Articole – Page 8

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

17/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Peste 300 de persoane își așteaptă rândul la unul din cele 3800 de locuri în penitenciarele norvegiene. Norocoși, 99 de români au prins loc în față

Filtrul de la intrarea în Serviciul corecțional norvegian

În anii 50-60, sistemul corecțional din Norvegia a virat dinspre pedepsirea infractorilor spre recuperarea și reintegrarea lor. A fost apoi sarcina mediului universitar, la finalul anilor 60, să lucreze la schimbarea mentalităților, ca societatea să înțeleagă că nu folosește nimănui pedeapsa și răzbunarea, ci toată lumea are de câștigat dacă infractorii sunt ajutați să redevină cetățeni onești. Rolul decisiv l-a avut însă Inger Louise Valle, ministră a justiției între 1973 și 1976, care a reușit să reformeze din temelii sistemul penitenciar, modul de aplicare a pedepselor și chiar să abolească pedeapsa cu moartea în Norvegia.

De atunci închisorile norvegiene au început să fie construite pentru activități de reabilitare a deținuților și nu de izolare a acestora. „Normalitatea” a devenit cuvântul cheie al întregului sistem, în care se pune accentul pe respectarea tuturor celorlalte drepturi ale deținuților, chiar dacă temporar sunt lipsiți de libertate.

Sistemul corecțional este responsabil cu ispășirea pedepselor într-o manieră în care să asigure siguranța cetățenilor, să prevină recidiva și să ajute infractorii prin voință proprie să-și schimbe comportamentul”.

Așa sună definiția sistemului în manualele oficiale. Practica, însă, pune unele probleme.

275 de euro – costul zilnic al unui deținut

Astăzi Norvegia are 42 de penitenciare și 17 servicii de probațiune, operate de peste 4600 de angajați de a căror pregătire se ocupă permanent un fel de universitate – KRUS – Correctional Service Academy. Cei mai puțini angajați sunt tot la probațiune, ca și la noi – 350. Penitenciarele au în jur de 3900 de angajați și puțin peste 3800 de locuri în celule. Deoarece insistă să-i cazeze doar câte unul în cameră, Norvegia își permite să țină închiși numai 3666 de infractori. Are și o listă de așteptare de peste 300 de persoane, plus o închisoare întreagă închiriată în Olanda (care are spații, dar îi lipsesc infractorii) unde mai ține peste 200 de deținuți. Costul zilnic al unui deținut norvegian, întreținut în sistem de maximă siguranță, este de 2300 coroane/275 euro, iar în sistem „low security” de 1500 coroane/180 euro pe zi. Pentru comparație, România cheltuia în 2013 în jur de 2400 de lei lunar/530 de euro cu un deținut.

Alternativele norvegiene mai ieftine sunt: munca în folosul comunității – care costă statul numai 72 de euro/zi/condamnat – și monitorizarea cu brățară electronică – 119 euro/zi.

Am aflat toate astea de la Norwegian Correctional Service (un fel de Administrația Națională a Penitenciarelor de la noi), prima instituție din sistemul norvegian pe care am vizitat-o ieri, în prima zi în Norvegia, în Lillestrom (foto).

Numărul deținuților nu e mare, la o populație totală de 5 milioane cât are Norvegia, în schimb rulajul pare să fie. Pedepsele sunt în general mici: 60% dintre condamnări sunt până în 3 luni, 13 % sunt între 3 și 6 luni, 12 % sunt pedepse de până într-un an, 9% între 1 și 2 ani și 3% peste 2 ani. Pedepse foarte mari (8-12 ani) se dau pentru trafic de droguri, iar cea mai mare condamnare nu poate depăși, teoretic, 21 de ani (cazul celebrului Brevik). Totuși, pentru cazurile de criminali de a căror reabilitare nu sunt siguri nici măcar optimiștii de norvegieni există sintagma „deținere preventivă”.

Deținerea preventivă nu este arestul preventiv de la noi, ci o formă de păstrare a deținuților departe de comunitate, atunci când se consideră că sunt agresivi și că nu pot fi recuperați. Pentru astfel de cazuri instanța dă o sentință inițială, care este însă prelungită pe perioadă nedefinită din 5 în 5 ani. De aici și siguranța cu care unul dintre reprezentanții sistemului norvegian de corecție, cu care am vorbit ieri, a scăpat un „De exemplu Brevik nu va fi eliberat în timpul vieții mele”. Anul trecut Norvegia avea 94 de astfel de deținuți.

Cealaltă categorie de deținuți fără speranță sunt persoanele cu tulburări psihice de tot felul. În cazul problemelor grave, deținuții sunt plasați în responsabilitatea sistemului de sănătate, cu revizuirea pedepselor din 3 în 3 ani de către instanță. În rest, ca peste tot, și norvegienii admit că suferințele psihiatrice sunt mult mai des întâlnite în populația carcerală decât în cea liberă. Practic deținuții sănătoși sunt numai 8%, în rest au: tulburări de personalitate 73%, adicții 60%, fobii 40%, ADHD 20%, depresii 20%, risc de sinucidere 10%, retard 10% etc.

Treimea fără speranță

Kristin Saunes Franklin lucrează în departamentul internațional al NCS, departament care dezvoltă relații și proiecte cu diverse țări din Europa, printre care și România. Deși geografia acestor relații bilaterale nu are aparent o logică, multe din țările cu care NCS lucrează pe celebrele fonduri norvegiene au „trimiși speciali” în Norvegia. România are momentan „numai” 99 de deținuți în închisorile norvegiene, față de Polonia (166), Lituania (144), dar au fost ani în care România a fost și cap de serie. Franklin spune că țările din estul Europei fac cu rândul pe prima poziție în clasamentul deținuților pe naționalități. 32% dintre toți deținuții Norvegiei sunt cetățeni străini, iar asta face ca această treime de populație carcerală să fie mai greu de integrat. Pentru că nu cunosc limba, iar pedepsele în Norvegia sunt mici, practic deținutul nu apucă să beneficieze de activitățile care au făcut celebră Norvegia în lume, în materie de reeducare.

Situația e recunoscută și în birourile NCS, dar subliniată mai apăsat de un ONG care sprijină familiile deținuților. Asociația familiilor deținuților (FFP în norvegiană), funcționează din 1992 în Oslo, și în primii ani băteau cam în zadar la ușile închisorilor ca să-și ofere serviciile. Personalul penitenciarelor le spunea că nu e treaba lor ce se întâmplă cu familiile, că ei au în custodie numai deținuții. În ultimii ani, însă, au ajuns să fie căutați de personalul din penitenciare, după cum susține Bente Grambo, criminolog, care lucrează de 15 ani în FFP. Acum primesc chiar și finanțare de la Ministerul Justiției, aproape 40% din fondurile pe care le rulează an de an.

Asociația oferă consiliere rudelor deținuților, ba chiar se ocupă de copiii celor mai puțin favorizați, scoțându-i în excursii, și în general mijlocește relația dintre familiile deținuților și penitenciare. În cei 24 de ani de activitate a reușit să schimbe câte ceva în privința modului în care penitenciarele le facilitează deținuților contactele cu familia.

Nu vorbești limba gardianului, nu dai telefon acasă

Dar nu reușesc chiar peste tot. O mare problemă ridicată de FFP este tratamentul diferit aplicat în penitenciare deținuților străini. De exemplu deținuții în general au dreptul să vorbească la telefon cu familia numai în prezența gardienilor, care trebuie să asculte convorbirea. „Din motive de securitate”. Din cauza asta, deținuții care nu vorbesc nici engleza, nici norvegiana (sau familiile lor nu vorbesc niciuna dintre limbi) au nevoie de un translator care să mijlocească această comunicare, în așa fel încât să audă și gardianul supraveghetor ce vorbesc cei doi la telefon. O astfel de comunicare prin interpret se face cel mai des la o lună, cu tot felul de aprobări prealabile, dar în realitate nu prea se întâmplă, după cum susține Kjersti Holden, de la FFP. „Penitenciarele motivează că e prea scumpă procedura”, zice ea.

În felul ăsta, deținuții străini sunt privați de un drept, și așa viciat de faptul că orice convorbire e ascultată de gardian. De altfel, tot din motive de securitate (ca să prevină potențiale infracțiuni), penitenciarele le violează și corespondența deținuților, dar „numai prin sondaj”, după cum explică Bente Grambo.

Chestiunea deținuților străini este de fapt una fierbinte în societatea norvegiană, și nu de ieri de azi. Kjersti Holden spune că în ultimii ani s-a practicat o expulzare masivă și susținută a acestora, după ispășirea pedepselor, iar societatea norvegiană pare a fi în favoarea acestei măsuri.

Se observă o diferență de percepție în rândul publicului în privința infractorilor străini. Sunt mai greu de integrat, comunitățile în Norvegia sunt mici și se spune adesea că ei au venit aici și au încălcat regulile noastre, deci nu avem de ce să-i primim după eliberare”, zice Bente Grambo că ar fi mentalitatea din spatele deportărilor.

La finalul întâlnirii părea că deținuții au mai multe drepturi în România, decât în Norvegia. Cel puțin în privința corespondenței. Ca să încheiem într-o notă pozitivă, am întrebat-o pe Kjersti Holden dacă deținuții lor au dreptul la „luna de miere” oferită la noi, în caz că se căsătoresc în penitenciar – 48 de ore împreună cu soțul/soția. Kjersti Holden a făcut ochii mari, a spus că și deținuții norvegieni au dreptul la vizită conjugală regulat, însă „No honeymoon in Norwegian prisons!”.

După cum stau lucrurile cu deținuții străini, nici pentru ei nu pare a fi o lună de miere aici.

