Archive for category: Monitorizare condițiilor de detenție

You are here: / Monitorizare condițiilor de detenție

Monitorizarea conditiilor de detentie

Raport asupra cazului Iulian Rafael Macoveanu

/in , /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 10 septembrie a.c., Iulian Rafael Macoveanu, în vârsta de 27 de ani, domiciliat în Bucuresti s-a prezentat la APADOR-CH pentru a se plânge de abuzuri savârsite împotriva sa de trei politisti de la Sectia 4 din Capitala. Tânarul a fost consumator de droguri si, de câtiva ani, este inclus în programul national antidrog. Ultima reteta eliberata de Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alex.Obregia”  îi prescrie o doza zilnica de 26 de pastile de metadona.

1. Incidentul din 30 august a.c.

Din relatarea tânarului, a reiesit ca în acea zi de sâmbata, în jurul orei 13.00 se îndrepta spre locuinta unei prietene. Avea cu el, pe lânga acte si bani, o cutie cu un cadou pentru prietena si 52 de pastile de metadona, adica doza pentru doua zile.  In apropiere de intersectia dintre strada Turda si bd. Ion Mihalache, Iulian Rafael Macoveanu i-a cerut unui barbat care îi bara, involuntar calea, sa îl lase sa treaca. Imediat ce l-a depasit tânarul a întors capul si, pentru ca a crezut ca barbatul intentiona sa-l loveasca, s-a ferit. Trebuie mentionat ca Iulian Rafael Macoveanu are o constitutie foarte firava (este mic de statura si foarte slab). Politistul care dirija traficul în intersectie a vazut scena – cel mai probabil doar ultima secventa cu tânarul ferindu-se – l-a oprit pe acesta în dreptul farmaciei Sensiblu si l-a întrebat ce avea în punga. De buna credinta, Macoveanu i-a raspuns ca avea un cadou pentru o prietena si o cutiuta cu 52 de pastile de metadona, precum si reteta pentru substitutul de drog. Imediat, politistul a sunat la sectie si, în foarte scurt timp, a sosit o masina cu doi politisti. Acestia l-au trântit pe Macoveanu la pamânt, l-au lovit cu pumnii si picioarele, l-au încatusat si l-au dus în masina politiei. Toate acestea s-au petrecut sub ochii unui bodyguard de la farmacia Sensiblu – Constantin Diaconu – care a si dat o „mâna de ajutor” la imobilizarea tânarului, dar si ai altor trecatori (unul dintre ei a fost identificat ulterior dar, deocamdata, refuza sa dea vreo declaratie pur si simplu dintr-o teama instinctiva de politie).

In masina, pe traseul pâna la Sectia 4, tânarul a mai primit niste lovituri la cap. Ajuns acolo, i s-au scos catusele dar i s-a cerut sa se descalte si sa umble în ciorapi prin sectie (!). Iulian Rafael Macoveanu s-a rugat insistent sa i se permita sa dea telefon parintilor dar a fost refuzat. Când politistii au rasturnat cutia si au început sa numere pastilele de metadona, tânarul le-a amintit politistilor – fara rezultat – ca metadona era obtinuta în mod legal. Dupa aceea,  a fost dus într-o alta încapere si i s-a cerut sa semneze un proces verbal în alb. La fireasca întrebare de ce i s-a raspuns cu înca un pumn în cap. Inspaimântat si ametit, tânarul a semnat formularul. Prin procesul verbal seria AZ nr.0156182 din 30.08.2008 Macoveanu a primit o amenda de 200 lei pentru mult prea frecventul  motiv al „scandalului în loc public”, un fel de „formula magica” prin care politistii justifica privarea de libertate sub forma conducerii la sediul politiei.

Când i s-a permis sa plece (în jurul orei 14.20), i s-au restituit toate bunurile persoanale cu exceptia celor 52 de pastile de metadona. Ulterior, politistii au negat ca le-ar fi retinut. La iesire, tânarul a facut primul lucru care i-a trecut prin cap si a sunat la „112”, de la un telefon public aflat în zona Pietei 1 Mai. Dupa ce a relatat cele întâmplate la Sectia 4, i s-a cerut sa ramâna lânga telefon pâna la sosirea unui echipaj. La putin timp dupa aceea, a aparut acelasi echipaj de politie care îl imobilizase – cu metodele descrise mai sus – si îl transportase la sectie cu nici doua ore mai devreme. Tânarul a ezitat sa se urce în masina dar politistii l-au asigurat ca nu va mai fi lovit. In felul acesta Iulian Rafael Macoveanu a ajuns înapoi la Sectia 4. La ora 15.06, politistii au hotarît sa anunte, totusi, familia (ora apelului apare în memoria telefonului familiei Macoveanu). Parintii au venit foarte repede si l-au gasit pe treptele sediului politiei, împreuna cu un agent care a refuzat sa raspunda la orice întrebare. In cele din urma, un alt politist „i-a tras de urechi” pentru ca fiul lor se „droga” si le-a explicat ca urmele clare de lovituri s-ar datora faptului ca Iulian s-ar fi batut cu un batrân, anterior interventiei politiei. Stiindu-si copilul incapabil fizic sa se bata cu cineva, parintii au întrebat de ce nu se afla si „batrânul” la politie dar n-au primit raspuns.

Iulian Rafael Macoveanu a fost dus de parinti la Spitalul clinic de urgenta Bagdasar-Arseni. Din fisa nr.29649/30.08.2008 rezulta contuzii în regiunile toraco-abdominala dreapta, lombara, la umarul stâng, la genunchi si escoriatii la antebratul stâng si la cotul drept. A fost apoi prezentat si la Institutul Medico-Legal de unde a primit certificatul nr. A2/7077/30.08.2008, din data de 18.09.2008 prin care se confirma contuziile si escoriatiile  care „s-au putut produce prin lovire cu si de corpuri dure” si se recomanda 4-5 zile de îngrijiri medicale.

2. Discutia ulterioara cu mama victimei

Dna Stefana Macoveanu a confirmat relatarea fiul ei si a adaugat alte detalii. Mai întâi, s-a plâns de felul cu totul nepoliticos în care au fost tratati, ea si sotul ei, de politistii din Sectia 4, trebuind sa insiste îndelung pentru a obtine o bruma de informatii cu privire la motivele aducerii fiului lor la politie si eventuale explicatii pentru urmele vizibile de lovituri. Inainte de a-l duce pe Iulian la spital, familia Macoveanu s-a oprit la farmacia Sensiblu în fata careia avusese loc incidentul si au stat de vorba cu Constantin Diaconu, bodyguard-ul martor la interventia brutala a politistilor. Acesta le-a confirmat tot ce auzisera deja de la fiul lor: interventia initiala a politistului de la circulatie, sosirea echipajului de politie, lovirea si încatusarea tânarului si confiscarea metadonei. In mod ciudat, dupa aceasta convorbire, martorul nu a mai fost de gasit, ceea ce ar putea sugera o presiune din partea politistilor pentru a-l determina sa nu mai faca declaratii. Familia Macoveanu s-a dus apoi din nou la sectia de politie sa  ceara metadona. Raspunsul a fost ca pastilele nu se aflau la politie pentru ca altfel ar fi trebuit sa existe „un proces verbal de confiscare” (!).

Mai trebuie precizat ca pe 29 si 30 septembrie, familia Macoveanu a fost invitata telefonic  la sectia 1, de catre un inspector sef care efectueaza o ancheta disciplinara. Intâlnirile au fost doar tentative de intimidare a reclamantilor sub pretextul unor presupuse amenintari pe care Iulian Rafael Macoveanu le-ar fi proferat la adresa bodygard-ului de la Sensiblu dupa ce plecase de la Sectia 4 dar înainte de sosirea parintilor. Or, acest lucru este nu numai negat categoric de tânar dar ar fi fost chiar imposibil de pus în practica. Mai mult, la câteva zile dupa aceea, ofiterul a sunat din nou la telefonul familiei Macoveanu, spunându-i dnei Stefana Macoveanu ca ar putea fi trasa la raspundere pentru ca în calitate de titulara a contractului cu Spitalul „Obregia” nu trebuia sa îi permita fiului ei sa aiba la el metadona „în spatiu public” 

Constatarile APADOR-CH

APADOR-CH atrage din nou atentia asupra riscului mare de încalcare a drepturilor omului în perioada asa numitei conduceri la sediul politiei (anterioara retinerii de pâna la 24 de ore), care înseamna privare de libertate si nu doar o masura administrativa. Intocmirea proceselor verbale de amendare,  în genere pentru „tulburarea linistii publice”, serveste drept paravan pentru actiunile politistilor ce se pot usor încadra la abuzuri. Iulian Rafael Macoveanu a fost privat de libertate de la prima interventie a politistilor  si pâna la iesirea din sediul Sectia 4 de politie; Legitimarea persoanelor pe strada si chestionarea cu privire la continutul unei pungi – practic, un fel de perchezitie – nu se justifica decât daca exista suspiciuni de comitere a unei infractiuni. O eventuala altercatie verbala între doi trecatori nu poate constitui temeiul unei astfel de suspiciuni si înca si din partea unui agent de circulatie a carui sarcina principala este asigurarea circulatiei fluente a vehiculelor; Se pare ca politistii nu cunosc – sau doar se prefac ca nu cunosc – diferenta dintre persoanele consumatoare de droguri si cele aflate în tratament cu metadona, un substitut care se administreaza legal, sub supravegherea medicului de specialitate; Orice interventie politieneasca în forta trebuie sa respecte regula  proportionalitatii.  In cazul lui Iulian Rafael Macoveanu, un tânar mic de statura si foarte slab, cel putin doi politisti l-au lovit în mod repetat cu pumnii si picioarele, abuz continuat si dupa încatusare, pe durata transportarii cu masina la sectie. Chiar daca ar fi fost vorba de o persoana suspecta de comiterea unei infractiuni – ceea ce nu a fost cazul lui Iulian Rafael Macoveanu – care ar fi opus rezistenta, lovirea cu pumnii si picioarele pentru imobilizarea sa înseamna purtare abuziva, sanctionata de codul penal si, în egala masura, lipsa de profesionalism (exista metode legale  de imobilizare); Este neclar ce s-a întâmplat cu cele 52 de pastile de metadona. Cineva si le-a însusit ilegal. Politistii de la Sectia 4 sustin ca pastilele nu ar fi fost confiscate (ceea ce presupunea, obligatoriu, un proces verbal separat) în vreme ce Iulian Rafael Macoveanu afirma ca a ramas fara doza pe doua zile, iar parintii – si bodyguard-ul de la Sensiblu -, confirma. Prin urmare, a fost nevoie de o reducere a dozei zilnice, ceea ce, pe fondul socului suferit pe 30 august, l-a împins pe tânar la o tentativa de suicid, confirmata prin act medical dar ramasa, din fericire, fara rezultat; Incercarile repetate de intimidare a reclamantilor de catre inspectorul sef  dovedesc din nou lipsa totala de impartialitate a politistilor pusi sa ancheteze alti politisti acuzati de abuz. In plus, în cazul de fata, se pune si problema  disparitiei celor 52 de pastile de metadona. .

In concluzie, APADOR-CH cere DGPMB si parchetului sa investigheze cu impartialitate si celeritate modul în care au actionat cei doi politisti si colegii din Sectia 4, precum si agentul de circulatie implicati în incidentul al carui victima a fost Iulian Rafael Macoveanu, sub aspectul privarii de libertate si purtarii abuzive si sa aplice sanctiunile ce se impun. Asociatia aminteste ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, în cazul persoanelor care prezinta urme de violenta la iesirea dintr-un loc de detinere, autoritatile statului au obligatia de a face cercetari impartiale pentru a stabili daca semnele sunt – sau nu – rezultatul tratamentului aplicat de politisti  sau de agentii oricarei alte institutii cu puteri coercitive.

Trebuie, de asemenea, elucidat „misterul” disparitiei celor 52 de pastile de metadona.

Manuela Stefanescu                                                  Nicoleta Popescu

Raport asupra cazului Stefan Păduraru (tată) şi Cătălin Stefan Păduraru (fiu)

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 16 iulie 2008, APADOR-CH a fost sesizată de dl.Stefan
Păduraru (47 de ani) din Buzău cu privire la un abuz comis mai
mulţi poliţişti de la trafic rutier şi respectiv Direcţia
de intervenţii rapide din municipiu împotriva sa şi a fiului
său, Cătălin Stefan Păduraru (21 de ani).

 

1.     
Descrierea incidentului

Pe 29 iunie 2008, în jurul orei
2.00 noaptea., tatăl şi fiul, acesta din urmă aflat la volan, se
deplasau cu un autoturism pe strada Transilvaniei din Buzău. La un moment
dat, au trecut pe lângă o maşină de poliţie în care se
aflau doi agenţi tineri (un bărbat şi o femeie) de la traficul
rutier. Se pare că agenţii le-ar fi semnalat să se oprească
însă Cătălin şi Stefan Păduraru nu s-au conformat
şi şi-au continuat drumul. (Stefan Păduraru a spus că nu a
observat semnalele.)In acelaşi timp, Stefan Păduraru a telefonat
unui  prieten – Gheorghe Nicolae – care
locuieşte în zonă şi l-a anunţat că îl va vizita în
câteva minute, fără alte explicaţii.

Pe strada Răchita, unde
domiciliază prietenul, au fost ajunşi de echipajul de la poliţie
rutieră. A urmat o discuţie cu agenţii, aceştia
ameninţându-i cu arestarea  pentru
că nu opriseră la semnal, în vreme ce Stefan Păduraru dorea
să afle ce are poliţia cu fiul său pe care îl opresc mereu în
trafic. In acel moment, au apărut în trombă două maşini de
poliţie din care au coborît trei “mascaţi”. Unul l-a “luat în
primire” pe Stefan Păduraru trântindu-l la pământ,  punându-i cătuşele  şi lovindu-l cu picioarele şi
înainte şi după încătuşare.
Ceilalţi doi “mascaţi” s-au repezit la Cătălin
Păduraru,  l-au trântit într-o
groapă cu noroi, l-au lovit cu picioarele şi l-au
încătuşat. Firesc, cei doi agresaţi ţipau de durere şi
de teamă, trezindu-i pe locatarii din zonă (şi iată clasica
justificare a poliţiştilor pentru intervenţia violentă:
“tulburarea liniştii publice” de către victime!) care au început
să strige la poliţişti “să nu mai dea” că “îi
omoară”. Toate acestea se petreceau sub privirile impasibile ale celor doi
tineri agenţi de la trafic rutier, ceea ce înseamnă că  sunt obişnuiţi
cu astfel de brutalităţi pe care, foarte probabil, le consideră
normale.  In sfârşit, Stefan
Păduraru a fost dus într-una din maşinile poliţiei iar fiul
său, în cealaltă.

 

2.     
Privarea de
libertate a lui Stefan Păduraru sub forma “conducerii la sediul
poliţiei”

Pe traseul până la sediu, poliţistul care l-a însoţit a
continuat să îl lovească pe Stefan Păduraru şi să îi
adreseze injurii, printre care „ţigan împuţit” şi „curvă”
(?). Relele tratamente fizice au încetat la sediul poliţiei, ceea ce nu
este de mirare deoarece a fost dus într-un birou prevăzut cu cameră
de supraveghere video. (Sediul poliţiei este în curs de modernizare.) In
schimb, nu i s-a permis să îşi folosească telefonul mobil pentru
a chema un avocat şi nici nu i s-a dat vreo informaţie cu privire la
fiul său. Vreme de aproape 3 ore, cât a fost privat de libertate, nu i s-a adresat nicio întrebare şi nu
i s-a luat vreo declaraţie. Pur şi simplu „am stat şi ne-am
uitat unul la altul”, a spus Păduraru. In cele din urmă, o
agentă de poliţie i-a întocmit un proces verbal de constatare a
contravenţiei („ … în calitate de pasager” a „adresat cuvinte jignitoare
organelor de poliţie, având o atitudine recalcitrantă şi
provocând indignarea celor care locuiesc pe str. Răchitei”) şi i s-a
aplicat o amendă de 1000 de lei. Pe acelaşi formular, Stefan
Păduraru a precizat în scris că nu este de acord cu cele
menţionate în procesul verbal pe care l-a şi contestat la
Judecătoria Buzău pe data de 9 iulie a.c.

Stefan Păduraru a ieşit din sediul poliţiei în jurul orei
5.30. Afară, îl aştepta prietenul său Gheorghe Nicolae şi
abia de la acesta a aflat că şi fiul lui fusese adus la poliţie
şi încă nu ieşise. Tatăl a vrut să intre din nou în
sediu dar nu i s-a permis, aşa că au rămas să-l
aştepte pe Cătălin în stradă. Acesta a apărut
după circa o oră, plin de noroi, cu tricoul rupt, cu urme clare de
lovituri pe faţă,  pe un
umăr şi pe picioare şi în stare de şoc.

Pe baza scrisorii medicale a Spitalului judeţean Buzău din 29
iunie, Stefan Păduraru a obţinut de la Serviciul Medico-Legal
Judeţean Buzău certificatul medico-legal nr. 976/02-07-2008 în care
se menţionează „hematoame difuze cu suprafeţe escoriate” la
umărul stâng, genunchiul stâng şi la cotul drept, precum şi o
contuzie toraco-lombară constatată la primul examen la spital. Se
recomandă 9-10 zile de îngrijiri
medicale.

Stefan Păduraru a înaintat plângeri cu privire la abuzurile comise de
poliţişti atât la Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative cât şi la parchet de pe lângă Tribunalul Buzău.

 

3.     
Privarea de
libertate a lui Cătălin Stefan Păduraru sub forma „conducerii la
sediul poliţiei”

După ce a fost trântit într-o groapă de noroi, lovit şi
încătuşat, Cătălin Stefan Păduraru a fost dus cu duba
la sediul poliţiei. Pe traseu, unu din agenţi l-a izbit cu bocancii
pe unde nimerea, inclusiv la cap, proferând – ca şi colegul care conducea
– tot felul de insulte, cele mai frecvente fiind „ciori nenorocite” şi
„ciorile dracului”.

In sediul poliţiei a fost dus într-o cameră în curs de
reamenajare, în care nu se instalase
încă sistemul de supraveghere video. Poliţiştii l-au pus în
genunchi şi au continuat să îl lovească cu picioarele şi cu
pumnii, lor adăugându-li-se şi tânărul agent de la trafic
rutier, dar şi alţi poliţişti care „treceau pe acolo”. S-ar
putea spune că agenţii s-au antrenat
pentru meciuri de kick box, cu tânărul Păduraru în chip de sac cu
cătuşe.

