze într-o bancă.

„În Norvegia nu ți se cere cazierul la angajare, aș fi putut să mint, dar după asta tot eu aș fi trăit cu minciuna în mine. Iar dacă apar persoane din trecutul tău, ce faci?” Așa că i-a contactat pe cei de la Way back și a fost sincer. Când au auzit că are pregătire economică i-au zis că e exact ce le trebuie lor, cineva care să-i învețe pe deținuți cum să-și gestioneze viața fiscală.

Pentru că mulți ajung acolo din cauza datoriilor. Este un deținut care a acumulat 60 de milioane de coroane datorie. Iar asta e suma oficială, nu știm cât or fi bani negri. Știți ce sunt ăia bani negri, nu? Firește că știți, sunteți din România…. ha, ha, ha!” – se amuză Helge

Paradoxal, ce l-a băgat în belea l-a și ajutat să-și găsească drumul mai repede spre izbăvire. Acum trăiește într-un mic apartament în Oslo și numără anii, din 2012, de când e liber și curat, precum alcoolicii anonimi. Dacă îi pare rău pentru viața pe care a avut-o? Firește că-i pare, dar acum își dă seama că banii sunt numai o mică parte din viața unui om. Mai trebuie familie, prieteni și … chiar dragoste.

În Oslo găsești mai ușor de muncă decât o casă pentru un fost deținut

Helge ajută acum alți 16 foști deținuți să se integreze în comunitate. Nu numai cum să-și gestioneze finanțele – deși și asta pare cel puțin provocator, din partea unuia care a fost condamnat tocmai pentru că a băgat mâna în finanțele altora. Fiecare dintre colegii lui are un astfel de grup în sarcină, ca un soi de ofițer de probațiune. Recunoaște că nu toți pot fi ajutați, din diverse cauze. În primul rând pe străini nu vrea nimeni să-i integreze. Numai în 2015 Norvegia a expulzat peste 4500 de foști deținuți. Apoi în calea eliberatului societatea pune tot felul de piedici ca să-i testeze determinarea. Cel mai mare succes de reintegrare îl au foștii deținuți cu vârste între 30 și 50 de ani. Restul ori sunt prea tineri și teribiliști, ori sunt prea bătrâni și nu mai vor să se schimbe. Iar cel mai greu de integrat sunt oamenii din Maroc, Somalia, Eritreea sau Albania. Ăsta este un top personal al lui Helge.

Peste 70% dintre oamenii care ajung la Way back sunt consumatori de droguri cu problemele de sănătate asociate. „Îi învățăm cum să-și gestioneze finanțele – aici e rolul lui Helge – și cum să supraviețuiască în jungla de afară. Mai ales pentru deținuții cu pedepse lungi e foarte greu să se adapteze la ieșire. Trebuie să-ți cunoști drepturile și să știi drumul.”, zice Johan.

Pe site-ul Way back e un clip scurt despre cum resimte un fost deținut viteza vieții de afară. Ca și când el stă pe loc, iar toată lumea se mișcă și vorbește pe repede înainte.

Oamenii de la Way back au obținut o aprobare specială (pentru că toți au cazier) ca să poată vizita pușcăriile în căutare de deținuți eligibili pentru programul lor. Ministerul justiției îi finanțează de câțiva ani pentru că și-au probat utilitatea. Numai în 2016 au primit 5 milioane de coroane pentru programul lor. Ei intră, așadar, în orice pușcărie și le povestesc deținuților ce fac ei, câstigăndu-le astfel încrederea ca atunci când sunt eliberați să meargă pe mâna lor.

Pașii obligatorii pe care un deținut îi face pe drumul de întoarcere din pușcărie sunt explicați de Helge cu șarmul pe care probabil îl folosește și ca să-și atragă beneficiarii:

„Mai întâi vine la noi unde îi cumpărăm un tort și sărbătorim eliberarea. Apoi îl însoțim la agenția statului la care este luat în evidență și primește un ajutor financiar, în funcție de categoria în care se încadrează. Apoi îl ajutăm să-și găsească job și locuință. Mai dificil decât găsirea unui loc de muncă e închirierea unui apartament. Pentru că în Oslo chiriile sunt foarte mari și nu se prea găsesc case. Iar atunci când proprietarul are o listă de potențiali chiriași în față întotdeauna o va alege pe blonda sexy în defavoarea unui fost condamnat”.

Dar toate sunt depășite cu ajutorul micii comunități în care eliberatul intră pe ușa Way back. Johan, șeful organizației, spune că după pușcărie trebuie să-ți înlocuiești aproape toți prietenii. De aia nu e suficient să ai un job ca să te reintegrezi, ci să și faci parte dintr-un grup. La Way back, de exemplu, ei fac excursii împreună, biciclesc sau ies în oraș la bowling.

Închisoarea nu ajută la nimic

Ce fac foștii deținuți de la Way back contrazice flagrant părerile despre pericolul frecventării anturajului cu cazier după eliberare. La fel cum Johan este un exemplu care contrazice părerile despre importanța consilierii antidrog.