Mâine vă povestim despre ce face Avocatul poporului norvegian pentru a preveni tortura în penitenciare și câteva ceva despre Institutul clinic de terapii și sexologie 😉

Citiți și celelalte episoade din serie:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Proiectul „O societate incluzivă prin reforma închisorilor” este finanţat cu 26.445 de lei prin granturile SEE 2009-2014 din FONDUL PENTRU RELATII BILATERALE – Programul RO01 Asistență tehnică și Fondul Bilateral la Nivel Național – Măsura I – Support for travel și Măsura II – Justice and Home Affairs, judicial capacity building and Schengen cooperation

Conţinutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreagă răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine APADOR-CH. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org

O zi la probațiune

15/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

de Dollores Benezic

Cum se face îndreptarea infractorilor condamnați cu suspendare în biroul consilierului de probațiune care are peste 200 de suflete rătăcite de adus „pe calea cea dreaptă”

Consiliere în Serviciul de Probațiune București

La intrarea în clădirea veche de pe Magheru tronează o bulină roșie – semn de fragilitate la cutremur – imediat sub firma unui partid și câteva steaguri. Înăuntru, un anticariat, muzică în surdină și penumbră. Serviciul de Probațiune București funcționează încă din 2013 la etajul 5, dar nu are nici azi o firmă la poartă. Nici paznic. Doar o foaie A4 lipită pe ușă, cum ieși din lift, stă între cei 19 consilieri de probațiune și 4300 de infractori plasați în responsabilitatea lor, de către instanțele bucureștene, numai în ultimul an.

Nimeni nu pare deranjat de semiclandestinitatea asta. Cine trebuie să dea cu subsemnatul lunar sau săptămânal la probațiune știe unde are de venit. În plus, nu e un motiv de laudă. Dimpotrivă. Un domn trecut de 60 de ani, pedant, cu aspect cazon și servietă, intră pe ușa camerei numărul 10, la consiliera Crina Mocanu. Așezat în fața persoanei care îi va monitoriza viața până în 2022, lună de lună, domnul X nu ezită să răspundă la telefonul mobil și să spună: „sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu”.

Prima poruncă: Nu judeca!

Domnul X a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare și la o perioadă de încercare de 6 ani. Face parte dintr-un lot celebru de condamnați – de gulere albe – și susține că nu e vinovat, ci o victimă colaterală a unei hărțuieli politice. Vine lunar la doamna Mocanu unde trebuie să declare dacă are un loc de muncă, dacă și-a schimbat sau nu domiciliul, dacă a lipsit mai mult de 8 zile din localitate. Frecvența vizitelor e stabilită la începutul perioadei de către consilieră, până când se cunosc mai bine și se conturează relația, apoi în funcție de respectarea termenelor și a celorlalte măsuri, vizitele se răresc, ca recompensă de bună purtare.

Deși e pensionar, domnul X spune că n-a avut probleme să-și găsească și de lucru, chiar așa cu cazier, pentru că „la firma de proiectare la care lucrez suntem mai mulți penali angajați”. Zâmbește ironic și îi declară consilierei că are în continuare același venit lunar, de câteva ori mai mare decât salariul unui consilier de probațiune.

Alți „clienți” ai Crinei Mocanu nu sunt atât de norocoși precum domnul X. Mulți nu reușesc să găsească de lucru, decât dacă omit să amintească despre cazier, alții își pierd și job-ul pe care îl aveau atunci când au făcut, de exemplu, un banal accident rutier. Un tânăr condamnat pentru trafic de droguri are norocul să nu-și fi pierdut job-ul pe care-l avea deja în telecomunicații, dar spune că în cei doi ani de când e în evidența probațiunii a avut o ofertă mai bună de lucru de la o altă firmă, care „s-a sucit” când a auzit că are cazier.

Programarea următoarei vizite la probațiune

Unele firme nu cer, așa că nici angajatul nu pomenește că e legat ombilical de Serviciul de Probațiune. Alții își găsesc de lucru în străinătate, pentru că acolo nimeni nu cere cazier din România. Așa se face că vreo câteva sute de supravegheați ai Serviciului de Probațiune București (SPB) trăiesc de fapt prin Europa: 33 în Spania, 146 în Marea Britanie, 26 în Franța, 39 în Italia, 26 în Germania. Vin la 3 luni aici, sau mai des, și „fac frumos” la doamnele consilier – adică demonstrează că au un loc de muncă, locuiesc legal acolo și respectă obligațiile impuse de instanță. Apoi își văd de viață.

E normal, crede Gabriel Oancea, șeful SPB. Judecătorul care i-a plasat în probațiune nu are pretenția ca cineva să se transforme în pândar la spatele infractorilor. Consilierii trebuie să-i ajute să se integreze. Cei care pleacă în străinătate o fac de multe ori și pentru că acolo nu sunt judecați ca aici. „În topul relaționării cu oamenii care vin la noi asta e prima poruncă: să nu-i judecăm. Condamnarea lor este de multe ori doar sfârșitul unui lanț lung de decizii greșite. Pe care toți le putem face la un moment dat. Chiar și gulerele albe.”

Oancea spune că cifrele de oameni pe care-i avem în închisori nu ni le-a dat Dumnezeu, sunt un rezultat al modului în care funcționează societatea, dar tot ea nu vrea apoi să-i vadă pe cei care au greșit. Îi vrea încuiați undeva în afara orașelor și cheia să fie pierdută eventual.

În Bulgaria condamnații la muncă în folosul comunității pot ajunge să lucreze chiar pe strada victimei. Aceasta este consultată cu privire la locul unde condamnatul este pus să facă munca. Uneori ajută să vezi că omul ăla vrea să se îndrepte, își plătește greșeala”.

Porunca pe care încearcă s-o aplice consilierii de probațiune ar trebui să fie respectată și de condamnați, dar nu toți reușesc să nu-și judece la rândul lor victimele. O femeie frumușică, cochetă, blondă, se așează pe scaunul din fața Crinei Mocanu și începe să se lamenteze că în curând va pierde casa și va ajunge să doarmă pe străzi. De vină e „nenorocita” care se ține de capul ei cu procese și executări și vrea să-i scoată la licitație și cămăruța în care doarme cu cei doi copii.

„Nenorocita” este de fapt victima, de la care femeia furase un laptop și niște bijuterii „fără valoare”. A fost condamnată pentru asta la 2 ani cu suspendare și 4 ani de încercare. Trebuie să vină la probațiune până în 2018. Dar acum victima o urmărește cu procese în care îi cere daune morale pe care nu are de unde să le plătească, pentru că trăiește doar din pensia de handicap a unuia dintre copii.

Cică s-a speriat când i-am furat laptopul, dar ea nici măcar nu era în casă, așa că … ce sperietură?! E o prostituată de peste Prut, doamnă, asta e, care acuma s-a măritat aici cu un boșorog… ce să vă zic, că dacă știam ce avea în laptopul ăla nu-l mai vindeam…” conchide condamnata.

A doua poruncă: Spune-i o vorbă bună

Pentru unii vizita la consilierul de probațiune are măcar efecte terapeutice. A doua poruncă în manualul probațiunii ar fi aceea de a-l învăța pe omul din fața ta că are valoare și că poate face și bine, nu numai infracțiuni. Unii dintre condamnați aud pentru prima dată în viața lor o vorbă bună de la cineva abia când ajung aici. Crina Mocanu povestește că încearcă să-i deschidă apetitul pentru citit unui minor pe care-l monitorizează, aducându-i cărți de la copiii ei.

Toți consilierii au poveștile lor de succes, care-i motivează să rămână în sistem în ciuda greutăților actuale. Salariul mediu al unui consilier de probațiune se învârte în jurul a 2000 de lei, deci nu banul e ce-i mână în luptă.

Gabriel Oancea spune că deși pe sticlă deseori apar mai degrabă celebritățile ajunse la un moment dat în postura ingrată de a da seama la probațiune, în urma unei condamnări cu suspendare, adevăratele provocări profesionale sunt altele.

Oamenii ăștia celebri sunt de fapt foarte bine integrați, nu ai ce să le faci, cu ce să-i ajuți. Ei știu foarte bine că au greșit, de ce au greșit, au deja un loc în societate și nu au nevoie de noi. Însă când ai un caz căruia nici tu nu-i dai prea multe șanse la început, și totuși peste câțiva ani vezi că a reușit să rămână măcar pe linia de plutire, dacă nu cumva să-și depășească condiția, atunci asta e adevărata satisfacție profesională. Am o fată care mi-a spus la un moment dat că nu ar mai putea să facă ce a făcut, pentru că dacă ar fi prinsă s-ar gândi ce aș spune eu. Pentru că de multe ori eu ajung să știu aici, la biroul ăsta, mai multe despre ei decât știu chiar familiile lor”.

Desigur că nu toți oamenii sunt la fel. Din birourile de probațiune se mai și fură, de prin gențile lăsate de consilieri la vedere, iar unii „clienți” vin aici ca să-și verse furiile. La probațiune nu există o baghetă magică. Infractorii vin și stau o oră cu consilierul de probațiune, apoi se întorc în mediul din care provin și care nu se schimbă. De multe ori anturajul îi așteaptă chiar la parterul clădirii, în anticariat.

Ca la popă sau la psiholog, și la probațiune ar trebui să mergi măcar săptămânal sau să vină consilierul la tine. Dacă gradul de încărcare al consilierilor nu ar fi așa de mare. Când un consilier trebuie să răspundă de 2-300 de cazuri, cum se întâmplă la noi, atunci probațiunea se transformă din lucru cu oameni în lucru cu hârtii. Iar asta se întâmplă deja de mai bine de trei ani, de când au intrat în vigoare noile coduri penale și pedepsele s-au schimbat.