La un moment dat, a fost din nou dus în dubă şi transportat la
Spitalul de urgenţă,  pentru a
i se recolta sânge. Ameţit de lovituri şi cu mâinile umflate,
Cătălin Păduraru a spus că nu este în stare să suporte
recoltarea probelor. S-a întocmit un proces verbal pe care tânărul a scris
ceva dar nu îşi aminteşte ce, după care a fost adus înapoi la
poliţie. După alte 15-20 de minute de aşteptare, i s-au scos
cătuşele şi a fost mutat în altă cameră unde un agent
întocmea actele. Tânărul nu a scris nimic şi nici nu a semnat
documentele respective. I s-a permis să părăsească sediul
poliţiei în jurul orei 6.30 dimineaţa. Afară îl aşteptau
tatăl său şi prietenul acestuia.

In urma şocului psihic suferit, Cătălin Stefan Păduraru
a fost internat la spitalul de psihiatrie din localitatea Nifon (judeţul
Buzău). In plus, o audiogramă efectuată pe 1 iulie la Institutul
de fono-audiologie din Bucureşti arăta hipoacuzie la urechea stângă, ca urmarea a loviturilor primite. După
14 zile de tratament, o nouă audiogramă la acelaşi institut
menţiona ameliorarea hipoacuziei dar nu şi vindecarea. Dat fiind
că tânărul este încă sub tratament medical cu internare, nu i
s-a putut încă elibera un certificat medico-legal. Insă scrisoarea
medicală nr.26203/29.06.2008 eliberată de Spitalul judeţean este
foarte grăitoare pentru violenţele la care a fost supus pe durata
incidentului din 29 iunie: escoriaţii faciale şi la cotul drept,
echimoze şi traumatism minor cu plagă în zona toraco-lombară,
contuzii la umărul stâng şi coapsa stângă. Există
fotografii color precum şi un CD care arată clar urmele loviturilor.

Ca şi tatăl său, Cătălin Stefan Păduraru a
făcut plângeri la Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative  şi la parchetul de
pe lângă Tribunalul Buzău.

 

4.     
Relatarea
martorului Gheorghe Nicolae

După telefonul primit de la Stefan Păduraru în jurul orei 2.00
a.m. Gheorghe Nicolae a ieşit din casă şi a văzut
maşina prietenului său dar şi cea a poliţiştilor de la
trafic. Stefan Păduraru discuta ceva cu agentul iar când martorul s-a
apropiat l-a auzit pe Păduraru întrebând „ce aveţi cu fiul meu?” iar
răspunsul a fost ceva de genul „nu avem nimic cu el dar n-a oprit”.
După care agentul a sunat pe cineva şi i-a spus „ce faceţi, nu
mai veniţi?” In două-trei minute au apărut duba şi
maşina poliţiei din care au coborît trei „mascaţi”. Unul s-a
„ocupat” de Stefan Păduraru iar ceilalţi doi de Cătălin, pe
care l-au lovit, trântit într-o groapă cu noroi şi imobilizat.
Gheorghe Nicolae a mărturisit că nu a îndrăznit să
protesteze, pentru că astfel de scene „se petrec frecvent în zona
noastră unde locuiesc mulţi romi”. In plus, Gheorghe Nicolae – el
însuşi rom – a mai spus că poliţiştii buzoieni îşi
manifestă făţiş antipatia faţă de etnia romă
prin intervenţii brutale şi disproporţionate, amenzi pentru
orice fleac sau insulte şi injurii. El a adăugat că,
într-adevăr, urletele de durere şi spaimă ale celor doi
Păduraru au trezit vecinii care şi-au manifestat verbal dezaprobarea
faţă de brutalitatea intervenţiei poliţiştilor.

După ce Stefan şi Cătălin Păduraru au fost
urcaţi – separat – în vehiculele poliţiei,  Gheorghe Nicolae a plecat şi el spre sediul poliţiei. A
ajuns imediat după maşina care îl transporta pe prietenul său, a
vrut să intre şi el în sediu, dar nu i s-a permis. A rămas în
stradă până dimineaţa, când cei doi au fost puşi în
libertate. De la el a aflat Stefan Păduraru că şi fiul său
fusese adus la poliţie. Gheorghe Nicolae a spus că a fost pur şi
simplu şocat când l-a văzut pe Cătălin Păduraru la
ieşirea din poliţie: murdar de noroi, cu tricoul rupt, cu urme clare
de lovituri pe faţă, braţe şi picioare. In plus, abia putea
să vorbească. Cele două victime s-au dus acasă la Gheorghe
Nicolae şi, după ce şi-au mai revenit puţin, au plecat la
spital.

Gheorghe Nicolae a fost deja convocat la parchet unde a declarat exact cele
întâmplate. Trebuie menţionat că soţia sa, Letiţia Nicolae,
a fost şi ea martoră la acţiunea violentă a
poliţiştilor.

 

Constatările APADOR-CH

1.     
APADOR-CH
atrage din nou atenţia asupra riscului mare de încalcare a drepturilor
omului în perioada aşa numitei conduceri
la sediul poliţiei (anterioară reţinerii de până la 24 de
ore), care înseamnă privare de
libertate şi nu doar o măsură administrativă. De la
declanşarea intervenţiei în forţă a „mascaţilor”
şi până la ieşirea din sediul poliţiei, Stefan Păduraru
şi fiul său au fost împiedicaţi
să părăsească locurile acţiunii poliţieneşti (str.Răchita şi apoi sediul poliţiei), adică au fost privaţi de libertate. In
plus, la poliţie nu li s-a
permis să îşi folosească telefoanele mobile pentru a chema un
avocat iar tatălui i s-a refuzat orice informaţie despre soarta
fiului său.

2.     
Nicio
faptă, oricât de gravă ar fi, nu poate justifica loviturile aplicate
de agenţi nici înainte de încătuşare (există metode legale de imobilizare) şi, cu atât
mai puţin, după. Indiferent dacă tânărul Păduraru a
comis o contravenţie (ignorarea semnalelor de oprire) sau o
infracţiune (posibilă alcoolemie crescută) agenţii erau
obligaţi să aplice legea care,
evident, nu permite agresiuni fizice
şi psihice. Cât despre Stefan Păduraru, singura sa „vină” a
fost că se afla în maşină.

3.     
Limbajul cu
caracter vădit rasist folosit de
agenţi este inacceptabil. Asociaţia aminteşte că în
primăvara acestui an, în timpul summit-ului NATO la Bucureşti,
trupele poliţiei şi jandarmeriei au intervenit în forţă – în mod excesiv şi disproporţionat  – împotriva unui mic grup de români şi
străini, aflaţi în clubul fabricii Timpuri Noi. Pe toată durata intervenţiei, poliţiştii şi
jandarmii au proferat injurii şi insulte cu caracter rasist şi
xenofob la adresa tinerilor. Acest
tip de limbaj – tolerat de autorităţile de resort – pare a fi devenit
„o armă” în plus a trupelor de intervenţie.

4.     
Intocmirea
proceselor verbale de amendare, în genere pentru „tulburarea liniştii
publice”, serveşte drept paravan pentru actiunile politistilor ce se pot
uşor încadra la abuzuri. Procesul verbal întocmit lui Stefan Păduraru este uşor diferit:
acesta ar fi proferat injurii la adresa grupei de intervenţie ceea ce ar
fi produs „indignarea” vecinilor treziţi din somn! Nu se ştie dacă
eventualele injurii ar fi putut trezi vecinii, dar urletele de durere şi
spaimă ale celor două victime, cu siguranţă da. Si, după toate aparenţele,
vecinii din Răchita au fost indignaţi de metodele forţelor de ordine şi nu de ce ar fi putut spune
Stefan Păduraru.

In concluzie, APADOR-CH cere Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, respectiv Inspectoratului General al Poliţiei Române şi
parchetului să investigheze cu imparţialitate şi celeritate
modul în care au acţionat poliţiştii implicaţi în
incidentul ale cărui victime au fost Stefan Păduraru şi
Cătălin Stefan Păduraru 
sub aspectul privării de
libertate şi purtării abuzive şi să aplice
sancţiunile ce se impun. Asociaţia aminteşte că, potrivit
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (vezi, între
altele, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Cobzaru c. României), în cazul
persoanelor care prezintă urme de violenţă la ieşirea
dintr-un loc de deţinere, autorităţile statului au obligaţia de a face cercetări
imparţiale pentru a stabili dacă semnele sunt – sau nu – rezultatul
tratamentului aplicat de poliţişti 
sau de agenţii oricărei alte instituţii cu puteri
coercitive.

 

Manuela Stefănescu                                                  Nicoleta Popescu

Raport asupra cazului Florian Vodă din Bucureşti

/in , /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 3 iulie 2008, doua reprezentante ale APADOR-CH au discutat cu Florian Voda din Bucuresti, care a sustinut ca a fost victima unor agresiuni fizice din partea unor politisti. Tânarul, în vârsta de 25 de ani, a prezentat foaia de examinare de la Spitalul Universitar de Urgenta din 22 iunie 2008 (abuzul s-a produs în seara de 21 iunie) si certificatul medico-legal din 3 iulie a.c. Dupa aproape doua saptamâni de la incident, Florian Voda mai avea înca semne vizibile pe corp (o echimoza de circa 3-4 cm lungime în partea stânga a toracelui) si se plângea de dureri  intercostale.

Circumstantele incidentului

Pe 21 iunie seara, în jurul orei 23.00, Florian Voda iesise de la un bar din zona Universitatii si se îndrepta spre casa. In fata lui, dar la distanta, doi tineri pe care îi cunoscuse în acea seara, au fost opriti de o patrula formata din doi politisti si, probabil, legitimati. Florian Voda s-a apropiat de politisti si i-a întrebat „ce se întâmpla”, deoarece nu i s-a parut normal ca doua persoane sa fie oprite de politisti fara niciun motiv. Cei doi tineri  nu se manifestasera violent si  nu se comportasera de o maniera care sa trezeasca suspiciuni. Politistii au uitat de cei doi – care au si plecat imediat – si l-au luat la întrebari pe Florian Voda.  Acesta a refuzat sa le prezinte actul de identitate si le-a spus ca „îsi cunoaste drepturile”, ceea ce i-a iritat pe politisti si i-a facut sa ceara „întariri”. In câteva secunde, înca doi politisti au venit la fata locului. Toti patru, dar în special noii sositi, l-au lovit pe Voda cu pumnii si picioarele, apoi i-au pus catusele si l-au dus la Sectia 10 de politie. Loviturile au continuat si în duba. Certificatul medico-legal nr.A2/4842722.06.2008 contine o lunga lista de echimoze si excoriatii (în total 51) la cap, piept si brate „ce s-au putut produce prin lovire repetata cu corp dur si compresie pe plan dur”.

In sectia de politie, nimeni nu l-a acuzat de ceva dar totusi i s-a întocmit proces verbal de amendare (se presupune ca pentru „tulburarea linistii publice”), pe care Florian Voda a refuzat sa-l semneze. In cele din urma (întregul incident a durat mai putin de o ora), politistii i-au returnat telefonul mobil confiscat înca din prima faza si l-au lasat sa plece. Tânarul a chemat imediat Salvarea, care a venit în câteva minute în fata sectiei de politie. Personalul ambulantei a constatat starea în care se afla si l-a întrebat daca doreste sa mearga la spital. Dintr-o teama instinctiva, tânarul a refuzat dar dupa plecarea ambulantei a fact apel la doi colegi de serviciu care au venit foarte repede si l-au dus la Spitalul Universitar de Urgenta. Dupa circa 3 ore i s-a înmânat fisa medicala cu diagnosticul „Policontuzionat. Afirmativ agresiune.” cu care s-a prezentat la INML pe 22 iunie. Prin urmare, pe lânga actele medicale, Florian Voda are si martori oculari care pot atesta starea fizica în care se afla la iesirea din sectia de politie.

Tot pe 22 iunie, Florian Voda a depus plângere împotriva politistilor la Directia Generala a Politiei Municipiului Bucuresti (nr.de înregistrare 1487/22.06.2008) si urmeaza sa faca acelasi lucru si la parchet.

Ulterior, reprezentantele asociatiei au discutat cu unu din martori – Mihai Tanasescu –  care a confirmat ca a fost sunat de Florian Voda în ziua de 21 iunie 2008 în jurul orei 23.30 si ca, împreuna cu celalalt martor (Sorin Briceag) s-a dus imediat la sectia de politie. L-au gasit la intrarea în sediu si au constatat ca victima prezenta numeroase urme de lovituri pe fata, pe brate, pe umeri. Mihai Tanasescu i-a întrebat pe politistii care stateau în fata usii de acces în sediu, cum explica starea fizica a prietenului sau iar acestia i-au raspuns ca „nu stiu” dar „poate s-a lovit în ambulanta”! Martorul a mai spus ca primul drum cu Florian Voda a fost la Institutul National de Medicina Legala, unde li s-a comunicat ca examenul medico-legal se poate face numai la cererea organelor de ancheta sau pe baza unei fise/scrisori medicale si asa au ajuns la spitalul de urgenta. În timpul discutiei cu reprezentantele APADOR-CH, Mihai Tanasescu  a sugerat ca, data fiind pozitia ultracentrala a zonei în care s-a petrecut agresarea lui Florian Voda (pe str.Ion Ghica, în imediata vecinatate a sediului Bancii Comerciale Române si a Centrului Cultural Ceh), ar putea exista înregistrari video ale incidentului pe camerele de supraveghere exterioare.

Constatarile APADOR-CH

1. APADOR-CH atrage din nou atentia asupra riscului mare de încalcare a drepturilor omului în perioada asa numitei conduceri la sediul politiei (anterioara retinerii de pâna la 24 de ore), care înseamna privare de libertate si nu doar o masura administrativa. Intocmirea proceselor verbale de amendare, în genere pentru „tulburarea linistii publice”, serveste drept paravan pentru actiunile politistilor ce se pot usor încadra la abuzuri. Florian Voda a fost privat de libertate din momentul în care a fost împiedicat sa îsi continue drumul spre casa si pâna la iesirea din sediul sectiei 10 de poltie;

2. Legitimarea persoanelor pe strada nu poate depinde doar de bunul plac al politistilor. Ei trebuie sa aiba si indicii ca acele persoane au comis  fapte penale sau contraventionale. In cazul lui Florian Voda, „fapta” a constat în interpelarea politistilor cu privire la motivul pentru care îi oprisera pe cei doi tineri cu comportament pasnic;

3. Orice interventie politieneasca prin forta trebuie sa respecte regula  proportionalitatii. In cazul lui Florian Voda, patru politisti l-au lovit în mod repetat cu pumnii si picioarele, abuz continuat si dupa încatusare, pe durata transportarii cu duba. Chiar daca ar fi fost vorba de o persoana suspecta de comiterea unei infractiuni – ceea ce nu a fost cazul lui Florian Voda – ar fi opus rezistenta, lovirea cu pumnii si picioarele pentru imobilizarea sa înseamna purtare abuziva, sanctionata de codul penal si, în egala masura, lipsa de profesionalism (exista metode legale  de imobilizare);

4. Este al doilea caz al asociatiei în ultimele doua luni în care politistii  confisca telefoanele mobile ale persoanelor chiar de la începutul interventiilor brutale. Telefoanele sunt restituite numai la parasirea sediului politiei. Sunt doua posibile explicatii pentru acest gest pe cale de a se transforma în regula: a) împiedicarea persoanei de a apela la cunostinte (rude, prieteni, avocati) pentru a le informa despre situatia în care se afla sau b) pentru a preveni filmarea brutalitatilor. Prima înseamna o încalcare clara a drepturilor persoanelor private de libertate (cazul celor „condusi” la sediu, inclusiv fazele premergatoare – oprire, imobilizare, transport).  A doua arata cât de adânc înradacinata ramâne vechea  mentalitate „lovim, dar sa nu se afle”.

In concluzie, APADOR-CH cere DGPMB si parchetului sa investigheze cu impartialitate si celeritate modul în care au actionat cei patru politisti implicati în incidentul al carui victima a fost Florian Voda sub aspectul privarii de libertate si purtarii abuzive si sa aplice sanctiunile ce se impun. Asociatia aminteste ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului (vezi între altele hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului în cauza Cobzaru c.României), în cazul persoanelor care prezinta urme de violenta la iesirea dintr-un loc de detinere, autoritatile statului au obligatia de a face cercetari impartiale pentru a stabili daca semnele sunt – sau nu – rezultatul tratamentului aplicat de politisti sau de agentii oricarei alte institutii cu puteri coercitive.

Manuela Stefanescu                                                  Nicoleta Popescu

 

Raport asupra vizitei la Penitenciarul Bucureşti Jilava

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Două reprezentante ale APADOR-CH au vizitat Penitenciarul
Bucureşti Jilava pe data de 12 iunie 2008.

1.     
Aspecte
generale

1.1.
Partea mai „nouă” a penitenciarului a fost construită în 1973. Însă
aripile vechi nu au trecut prin reparaţii capitale nici atunci, nici mai
târziu.  Consecinţa este că,
în prezent, corpul cel mai vechi de clădire are subsolul complet inundat
şi plin de dejecţii. Singura soluţie este înlocuirea întregului sistem de canalizare, numai că nu sunt bani  pentru această
operaţiune complicată şi costisitoare. Din cauza acestui focar
de infecţie, această parte a spaţiilor de deţinere este
invadată de şobolani şi gândaci (unii deţinuţi au
adăugat şi ploşniţe), fără a mai pomeni de
mirosurile pestilenţiale. În opinia asociaţiei, această situaţie – care pune în pericol grav starea de
sănătate a deţinuţilor – este  intolerabilă şi echivalează cu tratament inuman şi degradant.

În plus, în cele mai multe dintre camerele de deţinere sunt şi
păduchi, aceasta datorându-se în principal stării avansate de degradare a saltelelor. În mod evident,
nicio deparazitare nu poate fi eficientă atâta timp cât nu se înlocuiesc
saltelele, lucru mult mai puţin costisitor decât o reparaţie
capitală. Administraţia penitenciarului susţine că a avut
contracte cu mai multe firme de dezinsecţie/deratizare dar că toate
au „dat bir cu fugiţii” când s-au confruntat cu realitatea din
penitenciar.