Viața mea a fost un lung șir de intrări și ieșiri din închisoare. Am avut mai multe condamnări și de fiecare dată reveneam pentru că nu renunțam la droguri. Desigur că nu e așa de rău în închisorile norvegiene, în privința condițiilor de trai, dar închisoarea de fapt nu te ajută cu nimic, în afară de faptul că atunci când ești acolo nu mai iei droguri și ești forțat să te gândești, singur, la tine și la ce vrei să faci. Am renunțat la droguri după 30 de ani abia când am reușit să mă motivez singur, din interior. Nimeni nu te poate scăpa de droguri în afară de tine însuți”.

Johan are 54 de ani și de opt ani e liber și „curat”. Corpul lui, însă, poartă vizibil urmele abuzului de droguri de trei decenii. Statul norvegian a înțeles impactul drogurilor asupra sănătății și a instituit un fel de pensie de handicap pentru consumatori, pentru că toți au probleme de sănătate asociate consumului. Un consumator primește de la stat în jur de 15.000 de coroane lunar, dar asta nu-l ajută esențial. Numai chiria e în jur de 9000 de coroane (aproximativ 1000 de euro), așa că rămâne în mână cu mai puțini bani decât venitul minim garantat, care la ei e de 6300 de coroane.

Helge ne înșiră cifrele astea pe hârtie și ne arată latura economică a situației, așa cum o vede el: dacă oamenii ar fi ajutați să se reintegreze, statul ar economisi într-un an aproape 1 milion de coroane, cât îl costă să țină un om închis. Iar părerea sinceră a lui Helge contrazice toate statisticile oficiale. El susține că 90% dintre deținuți se întorc în pușcărie, pentru că nu sunt ajutați în mod real să stea departe de belele.

Way back mai are alte patru filiale în tot atâtea regiuni ale Norvegiei și pare o poveste de succes. Johan crede că e nevoie de mai multe organizații care să ia de mână deținuții de la poarta închisorii și să-i ghideze prin jungla realității de afară. Pentru că, zice el, odată ce ai trecut printr-o închisoare, toată viața vei fi un condamnat. Și numai cineva ca tine te poate ajuta să treci peste asta.

În episodul următor aflați cum funcționează serviciul de probațiune la norvegieni

Citiți și episoadele anterioare:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

21/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

În general cam tot ce vedeți la Ikea și vi se pare scump în România se regăsește într-o închisoare norvegiană, la dispoziția deținuților, de la mobilier până la accesorii și electrocasnice

Gardienii au voie să țină cuțitele numai noaptea

„Există două cuțite la dispoziția deținutelor, unul pe etajul ăsta și celălalt la parter. Deținutele au voie să le folosească la bucătărie, pe timpul zilei, dar seara le luăm și le punem la loc sigur. Trebuie să ne asigurăm că cuțitele sunt în siguranță” – explică gardianul de pe secția de maximă siguranță a Penitenciarului de femei din Bredtveit, arătându-ne, cu cel mai natural aer din lume, un cuțit lung de 20 de cm. Lângă el, o deținută cu statură nordică, sănătoasă, spală vasele după masa de prânz. Suntem, deci, într-una din bucătăriile unicului penitenciar de femei din Norvegia, dotate ca orice casă locală: cu frigider, mașină de spălat vase, cuptor electric, aparatură completă de bucătărie și plită ceramică – norveginii nu au gaze, ni se spune.

Bucătăria unei secții din Penitenciarul Bredtveit

Aici gătesc și mănâncă împreună deținute care au diverse pedepse, pentru crimă, trafic de droguri sau molestare de copii. Au celule individuale, fiecare de dimensiunea unei camere de cămin studențesc, cu pat, birou, dulap, o chiuvetă, un WC și ferestre mari care dau spre un peisaj frumos de toamnă norvegiană, într-o mică localitate satelit a capitalei. Gardianul care are în sarcină și securitatea cuțitului nu poartă vreo armă, ca de altfel toți gardienii norvegieni, și spune zâmbind că „arma lui e gura”. Așa îi învață la Academie, să gestioneze deținuții, dar recunoaște că asta nu dă rezultate în toate cazurile.

Penitenciarul Bredtveit de lângă Oslo

Clădirea penitenciarului Bredtveit are peste o sută de ani, dar înăuntru nimic nu-i trădează vechimea. Poate doar micile obiecte de decor vintage păstrate în biroul directorului. După război a fost închisoare pentru colaboratorii naziștilor. (Oslo mai are o închisoare ceva mai veche, pentru bărbați, despre care autoritățile spun că va fi închisă în viitorul apropiat pentru că nu mai corespunde standardelor. Un fel de Jilava noastră, dar pe stil nordic.) Bredtveit e considerată o închisoare normală, cu condiții medii, dar Avocatul poporului norvegian consideră că e loc de mai bine chiar și aici. Celulele au mobilier ce pare nou, pereții sunt curați, sistemele de pază moderne. În general cam tot ce vedeți la Ikea, și vi se pare scump în România, se regăsește într-o închisoare norvegiană, la dispoziția deținuților, de la mobilier până la accesorii.