Probațiunea – un serviciu eficient din punct de vedere al reabilitării infractorilor și al ratei de recidivă (5-6% față de 70% la penitenciare) – a devenit în România aproape o formă secată de fond. Oancea spune că probațiunea a fost într-un fel victima propriului succes. În 2005 judecătorii au constatat că referatele despre minori aflați în judecată, făcute de Serviciile de probațiune, erau mult mai bune decât cele întocmite de Autoritatea Tutelară, așa că s-a decis schimbarea „furnizorilor de referate”. Prin noile coduri probațiunea a fost încărcată cu mai multe sarcini, dar pe parcurs au uitat să angajeze și oameni în plus. Așa se face că peste noapte, între 2013 și 2014, numărul cazurilor s-a dublat la probațiune. De unde până atunci numărul cazurilor creștea cam cu 220 pe an, în 2015 a crescut cu 1380. În total, în România sunt acum 58.718 cazuri de probațiune pe capul a 330 de consilieri activi și nu sunt semne că se stabilizează măcar situația. Un consilier se ocupă de peste 200 de cazuri odată, deși normal ar fi să aibă un maxim de 60, ca să se poată ocupa eficient de fiecare.

O sursă mare de cazuri, de doi ani încoace, este încălcarea legii rutiere. Pe vechile coduri, toate condamnările cu suspendare date pentru infracțiuni de trafic – de la alcool la volan la accidente cu victime – nu erau monitorizate de cineva. Acum sunt treaba probațiunii.

A treia poruncă: Fii sincer cu el ca să fie și el cu tine

Tânărul Z, față în față cu consiliera lui de probațiune

O probă a stilului „cu cuțitul la gât” în care lucrează probațiunea noastră este faptul că în cazurile în care judecătorul a dispus „asistare zilnică” – în special la minori – ea nu se poate face decât cel mai des la săptămână. Un astfel de caz este puștiul Y – 17 ani, brunet, cu o freză dată cu gel și gene lungi – prins că fura oglinzi de la mașini în aprilie 2016. Teoretic el se apropie de perioada în care îi expiră cele 6 luni de probațiune – în cazul minorilor cu infracțiuni mărunte nu se dau pedepse mai mari – dar în timpul scurs n-a apucat nici măcar să deprindă regulile pe care trebuia să le respecte: să meargă la școală, să anunțe înainte dacă pleacă din localitate, să anunțe ori de câte ori își schimbă locul de muncă și să se prezinte punctual la termen.

Crina Mocanu e supărată pe el că nici de data asta nu a venit cu părinții la întâlnire, ca și data trecută. În timp ce-i completa datele în dosar, Y îmi spune că a fost prins furând oglinzile alea pentru că fuma marijuana și nu-și dădea seama ce face. Consiliera de probațiune sare ca arsă și îl întreabă de ce ei nu i-a spus asta când s-au cunoscut. Puștiul se fâstâcește și începe să se încurce în minciuni. Oricum acum nu mai fumează „pentru că nu vrea să devină un drogat”… etc.

Apoi se încurcă într-un hățiș de detalii despre un presupus loc de muncă pe care l-ar fi găsit într-un club, unde ar fi bine că lucrează doar noaptea, ca să stea ziua să aibă grijă de frații lui mai mici. Doar că el e minor, iar programul stabilit cu probațiunea în urma pedepsei prevede să fie acasă la ora 22.00. Crina Mocanu e decisă să-și facă timp într-una din zile ca să-i verifice pe teren poveștile tânărului Y. Dacă ziua nu ar trece pe negândite, sub presiunea unui orar în care întâlnirile cu „clienții” sunt puse la fiecare jumătate de oră, mai ceva ca în programul unui CEO de multinațională.

Consilierii de probațiune sunt conștienți că în actuala situație munca lor depinde mai mult ca oricând de sinceritatea reciprocă dintre ei și infractori. Pare un paradox să te bazezi pe sinceritatea unui om prins că a furat, dar uneori lucrurile funcționează, pentru că o condamnare este în multe cazuri de natură să-i învețe minte pe oameni să nu mai greșească. În plus, oricând în mâna consilierului stă posibilitatea revocării condamnării cu suspendare, care l-ar arunca pe condamnat direct în pușcărie.

Chiar și atunci când ei consideră că de fapt sunt nevinovați. Tânărul Z avea 17 ani când a fost în gașca nepotrivită, acuzat că ar fi tâlhărit o femeie. A fost condamnat pe vechiul cod la 2 ani și 4 ani de încercare, deși spune că nu el ar fi tâlhărit, ci un altul. Din 2013 vine la Crina Mocanu în fiecare lună și mai are de venit până în 2018. Acum are 20 de ani și o iubită. E blonduț, subțire și are un zâmbet fermecător.

Îmi povestește că a lucrat vreo două săptămâni la Decathlon dar nu s-a mai dus pentru că nu-i plăcea să se trezească dimineață, iar banii erau puțini. Totuși e necalificat, abia face clasa a 8-a, și-i explic că la nivelul lui de pregătire nu poate avea prea mari pretenții salariale. Zice că fratele lui e frizer, câștigă „10 milioane plus bacșiș” și că așa ar vrea și el. 10 milioane plus bacșiș i-ar ajunge.

Crina Mocanu îl întreabă cât a câștigat la Decathlon în cele două săptămâni în care s-a dus și ce a făcut cu banii.

– 480 de lei. Păi a văzut iubita mea niște cercei în metrou care i-au plăcut și i-am luat…

– Cum i-ai luat? De la urechile altcuiva? întreabă siderată Crina Mocanu.

– Nuuu, de la un chioșc de acolo… o liniștește el, zâmbind încurcat.

Tot iubitei i-a mai cumpărat un inel din aur, câțiva covrigi și niște pateuri. Pentru el, nimic. Când consiliera pleacă din birou ca să-i înregistreze niște acte, tânărul îmi spune că i se pare foarte greu să dea socoteală cuiva despre tot ce face și că e nedrept ce i se întâmplă. Că el nici mamei nu-i spune unde se duce și ce face, iar aici trebuie să spună tot, să fie controlat, iar el e Taur și nu suportă asta.

Nedreptatea stă, însă, în altă parte. Crina Mocanu spune că în privința minorilor lucrurile nu stau deloc cum ar trebui în sistem. Ei sunt plasați de judecător în sarcina probațiunii pentru maxim 6 luni, timp în care, în actualele condiții de lucru, abia ajung să se vadă de câteva ori cu consilierii. Pentru minori nu prea există programe de integrare, uneori școlile îi refuză la „a doua șansă” sau cele 6 luni se nimeresc în mijlocul anului școlar în care nu se mai fac înscrieri. Agențiile de ocupare a forței de muncă nu au cursuri de pregătire pentru minori și uite așa, dintr-un refuz în altul trec cele 6 luni și minorul iese din probațiune, dar nu i se schimbă viața. Doar un noroc și eventual determinarea personală l-ar putea ține departe de probleme în continuare.

Suntem un experiment, dar vom fi exterminați

Interpretând o oră de consiliere la probațiune

Ultimul client al Crinei Mocanu, într-o zi care a început la 9 și s-a încheiat la 17, a fost un surdo mut condamnat la 4 ani cu supendare și 7 ani de încercare, pentru o tâlhărie. Tipul de vreo 40 de ani e jovial, dar nu pricepe, neam, ce încearcă să-l întrebe interpretul adus special de la Asociația surzilor, așa că răspunde ce-i trece lui prin cap. Interpretul spune că asta se întâmplă deoarece condamnatul este nealfabetizat în limbajul semnelor și e ca un om cu un bagaj redus de cuvinte, se exprimă greu și prin semne inventate de el. La vizitele anterioare s-au completat puține lucruri în dosarul lui de probațiune, din cauza asta.

Se știe despre el că are mai mulți copii, nu se știe câți, de ce vârste și cu câte femei, și nici exact ce lucrează și cât câștigă nu prea se știe. Întreb cum a fost totuși condamnat omul, de vreme ce nu se poate înțelege nimeni cu el. Interpretul povestește că la proces a fost întrebat de judecător dacă el a furat geanta, interpretul a tradus prin semne, iar omul a zis că da. Și gata.

La întrebările Crinei Mocanu, traduse de interpret, omul răspunde anapoda, așa că din întâlnire a reieșit doar că e proaspăt tătic, că-i place să-și hrănească cei doi copii (fată și băiat) cu biberonul, că ei cresc și se fac bucălați, iar soția spală rufe și le întinde pe sârmă. Interpretul a mai reușit să afle că omul lucrează de trei ori pe săptămână la o biserică la capătul troleului 96, și că pentru asta primește 60 de lei, dar nu se știe dacă pe zi sau pe săptămână.

Chiar dacă pare o poveste de râsu-plânsu, întâmplarea asta ilustrează mai mult decât s-ar crede situația din sistemul juridic de probațiune. De mai bine de un an oamenii din sistem atrag atenția Ministerului justiției că lucrurile nu mai pot continua așa. Au făcut și proteste, și grevă, dar totul până acum a fost ca un dialog surdo-mut. Nu s-a schimbat nimic, cazurile continuă să vină în număr tot mai mare la probațiune. SPB, de exemplu, se află acum în situația în care peste 100 de cazuri noi, trimise de la judecătorii din iulie încoace, nici măcar nu sunt luate în evidență. Condamnații au venit la SPB cu hârtia de la tribunal, dar li s-a spus „lăsați-ne un număr de telefon și vă căutăm noi”.

Liberații condiționat, cei care au obținut amânarea aplicării pedepsei, verificarea achitării obligațiilor civile ale condamnaților, referatele de evaluare a minorilor și majorilor, participarea la comisiile de eliberare condiționată din penitenciare, toate sunt atribuții în sarcina consilierilor de probațiune. Unele erau dinainte, multe s-au adăugat după intrarea în vigoare a noilor coduri. Crina Mocanu, care e și lider sindical pentru o treime dintre angajații serviciilor de probațiune din țară, spune că realitatea din birourile lor nu ține pasul cu modificările legislative. De exemplu nu au certificate ORNISS – care le-ar permite accesul la informații secrete de stat.