1.2. O
altă problemă bine cunoscută este calitatea extrem de proastă
a apei de la robinete (tulbure şi plină de impurităţi),
imposibil de băut şi riscantă la spălat. Soluţia este
aceeaşi ca şi pentru sistemul de canalizare adică înlocuirea tuturor ţevilor subterane  şi tot acelaşi este şi
răspunsul:administraţiei penitenciarului „nu sunt bani”.S-a
făcut, totuşi, un efort şi s-a reuşit instalarea unor
aparate de filtrat apa în toate secţiile deţinere (câte unul pe
secţie) ceea ce a rezolvat – parţial şi temporar – problema apei
potabile. Deţinuţii au acces la aparat ori de câte ori sunt
scoşi din camere, dar niciodată între orele 22.00 (stingerea) şi
6.00 (deşteptarea).

1.3. În 2006, Ministerul Justiţiei – în
subordinea căruia se află şi Administraţia
Naţională a Penitenciarelor – anunţa dezafectarea Penitenciarului Jilava şi mutarea pe un teren
din  vecinătatea
Bucureştiului, în oraşul Pantelimon. APADOR-CH a reţinut atunci
că terenul, împreună cu o garnizoană militară dezafectată
ce urma să fie reparată şi reamenajată, ar fi fost preluate
de la MApN. Unii funcţionari publici de la Jilava cred că viitorul
penitenciar va fi o construcţie complet nouă şi nu o fostă
garnizoană. Alţii susţin că acolo a fost o garnizoană
care trebuie restructurată integral pentru a putea fi folosită ca loc
de deţinere. Oricum, toţi au spus că în Pantelimon nu s-a lucrat şi nu se lucrează
deloc, de doi ani de zile. Singura modificare faţă de anul
preluării este prezenţa a patru agenţi de penitenciar (dintre
angajaţii penitenciarului Bucureşti Jilava) care păzesco clădire goală,
nefinisată şi neracordată la 
electricitate şi termoficare. Se crează astfel un cerc vicios: nu se investesc bani pentru
reparaţii capitale absolut necesare la Jilava (canalizare, conducte de
apă potabilă) pentru că penitenciarul ar urma să se mute în
Pantelimon, dar  noua locaţie este,
deocamdată, inutilizabilă şi nici nu se întrevede finalizarea sa
într-un viitor apropiat.

APADOR-CH cere conducerii Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor să reanalizeze
situaţia şi să aloce de urgenţă sumele necesare fie
pentru reparaţii capitale la Jilava fie pentru urgentarea lucrărilor
de amenajare din Pantelimon.

1.4. O problemă aparent măruntă dar
cu impact negativ asupra deţinuţilor din întreg sistemul penitenciar
se referă la un ordin al ministrului de justiţie (nr.3042/2007) care
le interzice să ţină în camere animale de companie şi plante, indifente dacă sunt
periculoase sau nu! Este aproape
imposibil de înţeles motivul care
a dus la această interdicţie generală. APADOR-CH a întâlnit
destule cazuri de deţinuţi „răi” care îngrijeau cu dragoste
şi devotament pisici sau plante. Este un gen de terapie eficientă şi deloc costisitoare pentru
administraţia penitenciară. Asociaţia solicită revocarea acelor  prevederi din  ordin care
interzic deţinuţilor să ţină în camere animale şi
plante, atât timp căt nu pun în pericol deţinuţii sau
cadrele din penitenciar (de exemplu: peşti, plante de apartament). 

1.5.
Un alt aspect ce vizează toate penitenciarele este interzicerea primirii pachetelor cu mâncare şi alte produse (primul
pas  – interdicţia de a primi
colete poştale – a fost deja făcut), ce ar urma să intre în
vigoare din octombrie-noiembrie a.c. 
Deţinuţii îşi vor putea procura cele necesare numai de la magazinele din incintele
penitenciarelor.  APADOR-CH
consideră măsura prematură,
deoarece sistemul penitenciar românesc nu
poate, încă, asigura hrană de un nivel acceptabil. Firesc ar fi
ca interdicţia – de altfel, de înţeles – să intre în vigoare numai după
îmbunătăţirea substanţială a calităţii
hranei, inclusiv prin externalizarea serviciilor de preparare şi
distribuire.  În acelaşi timp,
asociaţia este îngrijorată de propunerea – discutată la ANP – ca
penitenciarele să îşi deschidă propriile magazine şi
să renunţe complet la serviciile diverselor firme din afara
sistemului. Indiferent de formula la care s-ar ajunge (gestiune şi
servicii asigurate fie de angajaţi, fie de deţinuţi, fie de
ambii), APADOR-CH are convingerea că vor apărea multe suspiciuni
şi acuze din toate părţile, pe lângă eventuala
încărcare a personalului cu atribuţii pentru care nu este
pregătit. Asociaţia cere
păstrarea sistemului actual de externalizare
a acestor servicii, cu clauze contractuale mai stricte (cantitate
şi calitate a mărfurilor, preţuri similare cu cele de pe
piaţa liberă etc.).

1.6. ANP a început
derularea unui proiect-pilot (la Penitenciarul Jilava din 2 iunie a.c. şi,
se pare, şi la Penitenciarul Rahova) pentru limitarea transmiterii de boli
infecţioase între deţinuţii ce se declară dependenţi de droguri injectabile. Pe
scurt, un deţinut din această categorie, care doreşte să fie inclus în proiect (coordonat la nivel
naţional de Biroul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi
Criminalitate, UNODC Romania) primeşte la început, o seringă de
unică folosinţă şi un
număr de cod de consumator de la cabinetul medical. Apoi, după
folosire, returnează seringa şi primeşte una nouă,
operaţiunea de schimb desfăşurându-se prin intermediul unui
deţinut voluntar. Codul de consumator este trecut într-un registru la care
nu are acces decât medicul. Principala problemă este, în opinia
asociaţiei este faptul că deţinuţilor toxicomani li se
distribuie seringi în lipsa unui tratament substitutiv (metadonă). Aceste
două tipuri de măsuri (distrbuiţia de seringi şi
tratamentul cu agonişti de opiacee) sunt prevăzute ca fiind componentele
aceluiaşi program de reducere a riscurilor asociate consumului de
droguri  – PIT 4 – şi sunt
considerate a fi eficiente numai dacă sunt aplicate simultan. Cadrul legal
pentru implementarea în penitenciare a unor astfel de programe a fost deja stabilit
prin Ordinul   Ministrului
justiţiei nr. 1216/2006 privind modalitatea de
derulare a programelor integrate de asistenţă medicală,
psihologică şi socială pentru persoanele aflate în stare
privativă de libertate, consumatoare de droguri. După cunoştinţa
APADOR-CH în niciun penitenciar din ţară nu se distribuie
metadonă sau alţi agonişti de opiacee.

Ca urmare este foarte clar că deţinuţii care recurg la
schimbul de seringi le utilizează pentru a-şi injecta droguri iar drogurile
sunt cu desăvârşire interzise în sistemul penitenciar. Se
organizează frecvent percheziţii inopinate în camere şi
percheziţii corporale (obligatorii după vizitele rudelor/prietenilor
etc.), se controlează conţinutul pachetelor primite – inclusiv prin
scanare – se  recurge la informatori
dintre deţinuţi etc. Prin
urmare, teoretic cel puţin, deţinuţii nu au cum să îşi procure droguri – şi încă şi
injectabile. Dacă se înscriu în programul de schimb de seringi,
înseamnă că admit că îşi
procură droguri pe căi ilegale,
ceea ce ar putea avea consecinţe juridice. APADOR-CH îşi
exprimă temerea că, mai curând sau mai târziu, informaţiile culese de medicii de penitenciar – singurii
presupuşi a cunoaşte identitatea deţinuţilor consumatori –
vor ajunge şi la ceilalţi angajaţi, poate şi la poliţie
sau parchet. Un proiect pornit, probabil, cu cele mai bune intenţii,
se poate uşor transforma într-o capcană pentru deţinuţi.
Suspiciunea există şi printre aceştia de vreme ce, după
două săptămâni de la demararea proiectului-pilot, s-au
înregistrat doar cinci „interesaţi”. Atenţie: potrivit unor
statistici neoficiale, cam 80% din cei
peste 1400 de deţinuţi ar fi fost – sau încă sunt –
dependenţi de droguri. Sigur că nu toţi se injectează
dar cinci  „amatori” este, totuşi, prea 
puţin. În plus, personalul are dificultăţi cu recrutarea
deţinuţilor voluntari (însărcinaţi cu schimbul efectiv de
seringi), care se tem că ar putea fi etichetaţi ca „sifoane”
(informatori) de colegii de detenţie. În
opinia asociaţiei, schimbul de seringi uzate contra altora noi ar trebui
organizat în aşa fel încât să asigure
anonimatul consumatorilor (poate ceva de genul distribuirii
prezervativelor) şi să fie asociat cu un program de distribuire de
metadonă.

 

2.     
Efective
şi cazare

La data vizitei efectivul de deţinuţi se ridica la 1460, din care
1323 bărbaţi adulţi şi 137 tineri între 18 şi 21 de
ani. Pe regimuri de deţinere, repartizarea era următoarea: 37 la
regim de maximă siguranţă, 268 la regim închis, 446 la regim
semideschis şi 41 la regim deschis. Patru deţinuţi
condamnaţi pe viaţă erau cazaţi în 4 camere, împreună
cu deţinuţi cu pedepse peste 15 ani, în secţia de maximă
siguranţă. Restul de 668 nu erau repartizaţi pe regimuri de
detenţie doarece se aflau în arest preventiv.

În privinţa spaţiului de cazare, APADOR-CH susţine de
aproape 10 ani aplicarea
recomandării Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) din
1999 şi anume 4 mp şi 8 mc de
aer per deţinut. Din păcate, Legea nr. 275/2006
menţionează doar că 
spaţiul per deţinut se stabileşte prin ordin al
ministrului justiţiei, care – după ştiinţa asociaţiei
– nu există. Prin urmare, se aplică în continuare vechea normă
de 6 mc de aer pentru fiecare persoană privată de libertate. Pentru a
înţelege diferenţa dintre norma recomandată şi cea
practicată, iată un exemplu concret: camera 305 are următoarele
dimensiuni: lungime – 9,61 m, lăţime – 4,7 m, înălţime – 3
m. Suprafaţa camerei este de 45,17 mp iar volumul de 135,5 mc. La data
vizitei, în această cameră erau cazaţi 18 deţinuţi.
Revine deci pentru fiecare dintre ei o suprafaţă de numai 2,5 mp din
cei minim 4 recomandaţi de CPT. După metoda de calcul practicată
de autorităţile române, deţinuţii de la camera 305  au chiar spaţiu excedentar,
fiecăruia revenindu-i 7,5 mc de aer.

La nivelul întregului
penitenciar situaţia se prezintă în felul următor: suprafaţa totală a spaţiilor
de deţinere este de 3034,81 mp iar efectivul total de deţinuţi
este de 1460 adică doar 2,08 mp/deţinut, jumătate din minimul
recomadării CPT.  

Referitor la personalul de penitenciar, cifrele furnizate de
administraţie arată că în total sunt 555 de angajaţi
şi 151 de locuri libere. Filosofia schemei de personal a rămas
neschimbată: paza, tratamentul, escorta şi siguranţa locului de
deţinere domină în proporţie covârşitoare (351 de
ofiţeri şi agenţi plus 29 la grupa de intervenţii) în vreme
ce serviciul de educaţie şi asistenţă socială şi
respectiv cel medical au numai câte 19 angajaţi, câţiva dintre
aceştia fiind detaşaţi şi nu salariaţi
permanenţi. Restul personalului se ocupă de contabilitate, evidenţă,
resurse umane etc. Prin urmare, accentul major cade în continuare pe aspectul punitiv al privării de
libertate, în vreme ce educarea,
pregătirea pentru reinserţia socială după liberare – factori esenţiali pentru reducerea
riscului de recidivă – sunt neglijate şi neglijabile.

 

3.     
Serviciul de
educaţie şi asistenţă socială

Însăşi structura personalului de la serviciul de educaţie
şi asistenţă socială poate fi un argument în sensul celor
afirmate mai sus: trei psihologi – din care două tinere debutante – trei
asistenţi sociali lipsiţi de experienţă, un agent de
penitenciar care este monitor sportiv, o agentă care se ocupă doar de
evidenţa documentelor, un agent tehnic, preotul ortodox şi nouă
educatori, inclusiv directoarea serviciului. Prin urmare, personalul
insuficient şi parţial nepregătit pentru munca extrem de grea cu
deţinuţii. La aceasta se adaugă şi faptul că Jilava
este, în principal, un penitenciar de tranzit, ceea ce înseamnă o mare
fluctuaţie a populaţiei carcerale şi, deci, o dificultate în
plus în desfăşurarea programelor. Surprinzătoare este lipsa de interes manifestată de
înşişi deţinuţii (semi)analfabeţi faţă
de orice presupune un minim efort intelectual, exemplul cel mai frapant fiind
cel al frecventării cursurilor şcolare elementare sau de
alfabetizare: din 80 de deţinuţi înscrişi iniţial, au
rămas doar şapte până la
absolvire, în ciuda stimulentelor prevăzute de Legea nr. 275/2006   (câştig în bani – 30% din salariul minim pe economie şi zile-câştig).  În schimb, deţinuţii cu ceva
şcoală au solicitat cursuri de limbi străine (italiană
şi engleză) ce s-au şi ţinut, atât cursanţii cât
şi profesorii fiind deţinuţi. Sectorul educativ mai
organizează vizite în afara penitenciarului şi, desigur,
activităţi sportive, de mare interes pentru deţinuţi. O
decizie bizară a conducerii – de care s-au plâns mulţi
deţinuţi – interzice jocul cu
mingea în curţile de plimbare, sub pretextul că ar fi fost
distruse … gardurile! Accesul cu mingi este permis numai pe terenul de sport unde deţinuţii sunt scoşi
odată pe săptămână, prin rotaţie. Curţile de
plimbare nu sunt dotate nici măcar cu bănci şi sunt expuse
razelor solare şi intemperiilor, nefiind acoperite decât cu plase de
sârmă. Deţinuţii care ies la aer nu pot face altceva decât
să stea sau să se plimbe ore întregi. APADOR-CH cere administraţiei penitenciarului Jilava să renunţe la
interdicţia folosirii mingilor în curţile de plimbare. 

 

4.     
Asistenţa
medicală

Asistenţa medicală pentru deţinuţi este complet
separată de cabinetul medical al angajaţilor. Trei medici
generalişti, care lucrează câte 7 ore zilnic plus gărzile
şi şase asistenţi pe tură (câte unul pentru fiecare din
cele 6 secţii de deţinere, inclusiv noaptea) se ocupă de
sănătatea celor peste 1400 de deţinuţi. Pentru că
asociaţia a auzit destul de des că numărul de deţinuţi ce revine unui medic de penitenciar
este egal cu sau mai mic decât
numărul pacienţilor liberi înscrişi pe listele medicilor de
familie, este nevoie de următoarea precizare: persoanele aflate în
libertate pot apela oricând la alte
servicii medicale – spitale de 
urgenţă, salvarea, cabinete cu plată etc. – în timp
ce deţinuţii depind integral
şi exclusiv de medicii de penitenciar. În plus, stress-ul inerent
privării de libertate dar şi condiţiile de deţinere
încă precare sporesc riscul de îmbolnăvire în rândurile
deţinuţilor.

Penitenciarul Jilava nu a reuşit să angajeze permanent un medic
stomatolog aşa încât trebuie să recurgă la delegaţi. Din păcate, aceştia renunţă
destul de repede ceea ce duce la perioade mai lungi sau mai scurte în care  deţinuţii sunt privaţi de
astfel de servicii medicale. Conducerea penitenciarului a declarat că un
medic stomatolog de la Penitenciarul Rahova vine la Jilava pentru a trata
deţinuţii o dată la două săptămâni.

Reprezentantele asociaţiei au constatat că prezervativele ce ar trebui distribuite gratuit şi sub protecţia anonimatului  nu
erau la vedere şi deci nici la îndemâna deţinuţilor
interesaţi. APADOR-CH aminteşte că măsura distribuirii
prezervativelor în penitenciare – pe toată durata executării pedepsei
şi nu doar la liberare, cum se proceda până la apariţia Legii nr.
275/2006 – este cea mai simplă
şi mai puţin costisitoare metodă de prevenire a bolilor cu
transmisiune sexuală.. Asistenţii de la cabinetul medical (unul
pentru două secţii de deţinere) au declarat că „doamna
doctor le distribuie personal” şi că prezervativele ar fi ţinute
la „dânsa în birou”. Din discuţia ulterioară cu doctoriţa a
rezultat că, într-adevăr, ea însăşi le dă prezervative
celor care vin la cabinet, ceea ce, practic, anulează beneficiul
anonimatului. Reprezentantele asociaţiei au sugerat aplicarea modelului de
la Penitenciarul Gherla : cutii de lemn fixate în perete atât în sălile de
aşteptare de la cabinetele medicale cât şi în sălile de
forţă, umplute în mod regulat cu prezervative. Deţinuţii le
pot lua oricând, fără nicio evidenţă sau supraveghere. Administraţia penitenciarului a
părut să fie de acord cu propunerea asociaţiei. Numai
că stocul de prezervative este epuizat din luna martie a.c. iar de atunci
şi până în prezent, administraţia penitenciară a primit
doar sporadic, mici donaţii în cantităţi insuficiente. APADOR-CH cere ANP să
găsească rapid soluţii pentru aprovizionarea cu prezervative, în
mod regulat şi în cantităţi suficiente a tuturor
penitenciarelor. O simplă comparaţie între costurile tratamentelor
aplicate în cazul bolilor cu transmisiune sexuală şi eventualul
preţ al prezervativelor este mai mult decât convingătoare.

O altă nedumerire a reprezentantelor asociaţiei,
lămurită în cele din urmă cu doamna doctor, s-a datorat
afirmaţiei unuia dintre asistenţii medicali care ar fi primit şi
schimbat seringi întrebuinţate contra seringi noi, în cadrul
proiectului-pilot descris mai sus. Doctoriţa a susţinut categoric
că singura ocazie în care ea – şi numai ea – ia contact cu
deţinuţii care se declară dependenţi de droguri injectabile
este la înmânarea primei seringi şi
a codului de consumator.

 

5.     
Scoaterea
deţinuţilor la muncă

Media lunară din 2008 a numărului de deţinuţi care ies
la muncă este de 347, adică mai puţin de un sfert din efective.
La data vizitei APADOR-CH, 136 de deţinuţi lucrau în exterior (la
sere şi la Palatul Justiţiei) şi 157 în interior, din care 14 la
gospodăria agro-zootehnică
a penitenciarului. Un contract cu o companie (ECOSUD) era în curs de
finalizare.