Bredtveit are patru secții de maximă securitate și una de regim deschis, în care găzduiește 64 de deținute (45 la maximă siguranță și 19 la deschis). Sunt 45 de gardieni care le păzesc, bărbați și femei, și câteva camere video de supraveghere, amplasate discret pe perimetrul extern al închisorii. Nu sunt camere video nici pe holurile clădirii, nici în camere. O femeie gardian ne spune că au existat tentative de evadare. Nereușite.

Sunt în general needucate, au o boală psihică sau au făcut abuz de pastile, schițează Nils Leyell Finstad, directorul închisorii, portretul robot al deținutelor sale.

Multe au copii, dar nu țin legătura cu ei, deși ar avea toate facilitățile aici – un apartament special în care pot să stea cu copiii lor 24 de ore, lunar când au dreptul la vizite cu copiii, sau o oră pe săptămână. În general când e vorba de copii mai forțăm regulamentul și încercăm să le oferim cât mai mult timp cu ei ca să întreținem această legătură. Însă familiile lor au preferat să rupă legătura cu ele și apartamentul ăla stă mai mult nefolosit”, spune directorul, dezamăgit.

Într-adevăr, apartamentul cu două dormitoare, o baie, o cameră de joacă și un living cu bucătărie este aproape nou și era folosit, când am vizitat noi penitenciarul, de niște studenți în practică ai Academiei KRUS, care pregătește viitori gardieni.

„Vreau să-mi dea interdicție pe viață pentru țara asta, pentru toate țările, numai să merg acasă la copilul meu!”

Doris Bakker, adjuncta închisorii, remarcă faptul că spre deosebire de deținuții bărbați, femeile suferă mai mult în detenție, prin înstrăinarea de familie. Când ei sunt cei rămași afară, tații vin mai greu la gardul închisorii decât mamele. O categorie și mai lovită sunt deținutele străine, adesea private de toate drepturile, deoarece dacă nu cunosc limba norvegiană sau engleză nu prea pot fi antrenate în activitățile normale din penitenciar și în cele mai multe cazuri nu primesc nici dreptul de a vorbi cu familia la telefon, pentru că dintr-o des clamată lipsă de fonduri nu se găsesc translatori pentru convorbiri.

Elena din Buzău pare a fi totuși o excepție fericită. Am găsit-o modelându-l pe Iisus în lut, la un atelier cu alte deținute, iar când a auzit că suntem din România ne-a întâmpinat cu veselie. Zice că de câteva luni de când e în penitenciar a făcut deja trei cursuri de engleză – la care vorbește „mai pe scurt așa, nu ca în română” – și a avut permisiunea să și vorbească acasă, la Buzău, în română. Încântată de minunatele condiții de la Bredtveit, Elena este de fapt arestată preventiv și își așteaptă condamnarea. În Norvegia arestații sunt ținuți numai în penitenciare, la un loc cu condamnații, nu și în secțiile de poliție ca la noi. Elena povestește cu nonșalanță că vine și pleacă din Norvegia deja de câțiva ani (permisul de ședere durează 3 luni, iar rețeta e să pleci câte o săptămână din țară la fiecare trei luni, ca să nu fii expulzat), și că trăia aici din „vânzarea de cărți” – de fapt niște reviste gratuite pe care conaționalii noștri le vând pe la gurile de metrou. Spune că e nevinovată, că dacă ar fi știut că e acuzată de ceva nu se mai întorcea, ca să dea ocazia să fie „săltată”.

Nu la fel de încântată de situație și de penitenciar a fost o altă româncă, de 19 ani, care născuse acolo de câteva săptămâni, iar soțul îi plecase cu copilul în România, la părinți. Norvegia, spre deosebire de România, nu permite lăuzelor să-și țină copiii cu ele în penitenciar în primul an de viață, pe motiv că niciun nevinovat n-ar trebui să stea în închisoare. „E stipulat în constituție”, zice Doris Bakker. Românca părea depresivă, nu vorbea decât românește și se plângea de tratamentul gardienilor. „Vreau să-mi dea interdicție pe viață pentru țara asta, pentru toate țările, numai să merg acasă la copilul meu!”.

Directorul Nils Leyell Finstad spune că timp de câteva săptămâni soțul femeii venise zilnic cu căruțul la penitenciar și mama avea voie să-și vadă copilul, beneficiind astfel de o permisiune specială. Dar acum please cu copilul în România ca să-i facă acte.

Pretty woman de Norvegia

Bredtveit este singurul penitenciar exclusiv de femei din Norvegia, un fel de Târgșor al României. Și la ei, ca și la noi, femeile mai sunt deținute în câteva secții speciale în alte penitenciare din țară, unde sunt și bărbați. Dar din Bredtveit femeile pot ajunge, în ultima perioadă de detenție, în acele halfway houses din comunitate, despre care vă povesteam aici.