Au fost situații în care colegi de-ai mei au avut condamnați care erau martori sub acoperire și nu aveau voie să spună nici la probațiune unde lucrau. Sau situații în penitenciar, la comisiile de liberare, unde colegi de la probațiune au fost scoși din sală pe același motiv, că nu au ORNISS, și puși să semneze în necunoștință de cauză hârtiile comisiei. E ilegal, eu n-aș fi acceptat așa ceva.”, spune Crina Mocanu.

Oamenii din sistemul de probațiune simt c-au fost lăsați să se descurse singuri, de la intrarea în vigoare a noilor coduri, începând cu lipsa unor traininguri de specialitate și până la întârzierea angajărilor de personal, care face ca un volum de muncă disproporționat să apese pe umerii prea firavi ai câtorva juriști, sociologi, psihologi sau teologi. „Probațiunea se mândrește cu un corp de profesioniști de elită, prin urmare pentru angajarea de noi colegi nu se poate face rabat la calitate”, punctează Oancea.

Dar colegele lui sunt ceva mai nerăbdătoare cu noile angajări. Calitate, calitate, dar nici noi nu mai putem. „Suntem un experiment, dar în curând vom fi exterminați prin epuizare fizică” exclamă colegele Crinei Mocanu.

Probațiunea e o soluție civilizată, care și-a demonstrat eficiența în multe țări, în gestionarea reintegrării condamnaților, dar ca multe alte servicii la noi se împiedică în realități cotidiene: lipsa banilor, lipsa spațiilor, lipsa personalului de specialitate, lipsa unor oportunități viabile pe piața muncii sau lipsa serviciilor sociale complementare care să lucreze împreună cu serviciile de probațiune pentru preluarea în societate a foștilor condamnați, ca să nu ajungă recidiviști.

Societatea românească nu știe și nici nu-și dă silința să învețe să-și ierte și să-și accepte eșecurile. Pe unele le aruncă în pușcării, și nu vrea să audă de îmbunătățirea condițiilor de detenție, pe altele le lasă în seama consilierilor de probațiune. Indiferent ce se întâmplă cu oamenii ăștia în timpul ispășirii pedepsei, societatea nu vrea să mai aibă de-a face cu ei nici după. „Regulile sistemului de probațiune au fost create pentru o societate ideală”, spune Gabriel Oancea. Dar până când o vom avea o să ne chinuim să ne înțelegem între noi ca muții cu surzii.

Va urma.

Citiți și episoadele anterioare din vizita norvegiană:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Cât de legale sunt filtrele poliției și cum le puteți verifica

13/10/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Ne-am întrebat și noi, ca mulți șoferi, dacă atunci când organizează filtre tematice pe șosele, poliția este obligată să dea socoteală pentru ele celor opriți în trafic sau ba. Mai pe românește, am încercat să aflăm chiar de la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București (DGPMB) dacă un șofer oprit în trafic are dreptul să știe pe loc sau ulterior dacă acela a fost un filtru organizat sau doar o pândă pusă la cale de un echipaj de poliție ca să… verifice niște acte 😉

În multe cuvinte, înșirate pe 3 pagini, DGPMB ne-a făcut o trecere în revistă a Legii poliției și a Codului rutier, din care reiese că polițistul poate opri oricând șoferii, iar în final ne-a răspuns că poliția nu are nicio obligație legală în sensul transparentizării filtrelor. Și că șoferii nu pot afla nici în timpul filtrului, nici după, dacă acea acțiune a fost una organizată sau „spontană”. Mai mult, DGPMB consideră că o astfel de obligație de informare a cetățeanului ar anula scopul filtrelor, care este acela de a reduce riscurile rutiere, numărul de accidente, viteza excesivă sau de a combate consumul de alcool.

Mai jos aveți corespondența noastră cu DGPMB, pe larg, purtată conform Legii 544/2001, a liberului acces la informații publice.

[box]

Ce am întrebat noi:

Periodic, Brigada Rutieră Bucureşti efectuează acţiuni pentru asigurarea respectării legislaţiei rutiere, pentru prevenirea şi constatarea încălcărilor de lege, acţiuni care se desfăşoară prin oprirea şi verificarea tuturor autoturismelor care se află, la un moment dat, pe un anumit drum public. În limbajul comun, astfel de acţiuni organizate sunt denumite “filtre”.

În acest context, vă solicităm să ne comunicaţi răspunsurile la următoarele întrebări:

În ce acte normative este descrisă procedura de efectuare a acestor “filtre”. Pentru fiecare act normativ, indicaţi: denumirea, numărul, data.

Care sunt cazurile în care un poliţist are dreptul de a opri un autovehicul în condiţiile în care nu există niciun indiciu în legătură cu săvârşirea vreunei încălcări a legii în legătură cu acel autovehicul/conducător auto? Care sunt prevederile din lege sau din alte acte normative care permit oprirea autovehiculului în lipsa oricărui indiciu de încălcare a legii?

Ce obligaţii de informare a conducătorului auto oprit la un “filtru” are un poliţist? Există sau nu obligaţia de a informa conducătorul auto că se efectuează un “filtru”? Există sau nu obligaţia de a prezenta conducătorului auto un înscris doveditor al organizării acelei acţiuni? În ce acte normative (denumire, număr, dată, articol) sunt prevăzute detaliat/explicit obligaţiile poliţistului care participă la un “filtru”.

Care sunt posibilităţile legale pe care le are la dispoziţie un cetăţean de a verifica dacă a fost oprit în cadrul unui “filtru” organizat şi nu ca urmare a unei acţiuni individuale a unui/unor poliţişti.

Când și cum poate verifica un cetăţean oprit în cadrul unui “filtru” dacă este vorba despre o acţiune organizată şi nu o acţiune individuală a unui/unor poliţişti: – în momentul desfăşurării “filtrului” sau ulterior, după terminarea “filtrului”. Care sunt prevederile legale aplicabile în acest caz.

[/box]

Ce ne-a răspuns poliția: Pagina 1, pagina 2 și pagina 3

Așadar, conduceți prudent, respectați regulile de circulație și mai ales nu vă indignați când sunteți legitimați în trafic degeaba, pentru că nu știți și nici nu puteți afla când și unde un polițist poate să vegheze la siguranța traficului.

De Ziua internațională a dreptului de a ști ne judecăm cu ministrul sănătății ca să ne dea informații publice

27/09/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Întrebările la care funcționarii Ministerului se încăpățânează să nu răspundă de aproape un an de zile vizează acțiunile de după incendiul Colectiv

28 septembrie este consacrată ca Ziua Internațională a Dreptului de a Ști, iar Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic (MCPDC) ne îndeamnă să o serbăm arătând cu degetul acele instituții publice care ne-au refuzat acest drept, respectiv pozându-ne în fața instituției și postând fotografia pe Facebook. Apreciem demersul MCPDC, dar mergem mai departe, considerând că momentul este ideal ca să anunțăm că am dat în judecată pentru a doua oară Ministerul Sănătății (de data asta pe ministrul Vlad Voiculescu) pentru că refuză să ne furnizeze niște informații publice pe care le-am cerut din noiembrie 2015.

Mai exact în martie 2016 am câștigat procesul cu Ministerul Sănătății, în care ceream să ni se furnizeze răspunsuri la întrebările adresate autorităților imediat după incendiul din Clubul Colectiv. După cum v-am mai spus, patru dintre cele 20 de întrebări adresate Guvernului, Ministerului de Interne și Ministerului Sănătății au rămas fără răspuns, iar cei îndreptățiți să răspundă la ele erau reprezentanții Ministerului Sănătății. Instanța a obligat Ministerul Sănătății să ne răspundă în maximum 30 de zile, adică până la 19 aprilie 2016.

[box]

Întrebările la care încă așteptăm răspuns și astăzi (28 septembrie 2016 – Ziua Internațională a Dreptului de a Ști…) sunt următoarele:

A) Indicaţi fiecare autoritate/entitate dintr-o altă ţară, europeană sau nu, căreia i-aţi solicitat sprijinul/asistenţa/ajutorul

B) Pentru fiecare dintre aceste solicitări, indicaţi la ce dată şi în ce modalitate aţi efectuat-o, precum şi ce aţi solicitat în mod concret (personal medical suplimentar, medicamente, aparatură suplimentară, transfer răniţi în străinătate etc.)

La ce dată şi cine a solicitat Comisiei Europene sprijin/asistenţă/ajutor? Ce s-a solicitat în mod concret (personal medical suplimentar, medicamente, aparatură, transfer răniţi în străinătate etc.)

Dacă solicitarea adresată Comisiei Europene nu a fost făcută chiar în seara producerii incendiului cu zeci de morţi şi peste 160 de răniţi, cum explicaţi întârzierea.
Cine a făcut repartizarea răniţilor pe spitale şi care au fost criteriile în funcţie de care răniţii au fost repartizaţi.
De ce nu a fost folosită secția specială pentru arși de la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca

[/box]

Întrucât reprezentanții ministerului ne-au tot purtat cu vorba până acum, ba că nu știu ce să răspundă, ba că nu știu cine ar ști să răspundă, ba că persoana care ne va răspunde e în concediu și vine luni etc, în data de 26 septembrie am deschis o nouă acțiune în instanță, de data asta pentru executare silită. Conform prevederile legale (din Codul de procedură civilă și din Legea 544/2004 a contenciosului administrativ) cerem instanței să amendeze cu 250 de lei pe zi de întârziere pe conducătorului ministerului – în prezent ministrul Vlad Voiculescu – sumele strânse fiind venituri la bugetul de stat. În paralel, cerem instanței să oblige Ministerul Sănătății să plătească APADOR-CH penalități în valoare de 100 de lei pe zi de întârziere.