Problema numărului relativ redus de deţinuţi care ies la
muncă nu se datorează lipsei ofertelor – ele există, mai ales în
domeniul alimentar (ambalare, manevrare) – ci faptului că, în urma
testelor medicale solicitate de potenţialii angajatori, mulţi
deţinuţi au fost depistaţi cu hepatită tip B sau C. Cum testele se efectuează la
Penitenciarul-spital Jilava (aflat în imediata vecinătate a
penitenciarului), care nu străluceşte prin dotări cu echipamente
de ultimă oră, ele ar trebui repetate la un laborator bine dotat.
Numai că acest lucru ar presupune cheltuială, iar angajatorii nu sunt
dispuşi să rişte sume care ar fi pierdute dacă s-ar
confirma diagnosticul. Aceasta este alegerea lor şi nu poate fi
discutată. În schimb, APADOR-CH consideră
că testarea corectă a deţinuţilor, urmată de tratament
adecvat – dacă este cazul – este de
datoria administraţiei penitenciare, răspunzătoare
directă pentru starea de sănătatea deţinuţilor din
custodia sa. Prima soluţie ar fi verificarea şi eventuala înlocuire a
echipamentelor de laborator de la spital. A doua soluţie este alocarea
unor fonduri speciale tuturor
penitenciarelor cu care să acopere efectuarea unor teste cu rezultate
indubitabile. Aceste soluţii trebuie aplicate în paralel cu programul
de distribuire anonimă de prezervative, hepatita tip B sau C fiind
transmisibilă sexual.

Trebuie menţionată ca pozitivă negocierea de către
administraţia penitenciară a unor salarii pentru deţinuţi
mai mari decât salariul minim pe economie (la sere). Potrivit legii, 30% din
salariu intră în contul deţinutului care munceşte (plus
zile-câştig, respectiv o zi la 4 zile lucrate) restul de 70% revenind
penitenciarului. O problemă pe care  APADOR-CH a constatat-o şi în alte penitenciare se
referă la faptul că un deţinut află cu cât a fost
plătit pentru munca sa doar când
merge la magazinele din penitenciar pentru cumpărături sau dacă
solicită în mod expres această informaţie.  Asociaţia consideră că normal
ar fi ca toţi deţinuţii care muncesc cu plată să fie
informaţi lunar asupra sumelor
vărsate în conturile individuale (de exemplu, prin fluturaşi).
Este firesc ca fiecare  să îşi
poată planifica cheltuielile şi, în acelaşi timp, să
poată verifica dacă salariul primit corespunde cu numărul de
ore/zile lucrate. 

 

6.     
Blocul
alimentar

Blocul alimentar este total
neigienic. Pereţii şi tavanul sunt pline de igrasie, nu există sistem de ventilaţie, bazinele
de ciment pentru  spălat legume
sunt roase, iar apa bălteşte pe jos. Starea jalnică a
blocului alimentar este încă un
motiv pentru care APADOR-CH solicită ANP să decidă urgent
dacă alocă fonduri pentru reparaţii capitale la Jilava sau
pentru finalizarea noului loc de deţinere din Pantelimon. Dacă,
după darea în folosinţă a penitenciarului Pantelimon, Jilava rămâne ca secţie (secţii)
de deţinere, va fi oricum nevoie de reparaţii capitale.

Mâncarea este de calitate proastă (ciorbă şi mazăre cu
„carne” în ziua vizitei), cu eterna problemă a cărnii de porc „în
carcasă” (adică un strat subţire de carne şi unul foarte
gros de grăsime). Conform scriptelor, în ziua vizitei se folosiseră
pentru masa de prânz cam 140 kg. „carne” de porc, 73 kg. de slănină
şi 17,5 kg.carne de vită (pentru 20 de deţinuţi musulmani
şi 50 de deţinuţi bolnavi de diabet). În camera de
curăţat legume erau cel puţin doi saci cu cartofi stricaţi
care ar fi trebuit aruncaţi şi nicidecum folosiţi pentru prânzul
deţinuţilor din ziua următoare. Aproape toţi
deţinuţii cu care au discutat reprezentantele asociaţiei au
opinii negative despre calitatea hranei oferite de penitenciar. Soluţia pe care o susţine
APADOR-CH este externalizarea serviciului
de preparare a hranei pentru deţinuţi. Sunt cel puţin două
penitenciare (sau secţii penitenciare exterioare) unde se
experimentează acest gen de servicii. În opinia asociaţiei, procedeul
trebuie încurajat şi extins la toate
penitenciarele.

 

7.     
Discuţia
cu doamna judecător delegat

Doamna judecător se ocupă dePpenitenciarul Jilava, dar şi de
penitenciarul-spital învecinat. În principiu, potrivit Legii nr. 275/2006, ar
trebui să supravegheze legalitatea regimului de detenţie şi în aresturile poliţiei din
Bucureşti (aproximativ 15) sau măcar în unele dintre acestea,
restul revenind – tot în principiu – judecătorului delegat de la
penitenciarul Rahova. Evident, acest lucru este aproape imposibil atât din
cauza volumului foarte mare de muncă cât şi a neconcordanţelor
ce persistă între prevederile legii şi cele din Regulamentul
poliţiei cu privire la aresturi, ce datează din 2005.

Doamna judecător primeşte cereri de audienţă sau
plângeri de la deţinuţi fie prin formulare-tip
furnizate de penitenciar ce îi sunt remise de un agent de penitenciar, fie prin poştă. Reprezentantele
asociaţiei au informat-o că un deţinut i s-ar fi adresat în
scris în urmă cu mai mult de o lună, dar nu primise niciun
răspuns. Doamna judecător a declarat că trimite răspunsuri tuturor celor care i se adresează,
chiar dacă obiectul cererii/plângerii nu este de competenţa sa. Ar
rezulta că petiţia/cererea nu  a ajuns la destinatar (neglijenţă a
agentului? cenzură?). În opinia asociaţiei, toate cererile/petiţiile/plângerile deţinuţilor ar
trebui remise judecătorului delegat în
plicuri închise  şi tot
aşa ar trebui să se procedeze şi cu răspunsurile (administraţiei
penitenciare ar trebui să i se comunice numai acele părţi din răspuns care presupun luarea
unor măsuri pentru remedierea situaţiilor respective).

Doamna judecător crede că instituţia judecătorului
delegat nu poate funcţiona eficient
dacă nu i se asigură şi pârghiile necesare (de exemplu:
să se poată autosesiza –
ceea ce nu ar fi posibil în prezent şi prin încheieri, să poată obliga administraţia
penitenciară să acţioneze într-un anume fel).  În mod evident, aceste pârghii trebuie date prin lege, ceea ce ar presupune modificarea
Legii nr. 275/2006.

 

8.     
Camerele de
deţinere, grupurile sanitare

Reprezentantele asociaţiei au vizitat două camere de la regimul
de maximă siguranţă, o cameră în regim închis, una în regim
semideschis şi secţia cu regim deschis.

În secţia a IV-a de maximă siguranţă, la camera nr. 402
erau patru deţinuţi – unul condamnat pe viaţă, transferat
pentru un proces abia încheiat şi care aştepta cu nerăbdare
întoarcerea la Penitenciarul Arad (unde este „incomparabil mai bine”, a spus
el), şi trei cu pedepse peste 15 ani. Camera este dotată cu 9 paturi
pe trei niveluri, un WC turcesc în stare de degradare avansată şi o
chiuvetă în cameră.

La camera 421 în acelaşi regim erau 13 persoane şi 24 de paturi
pe trei niveluri. Grupul sanitar conţinea două WC-uri turceşti
şi două jgheaburi de ciment, cu apa curgând permanent şi
debordând pe duşumea. Deţinuţii au explicat că o fac intenţionat, pentru a avea mai
puţine probleme cu calitatea proastă a apei. De altminteri este
şi camera cea mai curată din cele vizitate şi singurul loc în
care nu au existat plângeri cu privire la şobolani şi gândaci.
Deţinuţii ies la aer 3 ore pe zi şi odată pe
săptămână, timp de o oră, la sala de sport. Ar dori ca,
măcar din când în când, să fie duşi pe terenul de sport în aer
liber, pentru că în sală este foarte cald şi, evident, nu li se
permite să joace fotbal. Nu prea ştiu mare lucru despre rolul judecătorului
delegat dar, spun ei, nici nu ar avea motive să i se adreseze. Sunt
mulţumiţi că li se reexaminează clasificarea pe regim de
executare a pedepsei odată la 6 luni, potrivit legii. Doi dintre
deţinuţi fuseseră înştiinţaţi că urmează
să treacă de la maximă siguranţă la regim închis,
pentru bună purtare. Liniştea şi disciplina din această
cameră – lăudate şi de agenţii de penitenciar –
contrastează cu starea generală de nemulţumire, manifestată
zgomotos de mulţi alţi deţinuţi.

Sala de baie a secţiei (toţi deţinuţii fac duş de
două ori pe săptămână) are 18 duşuri, cu site şi
robinete ruginite.

APADOR-CH a constatat
că în ambele camere sunt multe paturi neocupate şi recomandă
demontarea lor pentru a mări spaţiul de mişcare. Faptul că paturile sunt din fier, cu
picioarele fixate în podeaua de ciment ceea ce le-ar face greu de demontat nu poate fi un argument pentru
menţinerea stării actuale. Cu un efort minim, administraţia
penitenciară ar putea îmbunătăţi viaţa
deţinuţilor măcar sub acest aspect.

În secţia a III – a cu regim închis, la camera 305 erau 18
deţinuţi la 18 paturi. Toţi lucrează la sere, după
programul 7.00 – 15.00 iar duminicile sunt rezervate sportului. Pentru că
munca este foarte obositoare dar şi, cum s-a menţionat deja, ceva mai
bine plătită, toate celelalte activităţi se reduc la urmărirea
programelor TV şi la treburi gospodăreşti. Sala de baie a
secţiei este dotată la fel ca şi cea de la maximă
siguranţă şi la fel de degradată. Unul dintre
deţinuţi şi-a exprimat nemulţumirea că nu ştie
câţi bani câştigă în urma muncii depuse.

La secţia I – a cu regim semideschis, în camera 105 erau 13
deţinuţi şi 21 de paturi deci din nou ocupare inutilă a
spaţiului liber. Ca şi în restul penitenciarului, saltelele erau
vechi şi degradate, făcând, practic, ineficientă orice
dezinsecţie.  Deţinuţii
din această cameră nu ies la muncă (nu au unde) şi atunci
stau 5-6 ore zilnic în curtea de plimbare (unde nu pot desfăşura
nicio activitate sportivă). Uşile camerelor de pe secţie sunt
deschise de la deşteptare (ora 6.00) până la stingere (ora 22.00), cu
excepţia momentelor când se servesc mesele, şi deţinuţii
pot circula liber în interiorul secţiei. Dacă toţi  deţinuţii dintr-o cameră ies
la muncă, uşa se încuie până la revenirea lor. Deţinuţii
din camera vizitată s-au plâns de şobolani şi gândaci şi de
faptul că nu au niciun spaţiu unde să-şi depoziteze
alimentele fiind nevoiţi să le păstreze sub paturi, în cutii de
carton, uşor accesibile insectelor şi şobolanilor. Unul dintre
deţinuţi a reclamat faptul că de mai bine de un an solicită
să fie scos la raport şi primit în audienţă de
judecătorul delegat şi niciunul dintre aceste lucruri nu s-a
realizat.  

În curţile de plimbare, reprezentantele asociaţiei au stat de
vorbă cu deţinuţi de la camerele 504 şi 515 care au
reclamat că, pe lângă şobolani, gândaci şi păduchi, ar
avea şi ploşniţe şi că au trecut mai mult de două
luni de la ultima dezinsecţie.

Secţia a VII-a este destinată regimului deschis. În cele 3 camere
spaţioase sunt cazaţi 40 de deţinuţi care stau mai mult în
curtea prevăzută cu umbrar, mese şi bănci din lemn. De
acest regim beneficiază persoanele cu pedepse definitive mai mici de un an (la Jilava erau doar
doi sau trei în această situaţie) şi deţinuţii cu
bună purtare care mai au un an până la prezentarea în faţa
comisiei de liberare condiţionată. Ei ar trebui să meargă
la muncă singuri, fără pază şi să primească
la ieşirea din penitenciar telefoanele mobile personale şi bani de
buzunar. Ar trebui să respecte întocmai programul de lucru, traseul de
deplasare stabilit şi să facă mici cumpărături doar în
anume magazine de pe traseu. Din păcate, niciunul din aceste avantaje ale
regimului deschis nu se aplică
la Jilava: deţinuţii ies la muncă numai la gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului
unde lucrează şi persoane de la regimul semideschis care nu au drept
nici la telefoane, nici la sume de bani. În consecinţă, nici celor de
la regimul deschis  nu li permite
să îşi ia telefoanele mobile şi, desigur, nici bani (cu care oricum
nu ar avea ce face pentru că nu există magazine în zonă). În
plus, ei muncesc cu pază pentru
că aşa prevede regulamentul pentru cei de la semideschis.

Dacă aceşti deţinuţi doresc să plece din
penitenciar pentru motive personale, ei trebuie să urmeze exact
aceeaşi procedură greoaie ca şi ceilalţi pentru a
obţine învoiri: recomandare scrisă de la şeful punctului de
lucru, avizată mai întâi de şeful secţiei de deţinere
şi apoi de o comisie care se întruneşte odată pe lună.
Administraţia penitenciarului nu are
obligaţia de a informa deţinuţii cu privire la decizia
luată (aprobare sau respingere). Practic, un deţinut află
că i s-a aprobat învoirea doar când i se spune să se
pregătească de plecare!  Iar
în caz de respingere, deţinutului nu
i se comunică motivul. Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa la
Jilava: a existat o perioadă în care deţinuţii care solicitau
învoiri erau audiaţi de comisie şi, desigur, aflau imediat
rezultatul, inclusiv motivul unui eventual refuz. Mai mult, membrii comisiei se
interesau şi dacă familia ar fi de acord cu vizita.  APADOR-CH
solicită revenirea la aceste bune practici, chiar cu riscul lungirii
duratei de lucru a comisiei sau măcar informarea imediată a celor
interesaţi cu privire la decizii, inclusiv motivul unei eventuale
respingeri.

În sprijinul celor de mai sus, asociaţia semnalează cazul special
(dar, cu siguranţă, nu singular)al deţinutului Ayesh Wajdi, născut în 1985, de la secţia în
regim deschis, care susţine că şeful punctului de lucru ar fi înaintat administraţiei
penitenciare şapte recomandări
pentru învoirea sa dar că primit doar dreptul la pachete şi vizite
suplimentare. Conducerea penitenciarului a precizat pentru reprezentantele
APADOR-CH că ultima recomandare a fost analizată de comisie în
aprilie a.c. şi s-a decis, în
unanimitate, să i se acorde o
învoire de 24 de ore. Ulterior, directorul penitenciarului a cerut revizuirea aprobării, deoarece s-ar
fi descoperit în dosarul de penitenciar al deţinutului un document datând
din 2006, prin care o judecătorie din Bucureşti cerea parchetului de
pe lângă Tribunalul Bucureşti să facă cercetări
într-un caz de tâlhărie în care ar fi fost implicat Wajdi (se pare că
ar fi vorba despre o altă faptă decât cea pentru care este condamnat
în prezent). Acea adresă a
judecătoriei nu a fost urmată de nicio procedură, cum ar fi fost
normal: nu există citaţie,
audiere şi, evident, nici soluţie a parchetului. Cu toate
acestea, simpla existenţă a documentului poate fi interpretată
în sensul că deţinutul ar avea o „afacere judiciară pe rol”,
situaţie în care, potrivit regulamentului nu i se poate acorda învoirea. APADOR-CH înţelege că
administraţia penitenciară nu
are pârghii legale pentru a interveni în astfel de situaţii. Dar este
cert că dacă deţinutul ar fi fost
informat despre existenţa acelui document, el ar fi fost primul interesat să îşi clarifice
situaţia juridică.

Tot la regim deschis s-a mai semnalat un caz de factură cu totul
diferită: deţinutul Nicolae Adrian Dechiu a fost transferat de la Penitenciarul
Iaşi la Jilava, pentru o „afacere judiciară”. La Iaşi, a urmat
timp de două luni un curs de calificare în meseria de tâmplar iar examenul
pentru obţinerea diplomei are loc exact în această perioadă când
el este la Jilava. A aflat că nu îşi poate susţine examenul
decât la Iaşi şi a solicitat retransferarea. Deţinutul era
îngrijorat că nu primise încă răspuns şi că ar putea
rata diploma.

Deţinuţii de la secţia de regim deschis s-au mai plâns de
faptul că durează foarte mult până se efectuează un
transfer şi de faptul că nu au niciun fel de informaţii despre
acte administrative care îi privesc. Spre exemplu, unul dintre
deţinuţi care fusese de curând transferat de la alt penitenciar
primise din partea comisiei pentru acordarea recompenselor de la respectivul
penitenciar, învoire pentru două zile pentru a putea participa la nunta
surorii sale. Deţinutul era îngrijorat că se apropia data la care ar
fi urmat să beneficieze de învoire şi nu ştia nici măcar
dacă recompensa primită înainte de transfer mai era valabilă.

 

9.     
Sectorul
„vizite”, corespondenţă, telefoane

La sectorul „vizite” s-a amenajat o încăpere separată,
destinată exclusiv întâlnirilor dintre deţinuţi şi
avocaţi, pe sistemul de cabină cu separator de plexiglas şi
tăviţe mobile pentru acte. Sunt trei astfel de cabine cu şase
scaune. APADOR-CH apreciază efortul administraţiei dar
semnalează şi pericolul încălcării principiului confidenţialităţii în situaţia în
care doi sau trei avocaţi ar discuta cu clienţii lor concomitent (cabinele nu sunt închise
şi este foarte posibil ca unii să audă ce discută
ceilalţi). Ofiţerii păreau foarte siguri că astfel
coincidenţe nu pot avea loc dar dacă este aşa, atunci de ce s-au
montat trei cabine în loc de una
singură?

Vizita în camera cu mese fără
separatoare este regula pentru deţinuţii de la regimurile
semideschis şi deschis, dar poate fi acordată – cu aprobarea
conducerii – şi altor categorii. Ofiţerul care asigură
supravegerea este prezent în încăpere pe durata vizitei şi este
evident că poate auzi discuţiile între deţinuţi şi
vizitatori.