Aici nicio deținută nu are voie să stea în cameră pe timpul zilei, trebuie să aleagă între muncă sau școală. În ziua vizitei noastre am nimerit într-un fel de „săptămâna altfel” în care tot penitenciarul era antrenat în activități cultural distractive. Biblioteca era plină de femei care sporovăiau și căutau cărți sau filme de închiriat de pe rafturi (fiecare cameră are un televizor), iar într-o sală de curs se făcea „chimie” sub forma unui experiment cosmetic. Adică se producea o cremă de față. Sala de clasă avea tablă electronică interactivă și cele mai moderne dotări pe care le poți găsi într-o școală. Norvegiană.

În curtea de plimbare, amenajată cu iarbă, copaci și băncuțe, într-o căsuță pe care scrie „Pretty woman” e amenajat permanent un soi de magazin cu haine, încălțăminte și accesorii donate de personal sau Crucea roșie, unde deținutele pot veni să facă shopping gratis. Turnul înalt al închisorii, care pe vremuri adăpostea numai vechea biserică a clădirii, acum este împărțit frățește în trei: o mică capelă cu altar și băncuțe, o sală de concert cu scenă și o sală de sport cu spaliere și coșuri de baschet.

Majoritatea deținutelor au pedepse mici, de 30-90 de zile, până la 5 ani. Dar există și 5 deținute cu pedepse foarte mari care beneficiază de regimul norvegian numit „preventiv”, adică sunt condamnate pe termen nedefinit, pentru crime sau abuz asupra copiilor. Pentru ele legea prevede amenajări speciale și asistență medicală psihiatrică mai ales, dar aici nu li se poate asigura acest regim.

Aici încălcăm legea zi de zi, pentru că deținutele de la preventiv trebuie să stea în unități speciale, dar pentru că sunt prea puține nu este fezabil să se amenajeze așa ceva numai pentru ele. Pentru bărbați există Illa, de exemplu, dar femeile sunt defavorizate pentru că numărul lor nu este suficient de mare pentru astfel de facilități”, explică directorul închisorii Nils Leyell Finstad.

Directorul este de acord, din punctul ăsta de vedere cu concluziile raportului făcut de Avocatul poporului (Mecanismul pentru Prevenirea Torturii) după vizita din primăvara lui 2016 și spune că de atunci a încercat să schimbe unele deficiențe, dar nu stau toate în puterea lui. Surprinzător, deși din raportul amintit, închisoarea ieșise destul de șifonată, directorul ne-a citat din document aproape cu religiozitate, de parcă l-ar fi lăudat.

20 de minute de telefon pe săptămână, în era Internetului

Adjuncta lui spune că nu sunt frustrați de atâta monitorizare, doar că s-a întâmplat ca toate cele trei mecanisme de control să le vină pe cap în același timp, ba chiar să le facă recomandări diferite: Mecanismul pentru Prevenirea Torturii, Avocatul poporului pe probleme de antidiscriminare (la ei sunt mai mulți avocați ai poporului pe diverse domenii) și Inspecția muncii. „De exemplu Inspecția muncii se uită să vadă câte ore lucrează personalul, cum își iau pauzele, concediile etc. Iar ceilalți ne cer ca deținutelor să le fie respectate drepturile, să fie scoase la activități. Or și noi vrem să facem toate lucrurile astea, dar lipsa de personal și de spații face imposibilă respectarea ambelor cerințe.”, e nedumerită Doris Bakker.

Directorul crede că de regulă inspectorii se pierd în controale cu chestii mărunte, cum ar fi plângerile deținuților, că vor mai multă mâncare, sau perne mai bune, și pierd din vedere problemele mari ale sistemului, de rezolvarea cărora ar depinde și cele mărunte. Totuși, directorul subliniază că Mecanismul pentru Prevenirea Torturii a reușit să facă un raport foarte corect și să sesizeze exact toate deficiențele de sistem pentru că a stat trei zile în penitenciar și a reușit să înțeleagă mai bine de ce funcționează lucrurile așa și nu cum ar fi ideal.

De exemplu, printre activitățile criticate a figurat asistența medicală insuficientă, cea stomatologică și comunicarea dintre deținuți cu familiile. Asistența medicală e oferită de medici din comunitate, care vin de câteva ori pe săptămână și la penitenciar și sunt plătiți de sistemul național de sănătate, nu de penitenciar ca la noi. Acum sistemul penitenciar se gândește să investească într-un autobuz stomatologic cu care să facă turul închisorilor și să le ofere deținuților consultații dentare.

Telefonul de la care pot suna deținutele acasă

Cu comunicațiile sunt de acord și eu că pentru anul 2016, să vorbești la telefon numai 20 de minute pe săptămână este prea puțin. Avem și skype și video conferințe. Skype nu e permis, deși unele penitenciare îl folosesc, dar nu e legal. În penitenciarul din Olanda au skype, de exemplu, de ce nu putem avea și noi?”, se întreabă directorul.