Vă vom ține la curent cu evoluția lucrurilor. Insistăm să primim acele răspunsuri deoarece considerăm că atunci când ele vor fi publice și asumate de autorități, acesta va fi primul pas spre elucidarea greșelilor făcute în timpul acțiunii post-Colectiv și asta va ajuta la prevenirea repetării acelorași greșeli pe viitor.

Procesul cu Ministerul Sănătății nu este din păcate singurul deschis de APADOR-CH în acest sens. Obținerea informațiilor publice conform Legii 544/2001 devine tot mai dificilă în ultima vreme, deși ar trebui ca legea să fi intrat deja în practica tuturor instituțiilor după 15 ani de existență. Ne lovim de tot mai multe răspunsuri absurde sau refuzuri de a furniza informații publice, pe motiv că unii funcționari sau conducători de instituții consideră că nu e cazul să le ofere sau publicul nu are dreptul să le afle. Prea mulți primari, miniștri sau simpli funcționari publici preferă să interpreteze legea restrictiv în loc s-o respecte.

Un alt proces câștigat recent a fost cel în care am cerut Poliției Române să ne furnizeze procedurile de lucru în cazul legitimării, amprentării și conducerii la secție. Și în acest caz, din păcate, vom fi nevoiți să apelăm la o executare silită, întrucât răspunsul primit de la IGPR după proces a fost mai degrabă un refuz ironic decât o conformare cu decizia instanței.

APADOR-CH îl propune pe Codru Vrabie ca membru al CSM din partea societății civile

26/09/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) îl propune pe domnul Codru Vrabie ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), pe unul dintre cele două locuri rezervate societății civile, pentru perioada 2017-2022. Candidatura domnului Codru Vrabie este susținută și de alte 11 organizații neguvernamentale.

Domnul Codru Vrabie este trainer consultant și facilitator în domeniul bunei guvernări și reformei administrației publice, cu peste 15 ani de experiență în societatea civilă. Are pregătire juridică și în prezent este membru al Asociației Funky Citizens. Găsiți CV-ul domnului Vrabie aici.

[box]

Conform Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, societatea civilă are dreptul să-și desemneze doi reprezentanți în CSM. Candidații trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie specialişti în domeniul dreptului, cu o vechime de cel puţin 7 ani în activitatea juridică;
să se bucure de înaltă reputaţie profesională şi morală;
să nu fi făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990;
să nu fie membri ai unui partid politic şi să nu fi îndeplinit în ultimii 5 ani funcţii de demnitate publică.

[/box]

Candidatura trebuie să fie asumată de o organizație care are ca obiectiv apărarea drepturilor omului, în acest caz APADOR-CH, iar nominalizarea domnului Vrabie s-a concretizat în timpul dezbaterilor la care au participat mai multe organizații neguvernamentale. În urma acestor discuții s-a coagulat și nucleul organizațiilor care susțin această candidatură, respectiv: Asociația Funky Citizens, Centrul pentru Jurnalism Independent, Expert Forum, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Centrul pentru Inovare Publică, CENTRAS, Ce-Re, Grupul Autonom pentru Democrație Participativă Plenum, ActiveWatch, CRPE și Asociația ProDemocrația. Lista susținătorilor este deschisă.

În calitate de candidat, domnul Codru Vrabie își va susține în fața senatorilor din Comisia juridică principalele obiective pe care le are în vedere dacă va fi numit membru în CSM. Acestea sunt:

un mecanism eficace de reprezentare,
o procedură eficientă de transparență decizională și
o comunicare/informare îmbunătățită cu privire la performanțele instituționale ale instanțelor și parchetelor, respectiv cele individuale ale magistraților.

Îmi definesc rolul de reprezentant al societății civile în CSM prin relația cu justițiabilii, urmând să aduc pe agenda Consiliului Superior al Magistraturii nevoile, problemele și aspirațiile lor, despre magistrați și sistemul de justiție; apoi, să contribui la explicarea deciziilor CSM pe înțelesul justițiabililor”, a spus domnul Codru Vrabie.

Proiectul cu care candidează reprezentantul societății civile și pe care îl va susține în fața senatorilor poate fi consultat aici.

Dosarul de candidatură va fi depus, conform dispozițiilor legale, între 6 octombrie și 6 noiembrie 2016. În perioada următoare vă vom ține la curent cu evoluția procesului de numire a noilor membri CSM.

Urmăriți un scurt interviu cu candidatul, imediat după depunerea candidaturii din 6 octombrie 2016:

[box]

Susținători:

Asociația Funky Citizens

Centrul pentru Jurnalism Independent

Expert Forum

Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

Centrul pentru Inovare Publică

CENTRAS

Ce-Re

Grupul Autonom pentru Democrație Participativă Plenum

ActiveWatch

CRPE

Asociația ProDemocrația

[/box]

Lista organizațiilor care s-au alăturat demersului și au anunțat că susțin candidatura lui Codru Vrabie (pentru susținere scrieți la office[at]apador.org):

Miliția Spirituală

Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics

Centrul de Investigații Media

Code for Romania (Code for Society)

Asociația Human Catalyst

Asociația Centrul European pentru Educație și Cercetare Juridică (ECLER)

Greenpeace România

Asistență și Programe pentru Dezvoltare Durabilă – Agenda 21

Academia de advocacy

VeDem Just – Asociația Voci pentru Democație și Justiție

——————————————————————————————————–

Maria Nicoleta Andreescu

Director executiv APADOR-CH

Aceste demers face parte din proiectul Reprezentarea societății civile în organisme colegiale, derulat de APADOR-CH cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, un program dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation şi Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe

Gratis! Poliția Română, obligată de instanță să publice procedurile de lucru în cazul legitimării, amprentării și conducerii la secție

14/09/2016/in Articole, /by APADOR-CH

În octombrie 2015 APADOR-CH a dat în judecată IGPR și MAI pe motiv că nu vor să facă publice informațiile privind procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Aceste informații publice erau distribuite numai contra cost, printr-un manual prefațat de fostul ministru Petre Tobă. După aproape un an de proces, justiția ne-a dat dreptate: poliția este obligată să ne furnizeze gratuit aceste proceduri.

În august 2015, APADOR-CH finaliza un proiect despre abuzurile polițiștilor, pe parcursul căruia constatase că mulți cetățeni nu știu exact cum să se comporte atunci când sunt opriți de poliție pe stradă. „Trebuie să mă legitimez chiar dacă poliţistul nu se legitimează? Are voie să mă percheziţioneze chiar dacă n-am făcut nimic?Mă poate duce la secție chiar dacă am buletinul la mine“.

Legile sunt foarte vagi. În legea poliţiei, de exemplu, există un articol care practic permite poliţiştilor să conducă pe oricine la secţia de poliţie sub pretextul legitimării – așa numita conducere administrativă, care poate dura până la 24 de ore.

Ne-am asumat noi rolul de a-i educa pe cetățeni despre drepturile pe care le au atunci când interacționează cu agenții – deși această îndatorire îi revine totuși instituției publice -, dar ne-am lovit de secretomania Poliției Române care ne-a comunicat sec, la cererea de informații pe Legea nr.544/2001, că acele proceduri deși nu sunt secret de serviciu ele nu sunt nici destinate publicului larg. Deoarece „Cunoașterea de către public a pașilor detaliați necesari a fi urmați de către polițiști în desfășurarea activităților specifice poate fi utilizată pentru premeditarea și pregătirea minuțioasă a activității criminogene în sine” – zice poliția.

Contra cost, totuși, publicul larg și elementele criminogene ar fi putut afla procedurile astea, dacă ar fi cumpărat cartea scrisă de doi domni polițiști – Eugen Neata și Mihai Pruteanu – Elemente de tactică polițienească și proceduri operaționale privind intervenția structurilor de ordine și siguranță publică. Acum cu 10% mai ieftină , adică numai 39.02 de lei. Cartea cuprinde, așadar, informații publice, dar pe care niște polițiști le vând ca să-și rotunjească veniturile. Cu binecuvântarea fostului ministru, Chestor-şef de Poliţie Petre Tobă, care scrie aşa în prefață:

„Suntem prima instituţie care intră în contact cu cetăţeanul la producerea unui eveniment în spaţiul public, iar percepţia acestuia este conturată în special de reacţia Poliţiei atunci când are nevoie de ea. De aceea, este necesară o acţiune unitară în aplicarea normelor legale, în conformitate cu procedurile de lucru. Consider că orice aport la profesionalizarea poliţiştilor este binevenit. În acest context, este de apreciat iniţiativa autorilor de a elabora o asemenea lucrare, care reprezintă, adunate la un loc, normele legale şi dispoziţiile specifice, elemente de tactică poliţienească şi proceduri operaţionale, putându-se astfel transforma într-un instrument de lucru care să vina în ajutorul poliţiştilor.“

În octombrie 2015 am dat în judecată Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, pentru nerespectarea prevederilor Legii 544/2001. În fața instanței, cele două instituții au susținut că „divulgarea” acestor informații publice ar „genera un risc major la adresa activităților Poliției” și că nu consideră normal să respecte Legea 544/2001 în acest caz:

„Considerăm că nu poate reprezenta un cadru de normalitate ca orice cetățean/asociație să poată accesa în baza Legii nr.544/2001, mențiunile detaliate referitoare la modul de desfășurare a activităților efectuate de personalul Poliției Române.

Divulgarea prevederilor cu caracter intern referitoare la modul de lucru care poate afecta activitatea polițiștilor în sensul oferiririi de elemente ce pot fi speculate de elementele criminogene.”