Pentru cei de la regimurile închis, 
de maximă siguranţă şi pentru arestaţii
preventiv vizitele au loc  la cabine cu
separatoare de plexiglas şi telefoane interioare (în total 11). „Perla
coroanei” sunt cele două camere, frumos aranjate şi dotate cu
televizoare şi frigider, pentru vizitele intime. Fiecare vizită
intimă durează două ore (există un sistem electronic de
anunţare a beneficiarilor cu 10 minute înainte de expirarea timpului). Un
deţinut poate solicita o astfel de vizită o dată la trei luni,
dacă îndeplineşte anumite criterii (să nu fi avut învoire în
ultimele trei luni, să nu aibă „afaceri” pe rol şi, desigur,
să nu fi fost sancţionat pentru abateri disciplinare). Vizitele de
acest gen – între trei-şase pe săptămână – au loc, de
regulă, sâmbăta şi duminica.

Nu au existat plângeri cu privire la corespondenţa prin poştă. Deţinuţii
depun scrisorile în plic închis direct în cutia poştală.
Conţinutul cutiei este preluat de poştaş, în prezenţa
unui  agent care are strict rolul de
însoţitor.

În privinţa accesului deţinuţilor la telefoanele publice, Penitenciarul
Jilava a ajuns la o soluţie mai acceptabilă decât în cele mai multe
penitenciare în care nu s-au instalat
cabine separate: toate telefoanele publice (opt) au fost mutate la intrarea în
secţia a I-a, cu un singur agent de penitenciar ca supraveghetor. Este
evident că agentului îi este practic imposibil să audă ce
vorbesc opt oameni deodată şi
deci se diminuează suspiciunea că ar putea transmite mai departe ce
anume discută deţinuţii. Legea nr. 275/2006 precizează
în mod expres că supravegherea
convorbirilor telefonice, ale întâlnirilor cu avocaţii şi cu familia
trebuie să fie exclusiv
vizuală  dar, din
păcate, nu se aplică decât în puţine penitenciare. Oricum, la
Jilava situaţia este aproape acceptabilă, deşi intenţia
iniţiatorilor măsurii a fost de a degreva agenţii de pe
secţii de sarcina escortării şi supravegherii şi nicidecum
protejarea confidenţialităţii discuţiilor telefonice ale
deţinuţilor.

 

CONCLUZII

·       
Deşi la
Jilava  s-au luat unele măsuri
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de deţinere
(instalarea aparatelor de filtrat apa, spaţii de plimbare suficiente – dar
lipsite de dotări pentru exerciţii fizice – începerea
proiectului-pilot de schimb de seringi – cu rezervele exprimate mai sus – etc.) problema cea mai gravă, care trebuie
urgent rezolvată, este cea a condiţiilor
igienico-sanitare (subsol inundat, invazia şobolanilor, gândacilor,
păduchilor, ploşniţelor). APADOR-CH solicită ANP să dispună amenajarea în regim de
urgenţă a noii  locaţii
din Pantelimon, iar dacă Jilava va rămâne secţie (secţii)
de deţinere, să aloce fonduri pentru reparaţii capitale ;

·       
Este
stringent necesară angajarea unei firme de dezinsecţie/deratizare
care să acţioneze intensiv pentru stârpirea şobolanilor şi
insectelor;

·       
APADOR-CH
cere administraţiei penitenciarului să se ocupe, cu prioritate, de
găsirea unor locuri de muncă în
afara penitenciarului, pentru deţinuţii de la regimul deschis. Numai
în acest fel se vor respecta, cu adevărat, prevederile legii cu privire la
acest tip de regim de executare a pedepsei.

 

Alte concluzii şi recomandări sunt incluse în raport.

 

Manuela Stefănescu                                             Maria Andreescu

Raspunsul ANP in acest caz

Raport asupra cazului Anghelina din Câmpulung-Muscel

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 18 aprilie a.c.,
două reprezentante ale APADOR-CH au discutat cu Petre Cosmin Anghelina
despre incidentul dintre el şi poliţişti din oraşul
Câmpulung-Muscel (judeţul Argeş) în noaptea de 12/13 aprilie.
Dl.Anghelina a prezentat şi certificatul medico-legal nr.385 din 15
aprilie, eliberat de S.M.-L Piteşti, care menţionează mai multe
leziuni traumatice pe faţă, pe braţe şi la genunchi şi
recomadă “7-8 zile îngrijiri medicale”.

 

1.     
Descrierea incidentului

Petre Cosmin Anghelina
munceşte şi locuieşte în Bucureşti însă aproape la
fiecare sfârşit de săptămână revine în oraşul natal
(Câmpulung Muscel). Noaptea de 12/13 aprilie şi-a petrecut-o,
împreună cu câţiva prieteni, într-un bar din centrul oraşului
Câmpulung-Muscel. Tânărul a părăsit localul în jurul orei 4.00
dimineaţa şi a traversat strada spre staţia de taxi. El
recunoaşte că băuse la bar dar susţine că nu era beat,
că nu a provocat niciun scandal şi nici nu a schiţat vreun gest
ce ar fi putut fi interpretat ca “agresiune”. In timp ce vorbea la telefonul mobil cu un prieten a fost interpelat de
poliţiştii dintr-o maşină de poliţie ce staţiona
în faţa primăriei. Patrula i-a cerut actul de identitate iar
Anghelina a vrut să ştie de ce.
In acel moment, doi poliţişti au coborît din maşină.
Speriat, tânărul a încercat să se îndepărteze dar a fost ajuns
după câţiva paşi, pus în genunchi şi imobilizat de ambele
braţe. El a scăpat telefonul mobil la care continuase să-i
relateze prietenului reacţia poliţiştilor. Telefonul a fost luat
de poliţişti iar după o tentativă de a-l băga în
maşină, eşuată pentru că Anghelina se zbătea, a
fost dus cu forţa, pe jos, la sediul poliţiei aflat în apropiere.

In sediu, un alt poliţist a
întrebat ce făcuse tânărul iar răspunsul colegilor a fost
că “a refuzat să se legitimeze”. Atât
şi nimic mai mult. Nicio acuzaţie că ar fi comis vreo
infracţiune sau contravenţie. A urmat cam o oră în care
Anghelina a fost lovit cu pumnii şi cu bastonul. O tentativă a sa de a se apropia de uşa camerei, s-a soldat cu trântitul la pământ pe
burtă şi noi lovituri. Tânărul îşi aminteşte
că la un moment dat venise şi un patrulea poliţist şi, cum
toţi se îndreptau ameninţător spre el, a răsturnat masa
şi i-a oprit pentru scurt timp. Spre sfârşitul “conducerii la sediu”,
Anghelina s-a şters cu mâna pe faţă şi a mânjit cu sânge
peretele camerei în care fusese maltratat. Pe întreaga durată a
“operaţiunii”,nimeni nu a pomenit de
vreo faptă penală ce i-ar fi fost imputată (exceptând o
vagă acuză cum că ar fi lovit maşina poliţiei) şi nici nu i s-a dat vreo
explicaţie pentru privarea de
libertate. A fost întrebat numai cum
se numeşte, la care a dat răspunsul corect. Nu i s-a luat nicio
declaraţie şi nici nu i s-a comunicat dacă s-a întocmit vreun
proces verbal de constatare.

In jurul orei 5.15, i s-a
înapoiat telefonul mobil. A sunat-o imediat pe sora lui (care a confirmat
apelul) dar era prea agitat şi şocat, aşa încât ea a cerut
să discute cu un poliţist despre cele întîmplate. Din păcate,
sora lui Anghelina nu a înţeles nimic din spusele poliţistului
şi nici nu i-a reţinut numele. In cele din urmă,  tânărului, plin de sânge pe
faţă, i s-a permis să părăsească sediul
poliţiei. 

Petre Cosmin Anghelina s-a dus
direct la sediul unei televiziuni locale dar era prea devreme aşa încât
s-a prezentat la Spitalul municipal din Câmpulung de unde a primit bilet de
trimitere pentru examen medical de specialitate. A revenit la televiziune, a
fost filmat iar materialul a fost prezentat pe post (nu a fost clar la care din
televiziuni – Câmpulung-Muscel sau Piteşti, sau la amândouă). Incidentul
a fost preluat şi de presa locală. Intr-o declaraţie a
poliţiei din Câmpulung se menţionează că Anghelina s-ar fi
făcut “vinovat de tulburarea liniştii publice” şi că i s-ar
fi întocmit proces verbal de contravenţie. In plus, se mai afirmă
că există doi martori care ar
fi asistat atât la faza iniţială de pe stradă cât şi la cea
din sediul poliţiei şi care susţin că Anghelina nu ar fi fost lovit. Insă
tânărul  declară că, în
afară de el şi de poliţişti nu mai era nimeni de faţă nici pe stradă, nici în sediu. Anghelina îşi aminteşte că, la un moment dat, a zărit
două persoane care doar au traversat
holul în care se afla, în drum spre etajul clădirii. Aceştia ar
putea fi “martorii” despre care poliţiştii spun că ar fi asistat
la întregul incident.

Certificatul medico-legal amintit
la început menţionează echimoze la ochiul stîng şi pe ambele
braţe şi excoriaţii la arcada ochiului stîng, pe aripa
nazală şi la ambii genunchi. Leziunile, ce “pot data din 13.04.2008”
s-ar datora comprimării digitale (la
braţe), lovirii cu corpuri dure (faţa) şi lovirii cu sau de corpuri dure (restul).

Petre Cosmin Anghelina a înaintat plângere la parchet împotriva
poliţiştilor din Câmpulung implicaţi în incident.

 

2.     
Concluzii

– APADOR-CH a susţinut, în
repetate rânduri, necesitatea
eliminării conducerii la sediul
poliţiei a persoanelor. “Conducerea la sediu” nu poate fi doar o
“măsură administrativă” – aşa cum afirmă
autorităţile – de vreme ce persoana în cauză nu poate
părăsi locul când doreşte. Prin urmare, nu poate fi vorba decât
de privare de libertate. Totodată, este perioada – ce poate dura
până la 24 de ore – în care nu funcţionează
niciuna din garanţiile prevăzute în cazul reţinerii poliţieneşti  (dreptul de a informa familia sau altă
persoană despre locul în care se află persoana, dreptul de a fi
asistată de un apărător, dreptul de a refuza autoîncriminarea,
dreptul la asistenţă medicală etc.). Este şi perioada în
care s-au semnalat cele mai multe abuzuri
 ale
poliţiştilor.

Din păcate, până la
modificarea legii, prevederea privind “conducerea” există în Legea
Poliţiei nr.218/2002 şi se aplică. Dar chiar şi aşa,
ar trebui ca persoana ce urmează a fi condusă să fie suspectă de comiterea unei infracţiuni şi să nu pooată fi legitimată
pe loc. In cazul Anghelina, nu s-a
pus problema unei infracţiuni sau contravenţii iar tânărul nu a
refuzat să se legitimeze ci doar a “îndrăznit” să întrebe de ce i se cerea acest lucru. In opinia
asociaţiei, poliţiştii din
Câmpulung nu au avut niciun motiv să îl “conducă” la sediul
poliţiei.

– Tratamentul la care
tânărul a fost supus în sediul poliţiei (lovituri cu pumnii şi
bastonul, cu rezultatul leziunilor constatate la examenul medico-legal) este calificabil
ca inuman  şi este, evident, interzis
prin lege. Indiferent de presupusa contravenţie comisă de
victimă şi invocată de poliţişti ulterior
incidentului, acesta nu justifică abuzurile fizice la care a fost supus
Petre Cosmin Anghelina care sunt în măsură să angajeze
răspunerea (penală şi/sau disciplinară) poliţiştilor
implicaţi;

– APADOR-CH cere parchetului
să efectueze cercetări imediate şi imparţiale cu privire la
modul în care au acţionat poliţiştii din Câmpulung-Muscel în
cazul privindu-l pe Petre Cosmin Anghelina, inclusiv sub aspectul invocării
existenţei unor martori oculari care ar fi asistat la întregul incident.
Asociaţia aminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, dacă o persoană prezintă urme de violenţă la
părăsirea sediului poliţiei (sau al altei instituţii cu
atribuţii în domeniul privării de libertate), autorităţile au obligaţia  de a demonstra că leziunile nu au fost provocate de
poliţişti (sau de angajaţii unei  altei instituţii cu atribuţii similare).

 

Manuela Stefănescu                                                 
Nicoleta Popescu

Raportul APADOR-CH cu privire la incidentele petrecute pe data de 2 aprilie 2008 la Societatea Flaros (Timpuri Noi) din Bucureşti

/in , /by

1. Circumstanţe

Intre 2 şi 4 aprilie 2008, Bucureştiul a fost gazda summit-ului
NATO ceea ce a dus la adoptarea unor măsuri de securitate suplimentare,
unele justificate, altele, evident excesive (de exemplu, interdicţia
intrării în România a unui grup de 6 cetăţeni germani etichetaţi
drept „anarhişti”, deşi singura „acuzaţie” care le-a fost
adusă de autorităţile de frontieră a fost deţinerea
unor …. fluturaşi şi bannere).

Cu nouă zile înainte de începerea summit-ului NATO la Bucureşti,
câţiva tineri pacifişti au închiriat, cu acte în regulă, o
hală aflată în proprietatea societăţii Flaros (Timpuri Noi)
unde urmau să organizeze o serie de evenimente culturale – ateliere,
concerte, proiecţii de filme etc. – prin care să îşi exprime
opţiunile anti-război şi anti-NATO. Acest gen de activităţi, dar şi demonstraţiile
paşnice pe străzi, sunt legale
în toate ţările democratice, inclusiv România. Dreptul de
asociere paşnică, dreptul la opinie şi libertatea de exprimare
trebuie respectate indiferent de natura şi importanţa evenimentelor
oficiale. Poliţia şi/sau jandarmeria din aceste ţări recurg
la forţă numai dacă
demonstranţii se manifestă violent.  

Pe data de 2 aprilie, numărul participanţilor – bărbaţi
şi femei – din hala Flaros ajunsese la 46, cei mai mulţi fiind români
şi germani dar şi de alte naţionalităţi
(eleveţiană,  cehă,  portugheză, moldovenească etc.). Din
relatările persoanelor din hală a rezultat că unii tineri, iar
apoi întreg grupul, s-au aflat constant sub supravegherea poliţiei,
jandarmeriei şi, foarte probabil, a serviciilor secrete. In acea
dimineaţă, majoritatea tinerilor erau în hală şi
pregăteau primul atelier de lucru ce urma să înceapă la ora
14.00. Câţiva erau plecaţi în oraş. Pe la 10.30 – 11.00 a avut
loc o altercaţie între trei tineri şi patronul societăţii, Gheorghe
Cristea, acesta din urmă susţinând că a fost trântit la
pământ şi lovit. Fost poliţist la Mangalia, patronul a cerut
imediat intervenţia secţiei 11 poliţie din Bucureşti
şi a dispus închiderea porţii principale. Ar mai fi avut loc şi
un conflict între câţiva tineri care doreau să intre în curte cu o
dubiţă roşie şi paznicul firmei care nu le-a permis
accesul. In doar câteva minute, poliţiştii s-au prezentat la Flaros. Se
pare că  în momentul în care se
pregăteau să pătrundă în incintă, câţiva tineri
pacifişti reveniţi din oraş au încercat să intre o
dată cu ei, ceea ce a dat naştere unor altercaţii. In
aşteptarea întăririlor (serviciul de intervenţie rapidă al
poliţiei şi jandarmeria), poliţiştii au interzis tinerilor
din stradă să intre în incinta societăţii dar şi celor
din hală, să iasă (acest lucru se întâmpla pe la 11.30). O
oră mai târziu, „cineva” a întrerupt curentul electric ce alimenta hala.

Dacă incidentele dintre câţiva tineri din grup şi
proprietarul, respectiv paznicul firmei, au existat cu adevărat (îndoiala
se datorează chiar patronului „victimă” care şi-a schimbat
declaraţiile de mai multe ori; la un moment dat purtătorul de cuvânt
al Polţiei a susţinut chiar că patornul l-ar fi identificat ca
agresor pe un tânăr de la o organizaţie neguvernamentală ajuns
la faţa locului după terminarea
conflictului!), atunci acestea trebuia tratate drept exact ce au fost,
adică altercaţii fizice şi
verbale individuale. Nimic nu a
justificat masiva desfăşurare ulterioară  de forţe ale poliţiei şi
jandarmeriei şi, cu atât mai puţin, brutalitatea intervenţiei.

 

2. Acţiunea în forţă a
poliţiştilor de la serviciul de intervenţie rapidă
şi a jandarmilor

Între 13.30 şi 14.00, mai mulţi poliţişti şi
jandarmi (50, după unii, o sută, după alţii), toţi cu
măşti pe faţă, au spart uşa de acces în hală, au
năvălit urlând peste tineri, au folosit spray-uri cu gaze lacrimogene
şi i-au obligat să se întindă pe podea cu faţa în jos. Cei
care au fost mai lenţi au fost „stimulaţi” cu lovituri cu picioarele
sau bastoanele din dotare. Toţi „anarhiştii” au fost
încătuşaţi. Dacă vreunul dintre ei îndrăznea să
spună ceva, era imediat lovit. In plus, poliţiştii şi
jandarmii i-au înjurat şi insultat permanent (pe lângă
înjurături de mamă şi cu referire la o presupusă orientare
homosexuală, s-a auzit şi „Hitler trebuia să vă omoare pe
toţi”!!), atât în hală cât şi pe traseul până la 4
secţii de poliţie din sectorul 3 (secţiile 10, 11, 12 şi
23). La percheziţia persoanelor şi bagajelor, nu s-au găsit nici droguri, nici arme. Toţi cei 46 de
tineri, dar şi alţii care se aflau – chiar şi întîmplător –
în zona Flaros au fost „conduşi” la
cele 4 secţii cu cătuşe la mâini ca şi cum ar fi fost vorba
de criminali periculoşi. 

APADOR-CH a criticat
constant în ultimii 15 ani posibilitatea oferită poliţiştilor
prin lege  încă din 1993 – şi
menţinută şi în prezent – de
a priva de libertate o persoană fără ordonanţă de
reţinere poliţienească sau mandat de arestare pe o
perioadă de până la 24 de ore. Ulterior, şi jandarmii au fost
autorizaţi să „conducă” persoane la sediile poliţiei. Atât poliţia cât şi jandarmeria
susţin că nu este vorba de  privare de libertate ci numai de o
„măsură administrativă” în vederea „verificării
identităţii” persoanelor suspectate de comiterea unei infracţiuni. Este evident că
încătuşarea şi ţinerea unor persoane în sediile
poliţiei cu orele nu se pot defini
ca măsuri administrative,
fără a mai aminti de spray-uri lacrimogene, violenţe fizice
şi insulte. Soluţia propusă în mod repetat de APADOR-CH este aborgarea prevederilor legale privind
„conducerea” atât în cazul poliţiei cât şi al jandarmeriei (sau al
oricărei alte autorităţi/instituţii). Această
formă de privare de libertate este generatoare de abuzuri, aşa cum
s-a întâmplat şi pe data de 2 aprilie a.c.