Autoritățile norvegiene intenționează să mai deschidă un penitenciar pentru femei, în care să cazeze numai deținute străine, care urmează să fie expulzate din țară. Pentru că Norvegia are o listă de așteptare la intrarea în pușcării de 300 de persoane, momentan, iar coada care crește cel mai repede e a femeilor.

În episodul următor aflăm poveștile unor deținuți care au reușit să se reintegreze iar acum îi ajută pe alții s-o facă

Citiți și celelalte episoade ale seriei:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

18/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Avocatul poporului și Armata salvării, două organisme independente care monitorizează viața în pușcăriile norvegiene, sunt finanțate de guvern ca să îi arate unde greșește. Așa am aflat și noi ce scârțâie în închisorile lor

Deviza Armatei salvării

Deținuți dezbrăcați la pielea goală și închiși în celule de izolare pentru câteva zile, încălcarea dreptului la asistență medicală în închisoare, gardieni care stau lângă deținut atunci când e consultat de medic sau deținuți legați cu cătușe chiar și când sunt cu gura căscată pe scaunul stomatologului. Acțiunea se petrece în 2015, în închisoarea Kongsvinger, la câțiva kilometri de Oslo, acolo unde sunt ținuți 120 de străini, care vor fi expulzați după ispășirea pedepsei. Așa scrie în raportul întocmit de Avocatul poporului norvegian, secția Mecanismul Național pentru Prevenirea Torturii (NPM), care face vizite de monitorizare a condițiilor din penitenciare, începând din 2014.

Helga Fastrup Ervik, șefa NPM, ne povestește că la început făceau vizite anunțate, dar în timp au dezvoltat o altă tehnică ce le permite să vadă realitatea necosmetizată din spațiile de deținere – fie că e vorba de penitenciare sau secții de psihiatrie. Merg în vizite inopinate și nu stau de vorbă cu conducerea, ci cer să vadă direct secțiile de maximă siguranță, unde știu că ar putea să existe deținuți izolați. Abia la finalul vizitelor trec pe la directorul închisorii. Au descoperit astfel lucruri revoltătoare, dar și practici bune, pentru că deși Norvegia are o singură lege de executare a pedepselor privative de libertate, cele 42 de penitenciare au într-un mod inexplicabil libertatea de a interpreta legea după bunul plac.

Așa se face că „unii directori de închisori interpretează legea în favoarea deținuților și alții în defavoarea lor”, spune Helga Evrik. Spre deosebire de Correctional Service, de unde situația din penitenciare se vedea foarte bine, din birourile Avocatului poporului, situate undeva în coasta Parlamentului norvegian, lucrurile se văd diferit. Chiar și soluția găsită de guvern, de a exporta deținuți în Olanda, pentru că nu mai aveau loc în închisorile naționale, e privită rău de șefa NPM. Ea spune că aranjamentul nici măcar nu e ieftin, pentru că implică chiria plătită pentru închisoare (care nu e deloc mică, probabil știu și olandezii că norvegienii au bani) plus cheltuieli mari cu transportul deținuților și plata angajaților în regim de expați. În plus, atunci când se produce un incident în închisoarea din Olanda, acesta nu poate fi investigat decât de autoritățile olandeze, iar asta violează OPCAT (Protocolul opțional la Convenția împotriva torturii), spune Helga Evrik.

Soup, soap, salvation (Supă, Săpun, Salvare)

Sistemul penitenciar norvegian cuprinde și câteva case denumite „halfway houses”, în care deținuții care mai au de ispășit câteva luni de pedeapsă sunt lăsați să trăiască aproape ca în comunitate, ca să se acomodeze mai rapid la liberate. În „casele de la mijlocul drumului” (două sunt situate chiar în Oslo) locuiesc împreună deținuți de ambe sexe, se gospodăresc singuri, merg la lucru și se întorc seara ca și când ar trăi pe cont propriu.

Dar pentru că sistemul nu are capacitatea să le ofere tuturor condamnaților care merită astfel de condiții spre finalul detenției, atunci angajează servicii similare oferite de ONG-uri. O astfel de organizație este Armata salvării, fondată la 1865 în Irlanda, ca protest la modul în care îi trata biserica anglicană pe săraci. Între timp Armata salvării, al cărei motto este „Soup, soap, salvation” (Supă, Săpun, Salvare), s-a extins în 127 de țări, iar printre serviciile oferite o parte importantă îi vizează pe deținuți în timpul încarcerării și după eliberare.

Statul norvegian scoate la licitație, pe perioade de 6 ani, servicii în domenii diverse, iar Armata salvării a câștigat finanțarea pentru proiectul Elevator. Adică tot un fel de case halfway, dar în care sunt primiți deținuții care au avut pedepse mai lungi, de 10-15-20 de ani, și care au nevoie de sprijin mai mare înainte de liberare. Ei primesc casă, un loc de muncă în rețeaua Fretex a Armatei salvării (care are peste 40 de magazine în Norvegia), sunt ajutați să-și deschidă cont la bancă și să-și gestioneze banii și viața încă dinainte de eliberarea oficială.