Instanța ne-a dat dreptate și la fond și la recurs, considerând nejustificat refuzul MAI și IGPR de a furniza acele informații publice. Recursul s-a judecat în 9 septembrie 2016, la aproape un an de la deschiderea procesului, iar decizia a rămas definitivă. Poliția e obligată să facă publice procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Gratis. De îndată ce le vom obține, le vom publica pe site-ul nostru ca să le afle oricine vrea să știe ce drepturi are atunci când e oprit de un polițist pe stradă.

Propunerile APADOR-CH pentru ATOP București

31/08/2016/in Articole, /by APADOR-CH

APADOR-CH i-a trimis azi primarului general al Capitalei, Gabriela Firea, o scrisoare în care îi propune trei persoane din societatea civilă care ar putea face parte din Autoritatea Teritorială pentru Ordine Publică (ATOP).

Textul scrisorii:

[box]

Stimată doamnă Gabriela Firea, primar general al Municipiului București

În vederea nominalizării reprezentanților comunității în Autoritatea Teritorială de Ordine Publică București, pe care am înțeles că o veți face în această perioadă, Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) vă propune să analizați oportunitatea includerii pe lista de persoane pe care o aveți în vedere și a următoarelor nume:

Marian Ursan, director executiv al asociației Carusel
Marian Ivan, președinte OPTAR
Maria Nicoleta Andreescu, diector executiv APADOR-CH

Marian Ursan este doctor în Sociologie, asistent universitar şi cercetător ştiinţific în cadrul Universităţii din Bucureşti. Este activist în domeniul HIV/SIDA şi al serviciilor de suport adresate grupurilor vulnerabile şi marginalizate, domeniu în care activează de 21 de ani. Este unul dintre fondatorii Asociaţiei Carusel, organizaţie care îşi propune crearea unui mediu social activ, proactiv şi reactiv în vederea promovării şi apărării drepturilor şi libertăţilor omului.

Marian Ivan a fondat OPTAR (Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ în România) în 2011, împreună cu niște prieteni. De atunci a făcut voluntariat în această asociaţie încercând să schimbe ceva în relația dintre cetățean și oraș.

Maria-Nicoleta Andreescu este sociolog cu experiență în domeniul delincvenței juvenile. S-a alăturat APADOR-CH în anul 2007, centrându-și activitatea pe domeniile: transparență instituțională, evaluarea respectării drepturilor omului în penitenciare, abuzuri ale poliției. Începând cu luna iulie a anului 2013 este directorul executiv al asociației.

Cum scopul Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică (ATOP) este să asigure, prin activitatea sa, reprezentarea şi promovarea intereselor comunităţii, în scopul creării unui climat de siguranţă şi securitate publică, vă propunem, doamnă primar, să observați că cele trei persoane amintite activează de mulți ani în societatea civilă românească, sunt implicate în activități care au legătură și cu activitatea poliției, și au avut de-a lungul timpului o bună colaborare atât cu municipalitatea cât și cu poliția. De asemenea, cei trei cunosc foarte bine comunități care nu de puține ori interacționează cu forțele de ordine (cum ar fi: bicicliștii, lucrătorii sexuali, parcagiii sau minoritatea romă), iar prezența acestora în ATOP ar fi benefică pentru întreaga societate.

Vă asigurăm de disponibilitatea noastră de a vă furniza orice alte detalii sau de a participa la o discuție dacă veți considera necesar.

Vă mulțumim și vă asigurăm de colaborarea noastră și pe viitor,

Maria-Nicoleta Andreescu

Director executiv APADOR-CH

[/box]

Demers susținut de organizațiile:

CeRe

Expert Forum

Centrul pentru Jurnalism Independent

Centrul pentru Studiul Democrației

Grupul pentru Democrație Participativă Plenum

ActiveWatch

Funky Citizens

FDSC

Asociația pentru Educație și Justiție Socială HUMAN CATALYST

Centrul pentru Inovare Publică

CRPE

Aceste demers face parte din proiectul Reprezentarea societății civile în organisme colegiale, derulat de APADOR-CH, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, un program dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation şi Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe

Relația românilor cu poliția înflorește în corespondența cu Consiliul Europei

25/08/2016/in Articole, /by APADOR-CH

O corespondență recentă între comisarul european Nils Muižnieks și premierul Dacian Cioloș, pe tema discriminării romilor și a violențelor forțelor de ordine la adresa acestora, arată că cel puțin la nivel declarativ România stă în continuare bine la forme, însă mai are de lucrat la fond.

Scrisoarea comisarului Nils Muiznieks, de la Consiliul Europei, trimisă în iunie 2016, este o urmare a vizitei pe care comisarul a făcut-o în România în 2014 și o modalitate de a afla dacă autoritățile române au făcut demersuri în diverse direcții constatate la data vizitei ca fiind problematice:

retorica publică anti-romi;
evacuările forțate ale populației roma;
segragarea acestora în școli;
violențele poliției la adresa romilor
executarea hotărârii CEDO privind moartea lui Valentin Câmpeanu în căminul de la Poiana Mare.

În scrisoarea sa, comisarul Nils Muižnieks apreciază unele măsuri luate de autorități – printre care și cele care au dus la închiderea de către CEDO a cazurilor Barbu Anghelescu contra României și Moldovan contra României – dar atrage atenția că mai e de lucru în aceeași direcție, dat fiind că între timp pe rolul CEDO au apărut cazuri noi. Întrucât știe că violențele poliției asupra cetățenilor, cu precădere a romilor, sunt încă o problemă nerezolvată, comisarul insistă pe subiectul înființării unui mecanism independent
care să se ocupe cu plângerile împotriva poliției.

La două luni de la primirea acestei scrisori, premierul Dacian Cioloș îi răspunde comisarului european, printr-o scrisoare în care enumeră măsurile concrete luate de autorități în domeniile punctate de comisar. Printre acestea, premierul subliniază și o strategie ce ar fi publicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numită “Strategie pentru creșterea eficienței investigațiilor efectuate în cazurile de rele tratamente aplicate de agenții de stat în timpul exercitării atribuțiilor lor profesionale”. Potrivit acestei strategii, parchetul de pe lângă ICCJ își reogranizează activitatatea în sensul desemnării unor procurori care să se ocupe de astfel de cazuri de violențe ale politiștilor motivate de ura rasială.

Femeie din Racoș bătută de poliție

Titulatura sună bine în scrisoarea oficială, însă este de negăsit pe site-ul oficial al Parchetului. Cum nu știm dacă această strategie chiar există și funcționează, putem aminti doar cazurile documentate de APADOR-CH în realitate, în ultima vreme:

că numai 14 din 3034 de plângeri penale făcute de cetățeni, referitoare la abuzuri ale forțelor de ordine, au ajuns în fața instanțelor de judecată, în perioada 2012-2014. În aceeași perioadă IGPR a primit 3301 plângeri privind comportamentul abuziv/brutal al polițiștilor, și doar 47 dintre acestea, adică aproximativ una din 70 s-au soldat cu sancțiuni disciplinare (conform unui studiu făcut de APADOR-CH).
că la Racoș, județul Brașov, în 2015 o comunitate de peste 1000 de cetățeni de etnie romă era terorizată de bătăile polițiștilor, iar autoritățile clasau de ani de zile plângerile victimelor. APADOR-CH a documentat această situație și a sesizat chiar Parchetul de pe lângă ICCJ despre dosarele deschise și închise la Brașov, iar singurul răspuns primit a fost că Parchetul a transmis solicitarea noastră tot la Brașov.

Instituții publice care apără drepturile omului în secret: cum am câștigat procesul cu IRDO pentru că a refuzat să ne răspundă la întrebări

14/07/2016/in Articole, /by APADOR-CH

În februarie 2016, APADOR-CH a dat în judecată Institutul Român pentru Drepturile Omului pentru nerespectarea Legii 544/2001. Instituție publică înființată în 1991, dar rămasă de atunci într-un convenabil anonimat, IRDO este obligat azi de instanță să-și facă publice rapoartele de activitate, bugetul și să divulge numele persoanelor din conducere

Pe site-ul IRDO informațiile sunt gratis, dar cam lipsesc

APADOR-CH a derulat în 2014-2016 un proiect menit să popularizeze instituțiile publice plătite de la buget ca să apere drepturile omului în România. Pe lângă Avocatul Poporului, o altă instituție cu acest obiect de activitate este Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO), înființat de Parlament în 1991 și lăsat de atunci să funcționeze discret, timp de 25 de ani, desigur în slujba drepturilor românilor.

IRDO a funcționat atât de discret încât atunci când i-am pus întrebări firești cum ar fi: ce face IRDO?, pe cine ajută?, pe câți bani funcționează și de cine e condus?, ne-a răspuns arogant și persiflant, cu formule demne de Radio Erevan: IRDO a cheltuit fix atâția bani cât a primit, a ajutat atâția oameni cât a trebuit, și-a publicat rapoartele de activitate într-o revistă obscură cu distribuție necunoscută și nu e treaba noastră cine îl conduce, că au și persoanele alea dreptul la protecția datelor personale, chiar dacă sunt plătite de la buget.

Nimic mai fals, a stabilit Tribunalul București. Prin sentința dată acum câteva zile la procesul deschis de APADOR-CH în februarie 2016, Tribunalul a obligat IRDO să răspundă la toate întrebările primite de la APADOR-CH, admițând, pe bună dreptate, că și IRDO, ca orice instituție publică, este obligată să dea socoteală pentru banii pe care îi primește de la buget și să informeze cu adevărat publicul despre activitățile sale. Sentința tribunalului nu este definitivă, ea poate fi atacată cu recurs. Așteptăm așadar următoarea mișcare a IRDO.