Chiar admiţând că poliţiştii şi jandarmii
implicaţi în acţiunile violente din hala Flaros aveau dreptul legal
de a-i „conduce” pe tineri la sediul poliţiei, trebuie precizat că
chiar legile poliţiei şi respectiv jandarmeriei precizează
că este nevoie de două
condiţii cumulative pentru recurgerea la acest procedeu: 1) existenţa
unei serioase suspiciuni că persoana vizată a comis – sau este pe cale de a comite – o faptă penală şi 2) identitatea persoanei nu poate
fi verificată pe loc . Or, grupul de tineri din hala Flaros nu comisese nicio faptă penală (chiar
dacă au existat într-adevăr incidente între unii dintre ei şi
directorul societăţii şi/sau paznicul firmei, acestea au fost de
natură individuală, implicând
doar câteva persoane, nu pe toate 46 care se aflau în hală, şi cu
atât mai puţin persoanele care au fost „ridicate” din strată,
fără a avea absolut nicio legătură cu incidentul) iar
identitatea fiecăruia putea fi verificată chiar acolo în hală,
persoanele respective având acte de identitate. 

Prin urmare, sunt două aspecte
ce trebuie investigate: a) descinderea extrem brutală disproporţionată şi complet nejustificată a
poliţiştilor şi jandarmilor, asezonată cu insulte şi
injurii; b) privarea de libertate pe durata a câteva ore în secţiile de
poliţie. Trebuie menţionat faptul că nimeni nu a mai
reclamat abuzuri fizice sau verbale din partea poliţiştilor de la
cele 4 secţii. Totuşi, avocaţii din partea unor organizaţii
neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, care s-au prezentat în scurt timp la
secţii au avut dificultăţi în contactarea tinerilor dar şi
în îndeplinirea formalităţilor legale pentru punerea lor în
libertate.

 

3. Relatări individuale

Pe 3 aprilie, reprezentantele APADOR-CH 
au discutat în hala Flaros cu câteva dintre victimele intervenţiei
din ziua precedentă. Din motive lesne de înţeles, ele au cerut să
fie citate doar cu iniţialele numelui şi prenumelui sau cu numele mic,
cu excepţia unei persoane. Toţi au spus că violenţele
fizice şi verbale au încetat în secţiile de poliţie. Insă
niciunul dintre ei nu a fost informat
că are dreptul de a tăcea, adică de a nu da nicio
declaraţie care l-ar putea încrimina.

In momentul descinderii poliţiştilor şi jandarmilor
mascaţi, M.V. (sex feminin) se afla undeva la marginea halei. După
ordinul „la pământ”, a fost împinsă şi lovită puternic din
spate, în piciorul drept, provocându-i-se dureri puternice. Intinsă pe
podea, cu cătuşe la mâini, tânăra i-a rugat pe agresori, în mai
multe rânduri, să îi permită să ia din rucsac o faşă
elastică. Nu i s-a permis. Cu toate că nu putea sta în picioare a
fost totuşi dusă în dubă şi transportată la secţia
23 poliţie. La ieşirea din hală, a fost forţată
să ridice capul pentru a fi filmată din faţă, cel mai
probabil de poliţişti sau de lucrători ai serviciilor secrete. De
altfel, toşi tinerii au fost filmaţi la ieşirea din hală
iar la secţiile de poliţie, cei mai mulţi au fost
amprentaţi şi fotografiaţi. In secţia de poliţie, unde
M.V. a stat cel puţin 30 de minute, 
a fost amprentată şi a dat o declaraţie despre „liderul
grupului” şi despre „ce se discută” în grup. Cum durerile din picior
deveniseră insuportabile, poliţiştii de la secţie s-au
înduplecat să cheme salvarea. A fost dusă la un spital de
urgenţă, dar însoţită de doi poliţişti care,
probabil, credeau că se preface. Rezultatul examenului medical : entorsă de genunchi de gradul I şi
aplicarea ghipsului, cu recomandarea de a reveni la control după şapte-zece  zile. M.V. este vizibil marcată fizic şi psihic de
cele întâmplate.

T.M. (sex masculin) a relatat că imediat după pătrunderea
primului grup masiv de poliţişti şi jandarmi, un al doilea grup
de scutieri mascaţi a intrat în hală prin altă poartă de
acces. T.M. a fost lovit de persoane din acest al doilea grup. Printre
mascaţi, el a remarcat şi câţiva „muncitori” cu jachete de
protecţie, pe care îi văzuse anterior prin curtea firmei. T.M. a
redat cele mai şocante insulte şi injurii proferate de forţele
de intervenţie. A afirmat şi că, la revenirea de la secţia de
poliţie, a constatat dispariţia banilor din bagajul personal
rămas în hală.

T.S. (sex masculin) a confirmat comportamentul extrem de violent al
poliţiştilor şi jandarmilor. Cătuşele i-au fost
aplicate atât de strâns încât urmele la ambele încheieturi ale mâinilor erau
vizibile şi a doua zi. A fost agresat în maşina jandarmeriei numai
pentru că a cerut poliţiştilor să nu mai lovească un
alt tânăr pe nume Gheorghe Zugravu. A fost ţinut în secţia de
poliţie până la ora 18.00 din lipsă de traducător, fiind
cetăţean străin.

A.M. (sex masculin) a fost şi el lovit în prima fază a
intervenţie. A văzut cât de rău a fost bătut Gheorghe atât
în hală cât şi în duba jandarmeriei şi a confirmat încercarea
lui T.S. de a-i  opri, şi modul în care
acesta a fost „pedepsit” pentru intervenţie. A.M. nu a cerut interpret. La
revenirea în hală, a descoperit că îi lipseau din bagaj două
curele şi un briceag.

O altă victimă, Eugen,  a
confirmat modul în care s-a desfăşurat intervenţia în
forţă a poliţiştilor şi jandarmilor. El a mai spus
că, anterior descinderii, fuseseră „organizate” conflicte verbale
între tineri şi „muncitorii” de la firmă. Cu alte cuvinte, era vorba
despre provocări repetate pentru a-i determina să facă ceva ce
ar fi justificat intervenţia poliţiei şi jandarmeriei. In plus,
cu doar câteva minute înainte de pătrunderea forţelor de ordine, cineva (unii cred că chiar
proprietarul firmei) i-a luat camera video unui tânăr german, lucru
confirmat de acesta. Cel mai probabil, s-a dorit ca intervenţia în
forţă ce urma să nu poată fi filmată. Eugen a repetat
injuriile şi insultele ce le-au fost adresate de poliţişti
şi jandarmi şi a adăugat că orice reacţie din partea
tinerilor – o vorbă sau chiar un zâmbet – era sancţionată
imediat cu lovituri. Eugen a fost dus la secţia 11, unde a fost
fotografiat şi a dat declaraţie scrisă.

Gheorghe Zugravu a fost cel mai agresat dintre toţi tinerii din
hală. El a susţinut că, la începutul intervenţiei în
forţă, i s-a dat cu spray lacrimogen în faţă. A încercat
să se protejeze şi nu exclude posibilitatea ca, în timp ce se
zbătea, să fi atins un poliţist sau jandarm. Din această –
posibilă – cauză, a fost apoi lovit în mod sălbatic în cap
şi pe tot trupul şi în hală şi în duba jandarmeriei.
Faţa era vânătă şi tumefiată, buza superioară spartă,
avea sânge închegat în urechea dreptă iar semnele loviturilor erau
vizibile atât în zona coastelor cât şi pe picioare. A fost
încătuşat cu două rânduri de cătuşe (de plastic, ca
şi ceilalţi tineri, dar şi metalice)
şi prezenta urme vizibile la încheieturile mâinilor. La revenirea în
hală, a constatat că îi lipseau din bagaj un telefon mobil, un stick de memorie, cablul de alimentare
al calculatorului şi o borsetă. După discuţia cu
reprezentantele APADOR-CH, Gheorghe urma să se prezinte la Institutul medico-legal
pentru examinare.

O situaţie aparte a fost relatată de un alt tânăr, S.D.
Acesta a afirmat că, în secţia 12 poliţie, i s-a cerut să se dezbrace în pielea goală, în faţa
poliţiştilor şi a tinerilor aduşi acolo. După
unele ezitări, tânărul s-a conformat. Unul din poliţişti a
controlat toate obiectele de îmbrăcăminte după care i le-a
restituit ca şi cum ar fi fost cea
mai firească procedură!! (Controlul la piele se practică numai la introducerea suspecţilor în arest, ceea ce, evident, nu era cazul.)
APADOR-CH consideră că măsura impusă de poliţişti
faţă de S.D. înseamnă
tratament degradant.

 

Concluzii:

–        
Intervenţia
în forţă a poliţiştilor şi jandarmilor a fost nejustificată şi
disproporţionată. Grupul de tineri protestatari nu avea arme, droguri sau substanţe interzise, nu planifica
demonstraţii violente şi nu făcea decât să îşi
manifeste paşnic opiniile anti-război şi anti-NATO într-un
spaţiu închis. APADOR-CH cere investigarea şi tragerea la
răspundere a celor care au dispus şi coordonat descinderea şi a
executanţilor. Totodată, asociaţia cere cercetarea şi
sancţionarea poliţiştilor de la secţia 12 care l-au supus
pe S.D. unui tratament degradant;

–        
Asociaţia
solicită o atentă evaluare a
metodelor de instruire a membrilor serviciului de intervenţie rapidă
din poliţie şi jandarmilor. Folosirea unui limbaj suburban,
proferarea de insulte cu caracter rasist, sexist şi xenofob şi de
injurii de către poliţişti şi jandarmi sunt inadmisibile în orice situaţie şi trebuie interzise cu desăvârşire;

–        
APADOR-CH solicită
Guvernului să iniţieze de urgenţă un act normativ prin care
să elimine posibilitatea „conducerii
la sedii” atât pentru poliţie şi jandarmerie cât şi pentru orice
altă autoritate/instituţie. „Conducerea”
persoanelor înseamnă privare de libertate şi este sursă
sigură de abuzuri.

Raport asupra vizitei în arestul IPJ Teleorman

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Două reprezentante ale APADOR-CH au vizitat arestul IPJ Teleorman pe
data de 21 februarie 2008. Arestul  –
singurul pe întreg judeţul – este situat în municipiul Alexandria. (Au mai
existat încă două aresturi ale poliţiei în alte
localităţi, dar ambele au fost desfiinţate atât din cauza
condiţiilor de detenţie nesatisfăcătoare cât şi a
numărului redus de reţinuţi/arestaţi.)

 

1. Problema
aplicării Legii 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cadrul procesului penal

Dacă în  sistemul penitenciar
situaţia aplicării legii 275 este clară (există un
regulament aprobat prin Hotărîre a Guvernului), nu acelaşi lucru se
poate spune despre aresturile poliţiei. Legea prevede un regulament
separat, aprobat prin ordin comun al ministrului internelor şi reformei
administrative şi respectiv al justiţiei. Din informaţiile
asociaţiei, un astfel de ordin ar fi fost semnat în ianuarie 2008
(după 14 luni de la intrarea în
vigoare a legii!). Cu toate acestea, poliţiştii de la IPJ Teleorman
nu păreau a şti ceva despre un nou regulament pentru aresturi. Ca
şi colegii lor din restul ţării, ei continuă să aplice
o „combinaţie” între Legea 275 şi vechiul regulament ce datează
din ….1969 (!) şi care, oricâte îmbunătăţiri i-ar fi fost
aduse de-a lungul anilor, este clar depăşit. De exemplu: Legea 275
stipulează că încătuşarea persoanelor este permisă numai în anumite condiţii, ca măsură excepţională.
Poliţiştii pleacă de la premiza că arestaţii au
intenţii fie de evadare, fie de agresare a altor persoane şi prin
urmare, îi încătuşează pe
toţi – inclusiv femeile – la 
scoaterea din arest, tranformând astfel excepţia în regulă.  Statutul juridic al persoanelor din arest diferă de cel al
deţinuţilor din penitenciar dar acest aspect nu poate fi o
justificare pentru generalizarea imobilizării prin încătuşare.
Mai sunt destule alte exemple (interdicţia de a avea televizor şi
chiar aparat de radio – cu excepţia receptoarelor cu căşti;
spaţii improprii pentru vizitele cu familia etc.) care fac cu atât mai
necesar un regulament pentru aresturi care să fie conform cu Legea 275.

În cazul arestului vizitat, încătuşarea arestaţilor
urmează o procedură destul de ciudată: li se pun
cătuşe la ieşirea din arest, li se scot în dubă pe durata
transportului, se pun din nou înainte de a ieşi din maşină
şi se scot iarăşi odată ajunşi în sediul
instituţiei de destinaţie. Singura explicaţie posibilă dar
discutabilă ar fi teama că arestaţii ar putea încerca să
evadeze pe cei câţiva metri la şi de la maşină. (Arestul
din Alexandria nu a înregistrat nicio
tentativă de evadare, de la inaugurare şi până în prezent.) trebuie
menţionat şi un mic progres: arestaţii bolnavi nu sunt încătuşaţi nici
pe durata transportului la şi de la spital şi nici a eventualei
internări.

 

2. Condiţii
de deţinere

2.1. 
Efective

Arestul din Alexandria are 14 camere, din care una pentru minori şi
una pentru femei. Camerele, de aprox. 16 m², sunt situate la demisolul
clădirii şi sunt insuficient luminate natural. Becurile din camere
rămân aprinse atât pe durata zilei cât şi pe timpul nopţii. Dat
fiind numărul redus al arestaţilor (numai 9 bărbaţi
adulţi) doar 3 camere erau folosite. În ziua vizitei APADOR-CH, singura
femeie din arest fusese transferată la penitenciarul Giurgiu. Celor 9 li
se alăturase un minor de 15 ani, transferat de la Giurgiu la Alexandria
şi cazat într-o cameră de adulţi, deşi exista spaţiu
separat pentru cei din categoria lui. Nu a fost clar dacă minorul urma
să fie mutat în altă cameră sau să rămână cu
adulţii ca să nu stea singur.

22 de poliţişti, dintre care 5 la escortă, constituie
personalul arestului. Numărul relativ mare al poliţiştilor
faţă de cel al arestaţilor a permis o primă
îmbunătăţire a regimului de deţinere: una din camerele din
arest a fost transformată în club prin dotarea cu o masă, scaune
şi un televizor la care personale private de libertate sunt duse zilnic
dar nu mai mult de o oră. APADOR-CH
sugerează IPJ Teleorman să prelungească programul la cel puţin două ore şi, mai
ales, să permită accesul arestaţilor în club şi seara. (În prezent, arestaţii sunt duşi la club prin rotaţie, pe
camere, numai până la ora 16.00.) Condiţii există – spaţiu,
personal de supraveghere – şi deci se poate face încă un pas,
fără nicio cheltuială suplimentară. Mai trebuie
adăugat că încăperea folosită drept club se află
într-o aripă a arestului în care ferestrele au, pe lângă geamuri
şi grilaj metalic, încă un panou metalic montat în exterior (pentru
că ar da spre curtea IPJ, ceea ce le-ar permite arestaţilor să
aibă contact cu persoane străine). Consecinţa este că
lumina naturală nu mai pătrunde în cameră aproape deloc iar
becul stă mereu aprins. (Camerele de deţinere folosite în prezent
sunt situate în altă aripă şi nu au panouri suplimentare.)

2.2. 
Hrana
arestaţilor

Problema a fost rezolvată prin externalizarea serviciilor, ceea ce ar
fi de dorit pentru toate locurile de
deţinere din ţară. IPJ Teleorman are în derulare un contract
cu un restaurant din Alexandria care furnizează trei mese pe zi.
Persoanele din arest s-au declarat mulţumite de calitatea hranei, ceea ce,
în experienţa asociaţiei, se întâmplă foarte rar. Costurile sunt
rezonabile, meniul zilnic este stabilit de furnizor dar include obligatoriu un
fel de mâncare cu carne. (În ziua vizitei, arestaţii primiseră la
prânz ciorbă de perişoare şi mâncare de cartofi iar pentru masa
de seară era prevăzută o mâncare de mazăre.)  Sigur că IPJ Teleorman a fost aproape
obligat să recurgă la această soluţie, dat fiind că în
Alexandria nu există penitenciar. (În majoritatea aresturilor din
ţară mâncarea pentru reţinuţi/arestaţi este adusă
de la penitenciarul din localitate.) Dar indiferent de aceasta, externalizarea
serviciilor este un exemplu bun. În opinia asociaţiei, ar mai fi de dorit
ca furnizorul să livreze hrana gata
porţionată, în funcţie de numărul persoanelor din arest. Ar
fi o garanţie că toţi arestaţii primesc porţii egale.

Persoanele din arest primesc foarte rar pachete, fie pentru că stau
prea puţin timp în acest loc de deţinere, fie pentru că nu are
cine să le trimită.  Oricum,
reprezentantele asociaţiei au fost asigurate că toate pachetele
primite – la vizite sau prin poştă – au ajuns la destinatari.

2.3. 
Condiţii
igienico-sanitare

Acesta este punctul cel mai slab al arestului din Alexandria. Camerele de
deţinere nu sunt dotate cu grupuri
sanitare, nici măcar cu un WC. Mai mult, cele două grupuri
sanitare comune (unul pentru femei – format dintr-un duş, o chiuvetă
defectă şi un WC turcesc în stare deplorabilă – şi unul
pentru bărbaţi, cu două duşuri, 3 WC-uri turceşti
şi un jgheab de ciment cu robinet, toate în stare foarte proastă) nu
pot asigura condiţii normale 
pentru menţinerea igienei corporale. În plus, cu toate că
sediul IPJ Teleorman are centrală termică proprie, nu se
furnizează apă caldă decât o dată pe
săptămână.

De fiecare dată când  o
persoană din arest doreşte să meargă la grupul sanitar, ea
trebuie să facă apel la bunăvoinţa supraveghetorilor
(arestul are sistem de alarmare audio-vizuală). Si, cel mai grav,
arestaţii nu mai sunt scoşi din
camere între ora 22.00 şi 6.00 dimineaţa, fiind nevoiţi să
recurgă la tinete (găleţi de metal sau plastic). În opinia
APADOR-CH, dependenţa persoanelor
din arest de supraveghetori pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, precum
şi folosirea insalubrei tinete pe durata nopţii înseamnă tratament degradant.