Țelul principal este ca atunci când ne întâlnim cu ei pe stradă, noaptea, să ne simțim și noi și ei în siguranță, explică Elen, responsabila proiectului, pentru că în Norvegia toată lumea e eliberată la un moment dat în comunitate.

„Sau expulzată”, adaugă Yuri Zelentsov, un rus care s-a înrolat în Armata salvării în Finlanda și a ajuns să-i fie ofițer în Norvegia. Yuri poartă uniformă și e mândru de gradele de pe umărul său, spre amuzamentul colegilor norvegieni, care spun că el e singurul preocupat de titluri și grade, datorită educației lui est europene.

Yuri și unul dintre „clienții” lui

Yuri Zelentsov își exploatează rădăcinile și limbile străine pe care le vorbește ca să ajute străinii închiși în penitenciarele norvegiene. Programul derulat de el, „Safe way home” este finanțat tot de guvernul norvegian și prevede sprijinirea străinilor expulzați după eliberare, să-și găsească un loc de muncă în țările lor, astfel încât norvegienii să nu-i mai prindă din nou pe la ei prin închisori. Yuri se folosește de rețeaua de 127 de țări a Armatei salvării ca să le găsească expulzaților ajutor la destinație. Colaborează cu polițiștii de la imigrări și bate zilnic închisorile ca să vorbească cu deținuți încă din prima perioadă a condamnării lor și să-i pregătească pentru întoarcerea acasă. Dar de multe ori nu există o casă. Unii sunt victime ale traficului de ființe umane și trebuie salvați de capii rețelelor care îi dețin ca pe sclavi.

Salvarea nu vine, însă, niciodată cu forța. Deținuții trebuie să vrea să se ajute și singuri, iar printre condițiile obligatorii se numără sinceritatea. Dacă un deținut minte în legătură cu trecutul lui, asta se află mai devreme sau mai târziu și se transformă în dezastru la expulzare.

Cererile trebuie să vină de la deținuți, nu poți ajuta pe cineva care nu vrea. E o condiție recunoscută în asistența socială, că nu-i dai trei feluri de mâncare unui om care îți cere doar o coajă de pâine”, explică Yuri.

Ce scârțâie în penitenciarele norvegiene

Cele două instituții sunt, așadar, finanțate de guvern ca să-și spună părerea despre modul în care guvernul își face treaba și să-i completeze serviciile acolo unde sistemul de stat nu reușește. Iar guvernul apreciază criticile, susține reprezentanta Armatei salvării, care adaugă că totuși nici ei nu folosesc un ton contondent atunci când le fac. Oricum ar fi, asta pare de neconceput pentru România.

Rugați să puncteze cele mai mari probleme pe care le are sistemul lor penitenciar, văzute dinspre niște evaluatori relativ independenți (chiar dacă finanțati de guvern) oamenii de la Armata salvării au identificat aceleași deficiențe ca și Avocatul poporului. Unele există și în sistemul nostru penitenciar, altele izvorăsc exact de unde nu te-ai aștepta, adică din acele părți pe care noi în România le considerămm bune – de exemplu fiecare deținut să aibă celula lui.

[box]

Izolarea: Norvegia este singura țară care-și permite luxul izolării, iar asta este, culmea, una dintre cele mai serioase violări ale drepturilor omului în sistemul penitenciar. Am întâlnit oameni care spun că ar prefera să stea într-o cameră cu 20 de deținuți și să nu aibă loc să se întindă, decât să stea singuri într-o cameră, spune Elen, de la Armata salvării;
Situația femeilor închise, care beneficiază de mai puține facilități decât bărbații și sunt mai izolate, deoarece sunt puține (cam 5% din totalul deținuților) și înghesuite în spații mici, nu au acces la servicii și activități sportive, pe motiv că ele sunt femei și oricum nu fac altceva decât să stea de vorbă – spune șefa NPM;
Chiar dacă nu sunt supraaglomerate ca ale noastre, faptul că închisorile lor sunt ocupate aproape 100% face grea sau imposibilă trecerea dintr-un regim de detenție mai aspru într-unul mai ușor, pentru bună purtare sau ispășirea unei părți din pedeapsă. Chiar dacă un deținut de la maximă siguranță îndeplinește condițiile să treacă în regim deschis, de multe ori nu se poate din cauza lipsei locurilor.
Respectarea drepturilor populației Sami – o minoritate indigenă care trăiește în nordul Norvegiei – atunci când sunt închiși au nevoie de traducători, pentru că nu vorbesc nici norvegiana, nici engleza, și practic sunt tratați ca niște deținuți străini, adică nu prea beneficiază de aceleași drepturi ca deținuții norvegieni, deși le sunt conaționali.
Aplicarea neunitară a legii de la un penitenciar la altul, în funcție de mentalitățile directorilor de unități.

[/box]

În episodul de mâine vizităm penitenciarul de femei din Oslo, un fost lagăr nazist de concentrare în vremea războiului.