***************************************************************************************************

Până atunci, însă, nu uitați că oricine poate cere informații de interes public, conform Legii 544/2001, iar dacă nu le obține poate să dea în judecată instituția care refuză să le ofere, așa cum am făcut și noi. Găsiți aici pașii de urmat în acest proces.
***************************************************************************************************

Citiți mai jos un extras din plângerea făcută la Tribunalul București, la adresa IRDO, prin care arătăm întrebările pe care i le-am adresat IRDO și răspunsurile primite de la instituție. Nu putem să nu ne întrebăm, dacă IRDO a răspuns atât de obraznic la întrebări firești despre propria activitate, oare cum i-ar răspunde unui cetățean care i-ar bate la ușă ca să-l ajute să-și apere drepturile?

[box]

Ce am întrebat noi

Prin scrisoarea nr. 1 din 11 ianuarie 2016, am adresat Institutului Român pentru Drepturile Omului (IRDO) o cerere de informaţii, întemeiată pe Legea nr. 544/2001, prin care am solicitat comunicarea următoarelor informaţii de interes public:

1. Care au fost cheltuielile totale efectuate de IRDO în perioada 1992-2015, defalcate pe fiecare an și pe categorii de cheltuieli (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale si servicii, cheltuieli de capital);
2. Numărul de angajați IRDO precum și numărul de persoane cu care au fost încheiate sau se afla în curs de derulare (executare) contracte de colaborare profesională (drepturi de autor, convenție civilă) în anul 2015;
3. Organigrama IRDO, cu indicarea persoanelor din conducerea acestei instituții, precizând calificarea, vechimea în muncă și experiența profesională a persoanelor aflate la conducerea acestei instituții;
4. Să ne trimiteți cel mai recent raport de activitate și sa ne indicați unde anume sunt postate rapoartele de activitate IRDO;
5. Tipul de servicii pe care le furnizează IRDO și numărul de persoane care au beneficiat de aceste servicii (defalcat pe tipul de servicii), indicate pe an, din anul 2010 la zi;
6. Vă rugăm să indicați câte informări a organismelor publice, a organizațiilor neguvernamentale şi a cetățenilor cu privire la documentele, practicile şi uzanţele internaţionale în domeniul drepturilor omului a realizat IRDO, indicate pe an, din anul 2010 la zi, conform art. 3 (b) din legea de înființare;
7. Vă rugăm să indicați câte programe de formare pe tema drepturilor omului și pentru ce categorii de beneficiari, a organizat IRDO, conform art. 3 (c) din legea de înființare, din anul 2010 la zi indicate pe an;
8. Vă rugăm să indicați câte documentări a realizat IRDO la cererea comisiilor Parlamentului și pe ce teme, conform art. 3 (e) din legea de înființare, din anul 2010 la zi indicate pe an.
9. Vă rugăm să indicați câte sondaje de opinie publică și pe ce temă a realizat IRDO, conform art. 3 (h) din legea de înființare, din anul 2010 la zi indicate pe an.
10. Vă rugăm să indicați câte consultări cu organizațiile neguvernamentale din România și pe ce temă a realizat IRDO, conform art. 3 (h) din legea de înființare , din anul 2010 la zi indicate pe an.

Ce ne-a răspuns IRDO

Prin adresa nr. 68/8.02.2016, IRDO a transmis un răspuns incomplet, ambiguu și evaziv, cu o tentă arogant-persiflantă, prin care, practic, s-a ocolit comunicarea informațiilor solicitate. Astfel:

1) La întrebarea nr. 1, IRDO a comunicat că, în perioada 1992-2015, cheltuielile totale pe care le-a efectuat s-au încadrat în limitele bugetelor anuale stabilite prin lege.

Însă, întrebarea nr. 1 nu s-a referit la încadrarea sau nu în bugete a cheltuielilor, ci la cuantumul exact al acestor cheltuieli, defalcat pe anumite categorii.
În acest context, precizăm că IRDO este o entitate publică, supusă prevederilor Legii nr. 544. IRDO a fost înfiinţat prin Legea nr. 9/1991, are personalitate juridică şi, potrivit acestei legi, este finanţat integral din bani publici.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 544/2001, IRDO are obligaţia să comunice din oficiu (inclusiv prin publicarea în pagina de internet proprie) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil. De asemenea, potrivit art. 10 al. 1 din HG nr. 123/2002, informaţiile de interes public care se comunică din oficiu, vor fi prezentate într-o formă accesibilă şi concisă care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea sau instituţia publică.

Astfel de informaţii nu sunt publicate pe pagina de internet a IRDO, iar la cererea de informaţii răspunsul a fost, cel puţin, evaziv şi arogant, fără indicarea locului în care IRDO a publicat aceste informaţii, pe care este obligat de lege să le publice şi să le comunice.

2) La întrebarea nr. 2, IRDO a răspuns că nu sunt în curs contracte de colaborare profesională remunerate. Dar, întrebarea ce i-a fost adresată nu se referea doar la contractele remunerate, ci la orice fel de contract de colaborare profesională.

3) La întrebarea nr. 3, IRDO a refuzat să comunice numele şi prenumele persoanelor din conducere, pe motiv să sunt date personale; a invocat, în acest sens, şi o recentă decizie a instanţei supreme.

Refuzul IRDO este nelegal, întrucât, chiar Legea nr. 544/2001 prevede expres, în art. 5 al. 1 lit. c, că există obligaţia comunicării din oficiu a numelui şi prenumelui persoanelor din conducere şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice. Iar Legea nr. 677/2001 privind protecţia datelor personale, prevede, în art.5 al. 2 lit. c, că datele personale pot fi prelucrate (ceea ce include dezvăluirea, diseminarea etc) dacă există o obligaţie legală în acest sens a operatorului respectiv. Or, în cazul Legii nr. 544/2001, pentru entităţile publice există, fiind prevăzută expres, obligaţia legală de a face publice numele şi prenumele persoanelor din conducere.

În acest context, precizăm că, potrivit art. 5 din Legea nr. 9/1991, IRDO este condus de un consiliu general, cuprinzând reprezentanţi ai grupurilor parlamentare, membri ai Comisiei pentru drepturile omului şi cetăţeanului a Senatului şi Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale a Adunării Deputaţilor, precum şi oameni de ştiinţă şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, desemnaţi de birourile permanente ale celor două camere ale Parlamentului şi validaţi de acestea. Iar, pentru a asigura conducerea activităţii curente a institutului, consiliul general desemnează dintre membrii săi un comitet director, format din 7 persoane: parlamentari, oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale şi directorul executiv.

Pe site-ul IRDO, pe care trebui publicate informaţiile ce se comunică din oficiu, nu există astfel de date. Iar din răspunsul IRDO la cererea de informaţii rezultă că astfel de date, privind numele persoanelor din conducere, oricum nu vor fi accesibile publicului.

4) La întrebarea nr. 4, IRDO nu a comunicat cel mai recent raport de activitate, ci a răspuns evaziv, că rapoartele de activitate sunt publicate pe site-ul institutului şi într-o revistă de specialitate.

De menționat că la data formulării acestei cereri, 22 februari 2016 pe site-ul IRDO, http://irdo.ro/sectiuni.php?subsectiuni_id=159, erau publicate doar parțial rapoartele de activitate, din perioada 2002-2007, astfel cum rezultă și din screenshot-ul secțiunii “Rapoarte” de pe site-ul IRDO, realizat la data de 22 februarie 2016.

5) La întrebarea nr. 5, IRDO a răspuns, evaziv, că tipurile de servicii pe care le furnizează sunt cele prevăzute în Legea nr. 9/1991 şi în rapoartele de activitate. Nu a răspuns nimic, nici evaziv, cu privire la numărul de persoane care au beneficiat de aceste servicii.

6) La întrebarea nr. 6, IRDO a răspuns, evaziv şi persiflant, că “Informaţiile în cauză au fost făcute prin publicaţiile Institutului, mass-media, site-uri, conferinţe, simpozioane, seminarii, prelegeri.” Dar, întrebarea la care trebuia răspuns se referă la ceva mult mai precis, respectiv la numărul informărilor adresate unor categorii de destinatari, potrivit atribuţiilor pe care IRDO le are conform art. 3 lit. b din legea de înființare.

7) La întrebarea nr. 7, IRDO a răspuns, evaziv şi persiflant, că “Dintre numeroasele programe desfăşurate, conform legii, cele mai importante se regăsesc evidenţiate în publicaţiile Institutului.” Dar, întrebarea la care trebuia răspuns se referă la ceva mult mai precis, respectiv la numărul programelor de formare pe tema drepturilor omului și la categoriile de beneficiari pentru fiecare dintre aceste programe, potrivit atribuţiilor pe care IRDO le are conform art. 3 lit. c din legea de înființare.

8) La întrebarea nr. 8, IRDO a răspuns, evaziv şi persiflant, că “De fiecare dată când i s-au solicitat, Institutul a realizat documentare la cererea Camerelor Parlamentului şi a unor organisme internaţionale s.a.” Dar, întrebarea la care trebuia răspuns se referă la ceva mult mai precis, respectiv la numărul documentărilor realizate de IRDO și pe ce teme, potrivit atribuţiilor pe care IRDO le are conform art. 3 lit. e din legea de înființare.

9) La întrebarea nr. 9, IRDO a răspuns, evaziv şi persiflant, că “Au fost realizate o serie de sondaje, pe diferite teme de actualitate din domeniul tuturor generaţiilor de drepturi ale omului.” Dar, întrebarea la care trebuia răspuns se referă la ceva mult mai precis, respectiv la numărul sondajelor de opinie publică realizate și la tema acestora, potrivit atribuţiilor pe care IRDO le are conform art. 3 lit. h din legea de înființare.