APADOR-CH consideră că este imperios necesar ca fiecare
cameră de deţinere să aibă propriul grup sanitar
(şeful arestului a afirmat că există deja un proiect în acest
sens dar nu a putut preciza vreun termen). Dar până atunci, trebuie luate
urgent măsuri pentru repararea
şi igienizarea instalaţiilor sanitare din băile  comune, mărirea frecvenţei de
furnizare a apei calde şi, nu în ultimul rând, instituirea obligaţiei
supraveghetorilor de a răspunde solicitărilor de ieşire la
toaletă şi pe durata nopţii.

2.4. 
Vizite,
telefoane, corespondenţă

În camera de „anchetă” (impropriu numită aşa – spun
poliţiştii – , pentru că anchetele se desfăşoară
în alte locuri din afara arestului) au loc discuţii cu procurori,
avocaţi şi judecătorul delegat. (Procurorii vin de cele mai
multe ori la solicitarea persoanelor din arest care doresc să furnizeze
informaţii suplimentare sau confidenţiale pentru a-şi uşura
situaţia.) Poliţiştii au afirmat că la toate vizitele se respectă confidenţialitatea, pentru
că uşa camerei este închisă pe durata convorbirilor iar escorta
rămâne pe coridor. De remarcat că judecătorul delegat vine cel puţin o dată pe lună
în arest şi că, pe lângă discuţiile cu solicitanţii,  vizitează
şi toate camerele de deţinere. APADOR-CH speră ca acest tip
de activitate să devină un standard
minim pentru toţi judecătorii delegaţi.

Din păcate, vizitele cu familia au
loc în condiţii total improprii. Practic este un ghişeu prevăzut
cu oblon metalic la care arestatul stă în picioare, pe coridorul
arestului, cu escorta lângă el, iar familia, de cealaltă parte,
într-o încăpere minusculă şi întunecoasă. Este evident
că, pe de o parte, nu poate fi vorba de supraveghere strict vizuală – cum prevede Legea 275 – iar pe alta,
familiile sunt, practic, descurajate să mai vină în vizită. Or,
menţinerea relaţiei cu familia este un factor hotărâtor atât pentru
moralul şi comportamentul în detenţie ale persoanei private de
libertate cât şi pentru reintegrarea în societate după punerea sa în
libertate.  APADOR-CH cere amenajarea urgentă a unei camere pentru vizite cu
familia: spaţii există, există şi căi de acces în
arest, fără vreun pericol pentru siguranţa locului de
deţinere. Problema poate fi rezolvată cu cheltuieli acceptabile
(mese cu sau fără separator şi scaune) şi un efort minim
din partea poliţiştilor.

Arestul are un telefon public cu cartelă specială, montat pe
coridor în dreptul uşii ce dă în camera supraveghetorilor. A
rămas neclar unde stă
escorta pe durata convorbirii telefonice: pe coridor, deci la o
distanţă foarte mică de arestat, ceaa ce i-ar permite să audă ce se discută, sau în
camera supraveghetorilor cu uşa
închisă, ceea ce ar însemna respectarea
confidenţialităţii.

Cutia poştală este plasată în afara spaţiului de deţinere. Poliţiştii au
afirmat că arestaţii înşişi pun scrisorile în cutie şi
că nu există nicio evidenţă a expedierilor. În schimb,
primirea corespondenţei se face prin intermediul secretariatului IPJ
şi se înregistrează, după care scrisorile se deschid în
faţa destinatarilor dar numai pentru depistarea eventualelor
obiecte/substanţe interzise. După toate aparenţele, se respectă
secretul corespondenţei persoanelor din arest.

2.5. 
Curtea de
plimbare

Arestaţii sunt scoşi zilnic la aer, timp de aproximativ o
oră. Curtea este destul de spaţioasă (cam 5m./10m.) dar, nefiind
acoperită decât cu un grilaj metalic, nu poate fi folosită pe vreme
rea. Şeful arestului a spus că există un plan de acoperire a
curţii, în totalitate sau pe jumătate. Reprezentantele
asociaţiei au propus şi varianta montării unei prelate. Ca în
majoritatea aresturilor vizitate de asociaţie, curtea este complet goală,
singurul „exerciţiu fizic” posibil fiind plimbarea în cerc. APADOR-CH a
sugerat montarea unor obiecte (de
pildă, bare fixe), lucru ce ar putea fi realizat cu cheltuieli moderate.

În concluzie, APADOR-CH apreciază lucrurile bune realizate la arestul
IPJ Teleorman (clubul pentru arestaţi, externalizarea hranei,
neîncătuşarea arestaţilor bolnavi) dar subliniază şi
necesitatea eliminării  unor
deficienţe, cea mai importantă constând în precaritatea
condiţiilor igienico-sanitare. Celelalte propuneri/sugestii sunt incluse
în raport.

 

Manuela Stefănescu                                                       Maria
Andreescu

Raspunsul IGPR in acest caz

Raport asupra cazului lui Gheorghe Cegă şi al fiului său, Albert Daniel Cegă, din comuna Vlădeni, judeţul Dâmboviţa

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH a fost sesizată de familia Cegă cu privire la abuzurile
comise de poliţişti locali pe data de 2 noiembrie 2007,  împotriva lui Gheorghe Cegă, 49 de ani,
din comuna Vlădeni, judeţul Dâmboviţa.  O săptămână mai târziu, Albert Daniel Cegă,
19 ani, a fost bătut cu sălbăticie de paznicii unei discoteci
din Dărmăneşti, sub privirile indiferente ale unui agent de
poliţie, cunoscut al unuia din poliţiştii implicaţi în
primul incident. Ambele evenimente au fost prezentate în presa locală.

Pe data de 11 ianuarie 2008, două reprezentante ale APADOR-CH  s-au deplasat în comuna Vlădeni
judeţul Dâmboviţa pentru a face investigaţii extrajudiciare.

1.     
Incidentul
de vineri,  2 noiembrie 2007, în care
victimă a fost Gheorghe Cegă

In jurul orei 22.00, în urma unei altercaţii verbale între soţi,
Luciana Cegă a solicitat telefonic intervenţia agentului de
poliţie din comună, după care s-a dus la vecini. Intenţia
fusese, evident, doar de a-şi „speria” soţul, nebănuind nicio
clipă ce avea să urmeze. Agentul de poliţie Daniel
Păun  a venit în câteva minute, cu
maşina proprie, l-a găsit pe Gheorghe Cegă în faţa
porţii, l-a împins cu putere şi, după ce acesta a căzut,
l-a ameninţat cu pistolul. Luciana Cegă, care urmărea scena din
vecini, a strigat la agent să „nu îl omoare, că nu de aia l-a
chemat”. Agentul şi Luciana Cegă s-au urcat apoi în maşină şi
au plecat spre postul de poliţie din comună unde, credea ea, ar fi
urmat să dea o declaraţie. Numai că a fost lăsată
să aştepte în curte, în vreme ce agentul Păun a dat mai multe
telefoane. Câteva minute mai târziu, a sosit un alt agent de poliţie
(neidentificat).  Cei doi
poliţişti s-au urcat în maşina poliţiei şi au plecat
spre sat, lăsând-o pe Luciana Cegă tot în curtea sectiei de
poliţie.

Intre timp, speriat şi şocat, Gheorghe Cegă s-a dus la
locuinţa primarului pentru a cere numărul postului de poliţie
din Moreni (ierarhic superior celui din Vlădeni). Maşina
poliţiei l-a surprins pe stradă şi cei doi agenţi s-au
năpustit asupra lui. Poliţistul necunoscut l-a imobilizat pe la spate
iar agentul Păun  l-a lovit în mod
repetat în zona scrotală , provocându-i dureri incredibile. Urletele
victimei au provocat protestele unor săteni, ceea ce i-a determinat pe cei
doi poliţişti să se retragă, abandonând victima în
stradă. Alertată de zgomote, Luciana Cegă a sosit la locul
faptei şi şi-a ajutat bărbatul să ajungă acasă.

Poliţiştii din Moreni au venit în acea noapte la familia
Cegă dar s-au limitat la a-i sfătui să se plângă la  Poliţia Moreni.  Trebuie menţionat că, potrivit
soţilor Cegă, ar exista un număr substanţial de plângeri
ale altor săteni din Vlădeni împotriva poliţiştilor locali
dar  toate ar fi rămas „îngropate”
la Moreni. De altfel, la puţin timp după incidentul prezentat mai
sus, se pare că şeful Poliţiei Moreni ar fi demisionat.

Pe 6 noiembrie, Gheorghe Cegă a mers în audienţă la IPJ
Dâmboviţa, la Târgovişte. Apoi

doi poliţişti de la IPJ au venit în Vlădeni şi i-au
luat declaraţie scrisă chiar în sediul poliţiei. Cegă a
precizat că a fost de acord cu locul audierii dar şi că agentul
Păun, principalul acuzat, a stat tot timpul în încăperea alăturată
de unde a auzit cu
siguranţă tot ce a declarat victima. De la acea dată, Gheorghe
Cegă nu a mai fost contactat de poliţişti şi nici nu a
primit vreo informaţie cu privire la rezultatele unei eventuale anchete
interne. Singurul lucru concret este faptul că agentul Daniel Păun a
fost mutat de la Vlădeni. In schimb, Luciana Cegă a fost
invitată, în decembrie, la Poliţia Moreni pentru a prezenta
percepţia sătenilor din Vlădeni cu privire la activitatea
generală a agenţilor de poliţie locali  dar şi pentru a fi întrebată dacă a depus plângere împotriva propriului soţ cu privire la
altercaţia ce a precedat incidentele cu poliţia. Intrebarea poate
fi interpretată ca o tentativă neinspirată de a găsi o
„justificare” pentru intervenţiile extrem de brutale ale agentului
Păun care ar fi „sărit în apărarea” femeii agresate de
soţ.  Insă este extrem de clar că nimic nu poate
justifica duritatea primei intervenţii a agentului de poliţie
(împingere, ameninţare cu pistolul) şi cu atât mai puţin
loviturile bestiale aplicate ulterior în zona organelor sexuale. In opinia
APADOR-CH, cei doi agenţi de poliţie implicaţi în a doua
fază a incidentului se fac vinovaţi de tratament inuman. Iar în cazul agentului Păun se adaugă
şi purtarea abuzivă iniţială.

Asociaţia susţine
acţiunile autorităţilor cu privire la eradicarea – sau
măcar reducerea – violenţei intrafamiliale cu condiţia esenţială  a
folosirii unor agenţi calificaţi în domeniu. Reacţiile
brutale de tipul celor ale agenţilor care au acţionat împotriva lui
Gheorghe Cegă nu pot decât să descurajeze
eventualele  victimele să mai
apeleze la poliţie.

Tot pe 6 noiembrie, Gheorghe Cegă s-a prezentat la Spitalul
Judeţean Dâmboviţa unde a fost examinat de un medic legist.
Certificatul medico-legal nr.1311 din 8 noiembrie 2007 menţionează
existenţa unui „hematom scrotal bilateral posttraumatic” cu concluzia
„leziuni de violenţă produse prin lovire cu un corp dur, pot data din
2.11.2007 şi necesită 12-14
zile îngrijiri medicale” (subl.n.). Trebuie precizat că medicul legist
a recomandat şi un examen urologic, alertat probabil atât de zona
sensibilă în care victima fusese lovită cât şi de dimeniunile
echimozei (12/5 cm).

Gheorghe Cegă a înaintat o plângere penală împotriva agentului de
poliţie Daniel Păun la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Confirmarea de primire este datată 16 noiembrie 2007.

2.     
Incidentul
de sâmbătă, 10 noiembrie 2007, în care victimă a fost Albert
Daniel Cegă

Albert şi trei prieteni au mers la discoteca din
Dărmăneşti. Stăteau liniştiţi la o masă
când, fără niciun motiv, unul din paznicii localului – Dorin Abrodin
–  l-a întrebat dacă e băiatul
lui „Băscăneaţă” (porecla lui Gheorghe Cegă). La
răspunsul afirmativ, Abrodin şi un alt paznic au început să-l
lovească pe unde nimereau, l-au târât prin local izbindu-l  cu capul de mese, l-au scos afară
şi l-au aruncat în şanţ. Ingroziţi, prietenii au sunat la
familia Cegă să vină urgent pentru că „l-au omorît pe
Albert”. Luciana şi Gheorghe Cegă au sosit în scurt timp şi
şi-au găsit fiul plin de sânge pe faţă şi pe haine, în
stare de leşin. L-au dus în maşină dar, înainte de a pleca spre
spital, mama sa a încercat să afle ce se întâmplase. Doi dintre prietenii
lui Albert, care au fost şi ei agresaţi de paznici, s-au temut
să spună ceva. Al treilea, Doru Ionuţ, s-a adăpostit în maşina
familiei Cegă unde a rămas până la sosirea şefului de post
din Dărmăneşti, căruia i-a relatat ce se întâmplase. Agentul de poliţie Gabriel Vişan,
care se cunoştea cu poliţistul din Vlădeni implicat în
incidentul din 2 noiembrie, s-a aflat în discotecă pe toată durata
incidentului dar nu a intervenit în
niciun fel, nici pentru a-i opri pe agresori şi nici pentru a da ajutor
victimei. Potrivit legii, poliţiştii sunt obligaţi să intervină şi în afara orelor de serviciu,
ceea ce agentul de poliţie nu a
făcut, încălcând astfel reglementările legale. Mai mult, la
solicitarea prietenilor lui Albert de a interveni pentru a-i calma pe agresori,
agentul de poliţie le-ar fi replicat 
„vrei să-mi vină mie spume să vă iau la
bătaie?” Mai trebuie menţionată starea de agitaţie şi
nervozitate a agentului faţă de familia Cegă, chiar şi
după sosirea şefului de post din Dărmăneşti care a
reuşit cu greu să-l potolească.

Soţii Cegă, ca şi fiul lor Albert, au convingerea că
loviturile aplicate de paznici în discotecă au legătură directă cu reclamaţiile
privind agresarea lui Gheorghe Cegă din 2 noiembrie, precum şi cu
mediatizarea brutalităţilor agentului de poliţie Daniel
Păun din acea seară. Pe lângă întrebarea fără rost
privind gradul de rudenie al lui Albert cu Gheorghe Cegă, Luciana
Cegă a auzit un schimb dur de replici între paznici şi agentul
Vişan, primii reproşându-i celui de al doilea că „după ce
că l-au ajutat” (???) acum le-ar face probleme!  Indiferent dacă familia Cegă are sau nu dreptate, APADOR-CH cere Inspectoratului Poliţiei
Judeţului Dâmboviţa să facă cercetări cu privire la pasivitatea manifestată de agentul de
poliţie Vişan pe durata şi imediat după incident, inclusiv
la lipsirea victimei de ajutor şi să aplice măsurile
disciplinare ce se impun.

Albert Daniel Cegă a fost transportat în acea noapte la spitalul din
Moreni unde a primit îngrijiri medicale. Certificatul medico-legal nr.1322 din
12 noiembrie 2007  atestă
loviturile primite şi recomandă trei zile de îngrijiri medicale.

Albert Daniel Cegă a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul
Dâmboviţa o plângere penală împotriva paznicului Dorin Abrodin de la
discoteca din Dărmăneşti. Plângerea conţine şi
relatarea reacţiei/lipsei de reacţie a agentului Vişan în seara
respectivă, adică informaţii suficiente pentru extinderea
cercetărilor şi asupra acestuia.

Concluzii:

1.     
Tratamentul inuman, consecutiv unui comportament
abuziv, la care a fost supus Gheorghe Cegă în seara de 2 noiembrie 2007
reprezintă o încălcare
grosolană a drepturilor omului. In opinia APADOR-CH, agentul Daniel
Păun trebuie demis din poliţie
imediat, chiar dacă parchetul nu s-a pronunţat încă.
Asociaţia are convingerea că soluţia procurorului va fi de
trimitere în judecată a agentului. Prin urmare, APADOR-CH cere IPJ Dâmboviţa
înlocuirea măsurii prea blânde a mutării cu cea mai drastică
sancţiune disciplinară. Aceeaşi sancţiune ar trebui
aplicată şi celui de al doilea poliţist, neidentificat de
familia Cegă, care a contribuit indirect la agresarea sălbatică
a victimei;

2.     
APADOR-CH cere IPJ Dâmboviţa să îl
cerceteze disciplinar pe agentul Gabriel Vişan pentru neintervenţia
în conflictul din discoteca Dărmăneşti şi pentru
neacordarea de ajutor victimei Albert Daniel Cegă. Asociaţia consideră
că agentul se face vinovat de încălcarea legii şi statutului
poliţistului şi că ar merita o sancţiune drastică (nu
doar simpla mutare sau reducerea salariului pe o scurtă perioadă);

3.     
Date fiind numeroasele reclamaţii anterioare
ale  unor săteni din Vlădeni
împotriva poliţiştilor locali, toate
rămase fără rezultat şi temerilor familiei Cegă
că ambele incidente din noiembrie ar
putea fi muşamalizate, APADOR-CH solicită Inspectoratului General
al Poliţiei Române să urmărească îndeaproape modul în care
IPJ Dâmboviţa cercetează şi soluţionează faptele celor
trei agenţi de poliţie.

 

Manuela Stefănescu                                                 Nicoleta Popescu

 

Raspunsul IGPR in acest caz

Raport asupra vizitei în arestul secţiei 22 de poliţie din Bucureşti

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Două reprezentante ale APADOR-CH au
vizitat secţia 22 de poliţie pe data de 7 noiembrie 2007.

În afara situaţiei de fapt ce va fi
prezentată mai jos, APADOR-CH atrage din nou atenţia asupra unei
probleme semnalate anterior. La mai mult de un an de la intrarea în vigoare a
Legii nr. 275/2006, nu există
încă regulamentul de aplicare în
aresturile poliţiei, document care, conform legii, ar fi trebuit
elaborat în comun de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
şi Ministerul Justiţiei. În lipsa acestui document
poliţiştii îşi desfăşoară activitatea conform
unor proceduri mai vechi, care încalcă unele prevederi din Legea nr.
275/2006.

Un exemplu este încătuşarea
automată la scoaterea din arestul secţiei 22 de poliţie a
persoanelor private de libertate inclusiv
a minorilor, în vreme ce Legea nr.275/2006 prevede la art.37 patru cazuri în care se pot folosi cătuşele dar numai dacă există „un pericol
real şi concret”. Poliţiştii
de lasecţia 22 de poliţie
susţin că încătuşează deţinuţii la fiecare
ieşire din arestul secţiei deoarece, din punctul lor de vedere, întotdeauna există riscul
evadării. Prin urmare, ceea ce Legea 275 prevede ca excepţie, devine regulă
în aresturile poliţiei.

Un alt exemplu de interpretare
trunchiată a legii se referă la atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor. În arestul
secţiei 22 de poliţie, ca şi în celelalte aresturi, rolul
judecătorului delegat se limitează numai la situaţiile de refuz de hrană, ca formă de
protest a arestaţilor.

 

1. Spaţiile de detenţie,
efective, condiţii igienico-sanitare

La data vizitei, în arestul secţiei 22 de poliţie se aflau 19
persoane, numai bărbaţi, dintre care trei minori cazaţi separat
în camera 3.

Arestul dispune de patru camere de detenţie de dimensiuni care
respectă în general standardele folosite în prezent în România (6 mc de
aer/deţinut). APADOR-CH reaminteşte că recomandarea expresă
a Comitetului pentru Prevenirea Torturii după vizita în România din 1999
este de 4 metri pătraţi de
persoană privată de libertate. Recomandarea se referea la
penitenciare – care au început deja să o aplice – dar, dat fiind că
şi aresturile poliţiei funcţionează după aceeaşi
lege este firesc ca şi acestea să aplice aceeaşi normă de
cazare.

Fiind situate la subsolul clădirii şi prevăzute cu două
ferestruici acoperite cu plasă de sârmă, camerele din arestul vizitat
nu beneficiază decât de foarte puţină lumină naturală
astfel încât este necesară utilizarea iluminatului electric atât în timpul
nopţii cât şi pe toată durata zilei. Asociaţia revine asupra cererii ca aresturile să nu mai fie
amplasate în subsoluri.

Fiecare cameră de detenţie este dotată cu grup sanitar
propriu compus din wc turcesc, chiuvetă şi duş cu apă rece
şi caldă în permanenţă. Unele grupurile sanitare sunt
funcţionale numai datorită unor improvizaţii (de exemplu
deţinuţii minori de la camera 3 se foloseau de coada unei
periuţe de dinţi pentru a porni/opri apa la chiuvetă. Trebuie
precizat că bateria chiuvetei era defectă de o
săptămână dar nu se luaseră niciun fel de măsuri de
remediere sau înlocuire). Tot o improvizaţie este şi instalarea unei
perdele de poliester înşirată pe o sfoară de către deţinuţii
din camera 4 pentru a izola grupul sanitar de restul încăperii. În camera
minorilor nu exista niciun fel de perdea. Folosirea grupului sanitar în
prezenţa altor persoane este o situaţie înjositoare care poate fi
considerată ca tratament degradant .În acest sens APADOR-CH solicită montarea de perdele opace de poliester în
toate camerele arestului. 

Curtea de plimbare, de dimensiuni reduse (aprox. 3×6 m.), este un fel de
cutie cu pereţi de beton şi acoperiş din plasă de
sârmă. La ora vizitei nu se afla niciun deţinut în curtea de
plimbare, în schimb, într-un colţ erau depozitate câteva sacoşe cu
resturi menajere iar pe o sârmă erau întinse rufe la uscat. Atât
poliţiştii cât şi deţinuţii au afirmat că
aceştia din urmă ies în curtea de plimbare ori de câte ori
solicită şi că au permisiunea de a-şi aduce din camere
scaune şi o masă pentru a juca table.

Deţinuţii din arestul secţiei 22 de poliţie au acces
într-un oficiu unde se află trei frigidere în care pot depozita alimentele
primite de la aparţinători şi au, de asemenea, posibilitatea de
utiliza un aragaz şi un cuptor cu microunde pentru a-şi încălzi
hrana. Raţia de hrană asigurată de arest este adusă de la
Penitenciarul Rahova.

În aceeaşi încăpere se află şi o maşină de
spălat automată pe care deţinuţii o pot folosi pentru
spălatul hainelor dacă dispun de detergent propriu.
Deţinuţii pot păstra asupra lor obiectele de igienă proprii
cu excepţia lamelor de ras, spray-uri sau alte instrumentelor
tăioase; acestea se păstrează în magazie şi le sunt
înmânate la cerere. Arestul nu furnizează deţinuţilor niciun fel
de materiale igienico-sanitare, nici măcar hârtie igienică şi
săpun.  APADOR-CH solicită instituirea obligativităţii ca
persoanelor private de libertate aflate în aresturi să li se asigure un
minim de materiale igienico-sanitare, în primul rând celor care nu au bani sau
familie care să-i ajute. 

 

2. Corespondenţă, contacte cu
exteriorul, alte drepturi

Cutia poştală este amplasată în biroul supraveghetorului,
deţinuţii având posibilitatea să îşi depună personal
corespondenţa. Plicurile primite se înmânează deţinuţilor
după ce sunt înregistrate la secretariatul secţiei şi sunt
deschise de supraveghetor în prezenţa lor.

Convorbirile telefonice ale deţinuţilor se
desfăşoară în biroul supraveghetorului şi în prezenţa
acestuia (fiind astfel încălcat dreptul la confidenţialitatea
convorbirii), de regulă odată pe săptămână, miercurea.
Pentru a-şi putea exercita dreptul la convorbiri telefonice deţinutul
trebuie să deţină o cartelă Evricard şi să
facă o cerere către comandantul Secţiei care să
conţină patru numere de telefon (pentru situaţia în care una sau
mai multe convorbiri nu pot fi efectuate). Poliţiştii afirmă
că nu este necesar ca în cerere să fie specificate numele persoanelor
pe care deţinutul doreşte să le apeleze şi că apelul
poate dura oricât, în funcţie de creditul de care deţinutul dispune.
Un aspect foarte important se referă la renunţarea la informarea procurorilor de caz cu privire la
convorbirile telefonice ale arestaţilor (cu cine, eventual şi ce)
şi la primirea/expedierea corespondenţei lor. Potrivit
poliţiştilor, acest gen de supraveghere, ce încalcă atât
inviolabilitatea corespondenţei cât şi confidenţialitatea
convorbirilor telefonice – ambele prevăzute în mod clar în Legea 275/2006
– s-ar mai practica rar şi numai la cererea expresă a procurorului de
caz. Or, aceeaşi lege dă numai judecătorului
delegat posibilitatea de punere sub urmărire a corespondenţei unei
persoane private de libertate, cu
informarea obligatorie a acesteia.

În camera 4 deţinuţii aveau ziare şi reviste despre care au
afirmat că le-au primit de la familie şi de la supraveghetori,
arestul neavând însă această obligaţie. Există program de
transitere radio, toate camerele fiind dotate cu difuzoare.

Camera folosită pentru vizita familiei şi pentru întâlnirile
deţinuţior cu avocaţii este improprie. Este vorba despre o
încăpere îngustă, plină cu fişete metalice şi care are
ca unic obiect de mobilier o băncuţă. Comandantul secţiei
22 de poliţiei a afirmat că situaţia este în curs de remediere
deoarece o încăpere alăturată biroului supraveghetorului  se află în renovare şi
urmează să fie folosită în acest scop. De asemenea, în acea
încăpere ar urma să fie instalat şi un post telefonic dotat cu
cabină proprie. 

Concluziile şi recomandările
asociaţiei sunt incluse în raport. APADOR-CH
solicită din nou urgentarea emiterii ordinului comun al MIRA şi MJ
pentru aplicarea Legii nr. 275/2006 şi în aresturile poliţiei.

 

 

Manuela Stefănescu                                           Maria Andreescu

Raspunsul IGPR in acest caz

Raport asupra vizitei în arestul secţiei 12 de poliţie (Bucureşti)

/in /by

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 7 noiembrie 2007, două reprezentante ale APADOR-CH au
vizitat arestul secţiei 12 de poliţie din Bucureşti.

 

1. Specificul
arestului

Este unicul din Bucureşti şi judeţul Ilfov în care sunt
aduse numai persoane dependente de
droguri, indiferent de natura infracţiunii de care sunt bănuite. Doi
medici, prin rotaţie, examinează zilnic
toţi arestaţii şi prescriu, în principal, medicaţia
pentru eliminarea – sau diminuarea – efectelor sevrajului. Aici apare o mare
problemă: singurul medicament recunoscut ca eficient în tratamentul
antidrog este metadona, a cărei
folosire este interzisă atât în
aresturile poliţiei cât şi în penitenciare. Prin urmare, medicii nu pot administra decât calmante, care
au efect limitat. O explicaţie, discutabilă, este următoarea:
tratamentul cu metadonă ar dura trei luni, ceea ce ar duce la
supraaglomerare în arestul care funcţionează deja la întreaga
capacitate (20 de paturi). Nici măcar tratamentul medicamentos de la
secţia 12 – fără metadonă – nu poate fi aplicat în niciun
alt loc de deţinere.

Durata medie a şederii în acest arest este de 10 zile, perioadă
considerată suficientă pentru depăşirea sevrajului,
după care arestaţii sunt transferaţi la alte secţii de
poliţie. Însă potrivit şefului secţiei, nimeni nu
pleacă fără avizul
medicului. O persoană  care
suferise o operaţie complicată la un ochi era încă în acest
arest la o lună după operaţie, la cererea expresă a
medicului chirurg care făcuse intervenţia.

 

2. Problema
aplicării Legii 275/2006 
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal

Art.81 alin.4 prevede că aresturile („centre de reţinere şi
arestare preventivă”) trebuie să fie organizate şi să funcţioneze
„prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului administraţiei
şi internelor (n.n. – noua titulatură este ministrul internelor şi al reformei administrative) şi al
ministrului justiţiei.” La un an de la intrarea în vigoare a legii, nu există un astfel de regulament. Poliţiştii
susţin că aplică Legea 275, chiar şi în absenţa noului
regulament. În practică, deocamdată ei respectă tot vechiul regulament, emis încă de pe
vremea regimului comunist dar, este drept, oarecum „îndulcit”. Un exemplu
elocvent este încătuşarea persoanelor
private de libertate la scoaterea din arest. Legea 275  prevede la art.37 alin.2 că „….
imobilizarea cu cătuşe, cămăşi de forţă sau
alte forme de imobilizare a corpului este permisă doar în situaţii excepţionale.” (subl.n.). Or, în toate
aresturile de poliţie, încătuşarea la scoaterea din arest este regula din vechiul act normativ
încă în vigoare. Ea se aplicăşi în arestul secţiei 12, cu toate că mulţi
arestaţi abia se ţin pe picioare şi deci este cu totul improbabil
că ar încerca să evadeze. 
Aceasta este teama majoră a poliţiştilor, în principal
din cauza sancţiunilor drastice pe care le suportă dacă un
astfel de eveniment ar avea loc. Oricum, noul regulament – aşteptat de
toată lumea – nu va putea
modifica legea ci, cel mult, să o nuanţeze.

 

3. Condiţii
de detenţie

a)     
Camerele de deţinere sunt mici (cam 9 m.pătraţi)
şi fiecare este dotată cu 4 paturi şi grup sanitar. Comitetul European
pentru Prevenirea Torturii a recomandat României încă din 1999 ca, în
penitenciare, spaţiul de deţinere să fie de minimum 4 metri pătraţi pentru fiecare
deţinut. În privinţa aresturilor poliţiei, cu toate că
nu există o recomandare pentru România, în standardele CPT, revizuite în
2006, se menţionează următorul criteriu: dimensiunile unei
camere din arestul poliţiei, pentru
o singură persoană, dacă este privată de libertate mai mult de câteva ore, ar trebuie
să fie în jurul a 7 metri pătraţi. CPT precizează
că acesta ar fi spaţiul de
dorit mai degrabă decât un standard minim. Dacă 7 m.p. pe
persoană nu reprezintă un criteriu obligatoriu, în schimb cei 4 m.p.
înseamnă o recomandare expresă, acceptată deja în sistemul
penitenciar. Este foarte clar în arestul secţiei 12 nu revin decât cam 2
m.p. pe arestat, deci există supraaglomerare.
În plus, din cauza deficitului de lumină naturală (camerele sunt
în subsol iar ferestrele, plasate la nivelul curţii exterioare, sunt
practic obturate cu zăbrele şi plase metalice), becurile rămân
aprinse pe toată durata zilei.

Nu se aflau minori printre arestaţi, iar
femeile, reţinute pentru infracţiuni, chiar şi cele dependente
de droguri, sunt duse în arestul secţiei 15.

Arestul este dotat cu sistem de alarmare
sonoră (sonerii în fiecare cameră) dar şi cu aparate video de
supraveghere, instalate în curtea de plimbare şi pe coridoare.  Supravegherea video se limitează la spaţii comune şi deci nu
reprezintă o intruziune în intimitatea persoanelor private de libertate.

b)     
Curtea de plimbare este un fel de „cuşcă” de circa 6 m.p.
în care arestaţii nu pot decât să stea în picioare sau să
facă doi-trei paşi. În plus, accesul spre curte se face pe nişte
trepte înalte, periculoase şi pentru o persoană fără
probleme de sănătate şi, cu atât mai mult, pentru arestaţii
în stare de sevraj.

c)     
Considerat
ca infirmerie, arestul nu este dotat nici măcar cu
difuzoare. Arestaţii nu au aparate de radio, iar despre televizoare nici
nu poate fi vorba. Se pare că există un sistem radio dar nu este pus
în funcţiune din motive pur tehnice. Iar pentru faptul că
arestaţii nu au nici măcar aparate de radio portabile,
poliţiştii au oferit următoarea explicaţie: dată fiind
durata scurtă a şederii în arest, ei pot primi practic doar o
vizită cu familia (regula este o vizită pe săptămână)
în timpul căreia ar putea cere să i se aducă un radio. Însă
până la a doua vizită, ar fi deja transferaţi în alt arest.
Pentru reprezentantele asociaţie nu este clar de ce nu ar putea solicita familiilor să le aducă aparatele
înainte de prima vizită, prin telefon.

 

4. Cazuri
individuale

În camera 1 erau 4 arestaţi în 4 paturi dar, pentru câteva ore, a mai
fost şi un 5-lea. Doi din cei 4 deţinuţi s-au plâns de
brutalităţile poliţiştilor de la DIICOT din momentul în
care au pătruns în domicilii până la aducerea în arest. Romeo Ion
Vărzaru prezenta urme clare de lovituri (echimoze), în special pe picioare
dar – spunea el – şi pe părţile „ruşinoase” ale corpului.
Ninel Viorel Onţică avea o plagă escoriată destul de mare
la încheietura mâinii stângi, precum şi semne de agresiune pe picioare. În
ambele cazuri, percheziţiile la domiciliu şi „conducerea” la
poliţie au fost făcute de grupuri mari de poliţişti (cam
10-12 în fiecare caz), cu suspecţii imediat încătuşaţi.
Onţică mai avea şi câţiva dinţi lipsă, pentru
care dădea vina tot pe poliţiştii DIICOT. Un al treilea
deţinut – Relu Tomas Tudor Petrescu – a reclamat acelşi gen de
tratament brutal dar din partea „secţiei a 8-a volante” de poliţie.

Interesant este faptul că, deşi sunt văzuţi zilnic de
un medic, niciunul nu a cerut ca urmele loviturilor să fie consemnate în
fişa medicală şi nici să fie examinaţi de un medic
legist (sau de alt medic din afara sistemului) cu toate că Legea 275/2006
le-ar da acest drept. Cel mai probabil, arestaţii nu au habar de
această posibilitate.

Revenind la Ninel Viorel Onţică, asociaţia face
următoarele precizări: el a mai reclamat abuzurile fizice suportate
din partea poliţiştilor de la aceeaşi instituţie (DIICOT)
în septembrie 2006. Atunci, instanţa nu
a dat mandat de arestare iar Onţică a fost pus imediat în
libertate. El a sesizat toate instituţiile cu atribuţii şi
APADOR-CH care l-a susţinut în demersurile sale. Plângerea lui a ajuns în
instanţă unde s-a judecat pe 30 octombrie a.c., judecătorul
amânând pronunţarea. În aceeaşi
zi, poliţiştii de la DIICOT au năvălit la el
acasă, unde l-au supus tratamentului amintit mai sus. Coincidenţa
merită semnalată şi mai apare şi întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă
judecătorul ar fi respins pe loc plângerea lui Onţică: mai aveau
– sau nu – loc perchezitia şi reţinerea? Cele două
acţiuni din 30 octombrie, precum şi modul brutal de
desfăşurare pot fi interpretate şi în cheia intimidării şi
sau „pedepsirii” lui Onţică pentru„necazurile” provocate prin plângerea de anul trecut.

Ninel Viorel Onţică este consumator de droguri şi este, de
mai mulţi ani, inclus într-un program anti-drog recunoscut oficial. El are dreptul legal de a deţine
şi utiliza metadonă dar, ca şi la reţinerea din 2006,
medicamentul i-a fost confiscat. După cum s-a menţionat mai sus,
metadona este interzisă în aresturile poliţiei şi în
penitenciare. Prin urmare, Onţică – şi alţii în
situaţii similare – sunt
privaţi de tratamentul prescris de medicii specialişti, ceea ce, în
opinia asociaţiei, înseamnă tratament
inuman.

Onţică mai susţine că tot ce s-a întâmplat pe 30
octombrie a.c. este o înscenare a
DIICOT. La percheziţie i s-au confiscat, pe lângă metadonă, 17 bile de heroină (arestatul
afirmă că ar fi avut numai una, pentru uz propriu) şi circa 4 milioane de lei vechi, printre
care cineva ar fi strecurat două bancnote marcate de poliţie. În
plus, o persoană apropiată lui Onţică, prezentă la
percheziţie şi reţinere, a auzit un poliţist vorbind la
telefonul mobil şi spunând ceva de genul „gata şefu, l-am luat”, ceea
ce ar putea întări suspiciunile de înscenare.

 

APADOR-CH  cere Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative:

1.     
Să
declanşeze imediat o anchetă cu privire la modul în care
procedează poliţiştii de la DIICOT la percheziţii şi
reţineri în general şi, în particular, în cazurile
Onţică şi Vărzaru. O anchetă similară este necesară
şi în cazul Petrescu, în care a fost implicată „secţia a 8-a
volantă”;

2.      Asociaţia cere rezolvarea de
urgenţă a problemei folosirii metadonei în arest în primul rând pentru cei care urmează acest tratament dinainte de
reţinere/arestare.

Asociaţia cere din nou urgentarea
redactării regulamentului de aplicare a Legii 275/2006 în aresturile
poliţiei şi a emiterii ordinului comun MIRA-MJ, în vederea
eliminării tuturor regulilor actuale ce au intrat în conflict cu noul act
normativ.

 

Manuela Stefănescu                                                 Maria Andreescu

Raspunsul IGPR in acest caz

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.