Citiți și episoadele anterioare:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

17/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Peste 300 de persoane își așteaptă rândul la unul din cele 3800 de locuri în penitenciarele norvegiene. Norocoși, 99 de români au prins loc în față

Filtrul de la intrarea în Serviciul corecțional norvegian

În anii 50-60, sistemul corecțional din Norvegia a virat dinspre pedepsirea infractorilor spre recuperarea și reintegrarea lor. A fost apoi sarcina mediului universitar, la finalul anilor 60, să lucreze la schimbarea mentalităților, ca societatea să înțeleagă că nu folosește nimănui pedeapsa și răzbunarea, ci toată lumea are de câștigat dacă infractorii sunt ajutați să redevină cetățeni onești. Rolul decisiv l-a avut însă Inger Louise Valle, ministră a justiției între 1973 și 1976, care a reușit să reformeze din temelii sistemul penitenciar, modul de aplicare a pedepselor și chiar să abolească pedeapsa cu moartea în Norvegia.

De atunci închisorile norvegiene au început să fie construite pentru activități de reabilitare a deținuților și nu de izolare a acestora. „Normalitatea” a devenit cuvântul cheie al întregului sistem, în care se pune accentul pe respectarea tuturor celorlalte drepturi ale deținuților, chiar dacă temporar sunt lipsiți de libertate.

Sistemul corecțional este responsabil cu ispășirea pedepselor într-o manieră în care să asigure siguranța cetățenilor, să prevină recidiva și să ajute infractorii prin voință proprie să-și schimbe comportamentul”.

Așa sună definiția sistemului în manualele oficiale. Practica, însă, pune unele probleme.

275 de euro – costul zilnic al unui deținut

Astăzi Norvegia are 42 de penitenciare și 17 servicii de probațiune, operate de peste 4600 de angajați de a căror pregătire se ocupă permanent un fel de universitate – KRUS – Correctional Service Academy. Cei mai puțini angajați sunt tot la probațiune, ca și la noi – 350. Penitenciarele au în jur de 3900 de angajați și puțin peste 3800 de locuri în celule. Deoarece insistă să-i cazeze doar câte unul în cameră, Norvegia își permite să țină închiși numai 3666 de infractori. Are și o listă de așteptare de peste 300 de persoane, plus o închisoare întreagă închiriată în Olanda (care are spații, dar îi lipsesc infractorii) unde mai ține peste 200 de deținuți. Costul zilnic al unui deținut norvegian, întreținut în sistem de maximă siguranță, este de 2300 coroane/275 euro, iar în sistem „low security” de 1500 coroane/180 euro pe zi. Pentru comparație, România cheltuia în 2013 în jur de 2400 de lei lunar/530 de euro cu un deținut.

Alternativele norvegiene mai ieftine sunt: munca în folosul comunității – care costă statul numai 72 de euro/zi/condamnat – și monitorizarea cu brățară electronică – 119 euro/zi.

Am aflat toate astea de la Norwegian Correctional Service (un fel de Administrația Națională a Penitenciarelor de la noi), prima instituție din sistemul norvegian pe care am vizitat-o ieri, în prima zi în Norvegia, în Lillestrom (foto).

Numărul deținuților nu e mare, la o populație totală de 5 milioane cât are Norvegia, în schimb rulajul pare să fie. Pedepsele sunt în general mici: 60% dintre condamnări sunt până în 3 luni, 13 % sunt între 3 și 6 luni, 12 % sunt pedepse de până într-un an, 9% între 1 și 2 ani și 3% peste 2 ani. Pedepse foarte mari (8-12 ani) se dau pentru trafic de droguri, iar cea mai mare condamnare nu poate depăși, teoretic, 21 de ani (cazul celebrului Brevik). Totuși, pentru cazurile de criminali de a căror reabilitare nu sunt siguri nici măcar optimiștii de norvegieni există sintagma „deținere preventivă”.

Deținerea preventivă nu este arestul preventiv de la noi, ci o formă de păstrare a deținuților departe de comunitate, atunci când se consideră că sunt agresivi și că nu pot fi recuperați. Pentru astfel de cazuri instanța dă o sentință inițială, care este însă prelungită pe perioadă nedefinită din 5 în 5 ani. De aici și siguranța cu care unul dintre reprezentanții sistemului norvegian de corecție, cu care am vorbit ieri, a scăpat un „De exemplu Brevik nu va fi eliberat în timpul vieții mele”. Anul trecut Norvegia avea 94 de astfel de deținuți.

Cealaltă categorie de deținuți fără speranță sunt persoanele cu tulburări psihice de tot felul. În cazul problemelor grave, deținuții sunt plasați în responsabilitatea sistemului de sănătate, cu revizuirea pedepselor din 3 în 3 ani de către instanță. În rest, ca peste tot, și norvegienii admit că suferințele psihiatrice sunt mult mai des întâlnite în populația carcerală decât în cea liberă. Practic deținuții sănătoși sunt numai 8%, în rest au: tulburări de personalitate 73%, adicții 60%, fobii 40%, ADHD 20%, depresii 20%, risc de sinucidere 10%, retard 10% etc.