10) La întrebarea nr. 10, IRDO a răspuns, evaziv şi persiflant, după cum urmează: “Consultanţele s-au desfăşurat pe temele cele mai actuale din domeniul drepturilor omului, în cadrul conferinţelor organizate de Institut sau cu participarea IRDO sau a unor manifestări ştiinţifice.” Dar, întrebarea la care trebuia răspuns se referă la ceva mult mai precis, respectiv la numărul consultărilor IRDO cu organizațiile neguvernamentale din România și temele fiecărei consultări, potrivit atribuţiilor pe care IRDO le are conform legii de înființare. Legea se referă la “consultări” ale IRDO cu organizațiile neguvernamentale, iar nu la “consultanţă” sau “consultanţe”, termeni care au alt înţeles decât cel de “consultări”.

[/box]

Cât mai costă eroarea judiciară în România

06/07/2016/in Articole, /by APADOR-CH

Cazul Tarău la capătul a 15 ani de procese pentru demonstrarea nevinovăției: 100.000 de euro, contravaloarea a 1 an și 9 luni de pușcărie, 6 ani de încercare plus 5 ani pentru rejudecarea dosarului și achitare

Curtea de Apel București a decis că Daniela Tarău, acuzată și închisă pe nedrept în urmă cu 15 ani, este îndreptățită să primească o despăgubire morală din partea statului român de 100.000 de euro și 7.200 de euro daune materiale. Hotărârea este definitivă și vine la un an după ce reclamanta a obținut recunoașterea nevinovăției, la capătul unui proces lung de cinci, și a decis apoi să-i ceară statului despăgubiri pentru traumele suferite ca urmare a acestei erori juridicare. Daniela Tarău a cerut 900.000 de euro daune morale și 17.000 de euro daune materiale. Instanța de fond – Tribunalul Ilfov – îi oferise, în noiembrie 2015, 900.000 de euro daune morale și 7.200 de euro daune materiale, plus cheltuieli de judecată. Statul, prin Ministerul public și Ministerul de Finanțe, a făcut apel și a reușit diminuarea semnificativă a daunelor morale, pe motiv că reclamanta s-ar îmbogăți fără temei dacă ar primi această despăgubire.

Articolul 52 din Constituția României prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar asta nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Instanța de fond: Statul se face vinovat de privare ilegală de libertate și prejudicierea Danielei Tarău

Tribunalul Ilfov a acceptat pretențiile Danielei Tarău, argumentând că după studierea dosarului și a pledoariilor celor două părți, speța îndeplinește toate criteriile prevăzute de Codul civil în astfel de cazuri:

a) existenţa unei fapte ilicite – Daniela Tarău a fost privată de libertate ilegal, fapt demonstrat atât de decizia CEDO obținută în 2009 (care spune că nu a avut parte de un proces echitabil) cât și prin procesul în care a fost achitată în România în 2015;
b) săvârşirea faptei cu vinovăţie – statul prin reprezentanții săi, care nu și-au făcut datoria în dosarul Tarău, se face vinovat de privarea de libertate ilegală a reclamantei;
c) producerea unui prejudiciu – privarea de libertate de 1 an și 9 luni, condițiile de detenție mizere, perioada de șase ani de după eliberare, în care nu a putut să se angajeze din cauza cazierului, suferința și umilințele îndurate de familie etc, toate au fost luate în considerare de instanță la stabilirea prejudiciului produs reclamantei;
d) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

„Având în vedere perioada extrem de lungă în care reclamanta a fost privată de libertate (1 an şi 9 luni), de la data de 21.02.2001 până la 21.11.2002, nu pot fi negate repercusiunile pe care le-a avut arestul preventiv, atât pe plan moral, cât şi pe plan social pentru oricine, faptul ca a fost dusă acolo cu forţa, nevinovată, constituie un element de constrângere care a afectat nu doar libertatea de deplasare a acesteia, ci şi libertatea sa în general, fiind contrar dispoziţiilor art. 5 din CEDO.” – extras din decizia instanței de fond.

Judecătoarea de la Tribunalul Ilfov este de părere că despăgubirile în cuantum neglijabil ar transforma dreptul la despăgubiri într-unul teoretic şi iluzoriu. Prin urmare, ea și-a explicat decizia de a-i acorda reclamantei despăgubirile morale de 900.000 de euro astfel:

„Sub aspectul cuantumului mai reţine tribunalul că, în verificarea jurisprudenţei naţionale, inclusiv a instanţei supreme, se constată acordarea de despăgubiri în limita unui plafon minim de 1.500 lei/zi de privare nelegală de libertate. Or, aplicând acest criteriu în speţa de faţă, tribunalul urmează a realiza o medie a tuturor componentelor faptei ilicite (privare de libertate, restrângere libertate de mişcare, obligarea de a se supune verificării Serviciului de Probaţiune şi perioada necesară pentru reabilitare), urmând a acorda un plafon de 787 lei/zi corespunzător numărului total de 5.150 de zile necesare reclamantei pentru dovedirea nevinovăţiei.”

Ce zice statul: Daunele morale nu trebuie să acopere în întregime prejudiciul, ci doar să-l diminueze

Ministerul Public zice că nu a fost eroare judiciară de fapt. În apelul făcut la decizia instanței de fond, Ministerul Public susține că despăgubirile nu se justifică deloc, întrucât procesul prin care Daniela Tarău a fost achitată în 2015 nu este altceva decât „o analiză diferită a aceluiași probatoriu, de către instanța de rejudecare, în comparație cu instanțele inițiale”, iar în opinia Ministerului Public aceasta nu a fost o eroare judiciară, pentru că eroarea s-ar fi dovedit numai dacă în procesul de achitare s-ar fi adus probe noi care să-i demonstreze nevinovăția.

Ministerul Finanțelor, chemat să achite despăgubirile cerute de reclamantă, argumentează că daunele morale pretinse nu au fost demonstrate și că oricum sunt prea mari, că „o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, şi nu de a-l acoperi în întregime.” Ministerul citează în ajutorul său Decizia civilă nr. 1095/1994 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia „principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii civile delictuale neputând-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi”.

Curtea de Apel e de acord, dar vrea ceva mai simbolic

Curtea de Apel București, care a judecat apelul formulat de stat, a decis în luna iunie 2016 să diminueze cuantumul despăgubirilor morale la 100.000 de euro și să păstreze restul despăgubirilor materiale acordate reclamantei de instanța de fond.

În decizia motivată abia zilele trecute, Curtea de Apel este de acord cu raționamentul instanței de fond, în demonstrarea vinovăției statului în această speță, admite de asemenea că este vorba despre o eroare judiciară, ca atare respinge apelul formulat de Ministerul Public, pentru că „soluția finală de achitare a reclamantei echivalează cu stabilirea caracterului ilegal al privării de libertate”.

Totuși, Curtea de Apel consideră că daunele morale acordate de Tribunal sunt prea mari, așa că admite apelul Ministerului de Finanțe și micșorează cuantumul despăgubirilor. Pentru că:

daunele morale nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care nu poate fi estimat, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor negative în planul vieții personale, familiale și sociale. (…) Curtea apreciază că acordarea sumei de 900.000 de euro, stabilită de prima instanță nu ar reprezenta o despăgubire stabilită în considerarea celor arătate mai sus, fiind un exces reparatoriu care deturnează acordarea daunelor morale de la scopul și finalitatea prevăzută de lege, devenind astfel o sursă de venituri necuvenite și nejustificate.”

Pas cu pas

27 iunie, Ziua porților deschise la Penitenciarul Rahova din București. La poarta închisorii, printre cei 15-20 de curioși să vadă cum e înăuntru, și Daniela Tarău. E prima vizită după 15 ani. În corpul pentru femei, în care a petrecut un an și trei luni, într-o cameră cu 15 paturi și tot atâtea deținute, sunt azi închiși bărbați care încearcă să se lase de droguri. Camerele sunt neschimbate, chiar dacă au doar 6 paturi iar ușile sunt deschise permanent, pentru că acum regimul de executare a pedepsei este altul. La plecarea din penitenciar, Daniela primește, cu un nod în gât, un semn de carte confecționat de un deținut: „Pas cu pas” scrie pe el. O ia ca pe un semn divin. Mai are destui pași de făcut până la „eliberare”.

Daniela Tarău este nemulțumită de rezultatul procesului deschis pentru despăgubiri. E decisă să ceară o revizuire a deciziei judecătorului de la Curtea de Apel.

Indiferent de deznodământul acestui caz, rămâne în urmă un fapt incontestabil: o eroare judiciară, care i-a răpit 15 ani, poate cei mai frumoși din viață. Constituția prevede că victimele erorilor judiciare sunt îndreptățite să ceară despăgubiri, dar și că magistrații care au comis acele erori pot fi trași la răspundere. Deocamdată acest detaliu figurează doar trecător în motivarea instanței de fond:

„Criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei celor care au fost implicaţi în instrumentarea dosarului penal şi a eventualelor cauze de exonerare a răspunderii acestora rămân în sarcina unei alte instanţe, ce poate fi ulterior învestită pe calea unei acţiuni îndreptată contra persoanelor ce au provocat situaţia generatoare de daune.”

Până atunci, Daniela Tarău încearcă prin forțe proprii să schimbe sistemul din interior. Pas cu pas. A absolvit facultatea de drept, în septembrie își susține doctoratul, iar pasul următor va fi să-și găsească un post didactic într-o universitate, în care să-i învețe pe viitorii magistrați despre justiție. Va fi un profesor care înainte de orice a absolvit școala vieții: 635 de zile de arest, 376 de zile de restrângere a libertăţii de mişcare, 1.095 de zile de supunere la verificările Serviciului de Probaţiune, 2.920 de zile necesare reabilitării şi un total de 5.150 zile necesare pentru dovedirea nevinovăţiei. Iar pentru asta se va îmbogăți cu 100.000 de euro de la stat.