Treimea fără speranță

Kristin Saunes Franklin lucrează în departamentul internațional al NCS, departament care dezvoltă relații și proiecte cu diverse țări din Europa, printre care și România. Deși geografia acestor relații bilaterale nu are aparent o logică, multe din țările cu care NCS lucrează pe celebrele fonduri norvegiene au „trimiși speciali” în Norvegia. România are momentan „numai” 99 de deținuți în închisorile norvegiene, față de Polonia (166), Lituania (144), dar au fost ani în care România a fost și cap de serie. Franklin spune că țările din estul Europei fac cu rândul pe prima poziție în clasamentul deținuților pe naționalități. 32% dintre toți deținuții Norvegiei sunt cetățeni străini, iar asta face ca această treime de populație carcerală să fie mai greu de integrat. Pentru că nu cunosc limba, iar pedepsele în Norvegia sunt mici, practic deținutul nu apucă să beneficieze de activitățile care au făcut celebră Norvegia în lume, în materie de reeducare.

Situația e recunoscută și în birourile NCS, dar subliniată mai apăsat de un ONG care sprijină familiile deținuților. Asociația familiilor deținuților (FFP în norvegiană), funcționează din 1992 în Oslo, și în primii ani băteau cam în zadar la ușile închisorilor ca să-și ofere serviciile. Personalul penitenciarelor le spunea că nu e treaba lor ce se întâmplă cu familiile, că ei au în custodie numai deținuții. În ultimii ani, însă, au ajuns să fie căutați de personalul din penitenciare, după cum susține Bente Grambo, criminolog, care lucrează de 15 ani în FFP. Acum primesc chiar și finanțare de la Ministerul Justiției, aproape 40% din fondurile pe care le rulează an de an.

Asociația oferă consiliere rudelor deținuților, ba chiar se ocupă de copiii celor mai puțin favorizați, scoțându-i în excursii, și în general mijlocește relația dintre familiile deținuților și penitenciare. În cei 24 de ani de activitate a reușit să schimbe câte ceva în privința modului în care penitenciarele le facilitează deținuților contactele cu familia.

Nu vorbești limba gardianului, nu dai telefon acasă

Dar nu reușesc chiar peste tot. O mare problemă ridicată de FFP este tratamentul diferit aplicat în penitenciare deținuților străini. De exemplu deținuții în general au dreptul să vorbească la telefon cu familia numai în prezența gardienilor, care trebuie să asculte convorbirea. „Din motive de securitate”. Din cauza asta, deținuții care nu vorbesc nici engleza, nici norvegiana (sau familiile lor nu vorbesc niciuna dintre limbi) au nevoie de un translator care să mijlocească această comunicare, în așa fel încât să audă și gardianul supraveghetor ce vorbesc cei doi la telefon. O astfel de comunicare prin interpret se face cel mai des la o lună, cu tot felul de aprobări prealabile, dar în realitate nu prea se întâmplă, după cum susține Kjersti Holden, de la FFP. „Penitenciarele motivează că e prea scumpă procedura”, zice ea.

În felul ăsta, deținuții străini sunt privați de un drept, și așa viciat de faptul că orice convorbire e ascultată de gardian. De altfel, tot din motive de securitate (ca să prevină potențiale infracțiuni), penitenciarele le violează și corespondența deținuților, dar „numai prin sondaj”, după cum explică Bente Grambo.

Chestiunea deținuților străini este de fapt una fierbinte în societatea norvegiană, și nu de ieri de azi. Kjersti Holden spune că în ultimii ani s-a practicat o expulzare masivă și susținută a acestora, după ispășirea pedepselor, iar societatea norvegiană pare a fi în favoarea acestei măsuri.

Se observă o diferență de percepție în rândul publicului în privința infractorilor străini. Sunt mai greu de integrat, comunitățile în Norvegia sunt mici și se spune adesea că ei au venit aici și au încălcat regulile noastre, deci nu avem de ce să-i primim după eliberare”, zice Bente Grambo că ar fi mentalitatea din spatele deportărilor.

La finalul întâlnirii părea că deținuții au mai multe drepturi în România, decât în Norvegia. Cel puțin în privința corespondenței. Ca să încheiem într-o notă pozitivă, am întrebat-o pe Kjersti Holden dacă deținuții lor au dreptul la „luna de miere” oferită la noi, în caz că se căsătoresc în penitenciar – 48 de ore împreună cu soțul/soția. Kjersti Holden a făcut ochii mari, a spus că și deținuții norvegieni au dreptul la vizită conjugală regulat, însă „No honeymoon in Norwegian prisons!”.

După cum stau lucrurile cu deținuții străini, nici pentru ei nu pare a fi o lună de miere aici.

Mâine vă povestim despre ce face Avocatul poporului norvegian pentru a preveni tortura în penitenciare și câteva ceva despre Institutul clinic de terapii și sexologie 😉

Citiți și celelalte episoade din serie:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume