Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
CUPRINS:
INTRODUCERE
I. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE
II. COLABORAREA CU ALTE ORGANIZATII NEGUVERNAMENTALE DE DREPTURILE OMULUI
III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE
1. Aspecte generale
2. Relatia dintre APADOR–CH si Politie
3. Cazuri aflate in atentia APADOR–CH
IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE
A. Protestele detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti–Jilava din februarie 1997
B. Aspecte generale
C. Situatia din unele penitenciare. Cazuri individuale
V. LIBERTATEA DE EXPRIMARE
VI. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII
1. Cadrul legislativ
2. Proiectul „Serviciile de informatii in democratii constitutionale”
3. Cazuri individuale
VII. MINORITATILE IN ROMANIA
A. Minoritatile religioase
B. Minoritati nationale
VIII. LEGISLATIA NONPROFIT DIN ROMANIA
IX. ALTE ACTIVITATI
INTRODUCERE
Anul 1998 a fost marcat de framantari politice atat in interiorul coalitiei care guverneaza tara cat si intre aceasta si celelalte partide. Din aceasta cauza, in primele luni, activitatile autoritatilor legislative si executive au fost practic paralizate. Dupa demisia primului-ministru si numirea noului premier, aproape intreaga activitate a executivului — ca initiator de proiecte de legi — si a legislativului s-a concentrat mai mult asupra problemelor economice. Drept urmare, in materia protectiei drepturilor civile ale persoanelor nu s-a inregistrat nici un progres, legile esentiale in domeniu — Codul penal, Codul de procedura penala, Legea politiei nr. 26/1994, Legea sigurantei nationale nr. 51/1991 etc. — ramanand nemodificate. In privinta Codului penal si a Codului de procedura penala, Guvernul a inaintat Parlamentului o propunere de modificare dar aceasta a fost respinsa de legislativ. Iar proiecte de legi, absolut necesare, cum ar fi Legea accesului la informatii, Legea privind protectia datelor personale, Legea privind executarea pedepselor, Legea privind probatiunea, Statutul cadrelor din penitenciare, Statutul politistului, Legea cultelor, Legea minoritatilor etc. fie nu au fost nici macar schitate, fie au fost redactate dar nu inca introduse in Parlament.
1998 a fost si anul in care Consiliul Europei a decis incetarea monitorizarii speciale a modului in care statul roman respecta drepturile omului, cu toate ca Romania nu si-a indeplinit decat in mica masura angajamentele asumate in fata forului european in 1997, atunci cand se decisese suspendarea pe un an a procedurii de supraveghere.
A fost si anul in care statul roman a pierdut doua procese la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (cazurile Vasilescu si Petra).
De-a lungul intregului an, APADOR–CH si-a continuat eforturile de a determina autoritatile sa imbunatateasca legislatia privind drepturile civile ale persoanelor atat prin comentarii si sugestii pe marginea unor legi sau proiecte de lege, cat si prin semnalarea unor cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului. Ca si in anii precedenti, asociatia a efectuat propriile investigatii extrajudiciare in situatia in care au existat plangeri cu privire la abuzuri comise de unii politisti. Si, tot ca in anii precedenti, in cele mai multe din aceste cazuri, Parchetul militar a dat solutia neinceperii urmaririi penale. APADOR–CH crede ca astfel de solutii — de cele mai multe ori discutabile — intretin ideea unei „impunitati” a politistilor si bareaza accesul victimelor la justitie, ceea ce intra in contradictie evidenta cu art. 21 din Constitutie. De altminteri, trebuie semnalat faptul ca insasi Curtea Constitutionala a dat o decizie, publicata in Monitorul oficial din 6 martie 1998, prin care se arata ca solutiile date de procurori (civili sau militari) trebuie sa poata fi supuse controlului unor instante judecatoresti.
APADOR–CH a colaborat, mai intens decat in alti ani, cu alte organizatii neguvernamentale cu preocupari in domeniul drepturilor civile si ale minoritatilor (in principal nationale si religioase).
Anul 1998 a insemnat si o imbunatatire a relatiilor dintre APADOR–CH si Inspectoratul General al Politiei, precum si o dezvoltare substantiala a colaborarii dintre asociatie si Directia Generala a Penitenciarelor.
I. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI
PRIN LEGISLATIE
Din punct de vedere legislativ, anul 1998 nu a marcat progresul asteptat in directia asigurarii unei protectii reale si eficiente a drepturilor civile ale persoanelor. Legislatia penala — una din cele mai represive din Europa — a ramas neschimbata. Au fost introduse in Parlament proiecte de modificare a unor legi depasite (Legea sigurantei nationale, Legea secretului de stat si de serviciu) care ar trebui amendate in cea mai mare parte. Alte proiecte de lege vizand restructurarea din temelii a politiei si a sistemului penitenciar nu au ajuns inca la forul legislativ.
1. Codul penal si Codul de procedura penala
In dorinta de a respecta, macar partial, angajamentele asumate de statul roman fata de Consiliul Europei cu ocazia suspendarii pe o perioada de un an (aprilie 1997–aprilie 1998) a monitorizarii speciale la care Romania fusese supusa chiar de la data primirii in forul european, Guvernul a introdus in Camera Deputatilor — cu putin timp inainte de expirarea perioadei — un proiect de lege cu privire la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala. In esenta, proiectul viza dezincriminarea completa a relatiilor homosexuale intre adulti care consimt, eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru insulta si calomnie, abrogarea infractiunilor de ofensa adusa autoritatii si ultraj verbal, cu modificarea corespunzatoare a Codului de procedura penala.
In repetate randuri, APADOR–CH a atras atentia, in mod public (participari la emisiuni de televiziune si radio, declaratii in presa), ca simpla introducere de catre Guvern a unui proiect de lege in Parlament care, fireste, urma sa-l discute si sa-l aprobe sau sa-l respinga, nu insemna ca statul roman si-a respectat angajamentele fata de Consiliul Europei. Numai dupa votarea in ambele Camere si promulgarea legii s-ar fi putut trage o astfel de concluzie.
Din pacate, proiectul de lege a fost respins in iunie 1998.
2. Legea pentru interzicerea avorturilor
La inceputul lunii februarie 1998, un senator a introdus in Parlament un proiect de lege pentru interzicerea avorturilor. APADOR–CH a redactat, la cererea Comisiei Senatoriale pentru Drepturile Omului, urmatoarele comentarii:
„1. Lunga expunere de motive a initiatorului acestui proiect de lege porneste de la premisa ca toate garantiile cu privire la drepturile omului si ale copilului se aplica din chiar primele ore ale existentei fatului. Or, toate documentele internationale cu privire la drepturile omului (inclusiv Conventia ONU cu privire la drepturile copilului) se refera la drepturile copilului dupa nastere si la protejarea mamei atat in perioada pre- cat si post-natala.
2. Initiatorul amesteca morala religioasa cu unele informatii medicale pentru a justifica interzicerea nu numai a avorturilor, ci si a folosirii mijloacelor contraceptive. Sunt ignorate, cu buna stiinta, efectele dezastruoase ce s-au intins pe o perioada de peste 30 de ani ale masurii similare luate de regimul Ceausescu. Rezultatele se cunosc foarte bine: mii de femei care au decedat in urma unor avorturi provocate cu mijloace empirice, copii nedoriti si abandonati, umilinte suportate de femei prin controlul ginecologic obligatoriu, stresul continuu in viata cuplurilor, transformarea femeii in animal de reproducere etc. Repetarea acestei tragice erori va avea, foarte probabil, aceleasi efecte.
Cresterea demografica poate fi asigurata prin masuri sociale si economice prin care statul sa incurajeze familiile sa aiba copii si nu prin mijloacele extreme prevazute in proiectul de lege.
Trebuie precizat si faptul ca in tarile occidentale in care avorturile sunt interzise (Italia, Polonia, Irlanda etc.), recurgerea la masuri contraceptive, la «family planning» si alte metode similare se practica pe scara larga.
In plus, anumite masuri contraceptive sunt in acelasi timp absolut necesare intr-o societate care doreste sa protejeze persoanele impotriva infectarii cu HIV si care, din aceste considerente, ar trebui sa se autoprotejeze printr-o larga campanie de folosire a unor asemenea masuri de contraceptie.
3. Art. 22 din Constitutia Romaniei (dreptul la viata si la integritate fizica si psihica) invocat in expunerea de motive se refera, in mod evident, la dreptul persoanei si numai printr-o interpretare fortata poate fi extins si la copilul nenascut. In plus, initiatorul acestui proiect de lege a ignorat art. 26 din legea fundamentala (respectarea vietii intime, familiale si private), propunand o imixtiune inadmisibila a statului in viata intima.
Pentru aceste motive, APADOR–CH cere comisiilor de specialitate si membrilor Parlamentului Romaniei sa respinga aceasta propunere legislativa.”
Proiectul nu a mai ajuns pe agenda Senatului.
3. Legea privind siguranta nationala
Un proiect de modificare a Legii 51/1991 privind siguranta nationala a fost introdus la Camera Deputatilor la inceputul anului 1998. In martie 1998, APADOR–CH a redactat si a transmis comisiilor de specialitate urmatoarele comentarii:
„1. Aspecte generale
Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei a fost adoptata inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei din 8 decembrie 1991. Legea contine mai multe prevederi care contravin Constitutiei, in special in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale (protejarea vietii intime, familiale si private, secretul corespondentei, libertatea de exprimare, accesul la informatie, accesul liber la justitie etc.). Cu toate semnalele si comentariile critice repetate venite din partea societatii civile, Guvernul Romaniei sau institutiile direct interesate nu au manifestat nici o intentie de modificare a legii. Abia in decembrie 1997 a fost introdusa in Parlament o propunere de modificare a acestei legi semnata de sapte deputati.
O prima observatie care trebuie facuta este aceea ca, desi proiectul contine cateva firave imbunatatiri, el preia aproape toate principiile care au stat la baza Legii nr. 51/1991, la care adauga alte prevederi de natura a pune in real pericol drepturile omului si statul de drept:
— ignorarea totala a notiunii de interes public;
— includerea in categoria amenintarilor la adresa sigurantei nationale a unor activitati care nu reprezinta altceva decat exercitarea fireasca a unor drepturi ale omului;
— definirea mult prea larga — si, prea adesea, foarte vaga — a amenintarilor la adresa sigurantei nationale;
— crearea unui hibrid juridic, anume «comunitatea de informatii», prin intermediul caruia se largeste nepermis de mult sfera persoanelor si organismelor indreptatite sa efectueze activitati operative;
— lipsa totala de transparenta in privinta activitatilor serviciilor de informatii;
— lipsa accesului la justitie a persoanei vatamate;
— lipsa unui control real si eficient din partea societatii civile;
— mentinerea Serviciului de Protectie si Paza, a structurii informative a Ministerului de Justitie (Directia Generala a Penitenciarelor) si a Serviciului de Telecomunicatii Speciale pe lista serviciilor de informatii, ceea ce face ca Romania sa se afle printre putinele exceptii la nivel continental in privinta incadrarii acestor servicii in categoria serviciilor de informatii.
Pe langa acestea, proiectul de lege amplifica rolul Consiliului Suprem de Aparare a Tarii dandu-i competente sporite fata de legea care-i reglementeaza activitatea.
2. Propunerea legislativa privind siguranta nationala
Capitolul I — Dispozitii generale
Se mentine la art. 2 «indatorirea morala (a cetatenilor) de a contribui la realizarea sigurantei nationale». Notiunea de «indatorire morala» nu are ce cauta intr-un text de lege pentru ca ea nu poate fi cuantificata si, in situatia neindeplinirii sale, nu poate antrena efecte juridice. Mai mult, ea poate fi invocata pentru a determina o persoana sa furnizeze informatii, chiar daca art. 29 precizeaza ca «sursele umane» se afla «intr-o legatura confidentiala si liber consimtita (subl.n.)» cu reprezentantul comunitatii de informatii.
Art. 3 defineste siguranta nationala prin enumerarea faptelor ce reprezinta amenintari la adresa sa. Numarul acestora creste de la 12 in Legea nr. 51/1991 la 18 in proiect; in principiu acest lucru nu ar crea probleme, cu conditia ca definitiile sa fie clare, fara putinta de rastalmacire. Dar la lit. a), care se refera la actiuni si planuri vizand suprimarea sau stirbirea suveranitatii, independentei, unitatii si indivizibilitatii statului roman, apare sintagma «in orice mod» ceea ce poate usor da nastere unor interpretari abuzive.
Litera e) care priveste spionajul si divulgarea secretelor de stat «care pericliteaza siguranta nationala sau lezeaza relatiile internationale ale Romaniei» se termina cu formula «precum si orice alte incalcari ale normelor juridice privind apararea si pastrarea secretului de stat» ceea ce inseamna ca sfera se extinde si la alte fapte care nu au legatura cu siguranta nationala.
Litera f) — comunicarea de stiri, date, informatii false «daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei nationale» omite, intocmai ca si Codul penal, ideea esentiala in orice stat democratic, anume existenta (si dovedirea) relei credinte ca temei al sanctiunii. Cu alte cuvinte, chiar daca persoana fizica sau juridica a difuzat cu buna credinta o stire ce s-a dovedit ulterior falsa ea va intra oricum sub incidenta fie a Codului penal fie a Legii privind siguranta nationala, ceea ce echivaleaza cu o foarte serioasa amenintare la adresa libertatii de exprimare.
Litera i) se refera la «organizarea, savarsirea sau sprijinirea actiunilor totalitariste sau extremiste ori de orice alta natura care pot pune in pericol drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani, statul de drept sau, in general, ordinea constitutionala…». Din nou apar exprimari vagi ce permit interpretari abuzive. Trebuie remarcat ca proiectul de lege nu promoveaza ideea existenta in alte tari, anume ca, pentru a trage la raspundere, este necesar ca siguranta nationala sa fie in pericol real, demonstrabil de catre organele cu atributii in domeniu si nu o amenintare teoretica (proiectul foloseste des sintagma «…pot pune in pericol…»).
Litera j) reia ideea de «defaimare a tarii si a natiunii» existenta in Constitutie si introdusa si in Codul penal, in ciuda nenumaratelor semnale critice privind pericolul pe care il prezinta pentru libertatea de exprimare.
Litera s) se refera la activitati ale unor «asociatii neautorizate» «daca sunt de natura sa puna in pericol siguranta nationala». Inregistrarea obligatorie a asociatiilor se bazeaza in prezent pe o lege foarte veche (Legea 21/1924) care urmeaza a fi modificata pentru a fi pusa in concordanta cu standardele internationale care prevad ca asociatiile pot functiona fara nici un fel de inregistrare oficiala. Aceasta formalitate trebuie indeplinita doar in situatia in care asociatiile doresc sa beneficieze de anumite facilitati prevazute de lege. De altfel, existenta unor «asociatii neautorizate» este perfect constitutionala, libertatea de asociere fiind garantata de legea fundamentala.
Capitolul II — stabilirea, organizarea si coordonarea «comunitatii de informatii»
Comunitatea de informatii este un organism supercentralizat a carui constituire nu se justifica. Art. 6 enumera structurile care fac parte din acesta: serviciile de informatii (SRI si SIE), «autoritatile publice autonome care contribuie la realizarea sigurantei nationale» (SPP si STS) si «structurile informative departamentale» (in cadrul MApN, MI si MJ). Trebuie mentionat din nou ca structuri ca SPP, STS si serviciul de informatii al DGP (din MJ) — primele doua autonome iar al treilea cu atributii limitate — practic nu exista in tarile democratice. SPP ar trebui sa fie exact ce ii arata denumirea: serviciu de paza si protectie fara atributii de tip SRI, in subordinea, de pilda, a Ministerului de Interne. SPP ar trebui doar sa primeasca ordinul de a pazi anume demnitari si anume locuri. Serviciul de Telecomunicatii Speciale asigura din punct de vedere logistic protectia comunicatiilor la nivel guvernamental. Cat despre serviciul de informatii din cadrul DGP — unic in Europa — se poate afirma ca este inutil. Eventualele informatii ce ar putea interesa siguranta nationala (sau orice organ din cadrul sistemului judiciar) pot sa apara in faza de urmarire penala a persoanei aflate in arest preventiv, informatiile fiind primite direct de organul de urmarire penala (politie, parchet). Pot exista si situatii in care unii detinuti afla de la colegii de detentie informatii de acest gen, pe care le transmit conducerii penitenciarului care, la randul sau, le transmite DGP. Directia Generala le-ar putea transmite direct serviciilor de informatii (sau organelor judiciare) fara a mai mentine si o structura separata pentru acest gen de activitate. Art. 6 mai cuprinde o prevedere discutabila: in vreme ce SRI, SIE, SPP si STS functioneaza pe baza unor legi speciale, structurile informative din MApN, MI si MJ sunt reglementate prin hotarari de guvern adica nu sunt supuse controlului parlamentar.
Art. 11 sporeste atributiile Consiliului Suprem de Aparare a Tarii mergand pana la:
— a asigura «buna colaborare intre organele Comunitatii de informatii… cu alte autoritati ale administratiei publice» (lit. f),
— a aproba «structurile organizatorice, efectivele si regulamentele de functionare ale organelor Comunitatii de informatii» (lit. g),
— a aviza proiectele de buget (lit. h).
Ideea este reluata si la art. 25, alin. 2, prin care CSAT poate decide «asupra procentului de angajati care lucreaza sub acoperire, din totalul fiecarui organ al Comunitatii de informatii».
Asadar CSAT, organ cu puteri practic depline care isi stabileste propriile atributii si care raspunde numai teoretic in fata Parlamentului prin simpla prezentare a unui raport anual de activitate, va avea control total asupra tuturor serviciilor de informatii din Romania. Pericolul stabilirii unui centru de putere ce scapa oricarui control real este evident.
Art. 12 intareste acest pericol statuand ca hotararile CSAT «se pun in executare prin hotarari ale Guvernului si ordine ale ministrilor si ale directorilor organelor Comunitatii de informatii». Aceasta prevedere este vadit neconstitutionala, de vreme ce potrivit art. 107 alin. (2) din Constitutie, hotararile Guvernului se emit «pentru organizarea executarii legilor». Or, hotararile CSAT nu sunt legi. In plus, trebuie mentionat ca hotararile de guvern nu sunt supuse aprobarii parlamentare.
In ceea ce priveste accesul cetatenilor la continutul hotararilor CSAT sau ale Guvernului trebuie precizat ca acesta este imposibil, pentru ca serviciile de informatii au toate caracter militar si deci, conform art. 107 alin. (4) din Constitutie, aceste hotarari «se comunica numai institutiilor interesate».
Articolele 30–34 reglementeaza operatiunile de interceptare a comunicatiilor, supraveghere — inclusiv cu mijloace electronice — si patrunderea in domiciliul si alte spatii apartinand persoanelor fizice sau juridice. O prima remarca se refera la faptul ca, exact ca in Legea 51/1991, tot procurorii emit autorizatiile de interceptare a comunicatiilor si supraveghere a persoanei suspecte, cu toate ca Legea de organizare judecatoreasca, asa cum a fost modificata, precizeaza clar apartenenta acestora la puterea executiva. Ar fi de dorit ca astfel de autorizatii sa fie emise de magistrati judecatori, ceea ce ar asigura controlul efectiv al puterii judecatoresti asupra acestor institutii ale executivului care sunt serviciile de informatii.
Art. 30 alin. 2 prevede ca cererea pentru emiterea acestei autorizatii «trebuie sa cuprinda date si indicii temeinice din care sa rezulte existenta uneia din amenintarile la adresa sigurantei nationale…». Legea ar trebui sa precizeze obligatia serviciului de informatii de a demonstra magistratului ca recurgerea la aceste metode de supraveghere reprezinta ultima posibilitate de rezolvare a cazului, dupa epuizarea celorlalte metode specifice.
Art. 31 stabileste durata pentru care se emite o astfel de autorizatie: sase luni cu posibilitatea a maximum patru prelungiri de cate trei luni. Este o imbunatatire fata de Legea 51/1991 care permite reinnoiri nelimitate ale mandatului emis de procuror. Cu toate acestea, pe langa limitarea in timp ar fi fost nevoie si de o evaluare din partea celui care a emis autorizatia cu privire la rezultate si la oportunitatea continuarii operatiunilor, ceea ce ar insemna obligatia serviciilor de informatii care au solicitat autorizatia de a prezenta o data la trei luni rapoarte autoritatii care a emis-o.
Art. 33 mentine o prevedere din Legea 51/1991 privind «situatiile exceptionale» in care activitatile de interceptare, supraveghere etc. pot fi intreprinse «chiar fara autorizatie… aceasta urmand a fi solicitata (subl.n.) de indata ce exista posibilitatea dar nu mai tarziu de 48 de ore». Formularea este interpretata in sensul ca, in astfel de situatii, serviciile de informatii au doar obligatia de a solicita autorizatia, nu si de a o obtine.
Art. 31 si art. 34, ultimele alineate, reiau procedurile din Legea 51/1991 privind posibilitatea cetatenilor care se considera lezati in drepturile lor de a se plange de metodele folosite de serviciile de informatii. Ca si in Legea 51/1991, cetatenii nu se pot adresa justitiei, singurele cai de atac fiind plangerile ce pot fi adresate procurorului general de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Avocatului Poporului sau comisiilor parlamentare de specialitate. Toate variantele sunt fie insuficiente fie ineficiente, si in orice caz nu reprezinta acces la justitie, protectia cetateanului fiind practic nula.
In plus, nu se precizeaza obligatia organului care a efectuat supravegherea de a incunostiinta persoana cu privire la faptul ca a facut obiectul supravegherii.
Art. 35 si urmatoarele reglementeaza accesul la informatiile detinute de servicii si circulatia acestora. Clasificarea tuturor acestor informatii drept secrete de stat, accesul la ele al unor categorii de persoane si institutii publice foarte restranse, ca si pedepsele mari prevazute la articolele 41–47 pentru divulgare, refuzul de a aplica prevederile din art. 30 si 31 etc. transforma serviciile de informatii romane in institutii opace pentru societatea civila. «Interesul public» pentru activitatile desfasurate de aceste servicii nu este luat in considerare de lege cu toate ca serviciile sunt platite in principal din taxele achitate de contribuabili care au dreptul sa stie cum sunt folositi banii lor.
3. Propuneri pentru imbunatatirea proiectului de lege privind siguranta nationala
a) renuntarea la conceptul de «Comunitate a informatiilor» si implicit la structura cu acest nume;
b) scoaterea SPP, STS si a structurii informative din DGP din cadrul serviciilor de informatii;
c) renuntarea la unele expresii vagi din cuprinsul art. 3 sau clarificarea lor in vederea eliminarii oricaror rastalmaciri;
d) emiterea autorizatiilor de interceptare a comunicatiilor, supraveghere etc. sa revina judecatorilor. Oricare judecator de la tribunalele judetene sa poata emite o astfel de autorizatie dar numai dupa o atenta examinare a tuturor probelor pe care serviciile de informatii care solicita autorizatia sunt obligate sa i le prezinte. Judecatorul va emite autorizatia numai daca toate celelalte metode specifice culegerii de informatii au fost epuizate de serviciul respectiv;
e) durata de valabilitate a autorizatiei sa fie de 6 luni urmata de cel mult doua prelungiri a cate trei luni. La jumatatea primei perioade de 6 luni, serviciul de informatii va fi obligat sa prezinte judecatorului care a emis autorizatia rezultatele supravegherii. Acesta va aprecia daca supravegherea trebuie sau nu sa continue. In situatia in care la sfarsitul primelor 6 luni nu au aparut elemente noi care sa justifice continuarea supravegherii, judecatorul nu va prelungi autorizatia;
f) art. 33 privind situatiile exceptionale sa includa obligatia nu numai de a solicita autorizatia in maximum 48 de ore ci si de a o obtine;
g) cetateanul care se considera lezat in drepturile sale de activitatile serviciilor de informatii sa poata adresa plangeri instantelor de judecata superioare tribunalelor judetene. La incetarea autorizatiei de supraveghere, in situatia in care nu se iau masuri de natura juridica, cetateanul sa fie informat ca a constituit obiectul unei astfel de actiuni si, la cerere, sa i se dea explicatii cu privire la motivul declansarii supravegherii. Daca serviciul de informatii refuza sa-i furnizeze aceste explicatii sau se constata ca probele care au dus la declansarea procedurii sunt total nefondate, cetateanul lezat sa poata actiona in judecata statul roman cerand despagubiri pentru eventualele daune morale si/sau materiale provocate de metodele de supraveghere;
h) divulgarea documentelor, datelor si informatiilor secrete nu va fi sanctionata daca se dezvaluie activitati ilegale desfasurate de serviciile de informatii, avand in vedere ca astfel de dezvaluiri sunt de interes public;
i) toate serviciile de informatii sa fie obligate sa furnizeze publicului un minim de informatii (adrese, numere de telefon/fax, numele directorilor si adjunctilor lor, numele persoanelor care asigura relatia cu publicul, genul de activitate desfasurata) si sa dea publicitatii rapoarte anuale de activitate;
j) obligatia angajatilor si fostilor angajati ai acestor servicii privind pastrarea secretului de stat dupa parasirea serviciului sa fie limitata in timp pe categorii de secrete, astfel incat sa nu se anuleze insasi substanta libertatii de exprimare si a dreptului de acces la informatii.”
Dupa stiinta APADOR–CH, acest proiect de lege nu a depasit faza comisiilor de specialitate din Camera deputatilor. Din informatiile asociatiei, mai exista un proiect de lege pe aceasta tema introdus in Parlament dar inca nediscutat in comisiile de specialitate, initiator fiind Partidul Democrat.
APADOR–CH, impreuna cu alte organizatii neguvernamentale, a finalizat o alta propunere de modificare a Legii 51/91 privind siguranta nationala. (A se vedea capitolul privind „Serviciile/structurile de informatii”.)
4. Legea privind securitatea informatiilor secrete de stat
si a informatiilor secrete de serviciu
Proiectul de lege a fost introdus de Guvern in Camera Deputatilor la data de 14 iulie 1998. APADOR–CH a redactat comentariul care urmeaza si care a fost distribuit membrilor comisiilor de specialitate.
„Un prim proiect de lege de modificare a Legii 23/1971 privind apararea secretului de stat in Romania si a HCM nr. 19/1972 privind unele masuri in legatura cu apararea secretului de stat a fost introdus in Parlamentul Romaniei in 1993. Dupa indelungate discutii, controverse si amendamente a rezultat un proiect adoptat de Senatul Romaniei la 7 februarie 1996.
APADOR–CH a subliniat permanent neajunsurile proiectului si variantelor dezbatute in Senat pana la alegerile din 1996 si a insistat asupra necesitatii de a promova un proiect de lege cu privire la secretul de stat in paralel sau ulterior adoptarii unei legi cu privire la accesul la informatie. In iulie 1998, Guvernul Romaniei a trimis Parlamentului, respectiv Camerei Deputatilor, un proiect de lege privind «securitatea informatiilor de stat si a informatiilor secrete de serviciu» care reia in buna parte varianta adoptata de Senat in 1996. Introducand un astfel de proiect de lege in Parlament in absenta unor reglementari care sa transforme o garantie constitutionala (art. 31 — accesul la informatie) in realitate palpabila, initiatorii documentului au ignorat prevederile din propriul program de guvernare.
APADOR–CH spera ca Parlamentul Romaniei va intelege ca Legea privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu — care nu poate fi decat restrictiva in materie de drepturi ale omului si libertatilor sale fundamentale — trebuie contrabalansata imediat de o lege privind liberul acces la informatie.
1. Proiectul de Lege privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu
a) Observatii generale
a.1. APADOR–CH subliniaza din nou ca a doua categorie de informatii (secretul de serviciu) nu trebuie reglementata prin aceeasi — sau prin alta — lege. Stabilirea categoriilor de informatii, documente, date etc., ce pot constitui secret de serviciu trebuie lasata la latitudinea fiecarei conduceri a persoanelor juridice. Pentru evitarea eventualelor decizii abuzive cu privire la accesul cetatenilor la informatiile detinute de aceste persoane juridice este suficienta traducerea in practica — printr-un text de lege — a articolului 31 din Constitutie;
a.2. Asociatia considera ca reglementarile legale privind secretul de stat pot fi extinse asupra persoanelor juridice de drept privat numai daca acestea deruleaza unul sau mai multe contracte cu institutiile statului care au sarcini nemijlocite in domeniul sigurantei nationale. Extinderea trebuie sa se refere numai la sfera de activitate acoperita de acel(e) contract(e) si nu asupra tuturor activitatilor desfasurate de persoana juridica de drept privat;
a.3. APADOR–CH remarca din nou ca atributiile conferite SRI de proiectul de lege nou introdus in Parlament, depasesc — ca si in proiectele anterioare — limitele stabilite de Legea 14/1992 cu privire la organizarea si functionarea SRI;
a.4. Asociatia constata ca nici noul proiect de lege nu asigura accesul la justitie al persoanelor fizice (sau juridice) care s-ar considera victime ale incalcarii de catre autoritati a dreptului la accesul la informatii;
b) Textul proiectului de lege
b.1. Institutii nesupuse controlului SRI
Art. 9 alineatul 1 atribuie Serviciului Roman de Informatii «coordonarea activitatii si controlul masurilor privitoare la securitatea informatiilor secrete de stat». Alineatul 2 enumera institutiile care nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat. Lor li se adauga Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale si Administratia Nationala, institutie aflata in subordinea Ministerului Apararii Nationale din punctul de vedere al coordonarii si controlului masurilor privind apararea secretului de stat.
Trebuie subliniat ca in timp ce activitatile SRI, SIE, SPP si STS sunt supuse controlului unor Comisii parlamentare, toate celelalte structuri constituite pentru asigurarea securitatii informatiilor secrete de stat, din cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic, ceea ce este inacceptabil. In plus, dupa stiinta APADOR–CH, in nici o tara cu sistem democratic solid nu exista structuri care ar detine secrete de stat in cadrul Ministerului Justitiei. (Romania este, conform informatiilor detinute de APADOR–CH, singura tara din Europa care are un «serviciu secret» ce se ocupa de penitenciare, aflat in subordinea MJ.)
Articolul 3 din proiect prevede ca: «Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire civica a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara». Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia «Fidelitatea fata de tara este sacra» si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, «cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale». Introducerea notiunilor de «indatorire morala» sau «indatorire civica» intr-un text de lege este discutabila dat fiind ca ele nu pot crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni. APADOR–CH considera ca obligatia de aparare a secretului de stat revine unei anume categorii de persoane care lucreaza cu secrete de stat.
Art. 4 introduce posibilitatea ca autoritatile si institutiile publice, agentii economici, precum si orice persoana juridica de drept privat sa limiteze, prin reglementari proprii, accesul la secretele de serviciu. Detalii in privinta aceasta sunt furnizate de Capitolul III (art. 14–18). Definirea secretelor de serviciu este destul de vaga ele fiind «altele decat cele ce constituie secrete de stat, stabilite astfel de catre conducatorul unitatii… si a caror divulgare este de natura sa lezeze interesele unitatii». Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat. In lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul «secretului de serviciu». Este drept ca art. 18 interzice «stabilirea ca secrete de serviciu a informatiilor care, prin natura sau continutul lor, sunt destinate sa asigure informarea cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal sau pentru a favoriza ori acoperi eludarea legii». Dar lipseste garantia corectitudinii acestor operatiuni, anume controlul judecatoresc. Este absolut necesar ca stabilirea acestor categorii de secrete sa poata fi oricand atacata in justitie pentru ca nici un conducator de unitate, indiferent de natura proprietatii, nu poate fi investit cu puteri depline in acest domeniu.
Corelarea articolului 4 cu atributiile pe care, conform acestei legi, le are SRI prin art. 19 lit. i) ii permite ca la cererea persoanelor fizice si juridice de drept privat «sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora altele decat cele de stat…» (subl.n.). Aceasta inseamna, in fapt, o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al Legii nr. 14/1992 «este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…» (subl.n.)
Articolul 7, in cele 14 paragrafe ale sale, enumera categoriile de informatii secrete de stat. Proiectul prevede unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. Dar lit. f) si g) includ in aceste categorii activitatea, mijloacele, metodele, tehnica si echipamentul de lucru ale «autoritatilor publice care desfasoara activitate de informatii», adica SRI, SIE, SPP, STS si structurilor de aceasta natura din MI, MApN si MJ. In acest fel se elimina orice posibilitate de control din partea societatii civile asupra activitatilor acestor organe/structuri. Literele h) si i) prevad ca documentele cu privire la «intreaga retea geodezica si gravimetrica de stat», «hartile si planurile topografice», «studiile si prospectiunile geologice prin care se evalueaza rezervele nationale de metale si minereuri rare, pretioase, disperse si radioactive» sunt informatii secrete de stat. Acest lucru pare pueril intr-o epoca in care sute de sateliti lansati de marile — si micile — puteri pot obtine toate aceste informatii. Se poate deduce ca secretele de stat mentionate la lit. h) si i) sunt ferite numai de eventuala «curiozitate» a cetatenilor Romaniei.
Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) al art. 7: «activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta statului sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei» (subl.n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, depasind cu mult sfera sigurantei nationale, a apararii nationale si a secretelor de stat.
Art. 7, litera m) introduce o alta categorie de informatii ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la «relatiile si activitatile externe ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie date publicitatii, potrivit legii». Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie date publicitatii si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (desi exista garantia constitutionala), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.
In finalul articolului 7, apare litera n) «alte domenii stabilite de lege». Care lege? Aceasta, sau lege/legi viitoare? Se poate deduce ca orice lege viitoare va putea adauga noi categorii de informatii secrete de stat la cele 14 deja enuntate in acest proiect de lege?
Articolul 8 introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii — «strict secret de importanta deosebita», «strict secret» si «secret» — al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor. Se mai adauga si calificativul «confidential» atunci cand informatiile secrete de stat «sunt destinate strict unor persoane anume determinate». Nu se precizeaza daca orice informatie, indiferent de categoria careia ii apartine, poate fi declarata «confidentiala».
Clasificarea va fi stabilita prin hotarare a Guvernului, deci nu va fi supusa aprobarii Parlamentului.
Nu se prevede absolut nimic in legatura cu declasificarea informatiilor secrete de stat: dupa cat timp pot fi ele facute publice, in ce conditii, cand dispare caracterul «confidential» si cine hotaraste acest lucru, ce se intampla daca o informatie se dovedeste a fi fost eronat clasificata «secret de stat» indiferent de categorie etc. Si, mai ales, cum poate fi contracarata si sanctionata decizia de a include printre secrete de stat informatii care nu au acest caracter?
Art. 11 prevede ca «autoritatile publice… precum si alte institutii centrale vor intocmi liste proprii cuprinzand categoriile de informatii ce constituie secrete de stat in domeniile lor de activitate. Listele… se transmit atat unitatilor subordonate pentru care sunt obligatorii, cat si Serviciului Roman de Informatii». Sunt exceptate Parlamentul, Presedintia, CSAT, Guvernul, servicii de informatii etc. APADOR–CH considera ca toate listele, fara exceptie, trebuie sa fie publice astfel incat fiecare cetatean sa stie ce gen de secrete de stat (nu documentele ca atare) gestioneaza fiecare autoritate publica si fiecare institutie centrala. Altfel, nici un cetatean al Romaniei nu va putea fi acuzat ca n-a respectat o lege care «secretizeaza» pana si listele de secrete.
Articolul 19, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind securitatea informatiilor secrete de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al Legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.
Conform art. 19 lit. c) si d), SRI «efectueaza verificari si ofera date cu privire la persoanele care sunt sau urmeaza a fi incadrate… in functii ce presupun accesul la informatii secrete de stat» si «avizeaza propunerile cu privire la desemnarea persoanelor care urmeaza sa desfasoare activitati privind securitatea informatiilor secrete de stat…». Persoanele care «sunt sau urmeaza a fi incadrate» isi vor da consimtamantul scris pentru efectuarea verificarilor. Ce se va intampla daca o persoana refuza sa-si dea consimtamantul? Va fi demisa — sau nu va fi angajata — din acest motiv? Nu se va intra in contradictie cu Codul muncii, Legea contractelor colective de munca si alte acte normative in domeniu? Cat despre avizarea propunerilor cu «privire la desemnarea persoanelor care urmeaza sa desfasoare activitati privind securitatea informatiilor secrete de stat» nu se precizeaza daca avizul este obligatoriu sau consultativ.
Art. 19 litera f) permite SRI sa efectueze «acte premergatoare referitoare la incalcarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat, in conditiile prevazute de Codul de procedura penala» (subl.n.). Legea nr. 14/1992 prevede la art. 12 alin. 2 ca «La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Roman de Informatii pot acorda sprijin la realizarea unor activitati de cercetare penala pentru infractiuni privind siguranta nationala». Codul de procedura penala, modificat in 1996, prevede la art. 224 alin. 2 ca «… in vederea strangerii datelor necesare organelor de urmarire penala pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care constituie potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale». Trebuie remarcata evolutia limbajului folosit: de la «la solicitarea organelor judiciare» si «pot acorda sprijin» in Legea SRI la «pot efectua» (fara solicitare prealabila) in C.p.p. si la imperativul «efectueaza» in proiectul de lege in discutie. In mod concret, aceasta prevedere inseamna ca SRI va putea cere emiterea unui mandat de interceptare a convorbirilor telefonice si de supraveghere a unei persoane pe perioade de cate 30 zile pe baza art. 224 din C.p.p. sub pretextul efectuarii actelor premergatoare pentru fapte ce ar constitui amenintari la adresa sigurantei nationale, pe langa mandatul cu acelasi continut pe care il pot solicita pe baza art. 13 din Legea Sigurantei Nationale (valabil pentru 6 luni dar putand fi prelungit la nesfarsit). Cu alte cuvinte, in loc sa sporeasca protejarea persoanei fata de posibile abuzuri ale autoritatilor, ea o diminueaza.
Art. 19 litera j) autorizeaza SRI sa efectueze «constatari cu privire la nerespectarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat si sa aplice sanctiunile contraventionale prevazute de lege iar atunci cand faptele constituie infractiuni sesizeaza autoritatile judiciare competente». Or, conform Legii nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea SRI, aplicarea sanctiunilor contraventionale nu intra in competentele acestui organ.
Capitolul V se refera la obligatii, raspunderi si sanctiuni.
Articolul 21 prevede la alin. 2 obligatia persoanelor carora le-au fost incredintate informatii secrete de stat sa asigure securitatea acestora si «dupa incetarea prestarii serviciului sau a profesiei ori dupa disparitia imprejurarilor in legatura cu care persoana a luat cunostinta despre informatii secrete de stat sau secrete de serviciu». De vreme ce nu exista nici o limitare in timp pentru aceasta obligatie si deoarece legea nu prevede nimic in legatura cu declasificarea informatiilor, se deduce ca o persoana care a luat cunostinta de informatii secrete (de stat sau de serviciu) nu va putea niciodata, in nici o imprejurare sa le divulge chiar daca ele sunt de interes public.
Art. 23 alineatul 1 prevede obligatia salariatului «sa sesizeze de indata» conducatorul unitatii, care, la randul sau, va sesiza SRI si, daca este cazul, si organele de urmarire penala. Alineatul 3 al aceluiasi articol 23 instituie obligatia oricarei persoane «care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor secrete de stat sau intra in posesia lor» de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, prevederile din acest articol pot duce la incurajarea delatiunii si a abuzurilor.
Practic, prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date etc. considerate a fi secrete de stat, practic inaccesibile publicului.
Art. 25, 26 si 27 din proiectul de lege se refera la sanctiuni. Se prevad pedepse cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi pentru «sustragerea secretelor de stat, distrugerea neautorizata ori alterarea acestora» si de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi pentru «divulgarea, transmiterea, folosirea, difuzarea sau publicarea, sub orice forma, fara drept, a secretelor de stat» (art. 25 si 26). In ambele situatii se pedepseste si tentativa. Ambele prevederi intra in contradictie cu Codul penal in vigoare, care statueaza alte pedepse pentru aceste infractiuni. Art. 27 se refera la contraventii ce se stabilesc prin hotarare de Guvern (deci in afara controlului parlamentar), sanctiunile contraventionale putand fi aplicate si persoanelor juridice. Agentul insarcinat cu constatarea si aplicarea contraventiilor este SRI (art. 19 lit. j), cu toate ca, asa cum s-a mai mentionat, Legea 14/1992 nu ii permite acest lucru.
Prin articolul 29, Guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii secrete de stat, norme privind masurile de protectie a secretelor de serviciu prevazute la art. 15, la contraventii etc. Or, conditiile de acces la informatii secrete de stat trebuie sa faca obiectul unei legi separate si nu sa fie stabilite printr-o hotarare a Guvernului. Daca aceasta prevedere este mentinuta, inseamna ca executivul se substituie legislativului.
CONCLUZII
1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati cum ar fi accesul la informatii si libera lor circulatie, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine organ de control cu functii ce depasesc atributiile stabilite prin Legea 14/1992;
2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, ale organelor exceptate de la prezenta lege. Pe de alta parte, legea nu prevede nici posibilitatea persoanei careia i s-a refuzat o informatie, sub pretextul ca ar constitui secret de stat sau de serviciu, de a contesta acest refuz in justitie. Astfel, se incalca flagrant articolul 21 (accesul liber la justitie) si articolul 31 (dreptul la informatie) din Constitutia Romaniei;
3. Legea nu prevede posibilitatea — asigurata in legislatiile din tari democratice — pentru cetateanul obisnuit de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unor informatii;
4. Legea nu se refera la posibilitatea declasificarii informatiilor secrete dupa trecerea unei anume perioade de timp. Astfel se mentine conceptia statului totalitar conform careia publicului ii este interzis, pe termen nelimitat, accesul la o categorie foarte larga de informatii;
5. Legea reglementeaza si categoria secretelor de serviciu cu toate ca acest lucru trebuie lasat la latitudinea conducerilor diverselor companii, firme etc.;
6. Legea permite Guvernului sa emita hotarari asupra unui mare numar de aspecte privind secretul de stat si secretul de serviciu, ceea ce poate duce la restrangeri suplimentare ale accesului la informatii cu atat mai mult cu cat nu exista o lege care sa faca operanta garantia statuata de art. 31 din Constitutie.”
Pana la sfarsitul anului 1998, proiectul de lege nu a intrat pe agenda Camerei Deputatilor.
II. COLABORAREA CU ALTE ORGANIZATII
NEGUVERNAMENTALE DE DREPTURILE OMULUI
In 1998, APADOR–CH si-a dezvoltat colaborarea cu alte organizatii neguvernamentale cu preocupari in domeniul drepturilor civile si ale minoritatilor.
1. In aprilie 1998, inainte de sedinta Consiliului Europei in care urma sa se discute abandonarea sau continuarea monitorizarii speciale cu privire la Romania la incheierea anului de suspendare temporara a procedurii, organizatia Amnesty International a tinut o conferinta de presa la Strasbourg in care a demonstrat, pe baza investigatiilor proprii si datelor furnizate de organizatii neguvernamentale nationale, a extraselor din presa, a corespondentei cu autoritatile romane si a altor surse de informatii, ca Romania nu isi respectase angajamentele asumate in aprilie 1997. Surprinzator, Guvernul roman a ales calea denigrarii lui Amnesty International iar unele publicatii, posturi de radio si televiziune au dezlantuit o adevarata campanie impotriva organizatiilor neguvernamentale, in principal a celor care se ocupa de respectarea drepturilor omului. Cum aceasta reactie adversa venea la putin timp dupa o alta campanie de presa, in care organizatiile neguvernamentale si fundatiile fusesera acuzate in bloc de vanzari ilegale de autoturisme importate cu scutire de taxa vamala, patru organizatii neguvernamentale romane, recunoscute pe plan national si international, au convocat o conferinta de presa pentru a clarifica situatia. Textul difuzat presei este urmatorul:
„In ultimul timp, reprezentanti ai unor autoritati de stat si unele publicatii si posturi de radio si televiziune au desfasurat adevarate campanii impotriva organizatiilor neguvernamentale care apara drepturile omului contestand corectitudinea pozitiei lor.
Ingrijorate de consecintele acestor manifestari,
Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania–Comitetul Helsinki (APADOR–CH)
Liga Apararii Drepturilor Omului (LADO)
Liga Pro-Europa (LPE)
Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului (SIRDO)
declara urmatoarele:
1. Autoritatile statului roman au datoria de a respecta Constitutia si angajamentele asumate de Romania prin ratificarea unor documente internationale ce devin astfel parte din dreptul intern.
2. Autoritatile statului si unele publicatii inteleg in mod eronat rolul organizatiilor neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului. Garantarea si protejarea exercitarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale constituie responsabilitatea statului roman, prin autoritatile sale centrale si locale. Felul in care autoritatile se achita de aceste obligatii constituie obiectul de activitate al organizatiilor neguvernamentale in Romania, ca si in orice alta tara din lume. In acest scop, printre altele, aceste organizatii semnaleaza cazurile de incalcare a drepturilor si libertatilor, fie ca ele se datoreaza unor lacune ale legilor, fie ca este vorba de abuzuri savarsite de autoritati. Totodata, organizatiile neguvernamentale cer organelor in drept tragerea la raspundere a vinovatilor si remedierea situatiei.
Victimele unor astfel de incalcari pot fi individuale (persoane retinute/arestate si cercetate abuziv, persoane care au fost condamnate in urma unui proces incorect, persoane a caror viata intima este supusa unor imixtiuni din partea autoritatilor, persoane aflate in detentie in conditii total inadecvate, persoane carora li se incalca dreptul de proprietate etc.) sau colective (campanii sau actiuni indreptate impotriva unor minoritati nationale, religioase sau sexuale, obstructionari ale dreptului de asociere sau de manifestare pasnica etc.).
A nega existenta unor violari ale drepturilor omului sau a le minimaliza sub pretextul ca ele ar fi «exceptii nesemnificative» asa cum se intampla in prezent in Romania, nu poate duce decat la inmultirea numarului unor cazuri de acest gen. Cei vinovati de incalcari ale drepturilor omului capata astfel sentimentul imunitatii, ceea ce ii va incuraja si pe altii sa procedeze asemanator, fara teama de a fi trasi la raspundere.
3. Organizatiile semnatare sunt surprinse de reactiile violente ale unor inalti reprezentanti ai statului si ale unor ziaristi fata de semnalele de alarma trase de asociatii — inclusiv internationale — care monitorizeaza modul in care se respecta drepturile omului in Romania. Acuzatiile directe sau indirecte cu privire la «interese obscure» sau la existenta unui «substrat politic» care ar sta la baza criticilor formulate de organizatii neguvernamentale de drepturile omului din tara si din strainatate sunt total nefondate si induc opinia publica in eroare prin discreditarea acestor asociatii.
4. Actuala campanie impotriva organizatiilor neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului are loc in contextul mai larg al incercarii de compromitere a ansamblului asociatiilor si fundatiilor neguvernamentale. In mass-media din ultimele luni acestea au fost acuzate in mod repetat de «afaceri cu masini, tigari, cafea si bauturi alcoolice» introduse in tara «cu scutire de taxe vamale». APADOR–CH, LADO, Liga Pro Europa si SIRDO afirma ca, daca unele organizatii sau fundatii au desfasurat activitati ilegale, organele competente ale statului (Ministerul de Finante, Garda Financiara, Directia Generala a Vamilor etc.) trebuie sa isi faca datoria conform legilor. Culpabilizarea unui intreg sector al societatii civile dauneaza insusi procesului de democratizare a societatii romanesti.
Organizatiile neguvernamentale care apara drepturile omului sunt hotarate sa-si continue activitatea, semnaland incalcarile drepturilor omului si libertatilor fundamentale si recurgand la toate mijloacele legale care le stau la dispozitie.”
2. In mai 1998, trei organizatii neguvernamentale cu preocupari constante in domeniul sistemului penitenciar — APADOR–CH, GRADO (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului) si SIRDO (Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului) — au fost invitate de Directia Generala a Penitenciarelor sa participe la un program de monitorizare a regimului din inchisori. Deoarece propunerea initiala a DGP era confuza si implica participarea in actiunile de monitorizare a reprezentantilor autoritatilor si societatii civile la un loc, cele trei organizatii neguvernamentale au decis sa comunice punctul lor de vedere Directiei Generale a Penitenciarelor:
„Avand in vedere noutatea pe care o reprezinta in Romania initierea unui program privind monitorizarea sistemului penitenciar de catre comunitate prin colective (grupuri) de vizitatori,
Tinand cont de experientele avute de unele ONG-uri — in principal APADOR–CH, GRADO si SIRDO — in acest domeniu,
Considerand ca prin aceasta initiativa se urmareste instaurarea unei monitorizari sistematice si eficiente a penitenciarelor din Romania,
Considerand ca infiintarea unor grupuri eteroclite care sa includa atat reprezentanti ai autoritatilor cat si ai societatii civile nu poate duce la nici un rezultat, compromitand insasi ideea de monitorizare eficienta a sistemului penitenciar,
APADOR–CH, GRADO si SIRDO fac urmatoarele comentarii si propuneri:
1. Monitorizarea sistemului penitenciar de catre comunitate prin colective (grupuri) de vizitatori trebuie sa fie bine definita:
— daca este vorba despre o monitorizare din partea societatii civile, prezenta in aceste grupuri a reprezentantilor autoritatilor centrale sau locale (ministere, politie, parchet etc.) nu se justifica;
— daca monitorizarea este o operatiune echivalenta cu un control de stat prin implicarea reprezentantilor autoritatilor centrale sau locale prezenta unor ONG-uri nu ar avea nici o eficienta;
2. Propuneri:
2.1. Monitorizarea sistemului penitenciar de catre reprezentanti ai societatii civile:
2.1.1. la nivel local, constituirea, in fiecare localitate unde exista un penitenciar, spital penitenciar sau centru de reeducare, a unui grup din minimum cinci persoane format din avocati, doctori, reprezentanti ai unor ONG locale care doresc sa se implice precum si persoane particulare care manifesta interes pentru problematica sistemului penitenciar. Grupurile nu trebuie sa aiba personalitate juridica, unica lor obligatie fiind aceea de a informa atat Directia Generala a Penitenciarelor cat si conducerea penitenciarului local asupra componentei nominale si a oricarei schimbari ulterioare. Aceste grupuri trebuie sa aiba acces nelimitat in penitenciarul din zona, rolul lor fiind de a constata situatia din penitenciarul respectiv si de a sugera solutii. Conducerea penitenciarului local are obligatia de a le pune la dispozitie regulamentul de ordine interioara si de a le da orice lamurire cu privire la organizarea si functionarea penitenciarului. Dupa fiecare vizita a grupului (una pe luna sau ori de cate ori este nevoie), el trebuie sa pregateasca un raport concis asupra constatarilor si sugestiilor. Raportul trebuie semnat de jumatate plus unu din numarul total al membrilor.
Raportul va fi trimis conducerii penitenciarului vizitat, Directiei Generale a Penitenciarelor, Corpului de inspectie a penitenciarelor din Ministerul de Justitie si grupului de ONG-uri care doresc sa se implice la nivel national.
2.1.2. la nivel central, constituirea unui grup de ONG-uri interesate in monitorizarea penitenciarelor. Acest grup va examina rapoartele grupurilor de monitorizare locale si va intocmi sinteze.
APADOR–CH, GRADO si SIRDO se ofera sa pregateasca un punctaj minim ce va trebui urmarit de grupurile locale care monitorizeaza penitenciarele.
2.2. Monitorizarea sistemului penitenciar de catre reprezentanti ai autoritatilor publice centrale si locale prin constituirea unei a doua categorii de grupuri formate din reprezentanti ai acestor autoritati.
Semestrial, sau ori de cate ori este nevoie, reprezentantii celor doua categorii de grupuri de monitorizare vor avea intalniri in timpul carora se vor discuta atat rapoartele centralizate de grupul de ONG-uri constituit la nivel central cat si constatarile grupului format din reprezentanti ai administratiei centrale si locale.
Rezultatele acestor discutii vor fi date publicitatii.
3. APADOR–CH, GRADO si SIRDO precizeaza ca, indiferent de solutia adoptata in final in legatura cu institutionalizarea monitorizarii sistemului penitenciar, vor continua sa-si desfasoare propriile programe cu privire la penitenciare. Implicarea — sau neimplicarea — lor in programul privind monitorizarea sistemului penitenciar de catre comunitate prin colective (grupuri) de vizitatori nu poate afecta in nici un fel continuarea propriilor programe.”
3. APADOR–CH si GRADO au elaborat analize si propuneri cu privire la doua proiecte de lege redactate de Directia Generala a Penitenciarelor privind executarea pedepselor si probatiunea. Dupa informatiile APADOR–CH, o parte din observatiile celor doua asociatii au fost luate in consideratie la finalizarea textelor. Din pacate, pana la sfarsitul anului 1998, proiectele nu au fost discutate de Guvern.
4. O alta situatie in care mai multe organizatii neguvernamentale — inclusiv APADOR–CH — au avut o reactie comuna a fost cazul Eva-Maria Barki. (A se vedea capitolul „Libertatea de exprimare”)
5. La finele anului 1997, APADOR–CH impreuna cu Asociatia Ecumenica a Bisericilor din Romania (AIDRom), Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului (GRADO), Societatea Independenta Romana a Drepturilor Omului (SIRDO) au decis sa constituie Consiliul Roman pentru Refugiati. Fundatie independenta, neguvernamentala, nepartizana politic sau religios, nonprofit, Consiliului Roman pentru Refugiati i s-a conferit personalitate juridica prin sentinta nr. 181/29 iunie 1998 a Tribunalului Bucuresti.
Consiliul Roman pentru Refugiati are drept scop promovarea si apararea prin toate mijloacele legale a drepturilor omului in general, si in particular a drepturilor solicitantilor de azil si ale altor persoane persecutate in tarile de origine sau de domiciliu, in conformitate cu Constitutia Romaniei, Conventia si Protocolul privind statutul refugiatilor, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si alte tratate internationale la care Romania este parte.
Consiliul Roman pentru Refugiati s-a nascut din dorinta organizatiilor fondatoare de a-si coordona si conjuga eforturile, intreprinse pana acum separat, in sprijinul solicitantilor de azil si refugiatilor, prin constituirea unei structuri mai eficiente, democratice, transparente. Fundatia este deschisa pentru aderare si altor persoane fizice si juridice.
Obiectivul imediat al fundatiei este organizarea unei structuri executive, pe baza criteriilor de profesionalism si angajare personala. Pe termen mediu si lung, membrii fundatiei impreuna cu structura executiva vor concepe si derula programe in sprijinul grupurilor tinta mentionate:
— consiliere si asistenta juridica,
— constituire si extindere a unei retele de avocati care sa preia cazuri selectate de Consiliu,
— monitorizare a punctelor de control de la trecerea frontierei si a locurilor de detentie pentru straini,
— constituire a unui centru de documentare si resurse privind problematica strainilor, a refugiatilor si a solicitantilor de azil — monitorizare a initiativelor legislative si imbunatatire a legislatiei existente in domeniu.
III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE
1. Aspecte generale
APADOR–CH a constatat ca nici in anul 1998 nu au fost modificate acele legi — frecvent criticate de organizatii nationale si internationale de drepturile omului — care au relevanta directa pentru raporturile dintre persoanele fizice si politie (Legea Politiei nr. 26/1994, Codul penal, Codul de procedura penala, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor etc.).
Cu toate acestea, ideea demilitarizarii politiei — esentiala pentru normalizarea relatiilor dintre persoanele fizice si politisti — pare a castiga teren. Dupa stiinta APADOR–CH, Ministerul de Interne a redactat doua variante de modificare a Legii 26/1994: una vizand demilitarizarea reala a politiei, cealalta instituind un fel de hibrid de tranzitie in care controlul final ar fi in continuare exercitat la nivelul hipercentralizat actual dar si autoritatile locale civile ar avea un cuvant de spus. Pana la sfarsitul anului 1998, nici una din variante nu a fost insusita de Guvern si transmisa Parlamentului ca initiativa legislativa. In schimb, un proiect de lege care ar fi trebuit introdus in Parlament inca din 1994 — este vorba de Statutul politistului — a fost, in sfarsit, prezentat legislativului. Din pacate, Statutul, care ar mai avea nevoie de unele amendamente pentru a corespunde standardelor europene in domeniu, se refera la o politie civila si deci nu va putea fi adoptat de Parlament decat dupa modificarea Legii Politiei nr. 26/1994.
Problemele de ordin general semnalate in mod repetat de APADOR–CH nu si-au gasit inca solutia legala:
— daca privarea de libertate fara mandat de arestare a unei persoane sub forma retinerii de 24 de ore este o prevedere inclusa atat in Constitutie cat si in Codul penal, conducerea la sectia/postul de politie (prevazuta in plus de Legea politiei), care poate dura tot 24 de ore, nu mai este constitutionala. Ar trebui sa existe o singura perioada de 24 de ore de privare de libertate fara mandat de arestare;
— lipsa aparatorului (ales sau din oficiu) in perioada celor 24 de ore de retinere (plus celelalte 24 de ore de „conducere”). Prezenta avocatului este obligatorie din momentul inceperii urmaririi penale (adica din momentul emiterii primului mandat de arestare preventiva de un procuror) dar nu si in perioada celor posibile 48 de ore de privare de libertate fara mandat;
— tratamentele inumane sau degradante, uneori chiar tortura, aplicate de unii politisti in sectiile/posturile de politie persoanelor retinute sau „conduse” pentru a le determina sa recunoasca una sau mai multe infractiuni. Asociatia a cerut constant ca declaratiile date in absenta aparatorului — deci in perioada de 24 + 24 de ore de privare de libertate fara mandat — sa nu fie luate in consideratie nici de procurori, nici de instantele de judecata;
— intocmirea, cu mare usurinta, a proceselor verbale de amendare pe baza Legii 61/1991 si continuarea practicii ca politia sa ceara instantelor de judecata transformarea amenzilor neplatite in inchisoare contraventionala. In august 1998, Guvernul a inaintat un proiect de lege privind inlocuirea sanctiunii inchisorii contraventionale cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii. Pana la sfarsitul lui decembrie 1998, proiectul nu fusese inca aprobat de Parlament;
— continuarea efectuarii perchezitiei domiciliare cu acordul persoanei vizate. Dupa parerea APADOR–CH, aceasta metoda — prevazuta atat de Codul de procedura penala cat si de Legea politiei — este neconstitutionala (Constitutia Romaniei precizeaza la art. 27 alin. 3: „Perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege.”) si poate da nastere la numeroase abuzuri. APADOR–CH considera ca perchezitia domiciliara — cu exceptia delictului flagrant — trebuie sa se faca numai pe baza mandatului emis de un judecator si nu de procuror. Nu este normal ca procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii penale sa detina si puterea de a emite un astfel de mandat;
— recurgerea relativ frecventa la armele de foc in conditii care, chiar daca sunt legiferate (Legea 26/1994 art. 19 lit. d), nu sunt in concordanta cu prevederile documentelor internationale. Ar trebui avute in vedere in primul rand notiunea de proportionalitate a interventiei politistilor, in raport cu circumstantele si gravitatea faptei.
Pe langa preocuparile amintite, APADOR–CH mentioneaza o alta sursa de tensiune intre populatie si politie si anume raziile. Legea politiei prevede posibilitatea efectuarii raziilor (art. 16 lit. i) dar nu si procedura aferenta. In consecinta, daca nu exista cumva instructiuni „secrete”, trebuie respectate prevederile Codului de procedura penala (mandate de perchezitie, anume ore intre care se poate efectua perchezitia, intocmirea proceselor-verbale de confiscare etc.). APADOR–CH a investigat doua cazuri in care s-au efectuat razii (la Lugoj si in comuna Merisani) si, dupa parerea asociatiei, in nici unul din cazuri nu se justifica o astfel de interventie. Procedura, in momentul de fata, este de a se intocmi un raport din partea politiei locale catre IPJ in care se descriu numeroase situatii — sau posibile situatii — de incalcare a legilor care ar justifica o razie intr-un local, sat, zona. Daca raportul este avizat favorabil de Inspectorul-sef al IPJ, politistii locali impreuna cu militari din brigazile/detasamentele pentru apararea ordinii publice fac o adevarata demonstratie de forta prin numar si dotari tehnice. In cele doua cazuri investigate de APADOR–CH, rezultatele raziilor au fost minime: s-au dat cateva amenzi, nici o persoana condamnata sau in curs de judecare care s-ar fi ascuns in zona nu a fost prinsa, nu s-au gasit droguri, obiecte furate pentru care sa fi existat reclamatii. In schimb, peste 75% din persoanele „conduse” la sectiile de politie in urma celor doua razii s-au plans ca au fost batute de politisti. APADOR–CH mai are cunostinta de actiuni similare ale politiei in Timisoara si Bucuresti. Asociatia nu contesta dreptul politistilor de a organiza razii dar numai daca exista dovezi ca in locul vizat s-au comis — sau sunt pe cale de a se comite — infractiuni si nu pe baza unor simple afirmatii sau supozitii ale informatorilor locali. Asa cum se desfasoara in prezent, raziile au mai degraba rolul de a inspaimanta populatia locala si nu de a depista infractori sau de a preveni infaptuirea unor acte antisociale.
APADOR–CH semnaleaza din nou inegalitatea „armelor” in cazuri de abuzuri comise de politisti. Orice persoana care se considera victima a unui abuz savarsit de un politist se poate plange numai Parchetului militar. Pentru ca un politist sa fie trimis in judecata de Parchetul militar este necesar ca procurorul care instrumenteaza cazul sa aiba la dispozitie dovezi clare si sa fie convins de vinovatia politistului respectiv. Sarcina producerii probelor revine, practic, exclusiv victimei. APADOR–CH aminteste ca, in 1998, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a condamnat Bulgaria (cazul Assenov) pentru incalcarea mai multor drepturi prevazute de Conventia europeana. Relevant si pentru sistemul din Romania este faptul ca reclamantul s-a plans impotriva modului in care Parchetul militar bulgar investigase reclamatia sa cu privire la abuzul comis de unii politisti, investigatie incheiata cu doua solutii de neincepere a urmaririi penale. Curtea de la Strasbourg a considerat ca autoritatile bulgare nu desfasurasera o cercetare reala si impartiala si ca l-au privat pe reclamant de posibilitatea de a ajunge in instanta si a condamnat statul bulgar pentru violarea art. 3 din Conventie.
In aceeasi ordine de idei, APADOR–CH semnaleaza faptul ca insasi Curtea Constitutionala a Romaniei a ajuns la concluzia ca sistemul actual de cercetare din partea Parchetului (inclusiv militar) blocheaza accesul la justitie, garantat de art. 21 din Constitutie. In Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicata in Monitorul oficial nr. 105 din 6 martie 1998, Curtea Constitutionala precizeaza ca: „…fiind vorba de acte si masuri luate de procuror in cursul procesului penal, acestea trebuie sa fie supuse nu numai unui control ierarhic, in cadrul Ministerului Public, dar si controlului din partea instantelor judecatoresti.”(subl.n.). „Acest drept al persoanei este evident in cazul actelor prin care procurorul pune capat conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezolutia de neincepere a urmaririi penale, art. 228 alin. 6 din Codul de procedura penala, scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale, art. 11 pct. 1 lit. b) si c) din Codul de procedura penala. Fiind vorba de acte prin care se infaptuieste justitia, este firesc ca acestea sa fie verificate si confirmate sau infirmate de instantele judecatoresti, singurele autoritati prin a caror activitate se realizeaza justitia (art. 125 alin. 1 din Constitutie.” (subl.n.). Desigur, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii pentru viitor. Dar, atat timp cat nu se modifica in mod corespunzator Codul de procedura penala in sensul precizarii competentelor (la ce nivel al instantei se poate adresa victima, care este rolul judecatorului, ce fel de decizie poate da, cum se aplica decizia etc.), decizia Curtii Constitutionale ramane doar o recunoastere teoretica a deficientei sistemului juridic romanesc.
2. Relatia dintre APADOR–CH si Politie
1998 a fost, din punctul de vedere al relatiilor dintre asociatie si politie, un an al contrastelor.
Sub pretextul unei „mai bune cunoasteri reciproce”, un lucrator din Ministerul de Interne, angajat ca redactor-sef la publicatia „Pentru Patrie”, organ de presa oficial al MI, a avut o foarte lunga discutie, la sediul APADOR–CH cu cele doua copresedinte ale asociatiei. Rezultatul a fost un articol aparut in numarul 6/1998 al revistei, plin de dezinformari, trunchieri si comentarii rauvoitoare la adresa asociatiei. APADOR–CH a remis redactiei un raspuns punctual care, dupa stiinta sa, nu a fost publicat niciodata.
La putin timp dupa aparitia articolului, despre care membri din conducerea IGP au declarat ca nu reprezenta punctul lor de vedere (cu toate ca este vorba despre o publicatie apartinand oficial Ministerului de Interne), APADOR–CH a avut surpriza unei neasteptate schimbari de atitudine din partea IGP: reprezentantii organizatiei care s-au deplasat in tara pentru a investiga cazuri de posibile abuzuri ale politistilor, au avut posibilitatea de a discuta acele cazuri si cu IPJ locale. Desigur, ar fi fost de dorit ca discutiile sa se desfasoare cu politistii direct implicati. Totusi, este un notabil pas inainte in directia normalizarii relatiilor dintre o organizatie neguvernamentala de drepturile omului si autoritatea publica monitorizata.
Un al doilea pas remarcabil s-a produs la sfarsitul lui octombrie 1998, cand IGP si-a dat acordul pentru ca reprezentantii APADOR–CH sa poata vizita aresturile politiei. Anuntarea Directiei de cercetari penale si desemnarea unei persoane care sa-i insoteasca pe reprezentantii APADOR–CH in vizitele din aresturile politiei sunt, desigur, conditii discutabile dar esential ramane acordul de a intra in astfel de locuri de detentie. Un lucru ce mai trebuie semnalat este ca instructiunile nr. 0410/1974 cu privire la aresturi au caracter secret si nu au fost modificate dupa decembrie 1989. Aceste instructiuni erau valabile pentru toate locurile de detentie, deoarece pana dupa decembrie 1989, ele se aflau in subordinea Ministerului de Interne. In 1991, Directia Generala a Penitenciarelor a trecut in subordinea Ministerului de Justitie, iar aresturile politiei au ramas la Ministerul de Interne. In vreme ce DGP a trecut la modificarea — uneori radicala — a instructiunilor din 1974, IGP a continuat sa le aplice ca atare. Teoretic, o persoana este transferata din arestul politiei in penitenciar in momentul in care procurorul care a instrumentat cazul a redactat rechizitoriul, deci a incheiat cercetarea penala. Numai ca intre o persoana care se afla in faza de urmarire penala si una care a fost trimisa in judecata nu trebuie sa existe nici o diferenta: ambele sunt in arest preventiv si ambele beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Or, intre conditiile de detentie din penitenciare si cele din aresturile politiei pentru persoane aflate in arest preventiv exista numeroase diferente rezultate din modificarea si, respectiv, mentinerea instructiunilor 0410/1974:
— in aresturile politiei nu este permisa detinerea obiectelor taioase, inclusiv lame de ras, lucru de mult acceptat in penitenciare;
— in aresturile politiei nu este permisa introducerea aparatelor de radio sau televiziune, ceea ce se aproba de mult in penitenciare. O persoana aflata in arestul unei sectii de politie nu beneficiaza de dreptul minim la informare, exceptand putinele ziare autorizate de conducere;
— in aresturile politiei se poate, inca, recurge la imobilizarea detinutilor cu lanturi, lucru interzis in penitenciare;
— pedeapsa izolarii severe poate fi prelungita pana la 20 de zile consecutiv, in timp ce in penitenciare, durata este de maximum 10 zile;
— in aresturile politiei, retinutii/arestatii nu au voie sa stea culcati pe paturi de la ora desteptarii si pana la ora stingerii. In regula aproape generala, aceasta prevedere nu se mai aplica in penitenciare. A obliga persoane care nu au nimic de facut intre orele 5:00 si 22:00 sa stea — sau sa nu stea — in anume pozitii echivaleaza cu tratament inuman;
— in aresturile politiei, orice discutie intre detinut si aparatorul ales sau din oficiu are loc numai in prezenta si cu acordul ofiterului/procurorului anchetator. Cu alte cuvinte, confidentialitatea relatiei dintre client si avocat este inexistenta. Directia Generala a Penitenciarelor a eradicat — cel putin in principiu — aceasta sursa de incalcare a dreptului la aparare, stabilind regula ca subofiterii de paza sa stea la o distanta de detinut si de avocat care sa nu le permita sa auda ce se discuta. In unele penitenciare, subofiterii de paza raman in afara camerei unde are loc intalnirea.
3. Cazuri aflate in atentia APADOR–CH
a) Cazuri vechi inca nesolutionate de Parchetul militar sau de instantele militare
de judecata
Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)
Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret, unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992, la Centrul pentru minori de la Gaesti. Moartea a survenit la cateva zile dupa ce a implinit 18 ani. Mama lui Radu Daniel Achim a dat in judecata statul. Procesul a inceput in 1997 si, dupa numeroase piedici, in 1998, instanta de apel a retrimis cauza la instanta de fond. APADOR–CH o sprijina moral si material pe mama lui Radu Daniel Achim in desfasurarea procesului.
Tudorel Tanase si familiile Dragnea–Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin, 1995)
In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau, Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase, au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de complicitate la trei spargeri. Cei trei au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips, in repetate randuri, la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i s-a taiat o portiune din intestin iar Constantin Dragnea a avut „norocul” de a se alege numai cu o rana superficiala prin impuscare. Tudorel Tanase a fost judecat si condamnat la un an si doua luni pentru complicitate la talharie. Deoarece la data pronuntarii sentintei, el efectuase aproape integral pedeapsa, a refuzat sa mai faca apel. APADOR–CH are informatii contradictorii cu privire la anchetarea politistilor implicati in incidentul din 1995: pe de o parte, IGP sustinea, in martie 1998, ca Parchetul militar daduse solutia neinceperii urmaririi penale, pe de alta parte, in aprilie 1998, tot IGP informa o personalitate politica britanica interesata de caz ca politistii implicati au fost trimisi in judecata, dosarul aflandu-se pe rolul Tribunalului Militar Bucuresti.
Viorel Constantin (Tandarei, 1995)
Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a ales, pe langa bataie, cu auzul afectat pe viata si cu o substantiala amenda pentru „tulburarea linistii publice”. Dupa un an si doua luni de cercetari, Parchetul militar a trimis in judecata patru din cei cinci politisti si gardieni publici implicati. Tribunalul militar i-a condamnat pe inculpati la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala pe care aceiasi politisti i-o aplicasera lui Viorel Constantin. In apel, Tribunalul militar a considerat ca amenda penala era o pedeapsa prea mare pentru fapta comisa asa ca i-a achitat pe cei patru, transformand amenda penala in sanctiune administrativa. Recursul, judecat in 1998, a confirmat decizia instantei de apel. APADOR–CH considera ca acest caz este scandalos pentru modul in care unii judecatori militari aplica legea si il va sprijini pe Viorel Constantin daca va hotari sa se adreseze Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg.
Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)
Urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, Gabriel Carabulea a fost retinut de politistii de la sectia 14 pe data de 13 aprilie 1996, pentru un minor accident de circulatie. Transferat in aceeasi zi la sectia 9, Carabulea a fost dus, trei zile mai tarziu (pe 16 aprilie), in stare foarte grava, mai intai la Spitalul penitenciar Bucuresti–Jilava, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia, fratele si cativa prieteni care au venit la spital, sustin ca Gabriel Carabulea le-a spus ca a fost „rulat” intr-un covor si batut salbatic de politistii de la sectia 9. Ancheta Parchetului militar s-a incheiat constant cu neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor de la sectia 9, cauza decesului fiind considerata a fi direct legata de accidentul de circulatie din 13 aprilie 1996. Desi sotia lui Gabriel Carabulea nu a mai dorit sa se implice in cercetarile cu privire la moartea sotului ei, fratele decedatului a hotarit sa se adreseze Curtii Europene de la Strasbourg.
Marius Popescu (Buzau, 1996)
Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a ajuns acasa in jurul orei 1:00, in stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri. A fost internat a doua zi, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal Buzau, apoi la Spitalul de urgenta Bucuresti. Diagnosticul era „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale”. De ce ar fi acest caz legat de politisti? Pentru ca, in noaptea de 21 februarie 1996, cand mama si sora sa l-au dezbracat, au gasit intr-un buzunar un proces-verbal de amendare, datat 21 februarie 1996. Parchetul militar a decis, in 1998, neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Buzau ignorand toate argumentele aduse de victima si de APADOR–CH:
— daca in noaptea de 21/22 februarie 1996 Marius Popescu a fost gasit de politisti zacand in stare de inconstienta, cum se explica faptul ca acestia, in loc sa-l duca la spital — conform obligatiilor de serviciu — l-au dus la sectie, unde i s-a intocmit un proces-verbal de amendare?
— cine l-a adus pe Marius Popescu, aflat in stare de afazie, la domiciliu?
— de ce au insistat politistii din Buzau sa se distruga procesul-verbal de amendare si copia aflata la Marius Popescu?
In februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic pentru a se stabili daca semnatura de pe procesul-verbal de amendare era sau nu a sa. Nu a aflat rezultatul nici pana la sfarsitul anului 1998.
Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)
Constantin Balasa a avut un banal accident de circulatie, fara urmari serioase, la jumatatea lunii iunie 1996. Invitat verbal la sediul Politiei rutiere din Targu-Jiu, s-a prezentat pe data de 18 iunie 1996, insotit de fiul sau, atunci in varsta de 11 ani. Speriat de numarul mare de politisti, Constantin Balasa a iesit din sediu, pretextand ca nu avea asupra sa asigurarea auto. A fost readus cu forta inapoi in sectie de trei-patru politisti. I s-a facut rau, si-a pierdut cunostinta si s-a trezit abia la Spitalul judetean. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj la data de 20 iunie 1996 mentiona traumatism cranio-cerebral, excoriatii pe umarul stang, pe torace si la cot si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile de ingrijiri medicale.
Constantin Balasa s-a plans la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor de la Targu-Jiu. Prima solutie a Parchetului a fost de neincepere a urmaririi penale (13 noiembrie 1996) si a fost contestata de victima la Sectia Parchetelor Militare, la 27 februarie 1997. Sectia Parchetelor Militar a infirmat prima solutie si a dispus completarea cercetarilor.
La 20 februarie 1997, deci la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost convocat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu-Jiu, unde a aflat cu stupoare ca a fost trimis in judecata pentru „distrugere si ultraj”. Daca prima acuzatie — de distrugere a masinii politiei in timpul transportarii sale de la sectie la spital, distrugere ce consta in „deteriorarea instalatiei de dezaburizare, a unui inchizator de portiera, unui maner si unui ornament prag spate” — se contura oarecum de la sfarsitul lunii octombrie 1996, ultrajul era o noutate. Se pare ca unul din subofiterii implicati in incidentul din 18 iunie 1996 obtinuse un certificat medico-legal din care rezulta ca, in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale.
Procesul in care este inculpat Constantin Balasa se afla pe rolul Judecatoriei Pitesti, in urma cererii de stramutare a dosarului.
Dupa stiinta APADOR–CH, Parchetul militar nu finalizase, pana la sfarsitul anului 1998, cercetarile cu privire la abuzul savarsit de politistii din Targu-Jiu in iunie 1996.
Asociatia considera cazul Constantin Balasa drept un exemplu flagrant de „rasturnare de situatie” in care victima unui abuz al politistilor este transformata in infractor.
APADOR–CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru distrugere si ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie echitabila din partea Parchetului militar.
Danut Iordache (Bucuresti, 1997)
Pe data de 3 februarie 1997, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in casa familiei Iordache si, fara a prezenta mandat sau a cere consimtamantul scris al locatarilor, au efectuat o perchezitie. Dupa circa o ora, au plecat luandu-l pe Danut Iordache la sectie. Acesta a fost pus in libertate abia pe 5 februarie dupa-amiaza, depasindu-se cu mult cele 24 de ore de retinere prevazute de legea penala. Nu poate fi invocata nici „conducerea la sectie” (prevedere neconstitutionala a art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994) deoarece aceasta masura se ia cand nu poate fi stabilita identitatea persoanei suspecte, ceea ce nu era cazul, de vreme ce Danut Iordache a fost luat de la domiciliu. Daca a existat un mandat de arestare preventiva, acesta ar fi fost emis pentru minimum 5 zile si atunci cum se explica punerea in libertate a lui Danut Iordache dupa doua zile si jumatate?
Cert este ca, pe 5 februarie, Danut Iordache prezenta urme vizibile de lovituri. Certificatul medico-legal din 6 februarie 1998 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept”, „fractura mandibulara–ram orizontal drept” (constatata de Spitalul de urgenta, inclusiv pe baza examenului radiologic) si recomanda „50-55 zile de ingrijiri medicale.”
Pe data de 19 februarie 1997, politistii au facut o noua perchezitie la familia Iordache si l-au retinut din nou pe Danut. Acesta se afla in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava.
Pe 4 aprilie 1997, Danut Iordache a adresat Parchetului militar o plangere impotriva politistilor de la sectia 14, in legatura cu cele intamplate in perioada 3–5 februarie 1997.
Intrucat pana la sfarsitul anului 1997 Parchetul militar nu solutionase cazul, reprezentantii APADOR–CH s-au deplasat la Penitenciarul Bucuresti–Jilava, in mai 1998 si, dupa discutia cu Danut Iordache, au trimis Sectiei Parchetelor Militare urmatoarea scrisoare:
„Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului–Comitetul Helsinki (APADOR–CH) a adus la cunostinta Parchetului (adresa nr. 50/15 mai 1997) cazul lui Danut Iordache, domiciliat in strada George Georgescu nr. 30, sector 4, Bucuresti, retinut timp de doua zile si jumatate de politisti de la sectia 14 Politie, in perioada 3–5 februarie 1997. Danut Iordache afirma ca a fost torturat timp de doua zile si doua nopti in sectia de politie, metodele folosite fiind «macavela» si «rotisorul». In «pauze», Danut Iordache sustine ca a fost tinut intr-un garaj din spatele sectiei de politie, in frig, la un loc cu cainii politisti lasati liberi, este drept, cu botnite. Tortura a avut drept scop obtinerea recunoasterii ca victima, impreuna cu alte doua persoane, ar fi comis mai multe spargeri in diverse locuinte.
Danut Iordache s-a plans la Parchetul Militar in legatura cu modul in care a fost tratat de col. Florin Patroiu si de subofiterii Mihai Popa si Branduseasa. Victima are un certificat medico-legal, aflat la dosar, care mentioneaza 55 de zile ingrijiri medicale.
Danut Iordache, aflat in arest preventiv in Penitenciarul Bucuresti, acuza si in prezent dureri de cap zilnice si frecvente crize de epistaxis.
APADOR–CH va roaga sa dispuneti efectuarea unei anchete temeinice asupra acestui caz pe care il considera deosebit de grav.
APADOR–CH reaminteste ca tortura si tratamentele inumane sau degradante sunt interzise atat prin legi interne cat si prin documente internationale ratificate de Romania.”
Belmondo Cobzaru (Mangalia, 1997)
In seara zilei de 4 iulie 1997, Belmondo Cobzaru a parasit pentru o jumatate de ora apartamentul in care traia impreuna cu concubina sa Steluta Mecu. La intoarcere, a batut la usa dar nu i-a deschis nimeni. Alarmat, s-a hotarat sa sparga usa in prezenta unei vecine. A constatat ca Steluta Mecu nu se afla in apartament si a coborat imediat in strada, moment in care l-a vazut pe cumnatul concubinei, Crinel Marin, insotit de trei persoane, venind spre el cu un aer extrem de amenintator si strigandu-i ca a spart apartamentul ca sa fure. Belmondo Cobzaru sustine ca, fiind in inferioritate, a preferat sa o ia la fuga, evitand, astfel, eventuale agresiuni fizice.
Scurt timp dupa aceea, a auzit la aparatul de emisie-receptie al unui politist instructiuni pentru depistarea unui individ. Dandu-si seama ca el era cel cautat, s-a dus direct la sectia de politie. Pe drum, s-a intalnit cu o prietena careia i-a relatat cele intamplate si care l-a insotit la politie.
Belmondo Cobzaru sustine ca a fost batut in sectia de politie de plt.-maj. Gheorghe Gavrila si Didel Curiu, cu participarea (sau in prezenta) a inca patru persoane imbracate civil. El declara ca a fost lovit cu pumnii si cu picioarele pana i-a dat sangele pe nas, dupa care i s-a pus un ziar pe ceafa si a fost batut cu un baston de lemn. A fost obligat sa semneze o declaratie din care rezulta ca fusese batut de cumnatul Stelutei Mecu si de cei care il insotisera.
I s-a dat drumul dupa circa doua ore. Vazand in ce stare se afla, tatal lui Belmondo l-a dus chiar in acea noapte la spitalul din Mangalia, de unde a fost trimis la sectia de neurochirurgie a Spitalului judetean Constanta. Certificatul medico-legal din 7 iulie 1997 mentioneaza „tumefactii occipitale”, „degetele 3–4 de la mana dreapta tumefiate si echimozate”, echimoze pe torace, coapsa si gamba dreapta. Concluzia este ca „necesita 14-15 zile ingrijiri medicale”.
Belmondo Cobzaru a depus plangeri impotriva politistilor din Mangalia atat la Ministerul de Interne cat si la Parchetul militar. Parchetul militar Constanta a dat solutia neinceperii urmaririi penale iar, in 1998, Sectia Parchetelor Militare a confirmat decizia.
APADOR–CH considera ca situatia lui Belmondo Cobzaru, privat de accesul la justitie prin doua decizii de neincepere a urmaririi penale date de Parchetul militar este asemanatoare cu cazul Assenov vs. Bulgaria. Daca victima va decide sa se adreseze Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, asociatia il va sustine.
Alte cazuri semnalate de APADOR–CH (a se vedea raportul anual al asociatiei pe 1997), inca nerezolvate de Parchetul militar sau solutionate prin neinceperea urmaririi penale:
Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997) — a reclamat ca a fost batut de politisti de la sectia 4, la data de 27 februarie 1997 si ca s-a incercat internarea sa cu forta la Spitalul Balaceanca. Are certificat medico-legal, precum si adresa de la Spitalul Bagdasar, unde a fost dus dupa ce s-a renuntat la ideea „Balaceanca”, prin care se atesta ca Nicolae Grigore nu are probleme care sa tina de psihiatrie. A fost amendat pe baza Legii 61/91. Nici el, nici APADOR–CH, nu au primit vreun raspuns scris cu privire la o eventuala solutie a parchetului militar;
Costica Nazaru (Braila, 1997) — a reclamat ca, la data de 13 mai 1997, a fost agresat de cinci civili care s-au recomandat a fi „de la politie”, apoi dus cu forta la sediul politiei din strada Galati, unde a fost din nou lovit si amenintat si, in cele din urma amendat pe baza Legii 61/91. Are certificat medico-legal si martori. Nici el, nici APADOR–CH nu au primit raspuns din partea Parchetului militar;
Ioan Bursuc (Piatra Neamt, 1997) — a reclamat violentele la care a fost supus de un grup de politisti la data de 27 ianuarie 1997, mai intai intr-un local public si apoi in sectia de politie. Are certificat medico-legal, precum si certificate medicale emise de alte autoritati medicale si martori. Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, iar Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt a hotarit trimiterea in judecata a lui Ioan Bursuc pentru ultraj cu violenta la adresa acestora;
Adrian Matei (Bucuresti, 1997), Ioana Enuta (comuna Berceni, judetul Ilfov, 1997), Olga Pusnei (Piatra Neamt, 1997), Vasile Holindrariu (Piatra Neamt, 1997), Pantelimon Zait (comuna Tasca, judetul Neamt, 1996), Dumitru Auras Marcu (comuna Razvad, judetul Dambovita, 1997) sunt toate cazuri in care victimele reclama comportamentul brutal al politistilor si in care Parchetul militar a dat solutia neinceperii urmaririi penale.
b) Cazuri investigate de APADOR–CH in 1998
1. Purtare/cercetare abuziva, tortura
Alexandru Iloaiei (Tandarei, judetul Ialomita)
In seara zilei de 30 aprilie 1998, sotii Alexandru si Florica Iloaiei, impreuna cu doi prieteni — Marian Stanciu si Ionela Preda — au intrat in restaurantul „Gambrinus”, in jurul orei 23:00. Au baut o bere si au inchiriat masa de biliard. Lt.-maj. de politie Manolache, aflat in stare de ebrietate, le-a cerut sa-i cedeze masa de biliard. La refuzul celor patru, locotenentul i-a amenintat „ca-i aranjeaza el”. Considerand discutia doar un incident minor, cei patru nu i-au dat importanta si au inceput sa joace biliard. Cateva minute mai tarziu, Alexandru Iloaiei a primit o puternica lovitura la cap si a cazut la podea in stare de semiinconstienta. Marian Stanciu si Ionela Preda au vazut foarte clar cine l-a lovit, anume sergentul major Ion Tudor, dar nu au vazut cu ce. O simpla lovitura cu pumnul nu putea produce o rana care sa sangereze. Rana are si o forma ciudata ce seamana cu litera Y. Marian Stanciu a fost si el lovit in fata de acelasi sergent major, „ajutat” de gardianul public Vasile Tudor, totul petrecandu-se sub ochii lt.-maj. Manolache.
Alexandru si Florica Iloaiei, impreuna cu Marian Stanciu si Ionela Preda s-au dus la politie, unde au depus plangere, apoi la spitalul din Tandarei unde Alexandru Iloaiei a fost internat (in jurul orei 3:30) cu diagnosticul „traumatism cranian — comotie cerebrala”. Trebuie mentionat ca pe adeverinta medicala eliberata ulterior de spitalul din Tandarei (la 8 mai 1998) apare si mentiunea „stare de ebrietate”, lucru negat categoric de familia Iloaiei si de prietenii lor. Un aspect extrem de grav este ca, timp de trei zile cat a fost internat la Tandarei, Alexandru Iloaiei a fost tinut sub observatie fara a i se face vreun tratament sau examen de specialitate, toata ingrijirea medicala limitandu-se la administrarea de analgezice. Pe data de 3 mai, a fost transferat la spitalul judetean Slobozia unde a fost imediat internat la sectia de reanimare timp de 24 de ore si apoi transferat la sectia de chirurgie unde a ramas pana la data de 18 mai 1998 Diagnosticul de pe biletul de iesire din spital (din 18 mai — foaie de observatie nr 9795) este: „traumatism cranian acut inchis cu comotie cerebrala”.
Alexandru Iloaiei a stat in spital in total 19 zile. In toata aceasta perioada a fost vizitat in mod repetat de diversi politisti, inclusiv de comandantul Politiei Tandarei, toti propunandu-i „sa-l ierte pe serg.-maj. Ion Tudor”, „sa se impace”, „sa ajunga la o intelegere”. Propuneri similare au fost facute si sotiei victimei. Politistii au facut frecvent aluzie la un alt caz petrecut in Tandarei in 1995, cand Viorel Constantin a fost batut intr-o discoteca, in prezenta a numerosi martori, de un grup de politisti si gardieni din care facea parte acelasi Ion Tudor. Curtea militara de Apel a dat castig de cauza politistilor care l-au agresat pe Viorel Constantin, condamnati initial la o amenda penala minora, transformata, in apel, in amenda administrativa si confirmata la recurs. In acest fel, politistii si gardienii implicati nu vor avea cazier si nu vor fi scosi din randurile politiei. Dupa toate aparentele, serg.-maj. Ion Tudor a recidivat in cazul lui Alexandru Iloaiei.
A doua zi dupa iesirea din spital, Alexandru Iloaiei s-a prezentat, cu documentele de spital, la medicul legist. Laboratorul de medicina legala Slobozia i-a eliberat, la data de 26 mai 1998, certificatul medico-legal nr. 436 care mentioneaza ca „necesita 2 (doua)-3 (trei) zile de ingrijiri medicale de la data producerii traumatismului daca nu survin complicatii”! Asadar, medicul legist Adrian Jipescu a ignorat total cele 19 zile de spitalizare.
La restaurantul „Gambrinus”, tanara care servise la bar in seara de 30 aprilie a declarat ca l-a vazut pe Alexandru Iloaiei cazut la podea dar nu stie nici cine l-a lovit, nici de ce. A admis ca a existat un conflict intre serg.-maj. Ion Tudor, secondat de gardianul public Vasile Tudor, si familia Iloaiei. Nu a mentionat numele lt.-maj. Manolache, prezent in acea seara in restaurant. O declaratie similara a fost data la politie.
Alexandru Iloaiei a depus plangere la Sectia militara a Parchetelor de pe langa Curtea Suprema de Justitie (prin posta cu confirmare de primire — rec. 4391/7 mai 1998).
Mai trebuie precizat ca Alexandru Iloaiei avea un contract de reparatii/zugraveli pe care ar fi trebuit sa-l execute incepand cu data de 1 mai 1998. Aflat in imposibilitatea de a-si indeplini obligatia, el a fost nevoit sa delege pe altcineva pentru executarea contractului.
APADOR–CH a sugerat in repetate randuri ca politistii cercetati de Parchetele militare sa fie, in functie de gravitatea acuzatiilor, suspendati sau mutati in alta sectie/post de politie sau trecuti intr-o munca administrativa, pana la solutionarea cazului respectiv. Acest lucru nu s-a intamplat la Tandarei, iar rezultatul este ca un politist deja trimis in judecata pentru purtare abuziva, a comis — dupa toate aparentele — un nou abuz.
Nepasarea cu care victima Alexandru Iloaiei a fost tratata la spitalul Tandarei in primele trei zile dupa incident, putea avea consecinte tragice. Acest aspect foarte grav a fost reclamat de victima la Ministerul Sanatatii.
Certificatul medico-legal emis de laboratorul din Slobozia, cu ignorarea documentelor medicale prezentate de victima, sugereaza o incercare de minimalizare a efectelor abuzului savarsit de politistul din Tandarei. Din pacate, prin interpretarea limitativa a Codului de procedura penala, procurorii militari tin cont numai de certificatul medico-legal. Aceasta exclusivitate acordata IML, cu ignorarea tuturor celorlalte institutii medicale, este una din sursele nenumaratelor solutii de neincepere a urmaririi penale dictate de parchetele militare in cazuri in care politistii sunt acuzati de savarsirea unor abuzuri impotriva persoanelor fizice.
Insistenta cu care politistii din Tandarei au cautat sa convinga familia Iloaiei sa nu depuna plangere impotriva serg.-maj. Ion Tudor, a gardianului public Vasile Tudor si a lt.-maj. Manolache nu poate fi interpretata decat ca o recunoastere a abuzului comis in seara de 30 aprilie 1998.
Inspectoratul General de Politie a trimis APADOR–CH comentariile sale in legatura cu acest caz, din care rezulta ca „a avut loc o altercatie intre familia Iloaiei, Preda Ionela si Stanciu Marian, pe de o parte, si gardianul public Tudor Marian, pe de alta parte, acesta din urma fiind frate cu plt. Tudor Ion, subofiter in cadrul Politiei orasului Tandarei”… „discutiile contradictorii si incidentul s-au iscat intre gardianul Tudor Marian, care l-a lovit peste fata si Iloaiei Alexandru, acesta cazand si lovindu-se cu capul de masa de biliard” (subl.n.). In raspunsul IGP se mentioneaza si declaratia plt. Tudor Ion care sustine ca „Iloaiei Alexandru l-a lovit cu pumnul in fata, motiv care l-a determinat in consecinta pe Tudor Marian sa-l loveasca pe Iloaiei Alexandru, care a cazut, in cadere lovindu-se cu capul de masa de biliard.”
IGP mai precizeaza ca dosarul plutonierului Tudor Ion a fost inaintat parchetului militar.
Sebastian Fitzek (Bucuresti)
In ziua de 21 august 1998, Sebastian Fitzek, in varsta de 16 ani, elev la Seminarul teologic catolic din Bucuresti a ajutat un coleg care nu cunostea Capitala sa gaseasca adresa unei rude pe care nu o mai vazuse de multi ani. Intrucat persoana respectiva nu era acasa, cei doi tineri au sunat la usa unei vecine si s-au interesat daca acea ruda mai locuia acolo sau nu. La raspunsul afirmativ, cei doi tineri au spus ca vor reveni mai tarziu. In jurul orei 14:00 ei s-au intors la adresa respectiva si au avut surpriza de a li se pune imediat catusele de un grup de politisti (unul in uniforma — sublocotenentul Boncu — si trei in civil) si a fi condusi — fara nici o explicatie — la sectia 21 Politie. Aici, pe langa faptul ca au dat declaratii, li s-au luat amprentele si au fost fotografiati. Un politist in civil l-a lovit pe Sebastian Fitzek atat de puternic peste fata incat i-a produs un „traumatism ureche stg. cu fisura timpanului stg.”, dupa cum se precizeaza in adeverinta medicala nr. 1933/24 august 1998, eliberata de Spitalul de copii „Dr. Victor Gomoiu”.
In plus, conform celor afirmate de victima, politistii au facut comentarii rauvoitoare la adresa bisericii catolice si au cerut tinerilor sa cante psalmi in sectie! Acest gen de purtare din partea politistilor echivaleaza — in opinia APADOR–CH — cu tratament degradant.
Anuntat de politie, tatal lui Sebastian a venit imediat la sectie. Pentru lamurirea deplina a situatiei, el, impreuna cu cei doi tineri, s-au dus din nou la adresa cautata si au revenit la sectie insotiti de una din matusi, care a confirmat integral declaratiile tinerilor. Politistii s-au marginit la a declara ca „se mai intampla greseli”.
Familia Fitzek a adresat o plangere Parchetului militar Bucuresti (nr. 604 din 2.09.1998) in legatura cu tratamentul aplicat tanarului de 16 ani. Al doilea tanar implicat in acest incident a parasit Romania pentru o perioada de timp nedeterminata.
Pana la sfarsitul anului 1998, nu s-a primit nici un raspuns de la Parchetul militar.
Marin Cornea (Bucuresti)
Marin Cornea din satul Dracea, comuna Crangu, judetul Teleorman, aflat in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava, s-a plans cu privire la modul brutal in care a fost tratat de politisti de la sectia 20 din Bucuresti, in lunile aprilie–mai 1998.
Conform declaratiilor sale, in seara zilei de 11 aprilie 1998, Marin Cornea a fost luat de o patrula de politie din barul „Cloraz Impex. SRL”, str. Orhideelor nr. 37 Bucuresti si dus intr-o cladire (un institut?) de langa statia CFR Basarab. A fost perchezitionat si s-a gasit asupra sa suma de 250.000 lei. Initial, politistii i-au spus ca ii confisca intreaga suma dar, la insistentele sale, i-au returnat 120.000. Nu i s-a dat nici o dovada pentru suma retinuta. Subofiterii l-au acuzat ca ar fi autorul unei talharii ce avusese loc cu cateva ore mai devreme. Marin Cornea a negat ca ar fi comis vreo infractiune. A fost lovit in mod repetat de unul din subofiteri.
In jurul orei 22:00, a fost dus cu o masina a politiei la sectia 20 din Crangasi. Timp de cateva ore, un politist civil (despre care Marin Cornea a aflat ulterior ca ar face parte din serviciul judiciar al sectiei) si alti politisti l-au batut pentru a recunoaste talharia. Marin Cornea sustine ca dimineata a cedat fizic si psihic si a dat o declaratie dictata de politisti. Dupa mai putin de doua ore a fost preluat de capitanul Barbu care i-a aplicat acelasi tratament.
Pe data de 13 aprilie a fost dus la Parchet unde i s-a emis mandat de arestare de 5 zile, cu conditia ca organele de cercetare penala sa faca proba vinovatiei sale. Cu alte cuvinte, la acea data, singura proba impotriva lui Marin Cornea era propria declaratie data dupa o noapte de tratament inuman.
Pe 15 aprilie este dus din nou la Parchet si i se aduce la cunostinta ca este invinuit de comiterea infractiunii de talharie. Ca fapt divers, avocatul din oficiu prezent la Parchet l-a indemnat insistent pe Marin Cornea sa-si recunoasca fapta, caci „va fi bine pentru el”. Inculpatul afirma ca a aflat ulterior ca acel avocat fusese si el politist si chiar coleg cu capitanul Barbu.
Pe data de 7 mai, instanta i-a prelungit mandatul de arestare preventiva. Marin Cornea a incercat sa spuna in instanta ce i se intamplase la politie dar nu a fost ascultat. La revenirea in arestul sectiei de politie 20 a fost din nou batut, iar pe 10 mai a fost internat la Spitalul penitenciar Bucuresti. Marin Cornea afirma ca varsa atata sange incat cei de la spital au refuzat, initial, sa-l interneze. Starea sa se datora batailor — sustine inculpatul. Diagnosticul la internare este insa TBC pulmonar.
Pe data de 5 noiembrie, Marin Cornea a avut primul termen de judecata la TMB sectia a 2-a penala (dosarul 1293/98), ocazie cu care si-a putut citi, pentru prima oara, rechizitoriul. Din mai pana in noiembrie, inculpatul nu a mai fost dus la instanta pentru prelungirea mandatului de arestare preventiva.
Marin Cornea a facut plangere la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti (nr. 461/iulie 1998) cu privire la modul in care a fost tratat de politisti. A fost audiat de maiorul magistrat Alexandru in luna septembrie.
Marin Cornea sustine ca a fost batut de politisti mai intai la „institut” (?!) si apoi in sectia 20. Este evident ca nici politistii direct implicati, nici colegii lor nu vor recunoaste acest lucru. Singurii sai martori ar putea fi persoanele aflate in arestul politiei care l-au vazut cand a fost adus dupa interogatoriu. Nu are — si nici nu avea cum sa obtina — certificat medico-legal.
APADOR–CH precizeaza ca primeste numeroase plangeri similare, dar, pentru ca victimele nu au cum sa obtina nici certificate medico-legale si nu au nici martori, ele prefera sa nu declanseze procedurile legale care, mai mult ca sigur, in aceste circumstante, nu le-ar da castig de cauza. Asociatia considera ca plangerea lui Marin Cornea este credibila si crede ca Parchetul militar trebuie sa demonstreze daca victima are — sau nu — dreptate. Cu alte cuvinte, le revine autoritatilor sarcina de a efectua investigatii complete si impartiale si nu de a obliga — ca pana acum — reclamantul sa produca toate probele.
Razvan Dragus (Galati)
Razvan Dragus face parte dintr-o familie stabilita in Germania, in 1990. El este singurul care s-a repatriat pana acum, dupa ce si-a terminat studiile muzicale.
In noaptea de 15/16 august, in jurul orei 12:30-1:00, Razvan Dragus se indrepta spre casa, impreuna cu doi prieteni. A oprit masina in dreptul unui magazin particular si toti trei s-au dat jos. Vazand ca magazinul era inchis, ei au revenit la masina si, in acel moment, Razvan a fost agresat de doi tineri aflati in stare de ebrietate. Loviturile primite i-au provocat echimoze si excoriatii la buze si fractura coronara a doi incisivi superiori. Razvan Dragus afirma ca nu ii cunostea pe agresori si ca nu avusese nici un conflict anterior cu nici unul din ei.
Razvan Dragus s-a dus acasa si, impreuna cu fratele sau — aflat in vacanta in Romania — si trei prieteni, a plecat spre spitalul judetean. Pe drum, s-au reintalnit cu agresorii care, de data aceasta, se aflau intr-un grup de circa 15 persoane. S-au schimbat lovituri, insulte si amenintari de ambele parti, pana cand fratii Dragus si prietenii lor s-au retras. De retinut ca tanarul care il lovise pe Razvan Dragus la gura in primul incident si care participase si la al doilea, le-a strigat ca „o sa-i aranjeze pe toti pentru ca tatal sau este sef la politie”. Razvan s-a dus apoi la spital si de acolo la policlinica, unde a primit primele ingrijiri medicale.
Duminica 16 august, spre pranz, doi politisti in civil (locotenentul Dobre si un subofiter) s-au prezentat acasa la Razvan Dragus cu intentia de a-l duce la politie. Alti doi politisti asteptau pe scara si inca doi la duba cu care venisera. Asadar, in total sase politisti s-au deplasat pentru a „conduce” sau a „retine” o persoana. Intamplator, la Dragus acasa se aflau si prietenii implicati in incidentele din noaptea precedenta si un vechi prieten al familiei. Acesta din urma, cunoscator al legilor, a reusit sa detensioneze situatia si a mers, impreuna cu tinerii, la politie. Acolo tinerii au dat declaratii in legatura cu cele intamplate in noaptea precedenta. Razvan Dragus afirma ca atat el cat si fratele sau au fost supusi unor amenintari si intimidari din partea politistilor. Fratii Dragus si prietenii lor au fost tinuti in sectia de politie pana la ora 23:00. In jurul orei 22:00, au fost adusi toti intr-o camera unde a aparut si Mihai Tanase, fiul colonelului Tanase care este adjunct al sefului Politiei municipiului Galati. Razvan Dragus afirma ca Mihai Tanase, participant la ambele incidente din noaptea de 15/16 august, a fost unul din cei care l-au lovit. Mihai Tanase a declarat in fata tinerilor si a politistilor ca el nu a lovit pe nimeni in acele incidente si ca, de fapt, el fusese cel lovit de persoanele prezente in camera.
Luni 17 august, Razvan Dragus s-a prezentat la IML Galati pentru a obtine certificat medico-legal. Acolo a avut surpriza sa-l intalneasca pe insusi colonelul Tanase, care venise cu masina politiei. Documentul medico-legal ce i s-a eliberat dupa multiple insistente (nr. 1741 din 17 august 1998) mentioneaza excoriatiile si fractura coronara a incisivilor precum si faptul ca Razvan Dragus se plangea de dureri de cap si in zona „hemitorace drept spate” si concluzioneaza ca tanarul „necesita 7-8 (sapte-opt) zile de ingrijiri medicale pentru vindecare, cu protezarea dintilor vatamati, de la data producerii, daca nu survin complicatii”.
Razvan Dragus a facut plangere direct la Inspectoratul de Politie al judetului Galati pentru loviturile primite in noaptea de 15–16 august, plangere depusa pe 18 august si inregistrata sub numarul 13703.
Razvan Dragus sustine ca, de la data incidentului, a fost oprit de mai multe ori de politisti de la circulatie, sub diverse pretexte si chiar amenintat direct.
Domnul Inspector general Luca Iamandi a cerut ca investigatiile in conflictul dintre grupurile Mihai Tanase si Razvan Dragus sa fie preluate de IPJ, tocmai pentru a elimina orice suspiciune cu privire la impartialitatea cercetarilor efectuate de Politia municipala Galati, in cadrul careia activeaza tatal lui Mihai Tanase ca adjunct al sefului politiei. Dar acest lucru s-a intamplat abia pe 18 august, dupa depunerea plangerii lui Razvan Dragus, iar politia municipala organizase deja descinderea la domiciliu si interogarea timp de 11 de ore a lui si a prietenilor sai pe data de 16 august.
S-a ridicat problema descinderii grupului de sase politisti din ziua de duminica 16 august. Aceasta, deoarece nimeni nu depusese inca vreo plangere in legatura cu evenimentele din noaptea precedenta. Razvan Dragus a depus plangerea la IPJ pe data de 18 august, iar din partea grupului Mihai Tanase, un tanar pe nume Tarala — internat in spital — a facut plangere tot pe data de 18. Trebuie mentionat ca, pana la data discutiei reprezentantilor APADOR–CH cu IPJ, Mihai Tanase nu depusese nici plangere impotriva lui Razvan Dragus sau a prietenilor lui si nici certificatul medico-legal. De altfel, la intrebarea privind cine reclamase incidentul, conducerea IPJ a evitat un raspuns concret prin formule de genul „poate un telefon anonim” sau „un cetatean indignat” dar ca oricum nu asta este important. Este greu de crezut ca politia nu are o evidenta a plangerilor si apelurilor primite si a autorilor acestora, mai ales atunci cand in urma acestora se si intreprind actiuni concrete.
Neexistand nici o plangere sau sesizare pe data de 16 august, se poate conchide ca descinderea politistilor si retinerea lui Razvan Dragus si a prietenilor sai s-au datorat faptului ca Mihai Tanase, unul din participantii directi la incidentele din noaptea precedenta, este fiul colonelului Tanase.
APADOR–CH considera ca descinderea din ziua de 16 august la domiciliul lui Razvan Dragus este nelegala. APADOR–CH subliniaza ca art. 180 din Codul penal prevede la alin. 2 si 3 ca in situatia in care „lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare ingrijiri medicale de cel mult 20 de zile…” „actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate” (subl.n.). Iar art. 279 din Codul de procedura penala prevede ca „Plangerea prealabila se adreseaza: a) instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal in art. 180,…” (subl.n.). Asadar, in situatia creata de incidentele din noaptea de 15/16 august, politia nu avea competenta de a interveni in nici un fel.
In raspunsul primit de la IGP, se precizeaza ca „ori de cate ori la spital se prezinta un cetatean prezentand leziuni corporale despre care acesta declara ca au fost provocate in urma unei agresiuni, unitatea sanitara sesizeaza organul de politie pe raza caruia s-a savarsit incidentul. Asa s-ar putea explica faptul ca in data de 16 august 1998, organele de politie s-au deplasat la domiciliul numitului Razvan Dragus, solicitandu-i sa le insoteasca.” (subl.n.). Se mai mentioneaza si ca politia este autorizata sa cerceteze cazuri de „lovire sau alte violente” si „vatamare corporala” „urmand a-si declina competenta ulterior, in favoarea judecatoriei…”. Avand in vedere dispozitiile penale deja mentionate, APADOR–CH continua sa considere ca interventia politiei in acest caz a fost nelegala.
Cazurile din comuna Nereju, judetul Vrancea
Comuna Nereju, de care mai depind, din punct de vedere administrativ, alte patru sate, este situata la circa 75 km de Focsani si numara cam 5.000 de locuitori. Fiind situata in zona muntoasa, locuitorii nu au alte surse de venituri decat padurea si cresterea animalelor. Nu exista terenuri cu care taranii ar putea fi improprietariti asa incat cine nu are animale nu are alta posibilitate de supravietuire decat taiatul copacilor din padure, legal sau ilegal. In unele situatii, aspectul ilegal al acestei activitati a fost provocat chiar de padurari care, dupa ce au angajat unii sateni la taiat, le-au oferit ca plata lemne in loc de bani, evident, fara nici un document. Politistii din Nereju i-au surprins in mod repetat cu „transport ilegal de lemne”, le-au confiscat materialul si i-au si amendat.
Multi sustin ca bataia este practica obisnuita a politistilor, cu bastoane, pumni si picioare. Amenintarea cu pistolul este si ea una din metodele favorite ale politistilor, in special a lui Valentin Gaina. A bea pe gratis in localurile din sat si a cere sa fie serviti chiar si in toiul noptii, dupa ora inchiderii, este un lucru de acum obisnuit pentru politisti. Toader Dragu, proprietar al unui mic local, a povestit cu amanunte doua astfel de „descinderi” dupa ora inchiderii, petrecute de curand: la prima, nevasta lui Dragu, in acel moment singura cu copiii, a fost injurata, insultata si amenintata cand a refuzat sa-i serveasca dupa inchidere; a doua oara, plt. Valentin Gaina a scos pistolul si l-a amenintat pe Toader Dragu ca il impusca daca nu deschide localul. Cand s-a plans a doua zi sefului de post, Gelu Vlad, acesta i-a raspuns ironic „Da’ ce vroiai, ma, sa scoata? O furca?”. Toader Dragu a mai avut si altfel de experiente cu politistii. El face aprovizionarea micului local cu o Dacie, autoturism proprietate personala. In luna august, revenea la Nereju cu masina incarcata. Politistii l-au oprit, i-au controlat marfa si actele si au descoperit ca ii lipseau documentele pentru trei navete de bauturi. I-au confiscat marfa (procesul-verbal de confiscare fiind scris pe un petic de hartie fara antet, fara numar de inregistrare si cu doua semnaturi indescifrabile) si i-au dat o amenda de 300.000 lei. Omul, care stia ca luase toata marfa cu acte in regula, a facut din nou drumul pana la Focsani, a luat factura uitata si s-a prezentat cu ea a doua zi la postul de politie. Orice insistenta a sa a fost inutila, raspunsul de care s-a lovit fiind „nu aveai acte cand te-am oprit, sa fii sanatos!”. Pentru a nu „se pune rau” cu politia, Toader Dragu a ramas cu paguba. Mai mult, el a platit cei 300.000 lei amenda direct la politie, de unde nu i s-a dat nici o dovada ca ar fi achitat-o. Foarte multi sateni — si nu numai la Nereju — nu cunosc nici prevederile legale, nici ce cai de atac pot folosi pentru a se apara de eventuale abuzuri. Cat despre informatiile pe care s-ar cuveni ca insasi politia sa le ofere, ele se rezuma la „daca nu platesti, maine te legam!”
Cazuri de deces la Nereju
a) Ion Putoi, impuscat mortal in aprilie 1995
Conform relatarilor lui Marcel Putoi, fratele decedatului, in februarie 1995, el si Ion s-au dus sa joace popice la un local din sat. Se afla acolo si plt. Ion Cherciu, in civil, cu care s-au antrenat la joc, miza fiind bautura. La un moment dat, Marcel Putoi si Ion Cherciu au avut o altercatie cu privire la cine castigase partida si cine trebuia sa cumpere bautura. Cand s-a ajuns la imbranceli, Ion Putoi a intervenit intre cei doi si totul s-a calmat. A doua zi, mai multi politisti au venit la domiciliul lui Ion Putoi, l-au luat de acasa, l-au dus la sectie si l-au batut cu salbaticie, acuzandu-l ca, impreuna cu fratele sau Marcel, l-ar fi agresat pe Ion Cherciu. Intr-un tarziu, i-au dat drumul acasa. Vazand ce i se intamplase fratelui sau, pe care il stia complet nevinovat, Marcel Putoi a fugit de acasa si, dupa ce a stat ascuns o vreme, a ajuns la Brasov, unde s-a angajat la un atelier. Pana la prinderea sa, politistii din Nereju au facut mai multe descinderi la domiciliul sau si al socrilor, in cateva situatii spargand geamurile si fortand usile. In timpul uneia din aceste descinderi, au asmutit cainii politisti asupra sorei lui Marcel care, de la spaima trasa atunci, a ramas cu o afectiune psihica. Marcel Putoi a fost descoperit de politisti la Brasov, dus la arestul IPJ Vrancea si batut crunt pentru a declara ca fratele sau Ion il agresase pe politist si nu el, Marcel. Marcel Putoi sustine ca a refuzat constant sa dea aceasta declaratie si ca nu intelegea deloc de ce i se cerea sa dea vina asupra fratelui sau. Abia intr-un tarziu a aflat ca Ion Putoi fusese impuscat mortal de politisti pe data de 4 aprilie 1995. Marcel Putoi a fost judecat si condamnat la 2 ani si 6 luni si pus in libertate dupa executarea fractiunii obligatorii conform legii penale. El afirma ca acuzatiile aduse au fost ultrajul si talharia, ultima fiind bazata pe marturia mincinoasa a unui padurar care il angajase la taiat lemne si care nu ii platise decat o parte din suma cuvenita. Marcel i-a cerut sa-i achite diferenta de 10.000 lei, suma pe care i-a platit-o dupa mai multe tergiversari si discutii. Padurarul, chemat la postul de politie din Nereju, a declarat insa ca Marcel Putoi l-ar fi talharit de cei 10.000 lei. La intoarcerea in sat dupa liberare, politistii i-au cerut sa plece din Nereju si, pentru ca acesta a refuzat sa o faca, l-au chemat in mai multe randuri la post unde a fost batut de fiecare data. Marcel Putoi a reclamat comportamentul politistilor la IPJ Vrancea dar nu s-a luat absolut nici o masura.
Revenind la Ion Putoi, trebuie spus ca si lui i s-a intocmit dosar de ultraj si s-a emis un mandat de arestare preventiva. Si la el acasa au venit politistii in repetate randuri, au folosit spray paralizant impotriva sotiei, au spart usi si ferestre. In acea perioada, Ion Putoi lucra la o casa aflata la relativ mica distanta de domiciliul sau. La inceputul lunii aprilie 1995 (certificatul de deces mentioneaza ca data 4 aprilie 1995), politistii au aflat unde se afla Ion Putoi. Un grup de circa zece politisti — dupa unii sateni — au urcat noaptea dupa el, l-au batut ingrozitor si apoi l-au impuscat in inima, din fata. Sotia sa, Niculina Putoi crede ca Ion era deja mort atunci cand l-au impuscat, pentru ca altfel nu se explica faptul ca nu a curs nici o picatura de sange in urma impuscaturii. Cateva fotografii alb-negru de la inmormantare arata un semn clar de lovitura la tampla dreapta si un altul, mai putin clar, la nas. Niculina Putoi si cateva persoane care au spalat mortul sustin ca Ion avea testiculele foarte umflate si vinete. Uciderea lui Ion Putoi a starnit o vie reactie in sat, foarte multi sateni participand la inmormantare. Circa 40 de politisti au fost adusi de la IPJ pentru a preveni orice protest. Parerea satenilor este si acum aceeasi: Ion Putoi a fost omorat degeaba si total nevinovat. Trebuie notat ca un reprezentant al Parchetului militar si un medic legist au venit la Nereju, au facut autopsia pe loc si au plecat cu hainele mortului. Familia nu a mai recuperat niciodata acele haine. O adresa a Parchetului Militar Teritorial Bucuresti (nr. 1120/P/1995) din 5 noiembrie 1996 o instiinta pe sotia decedatului ca s-a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor care ar fi actionat legal si in „stare de necesitate”. Nu se precizeaza in ce a constat „starea de necesitate” provocata de Ion Putoi: cutremur, inundatii, revolutie? Niculina Putoi, ramasa vaduva cu doi copii mici, nu a stiut ca avea dreptul sa conteste aceasta solutie a PMTB.
APADOR–CH considera ca in cazul Ion si Marcel Putoi, politistii din Nereju si apoi si cei de la IPJ Vrancea au recurs la metode extrem de brutale pentru a „pedepsi” o altercatie intre Marcel Putoi si politistul Ion Cherciu aflat in afara orelor de program, intr-un local oarecare. Intreaga operatiune de capturare a lui Ion Putoi (numar mare de politisti participanti, recurgere la lovituri de o violenta deosebita si, in final, la arma de foc) a fost total disproportionata fata de fapta de care era acuzat si anume ultraj. Trebuie amintit si faptul ca Marcel Putoi, aflat in detentie in perioada in care fratele sau a fost impuscat, a fost batut pentru a declara ca Ion fusese autorul infractiunii de ultraj. Cu alte cuvinte, politistii din Nereju incercau sa fabrice un motiv pentru a justifica impuscarea lui Ion Putoi. Politistul Ion Cherciu a fost mutat din Nereju dupa acest incident deosebit de grav.
b) Toader Elinoiu
In varsta de 42 de ani, Toader Elinoiu a decedat in cursul noptii de 15/16 august 1998, in casa sorei sale, Anica Asaftei.
Relatarile martorilor:
— Marcel Putoi afirma ca in seara zilei de vineri 14 august, l-a vazut pe politistul Fane Alexandru lovindu-l cu pumnii si picioarele pe Toader Elinoiu, in fata magazinului particular al carui proprietar este Panaite Bratu, zis Dragoi. Marcel Putoi se afla in trecere prin zona respectiva si l-a auzit pe politist spunandu-i patronului sa-l duca pe Elinoiu inauntru si „sa-l spele”. Dupa vreo 10-15 minute, Marcel Putoi, care revenea pe acelasi drum, l-a vazut pe Elinoiu plin de sange si vaitandu-se de durere in fata magazinului lui Bratu;
— Anica Asaftei, sora lui Toader Elinoiu, sustine ca acesta a trecut pe la ea in seara zilei de vineri, in drum spre centrul comunei. Sambata 15 august, in jurul orei 14:00, Toader Elinoiu a venit la Anica Asaftei. Avea buzele umflate, se plangea de dureri mari in spate si i-a spus ca a fost batut de politistul Fane Alexandru si apoi de patronul Panaite Bratu. Anica l-a culcat, iar dimineata l-a gasit mort. Anuntati imediat, politistii Fane Alexandru si Valentin Gaina au venit acasa la Anica, au pus lacat pe usa interzicand tuturor sa se mai apropie de mort, au revenit in circa 15 minute, au luat cadavrul si l-au transportat la morga din Focsani. Politistii nu au permis nimanui din familie sa insoteasca trupul la Focsani. Rezultatul autopsiei a fost „coma alcoolica” urmata de deces. Anica Asaftei afirma ca a vazut in ce hal fusese batut fratele ei abia atunci cand, inainte de inmormantare, ziaristii de la Focsani l-au dezbracat si filmat. Aceasta, deoarece nici una din rudele mortului nu a fost lasata sa participe la spalarea si imbracarea cadavrului la morga din Focsani. Tot ea a mai spus ca sotul ei, Luca Asaftei, a fost chemat la postul de politie unde a fost batut la palme de Valentin Gaina pentru a declara ca avusese o cearta cu Toader Elinoiu si ca acesta murise din cauza spirtului baut. De frica si durere, Luca a declarat exact ce i-a spus politistul;
— Gheorghe Chirica, un satean semiparalizat, cu dificultati de vorbire, sustine ca, vineri 14 august, a coborat in centrul comunei impreuna cu Toader Elinoiu. Au cumparat impreuna o sticla de spirt dar nu au baut-o atunci. In dreptul magazinului lui Bratu, lui Elinoiu i-a venit rau si a vomitat. Politistul Fane Alexandru i-a pus pe amandoi sa sufle ca sa-si dea seama daca erau beti. Chirica mai avusese o experienta neplacuta cu un politist cu catva timp in urma, asa ca a preferat sa plece. L-a vazut pe politistul Fane Alexandru lovindu-l pe Elinoiu si l-a auzit spunandu-i patronului Panaite Bratu sa-l duca „in spate”. Chirica s-a dus la un bar din apropiere, a baut ceva si dupa circa 15 minute s-a reintors in dreptul magazinului si l-a gasit pe Toader Elinoiu care i s-a plans ca a fost batut groaznic. Chirica afirma ca partea stanga a corpului era vanata si prezenta niste ciudate zgarieturi orizontale din care curgea sange, ca si cum ar fi fost lovit cu o scandura cu cui la capat. Chirica l-a ajutat pe Toader Elinoiu sa mearga spre casa si l-a lasat singur doar cand a ajuns aproape de casa Anicai Asaftei.
Alti sateni stiau ca dupa ce a fost batut de politistul Fane Alexandru si de patronul Bratu, Elinoiu a venit direct la sora sa acasa si a murit in acea noapte. Ei cred ca incidentul s-a petrecut sambata spre pranz.
Confuzia intre zilele de vineri si sambata nu schimba insa datele de baza si anume ca Toader Elinoiu a fost batut mai intai de politist si apoi de patronul Panaite Bratu.
Ziarul „Monitorul de Vrancea” a publicat mai multe articole despre cazul Elinoiu si despre alte abuzuri ale politiei din Nereju. In articolul din 22 august se semnaleaza ca Biroul de Presa al Politiei Vrancea a dat un comunicat pe data de 17 august in care se spunea ca Toader Elinoiu a murit din cauza consumului de spirt medicinal iar „cadavrul nu prezinta urme de violenta”. Or, pe de o parte, autopsierea a avut loc pe 18 august, deci o zi dupa aparitiei comunicatului, iar pe de alta, ziaristii prezenti la Nereju — inclusiv reporterii de la TVR Focsani — au vazut si filmat urmele perfect vizibile de lovituri de pe fata si trupul decedatului (buze umflate si crestate, contuzii pe fata si pe corp, zgarieturi, „urme rotunde, posibile semne ale unor lovituri puternice, concentrate, cu corp tare”, piele exfoliata pe suprafete mari). Ulterior, a mai aparut si informatia ca la autopsie s-a descoperit ca Toader Elinoiu avea si trei coaste rupte.
Ziaristii de la „Monitorul de Vrancea” au semnalat si modul in care s-a desfasurat ancheta efectuata de doi ofiteri de la IPJ Vrancea pe data de 20 august. Acestia au audiat un numar de sateni care au sustinut ca nu a fost nici o bataie si deci, nici un politist implicat. Numai la insistentele ziaristilor au acceptat sa discute si cu ceilalti sateni care aveau complet alta parere.
Este posibil ca Toader Elinoiu sa fi decedat din cauza consumului de alcool, sau din cauza loviturilor primite sau sa fi fost victima combinatiei intre cele doua cauze. Oricare ar fi varianta reala, ea nu poate elimina investigarea serioasa a loviturilor primite atat de la politistul Fane Alexandru cat si de la patronul Panaite Bratu. Politistul are un grad sporit de vinovatie pentru ca datoria lui era sa-l protejeze pe Toader Elinoiu de mania patronului Bratu si nici cum sa-l incurajeze pe acesta din urma sa-l bata salbatic pentru „vina” de a fi vomitat in fata magazinului.
Incercarea de musamalizare a cazului Elinoiu rezulta din negarea constanta din partea politistilor locali a celor intamplate, in ciuda documentelor medicale si a numerosi martori. Insusi IPJ Vrancea a incercat acest lucru prin modul in care ofiterii de politie au desfasurat ancheta in 20 august 1998 si prin graba cu care s-a dat acel comunicat al Biroului de Presa care contine o afirmatie contrazisa de realitate.
Satenii care stiu ceva de cazul Elinoiu au fost intimidati de politistii locali pentru a-si retrage — sau a nu da — declaratii despre cele intamplate.
APADOR–CH subliniaza din nou ca tortura, tratamentul inuman sau degradant sunt interzise prin Constitutie si prin documentele internationale cu privire la drepturile omului ratificate de Romania, iar folosirea lor este pedepsita de Codul penal cu agravanta decesului victimei. Or, bataia, amenintarea cu pistolul si chiar recurgerea la arma de foc (vezi cazul Ion Putoi) par a fi „metodele” obisnuite ale politistilor din Nereju;
APADOR–CH mai semnaleaza si faptul ca, dupa vizita sa la Nereju, dupa cum a informat cotidianul central „Ziua”, mai multi politisti de la IPJ Vrancea au facut o descindere in comuna, pentru „discutii” cu satenii. Daca s-a dorit intimidarea celor care au vorbit cu reprezentantii asociatiei, APADOR–CH, care a primit deja un raspuns din partea IGP in care se neaga in bloc orice eventuala ilegalitate comisa de politistii din comuna, atrage foarte serios atentia ca politia poate fi acuzata de obstructionarea dreptului la opinie, a libertatii de exprimare si a dreptului de petitionare ale satenilor din comuna Nereju.
Cu privire la cazul Toader Elinoiu, Inspectoratul General al Politiei pare convins ca decesul s-a datorat consumului excesiv de alcool. Se reproseaza APADOR–CH ca a luat in considerare cele declarate de Gheorghe Chirica („handicapat, incoerent in vorbire… infirmitate definitiva constand in lipsa de substanta osoasa — pareza partea stanga”) si de Marcel Putoi („cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat de mai multe ori pentru infractiuni cu violenta”). IGP sustine ca „la nivelul localitatii nu sunt stari tensionate sau conflictuale, inclusiv cu privire la activitatea subofiterilor postului de politie”. Totusi, dosarul privind moartea lui Toader Elinoiu a fost inaintat Parchetului militar Bacau care urmeaza sa dea solutia „sub aspectul savarsirii infractiunii de purtare abuziva comisa de plt. Alexandru Fanica”.
In privinta decesului lui Ion Putoi, IGP considera ca politistii au actionat in deplina legalitate. Mai mult, Parchetul militar Bacau care a anchetat cazul a trimis dosarul spre solutionare la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti, care l-a solutionat prin neinceperea urmaririi penale.
Nicolae Cazacu (Poiana Lacului)
Conform declaratiei sale, in ziua de 5 septembrie 1998, in jurul orei 12:00, trei politisti din comuna (Gabriel Nadragea, Octavian Florea si Marius Dobrin) au venit la el acasa, l-au acuzat ca ar fi furat o bicicleta, l-au urcat in masina si l-au dus la postul de politie. Pe traseu, l-au lovit cu un levier peste picioare si pe spate. La postul de politie, cei trei politisti au continuat sa-l bata cu pumnii, cu picioarele, cu bastoanele de cauciuc si cu levierul. A fost obligat sa se intinda pe masa cu fata in jos, a fost legat si batut cu bastoanele de cauciuc pe umeri si spate pana a lesinat. Au turnat apa peste el si, cand si-a revenit, a fost batut la palme si la talpi. Nicolae Cazacu sustine ca si seful de post Lazar se afla acolo imbracat civil insa ofiterii de la IPJ Arges afirma ca acesta nu a fost in sediu in acea perioada. Tanarul a negat constant ca ar fi comis furtul dar asta nu a facut decat sa-i indarjeasca pe politisti. Tortura a durat cam 5-6 ore, pana cand pagubasul (cunoscut sub numele de domnul Marinel) a venit la postul de politie si a declarat politistilor ca nu Nicolae Cazacu era cel care ii furase bicicleta.
Tatal lui Nicolae Cazacu si vecinii afirma ca nu au vazut niciodata un om batut in halul acela: palmele ii erau foarte umflate si rosii-vinetii, spatele ii era brazdat de dungi rosii si vinete, avea urme de lovituri si pe fata si nu se putea tine pe picioare. Exista fotografii color, din care doua au aparut si in ziarul pitestean „Curierul zilei” care confirma integral aceasta descriere. Toti vecinii familiei Cazacu au sustinut ca, in ciuda saraciei lucii in care traiesc, nici un membru al familiei nu a furat niciodata nimic. De altminteri corpul delict — bicicleta — nu a fost gasit pana in prezent. Dupa ce i s-a dat drumul acasa, Nicolae Cazacu a fost — se pare — transportat cu masina de insusi reclamantul, pana aproape de ulita pe care locuieste. Dupa ce a coborat din masina, i-a venit rau chiar in dreptul unui magazin satesc unde se aflau la acea ora mai multi sateni. Exista deci numerosi martori care l-au vazut si au auzit ce patise la postul de politie. A fost dus la spitalul judetean din Pitesti unde a fost pansat la maini si i s-au facut radiografii.
Pe data de 7 septembrie, Nicolae Cazacu s-a prezentat la IML Pitesti, unde i s-a eliberat certificatul medico-legal nr. 1074 care mentioneaza mai multe excoriatii, dungi echimotice si contuzii si care concluzioneaza ca „leziunile traumatice (au fost) produse prin lovire cu corp dur si corp dur alungit si necesita pentru vindecare 8-9 zile ingrijiri medicale de la data producerii”.
Dupa expirarea certificatului, Nicolae Cazacu s-a prezentat din nou la IML, de unde i s-a mai dat un nou certificat pentru inca 8-9 zile de ingrijiri medicale. Trebuie semnalat faptul ca politistii au venit si l-au luat de acasa pe Nicolae Cazacu si l-au dus la IML pentru inca o expertiza, facuta de alt doctor care a constatat ca prelungirea numarului de zile/ingrijiri era „nejustificata” deoarece leziunile se vindecasera. Costel Cazacu, fratele lui Nicolae, isi aminteste ca politistii au venit cu un autoturism proprietate personala pe 21 sau 22 septembrie, deci dupa ce se declansase ancheta impotriva lor.
Reprezentantele APADOR–CH au discutat cu o vecina care a sustinut ca, dupa o saptamana de la bataie, a vazut mainile lui Nicolae Cazacu care erau departe de a se fi vindecat.
Nicolae Cazacu a depus plangere la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti la data de 24 septembrie 1998 sub numarul 447 din condica de audiente.
Grupul de patru copii
In aceeasi zi in care Nicolae Cazacu a fost torturat la postul de politie, patru copii intre 13 si 16 ani au fost si ei dusi la post pentru acelasi caz de furt de bicicleta. Copiii au fost tinuti la politie circa 7-8 ore fara ca parintii sa fi fost incunostintati, au fost loviti si amenintati si pusi sa semneze declaratiile scrise de politisti. Toti copiii sunt elevi la scoala din Poiana Lacului. Chiar in prima zi de scoala (14 septembrie) ei au mai fost chemati o data la postul de politie, de data aceasta impreuna cu parintii. Acolo se aflau ofiteri de la IPJ Arges si de la IGP. Toti copiii si-au retras primele declaratii.
Reprezentantele APADOR–CH au discutat cu doi din cei patru copii. Mihai C., nascut la 30 mai 1985, este in continuare socat de experienta avuta la postul de politie. A relatat ca, prima oara cand a fost acolo, a fost lovit de politisti peste ceafa si obligat sa semneze doua declaratii intocmite de unul din politisti. Stie ca si ceilalti trei minori au fost loviti si ca, in acelasi timp cu ei se afla in post si Nicolae Cazacu pe care il auzea tipand. Mihai C. locuieste impreuna cu bunica lui, care nu a fost anuntata ca minorul a fost retinut timp de 7-8 ore.
Costel A., nascut la 6 februarie 1984, a fost si el dus la postul de politie, unde a fost batut la maini si la picioare cu bastonul pentru a recunoaste furtul. In cele din urma, el a semnat declaratia prin care se autoincrimina. Inspaimantati de ce i se intamplase copilului, parintii au cumparat o bicicleta pe care i-au dat-o pagubasului, lucru interpretat de politisti drept o dovada clara a vinovatiei minorului.
Copiii nu au fost dusi la medic pentru a constata urmarile tratamentului aplicat de politisti, iar familiile nu au depus plangeri, pe de o parte pentru ca nu stiu care le sunt drepturile si cum sa procedeze, iar pe de alta, de frica.
Domnul colonel Fatuloiu, inspector-sef al IPJ Arges, cunostea cazul de la Poiana Lacului. Dansul a dispus efectuarea unor cercetari chiar pe 7 septembrie, data aparitiei in ziarul local „Curierul zilei” a articolului insotit de fotografii color cu privire la Nicolae Cazacu. Dansul a confirmat ca IPJ a „sesizat” IML Pitesti in legatura cu emiterea celui de al doilea certificat medico-legal — care a si fost „infirmat”(?!) — pentru Nicolae Cazacu si si-a exprimat banuiala ca acesta din urma ar fi facut „aranjamente” pentru dublarea numarului de zile de ingrijiri medicale. Un ofiter din IPJ prezent la discutie, a avansat ipoteza ca cineva l-a impins pe Nicolae Cazacu sa reclame peste tot cu scopul de a compromite politia din Poiana Lacului.
Pe de alta parte, domnul colonel Fatuloiu a afirmat ca a luat deja masura mutarii a trei din cei patru politisti de la Poiana Lacului in alta localitate, masura urmand a fi pusa in practica de la 1 octombrie 1998 In acelasi timp, in urma cercetarilor privind modul in care politistii din Poiana Lacului i-au anchetat pe Nicolae Cazacu si pe cei patru copii, IPJ si-a declinat competenta si a inaintat dosarul la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti.
Cu privire la furt, IPJ a ajuns la urmatoarele concluzii: pentru doi din cei patru copii — care au recunoscut initial ca au furat bicicleta — (Costel A. si Dorel R., nascut la 1 iulie 1983) s-a propus ca cercetarea sa fie intreprinsa de ofiteri specializati in probleme ale minorilor din Politia municipiului Pitesti. Lui Nicolae Cazacu i s-a intocmit dosar pentru art. 211 Cod penal (tainuire) deoarece ar fi recunoscut ca a vandut bicicleta furata pentru suma de 50.000 lei. Ofiterii de la IPJ nu par a-si pune problema modului in care au fost obtinute acele declaratii de recunoastere si nici a absentei corpului delict. Mai mult, s-a mai semnalat si furtul a inca doua biciclete, care a fost pus tot pe seama celor doi minori.
Tratamentul suportat de Nicolae Cazacu la postul de politie din Poiana Lacului este un caz clar de tortura, interzisa de Constitutie si de toate documentele internationale ratificate de Romania, si pedepsita de Codul penal.
Purtarea politistilor din Poiana Lacului fata de cei patru copii echivaleaza cu tratament inuman, pedepsit de lege. Recurgerea la astfel de metode pentru a smulge suspectilor declaratii prin care sa se autoincrimineze este de asemenea pedepsita de legea penala.
Interventia IPJ pe langa IML Pitesti in legatura cu al doilea certificat medico-legal eliberat lui Nicolae Cazacu poate fi considerata drept o imixtiune a politistilor in infaptuirea actului medical. In acelasi timp, ducerea cu forta a lui Nicolae Cazacu de politisti la laboratorul IML, echivaleaza cu o privare ilegala de libertate.
APADOR–CH atrage atentia atat Ministerului de Interne cat si Parchetului Militar asupra unor actiuni de intimidare declansate — sau pe cale de a fi declansate — impotriva medicului care a semnat al doilea certificat medico-legal al lui Cazacu si a persoanei care l-a ajutat si sfatuit pe acesta cum sa reactioneze fata de incalcarea flagranta a drepturilor sale;
APADOR–CH a fost informata ca, pana la sfarsitul anului 1998, cei trei (sau patru) politisti implicati in cazul de tortura de la Poiana Lacului continuau sa-si desfasoare activitatea in comuna. Nici unul nu fusese mutat dupa cum daduse asigurari domnul colonel Fatuloiu.
Raspunsul primit de la IGP in acest caz sugereaza ca n-ar fi adevarat ca Nicolae Cazacu a fost batut la postul de politie, dar ca oricum „este prematura o concluzie certa in legatura cu vinovatia sau nevinovatia subofiterilor fata de Nicolae Cazacu si cei trei minori implicati”. IPJ Arges si-a declinat competenta in favoarea Parchetului militar Bucuresti.
2. Recurgerea de catre politisti la arma de foc
Marin Remus Marin (satul Vizuresti, comuna Ciocanesti, judetul Dambovita, 1997)
Marin Remus Marin a fost impuscat in noaptea de 8/9 august 1997 de subofiterul de politie Nicu Toma de la Serviciul „Furturi auto” al sectiei 8 Politie, in zona orasului Buftea. Familia Marin l-a gasit pe tanar la ora 5:30 dimineata, zacand plin de sange langa gardul casei. Transportat de urgenta la spital, a fost operat si i s-au extras trei gloante din corp, la internare constatandu-se „plagi impuscate cot drept, regiune deltoidiana si scapulara dreapta, submandibular dreapta”. In prezent, se afla in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava.
1. Descrierea evenimentelor din august 1997, asa cum au fost relatate de familia victimei:
Marin Remus Marin are 21 de ani si este tatal a doi copii de 3 si respectiv un an si jumatate. Urmarit pentru participare la mai multe spargeri faptuite in februarie 1997 (din care inculpatul nu recunoaste decat una), tanarul pleca des de acasa stand mai mult in Bucuresti.
In dimineata zilei de 9 august 1997, in jurul orei 5:30, mama sa — Floarea Marin — l-a gasit zacand in stare de inconstienta, cu hainele pline de sange, intr-un sant, la cativa metri de casa lor din Vizuresti. A alertat imediat familia si vecinii si l-au transportat la Spitalul de urgenta din Bucuresti. Acolo au aflat ca Remus fusese impuscat (patru plagi impuscate in bratul drept si una langa urechea dreapta, glontul oprindu-se in gat). A fost operat in doua randuri si a stat in spital pana pe data de 25 august, timp in care a fost permanent pazit de politisti de la sectia 8 din Bucuresti, care nu i-au permis sa ia legatura cu familia. Aceiasi politisti au luat-o din spital, chiar pe data de 9 august, pe Florina Stoican, mama copiilor lui Remus si au dus-o la sectia 8 de politie pentru declaratii in legatura cu impuscarea tanarului(?!). Conform relatarii sale, Florina Stoican a fost supusa unui tratament degradant in sectia 8 (a fost obligata sa se dezbrace si a fost tinuta intr-un fel de cusca din sarma) pana in jurul orei 22:00, cand a fost transferata in arestul politiei din orasul Buftea. A fost eliberata abia a doua zi, pe data de 10 august, in jurul pranzului.
La data de 25 august 1997, Marin Remus Marin a fost luat de la spitalul de urgenta si dus la sectia de politie din Buftea. Dupa circa 24 de ore, el a fost internat la spitalul penitenciar Bucuresti. A fost readus la politia din Buftea pe 17 septembrie, ramanand in arest pana la 26 noiembrie, cand a fost transferat la Penitenciarul Bucuresti. Cu exceptia perioadei cand s-a aflat in spitalul penitenciar, inculpatul nu a avut dreptul la vizite si la pachete decat dupa aducerea la penitenciar, adica din decembrie 1997.
In prezent, Marin Remus Marin este trimis in judecata pe baza a doua rechizitorii: primul se refera la sustragerile prin efractie savarsite in februarie 1997 (art. 208 si 209 C.p.), al doilea, la infractiunile de talharie si distrugere (art. 211 alin. 2 si 217 alin. 1 din C.p.) pe care le-ar fi savarsit la data de 8 august 1997.
2. Relatarea lui Marin Remus Marin
Inculpatul recunoaste ca a participat la o spargere in februarie 1997 (una singura din cele patru-cinci care i se atribuie) dar se declara complet nevinovat in legatura cu infractiunile din luna august 1997.
Tanarul sustine ca in seara de 8 august 1997 a venit de la Bucuresti cu ultimul autobuz de Buftea, unde a ajuns in jurul orei 23:00. De la Buftea la Vizuresti sunt circa 8 km, pe care se pregatea sa-i faca pe jos, cand a fost ajuns din urma de o caruta in care se aflau doi tineri si un barbat mai in varsta. I-a intrebat daca il pot lua si pe el iar ei au acceptat, cu precizarea ca mergeau la Ciocanesti, localitate aflata in drumul spre Vizuresti. Marin Remus Marin le-a spus cum il cheama si unde sta, dar nu i-a intrebat si pe ei cine sunt. Dupa iesirea din orasul Buftea, pe sosea stationa pe partea dreapta, in sensul opus directiei de mers, o masina Dacia, cu toate luminile stinse. In momentul in care a aparut caruta, s-au aprins toate farurile. Conducatorul carutei a dat bice calului si a ocolit masina pe dreapta, luand-o pe camp. Remus afirma ca a vazut patru barbati, toti in civil, care stateau langa masina, o Dacie obisnuita, fara insemnele politiei. Dupa ce caruta a mai parcurs circa 15 metri, s-a tras asupra ocupantilor. Remus Marin, care statea in partea din spate, a fost impuscat cu cinci focuri de arma. El nu a auzit nici o somatie si nici focuri de arma de avertisment. Din momentul impuscarii, el nu mai stie ce s-a intamplat pana cand si-a revenit la spitalul de urgenta.
3. Aspecte neclare in legatura cu incidentul din 8 august 1997:
a) cine erau cele trei persoane din caruta? Au fost ele audiate? Sunt ele arestate? De ce i s-a refuzat lui Marin Remus Marin cererea de a aduce pentru identificare posesorii de carute din Ciocanesti?
b) dintre cei patru barbati postati langa autoturismul Dacia se cunoaste identitatea unuia (politist aflat in concediu). Cine sunt ceilalti trei?
c) ce s-a intamplat dupa ce au fost trase focurile de arma care l-au ranit pe Marin Remus Marin? A pornit autoturismul Dacia in urmarirea carutei? Daca da, ce s-a intamplat cu persoanele aflate in caruta? Daca nu, de ce au renuntat cei din Dacia la o actiune pe care au considerat-o legala?
d) daca, asa cum se mentioneaza in al doilea rechizitoriu, politistul aflat in concediu a surprins un grup de infractori — inclusiv pe Marin Remus Marin — in timp ce dadeau o spargere la un magazin particular din orasul Buftea, de ce nu a recurs la arma pe loc? De unde au stiut cei patru din autoturismul Dacia pe unde o vor lua potentialii infractori si, inainte de orice, cum puteau fi siguri ca persoanele aflate in caruta erau cele care facusera tentativa de spargere? Trebuie precizat din nou ca era noapte (aproximativ 23:30), deci vizibilitatea era minima;
e) dupa spusele lui Marin Remus Marin, unul dintre martori (cine sunt martorii? persoanele care il insoteau pe politistul aflat in concediu?) l-ar fi identificat ca fiind conducatorul atelajului. Daca asa ar fi, atunci cum se explica faptul ca, depasind Dacia pe partea dreapta a drumului, tanarul a fost impuscat in partea dreapta a corpului? Daca el conducea caruta, ar fi fost impuscat in partea stanga;
f) cum se explica faptul ca politistul aflat in concediu avea asupra sa arma din dotare? Permite regulamentul MI pastrarea armei si in perioada de concediu? Cate cartuse folosite a raportat sectiei de politie de care apartine acel politist? Remus Marin a avut cinci plagi prin impuscare, nici una din rani neputandu-se produce prin ricosarea vreunui glont, ceea ce inseamna ca politistul a tras cel putin cinci focuri de arma in directia ocupantilor carutei;
g) cum se explica sistemul de izolare totala aplicat de politistii de la sectia a 8-a de politie din Bucuresti lui Marin Remus Marin pe toata perioada spitalizarii la urgenta? De ce nu i s-a permis nici un contact cu familia? Care este gradul extrem de periculozitate al faptei pe care Marin Remus Marin este presupus a fi comis-o? Poate o tentativa de spargere — daca acuzatia se dovedeste reala — justifica acea desfasurare de forte politienesti practicata, in general, atunci cand este vorba de mari criminali?
h) cum a fost posibil ca Marin Remus Marin sa fie abandonat de catre politistul care a tras cinci gloante in el? Era, in mod evident, obligatia politistului si a celorlalti ocupanti ai Daciei sa-l transporte la spital pentru a primi ingrijirile medicale necesare in vederea salvarii vietii.
APADOR–CH considera ca, indiferent de gravitatea faptei de care este acuzat Marin Remus Marin, nimic nu poate justifica recurgerea la arma de foc in circumstantele date. Este evidenta disproportia dintre infractiunea eventual comisa (tentativa de spargere) si reactia politistului care a tras cel putin cinci focuri de arma, toate nimerindu-l pe Remus in partea superioara a corpului si deci punandu-i viata in pericol, intr-un moment in care el nu era inarmat si nu ataca pe nimeni.
Dupa parerea APADOR–CH, inculpatul Marin Remus Marin ar trebui sa fie judecat pentru eventualele spargeri comise in februarie 1997; judecarea dosarului cu privire la eventuala talharie din august 1997 ar trebui amanata pana la solutionarea de catre Parchetul militar teritorial a cazului privind folosirea de catre un politist a armei de foc.
APADOR–CH a recurs la metoda — nepracticata si neacceptata in Romania — amicus curiae, aceasta insemnand ca o organizatie neguvernamentala se implica intr-un dosar alaturi de una din parti. Practica aceasta este raspandita in multe tari cu sistem democratic stabil. Ea se aplica si la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Prima tentativa de acest gen din Romania a apartinut asociatiei neguvernamentale AAPADO (Asociatia Avocatilor pentru Drepturile Omului) din Brasov si s-a soldat cu un esec. APADOR–CH a incercat din nou in 1998, in cazul Marin Remus Marin, in care a depus la dosarul aflat pe rolul Judecatoriei sectorului 1, o petitie prin care solicita instantei suspendarea judecarii infractiunilor de care acesta era acuzat ca le-ar fi comis in august 1997 pana la solutionarea cauzei privind recurgerea la arma de foc de catre un politist, in legatura directa cu infractiunea de care era invinuit inculpatul. Cererea APADOR–CH a ramas fara raspuns. Si nici Parchetul militar nu a dat o solutie pana la sfarsitul anului 1998.
Marian Ciulei (Codlea, judetul Brasov)
La data de 12 iunie 1998, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Brasov, Codlea si Ghimbav pentru a verifica o informatie furnizata de presa cu privire la impuscarea unui minor de catre un subofiter de politie in orasul Codlea.
Reprezentantii APADOR–CH se asteptau ca minorul — impuscat in ficat — sa fie inca internat la spitalul judetean Brasov. El fusese insa externat inca din 5 iunie. Cum in registrul spitalului nu figura nici o adresa a victimei si nici daca fusese transferat la alt spital, cei doi reprezentanti au mers la spitalul din Codlea. Din registrul spitalului, a reiesit ca Marian Ciulei, in varsta de 16 ani, fusese adus in seara de 24 mai 1998, cu plaga impuscata in partea dreapta a corpului cu hemoragie interna si „soc hipovolemic”. A fost transportat imediat cu salvarea la spitalul judetean Brasov.
Marian Ciulei este elev in ultima clasa la Grupul scolar industrial de constructii din Brasov si locuieste, impreuna cu familia, in Ghimbav. In ziua vizitei reprezentantilor APADOR–CH, el se dusese la scoala pentru a depune certificatul medico-legal (55 zile de ingrijiri medicale) in vederea motivarii absentelor. Conform celor relatate de mama si de tatal sau, tanarul se simtea relativ bine, rana se vindecase dar el trebuia sa se prezinte la control la medic din 20 in 20 de zile si sa tina un regim alimentar foarte strict.
Tatal lui Marian — Dumitru Ciulei — a povestit urmatoarele: in seara zilei de 24 mai 1998, Marian, impreuna cu trei prieteni si vecini din care cel mai mare are 19 ani, s-au dus cu trenul de ora 20:00 la Codlea, la discoteca. Dansul nu incepuse inca, asa ca cei patru s-au dus la un bar si au baut o jumatate de litru de lichior de cirese (cam 125 gr. de persoana). S-au intors la discoteca unde, fara nici un motiv, un tanar din localitatea Holbav, aflat in stare de ebrietate, i-a tras un pumn lui Marian. Nedorind sa declanseze un conflict si stiind ca ultimul tren spre Ghimbav pleca din Codlea la 23:30, Marian le-a spus prietenilor lui sa mearga la gara. Insa cel mai mare dintre ei s-a repezit la agresor cerandu-i socoteala pentru ca il lovise pe Marian. In altercatia iscata, agresorului i s-a rupt lantisorul de aur de la gat. Cineva a anuntat politia, al carei sediu este chiar peste drum de discoteca. Marian si prietenii au luat-o la fuga sa prinda trenul. Doi dintre ei s-au oprit la somatia politistilor, al treilea a sarit in tren, iar Marian a mai alergat cativa metri. Un subofiter de politie l-a urmarit, l-a somat „stai ca trag!” si a tras, in momentul in care tanarul se arunca pe burta. Glontul a patruns in corp in partea dreapta, lateral spate si i-a atins plamanul, ficatul si rinichiul. Spre norocul lui Marian Ciulei, glontul nu i-a atins nici un nerv.
In dorinta de a-si minimaliza vina de a fi tras asupra unui minor, politistii l-au prezentat la spitalul judetean ca fiind „un copil al strazii”, iar doctorul de serviciu ar fi spus ca tanarul ar fi homosexual (pentru ca avea un cercel in ureche!) si ca ar putea avea HIV! Din pacate, toate aceste informatii false au fost preluate de presa, punand familia Ciulei intr-o situatie extrem de jenanta intr-o localitate atat de mica cum este Ghimbav. „Copilul strazii” avea identitate si domiciliu, dovada fiind datele inscrise in registrul spitalului si faptul ca in noaptea incidentului, pe la 3:30, doi politisti au venit acasa la familia Ciulei pentru a o anunta de cele intamplate. Daca medicul care l-a primit pe Marian a facut cu adevarat afirmatia privind infectarea cu HIV, atunci el a dat dovada de o crasa lipsa de profesionalism si de etica medicala.
Impresionata de tineretea subofiterului care a tras (23 de ani) si scapata de spaima ca Marian ar fi putut ramane cu sechele pe viata, familia Ciulei a incheiat cu politistul o conventie civila prin care acesta s-a obligat sa plateasca minorului un fel de pensie, pe o perioada de doi ani. Suma totala, depusa la CEC, se ridica la 6.600.000 lei.
Este insa evident ca, indiferent de intelegerea civila la care s-a ajuns, Parchetul militar va trebui sa finalizeze cercetarile sub aspect penal.
Pe de alta parte, dupa incidentul din 24 mai seara, ceilalti trei prieteni ai lui Marian Ciulei au dat declaratii la politie. Nici unul — inclusiv Marian — nu a mai fost convocat dupa aceea si nimeni nu a fost amendat.
APADOR–CH atrage din nou atentia asupra riscurilor enorme pe care le presupune autorizarea politistilor (si a gardienilor) de a recurge la arme de foc. In conditiile in care persoanele civile care au permise de port-arma sunt putin numeroase si se afla sub controlul strict al Politiei, APADOR–CH considera ca uzul de arma de catre politisti ar trebui drastic restrans prin modificarea art. 19 din Legea Politiei nr. 26/1994;
In cazul minorului Marian Ciulei, APADOR–CH considera ca subofiterul de la Codlea nu poate invoca nici una din situatiile prevazute la art. 19, nici macar lit. d) „retinerea infractorilor prinsi in flagrant care incearca sa fuga si nu se supun somatiei de a ramane la locul faptei”; (subl.n.). Este limpede ca minorul nu comisese nici o fapta penala si deci nu avea cum sa fie „prins in flagrant”. O simpla altercatie poate fi, cel mult, socotita drept contraventie. Subofiterul nu poate invoca nici alin. 2 de la art. 21 care i-ar fi permis sa faca uz de arma daca ar fi fost atacat prin suprindere. Or, Marian Ciulei a fost impuscat in partea laterala dreapta spre spate. Daca ar fi avut intentia de a-l ataca pe politist, tanarul ar fi fost impuscat din fata. Mai mult, politistul nu a respectat alin. 1 al art. 21 deoarece dupa somatia „stai ca trag”, nu a tras foc de avertisment in plan vertical.
Dat fiind ca doi din cei patru tineri se oprisera la somatie, uzul de arma impotriva lui Marian Ciulei a fost complet nejustificat si pentru faptul ca — in varianta in care acesta ar fi comis o infractiune — putea fi identificat ulterior, pe baza declaratiilor celor doi aflati deja in custodia politistilor;
Explicatia data de subofiter (prezentata pe posturile de televiziune) cum ca a crezut ca Marian Ciulei ar urma sa-l atace si a tras de frica, este o nota proasta pentru modul in care sunt pregatiti politistii din punct de vedere profesional. Un politist trebuie pregatit atat fizic (conditie fizica foarte buna, tehnici de imobilizare, precizie in manevrarea armei, in asa fel incat sa nu puna in pericol viata suspectului etc.), cat si psihic (eliminarea pericolul de a intra in panica si de a actiona instinctiv, aprecierea corecta a gradului de periculozitate pe care il prezinta suspectul etc.).
APADOR–CH sugereaza Inspectoratului General al Politiei ca, pe perioada cercetarilor intreprinse de Parchetul militar si, mai ales, in situatia in care solutia va fi de scoatere de sub urmarirea penala, subofiterului de la Codlea sa i se interzica portul de arma pe o perioada de timp. APADOR–CH propune IGP ca toti ofiterii si subofiterii de politie care sunt dotati cu arme sa fie supusi periodic unui control psihologic.
Dupa ce asociatia a transmis raportul asupra acestui caz autoritatilor competente, Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistului de la sectia din Codlea. Decizia se bazeaza, in primul rand, pe art. 19 lit. d) din Legea politiei nr. 26/1994, care autorizeaza politistii sa recurga la „forta armelor albe sau a armelor de foc” pentru „retinerea infractorilor prinsi in flagrant care incearca sa fuga si nu se supun somatiei de a ramane la locul faptei”. In plus, in cazul lui Marian Ciulei, un rol important in adoptarea solutiei de neincepere a urmaririi penale l-a avut „intelegerea” la care familia a ajuns cu subofiterul care a tras.
Ioan Herea (Brasov)
Reprezentantii asociatiei precizeaza ca, din motive obiective, nu au putut sa discute cu Ioan Herea aflat, se pare, in arestul IPJ Brasov. Nu au avut acces nici la dosarul sau, deoarece acesta fusese deja transmis Parchetului militar. Au avut insa o discutie cu colonelul Mircea Bucur, comandantul Politiei municipiului Brasov.
In noaptea de 17/18 iunie 1998, in jurul orei 2:40, Ioan Herea si Nicolae Pana au incercat sa intre prin efractie intr-un chiosc cu maruntisuri. Au fost surprinsi de doua patrule (fiecare patrula este formata dintr-un subofiter de politie si un jandarm) si au luat-o la fuga. La somatiile repetate ale celor doua patrule, Nicolae Pana s-a oprit si s-a predat. Ioan Herea si-a continuat cursa. Sergentul major Ion Stanescu a tras foc de avertisment, apoi foc asupra fugarului care a fost nimerit in spate, in zona intercostala dreapta. A fost dus imediat la Spitalul judetean Brasov unde a fost operat de urgenta. Ioan Herea este in prezent in afara oricarui pericol.
Ziarele centrale au insistat pe ideea — preluata in mod sigur de la Politia Brasov — ca Ioan Herea este un recidivist bine cunoscut, ca la cei 29 de ani ai sai a acumulat deja un total de 20 de ani inchisoare — din care a executat pana in prezent opt — pentru numeroase furturi si spargeri, ca este „client” permanent al politiei si al penitenciarelor inca de la varsta de 14 ani etc. APADOR–CH doreste sa faca urmatoarele precizari in legatura cu modul acesta de prezentare: a) chiar daca este vorba de un recidivist notoriu, el ramane o fiinta umana care trebuie sa se bucure de toate drepturile, inclusiv de dreptul la viata. Or, viata sa a fost pusa intr-un real pericol si numai o sansa extraordinara a facut ca glontul sa nu ii atinga un organ vital; b) multele furturi si spargeri pentru care Ioan Herea a fost deja condamnat par a fi o justificare pentru recurgerea la arma de foc. Or, este clar ca subofiterul care a tras cu pistolul nu avea habar de identitatea persoanei pe care o urmarea, lucru confirmat si de domnul colonel Bucur.
Cand reprezentantii APADOR–CH i-au spus domnului colonel Bucur ca Ioan Herea putea fi omorat de acel glonte tras de subofiterul Stanescu pe intuneric, de la o distanta de aproximativ 50 de metri, dansul a raspuns ca „s-ar fi bucurat” daca s-ar fi intamplat asa! Domnul comandant era absolut convins ca actiunea politistului a fost „perfect justificata si legala”, drept care l-a si premiat!
Problema ridicata de reprezentantii APADOR–CH este daca acesta a fost „un caz de absoluta necesitate” dat fiind faptul ca Nicolae Pana, complicele lui Ioan Herea la tentativa de spargere, fusese deja retinut. Daca Ioan Herea ar fi reusit sa dispara, politistii ar fi avut posibilitatea sa-l identifice si sa-l retina ulterior, fara a-i pune viata in pericol.
Ambele cazuri prezentate (Marian Ciulei si Ioan Herea), ca si altele semnalate de presa, arata, dupa parerea APADOR–CH, cat de nociva si contrara dreptului la viata poate fi prevederea mentionata de art. 19 lit. d) din Legea politiei. Aceasta prevedere trebuie abrogata deoarece ea permite folosirea armei de foc in cazul unor posibile fapte antisociale minore, cu ignorarea a doua articole din documentul ONU cu privire la principiile fundamentale pe care trebuie sa le respecte cei insarcinati cu aplicarea legii, atunci cand recurg la arma de foc: art. 5 lit. a) — proportionalitatea intre gravitatea infractiunii si obiectivul interventiei si art. 9 — folosirea armei de foc numai pentru protejarea vietii. Asociatia considera ca nici fapta comisa de Marian Ciulei (reclamata disparitie a unui lantisor de aur, gasit ulterior chiar la picioarele reclamantului), nici tentativa de spargere a unui chiosc cu maruntisuri din Brasov de catre Ioan Herea, nu justificau folosirea armelor de foc.
Este de asemenea necesar ca politistii sa cunoasca si sa aplice toate celelalte metode de identificare, depistare, imobilizare etc., a suspectilor. Folosirea armei de foc trebuie sa fie ultima metoda la care politistii sa recurga „in caz de absoluta necesitate”. In ambele cazuri semnalate mai sus fusesera retinuti unii dintre suspecti (unul din doi la Brasov si doi din patru la Codlea). Ar fi fost deci posibil ca politistii sa-i identifice pe ceilalti faptasi fara a se face uz de arma.
In ambele cazuri descrise mai sus, Parchetul militar a dat solutii de neincepere a urmaririi penale.
3. Raziile
Lugoj (27 iunie 1998)
Orasul Lugoj are cam 60.000 de locuitori. Printre foarte putinele posibilitati de distractie pe care le au tinerii, se numara si discoteca „Compact International” al carei patron este din Timisoara si vine destul de rar la Lugoj, treburile fiind lasate in seama administratorului local. Discoteca, inaugurata cu un an si ceva in urma, este situata pe o insula, accesul facandu-se numai pe pod. Pe perioada verii, discoteca este deschisa zilnic, iar in celelalte anotimpuri, numai la sfarsit de saptamana. Blocurile de locuit din zona se afla la o distanta de peste 200 m de insula asa ca este putin probabil ca locatarii sa fie deranjati de zgomote.
Doi tineri — Stefan Gomoescu si Petrica Balint — au infiintat o firma de „bodyguards”, facand toate demersurile legale necesare functionarii, cu exceptia avizului Politiei Lugoj, lucru ce urma a fi reglementat la sfarsitul lunii iunie 1998. Firma, care are circa zece angajati, lucra deja la discoteca de pe insula, asigurand paza si ordinea. Conform afirmatiilor lui Stefan Gomoescu si Petrica Balint, nici unul din angajati nu are cazier.
In noaptea de sambata 27/duminica 28 iunie, in jurul orei 1:00-1:30, cand se aflau in discoteca peste o mie de tineri, un grup de circa 30 de politisti — majoritatea mascati, apartinand Departamentului de aparare a ordinii si linistii publice Timis — au navalit pe insula, au legitimat circa o suta de persoane, au lovit mai multe persoane, au imobilizat cu catuse si au condus la sectia de politie circa 12 persoane, patru dintre ele fiind membri ai firmei de „bodyguards”. Politistii din Lugoj care insoteau echipa de interventie indicau „mascatilor” pe cine sa imobilizeze cu catuse si sa transporte la sectie. Nu a fost prezentat nici un mandat de perchezitie si nu a existat consimtamantul patronului sau al reprezentantului sau autorizat. Cei „condusi” la sectie au fost pusi in genunchi cu fata la perete si loviti cu bocancii si cu pumnii. Unora li s-au luat declaratii, altora nu. Unsprezece au primit amenzi (in mare majoritate pe baza Legii 61/91 — art. 2 alin. 1). Nimanui nu i s-a dat vreo explicatie. „Condusii” declara ca au fost intrebati cum ii cheama dupa ce fusesera imobilizati cu catusele si loviti. Marius Calafeteanu (18 ani) a ramas ultimul in sectie, fiind privat de libertate mai bine de doua ore si fiind lovit si in discoteca si la Politie. Mihai Homoc, batut si el, a primit o amenda de 1.400.000 lei pe care a contestat-o la Judecatorie. Vasile Murgu a suportat un tratament similar dar a fost amendat cu „doar” 400.000 lei pentru ca politistii locali si-au amintit ca tatal sau murise de curand! Sorin Iancu (zis Alin Grasu’) a fost transportat de la sectia de politie direct la spital („nu mai respira” — afirma tinerii; „era beat” — sustin politistii). Mama lui Sorin Iancu, alertata de alti tineri, a intrat in incinta sectiei de politie si i-a vazut pe „mascati” lovindu-i pe tinerii „condusi”, inclusiv pe fiul sau. Stefan Gomoescu — initiatorul asociatiei de „bodyguards” — a fost imobilizat cu catuse la discoteca, tinut pe burta minute in sir, dus la sectie si amendat pentru ca firma sa nu avea aviz de functionare de la Politie, cu toate ca, dupa cum s-a mentionat deja, problema urma sa fie reglementata, fiind stabilita chiar si data de 29 iunie cand Gomoescu trebuia sa se prezinte la IPJ Timis. In plus, patronul discotecii a fost amendat cu 2.500.000 lei pentru ca folosea serviciile unei firme care nu avea avizul Politiei.
Alte doua persoane care nu au dorit ca numele lor sa fie facute publice, au declarat ca intrasera in discoteca, impreuna cu nevestele, cu doar 10-15 minute inainte de interventia in forta. Amandoi au fost loviti de „mascati”, incatusati si transportati la sectie, dupa care au fost eliberati fara a da vreo declaratie, fara a fi amendati dar si fara vreo explicatie! Unul dintre ei sustine ca inca mai are dureri in zona coastelor, ca s-a dus chiar in noaptea respectiva la spital unde i s-a facut o radiografie. Cand s-a prezentat sa o ridice, a fost refuzat de personalul spitalului.
Toti tinerii loviti in seara cu pricina au afirmat ca, desi nu au fost refuzati pe fata de medicii de la laboratorul IML, li s-a spus sa vina „maine” sau „peste cateva zile”. Ei au considerat ca amanarea echivala cu un refuz, cu scopul de a-i proteja pe politisti.
Asadar, pe langa cei patru „bodyguards” ai firmei, alte opt persoane au fost lovite, incatusate si „conduse” la sectie. Care au fost scopul si motivul acestei interventii in forta atata vreme cat pe insula nu se semnalase nici un incident si nu exista nici o reclamatie? Si care au fost criteriile dupa care au fost selectati cei aproape o suta care au fost legitimati si cei 12 „condusi” la sectie?
Domnul colonel Valeriu Halbac, adjunctul comandantului Politiei Lugoj, locuieste in zona unde se afla discoteca. Dansul a sustinut ca linistea locuitorilor este tulburata de grupuri de tineri care vin sau pleaca de la discoteca in stare de ebrietate mai mult sau mai putin avansata. Dansul a mai spus ca pe insula sunt „tufe”(!?) si ca, din cauza vizibilitatii reduse, s-ar putea intampla multe. Domnul colonel a prezentat reprezentantilor APADOR–CH planul de actiune aprobat de IPJ Timis, plan ce cuprindea toate posibilitatile infractionale, de la droguri si violuri, la depistarea persoanelor care se sustrag de la executarea pedepselor sau sunt date in urmarire generala! Aici trebuie mentionat faptul ca domnul colonel a admis ca nu exista nici o plangere cu privire la vreuna din infractiunile invocate in plan. A precizat insa ca existau „informatii” ca, de-a lungul a peste un an de functionare, unele persoane ar fi fost tratate cu brutalitate la discoteca dar ca s-au temut sa depuna plangere. Reprezentantii APADOR–CH au adus argumentul ca, fiind vorba despre o discoteca, daca s-ar fi petrecut astfel de situatii, atunci patronul/reprezentantul sau ar fi fost primii interesati sa sesizeze politia pentru a-si proteja afacerile. Or, acest lucru nu s-a intamplat.
Domnul colonel Halbac a sustinut ca interventia in forta a avut drept scop prevenirea comiterii unor infractiuni, chiar daca nu existau sesizari si nu se semnalase nici un eveniment deosebit de cand functiona discoteca. In plus, nu au fost folosite alte cai care presupuneau mai putin efort si mai putina cheltuiala, de a preveni comiterea unor infractiuni — discutii cu patronul discotecii, discutii cu persoanele considerate a avea un potential agresiv ridicat care frecventeaza localul.
Domnul colonel Halbac a declarat ca, pentru interventia in forta din noaptea de 27/28 iunie, nu era nevoie de mandat emis de Parchet cu toate ca Legea Politiei nr. 26/1994 prevede la art. 16 lit f) ca politistii au dreptul „sa intre… in orice incinta… cu respectarea dispozitiilor legale. Orice perchezitie sau act de urmarire penala trebuie sa se faca numai cu consimtamantul conducerii acestor unitati…” „Nu s-a facut perchezitie”, a afirmat domnul colonel. Dar patrunderea fara mandat intr-un spatiu privat incalca sau nu garantia constitutionala a protejarii dreptului la proprietate?
Din sinteza rezultatelor interventiei rezulta urmatoarele:
— persoane legitimate — 87
— persoane conduse — 12
— descinderi — 1
— urmariti general — zero
— sanctiuni contraventionale — 11
— suma totala — 4.550.000 lei
Intreaga operatiune pe insula a durat 7 minute, interval de timp extrem de scurt, in care, pe intuneric, politistii — cu sau fara cagula — au legitimat aproape o suta de oameni si i-au selectat pe cei 12 „condusi” la sectie din peste o mie de persoane prezente la discoteca.
Domnul colonel a sustinut ca majoritatea tinerilor care dansau nu au fost inoportunati pe durata interventiei. Mai mult, spune dansul, a primit, ulterior, telefoane de felicitare pentru actiunea din insula. Pe de alta parte, victimele interventiei afirma ca au sute de martori gata sa dea declaratii in legatura cu brutalitatea politistilor.
Domnul colonel Halbac a fost de parere ca discoteca de pe insula este un loc „neorganizat”(?!) care scapa oricarui control din cauza pozitiei si a vegetatiei. Asadar, controlul (politienesc) fiind aproape imposibil, pe insula se pot produce infractiuni grave. A fost, deci, nevoie de acea actiune de prevenire.
Dupa parerea APADOR–CH, interventia politistilor din Lugoj impreuna cu politisti de la DAOLP Timis la ora 1:00-1:30 noaptea, intr-un spatiu privat, fara mandat de perchezitie si fara consimtamantul patronului reprezinta o incalcare a prevederilor legale. Singurul temei legal ce ar fi putut justifica interventia — flagrantul delict — nu a existat. Tot asa cum nu a existat vreo reclamatie anterioara interventiei cu privire la eventuale infractiuni ce s-ar comite la discoteca. Dupa toate aparentele, singurul motiv al descinderii a fost sentimentul de frustrare al politiei din Lugoj ca nu poate controla sutele de tineri care se adunau pe insula. Cum in peste un an de functionare, politia nu primise nici o reclamatie, s-a hotarat organizarea acestei actiuni in forta mai degraba de intimidare decat de prevenire.
Cu exceptia lui Stefan Gomoescu, ceilalti zece tineri „condusi” la sectia de politie au primit amenzi contraventionale substantiale pentru „proferarea de cuvinte obscene in public”. Era oare nevoie de interventia a circa 30 de politisti — multi transportati de la Timisoara — pentru sanctionarea unei contraventii minore, presupunand ca ar fi reala?
Persoanele lovite in timpul interventiei si apoi in sectia de politie nu au certificate medico-legale. Exista insa foarte multi martori oculari care pot confirma caracterul brutal al actiunii in forta.
APADOR–CH a fost informata ca DAOLP Timis a organizat o alta descindere in forta in Timisoara, la o discoteca din cartierul Giroc, la o saptamana dupa cele petrecute la Lugoj. Asadar astfel de actiuni in forta executate cu avizul IPJ Timis par a deveni o practica obisnuita in judet. Fara indoiala, astfel de descinderi pot fi justificate daca exista motive temeinice sa se considere ca in unele locuri se petrec infractiuni grave (sau tentative) si daca se respecta procedurile legale. Dupa informatiile APADOR–CH, aceste conditii nu au fost indeplinite. Cel putin la Lugoj.
Satul Merisani, comuna Babaita, judetul Teleorman (30 iulie 1998)
Razia a avut loc pe data de 30 iulie, incepand cu ora 5 dimineata. S-au efectuat perchezitii in zece case. In sapte cazuri, politistii au prezentat mandate de perchezitie eliberate de Parchet iar in celelalte trei, au obtinut consimtamantul satenilor. Dupa fiecare perchezitie s-a intocmit proces-verbal dar numai doua persoane — Ion Prailea si Ionel Nedelescu — au primit copii ale acestor documente. In fiecare casa au patruns grupe de cinci-sase politisti si jandarmi.
Politistii au retinut buletinele de identitate a zece barbati si le-au spus acestora sa vina la scoala din sat. Strada pe care se afla scoala era plina de politisti si jandarmi, acestia din urma cu scuturi si tuburi (asemanatoare, ca dimensiuni, extinctoarelor) cu gaze lacrimogene. Cei aproximativ 50 de politisti si jandarmi cu caini politisti, plus o duba mare, trei autoturisme si un TV i-au inspaimantat pe sateni, care s-au simtit in stare de asediu.
Cei zece sateni „convocati” la scoala au fost urcati in duba si transportati la sediul IPJ Teleorman din Alexandria, unde au fost despartiti in doua grupuri pentru interogatorii. Sapte dintre ei s-au plans ca au fost batuti de politisti ca sa dea anume declaratii. Toate persoanele retinute au sustinut ca au fost amenintate cu „rotisorul” si injurate si ca, pe toata durata retinerii (aproximativ zece ore) nu li s-a dat nici apa sa bea si nu li s-a permis accesul la toaleta.
Ionel Petculescu a scris mai multe declaratii deoarece politistii ii cereau sa recunoasca ceva fara sa precizeze ce. Singurul element concret invocat de politisti era faptul ca s-ar fi descoperit pe un camp de langa Merisani ramasitele unui taur — presupus a fi fost furat. Ionel Petculescu a negat constant ca ar fi avut cunostinta de acel furt si declara ca a fost batut de sefii posturilor de politie — si/sau de adjunctii lor — din Babaita, Draganesti–Vlasca si Orbeasca precum si de lt. Jianu de la IPJ.
Nelu Galeteanu a primit un pumn in cap de la lt. Jianu si a fost „invitat” sa scrie declaratia cu expresia „depune-ti, ma, icrele”, dupa care a fost lovit cu bastoanele de cauciuc de seful de post — Marinescu — si de adjunctul lui — Lungu — din Babaita ca sa declare daca patru din ceilalti retinuti „umbla noaptea”(?!).
George Ciobanete a fost lovit si el de adjunctul sefului de post din Babaita. In timpul perchezitiei de la domiciliul sau, politistii au gasit trei saci de orz, unul de grau si unul de uruiala, acuzandu-l pe satean ca le-ar fi furat. Acesta a negat.
Marian Ciobanete a fost lovit cu bastonul de cauciuc si cu pumnii in cap si amenintat cu „metoda cu foaia” (lovituri la palme pe care se asaza o foaie de hartie sau ziar) ca sa spuna ce stie despre unul din ceilalti retinuti.
Ionel Nedelescu a fost lovit cu pumnii si cu picioarele in stomac si cu bastonul de cauciuc in cap. S-a simtit foarte rau dupa acest tratament si a vomat sange timp de doua saptamani. In timpul perchezitiei s-au gasit la el — conform procesului-verbal — 12 saci de uree de provenienta „suspecta” dupa parerea politistilor. Ionel Nedelescu afirma insa ca i-a luat de la Asociatia Agricola pe cupoane.
Florin Bira, in varsta de 17 ani, a fost cel mai rau batut dintre toti. In timpul perchezitiei la familia Bira au fost gasiti sase purcei pe care minorul, care are deja un dosar pe rol pentru un furt, a afirmat initial ca i-a gasit pe camp cu o seara inainte dar, pana la urma, a recunoscut ca i-a furat. Tanarul a fost batut la palme, la talpi, lovit la cap, tarat de par pe coridoare pentru a fi scos la aer atunci cand i se facea rau. Nelu Galeteanu s-a aflat in aceeasi camera la IPJ cu Florin Bira si a vazut cum mai multi politisti l-au lovit in mod repetat. Florin Bira a fost pus in libertate in acea seara dar, dupa patru zile, a fost ridicat din nou de politie, dus la Alexandria si batut din nou. A doua zi, Parchetul a emis mandat de arestare pentru 5 zile, pe care le-a executat in arestul IPJ.
Nici unul din cei batuti nu are certificat medico-legal. Motivul a fost acela ca, dupa stiinta lor, nu se puteau prezenta la Laboratorul IML fara buletin de identitate. Or, buletinele lor de identitate au fost retinute la IPJ Teleorman timp de 11 zile.
Ion Prailea este unul din putinii care a scapat doar cu amenintari. Procesul-verbal intocmit dupa perchezitie cuprinde o lunga lista de obiecte pe care politistii le-au considerat a fi de provenienta „suspecta”, intre care o electropompa la fantana, pentru care Ion Prailea are certificat de garantie (deci a fost cumparata si nu furata) si mai multe maruntisuri („4 m de furtun albastru”, „2 bucati furtun — 1,5 m — maro”, „2 jenti de Dacia” etc.) pentru care cu greu ar putea cineva prezenta acte justificative.
Cu exceptia intrebarii cu privire la taurul sacrificat pe camp, nici unul din sateni nu a fost interogat in legatura cu furturile de animale semnalate in zona. Or, acesta a fost principalul motiv pentru care IPJ Teleorman a organizat acea razie.
Satenii au mai afirmat ca unii dintre ei au mai fost perchezitionati si dupa razie de politistii de la Babaita, care i-au „sfatuit” „sa-si tina gura”. Ei insa au facut reclamatii la Ministerul de Interne — care si-a declinat competenta inaintand dosarul cauzei Parchetului Militar Teritorial Bucuresti — la ziarul „Adevarul”, care a publicat doua numere la rand articole despre cele intamplate la Merisani, la TVR 1, care a prezentat un reportaj la emisiunea de actualitati si la APADOR–CH.
Domnul lt.-col. Tiberiu Olteanu, adjunctul inspectorului-sef al IPJ Teleorman, a afirmat ca razia a fost organizata de Serviciul de ordine publica impreuna cu Politia criminala din IPJ, pe baza informatiilor primite de la posturile de politie din Babaita, Orbeasca, Draganesti-Vlasca si a numarului mare de AN-uri (autori neidentificati) cu privire la furturi de animale. Cu alte cuvinte, au existat mai multe reclamatii de acest gen pe care politistii din comune nu le-au putut rezolva si atunci s-a organizat razia.
Domnul lt.-col. Olteanu si-a exprimat indoiala in legatura cu efectuarea perchezitiilor inainte de ora 6:00 — ora prevazuta de lege pentru inceperea perchezitiilor. Or, cei trei frati Ciobanete, fiecare avand casa sa, sustin ca perchezitiile s-au efectuat intre orele 5:00 si 6:00 dimineata. Dansul a mai sustinut ca este imposibil ca politistii sa nu fi inmanat copii ale proceselor verbale tuturor persoanelor perchezitionate. Or, dupa cum s-a mentionat mai sus, satenii afirma ca numai doi dintre ei au primit aceste copii.
Impresionanta desfasurare de forte s-a datorat faptului ca satul Merisani este considerat a prezenta un inalt grad de periculozitate. Domnul lt.-col. Olteanu a sustinut ca, in mod sigur, au mai fost efectuate astfel de razii, in vreme ce satenii din Merisani, inclusiv persoane total neimplicate, afirma ca niciodata nu s-a mai intamplat asa ceva. Nu exista nici informatii privind eventuala agresare de catre sateni a politistilor de la Babaita astfel incat „inaltul grad de periculozitate” pe care l-ar prezenta satenii din Merisani trebuie pus sub semnul intrebarii.
Domnul lt.-col. Olteanu a spus ca la astfel de actiuni (raziile) participa si sefii posturilor de politie din comune, care ii pot interoga pe cei retinuti. Nu a fost insa clar daca si adjunctii lor au acest drept. Or, numele subofiterului Dorel Lungu, adjunctul sefului de post din Babaita, se regaseste in aproape toate declaratiile satenilor atunci cand descriu tratamentul brutal ce li s-a aplicat la IPJ.
Domnul lt.-col. Olteanu a fost surprins cand a aflat ca buletinele de identitate ale celor zece sateni au fost retinute la IPJ timp de 11 zile, dar a declarat ca acest fapt nu constituia un impediment pentru a obtine certificate medico-legale. Laboratorul IML din Alexandria a confirmat ca orice persoana se poate prezenta pentru examen medical chiar si fara buletin daca prezinta dovada ca a achitat costul unui astfel de consult. APADOR–CH s-a interesat la Institutul Medico-Legal din Bucuresti, de unde a primit un raspuns total diferit: IML Bucuresti efectueaza examenul medical numai pentru persoane care locuiesc in Bucuresti si Ilfov, drept care este obligatorie prezentarea buletinelor de identitate. Pretul unui astfel de examen este de 65.200 lei. Or, este greu de crezut ca IML aplica o regula iar propriile laboratoare din teritoriu, alta regula.
Adjunctul inspectorului-sef a admis ca rezultatele raziei nu au fost pe masura asteptarilor, singurul posibil hot de animale prins fiind minorul Florin Bira. Este insa clar ca disparitia celor 6 purcei nu figura printre reclamatiile primite la postul de politie din Babaita deoarece fapta fusese comisa chiar in noaptea dinaintea raziei.
Domnul lt.-colonel nu a facut nici un comentariu in legatura cu relele tratamente aplicate la IPJ, subliniind ca, din momentul declinarii competentei, numai Parchetul militar se poate pronunta. Dansul a insistat insa pe ideea ca astfel de razii au caracter de prevenire si ca oamenii vor constata incetul cu incetul cat de benefice sunt astfel de actiuni.
APADOR–CH considera ca motivele pentru care s-a organizat aceasta razie sunt departe de a fi convingatoare. Multele AN-uri invocate de IPJ cu privire la furturi de animale si la spargeri dovedesc doar ca politistii din comunele respective nu au reusit sa identifice faptasii. A recurge la metoda raziilor pentru a „rezolva” aceste cazuri este o dovada de lipsa de profesionalism. De altminteri, informatiile primite la IPJ nu s-au confirmat, cu exceptia celor 6 purcei gasiti intamplator. Asociatia crede ca nu se justifica desfasurarea masiva de forte si nici cheltuielile aferente unei astfel de actiuni in forta.
APADOR–CH doreste sa afle pe ce baza a fost redactata lista celor zece persoane care urmau sa fie perchezitionate. Inspectorul-sef al IPJ Teleorman a declarat ziarului „Adevarul” ca mai toate aceste persoane sunt cunoscute cu antecedente penale pentru fapte similare. Or, George Ciobanete are o condamnare pentru un conflict cu o persoana, Nelu Galeteanu are o condamnare de 8 luni pentru ca a intarziat 12 ore la incorporare. Singurul cu o condamnare anterioara pentru furt este Ion Prailea (un an si doua luni cu suspendare), iar minorul Florin Bira are un dosar pe rol tot pentru furt.
APADOR–CH mentioneaza si faptul ca din cele doua procese-verbale, aflate in posesia satenilor, rezulta ca ambele mandate de perchezitie aveau acelasi numar, respectiv 2546/II/7/98. Se poate deduce deci, ca Parchetul a emis un singur mandat de perchezitie cu acest numar, multiplicat si completat ulterior de politisti cu numele celor sapte persoane vizate initial, la care s-au mai adaugat trei sateni carora li s-a cerut consimtamantul. Concluzia ar fi ca procurorul care a emis mandatul nu a fost corect informat cu privire la posibilele infractiuni pe care le-ar fi savarsit suspectii.
APADOR–CH aminteste ca legea penala pedepseste cercetarea abuziva (art. 266 alineatul 2). Conform celor declarate de sateni, cele intamplate la IPJ Teleorman in ziua de 30 iulie 1998 se pot incadra la „cercetare abuziva”. APADOR–CH considera ca astfel de razii — care au loc din ce in ce mai frecvent (a se vedea raziile de la Lugoj, Timisoara, Bucuresti etc.) — concepute in ideea de prevenire, au ca efect doar inspaimantarea locuitorilor din zona respectiva, in conditiile unor desfasurari de forte si cheltuieli impresionante.
Ambele razii sunt considerate ca fiind justificate de catre Inspectoratul General al Politiei, chiar daca rezultatele nu au fost pe masura asteptarilor. Cu privire la razia de la Merisani, IGP afirma ca toate perchezitiile au inceput la ora 6:00 (ora prevazuta de lege) si ca Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Teleorman a emis autorizatie de perchezitie „pentru fiecare suspect in parte. Faptul ca toate autorizatiile poarta acelasi numar nu este relevant si reprezinta o problema de inregistrare a documentelor care priveste institutia emitenta, respectiv Parchetul”.
4. Vizita in aresturile sectiilor de politie 20 si 21 din sectorul 6, Bucuresti
(11 decembrie 1998)
Pe parcursul vizitelor la cele doua sectii de politie, reprezentantii APADOR–CH au fost insotiti de un capitan de la IGP.
a) Informatii generale
Aresturile din sectiile de politie din toata tara aplica si in prezent instructiunile Ministerului de Interne nr. 0410/1974 privind organizarea si functionarea locurilor de retinere in arest preventiv in Politie. Aceste instructiuni — cu caracter secret — nu au suferit nici o modificare din 1974 incoace. Rezultatul este o discrepanta evidenta intre conditiile din arestul politiei si standardele minime internationale in materie. Mai mult, exista o diferenta evidenta chiar si intre aceste conditii din aresturile politiei si cele din penitenciare, astfel incat persoane aflate in aceeasi faza procesuala sunt supuse unor tratamente diferite.
Conform afirmatiilor ofiterilor de politie de la cele doua sectii vizitate, nici o camera de arest preventiv din sectiile de politie din tara nu este dotata cu grup sanitar propriu. Persoanele aflate in arest isi satisfac nevoile fiziologice intr-o galeata de plastic cu capac, pe care o golesc de doua ori pe zi (dimineata si seara). In nici o camera de arest preventiv din sectiile de politie din tara nu exista prize. Altfel spus, persoanele din aceste aresturi sunt rupte complet de realitate deoarece nu au nici macar un aparat de radio. Din discutiile avute la cele doua sectii de politie a rezultat ca, deocamdata, numai arestul IGP dispune de difuzoare instalate in fiecare camera dar ca ar urma sa se instaleze astfel de sisteme si in alte aresturi.
Din cele 23 de sectii de politie din Bucuresti, 4 nu au camere de arest preventiv, persoanele retinute fiind transferate la sectii din sectoarele respective care au astfel de dotari.
Instructiunile MI 0410/1974 prevad ca fiecare detinut trebuie sa fie examinat de un doctor in decurs de maximum 24 de ore de la retinere. Nici una din cele 19 sectii de politie din Bucuresti care au spatii amenajate pentru arest preventiv nu dispune nici de cabinete medicale, nici de personal cu minima pregatire in domeniul medical. Toate examinarile se efectueaza de medicii (sau de asistentii sanitari) de la Directia Generala de Politie a municipiului Bucuresti. Din discutiile avute cu cativa din detinutii aflati in cele doua sectii de politie vizitate, a rezultat ca acest examen medical este mai mult formal (intrebari privind starea generala de sanatate a persoanei retinute si a familiei, fara a se avea in vedere lipsa aproape totala de educatie sanitara a mediilor din care provin multe din persoanele retinute), singura investigatie medicala reala fiind radiografia pulmonara. Conform art. 29 din Legea nr. 26/1994, personalul politiei „este obligat sa vegheze ca sanatatea si integritatea corporala a persoanelor a caror paza o asigura sa fie pe deplin ocrotite”. Or, in conditiile mentionate, este aproape imposibil de respectat aceasta prevedere legala.
Contactul dintre persoana privata de libertate si aparatorul sau (ales sau din oficiu) se face numai in prezenta ofiterului anchetator. Altfel spus, confidentialitatea relatiei client–avocat nu exista. Discutiile cu avocatul, ca si anchetele propriu-zise, se desfasoara — cel putin la sectiile de politie 20 si 21 — in birourile ofiterilor de politie, deci in prezenta mai multor persoane, pe langa ofiterul anchetator.
Conform instructiunilor recente ale IGP, fiecare arest de politie a fost dotat cu formulare tip care prevad drepturile si obligatiile persoanelor private de libertate. Formularele contin prevederi legate de drepturile la pachet, vizite din afara, corespondenta etc., dar nimic despre dreptul la aparare si accesul la informatii. Dreptul la aparare este subiect de controversa intre politisti (in principal cei de la urmarire penala) si APADOR–CH. Asociatia sustine ca dreptul la aparare trebuie sa functioneze din momentul privarii de libertate a unei persoane (sub forma de conducere la sectia de politie sau retinere), ofiterii de politie afirma ca dreptul la aparare se manifesta din momentul inceperii urmaririi penale (adica de la emiterea mandatului de arestare preventiva de un procuror). Disputa se refera la cele 24 de ore de retinere (plus cele 24 de ore de „conducere” la sectia de politie in vederea identificarii, prevedere neconstitutionala din Legea 26/1994, art. 16 lit. b), timp in care persoanei private de libertate i se pot lua declaratii ce pot fi folosite pentru determinarea procurorilor de a emite primul mandat de arestare. Exista cazuri in care inculpatii sustin in fata instantelor ca acele declaratii au fost obtinute de politisti prin metode brutale.
O ultima remarca legata, in principal, de mentinerea caracterului militar al politiei, priveste teama politistilor, indiferent de grad sau de functie, de producerea unor „evenimente” si de consecintele acestora asupra lor. Reprezentantii APADOR–CH au aflat cu suprindere ca, in conformitate cu regulamentul militar, in cazul producerii unor „evenimente” (evadare, automutilare, sinucidere etc. a unui detinut) sanctiunile disciplinare se aplica nu numai politistilor direct implicati (cu toate ca nu in toate cazurile sunt vinovati) ci si superiorilor lor ierarhici, ajungandu-se la situatii pe care APADOR–CH le considera absurde, de a fi sanctionat un sef de sector care nu are nici o legatura cu „evenimentul” produs. Aceasta teama constanta are drept urmare aplicarea unui regim extrem de sever in aresturile politiei, regim ce nu corespunde standardelor minime internationale in vigoare in majoritatea statelor civilizate.
b) Aresturile sectiilor 20 si 21 din sectorul 6
1. Sectia 20 (zona Crangasi)
La data vizitei, se aflau in arest 14 persoane la o capacitate de aproximativ 20 de locuri. Paturile sunt din piatra, cu saltele de circa 5 cm grosime. Ferestrele, de dimensiuni mici, sunt blocate cu zabrele groase nepermitand patrunderea luminii de afara. Singura sursa de lumina este un tub de neon de circa 30 cm, situat deasupra usii de acces, ceea ce este, evident, total insuficient. Camerele erau destul de spatioase, iar sistemul de incalzire functiona bine. Cearsafurile erau curate si, conform detinutilor, erau schimbate o data pe saptamana.
Neexistand spatii de plimbare, singura forma de „relaxare” a persoanelor aflate in detentie este vidarea tinetelor si mersul la grupul sanitar (ambele de doua ori pe zi). In ciuda asigurarilor privind repetatele actiuni de dezinsectie, in camerele vizitate (numerele 3 si 4), gandacii misunau pe pereti. Cu toate ca detinutii au afirmat ca citesc presa zilnic, reprezentantii APADOR–CH nu au vazut nici un ziar (sau carte) in cele doua camere vizitate. Explicatia politistilor a fost ca, dupa ce detinutii termina de citit publicatiile/cartile, le returneaza subofiterilor de la arest.
Asa cum s-a mentionat deja, persoanele private de libertate nu au nici macar posibilitatea de a asculta emisiuni radio. La intrebarea reprezentantilor APADOR–CH in legatura cu posibilitatea ca detinutii sa-si aduca propriul aparat radio in camera, raspunsurile politistilor au fost contradictorii: „este interzis de regulament” (regulamentul 0410/1974) si „li s-ar putea permite sa-si aduca aparate cu tranzistori dar n-au cerut”! Cum ar putea detinutii sa ceara permisiunea de a-si aduce un astfel de aparat daca acest lucru este interzis prin regulament?
Grupul sanitar al arestului sectiei 20 Politie consta in doua WC-uri de tip „turcesc”, un jgheab cu trei robinete si doua dusuri. Politistii de la arestul sectiei 20 au sustinut ca orice detinut poate merge la grupul sanitar oricand in timpul zilei, daca solicita acest lucru.
Mancarea zilnica vine de la penitenciar, dar la sectia 20, reprezentantii APADOR–CH nu au vazut vreo instalatie de incalzire a preparatelor. Cu toate acestea, detinutii nu s-au plans de calitatea hranei. Comandantul sectiei aproba pachete suplimentare cu ocazia sarbatorilor oficiale (Craciun, Anul Nou etc.) dar si particulare (zile de nastere, a numelui etc.).
2. Sectia 21 (zona Militari)
Domnul colonel Udroiu, care este comandant al fortelor de politie pe sectorul 6 (sectiile de politie 20, 21 si 22), a relatat ca, la nivel de sector, exista circa 470 de politisti activi, la o populatie stabila de aproximativ 410.000 locuitori. Dotarea tehnica a sectiilor de politie, in principal sectia 21 unde se afla si sediul politiei de sector, este total insuficienta. Masinile sunt in stare tehnica deplorabila, iar ofiterii insarcinati cu urmarirea penala nu pot face fata celor peste 10.000 de plangeri pe an ale populatiei. Nu exista logistica minima necesara desfasurarii unei activitati normale.
Spre deosebire de arestul sectiei 20, aici exista paturi normale — nu „priciuri” de piatra. La data vizitei, erau 17 persoane in detentie, la o capacitate de 28 de paturi. O alta diferenta este ca arestul sectiei este dotat cu un minuscul spatiu de plimbare, de circa 2 m/3 m si cu un aragaz pe care se incalzeste mancarea primita de la penitenciar. Problema iluminatului este insa identica cu cea gasita la sectia 20: ferestre zabrelite care nu permit patrunderea luminii zilei si un tub de neon total insuficient pentru a permite detinutilor sa citeasca sau sa scrie. La fel si conditiile igienice: o galeata pentru satisfacerea nevoilor fiziologice (vidata de doua ori pe zi de detinuti) si un grup sanitar format din doua WC-uri de tip „turcesc”, un jgheab cu trei robinete si doua dusuri. Interesant de remarcat este faptul ca rozetele robinetelor si sitele dusurilor sunt demontate si tinute de subofiterii din arest. Ele sunt montate numai daca exista solicitari din partea detinutilor de a se spala. Argumentul a fost ca detinutii „folosesc rozetele si sitele in alte scopuri”!
Detinutii respecta inca dispozitia de a se intoarce cu spatele ori de cate ori se deschide usa camerei — practica abandonata de mult in sistemul penitenciar. S-a ajuns la situatia ridicola in care, la camera 1 minori din arestul sectiei 21, unde se afla un singur detinut, acesta sa se intoarca cu spatele la usa si sa strige „atentie”(!?) atunci cand reprezentantii APADOR–CH si ai sectiei de politie au intrat in camera.
Arestul din sectia 21 are un dulapior pentru medicamente. Toate — sau aproape toate — medicamentele sunt „mostenite” de la detinutii care au fost liberati sau mutati. Acele medicamente sunt departe de a acoperi minimul necesar pentru asistenta medicala de urgenta. De altminteri, orice urgenta medicala se rezolva la „Capitala”. Nu se intelege insa cine stabileste daca este sau nu vorba de o urgenta, dat fiind ca nici unul din politistii sectiei 21 nu are o minima pregatire in domeniul asistentei medicale.
c) Concluzii si recomandari:
— renuntarea de urgenta la Instructiunile MI 0410/1974 cu privire la aresturile politiei;
— emiterea unor noi reglementari care sa corespunda normelor minime standard internationale privind locurile de detentie (iluminat, igiena personala, plimbare zilnica, informatii prin mass-media, contactul cu lumea exterioara, dreptul la aparare, protectia fata de eventuale abuzuri pe durata desfasurarii anchetei etc.);
— incheierea unor contracte de colaborare cu institutii medicale civile, in asa fel incat sa se asigure o asistenta medicala reala si eficienta pentru toate persoanele aflate in aresturile politiei;
— afisarea in toate sectiile de politie din tara a listei cu avocatii dispusi sa preia apararea (platita sau din oficiu) a persoanelor aflate in arest preventiv, lista avizata de Barourile de avocati din localitatile unde functioneaza aresturile politiei;
— pana la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala, APADOR–CH cere Inspectoratului General de Politie sa dispuna ca orice persoana depusa intr-o sectie de politie (pentru „conducere” sau „retinere”) sa beneficieze imediat de dreptul de a fi asistata de un aparator;
— eliminarea tuturor diferentelor dintre regimul aplicat persoanei aflate in arest preventiv in arestul politiei si regimul persoanei aflate in situatie juridica similara dar depusa in sistemul penitenciar. Este evident ca in privinta ultimei categorii, se fac eforturi notabile pentru reducerea decalajului dintre conditiile de detentie in penitenciar si standardele internationale in materie.
IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE
APADOR–CH a declarat in multe ocazii ca Directia Generala a Penitenciarelor este, dintre autoritatile publice cu care asociatia lucreaza constant, cea mai deschisa si mai cooperanta. Cu toate ca 1998 ar fi trebuit sa fie anul marilor schimbari legislative in materia penitenciarelor — exista proiecte de lege privind regimul executarii pedepselor, statutul cadrelor din penitenciare si, noutate absoluta pentru Romania, agentul de probatiune — nu s-au finalizat, din pacate, propuneri legislative care sa fie avansate Parlamentului.
In ciuda acestei situatii, DGP a decis ca unele masuri — absolut necesare pentru imbunatatirea conditiilor de detentie — pot fi luate si in absenta legilor. Astfel, Directia a aprobat infiintarea unor centre-pilot de probatiune, precum si a unor sectii penitenciare semideschise (a se vedea raportul APADOR–CH cu privire la sectia penitenciara de la Targu-Ocna), a adus la conducerea unor penitenciare persoane civile (procurori, judecatori) in locul comandantilor militari, a interzis angajatilor deschiderea si citirea corespondentei detinutilor etc. In legatura cu acest ultim aspect, trebuie amintit si faptul ca in 1998 statul roman a fost condamnat de Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg pentru incalcarea art. 8 (respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si corespondentei) si art. 25 (dreptul persoanei de a se adresa Comisiei pentru Drepturile Omului) din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (cazul Petra vs. Romania). Cazul a fost adus in fata instantelor Consiliului Europei de o persoana aflata in detentie la penitenciarul din Aiud.
A. Protestele detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti–Jilava,
din februarie 1997
La data de 23 februarie 1997, Directia Generala a Penitenciarelor condusa — la acea vreme — de generalul Ioan Chis, a decis interventia in forta impotriva detinutilor care protestau pasnic de circa o saptamana. Protestul lor viza marirea fractiunii de pedeapsa obligatorie pentru a intra la comisia de liberare conditionata, durata prea lunga a proceselor, supraaglomerarea, hrana proasta etc. Nu au existat violente din partea detinutilor, singurele manifestari fiind refuzul de hrana, strigarea si afisarea unor lozinci si, in cateva camere, baricadarea pe dinauntru. Nici un ofiter sau subofiter nu a fost agresat. Cu toate acestea, forte mult mai numeroase decat cele de care dispunea penitenciarul au spart usile camerelor, au batut detinutii, au recurs si la gaze lacrimogene si i-au obligat sa ramana ore in sir culcati pe ciment.
Despre aceasta prima parte a interventiei in forta, APADOR–CH a afirmat constant ca a fost disproportionata fata de scopul legitim al restabilirii ordinii in penitenciar.
In paralel, s-a desfasurat si actiunea de selectare a „liderilor” miscarii de protest. Circa 100 de detinuti au fost scosi din camere pe baza unor liste nominale, dusi intr-o curte si batuti cu pumnii, cu picioarele, cu bastoanele si cu batele pana in zorii zilei urmatoare.
Cu rare exceptii, detinutii batuti — unii cu fracturi sau fisuri de oase, altii cu traumatisme serioase — nu au beneficiat de asistenta medicala. Mai mult, unii dintre cei torturati toata noaptea (Ilie Ghita, George Nastase Bobancu, Viorel Vasile, Amet Metin si altii) au fost, imediat, pedepsiti cu regim restrictiv. Abia in aprilie 1997, in urma vizitei unei comisii ce-l includea pe doctorul Ciobanu, unii dintre ei, aflati in stare grava, au fost transferati la spitalul penitenciar din imediata vecinatate. Trebuie mentionat faptul ca doctorul Ciobanu a pornit de la lista cu posibile victime (circa 20) alcatuita de asociatie pe baza putinelor informatii pe care le-a putut obtine la cateva zile dupa represiune si a constatat ca numarul lor se ridica la circa 70.
Pe tot parcursul anilor 1997 si 1998, APADOR–CH a continuat sa primeasca reclamatii ale unor fosti sau actuali detinuti de la Jilava in legatura cu tratamentul salbatic aplicat in februarie 1997 de catre autoritati. Asociatia a trimis, de fiecare data, informatiile obtinute, la Parchetul militar, unicul organ abilitat prin lege sa cerceteze cadre din sistemul, inca militarizat, al penitenciarelor. APADOR–CH precizeaza ca o parte din detinutii batuti au depus plangeri la Parchetul militar in legatura cu tratamentul aplicat in 23 februarie 1997 si noaptea urmatoare.
Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale si a reconfirmat solutia. Argumentele principale au fost ca „interventia in forta a avut loc dupa ce toate posibilitatile de actiune nonviolenta au fost epuizate si s-a facut in conformitate cu Planul-cadru nr. 40710/21.02.1997 aprobat de secretarul de stat Dorin Clocotici…”.
Dupa stiinta APADOR–CH, planul-cadru nr. 40710 din 21.02.1997 prevedea folosirea fortei numai daca detinutii ar fi distrus — sau ar fi incercat sa distruga — bunuri, instalatii sau cladiri, ceea ce nu s-a intamplat.
Din declaratiile mai multor fosti sau actuali detinuti, a rezultat ca ei au fost incurajati de supraveghetori sa-si continue protestul, fiind anuntati de fiecare data cand presa — in principal televiziunea — se afla la Jilava.
Modul in care a fost reprimat protestul detinutilor de la Jilava a depasit cu mult — dupa parerea APADOR–CH — cadrul stabilit de plan si s-a datorat excesului de zel al unor cadre dintre care comandantul de atunci al penitenciarului, colonelul Parjol, comandantul adjunct cu paza de la spitalul penitenciar, transferat ulterior la Penitenciarul Jilava — colonelul Olteanu — si, mai ales, colonelul Stroescu de la DGP, toti identificati in plangerile pe care detinutii batuti si/sau torturati le-au adresat atat Parchetului militar, cat si APADOR–CH.
APADOR–CH a cerut din nou Parchetului militar sa investigheze represiunea din februarie 1997 de la Penitenciarul Jilava in mod corect si impartial. Asociatia are semnale, comunicate deja Sectiei Parchetelor Militare, cu privire la intimidarea unor detinuti direct implicati, sau la ignorarea declaratiilor lor, de catre unii procurori militari care s-au ocupat de acest caz deosebit de grav.
B. Aspecte generale
a) Demilitarizarea sistemului penitenciar
Aceasta este o problema care se discuta de mai multi ani dar care s-a materializat abia in 1997, prin proiectul de lege cu privire la Statutul cadrelor din penitenciare, pregatit de Directia Generala a Penitenciarelor. APADOR–CH nu are cunostinta decat de o prima versiune a acestui proiect care a suferit ulterior numeroase modificari si nu a fost inca introdus in Parlament.
Parerile in privinta oportunitatii schimbarii radicale a statutului cadrelor din penitenciare sunt impartite: multi ofiteri si subofiteri cred ca isi vor pierde unele beneficii materiale (salarii calculate dupa grile diferite de cele ale bugetarilor civili, sporuri, asistenta medicala preferentiala, imbracaminte si transport gratuite etc.) si ca „dezbracarea” de uniforma ar insemna pierderea prestigiului in fata detinutilor si a civililor. Incet-incet, ei au inceput totusi sa perceapa si avantajele: posibilitatea de a se organiza in sindicate, program zilnic de 8 ore de munca cinci zile pe saptamana (in loc de 12 ore munca/24 ore libere, proportie adesea nerespectata din lipsa de personal), cu plata separata a orelor suplimentare efectuate, dreptul de a refuza executarea unui ordin ilegal sau absurd etc.
APADOR–CH constata ca acele cadre care au avut ocazia sa vada sau sa auda cum functioneaza penitenciarele din tari cu sistem democratic consolidat sunt mult mai receptive la ideea demilitarizarii. Asociatia stie ca Directia Generala a Penitenciarelor incurajeaza contactele de acest gen, inclusiv prin libertatea data fiecarui penitenciar de a stabili relatii cu inchisori din alte tari (in principal, Olanda).
b) Supraaglomerarea
Aceasta ramane una din cele mai serioase probleme ale sistemului penitenciar din Romania, cu implicatii directe asupra conditiilor de detentie. Evident, vina nu apartine DGP ci legislatiei romane care permite emiterea primelor mandate de arestare preventiva de catre procurori cu mult prea multa usurinta si intr-un numar de situatii care depasesc prevederile art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De asemenea, judecatorii care prelungesc valabilitatea mandatelor nu tin cont de gradul de pericol al faptei de care este acuzat inculpatul, ci in primul rand de prevederile Codului de procedura penala — aflate in contradictie cu Conventia europeana — si, in al doilea rand, de cerintele anchetatorilor. Acestia din urma continua sa aplice procedura „intai arestam si apoi cautam probele” si au, deci, interesul de a mentine in stare de arest o persoana banuita a fi comis o infractiune, pana la strangerea dovezilor incriminatoare. In tarile cu sistem democratic consolidat, o persoana poate fi tinuta in arest preventiv fara a fi judecata o perioada de timp limitata (dupa informatiile APADOR–CH aceasta ar fi de maximum sase luni). In Romania, aceasta perioada se poate intinde pana la jumatate din maximul pedepsei prevazute pentru infractiunea de care este banuita persoana.
Inca din 1995, Curtea Constitutionala s-a pronuntat cu privire la prelungirea valabilitatii mandatului de arestare preventiva de catre un judecator, o data la 30 de zile. Cu toate ca deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii pentru viitor, conform Constitutiei Romaniei (art. 145 alin. 2), a fost nevoie de inca o decizie, pe aceeasi tema, pentru ca instantele de judecata si penitenciarele sa o puna in aplicare. Evident, raspunderea inaintarii cererii de prelungire a mandatului de arestare preventiva revine procurorului care efectueaza/raspunde de ancheta. Ce se intampla insa in situatiile in care acesta, supraaglomerat cu dosare, nu adreseaza cererea in timp util? Cui revine sarcina de a solicita prelungirea — sau invalidarea — mandatului de arestare preventiva? Sunt trei raspunsuri posibile, nici unul statuat legal: inculpatul insusi, conducerea penitenciarului sau judecatoria. Din aceasta nesiguranta, se nasc, in continuare, situatii in care persoane arestate preventiv raman In penitenciar luni de zile, fara ca o instanta de judecata sa aprecieze daca mentinerea starii de arest este — sau nu — necesara.
Respectarea doar aproximativa a unei decizii a Curtii Constitutionale si, mai ales, creditul total acordat de instantele de judecata Parchetului — reminiscenta a unei mentalitati invechite cu privire la libertatea persoanei — duc la mentinerea in stare de arest — si deci la supraaglomerarea penitenciarelor — a unui numar situat intre o treime si o jumatate din numarul total al detinutilor.
In cursul vizitelor intreprinse in penitenciare in 1998, APADOR–CH a constatat ca la Tulcea si la Targu-Ocna nu exista supraaglomerare, cel putin atunci cand au venit reprezentantii asociatiei. In rest, este frecventa situatia in care trei — sau chiar patru — detinuti dorm in doua paturi alaturate, fara a mai discuta despre suprainaltarea paturilor pana la mai putin de o jumatate de metru de tavan sau de limitarea la maximum a spatiului liber dintr-o camera prin instalarea de paturi in plus.
Supraaglomerarea are consecinte si asupra proportiei dintre efectivele detinutilor si numarul de cadre operative (care lucreaza direct cu arestatii si cu condamnatii). Directia Generala a Penitenciarelor a declarat ca media este de 6 detinuti la un cadru, ceea ce plaseaza sistemul penitenciar romanesc pe un loc codas in ierarhia — in acest domeniu — a tarilor democratice din Europa. APADOR–CH sustine ca, in majoritatea penitenciarelor vizitate, aceasta proportie este de 10-12 detinuti la un cadru si, avand in vedere ca se lucreaza in ture (12 ore cu 24) rezulta ca numarul de detinuti pe cadru creste si mai mult. In aceste conditii, fara marirea substantiala a numarului de cadre — cu studii de specialitate —, cu greu se poate imagina o schimbare in bine a relatiei dintre acestea si detinuti, inclusiv in directia resocializarii.
c) Fonduri insuficiente
Acesta este un motiv foarte des invocat atat de Directia Generala a Penitenciarelor, cat si de conducerile penitenciarelor vizitate.
APADOR–CH a propus mereu instituirea unei mai mari autonomii a fiecarui penitenciar in parte, creandu-se astfel posibilitatea de a se fructifica resursele materiale si umane pe plan local. Ar fi, poate, de dorit ca eventualul surplus de produse din fermele proprii sa poata fi vandut pe piata locala, la preturi competitive si, cu banii astfel obtinuti, sa se acopere o parte din necesarul de produse alimentare sau nealimentare. Este evident ca nici un penitenciar nu se poate dispensa de subventii de la buget. Nu este nici posibil, nici de dorit, atata vreme cat masura privarii de libertate pentru fapte antisociale dar si raspunderea pentru reinsertia sociala de dupa liberare, intra in atributiile statului. Insa o mai mare autonomie administrativa ar putea avea efecte benefice asupra regimului detinutilor.
Hrana detinutilor este, in general, de proasta calitate: carne foarte putina, mai mult subproduse (cap si picioare de porc) si slanina, felul doi seamana pana la confuzie, in privinta consistentei, cu felul unu, lactatele sunt o raritate. Se mentin baremurile unice de calorii/zi/detinut stabilite de DGP pe categorii de detinuti.
Conditiile de igiena sunt complet nesatisfacatoare cu exceptia penitenciarelor noi sau reamenajate. Camerele din penitenciarele vechi sunt dotate cu grupuri sanitare formate din doua-trei WC-uri de tip „turcesc” si spalatoare cu trei-patru robinete (mai rar, chiuvete), total insuficiente pentru numarul mare de detinuti. Camerele in care stau detinutii cu condamnari pe viata de la Penitenciarul Craiova sunt extrem de mici iar WC-ul este „la vedere”. Acelasi sistem este valabil pentru camerele din izolatoarele majoritatii penitenciarelor. Un dus cald pe saptamana nu poate compensa precaritatea instalatiilor sanitare din camere. Paturile, saltelele, cearsafurile, paturile sunt vechi, degradate si greu de dezinfectat. S-au facut si se fac eforturi pentru reinnoirea cazarmamentului, dar numarul mare de detinuti si bugetul prea mic nu permit o imbunatatire vizibila a situatiei.
d) Activitati cultural-educative
Educarea — sau reeducarea detinutilor — ar trebui sa fie una din prioritatile sistemului penitenciar. Din pacate, numarul educatorilor este mult prea mic fata de numarul mare de detinuti. Un educator se ocupa de sute de detinuti, ceea ce face ca munca sa sa fie, evident, ineficienta. Se organizeaza conferinte dar temele abordate sunt de multe ori aride si nu starnesc nici o reactie din partea detinutilor. APADOR–CH sugereaza ca atunci cand se stabilesc subiectele conferintelor sa fie consultati si detinutii. De pilda, s-ar putea pregati o lista cu viitoarele manifestari de acest gen care sa circule prin camere, iar definitivarea temelor sa aiba in vedere si optiunile beneficiarilor. In unele penitenciare exista cercuri de pictura sau sculptura — si chiar se organizeaza expozitii — dar ele antreneaza un numar mic de detinuti. Asociatii neguvernamentale sau religioase incearca si ele sa contribuie la reeducare prin intalniri si prin discutii cu detinutii. Din cand in cand, mai ales cu ocazia marilor sarbatori, se organizeaza spectacole cu trupe din afara sau chiar cu detinuti. Dar toate aceste actiuni sunt sporadice.
APADOR–CH a sustinut mereu ca dupa supraaglomerare, problema cea mai importanta este ocuparea timpului detinutilor. Cei care ies la munca sunt relativ putini, cererea este redusa si cel mai adesea detinutii sunt folositi, in functie de sezon, la munci agricole sau la executarea unor constructii. Multe penitenciare au ateliere proprii si aproape toate au ferme si terenuri agricole unde lucreaza detinuti. Cu toate acestea, APADOR–CH estimeaza ca peste o jumatate din numarul total al detinutilor de toate categoriile isi petrece 23 de ore din 24 in camerele supraaglomerate. Tot ce pot face este sa citeasca, sa se uite la televizor (daca exista aparat), sa discute intre ei si sa astepte plimbarea zilnica (intre 30 si 60 de minute). Nu este deloc greu de inteles de ce exista tensiuni permanente intre detinuti, dar si intre detinuti si supraveghetori. Lucrurile sunt si mai complicate in cazul persoanelor cu pedepse mari, inclusiv detentie pe viata. Ele stau impreuna ani si ani, neavand nici macar variatia oferita de venirea unor detinuti noi si plecarea altora — evenimente relativ frecvente in sectoarele celor cu pedepse sub 10 ani. Unii dintre ei regreta abolirea pedepsei cu moartea, pentru ca — spun ei — regimul actual de detentie nu le mai lasa nici o speranta.
APADOR–CH considera ca este imperios necesar sa se regandeasca intreaga activitate cultural-educativa. Cateva sugestii ar fi:
— angajarea unui numar mult marit de educatori, cu pregatire de specialitate;
— incurajarea tuturor asociatiilor/organizatiilor/fundatiilor interesate in ameliorarea situatiei detinutilor sa desfasoare proiecte/programe cu caracter cat de cat regulat;
— diversificarea activitatilor organizate in fiecare penitenciar (de exemplu: concursuri intre sectii sau chiar camere pe diferite teme, cu recompense pentru castigatori; constituirea unor echipe de teatru cu sprijinul profesionistilor de la teatrele locale care sa dea spectacole nu numai in penitenciar ci si pentru publicul din localitate — a se vedea initiativa de la Targu-Ocna etc.);
— discutii intre educatori si grupuri mici de detinuti pe teme de interes pentru acestia din urma;
— participarea detinutilor la spectacole, concerte, expozitii din orase;
— programe speciale pentru condamnatii cu pedepse mari, in special cei cu condamnari pe viata.
e) Asistenta medicala
Numarul medicilor este mult prea mic fata de cel al detinutilor, ceea ce creeaza nemultumiri printre acestia din urma care cred ca sunt fie ignorati, fie prost tratati. O medie de o suta de consultatii pe zi — cat afirma multi doctori ca ar acorda — ar insemna cam 4 minute de detinut, excluzand eventualele mici pauze pe care si le-ar lua medicul in cele 7 ore de serviciu. Doua motive au fost frecvent invocate pentru a contracara acest simplu calcul:
Primul apartine medicilor din penitenciare — in majoritate internisti sau generalisti — care sustin ca ii cunosc pe detinuti si starea lor de sanatate si ca, de cele mai multe ori, trebuie doar sa le dea aspirine sau alte medicamente. Mai mult, asistentii medicali se pot ocupa si ei de detinutii care vin la cabinet. Cu alte cuvinte, fiecare detinut ar beneficia de toata atentia impusa de cazul sau.
APADOR–CH crede ca in 4 minute, nici un doctor nu isi poate da seama daca pacientul prezinta simptome caracteristice unor boli vechi, depistate, inregistrate si tinute sub control — lasand deoparte timpul necesar pentru scoaterea si studierea fisei medicale a detinutului — sau daca acesta nu a dobandit o noua afectiune. In plus, asociatia aminteste ca medicii din penitenciare au in ingrijire si cadrele, care beneficiaza de prioritate. APADOR–CH considera ca asistenta medicala acordata cadrelor ar fi justificata numai in cazuri de urgenta. Cat despre asistentii medicali, munca lor este absolut necesara dar nici unul din ei nu are calificarea necesara si dreptul de a se substitui medicului.
Al doilea motiv este adus de persoane din DGP care cred ca proportia medic–numar de detinuti este similara celei din afara sistemului penitenciar.
APADOR–CH considera ca argumentul nu este valabil pentru ca o persoana aflata in libertate se poate adresa oricand altui medic decat cel de familie si poate face apel la orice spital de urgenta, policlinica cu plata, cabinet particular etc. atunci cand este nevoie, ceea ce nu este cazul pentru un detinut. Iar conditiile de trai — locuinta, hrana, procurarea de medicamente etc. — ale celor doua categorii nu pot fi comparate. (A se vedea si raportul privind vizita reprezentantilor asociatiei la Penitenciarul Bacau.)
Exista, fara indoiala, si cazuri de simulanti printre detinuti. Dar pentru a se stabili cine este realmente bolnav si cine simuleaza, este necesar ca fiecare detinut sa fie examinat cu toata atentia.
Un alt aspect ce trebuie semnalat se refera la internarea detinutilor bolnavi in spitale civile in situatii ce nu pot fi rezolvate de cabinetele medicale din penitenciare. Fiecare penitenciar poate stabili o relatie de colaborare pe plan local cu spitalele — in principal, judetene sau orasenesti — in vederea preluarii unor cazuri serioase. Din multele probleme pe care le creeaza aparitia unui detinut printre bolnavi „civili” (foarte putine spitale pot asigura o incapere separata pentru un detinut internat), APADOR–CH semnaleaza doua:
1. Siguranta.
Detinutii internati pot fi legati cu catusele de pat. Decizia de a-i imobiliza — sau nu — apartine conducerilor penitenciarelor deoarece — afirma acestea — numai cei care lucreaza direct cu detinutii stiu daca cei transferati la spital sunt periculosi sau au intentia sa evadeze. APADOR–CH considera ca, o data ce medicul penitenciarului a hotarat ca un detinut se afla intr-o stare atat de grava incat trebuie internat de urgenta intr-o institutie civila (in cazuri mai putin serioase, detinutii sunt transferati la Spitalul penitenciar Bucuresti–Jilava), decizia de a-l imobiliza trebuie luata numai dupa ce doctorul civil l-a consultat si numai la cererea acestuia;
2. Paza
In prezent, paza unui detinut internat intra in obligatiile penitenciarului. Cate doi subofiteri pe tura stau langa detinut 24 de ore din 24. Dezavantajele sistemului sunt evidente: pe de o parte, subofiterii respectivi sunt scosi din dispozitiv, ceea ce micsoreaza numarul de cadre — si asa insuficiente — care lucreaza in penitenciar; pe de alta parte, acei supraveghetori sunt expusi nu numai unor riscuri de contaminare cu diferite boli tratate in spitalul respectiv dar si unei stanjenitoare atentii din partea bolnavilor „civili”. APADOR–CH a sugerat ca paza detinutilor bolnavi sa fie asigurata de jandarmi sau de gardieni publici. Plata pentru aceste servicii ar putea fi suportata din bugetul primariei.
Un alt aspect cu privire la asistenta medicala se refera la modul in care se intocmesc fisele medicale ale detinutilor adusi in penitenciare, in special ale celor transferati din aresturile sectiilor de politie. De-a lungul anului 1998, ca si in anii precedenti, reprezentantilor APADOR–CH li s-a spus de catre medicii de penitenciare ca nu au existat cazuri in care persoane aduse din aresturile politiei sa fi prezentat urme de violenta. Daca ar fi existat astfel de situatii — au sustinut medicii respectivi la unison — ei ar fi refuzat sa primeasca acele persoane. Nu a fost deloc clar daca s-ar intocmi un proces-verbal sau nu, daca evenimentul ar fi consemnat in vreo evidenta, daca persoana in suferinta ar primi — sau nu — un prim ajutor medical si, mai ales, daca penitenciarul ar urma sa informeze o autoritate competenta (in speta, Parchetul militar) in legatura cu abuzul constatat. S-ar putea trage concluzia ca nici o persoana transferata din aresturile politiei intr-un penitenciar nu a avut de suferit rele tratamente din partea politistilor. Numai ca mai mult de jumatate din inculpatii/detinutii cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH in penitenciare afirma contrariul.
In sfarsit, APADOR–CH semnaleaza iarasi ca mentalitatea invechita a multora din cei care lucreaza in sistemul penitenciar ii impiedica sa admita riscurile sporite in materie de transmitere de boli venerice si HIV in conditii de detentie. Protectia cea mai simpla este furnizarea de prezervative. Pretul ar fi infinit mai redus decat costisitoarele tratamente pentru fiecare detinut infectat. Este adevarat ca, spre deosebire de anii trecuti, in 1998 reprezentantii APADOR–CH au intalnit putini ofiteri sau subofiteri care sa mai nege existenta unor relatii homosexuale intre detinuti. Insa de aici pana la asigurarea unor mijloace de protectie elementare impotriva contaminarii pe cale sexuala mai este cale lunga.
Ca si in alti ani, APADOR–CH sugereaza din nou ca medicii si asistentii lor sa nu mai fie angajatii DGP, eliminandu-se astfel suspiciunile cu privire la modul in care acestia isi practica meseria.
f) Pedepse aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului de ordine interioara
In 1998, APADOR–CH a constatat un progres in directia informarii detinutilor asupra drepturilor si indatoririlor lor. Ghidul pentru uzul detinutilor poate fi consultat daca nu in fiecare camera, cel putin in biblioteca din fiecare penitenciar. Din pacate, procedura pentru pedepsirea detinutilor care au incalcat regulamentul a ramas neschimbata. Supraveghetorul este cel care constata fapta, intocmeste raportul de pedepsire (care acum se numeste „de incident”) si propune pedeapsa, iar comandantul/directorul sau adjunctul sau ia hotararea finala, cu exceptia masurii de sanctionare cu regim restrictiv (intre 3 si 12 luni, cu taierea drepturilor la munca, vizite, pachete, corespondenta, inclusiv la televizor si radio) asupra careia se pronunta DGP. In principiu, este audiat si detinutul care isi poate pleda cauza si aduce martori. Insa APADOR–CH a intalnit la Penitenciarul Bacau un caz in care doi detinuti se aflau deja la izolator de cateva zile fara sa stie de ce si fara sa se fi intocmit raportul de pedepsire. „Sunt izolati de colectiv pana la lamurirea situatiei”, a fost explicatia data de cadre. Nimeni nu a putut explica diferenta dintre izolarea ca pedeapsa si „izolarea de colectiv”. (A se vedea raportul privind Penitenciarul Bacau.)
In multe situatii, in afara de semnatura detinutului pe raportul de pedepsire, nu exista nici o dovada ca acesta a fost audiat (declaratii ale detinutului si ale martorilor, proces-verbal de constatare etc.). Singura cale de atac a detinutului pedepsit este plangerea la DGP, deci tot in interiorul sistemului. Asadar, in prezent, nu exista o autoritate independenta si impartiala — un judecator — care sa se pronunte asupra corectitudinii aplicarii unei sanctiuni. Este adevarat ca detinutul se poate plange unor organizatii neguvernamentale sau Avocatului Poporului, dar nici una din aceste institutii nu are putere de decizie, putand, eventual, solicita, tot DGP, explicatii. Un proiect de lege initiat de DGP privind executarea pedepselor — inca neintrodus in Parlament — prevede institutia judecatorului cu executarea pedepsei, care ar veghea, intre altele, la corectitudinea pedepselor aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului de ordine interioara. Pana la adoptarea acestei legi, s-ar putea generaliza sistemul adoptat la Targu-Ocna (raportul intocmit de supraveghetor este realmente de „incident” — deci descrie cele intamplate — fara a propune pedeapsa). In acest fel, s-ar evita eventuala frustrare a supraveghetorului care vede ca propunerea de sanctionare a fost fie respinsa, fie redusa. Este important atat pentru moralul supraveghetorului cat si pentru prestigiul sau in fata detinutilor.
g) Dreptul la aparare
Intre o treime si jumatate din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Evident, sistemul penitenciar nu are nimic de a face cu emiterea si cu prelungirea mandatelor de arestare preventiva. Dar, din pacate, persoanele aflate in aceasta situatie au parte de aceleasi conditii de detentie: supraaglomerare, conditii igienice precare, hrana in general proasta, lipsa de activitate fizica etc.
Directia Generala a Penitenciarelor a inclus in propunerea legislativa privind regimul executarii pedepselor, infiintarea unor „case de arest preventiv” complet separate de inchisori. Solutia ar fi buna din mai multe puncte de vedere: ar rezolva, in mare masura, supraaglomerarea din penitenciare, ar permite un regim diferit pentru cei arestati preventiv care sunt considerati nevinovati pana la pronuntarea unei sentinte definitive si ar elimina suspiciunile legate de tratamentul aplicat acestora in aresturile politiei pe perioada cercetarii penale.
Foarte multe persoane aflate in arest preventiv au posibilitati materiale reduse, asa incat ele urmeaza sa fie aparate de avocati din oficiu. Majoritatea celor cu care au discutat reprezentantii asociatiei in diverse penitenciare au afirmat ca nu au discutat vreodata cu avocatul inainte de termenele de judecata si ca pledoariile in fata instantelor s-au rezumat la a cere clementa pentru clientii lor („e tanar” sau „e la prima abatere” sau „are grija de familie” etc.). Desigur, sistemul actual de plata pentru avocatii din oficiu (circa 200.000 lei pentru un caz, indiferent de durata procesului, fara acoperirea eventualelor cheltuieli de deplasare) este departe de a fi un stimulent. Solutiile pentru ca dreptul la aparare sa nu fie doar o formalitate trebuie gasite si aplicate de barourile si de cabinetele particulare ale avocatilor, cu sprijinul mai substantial al statului.
Cu toate ca sistemul penitenciar nu este direct implicat in problema asigurarii dreptului la aparare, APADOR–CH considera ca s-ar putea lua unele masuri prin care s-ar diminua nemultumirile arestatilor preventiv si neincrederea lor in justitie:
— sa se tina evidenta stricta a valabilitatii mandatelor de arestare preventiva si sa fie anuntate organele competente atunci cand se apropie termenul de expirare. Aceasta ar trebui sa fie sarcina procurorului anchetator dar exista destule cazuri in care nu o face, fie din neglijenta, fie pentru ca nu a interpretat corect cele doua decizii ale Curtii Constitutionale privind obligativitatea instantelor de a analiza, o data la 30 de zile, indiferent de derularea procesului, daca mandatul de arestare preventiva trebuie sau nu prelungit;
— sa se usureze accesul in penitenciare al avocatilor. In prezent, ei trebuie sa faca o cerere catre comandant/director si sa prezinte delegatia de la barou sau de la cabinet. Ei nu pot sa discute decat cu arestatul pentru care au delegatie. Daca un alt detinut ar dori si el o consultatie, avocatul — daca este de acord — trebuie sa refaca toate formalitatile;
— sa se permita detinutilor sa dea telefon (daca exista telefoane publice) ori de cate ori doresc sa discute cu aparatorii lor. Iar supraveghetorii care ii insotesc ar trebui ca, dupa ce se asigura ca numarul format este al avocatului, sa stea la o distanta care sa-i permita doar sa vada ce face detinutul si nu sa auda ce vorbeste.
h) Resocializarea detinutilor
O alta initiativa legislativa a Directiei Generale a Penitenciarelor, din pacate inca nefinalizata, se refera la adoptarea sistemului probatiunii. Fiind vorba de o institutie complet noua pentru Romania, care nu este inca reglementata legal, cateva organizatii neguvernamentale au preluat elemente din sistemele de probatiuni din tari cu traditie democratica si incearca sa le aplice in unele centre pilot. In principiu, agentii de probatiune fac anchete sociale cu privire la inculpati, sugereaza pedepse alternative, lucreaza cu persoanele respective pe durata executarii pedepsei (fie in penitenciar, fie in comunitate, in functie de natura pedepsei), inclusiv in perioada de dupa liberarea conditionata. Ei nu sunt avocati ai persoanelor de care se ocupa si nici nu intervin in desfasurarea proceselor decat la cererea judecatorilor si numai sub forma acelor anchete sociale. Rolul lor este acela de a-i ajuta pe condamnati sa se reintegreze in societate, indiferent de natura si de durata pedepsei.
Chiar daca legea probatiunii (sau modificarile pe care introducerea probatiunii le-ar presupune in Codul penal si in Codul de procedura penala) ar fi rapid adoptata de Parlament, aceasta nu inseamna ca sistemul penitenciar ar fi scutit de orice preocupare in domeniul resocializarii. In situatia in care o persoana isi executa pedeapsa in penitenciar, va fi nevoie de o colaborare permanenta intre agentul de probatiune si cadre, de organizarea unor actiuni complementare, fara de care recuperarea pentru viata in societate ar putea fi sortita esecului.
C. Situatia din unele penitenciare. Cazuri individuale
1. Vizita la Penitenciarul din Aiud (10 martie 1998)
a) Structura detinutilor si informatii generale despre penitenciar
Penitenciarul are o capacitate de 2.589 de locuri, realizata prin suprainaltarea paturilor la nivelurile 3 si 4. La data vizitei, erau 2.427 de detinuti, inclusiv 39 de femei. Structura pe categorii de detinuti era urmatoarea: minori — 60, tineri — 216, arestati preventiv — 692, condamnati definitiv — 1.705 (pedepse peste 10 ani — 760, pedepse sub 10 ani — 945), contravenienti — 18, recidivisti — 788, straini — 4.
In perimetrul penitenciarului (9,6 ha) functioneaza o regie autonoma de metalurgie la care lucreaza 77 de detinuti platiti la nivelul salariului minim pe tara. Circa 150 de detinuti lucreaza in sezon la unitati agricole din zona, fiind platiti cu aproximativ 330.000 lei/luna. Tot in cadrul penitenciarului functioneaza o societate particulara care fabrica mobilier. Exista si o sectie care produce ambalaje de carton pentru fabrica de aparate electrocasnice din Cugir. Detinutii au prestat si munci in folosul comunitatii, contribuind la construirea/repararea unor manastiri. Penitenciarul poseda si o suprafata arabila de 36 ha, inclusiv sectorul zootehnic si legumicol. Toate legumele necesare hranirii detinutilor provin exclusiv din surse proprii, in vreme ce necesarul de carne este acoperit numai in proportie de 80%. Consumul mediu de carne pe zi pentru intreg penitenciarul este de circa 200 kg.
296 de cadre (18 ofiteri, 268 subofiteri si maistri militari si 10 civili) asigura desfasurarea tuturor activitatilor.
In 1997, 120 de detinuti au urmat cursurile scolii (clasele I–VIII), iar anul acesta, erau inscrisi 106.
b) Conditii de detentie
1. La sectia „vizite” au fost instalate de curand (dar nu au fost inca date in folosinta) doua telefoane publice cu cartela. Pe pereti sunt puse mai multe afise cu acelasi continut: „Acest telefon este ascultat”. La intrebarile reprezentantilor APADOR–CH cu privire la rostul acestor afise si la posibilitatea de ascultare propriu-zisa, comandantul a raspuns ca era doar o modalitate de a-i determina pe detinuti sa fie atenti la ce vorbesc si ca, evident, nu exista in penitenciar posibilitatea tehnica de a asculta convorbirile.
2. Asistenta sanitara
Este asigurata de doi medici generalisti, un stomatolog si opt asistenti. Cabinetul de stomatologie parea bine dotat (in 1995, penitenciarul a primit o donatie de aparatura din strainatate). Cabinetul primeste circa 25-30 de pacienti pe zi (inclusiv cadre, pentru care exista instrumentar separat) si poate efectua chiar operatii si lucrari dentare. Acestea din urma se platesc de pacienti, in vreme ce extractiile si plombele sunt gratuite.
Cabinetul medical pentru detinuti (exista si unul separat pentru cadre) acorda cam 150-200 de consultatii zilnic. Este evident ca cei doi medici generalisti nu pot face fata unui asemenea ritm, ceea ce produce nemultumire in randurile detinutilor. Cu toate ca medicul a declarat ca are absolut toate medicamentele necesare, s-a pus problema costurilor ridicate deoarece penitenciarul trebuie sa cumpere totul la pretul pietei, fara nici un rabat.
Dupa parerea medicului, in penitenciar exista circa 180 de detinuti care prezinta tulburari psihice, din care mai mult de 20 au probleme serioase. In absenta unor psihiatri si/sau psihologi, acestor persoane nu li se poate asigura o ingrijire adecvata. S-au semnalat si boli venerice (lues, gonoree etc.) dar medicul a sustinut ca in majoritatea cazurilor este vorba de boli contractate inainte de venirea in penitenciar.
Toate camerele de la infirmerie sunt de tip „celular”, adica foarte mici. In cele doua camere vizitate de reprezentantii APADOR–CH erau cate patru paturi si patru detinuti bolnavi. Ca spatiu, o astfel de camera ar trebui sa adaposteasca unu — maximum doi — detinuti si nu patru. Problemele cele mai grave sunt insa lipsa de caldura (un detinut a afirmat ca pe timpul iernii caloriferele au functionat intre 30 si 60 de minute pe noapte), igrasia si, mai ales, WC-ul plasat chiar in camera, fara nici un fel de separare.
3. Activitati fizice
Pe langa obisnuita plimbare zilnica, s-a reusit amenajarea unei sali pentru exercitii de forta (greutati, extensoare, spaliere etc. — toate executate in penitenciar). Sala este deschisa zilnic, iar detinutii pot practica aceste exercitii dupa un program care permite accesul tuturor celor interesati. Mai exista si doua terenuri de fotbal, precum si un al treilea in curs de amenajare. Fiecare din cele 8 sectii ale penitenciarului are propriul spatiu de plimbare.
4. Camere vizitate
La camera 344 (tineri) erau 23 de detinuti la 20 de paturi. Grupul sanitar consta intr-un WC si o chiuveta, evident insuficiente pentru intretinerea igienei corporale. Conform unor reguli vechi, detinutii nu au voie sa stea decat pe paturile de jos sau, cel mult, de la nivelul unu, de la desteptare pana la stingere.
La camera 338 (minori) erau 28 de detinuti la 28 de paturi. Un WC si o chiuveta constituiau grupul sanitar. Saltelele erau foarte vechi si rupte.
La regim restrictiv (periculosi, evadati), camerele, dotate cu cate patru paturi, sunt extrem de mici, intre paturi si zid ramanand un spatiu de aproximativ o jumatate de metru. WC-ul si chiuveta se afla in camera, fara nici un fel de separare. Detinutii din cele doua camere vizitate s-au plans ca nu au avut caldura decat maximum o ora pe noapte in timpul iernii.
In incercarea de a rezolva problema cazarii, conducerea penitenciarului a hotarat reamenajarea parterului unei aripi din penitenciar cunoscuta sub numele de „zarca” (construita in 1882).
5. Bucataria
Conducerea penitenciarului a hotarat sa inceapa foarte curand reparatii capitale la aceste spatii care, in prezent, nu satisfac cerintele minime in materie de igiena, aerisire etc. Reprezentantii APADOR–CH au remarcat, pentru prima data intr-un penitenciar, ca felul doi nu mai arata ca felul intai, adica o zeama lunga. Carne era putina si era clar ca la distribuire nu fiecare detinut va primi o bucatica. Detinutii bolnavi de diabet beneficiau de o hrana mai consistenta (inclusiv oua). Ratia de paine zilnica variaza intre 300 g pentru diabetici si 868 g pentru cei arestati preventiv care lucreaza. Dupa spusele comandantului, la penitenciar ar exista spatiu pentru amenajarea unei brutarii proprii — dupa modelul celor de la Poarta Alba sau Focsani — dar nu a obtinut inca aprobarea de la DGP.
6. Sala de dusuri
Penitenciarul are o sala de baie cu 50 de dusuri, folosita de aproape toti detinutii cu exceptia celor in regim restrictiv si a femeilor care au propriile bai. Este evident ca pentru cei peste 2.000 de detinuti, dotarea este total insuficienta pentru mentinerea unei igiene corporale normale.
Cazul Mariana Cetiner
a) Situatia juridica a Marianei Cetiner
Nascuta in 1957, Mariana Cetiner a absolvit Facultatea de Educatie Fizica si Sport, cu specializare in handbal si inot. Dupa ce a fost antrenoare de handbal in Olanda, a revenit in Romania in 1995 si s-a stabilit la Alba-Iulia. Mariana Cetiner a fost reclamata la politia din Alba-Iulia pentru ca ar fi facut in mod repetat propuneri de a intretine relatii sexuale Adinei Vana, cu care locuia impreuna la o gazda, pe nume Mihailescu. La 6 octombrie 1995, Mariana Cetiner a fost arestata si trimisa in judecata pe baza art. 200 paragraful 4 (devenit paragraful 5 dupa modificarea Codului penal in octombrie 1996 — indemnarea sau ademenirea in vederea practicarii unor relatii homosexuale) si art. 192 paragraful 1 (violare de domiciliu). Judecatoria Alba-Iulia, prin sentinta penala nr. 715/1996 din 17 iunie 1996, a condamnat-o la 3 ani pentru infractiunea prevazuta de art. 200 alineatul ultim, 6 luni pentru art. 192 alin. 1 si interzicerea unor drepturi (art. 64 raportat la art. 71 din Codul penal), urmand ca, prin contopire, sa execute pedeapsa cea mai mare. La apelul judecat de Tribunalul Alba, in ianuarie 1997, Mariana Cetiner a fost achitata pe ambele capete de acuzare si, la 15 ianuarie 1997, pusa in libertate. Parchetul a introdus recurs, judecat la Curtea de Apel Alba, care, prin hotararea ramasa definitiva nr. 166, din 6 mai 1997, a confirmat sentinta data de prima instanta si a dispus ca Mariana Cetiner sa fie rearestata si sa continue sa execute pedeapsa de 3 ani. La 16 mai 1997, Mariana Cetiner a fost adusa la Penitenciarul Aiud, avand un mandat de arestare preventiva pentru un furt pe care l-ar fi savarsit la data de 12 aprilie 1997 si un mandat de executare a restului pedepsei primite pe baza art. 200 si a art. 192.
Mariana Cetiner sustine ca la 12 aprilie 1997 s-a dus acasa la dna Mihailescu pentru a-i cere restituirea unei datorii. Dna Mihailescu i-a spus ca nu are bani dar i-a oferit un televizor marca „Orion” care ar fi valorat cam 2.500.000 lei. La plecare, Mariana Cetiner a luat imprumut o jacheta din material plastic. A doua zi, dna Mihailescu a depus plangere impotriva Marianei Cetiner pe care a acuzat-o de furtul televizorului si al jachetei. Judecatoria Alba-Iulia a condamnat-o pentru furt (art. 208 C.p.) si furt calificat (art. 209 C.p.) la 4 ani inchisoare (sentinta penala nr. 1087/1997). Mariana Cetiner a facut apel, judecat de Tribunalul Alba, care i-a retinut numai art. 208 si i-a redus pedeapsa la doi ani, pedeapsa amnistiata in 1997 (decizia nr. 107/A/1998). Instanta a dispus punerea in libertate a inculpatei. La data de 9 martie 1998, Parchetul a introdus recurs pe motive procedurale si nu pentru a contesta incadrarea juridica si pedeapsa. Deoarece la inceputul lunii martie 1998, presedintele Romaniei a gratiat-o pe Mariana Cetiner pentru condamnarea pe baza art. 200 alin. 5, ea trebuia pusa in libertate imediat dupa judecarea recursului.
Mariana Cetiner a fost eliberata la sfarsitul lunii martie 1998.
b) Rele tratamente reclamate de Mariana Cetiner in perioada detentiei
In cele 751 zile de detentie petrecute la Penitenciarele Targsor si Aiud, Mariana Cetiner a avut mai multe rapoarte de pedepsire (inclusiv izolare severa) in urma unor altercatii cu alte detinute sau cu cadre din penitenciar. Problema care s-a ridicat din nou este una general valabila pentru intreg sistemul penitenciar: detinutii pedepsiti pentru eventuala incalcare a regulamentului intern nu au posibilitatea de a contesta in afara sistemului penitenciar aceste pedepse. Rapoartele intocmite de cadrele din penitenciar sunt aprobate — sau respinse — de comandantii penitenciarelor sau, in functie de pedepsele propuse, de Directia Generala a Penitenciarelor. Nu exista o instanta impartiala si independenta care sa se pronunte asupra faptelor reclamate si a pedepselor aplicate.
Mariana Cetiner afirma ca la Penitenciarul Targsor a fost batuta de doi subofiteri — Dragomir si Draghici — atat de tare incat mai are si acum urme pe picior si la coaste. Iar la Aiud, in urma unor altercatii cu supraveghetoarea Valeria Ticala, a fost tinuta in picioare, cu catuse la maini, timp de aproximativ noua ore si batuta in mod repetat de subofiterul Ionica Moldovan. Supraveghetoarea a negat categoric aceste acuzatii si s-a plans ca Mariana Cetiner a insultat-o si a amenintat-o in mai multe randuri.
APADOR–CH a sustinut constant necesitatea abrogarii art. 200 din Codul penal, in principal alin. 1 si 5, considerandu-le contrare atat Constitutiei Romaniei cat si Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si jurisprudentei Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Asociatia considera ca sentinta data in cazul Marianei Cetiner pe baza art. 200 alin. 5 este un exemplu de modul in care statul roman — in speta justitia — nu respecta angajamentele internationale asumate. APADOR–CH aminteste ca atat la primirea Romaniei in Consiliul Europei cat si la suspendarea monitorizarii modului in care se respecta drepturile omului in tara, Consiliul Europei a cerut dezincriminarea relatiilor sexuale intre persoane de acelasi sex.
2. Vizita la Penitenciarul din Tulcea (22 mai 1998)
a) Conditii de detentie
Penitenciarul vechi a fost demolat aproape in intregime, iar din constructia noua s-a dat deja in folosinta un tronson, al doilea urmand sa fie gata pana la sfarsitul anului 1998. Proiectul mai prevede si construirea unui al treilea tronson care ar urma sa adaposteasca sectorul „vizite”, bucatarie, sali de club, camerele de carantina etc. Pana la terminarea proiectului, este inca folosit unicul corp de cladire ramas nedemolat din vechiul penitenciar.
Penitenciarul are o sectie separata la Chilia unde — dupa spusele dlui Constantin Avramoaica, loctiitor pentru probleme de logistica — conditiile de cazare sunt mai proaste (detinutii stau in baraci, apa potabila este o problema, accesul la Chilia se face in principal cu vaporul, care nu are curse regulate, soseaua fiind frecvent inundata de apele Dunarii). Cu toate acestea, exista detinuti care prefera Chilia deoarece acolo toti muncesc si stau practic tot timpul in aer liber.
Penitenciarul dispune de suprafete de teren in Tulcea (50 ha) si la Chilia (150 ha) pe care le cultiva cu legume si cu furaje. Detinutii muncesc in agricultura — dar contractele cu beneficiari din afara sunt relativ putine din cauza situatiei economice din judet — si in micile ateliere (sudura, croitorie etc. din incinta penitenciarului). Din pacate, nu exista posibilitatea de a se organiza cursuri de calificare. Mai exista o intelegere cu primaria orasului Tulcea, detinutii fiind folositi la intretinerea curateniei orasului.
Detinutii pot urma cursuri de alfabetizare (clasele I–IV), atat la Tulcea, cat si la Chilia, invatatorii predand pe baza de contract incheiat intre penitenciar si inspectoratul scolar.
Conducerea penitenciarului a avut de curand doua initiative laudabile: circa 300 de detinuti au fost dusi — pentru prima oara — la un spectacol in oras si s-a organizat o expozitie cu sculpturi in lemn realizate de detinuti, foarte bine primita de publicul vizitator. Ofiterul care s-a ocupat atat de atelierul de sculptura, cat si de organizarea expozitiei a declarat ca unii vizitatori au dorit chiar sa cumpere unele lucrari dar, din pacate, sistemul contabil din penitenciare nu permite acest gen de operatiuni.
O problema ce va fi rezolvata abia dupa construirea celui de al treilea tronson este spatiul pentru vizite. In momentul de fata, acest spatiu inseamna o salita de circa 8 metri patrati, impartita in doua printr-o tejghea. Aici au loc atat vizitele, cat si primirea pachetelor. Comandantul Chiriac a declarat ca a permis vizitatorilor sa discute cu detinutii in curte, tocmai pentru a compensa lipsa unui spatiu adecvat.
b) Structura detinutilor
Penitenciarul Tulcea este a doua exceptie de la regula supraaglomerarii (prima fiind Penitenciarul Bistrita) intalnita de reprezentantii APADOR–CH in vizitele facute de-a lungul ultimilor 4 ani. Conform afirmatiilor conducerii penitenciarului — confirmate si de detinuti — aici nu se pune problema supraaglomerarii, fiecare detinut avand patul sau. Mai mult, exista chiar paturi libere. La data vizitei APADOR–CH, in penitenciar se aflau 1.044 detinuti plus 483 la Chilia: 61 arestati preventiv, din care 11 minori si o femeie; 52 condamnati in prima instanta, din care patru femei; 603 condamnati definitiv nerecidivisti, din care sapte femei; 782 condamnati definitiv, recidivisti, din care o femeie; 29 contravenienti. Capacitatea totala actuala a penitenciarului (exclusiv sectia de la Chilia) este de 1.198 paturi.
APADOR–CH a constatat ca si in judetul Tulcea se continua practica transformarii amenzilor neachitate in zile de inchisoare contraventionala sau se aplica direct sanctiunea privarii de libertate pe perioade de pana la sase luni (Legea 61/91). Asociatia subliniaza din nou ca acest gen de pedepse pentru fapte antisociale minore ar trebui executate prin munca in favoarea comunitatii, cu atat mai mult cu cat conditiile de detentie pentru contravenienti sunt aceleasi ca si pentru condamnatii penal, cu exceptia dreptului la pachete si la vizite. Din examinarea catorva dosare de contravenienti luate la intamplare, a rezultat ca transformarea unor amenzi neplatite in zile/inchisoare contraventionala s-a facut corect din punct de vedere aritmetic prin impartirea cuantumului amenzii la coeficientul de 10.000 lei/zi. Sentintele civile ale judecatoriei Babadag constituie o exceptie deoarece ele mentioneaza numai numarul de zile/inchisoare, nu si cuantumul amenzii. Astfel, Valeriu Gurei are de executat 140 zile prin sentinta civila nr. 1148 din 28.10.1997, Vasile Leah, 40 de zile prin sentinta civila nr. 105/3.02.1998, Marian Tilichigiu, 40 de zile prin sentinta civila nr. 325/24.03.1998, in nici unul din aceste cazuri neprecizandu-se sumele cu care au fost amendati.
c) Asistenta medicala
Penitenciarul are doi medici generalisti — dintre care unul la rezidentiat — si un stomatolog, cu totul insuficienti pentru cei peste o mie de detinuti.
La cabinetul de stomatologie, in dimineata vizitei APADOR–CH fusesera tratate sase cadre (pentru care exista instrumentar separat) si 19 detinuti. Date fiind noile reglementari la nivel national cu privire la asistenta medicala, APADOR–CH considera ca ofiterii si subofiterii din penitenciare ar trebui sa se trateze in afara sistemului penitenciar.
Doctorul generalist a declarat ca media zilnica de consultatii este de 80-100 de detinuti in cele 7 ore de program! Insusi comandantul penitenciarului — dl Chiriac — a admis ca acest numar este mult prea ridicat, dar solutia avansata de dansul („doctorul sa nu mai primeasca toti detinutii care cer sa vina la cabinet ci sa faca o selectie”) nu este cea corecta deoarece nici un medic nu poate stabili daca un pacient are o problema reala sau nu, fara a-l consulta. Chiar si in cazul celor cu diagnostic deja stabilit se pot ivi simptome noi sau complicatii ce nu pot fi solutionate decat prin consult.
Cele mai frecvente boli sunt cele digestive. 40 de detinuti bolnavi de TBC (stabilizat) sunt in atentia permanenta a doctorului. Un caz deosebit este detinutul Filip, bolnav de epilepsie, al carui tratament consta in administrarea de tranchilizante in perioadele de criza. APADOR–CH ridica problema daca un bolnav de epilepsie poate executa o pedeapsa in penitenciar. Un alt caz este cel al detinutului Constantin Perpechitis, aflat, la momentul vizitei APADOR–CH, in camera 2 (carantina) din vechea cladire: el este obez si sufera de tromboflebita la ambele picioare, neputand sa stea in picioare si nici sa se deplaseze decat cu ajutor. Medicamentele date de cabinet (tetraciclina, codeina, paracetamol si unguent jecolan) nu par a-l ajuta. Singura lui dorinta a fost sa fie mutat in aripa noua a penitenciarului, unde conditiile de detentie sunt net mai bune. Comandantul Chiriac i-a cerut doctorului sa-l mute, cu toate ca nu au expirat cele trei saptamani obligatorii de carantina.
d) Hrana detinutilor
Bucataria se afla inca in corpul vechi de cladire. Hrana se prepara in conditii igienice proaste: condens, instalatii vechi, spalatoare pentru vase total neadecvate, camera de curatat legume foarte murdara etc.
Penitenciarul are propria ferma de animale (1.200 de porci, 700 de oi, 70 de vaci, 500 de pasari) dar se pare ca produsele obtinute nu sunt suficiente pentru acoperirea nevoilor. La data vizitei, meniul de la pranz prevedea ciorba de cartofi cu paste si ghiveci de cartofi cu grasime si carne. In cazanele ce contineau felul doi au fost, cu greu, depistate cateva bucati de carne. In spatiul pentru curatarea legumelor se afla doar un maldar de cartofi in stare avansata de incoltire si deci improprii pentru gatit.
e) Activitati cultural-educative
In afara cercului de sculptura deja mentionat, conducerea penitenciarului a organizat, impreuna cu Fundatia pentru Tineret si cu Asociatia Sahistilor din Tulcea, meciuri si chiar campionate de sah. Relatia dintre cele doua organizatii tulcene si penitenciar este in curs de permanentizare, ceea ce este un semn bun pentru implicarea societatii civile pe plan local in eforturile de imbunatatire a conditiilor de detentie si de reeducare a detinutilor.
Biblioteca penitenciarului numara cam 1.700 de exemplare dar titluri putine. Conducerea penitenciarului a avut initiativa unui sondaj printre detinuti pentru a stabili ce gen de carti — eventual chiar titluri — prezinta interes pentru ei. Rezultatele sondajului au fost trimise la Directia Generala a Penitenciarelor, responsabila cu achizitionarea cartilor.
Plimbarea zilnica se face practic printre tronsoanele noilor cladiri aflate in diverse stadii de constructie. In tronsonul nou deja dat in folosinta a fost amenajata — cu resurse proprii — o sala de sport cu spaliere si aparate dar la ora vizitei acolo nu se afla nici un detinut. Nu este deloc clar cine foloseste acea sala (cadrele? detinutii?) si nici dupa ce orar.
f) Vizita in camere
In camera 2 din corpul vechi de cladire (carantina) erau 21 de detinuti la 21 de paturi. Grupul sanitar este format dintr-un singur WC, evident insuficient.
La camera 5 tot din corpul vechi de cladire (arestati preventiv) erau 30 de persoane la 42 de paturi, iar grupul sanitar cuprindea 2 WC-uri si doua chiuvete, din care numai una functiona.
Contrastul dintre vechea cladire si noul tronson este izbitor: camere curate, cazarmament nou, ferestre mari, instalatii sanitare acceptabile. Cu toate acestea, camerele de regim restrictiv, dotate cu doua sau cu trei paturi, au grup sanitar neseparat de camera. Doua grilaje suplimentare (primul intre usa si camera, al doilea la aproximativ un metru de fereastra) limiteaza drastic spatiul de miscare al detinutilor in camera (mai putin de 3 m intre grilaje si cam un metru intre paturile suprapuse si peretele opus). Cum detinutii pedepsiti nu sunt scosi la munca, le ramane ca exercitiu fizic doar plimbarea de 30-60 de minute, care nu este nici macar zilnica.
Situatia detinutilor Stelica Dragomir si Petre Stoica — aflati in Penitenciarul Tulcea in regim restrictiv.
1. Stelica Dragomir
Condamnat la 16 ani si 6 luni pentru viol, sechestrare de persoane si furt, Stelica Dragomir are o puternica personalitate, un fizic impresionant si „gura mare”, ceea ce i-a atras multe neplaceri, inclusiv numeroase rapoarte de pedepsire, in majoritate pentru „insulte la adresa cadrelor”. In august 1996, cand se afla in executarea pedepsei la Penitenciarul Poarta Alba, colonelul Dughila de la DGP, aflat in inspectie, a ordonat o perchezitie in cateva camere, inclusiv cea in care se afla Stelica Dragomir, caruia i-au fost confiscate mai multe bunuri personale (televizor, haine, cutii de conserve, tigari) care depaseau cantitativ limitele prescrise de regulament. La scurt timp dupa aceea, un detinut pe nume Gandac s-a ascuns in magazia cu efecte personale ale detinutilor unde a fost gasit dupa multe ore de cautare. Stelica Dragomir a fost acuzat ca l-ar fi trimis pe Gandac la magazie pentru a-i recupera o parte din obiectele confiscate si a fost pedepsit cu mutarea la sectia de periculosi si un an de regim restrictiv. Stelica Dragomir a negat constant ca ar fi fost implicat in acel eveniment si a adresat nenumarate plangeri prin care contesta justetea pedepsei aplicate.
In noiembrie 1996, la intoarcerea de la instanta, Dragomir a fost surprins sa vada ca toti detinutii de pe sectie, inclusiv cei cu regim restrictiv, fusesera scosi din camere. Prezenta in sectie a unui cadru cu pregatire in electronica si a doi civili l-a facut sa traga concluzia ca se instalau microfoane in camerele de detentie. Presupunerea s-a adeverit foarte repede, Stelica Dragomir descoperind un astfel de microfon intr-una din camere. Au urmat zile in sir de amenintari si promisiuni din partea conducerii penitenciarului dar si din partea unui civil despre care detinutul crede ca ar fi de la SRI, cu scopul de a-l determina „sa-si tina gura” si sa returneze microfonul. Stelica Dragomir a cerut sa fie scos de la „periculosi” si sa i se anuleze pedeapsa cu regim restrictiv, lucru care s-a si intamplat. In afara de el, doar patru detinuti mai stiau istoria cu microfonul.
Timp de aproximativ un an, nu s-a mai intamplat nimic, cu exceptia unor relatii incordate intre cadre si Stelica Dragomir, materializate prin rapoarte de pedepsire cu izolare severa.
La inceputul lunii august 1997, Stelica Dragomir se afla — cu aprobarea comandantului — in brutaria particulara infiintata in incinta Penitenciarului Poarta Alba, impreuna cu doi dintre detinutii care stiau povestea cu microfonul (este vorba de Nicolae Alexandru si Ion Clamparu, ultimul muncind ca brutar). Capitanul Ailinei, insotit de circa zece cadre, a intrat in brutarie si i-a anuntat ca va face perchezitie deoarece avea „informatii ca detinutii ar fi ascuns acolo un telefon celular”. Ion Clamparu s-a opus perchezitiei, respectand dispozitia patronului care ii spusese ca numai daca exista ordinul expres al comandantului penitenciarului se poate efectua un astfel de control in acea firma particulara. Capitanul si cadrele au renuntat la perchezitie. Pe data de 8 august 1997, un grup masiv de cadre cu caini lupi si „bombe” cu gaze lacrimogene l-au luat pe sus pe Stelica Dragomir si l-au transportat la Penitenciarul Tulcea unde a fost imediat trecut la regim restrictiv (ordinul nr. 33986 din 11 august 1997, semnat de colonelul Stroescu, executarea incepand la 1 octombrie 1997). In dosarul de penitenciar al detinutului figureaza o adresa semnata de fostul secretar de stat Dorin Clocotici in care se precizeaza ca Stelica Dragomir a organizat un grup de cinci detinuti care s-au opus prin violenta unor acte perfect legale pe care autoritatile penitenciare de la Poarta Alba doreau sa le puna in aplicare. Dl Clocotici conchide ca pedeapsa impusa (un an de regim restrictiv) este perfect justificata. O data cu Stelica Dragomir, a fost adus la Tulcea si Petre Stoica, unul din ceilalti patru detinuti la curent cu istoria cu microfonul, cu toate ca el nu se aflase nici macar prin preajma brutariei in ziua in care se incercase efectuarea perchezitiei. Si el a fost imediat incarcerat tot la regim restrictiv fara sa stie de ce. In acelasi timp, cei doi detinuti de la brutarie (Nicolae Alexandru si Ion Clamparu), carora li s-a adaugat si Florin Moldovan (a patra persoana care stia de microfon), au fost transferati la Penitenciarul Galati. Ca si Petre Stoica, Florin Moldovan nu se aflase in brutarie — sau in imprejurimi — in ziua perchezitiei.
Stelica Dragomir este in prezent in regim restrictiv la Penitenciarul Tulcea. A fost in refuz de hrana si are, de la data aducerii in Penitenciarul Tulcea pana la data vizitei APADOR–CH, cam zece rapoarte de pedepsire, fiecare de cate zece zile izolare severa. Toate aceste rapoarte se bazeaza pe afirmatiile cadrelor ca au fost „jignite” sau „insultate” de detinut. Fiecare pedeapsa se adauga la pedeapsa initiala de 12 luni de regim restrictiv. Ceea ce inseamna ca la cele 12 luni initiale se mai adauga deja circa o suta de zile! Daca se mentine acest ritm al rapoartelor de pedepsire, sunt sanse ca detinutul sa isi ispaseasca toata pedeapsa de 16 ani si 6 luni in regim restrictiv. Corespondenta sa este citita — conform afirmatiei comandantului — inclusiv scrisorile cu caracter strict personal, iar rarele vizite din afara trebuie aprobate de comandant. Cu numai cateva zile inainte de vizita APADOR–CH, Stelica Dragomir a primit permisiunea de a urmari emisiunile TV. Desi camera 107 in care se afla in prezent este situata in noul tronson construit la Penitenciarul Tulcea si are deci un grad de confort acceptabil prin comparatie cu alte penitenciare (doua persoane intr-un spatiu de aproximativ 8 m patrati), simplul fapt ca doi detinuti stau 24 de ore din 24 — exceptand jumatatea de ora de plimbare (nici aceea zilnica) — intr-o incapere, fara nici o ocupatie care sa le asigure, cat de cat, revenirea in societate ca membri recuperati integral, echivaleaza cu o pedeapsa aditionala.
Stelica Dragomir mai are o problema deosebita: are pe rol doua procese, unul la Constanta (dosarul 925/97, art. 213 — abuz de incredere —, victima fiind Stefan Bajenaru) si altul la Medgidia (dosarul 2746/97, incredintare minor). Primul dosar s-a incheiat prin neprezentarea reclamantului. Al doilea este inca pe rol (urmatorul termen este la inceputul lunii iunie). Reprezentantelor APADOR–CH li s-a spus de catre conducerea Penitenciarului Tulcea ca detinutul a refuzat sa se prezinte la proces si li s-a adus drept dovada chiar citatia pe care detinutul scrisese ca doreste sa fie transferat la Penitenciarul Poarta Alba. Conform celor afirmate de conducerea Penitenciarului Tulcea, atunci cand un detinut are un proces civil, citatia din partea instantei trebuie sa fie insotita de un ordin de transfer la penitenciarul cel mai apropiat de sediul judecatoriei, in cazul lui Stelica Dragomir, Penitenciarul Poarta Alba. Nu a rezultat din discutie daca judecatoria Medgidia nu a cerut acest lucru sau daca aceasta este practica obisnuita. Cert este ca Penitenciarul Poarta Alba nu vrea sa-l primeasca pe detinut, nici macar pentru scurta perioada a prezentarii in instanta.
2. Petre Stoica
Petre Stoica, nascut la 16 mai 1971, executa o pedeapsa de zece ani. In perioada 1992–1997 (pana la transferarea de la Poarta Alba la Tulcea) a avut un singur raport de pedepsire (in 1992), urmat de nenumarate rapoarte de recompensa. In anul 1996, ofiterul CI de la Penitenciarul Poarta Alba i-a cerut sa colaboreze. Detinutul a refuzat si, din acel moment, a fost mutat in mod repetat de pe o sectie pe alta si dintr-o camera in alta. A ajuns in camera cu Stelica Dragomir in doua randuri si a aflat de la acesta de istoria cu microfonul. Nu a fost implicat nici in descoperirea microfonului, nici in refuzul detinutilor de la brutarie de a permite o perchezitie in incinta unei firme particulare. Cu toate acestea, a fost si el transferat la Penitenciarul Tulcea o data cu Stelica Dragomir si a fost pedepsit cu un an de regim restrictiv fara sa i se comunice motivele sau sa i se permita sa se apere. Trebuie remarcat si faptul ca, desi la Poarta Alba a avut un singur raport de pedepsire (in 1992), la Penitenciarul Tulcea a avut deja sapte astfel de rapoarte!
Petre Stoica a sustinut in fata reprezentantilor APADOR–CH ca a vazut o fotocopie de pe o scrisoare pe care i-o adresase tatalui sau, pe care i-a pus-o in fata unul din cadrele de conducere ale Penitenciarului Tulcea, dovada indubitabila a faptului ca si corespondenta sa — ca si cea a lui Stelica Dragomir — este supravegheata.
3. Concluzii si intrebari:
— In virtutea art. 13 din Legea sigurantei nationale, organele cu atributii in domeniu (inclusiv DGP, ceea ce reprezinta o exceptie pe plan european) au nevoie de un mandat emis de un procuror anume desemnat de procurorul-sef, prin care sa se permita supravegherea electronica. Este nevoie de un astfel de mandat si daca supravegherea se face in conformitate cu Codul de procedura penala, art. 91. A existat un astfel de mandat pentru Penitenciarul Poarta Alba? Daca da, cine l-a semnat si care a fost dovada adusa de DGP in legatura cu potentiale amenintari la adresa sigurantei nationale din partea detinutilor sau la situatiile prevazute de art. 91 din C.p.p.?
— Stabilirea unei masuri punitive (regim restrictiv intre 6 si 12 luni, izolare simpla de 15 zile, izolare severa de 10 zile, ridicarea dreptului la pachete, vizite, corespondenta) se face strict pe baza rapoartelor de pedepsire intocmite de cadrele de supraveghere si paza, cu aprobarea comandantilor. Detinutii sanctionati nu au cale de atac decat tot in interiorul sistemului penitenciar (plangere la DGP care, oricum, aproba masura regimului restrictiv si deci s-a „antepronuntat”). Asadar, pe langa pedeapsa privarii de libertate pentru o fapta antisociala comisa de o persoana, in perioada executarii pedepsei, i se mai pot aplica si pedepse suplimentare (regim restrictiv), urmate de altele „supersuplimentare” (10 zile izolare severa) in conditiile cel putin precare existente in sistemul penitenciar roman. APADOR–CH considera ca aceste pedepse aditionale ar trebui aplicate numai in cazuri de incalcari serioase ale regulamentului penitenciar (nu doar reclamatii din partea cadrelor ce se considera „insultate”);
— In cazul concret al celor cinci detinuti de la Poarta Alba, care a fost motivul real al transferarii? Daca a fost vorba doar de incidentul de la brutarie, de ce nu au fost transferati numai cei trei prezenti acolo? De ce a fost mutat si Petre Stoica si mai ales de ce i s-a aplicat pedeapsa cu regim restrictiv?
Raspunsul Directiei Generale a Penitenciarelor cu privire la cele doua cazuri individuale prezentate mai sus a fost ca toate sanctiunile aplicate au fost justificate si legale, ca detinutul Stelica Dragomir a fost dus la termenele stabilite la judecatoriile Constanta si Medgidia, cu „exceptia cazurilor cand instantele de judecata au considerat ca nu este obligatorie prezenta sa, ca limitarea si cenzurarea corespondentei celor doi a fost corecta (cu precizarea ca ar fi trebuit sa se comunice si detinutilor luarea acestor masuri — n.n.) si ca DGP „nu a dispus si nu dispune” de mijloace electronice de ascultare a detinutilor in camerele de detentie.
3. Vizita la Penitenciarul Bucuresti (Jilava) (19 mai 1998)
a) Conditii de detentie
La data vizitei, se aflau in penitenciar 3.190 de detinuti la 2.624 de paturi instalate. Penitenciarul este permanent supraaglomerat si trebuie precizat ca numarul de paturi instalate — mereu insuficiente — depaseste cu mult capacitatea corespunzatoare normelor standard minime privind spatiul ce revine fiecarui detinut.
Structura detinutilor la data vizitei era urmatoarea: 31 minori, 31 contravenienti, 460 tineri (18–21 ani), 1.004 cu condamnari definitive, 1.012 arestati preventiv, 1.112 condamnati in prima instanta. Din totalul de 3.190, numai 889 de detinuti ies la munca, restul ramanand in camere 24 de ore din 24, cu exceptia plimbarii de o jumatate de ora care nu este nici macar zilnica. Lipsa totala de activitate, cu exceptia urmaririi emisiunilor la televizor (daca exista un aparat) este una din cauzele care duc la o stare de tensiune permanenta intre detinuti si intre detinuti si cadre. Cat despre reeducare si pregatire pentru viata de dupa liberare, ele lipsesc aproape cu desavarsire, eforturile putinilor educatori fiind anulate atat de numarul mare de detinuti, cat si de fluctuatia din acest penitenciar de tranzit.
Daca situatia este extrem de dificila pentru toti detinutii, trebuie mentionata separat cea mai afectata categorie: condamnatii pe viata. Fara indoiala, acestia au comis infractiuni extrem de grave insa o condamnare pe viata nu ii anuleaza ca fiinte umane si nici nu le taie complet orice speranta de a reveni in societate. In sistemul penitenciar romanesc exista un singur loc de detentie pentru astfel de persoane si anume la Craiova unde conditiile sunt foarte proaste (cladire foarte veche, camere minuscule cu WC intr-un colt al camerei fara zid despartitor etc.). Si la Penitenciarul Bucuresti (Jilava) unde sunt adusi pentru procese, acesti condamnati au cele mai proaste camere si cel mai dur tratament. Izolati complet, fara nici o activitate, fara nici o perspectiva de schimbare a situatiei lor, sunt cei mai afectati psihic si fizic. APADOR–CH sugereaza ca ei sa se bucure de mai multa atentie atat din partea conducerii celor doua penitenciare (Craiova si Bucuresti) cat si a educatorilor, preotului etc. Una din deficientele majore ale sistemului penitenciar din Romania este lipsa de activitati organizate pentru detinuti, dar, pana la gasirea unor solutii general valabile, pentru aceasta categorie — putin numeroasa — ar trebui sa se puna urgent la punct un program special, inclusiv scoaterea la munca. APADOR–CH mai sugereaza ca toti cei condamnati pe viata (dupa stiinta asociatiei ar fi vorba de circa 40 de persoane) sa fie dusi la un penitenciar in care sa existe macar conditii de detentie acceptabile.
Cele 463 de cadre (numarul include si medicii, si preotul si educatorii etc.) sunt prea putine pentru numarul mare de detinuti tinand cont si de specificul acestui penitenciar care este, in principal, unul de tranzit. Aceasta inseamna ca, zilnic, unii detinuti pleaca la alte penitenciare din tara dupa ce instantele de judecata de la Bucuresti au pronuntat hotarari definitive de condamnare, in timp ce altii, care au dosare pe rol, sunt transferati de la alte penitenciare la acesta. Fluctuatia permanenta face aproape imposibila sarcina celor care se ocupa de reeducarea detinutilor si deci de pregatirea lor pentru viata in libertate, dupa executarea — totala sau partiala — a pedepselor. Pana in anul 1997, in incinta penitenciarului a functionat o scoala de subofiteri, cu durata de un an. Scoala a fost mutata la Targu-Ocna din motive administrative. APADOR–CH considera ca, pentru partea practica a pregatirii subofiterilor, cel mai „bun” penitenciar ar fi fost totusi cel de la Jilava, unde se intalnesc cele mai diferite si mai dificile cazuri. In paranteza fie spus, localul ocupat anterior de scoala a fost preluat ca atare si este folosit de administratia penitenciarului in loc sa se incerce extinderea spatiului afectat detinutilor.
Trebuie mentionat si faptul ca absolventii scolii de subofiteri sunt prea putini pentru a acoperi nevoile de personal din sistemul penitenciar. La Penitenciarul Bucuresti au venit cam zece absolventi, administratia fiind nevoita sa angajeze peste o suta de tineri instruiti in circa trei saptamani chiar in penitenciar, dobandind deci o pregatire evident insuficienta.
b) Asistenta sanitara
Sase doctori, dintre care doi aflati la studii, si doi stomatologi asigura asistenta sanitara pentru peste 3.000 de oameni. Dupa spusele doctoritei care se ocupa de sectiile 1 si 2 din penitenciar, media zilnica de detinuti examinati se situeaza in jurul cifrei de 60. La regimul de lucru de 7 ore zilnic (420 de minute) aceasta inseamna ca un detinut beneficiaza de atentia medicului cam 7 minute! Daca se mai scad micile pauze care ar putea insuma (intr-o viziune optimista) cam 40 de minute in sapte ore, ar rezulta 6 minute si ceva de detinut. Este, evident, cu totul insuficient pentru stabilirea unui diagnostic corect si a unui tratament adecvat. Argumentul invocat in alte penitenciare cu populatie relativ stabila, conform caruia doctorii isi cunosc deja pacientii, nu functioneaza intr-o inchisoare de tranzit. De altminteri, doctorita de la sectiile 1 si 2 examinase, in ziua vizitei, in trei ore, 45 de detinuti, ceea ce inseamna 4 minute de detinut, cu toate ca dansa fusese mutata la acest cabinet de circa doua saptamani si deci nu avusese timp sa-si cunoasca pacientii!
De asemenea, doi stomatologi la peste 3.000 de detinuti este o cifra total insuficienta pentru a se asigura o ingrijire medicala satisfacatoare.
Dupa stiinta APADOR–CH, aceiasi medici (inclusiv stomatologii) dau consultatii si cadrelor din penitenciar, ceea ce diminueaza substantial numarul de minute acordate detinutilor si, implicit, calitatea asistentei medicale.
c) Hrana detinutilor
Un calcul efectuat chiar de cadrele din penitenciar arata ca media cheltuielilor pentru hrana pe zi pe detinut este urmatoarea: in luna ianuarie — 4.465 lei; in februarie — 4.995 lei; in martie — 5.345 lei. In ziua vizitei APADOR–CH, meniul de la pranz consta in ciorba de zarzavat si ghiveci cu subproduse din carne (cap si copite de porc — 160 g — si slanina — 46 g de persoana). Pentru seara, detinutii urmau sa primeasca paste cu bulion (60 g de paste si 20 g de bulion de persoana).
d) Vizita in camere
In camera 106, sectia 1, erau 41 de detinuti la 24 de paturi. Un detinut — Ion Tanase, nascut la 22.04.1943 — era arestat preventiv de circa noua luni pentru conducere fara permis si nu fusese inca judecat in prima instanta. Un alt detinut din aceeasi camera — Marian Ghita — nu avea, dupa un an si opt luni de arest preventiv, o condamnare in prima instanta, el fiind acuzat de furt de autoturism. Tot in camera 106 se aflau in executarea pedepsei de 6 luni inchisoare contraventionala un numar de cinci detinuti (Vasile Nicolae, Gica Francu, Ignat Manole, Toma Dinca si Ion Costache, primul fiind pensionat medical de 12 ani). Explicatia conducerii penitenciarului privind plasarea celor cinci contravenienti intr-o camera de infractori de drept comun pentru a se evita „supraaglomerarea” din camerele de contravenienti (31 in total conform statisticilor penitenciarului) nu poate fi acceptata. Contravenientii savarsesc fapte antisociale minore care nu intra in sfera penalului. O convietuire, fie ea de sase luni, cu persoane suspecte — sau dovedite — a fi comis infractiuni grave poate avea consecinte serioase asupra contravenientilor. Camera 106 are un grup sanitar format din 2 WC-uri de tip „turcesc” si un jgheab cu doua robinete, total insuficiente pentru asigurarea unui minim de igiena corporala pentru cei 41 de detinuti.
In camera 107, 38 de detinuti imparteau 27 de paturi. 2 WC-uri turcesti si doua chiuvete reprezentau grupul sanitar care ar fi trebuit sa asigure igiena corporala a detinutilor. Cearsafurile aveau o culoare dubioasa, cu toate ca detinutii au sustinut ca lenjeria de pat se schimba o data pe saptamana.
In camera 405 (minori) sectia 4, 11 detinuti imparteau 9 paturi. Un WC turcesc — neseparat de restul camerei — si o chiuveta constituie „grupul sanitar” care ar trebui sa asigure detinutilor igiena personala. In mod evident, conditiile in care traiesc detinutii minori echivaleaza cu un tratament degradant o data ce nici macar un minim de intimitate nu este respectat.
Reprezentantii APADOR–CH au verificat la intamplare cateva dosare ale persoanelor aflate in executarea unor pedepse contraventionale (Legea 61/91). Iata cateva cazuri: Costica Nedea a avut o amenda de 400.000 lei pe care nu a achitat-o si care i-a fost transformata in 80 zile inchisoare contraventionala (Judecatoria sectorului 6 Bucuresti, dosarul 1176/98) cu toate ca, din octombrie 1996, coeficientul la care se imparte cuantumul amenzii atunci cand aceasta se transforma in zile inchisoare este de 10.000 lei/zi. Cu alte cuvinte, o amenda neplatita de 400.000 lei ar fi trebuit sa fie transformata in 40 zile de inchisoare contraventionala si nu in 80, adica dublu! Cornel Suciu (amenda de 800.000 lei transformata in 80 zile de inchisoare contraventionala prin sentinta 740, dosarul 1041/98, judecatoria Bistrita), Viorel Moisescu (sentinta 3187/98 a Judecatoriei sector 1 Bucuresti prin care se transforma in zece zile inchisoare contraventionala o amenda al carei cuantum nu este mentionat) si altii executa pedepse privative de libertate in exact aceleasi conditii ca si infractorii de drept comun. APADOR–CH a atras atentia autoritatilor ca ar fi de preferat ca persoanele amendate care nu si-au achitat amenda sa fie condamnate la munca in favoarea comunitatii si nu la privare de libertate.
Discutiile cu detinutii
1. Viorel Roventu
Condamnat la moarte de instantele militare in 1983 pentru spargerea unui post de militie dintr-o comuna, de unde a sustras doua pistoale, munitie si o serie de documente (art. 208 si 209 raportate la 224 C.p.), lui Viorel Roventu i-a fost comutata pedeapsa in inchisoare pe viata, iar in 1988, in 20 de ani inchisoare. In anul 1990, procuratura generala a introdus recurs extraordinar, care a fost respins. Viorel Roventu a evadat, a fost prins si condamnat la inca 2 ani inchisoare, asadar un total de 22 de ani din care a executat deja 15.
Viorel Roventu considera ca incadrarea juridica (furt, furt calificat si furt din avutul obstesc cu consecinte deosebit de grave) nu a fost corecta si cere rejudecarea fondului problemei. A facut nenumarate cereri pentru declansarea unui nou recurs in anulare, toate respinse.
2. Iulian Virgil Tihon
Arestat pe data de 13 decembrie 1996, a fost condamnat pentru furt si ultraj (dosarul 3284/97 la TMB Sectia I penala) la 4 ani. Detinutul sustine ca a fost batut la o sectie de politie din sectorul 2, unde a fost dus de un grup de sapte-opt politisti in seara zilei de 12 decembrie 1996. In jurul orei 3:00, pe 13 decembrie, a fost dus la spitalul de urgenta pentru ingrijiri medicale, apoi readus in arestul politiei, batut din nou si dus, pentru a doua oara in aceeasi zi, la spital. Iulian Virgil Tihon are un umar dislocat, rezultat — afirma el — al bataii din acea noapte. Detinutul declara ca a facut plangere la Parchetul militar in legatura cu acest tratament in octombrie sau in noiembrie 1997 dar ca nu a primit nici un raspuns pana in prezent. El mai sustine ca materialul de urmarire penala i-a fost adus la cunostinta in arestul politiei, fara prezenta unui avocat.
Detinutul nu are inca o condamnare definitiva, intre timp intentandu-i-se inca un proces pentru ultraj la adresa instantei de judecata.
3. Florin Alexandru Voinea
Condamnat la 5 ani pentru furt, detinutul mai are un dosar pe rol din 1993 pentru furt din masina unui cetatean german care nu s-a prezentat la nici un termen pana in prezent. Instantele dau termene foarte lungi (unul sau doua termene pe an) (dosarul 3149/93 la Judecatoria sectorului 6), neexistand inca o condamnare in prima instanta. Dupa stiinta detinutului, reclamantul ar fi trimis o declaratie ca nu mai are nici o pretentie. Cu toate acestea, dosarul se afla inca pe rol, dupa cinci ani de amanari.
4. Vizita la Penitenciarul Targsor (4 iunie 1998)
a) Prezentare generala
Penitenciarul Targsor este unicul loc de detentie din tara pentru femei. Exista sectii de femei in alte penitenciare dar, in regula generala, acolo se afla detinutele care au procese pe rol. O data condamnate definitiv, ele sunt transferate la Targsor. Drept rezultat, aici se intalnesc cam toate categoriile de pedepse, de la furt sau prostitutie la omor deosebit de grav.
Cu toate ca este situat relativ aproape de Ploiesti (circa 20 km), accesul la penitenciar este dificil datorita numarului redus de curse (tren sau autobuz) care sa asigure legatura cu orasul. Acest aspect creeaza dificultati atat pentru vizitatori cat si pentru cadre.
Penitenciarul se afla intr-o fosta manastire transformata in 1948 in inchisoare pentru condamnatii politici. Din 1952, dupa dezafectarea puscariei de la Mislea, a devenit loc de detentie pentru femei. Cu exceptia unor reparatii si lucrari de amenajare, la Targsor nu s-a construit si nu s-a modernizat nimic. Penitenciarul are cheltuieli mari cu combustibilul (motorina), lucru ce se reflecta in asigurarea apei calde (o data si — rar — de doua ori pe saptamana).
Penitenciarul are o sectie complet separata pentru barbati (circa 70 de detinuti), care asigura serviciile (intretinere instalatii, reparatii etc.).
Din cele 156 de cadre care lucreaza in penitenciar, 102 sunt in sectorul operativ (3 ofiteri — o femeie si doi barbati si 99 subofiteri — 51 femei si 48 barbati).
b) Structura detinutelor
La data vizitei, in penitenciar se aflau 1.013 detinute la 1.150 de paturi. Cu toate acestea, supraaglomerarea exista, deoarece capacitatea normala a penitenciarului este de 790 de paturi, restul pana la 1.150 fiind instalate suplimentar, ceea ce duce la restrangerea spatiului din camere. O masura de ultima ora este mutarea bibliotecii in incinta clubului, incaperile ocupate anterior fiind transformate in camere de detentie.
Din cele 1.013 detinute, 289 sunt recidiviste iar 724, nerecidiviste. 944 persoane din ambele categorii au sentinte definitive. Cifra totala a detinutelor include 77 persoane in arest preventiv, 17 minore, 112 tinere (18–21 ani) si 7 contraveniente. In legatura cu ultima categorie, APADOR–CH a constatat ca se continua practica transformarii amenzilor neplatite in inchisoare contraventionala (a se vedea cazurile Florentina Raileanu — 20 de zile inchisoare, sau Viorica Stefan — 80 de zile inchisoare, ambele sentinte date de Judecatoria Targoviste).
70% din detinute ies la munca, in principal in agricultura. Cele cu pedepse mari (peste 10 ani) muncesc la fabrica de confectii din incinta penitenciarului. Fabrica organizeaza si cursuri de calificare, iar la absolvire detinutele primesc certificat de confectioner, ceea ce le-ar putea ajuta sa-si gaseasca un loc de munca dupa liberare. Trebuie mentionate eforturile facute de conducerea penitenciarului in acest sens prin contacte permanente cu autoritatile locale din Ploiesti. Din pacate, numai serele ofera locuri de munca (si locuinte), dar marea majoritate a detinutelor liberate au preferat sa se intoarca in localitatile unde traiesc familiile lor.
c) Asistenta medicala
O doctorita generalista si un medic stomatolog (plus doua asistente) formeaza personalul medical care se ocupa de detinute dar si de cele 156 de cadre. Reforma sanitara a introdus categoria medicului de familie, precum si reglementari cu privire la modul in care se poate face apel la un medic de specialitate. Aceasta lege trebuie sa fie aplicata si in situatia cadrelor din penitenciare. Daca este de inteles ca programul lor de munca (12 ore cu 24) nu le permite consultarea unui medic din afara penitenciarului in situatii de urgenta, nu poate fi acceptata procedura folosita la Targsor unde doctorita rezerva 6 ore pe saptamana (martea si joia intre orele 12:00 si 15:00) numai pentru cadre, in detrimentul detinutelor. Programul zilnic al doctoritei este de 7 ore, la care se adauga o permanenta de 24 de ore in fiecare saptamana, ceea ce inseamna 59 de ore saptamanal, minus 6, deci 53 de ore de consultatii pentru cele peste o mie de detinute! Conform spuselor asistentei de la cabinetul medical, intre 40 si 100 de detinute vin zilnic la cabinet. Asadar fiecare beneficiaza de o consultatie ce dureaza maximum 10 si minimum 4 minute, fara a lua in calcul micile pauze de care are nevoie doctorita.
APADOR–CH considera ca situatia asistentei medicale de la Targsor trebuie urgent imbunatatita. Sigur, exista un fel de protocol incheiat cu Spitalul municipal Schuller din Ploiesti, care da consultatii special pentru detinute in fiecare vineri, dar este total insuficient pentru o mie de persoane. Femeile au probleme de sanatate in plus fata de barbatii detinuti (ciclu, sarcina etc.) si ar fi normal ca la penitenciar sa existe o sectie de ginecologie cu orar permanent.
Mai trebuie semnalat si faptul ca tuturor detinutelor aduse la Targsor li se face testul HIV o data cu testul Wasserman. Asistenta a sustinut ca fiecarei detinute i se explica de ce i se recolteaza sange si ce inseamna testul HIV. APADOR–CH subliniaza ca acest test trebuie facut numai cu acordul sau la cererea persoanei private de libertate, iar acest acord trebuie sa fie dat in scris.
d) Sectorul vizite
Cu toate ca geamurile separatoare intre detinuta si vizitator au fost eliminate, camera pentru vizite este dotata cu un fel de tejghea lata de circa 2,5 m divizata in doua (jumatate pentru detinute, jumatate pentru vizitatori) si atat de inalta incat este obligatoriu ca persoanele respective sa stea in picioare sau chiar sa se urce pe un scaunel. In aceste conditii, este clar ca vizita nu poate dura decat cateva minute. O camera separata, cu mese si scaune (goala la data vizitei APADOR–CH) ar fi rezervata pentru familiile care aduc si copii la vizite.
Primirea pachetelor se face intr-un mod pe care APADOR–CH il considera nesatisfacator deoarece detinuta nu are posibilitatea de a vedea ce i s-a adus. Primirea, cantarirea, controlul pachetelor se fac la un geam, destinatara asteptand la un alt geam plasat in unghi mort fata de primul. Pentru eliminarea oricarei suspiciuni, normal ar fi ca detinuta si vizitatorul sa urmareasca direct controlul continutului pachetelor.
Pentru intreg penitenciarul exista un telefon public cu cartela. Ca sa dea un telefon, o detinuta trebuie sa faca raport scris care sa fie aprobat — sau respins — de comandanta.
e) Hrana
Cu toate ca penitenciarul are propria ferma de animale si propria gradina de zarzavat, nu poate acoperi decat aproximativ 40% din necesarul de alimente. O solutie, practicata si de alte penitenciare, este munca cu plata in produse agroalimentare. Carnea pentru hrana detinutelor din ziua urmatoare consta in capete de porc si o bucata de carne cu multa slanina destinata „regimului”. Reprezentantilor APADOR–CH li s-a spus la bucatarie ca „in ciorba si felul doi se fierbe carne doar pentru… gust”!? De altminteri, in ziua vizitei, felurile de mancare (ciorba de zarzavat si iahnie de fasole) contineau doar vagi urme de carne si cateva bucatele de grasime. Numai pilaful de regim avea oarece carne. Ca si cum penitenciarul nu ar avea propriile dificultati, bucataria pregateste si hrana celor aproximativ 200 de detinuti de la Penitenciarul Ploiesti.
Spalarea vaselor se face in trei jgheaburi mici, total insuficiente pentru asigurarea igienei elementare.
Un aspect pozitiv care trebuie mentionat este acela ca masa de pranz se serveste in sala de mese si nu in camere. Toate detinutele, cu exceptia celor pedepsite cu izolarea si a celor inapte, iau pranzul in sala, ceea ce presupune ca macar cateva minute au o preocupare care le scoate din camere si, mai ales, ca mananca in conditii mai igienice.
f) Educarea detinutelor
Pentru cele peste o mie de detinute, penitenciarul are doua educatoare care lucreaza in ture, ceea ce inseamna o educatoare pe zi la o mie de detinute, deci o proportie ridicola si total ineficienta. Comandanta penitenciarului a reusit sa convinga, de curand, doua studente din ultimul an la psihologie sa lucreze cu detinutele, ceea ce este un lucru remarcabil, mai ales daca se va putea permanentiza. Prezenta permanenta a unui psiholog sau psihiatru sau asistent social este absolut necesara in orice penitenciar, cu atat mai mult intr-unul in care se afla peste o mie de detinute.
Invatatoarea din comuna Targsor preda la clasele I–IV organizate in penitenciar. Doamna comandant Trandafirescu a pomenit despre o initiativa pe care reprezentantele APADOR–CH o considera cel putin discutabila si anume: invatatoarea ar urma sa conduca un grup de detinute care sa analizeze aspecte ale vietii in penitenciar, in principal rapoartele de pedepsire. APADOR–CH crede ca investirea unor detinute cu o asemenea atributie si, mai ales, desemnarea invatatoarei — o persoana care nu cunoaste legile, regulamentele si specificul problemelor din sistemul penitenciar — drept „sefa” a acestui grup, nu poate avea efecte benefice. Dupa parerea APADOR–CH, care a sustinut constant renuntarea la numirea de catre comandant a sefilor de camera, acordarea oricaror atributii de constatare — sau chiar decizie — unor detinuti (detinute) asupra celorlalti, va duce la animozitati, tensiuni, privilegii si surse de profit pentru primii in defavoarea celor din urma. APADOR–CH considera ca, indiferent de procedura desemnarii sefului de camera sau a oricarui detinut care ar urma sa primeasca anume insarcinari, aceasta masura este neproductiva, ea putand declansa rivalitati si ranchiune in universul inchis al penitenciarelor.
Detinutele nu au, practic, decat foarte putine activitati care s-ar putea incadra la capitolul cultural-educativ. Biblioteca este saraca (circa 400 de titluri), clubul organizeaza proiectarea unui film (vechi) pe luna, penitenciarul are circa 15 televizoare, ceea ce inseamna ca in camerele unde detinutele insele nu au posibilitatea de a-si instala un televizor, acest mijloc de informare lipseste.
g) Vizita in camere
Camerele vizitate sunt curate, asternuturile par a fi de calitate relativ buna si, mai ales, schimbate conform regulamentului (o data la doua saptamani), saltele si paturile sunt in stare acceptabila.
La camera 36 (sectia a 4-a, recidiviste) erau 12 detinute la 21 paturi. Detinutele erau toate cu TBC stabilizat si urmau un tratament medicamentos. Cum ele nu muncesc, sunt scoase la aer zilnic intre 30 si — rar — 60 de minute. Grupul sanitar consta intr-un WC si doua chiuvete cu patru robinete, din care numai unul functiona la data vizitei. Cu o evidenta retinere in prezenta comandantei si a subofiterelor care insoteau reprezentantii APADOR–CH, detinutele au sustinut ca acel unic robinet le este suficient pentru igiena personala si pentru spalarea propriilor obiecte de imbracaminte, lucru greu de crezut.
La camera 34 (inapte), erau 26 de detinute la 30 de paturi. Grupul sanitar era inadecvat (un WC si doua chiuvete). O detinuta — Elisabeta Caldararu — are partea stanga a corpului paralizata si se misca foarte greu. Ea sustine ca, inainte de a fi condamnata, a avut insotitor timp de opt ani si ca nu poate suporta starea de detentie. Este absolut clar ca Elisabeta Caldararu nu ar trebui sa-si execute pedeapsa in penitenciar, chiar daca este ajutata de colegele de camera sa-si satisfaca nevoile zilnice minime. APADOR–CH ridica problema mentinerii unei persoane pe jumatate paralizate in stare de detentie.
Infirmeria — unica pe intreg penitenciarul — nu avea decat doua paturi ocupate: o detinuta cu probleme de vedere si insotitoarea sa. Camera era foarte curata, asternuturile de asemenea.
Sala de baie — una pentru tot penitenciarul — are 31 de dusuri pentru cele peste o mie de detinute. Dusul cu apa calda se face o data pe saptamana si, dupa spusele doamnei comandante, uneori de doua ori pe saptamana. Dat fiind ca 70% din detinute muncesc fie la camp, fie in fabrica de confectii, un dus pe saptamana — rar, doua — este clar insuficient pentru mentinerea unei igiene corporale normale, cu atat mai mult cu cat nu se furnizeaza apa calda in camere.
Izolatorul — gol la data vizitei APADOR–CH — contine sase paturi si un WC. Doamna comandanta a afirmat ca Penitenciarul Targsor nu are camere pentru regim restrictiv.
Cazuri individuale
Despina Iliescu, condamnata la 20 de ani pentru omor, isi executa pedeapsa incepand din 1994. Dosarul ei de penitenciar este plin de rapoarte de pedepsire, dar si de rapoarte de recompensare. Detinuta are o inteligenta peste medie dar si o stare de nervozitate excesiva datorata — se pare — legarii trompelor in urma cu sase ani. Absenta ciclului menstrual poate fi la originea crizelor de nervi pe care le face in mod repetat. Despina Iliescu se plange de dureri de cap insuportabile, de reactii violente pe care nu le poate controla (sparge geamuri, se da cu capul de pereti, se taie cu lama, agreseaza detinute si subofitere etc.). Abia in 1998 a fost dusa la un control psihiatric in urma caruia i s-au recomandat calmante. Detinuta se mai plange si de probleme cu rinichii (urineaza sange), pentru care nu a fost inca vazuta de un doctor de specialitate.
Jumatate din rapoartele de pedepsire (mai toate propunand cate 10 zile de izolare) invoca „atitudine necuviincioasa fata de cadre”, lucru imposibil de combatut de detinuta.
Despina Iliescu nu doreste decat:
a) sa fie tratata medical in mod adecvat, lucru aproape imposibil de realizat din cauza relatiei tensionate dintre detinuta si doctorita penitenciarului;
b) sa fie mutata din camera unde se afla in prezent din cauza relatiei de dusmanie cu actuala „sefa de camera”;
c) sa se reglementeze relatia tensionata cu subofitera Maria Pertea care pare a-si fi facut o preocupare constanta din provocarea Despinei Iliescu la reactii violente.
Ea nu-si neaga vinovatia si nu cere clementa. Vrea doar ca pedeapsa pe care o are de executat sa fie numai privarea de libertate, fara „suplimente” nejustificate si incontrolabile.
5. Vizita la Penitenciarul Colibasi (11 iunie 1998)
a) Structura detinutilor
Penitenciarul Colibasi, ale carui cladiri sunt improprii pentru adapostirea unor oameni condamnati la ani de detentie (camere mici cu geamuri minuscule, o singura sala de dusuri, bucatarie cu condens — in ciuda schimbarii instalatiei de ventilatie — etc.), a inceput demersurile oficiale pentru recuperarea cladirilor din Pitesti (faimosul penitenciar de reeducare a detinutilor politici), ocupate in prezent de cateva firme particulare. Reusita acestei actiuni este vitala pentru dezaglomerarea penitenciarului. Ideea de baza este transformarea spatiului din Pitesti in sectie pentru persoanele aflate in arest preventiv.
La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.308 detinuti la o capacitate de 1.715 paturi instalate, fata de capacitatea normala de 1.195 paturi. Din totalul de 2.308 detinuti, 714 erau in arest preventiv, 1.539 condamnati definitiv si 55, femei, majoritatea in diverse stadii ale proceselor. Tot din totalul de 2.308, 17 erau minori, 223, tineri (18–21 ani) si 52, contravenienti.
APADOR–CH a constatat din nou ca se continua transformarea unor amenzi neachitate in zile/inchisoare contraventionala, cu toate ca in Romania nu exista spatii de detentie adecvate. Contravenientii isi executa pedepsele in exact aceleasi conditii ca si infractorii periculosi: supraaglomerare, mancare proasta, plimbare de circa 30 de minute pe zi. Dreptul de a primi mai multe pachete si vizite este iluzoriu deoarece contravenientii provin, in majoritate, din familii foarte sarace care nu isi pot permite nici sa se deplaseze frecvent la penitenciare si nici sa cheltuiasca bani pentru cumpararea alimentelor. Cateva dosare de penitenciar luate la intamplare contineau decizii de transformare a amenzilor neachitate in zile/inchisoare prin impartirea cuantumului amenzii la suma de 10.000 lei/zi. Judecatoria din Turnu-Magurele nu mentiona insa cuantumul amenzii ci numai numarul de zile/inchisoare. (Burcea Marian — sentinta nr. 27/12 ianuarie 1998 — 140 zile inchisoare; Burcea Paul — sentinta nr. 28/12 ianuarie 1998 — 160 zile inchisoare). Fratii Burcea din comuna Traian, judetul Teleorman, au sustinut ca nu au primit nici un proces-verbal de amendare ci direct citatie la judecatoria Turnu Magurele.
Din cei 2.308 detinuti, circa 800 ies la munca, in principal in agricultura. Din acestia, unii lucreaza chiar in penitenciar, unde exista sere, ferma de animale, ateliere de boltare, saltele, tamplarie si impletituri de rachita.
Detinutii sunt dusi la instanta imbracati in uniforme, puse la dispozitie de penitenciar. APADOR–CH semnaleaza din nou ca aceste uniforme singularizeaza persoanele aflate in detentie care sunt prezentate in instanta. Asociatia reaminteste decizia Curtii Constitutionale prin care numai persoanele aflate in arest preventiv care nu au propria imbracaminte decenta vor primi costume standard.
b) Asistenta medicala
Doua cabinete medicale (unul pentru cele doua sectii de inapti si unul pentru celelalte sase sectii) cu sase medici (doi internisti, trei generalisti si un stomatolog) si zece asistenti asigura asistenta medicala pentru cei peste 2.300 de detinuti si cele circa 280 de cadre. APADOR–CH constata ca, in ciuda reformei sanitare (medicul de familie, recomandare catre medicul de specialitate etc.), cadrele din penitenciare continua sa faca apel la medicii presupusi a se ocupa numai de detinuti. Asociatia nu contesta ca in situatii de urgenta, cadrele pot apela la serviciile medicilor penitenciarelor, dar acest lucru nu trebuie sa impieteze asupra asistentei medicale acordate detinutilor.
Ca si in alte penitenciare vizitate de APADOR–CH, si la Colibasi se semnaleaza un numar foarte mare de consultatii zilnice: la cabinetul medical pentru cele doua sectii de inapti se semnalau circa 40-50 de consultatii zilnice, in vreme ce la celalalt cabinet, media zilnica crestea de circa trei ori: pana la 150 de detinuti examinati in unele zile. Este evident ca atat la inapti (circa 300 de detinuti) cat, mai ales, la al doilea cabinet unde sunt arondati restul de 2.000 de detinuti, numarul de minute ce revine pentru o consultatie este total insuficient pentru asigurarea unei asistente medicale reale, variind intre 10 minute (la inapti) si 3 minute pentru ceilalti detinuti, cu conditia ca doctorii si asistentii sa nu isi ia nici un minut de pauza!
Un lucru bun realizat de Penitenciarul Colibasi din punctul de vedere al asistentei medicale este incheierea unui protocol cu unitati spitalicesti din Pitesti, prin care in fiecare luni si joi se acorda consultatii pentru toate specialitatile, pentru orice detinut de la Colibasi. Problema pe care APADOR–CH o considera nerezolvata este faptul ca detinutii care au — sau sustin ca au — probleme de sanatate depind de buna- sau de reaua-vointa a subofiterilor de paza. Cererea unui detinut de a merge la cabinetul medical (sau la raport cu comandantul/directorul) poate fi usor ignorata de cadrele din penitenciar care nu il agreeaza pe acel detinut.
Penitenciarul nu are un medic psihiatru, desi, dupa afirmatiile celor de la cabinetul medical pentru inapti (si nu numai) ar exista cel putin 30 de detinuti cu serioase tulburari psihice. Unul dintre ei este detinutul Florian Busu, nascut in 1956 si condamnat la 18 ani pentru omor. El sustine ca a fost internat in repetate randuri la diverse spitale psihiatrice, inclusiv Poiana Mare si ca a fost judecat in libertate pentru un omor anterior. Parerea medicului-sef de la Penitenciarul Colibasi este ca acest om nu trebuie sa se afle intr-un penitenciar ci intr-un institut de boli mintale. Cu toate acestea, expertiza IML in legatura cu a doua crima comisa de Florian Busu precizeaza ca detinutul are „discernamant scazut”, deci poate fi considerat raspunzator pentru fapta comisa si poate executa pedeapsa in penitenciar!
In timpul vizitei in penitenciar, mai multi detinuti au declarat ca au fost batuti chiar de un asistent medical sau legati cu catusele de calorifer si lasati sa astepte cu orele. Domnul doctor Burcea — medicul-sef al penitenciarului — a luat nota de aceste grave acuzatii la adresa cadrelor din subordine. Intrebarea APADOR–CH este de ce nu s-a sesizat pana la data vizitei?
c) Alimentatia
Cu toate ca instalatia de ventilatie a bucatariei a fost recent refacuta, condensul a aparut din nou.
Meniul pentru pranzul din ziua vizitei consta in bors cu paste si tocana de cartofi cu carne si slanina. Pentru cei care aveau regim, meniul era: bors cu cartofi si pilaf de orez cu carne. Pentru masa de seara erau prevazute pilaf de orez cu carne (meniu normal) si macaroane cu branza (regim). Conform registrului, se folosisera 111 kg carne, 129 kg subproduse si 149 kg slanina, ceea ce ar fi insemnat circa 150 g de carne si slanina pentru fiecare detinut.
Numai ca toti detinutii cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH s-au plans de hrana, unii reclamand chiar ca au gasit viermi in mancare.
d) Vizita in camere
La camera 52 (sectia inapti) erau noua persoane la noua paturi. Corpul de cladire unde se afla cele doua sectii de inapti este singurul dotat cu dusuri in fiecare camera. Apa calda se furnizeaza o data pe saptamana cam 30-60 de minute. Detinutii primesc ziare („Curierul National” si „Adevarul”) si stau la aer circa o ora pe zi. Cele doua sectii de inapti au propria curte de plimbare.
In sectia a 4-a, la camera 37 se aflau detinutii care intrasera in refuz de hrana fie din cauza duratei excesiv de lungi a proceselor, fie pentru ca judecatoria le respinsese cererea de liberare conditionata. Acest ultim motiv este unul din subiectele ce revin constant in majoritatea penitenciarelor vizitate de APADOR–CH. Procedura in vederea liberarii conditionate este urmatoarea: o comisie formata din conducerea penitenciarului respectiv si alte cadre cu atributii in domeniul educatiei, impreuna cu procurorul care raspunde de acel penitenciar, examineaza dosarele detinutilor si ii propun pentru liberare conditionata. Propunerea este trimisa la judecatorie, iar judecatorii hotarasc daca detinutii pot fi pusi in libertate conditionat sau nu. Problema care se ridica este ca, uneori, judecatorii decid pur si simplu ca un detinut sau altul nu a fost suficient reeducat, ignorand prin aceasta recomandarea comisiei, cea mai in masura sa aprecieze evolutia fiecarui detinut propus pentru liberare conditionata. Un argument al unor judecatori este ca procesul-verbal al comisiei — pe baza caruia ei trebuie sa se pronunte — mentioneaza doar fractiunea de pedeapsa executata, daca detinutul a avut rapoarte de recompensare sau pedepsire si cateva propozitii standard despre participarea la activitati culturale. In aceste conditii — sustin judecatorii — este foarte greu de apreciat daca detinutul respectiv este apt — sau nu — sa se reincadreze in societate.
Din pacate, problema amanarilor dictate de instantele de judecata creeaza mari nemultumiri printre detinuti care nu inteleg nici mecanismul justitiei si nici rolul instantelor. Este si cazul a patru din cei cinci detinuti aflati in greva foamei la Colibasi.
In sectia a 3-a, la camera 26, erau noua detinuti la sase paturi. Geamul era spart inca de asta iarna. Unul dintre detinuti — Marian Florin Jagar, condamnat la 13 ani inchisoare — fusese transferat de la Penitenciarul Bucuresti (Jilava) si, cu toate ca el afirma ca nu a avut nici un raport de pedepsire, la Colibasi fusese dus direct pe „celular”, adica o camera foarte mica, cu un WC si o chiuveta. („Celularele” sunt, in general, camere mici unde sunt dusi detinutii periculosi, sau cu pedepse mari sau cu regim restrictiv).
La camera 27 erau 26 de persoane (25 de minori, ceea ce depaseste cifra de 17 furnizata de conducerea penitenciarului) la 18 paturi. Grupul sanitar consta intr-un WC si o chiuveta.
La camera 25 erau 27 de detinuti la 24 de paturi (un pat era intrebuintat drept cambuza). Un WC si o chiuveta formeaza grupul sanitar.
Nici una din camerele vizitate nu este prevazuta cu un spatiu pentru depozitarea alimentelor primite din pachete. Acestea sunt tinute fie pe unul din paturi, fie pe jos.
In camere era o atmosfera insuportabila din cauza caldurii de afara. Geamurile sunt prea mici pentru a asigura aerisirea unor camere in care stau peste 25 de persoane. Cu doar o saptamana inainte de vizita reprezentantilor APADOR–CH s-a dispus ca usile de fier ale camerelor sa ramana deschise, incercandu-se astfel ventilarea aerului.
Aproape toti detinutii s-au plans de calitatea mancarii.
Detinutii au declarat ca in camere sunt gandaci, paduchi si soareci. Cu o luna inainte de vizita APADOR–CH avusese loc deratizarea si dezinfectarea intregului penitenciar.
Sala de dusuri (una pentru sase sectii, deci pentru aproximativ 1.700 de detinuti) este prevazuta cu 40 de dusuri. Intr-o incapere anexa se mai afla inca 12 dusuri folosite pentru persoane cu parazitoza. Reprezentantii APADOR–CH au dorit sa stie de ce nu li se permite detinutilor sa faca dus cu apa rece, daca ei vor acest lucru. Nu s-a raspuns la aceasta intrebare. Ar fi un efort minim din partea administratiei si i-ar ajuta pe detinuti sa suporte mai usor caldura infernala din camerele de detentie. In plus, s-ar asigura mai usor igiena corporala, lucru foarte dificil in conditiile dotarilor actuale.
Discutiile cu detinutii
Majoritatea celor cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH au probleme judiciare, legate de mersul proceselor. Altii, dintre cei cu hotarari ramase definitive se considera nedreptatiti.
Unul din detinuti — Ioan Florea, condamnat la 17 ani de detentie pentru omor, s-a plans de comportamentul unuia dintre ofiteri. Acesta i-ar fi facut trei rapoarte de pedepsire intr-o singura zi, toate pentru lucruri minore (un casetofon dat prea tare, o altercatie intre detinuti). Ioan Florea a mai declarat si ca detinutii nu sunt tinuti la aer mai mult de 30 de minute si ca nu sunt scosi deloc sambata si duminica si nici „in zilele ploioase sau in zilele cand subofiterii nu au chef”, a mai adaugat detinutul. El a mai reclamat si faptul ca, daca cere sa mearga la cabinetul medical, i se pun catusele si ramane legat de o teava cu orele pana se indura doctorul sa-l vada. A mai sustinut si ca unicele medicamente ce i se dau de la cabinet sunt diazepam si fenobarbital, indiferent de natura problemei de sanatate.
Detinutul Ion Radu, condamnat la 4 ani si 5 luni pentru distrugere prin incendiere si nerespectarea hotararii judecatoresti are o problema de alta natura. In varsta de 57 de ani, el a executat un an de inchisoare. A solicitat presedintelui Romaniei sa fie gratiat si a primit un raspuns prin care i se cerea sa trimita hotararea definitiva de condamnare. Cu toate ca el a fost judecat pe 30 aprilie 1998, nu primise inca pana la data de 11 iunie textul sentintei definitive (dosarul nr. 1656/97, decizia Curtii de Apel Arges nr. 272/R/98).
Detinutul Ion Stanescu, condamnat la 3 ani si 4 luni (pentru violare de domiciliu si distrugere) plus 2 ani (pentru furt) s-a plans de faptul ca starea sanatatii sale este atat de subreda incat nu mai suporta detentia. In sprijinul afirmatiei sale, a prezentat acte medicale din care rezulta ca: a) a fost internat in mod repetat la spitalul Gheorghe Marinescu, fiind bolnav psihic (acest aspect a fost invocat si de aparatorul sau intr-unul din dosare dar instanta a considerat ca totul s-ar datora consumului de alcool); b) sufera de prolaps de valva mitrala si se afla sub supraveghere medicala constanta (a se vedea carnetul bolnavului, eliberat de Sectia de cardiologie Pitesti) si c) are sindrom de intoxicatie cu plumb (a se vedea foaia de observatie clinica generala de la Spitalul judetean Pitesti).
6. Vizita la Penitenciarul din Timisoara (23 iulie 1998)
a) Date generale
Penitenciarul a fost construit in anul 1907. De atunci si pana in prezent s-a ridicat doar un pavilion cu o capacitate de 350 de locuri. S-au facut reparatii si amenajari, iar la data vizitei, tocmai demarase o lucrare de anvergura: inlocuirea tuturor tevilor de incalzire si racordarea instalatiei la gaz metan.
Penitenciarul deserveste doua judete: Timis si Caras-Severin. Unitatea dispune de un teren de 10 ha pe care se afla ferma de animale (vaci, porci si pasari) si gradina de legume. Produsele obtinute la ferma de animale sunt insuficiente pentru a acoperi necesarul de carne. In schimb, recoltele de legume sunt suficiente.
b) Structura efectivelor de detinuti
La o capacitate de 1.786 paturi instalate, la 23 iulie 1998 se aflau in penitenciar 2.118 persoane din care: 268 in arest preventiv, 328 condamnati in prima instanta, 1.477 condamnati definitiv si 45 de contravenienti. Din totalul de 2.118, 2.074 erau barbati (1.728 majori, 284 tineri intre 18 si 21 de ani si 62 minori) si 44, femei (35 majore si 9 minore).
Supraaglomerarea nu rezulta numai din cei 332 de detinuti in plus fata de numarul de paturi ci, mai ales, din instalarea paturilor pe trei niveluri, ultimul fiind — in unele camere — la circa o jumatate de metru de tavan. Caldura si mirosul din camerele mari sunt insuportabile, cu toate ca usile de metal si geamurile sunt deschise permanent pe perioada verii.
Circa 700 de detinuti ies la munca, in principal in agricultura si in constructii. Penitenciarul a reusit sa obtina un contract permanent cu SNCFR pentru intretinerea si amenajarea cailor ferate. La punctul de lucru din penitenciar se lucreaza, pe baza de contract, piese pentru contoare electrice. Detinutii mai au posibilitatea sa munceasca in cadrul penitenciarului la constructii (noul pavilion) si la reparatii (inlocuirea tevilor de incalzire).
La Penitenciarul Timisoara lucreaza 232 de cadre, din care numai sase sunt ofiteri. Asadar o proportie de circa zece detinuti la un cadru!
c) Evenimentele din Penitenciarul Timisoara, din februarie 1997
Cam la o saptamana de la declansarea protestelor la Penitenciarul Bucuresti (Jilava), detinutii din Penitenciarul Timisoara au inceput si ei sa scrie pe cearsafuri lozinci si sa strige tot felul de revendicari. Totul s-a desfasurat pasnic pana in momentul in care la sectia a III-a (periculosi), unii detinuti, la instigarea grupului Odobescu — considerat ca unul din cele mai violente —, au spart usile camerelor si au iesit pe coridoare. Domnul comandant Ion Bala, aflat in penitenciar pe toata durata revoltei, a luat hotararea ca, pentru a-i proteja pe supraveghetori, acestia sa se retraga in sectia I. Detinutii care iesisera din camere au spart usa de acces la pod si au incendiat haine, saltele si alte lucruri depozitate acolo. In jurul orei 12:00 noaptea, cadrele au sesizat ca la ultimul etaj se declansase incendiul si au chemat pompierii care s-au luptat cu focul circa 10 ore.
Intre timp, detinutii revoltati au fost invitati sa-si desemneze reprezentanti pentru negocieri. La discutiile dintre acestia si conducerea penitenciarului au participat si prefectul de Timis, si ziaristi. Peste 250 de cadre, jandarmi si politisti au ocupat incinta penitenciarului.
Domnul comandant Bala a declarat ca nici un detinut nu a fost lovit sau bruscat in acea noapte. Prefectul de Timis, de meserie avocat, s-a adresat detinutilor pe un ton foarte ferm care a avut, se pare, efect deoarece toti s-au intors in camere, iar revolta, practic, s-a stins. Nici un cadru din penitenciar nu a fost agresat fizic.
Timp de 3-4 zile dupa evenimente, detinutii au continuat sa strige lozinci, fara a intreprinde alte actiuni. Din dispozitia generalului Ioan Chis (la acea vreme sef al Directiei Generale a Penitenciarelor) de a imobiliza si izola detinutii cei mai violenti, comandantul Ion Bala a cerut sprijinul IPJ Timis. Politistii au fost adusi special pentru cei din grupul Odobescu dar nu a fost nevoie de interventia lor. Detinutii au fost convinsi sa iasa din camera pentru a se efectua o perchezitie, li s-au pus catusele si au fost imediat transferati la penitenciarul Arad unde au ramas cateva luni. Domnul comandant Bala a sustinut din nou ca nu s-a folosit forta pentru aceasta interventie.
Dintre detinutii care au luat parte la spargerea usilor si la incendierea podului, aproximativ 12 sunt trimisi in judecata, iar 40 au primit diverse pedepse inclusiv regim restrictiv.
d) Asistenta medicala
Penitenciarul Timisoara se afla intr-o situatie dificila din acest punct de vedere. Cei trei medici generalisti sunt la rezidentiat, ceea ce ar insemna ca, practic, penitenciarul nu are nici un doctor, intreaga activitate medicala fiind desfasurata de asistenti (cinci, in total). In urma insistentelor domnului comandant Bala, din cei trei generalisti, doi au acceptat sa vina zilnic, cate 4 ore, la penitenciar (o doctorita se afla in concediu postnatal). Din aceasta cauza, a crescut substantial numarul detinutilor care sunt internati in spitale, in principal la spitalul municipal si la cel judetean, ceea ce presupune si cresterea numarului de cadre — oricum insuficient — scoase din sistemul de paza. Fiecare detinut internat este pazit 24 de ore din 24 de doi subofiteri din paza penitenciarului.
In incercarea de a contracara aceasta situatie, conducerea penitenciarului a creat o noua sectie pentru detinutii cu probleme de sanatate. Asistentii medicali lucreaza in doua ture de 8 ore fiecare, deci 16 ore pe zi. In fiecare tura sunt doi asistenti. Conform estimarii unui asistent sanitar, cam 70-80 de detinuti se prezinta zilnic la cabinet, ceea ce ar insemna o medie de 15 minute pentru fiecare pacient. Media este mult superioara fata de alte penitenciare vizitate de APADOR–CH dar, din pacate, asistentii au atributii — si pregatire — inferioare unui doctor.
e) Educatia
Penitenciarul nu are nici un educator cu studii de specialitate. Cele patru posturi de educatori sunt neocupate. Pentru a compensa, partial, aceasta lipsa, conducerea a incurajat grupuri ale societatii civile sa viziteze cat mai des penitenciarul si sa organizeze diverse actiuni cu detinutii. In afara reprezentantilor unor culte religioase (greco-catolici, romano-catolici, penticostali), asociatii neguvernamentale ca „Femeile Ortodoxe din Timisoara”, „Centrul Crestin Biserica Agape”, „Prison Fellowship”, sau „Serviciul Umanitar pentru Penitenciare” desfasoara proiecte de educatie a detinutilor.
O initiativa ce merita extinsa in intreg sistemul este efectuarea stagiilor de practica a studentilor de la drept si ziaristica in penitenciar.
O alta initiativa a fost organizarea unei intalniri intre femeile detinute si o clasa de copii cu ocazia zilei de 1 iunie.
Dintre actiunile organizate de curand, merita amintita o expozitie de caricaturi, jumatate fiind opera unui student la arte plastice, jumatate fiind desenate de detinuti.
f) Asistenta juridica
Domnul comandant Bala a afirmat ca se respecta cu strictete regula prezentarii detinutilor la instante pentru prelungirea mandatelor de arestare preventiva o data la 30 de zile. Este primul penitenciar vizitat de reprezentantii APADOR–CH in care se petrece acest lucru. Evidenta duratei mandatelor de arestare preventiva se tine in registru si pe calculator si, cu toate dificultatile legate de transport, detinutii sunt prezentati la cele 32 de instante din judetele Timis si Caras-Severin.
Domnul comandant a mai spus ca detinutii sunt vizitati de avocatii lor — inclusiv de cei numiti din oficiu — lucru nemaiintalnit in majoritatea penitenciarelor vizitate de APADOR–CH. Discutiile sunt confidentiale, un cadru din penitenciar fiind prezent numai la cererea avocatului.
Comandantul a instalat cutii postale — la care numai el are cheie — in fiecare sectie, detinutii avand astfel posibilitatea de a i se adresa cu plangeri scrise.
O problema este efectuarea de convorbiri telefonice cu exteriorul. Penitenciarul are un singur telefon public cu cartela. Detinutul care doreste sa telefoneze trebuie sa faca o cerere scrisa catre comandant in care sa specifice numele si numarul de telefon al persoanei pe care doreste sa o contacteze. Un subofiter trebuie sa fie de fata atunci cand detinutul telefoneaza, ceea ce anuleaza confidentialitatea convorbirii, mai ales in situatia in care detinutul discuta cu avocatul sau. De vreme ce penitenciarul asigura confidentialitatea discutiilor dintre detinut si aparator in timpul vizitelor, ar trebui facut acelasi lucru si in cazul convorbirilor telefonice.
Domnul comandant Bala a mai afirmat ca dansul vede absolut toate rapoartele de pedepsire intocmite de supraveghetori, ca discuta cu fiecare detinut implicat si ca, de multe ori, a respins propunerile de pedepsire. APADOR–CH semnaleaza din nou inechitatea procedurii de pedepsire a detinutilor presupusi a fi incalcat regulamentul de ordine interioara, acestia neavand nici o cale de atac in afara sistemului penitenciar.
g) Vizita in penitenciar
1. sectia vizite
Doua camere mici reprezinta sectorul vizite. Cadre din penitenciar sunt, obligatoriu, de fata in timpul vizitelor. Din cauza dimensiunilor reduse ale camerelor, este clar ca subofiterii aud tot ce se discuta, cata vreme normele standardelor internationale presupun numai supravegherea vizuala.
Pachetele se primesc la un ghiseu si cu toate ca reprezentantii APADOR–CH au fost asigurati ca destinatarii vad perfect tot ce contin ele, exista unele dubii dat fiind ca fereastra unde stau detinutii este in unghi drept fata de ghiseul de primire.
2. bucataria
Meniul zilei cuprindea: pilaf cu carne — dimineata, ciorba de legume si tocana de cartofi — la pranz, ceai cu biscuiti, branza si marmelada — seara. Ca in majoritatea penitenciarelor vizitate, felul intai si felul doi de la pranz semanau pana la confuzie (o zeama lunga cu legume, bucatele de slanina si rare bucatele de carne). Pentru acea zi, se folosisera — conform registrelor — 89 kg carne de porc, 123 kg de subproduse de carne si 59 kg de slanina, revenind cam 100 g carne si 28 g slanina pentru fiecare detinut. Multi dintre detinutii cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH nu mananca nimic dimineata, chiar daca ies la munca, preferand sa doarma cateva minute in plus.
3. infirmeria
La 14 paturi erau doar 11 detinuti cu probleme de sanatate. Reprezentantii APADOR–CH semnaleaza doua cazuri deosebite:
a) Ionel Zarnica
Este bolnav de hemofilie si are o foarte accentuata fragilitate a oaselor. Orice atingere mai serioasa ii poate provoca fracturi. APADOR–CH sugereaza o expertiza a IML pentru a se constata daca acest om poate suporta starea de detentie;
b) Iosif Atanartu
Are 77 de ani, este condamnat pentru omor la o pedeapsa de 16 ani, din care a executat 3 ani si 4 luni. Are probleme serioase cu inima, abia se misca si este incapabil sa se ingrijeasca singur. APADOR–CH sugereaza, si in cazul sau, efectuarea unei expertize medico-legale.
4. camerele de detentie
La sectia de femei, la camera 12 erau cinci detinute la patru paturi. Patru dintre detinute executau inchisoare contraventionala pentru prostitutie. Un miros neplacut provenind de la WC-ul defect de circa trei saptamani facea irespirabil aerul din camera foarte mica.
Sectia a III-a are doua subsectii: munci si periculosi. La periculosi, la camera 15 — foarte mica — erau cinci paturi si cinci detinuti. Toti aveau evadari — sau tentative de evadare — la activ, motiv pentru care au fost considerati periculosi. Singura lor activitate este plimbarea de 30 de minute de doua — maximum trei — ori pe saptamana. Nu au ziare, nu pot imprumuta carti (biblioteca este in curs de mutare si rearanjare), nu sunt scosi la activitati si, evident, nu muncesc. Pentru orice fleac — spun ei — supraveghetorii le fac rapoarte de pedepsire, ii lovesc si ii injura. Aceste abuzuri se petrec numai atunci cand comandantul este plecat. Detinutii au solicitat aprobare sa aiba un televizor in camera dar au fost refuzati pe motiv ca au multe rapoarte de pedepsire.
Vizitele pentru detinutii periculosi sunt programate numai in zile lucratoare si numai pana la ora 15:00. In aceste conditii, este extrem de dificil pentru membrii familiilor care muncesc sa se deplaseze la penitenciar.
La o alta camera de periculosi (nr. 21) erau doar trei detinuti la patru paturi. Diferenta dintre aceasta camera si prima vizitata era frapanta. Camera 21 era mult mai ingrijita si mai bine dotata (inclusiv cu carti), aici executandu-si pedeapsa unul din cei mai celebri detinuti — Mujea Marcelini.
La camera 27 (munci) erau 56 de detinuti la 48 de paturi. Grupul sanitar consta intr-un singur WC si… o lada de gunoi! Aerul era irespirabil din cauza caldurii si a mirosului.
La sectia a IV-a (carantina), la camera 34 erau 31 de detinuti la 24 de paturi. Tot cazarmamentul era foarte vechi, iar saltelele erau rupte, cu caltii iesiti prin toate gaurile.
In sectia a V-a exista doua camere mari. In una din ele — camera 40 — erau 149 detinuti la 99 de paturi pe trei randuri. Camera era dotata cu trei WC-uri si doua chiuvete.
La sectia a VI-a (tineri si minori), la camera 52 erau 63 de detinuti la 42 de paturi din care doua erau rupte. Aici se afla Aurel Ionascu, nascut la 8 septembrie 1983, arestat din 23 martie 1998 pentru mai multe furturi din magazine. Majoritatea faptelor mentionate in rechizitoriul intocmit de Parchetul de pe langa Judecatoria Timisoara (nr. 1780/P/98) au fost savarsite inainte de implinirea varstei de 14 ani. Art. 99 din Codul penal stipuleaza ca „Minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal. Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant”. APADOR–CH considera ca minorul Aurel Ionascu trebuie scos din penitenciar si pus in libertate supravegheata sau internat intr-un centru de reeducare.
Pavilionul nou construit ofera conditii infinit mai bune de detentie. Fiecare camera este dotata cu propriul grup sanitar format din dus, WC si chiuveta si este conectata prin interfon la camera supraveghetorilor. Intrebat pe ce criterii se aleg detinutii repartizati in pavilionul nou, domnul comandant a spus ca aici sunt cazati acei detinuti care presteaza munci in folosul penitenciarului.
Pentru intreg penitenciarul — cu exceptia sectiei pentru femei si a pavilionului nou — exista doar doua sali de baie cu 20 si respectiv 22 de dusuri, evident insuficiente pentru asigurarea igienei corporale.
7. Vizita la Penitenciarul Margineni, judetul Prahova (17 septembrie 1998)
a) Aspecte generale
Fosta manastire (sec. XV), transformata in penitenciar la jumatatea secolului trecut, actualul penitenciar Margineni a beneficiat de ultimele imbunatatiri — dupa spusele sefului Serviciului Paza — acum 15-20 de ani. La fel ca majoritatea locurilor de detentie din tara, penitenciarul este supraaglomerat, iar spatiile de detentie si dotarile sunt nesatisfacatoare.
Exista o centrala termica pentru intregul complex, insa executarea unor reparatii capitale la instalatiile sanitare si la cele termice se afla doar in stadiu de proiect. Alimentarea cu apa (numai 9 ore pe zi) se face cu dificultate. In timpul vizitei in camere s-a dovedit ca la etaj apa nu ajunge nici in timpul orelor de program, datorita presiunii scazute. Directorul penitenciarului, dl Victor Marcu, are in vedere un proiect pentru o statie de tratare a apei care sa faca posibila rezolvarea acestei probleme.
Penitenciarul deserveste judetele Prahova si Dambovita, avand in efectivele sale doar detinuti barbati.
b) Structura efectivelor de detinuti
La data vizitei se aflau in penitenciar 2.276 detinuti, in timp ce numarul paturilor instalate este de 1.760. Capacitatea normala a penitenciarului este de 1.150 de locuri. Numarul cadrelor operative este de 166 (din totalul de 245 cadre, din care 22 sunt ofiteri si 223, subofiteri) ceea ce inseamna un raport de aproximativ un cadru la 14 detinuti, mai mult decat dublul cifrei avansate de catre DGP (1 la 6).
— 703 dintre detinuti sunt recidivisti,
— 258 sunt tineri (18–21 de ani),
— 60 executa pedepse contraventionale (transformarea amenzilor neplatite in zile de inchisoare).
Aproximativ 600 dintre detinuti (mai putin de o treime) muncesc permanent intr-o sectie a fabricii de mobila „I.L. Caragiale”, aflata in incinta penitenciarului dar nu in administrarea sa, iar alti 300-400 sunt scosi la munci sezoniere sau ocazionale.
c) Conditii de detentie
1. Camere
Reprezentantii APADOR–CH au constatat ca intre sectia a IV-a (maxima siguranta) si celelalte sectii exista diferente notabile, atat ca regim al repartitiei detinutilor, cat si ca igiena, dotari, dimensiuni.
Astfel, desi in intreaga sectie sunt 60 de detinuti la 74 paturi, ceea ce ar insemna ca nu exista supraaglomerare, in camera 30 dormeau 7 oameni in 6 paturi. Camera este mica (aprox. 9 mp), asternuturile si saltelele sunt in stare proasta. Un WC turcesc, separat de restul camerei doar de un paravan cu o inaltime de circa 1,5 m, si o chiuveta joasa tin loc de grup sanitar. Camera 26 din aceeasi sectie arata, in schimb, mult mai bine, este mai mare si mai curata, iar saltelele sunt noi. Dar si aici exista acelasi tip de WC, practic neizolat de restul camerei. Diferenta vizibila dintre cele doua camere nu poate fi atribuita numai delasarii si lipsei de spirit gospodaresc — asa cum au sugerat cadrele din penitenciar. Este clar ca starea jalnica a cazarmamentului din camera 30 se datoreaza administratiei care — cu intentie sau nu — pedepseste suplimentar detinutii din acea camera.
In sectia I, sunt repartizati detinutii care lucreaza in fabrica. In camera 5 (aprox. 60 mp) sunt instalate 60 de paturi. La data vizitei, aici erau 68 detinuti. In camera este loc pentru o masa cu doua banci, si, separat, se afla o cambuza si grupul sanitar cu 3 cabine WC si 3 spalatoare. Din cele spuse de seful pazei penitenciarului si de detinutii insisi reiese ca in toata unitatea exista televizoare (jumatate dintre ele fiind achizitionate de institutie), si ca, de asemenea, toate camerele primesc zilnic ziare („Sportul”, „Cronica Romana”, „Evenimentul Zilei”, ziare locale).
In camera 12 din sectia II, se afla 93 de detinuti, contravenienti si detinuti cu condamnari penale, dar nerecidivisti, la un loc, fapt motivat de conducerea unitatii prin lipsa spatiului. Sunt instalate doar 50 de paturi ceea ce inseamna ca aproape toti detinutii sunt nevoiti sa doarma cate doi intr-un pat sau trei in doua paturi; intr-o alta camera (24 din sectia III), cam de aceleasi dimensiuni (aprox. 55 mp), erau 56 de detinuti la 48 de paturi. In fiecare din cele doua camere exista un singur WC si un singur spalator, iar pe un perete sunt amenajate cateva rafturi pentru bagaje (in mod evident prea putine si prea mici). Este clar ca in asemenea conditii, igiena corporala este foarte greu de intretinut, iar notiunea de intimitate este total ignorata.
Camera pentru detinutii minori este foarte mica, in 20 de paturi fiind nevoite sa incapa 37 de persoane. Un WC turcesc si doua spalatoare reprezinta dotarea sanitara a camerei. Dupa cum s-a mentionat mai sus, alimentarea cu apa curenta este o mare problema. In nici una din camerele vizitate nu curgea apa, ceea ce face si mai dificila mentinerea unei igiene corporale cat de cat acceptabile.
In sectia III se afla si cele 3 sali de baie cu un total de 40 de dusuri, din care 3, complet separate, pentru bolnavii de TBC. Programul de furnizare a apei calde si numarul mic de dusuri nu pot sa asigure conditii normale de spalat pentru cei peste 2.200 de detinuti.
Cladirile din zona de detentie sunt inghesuite, lasand foarte putin spatiu pentru plimbare. Penitenciarul mai dispune de o biblioteca si o scoala (care organizeaza cursuri primare si gimnaziale). Se are in vedere amenajarea a doua terenuri sportive, lucru care ar rezolva in parte problema exercitiului fizic.
2. Alimentatia
Penitenciarul are propria ferma de animale si un teren arabil de 40 ha. Produsele obtinute nu sunt insa suficiente pentru asigurarea hranei detinutilor. Pranzul din ziua vizitei era alcatuit din ciorba de zarzavat si iahnie de fasole. Pregatirea meniului pe intreaga zi presupunea folosirea a 70 kg carne, 48 kg slanina, 148 kg subproduse. Cele doua feluri de mancare erau preparate cu multa slanina si doar cateva bucatele de carne. Gatita separat, mancarea de regim insemna de fapt acelasi fel dar fara sare. Portiile pentru diabet aratau mai bine, avand fiecare o bucata de carne.
Bucataria este proaspat varuita, iar instalatiile de ventilare functioneaza satisfacator. Insa spalatoarele de vase constau in aceleasi jgheaburi insalubre greu de utilizat si de intretinut din toate penitenciarele.
3. Asistenta medicala
Cei peste doua mii de detinuti sunt ingrijiti de un singur medic care munceste 8 ore pe zi, din care 3 ore sunt rezervate consultatiilor pentru cadre. Totusi, doamna doctor Negut a afirmat ca asistenta sanitara este asigurata 24 de ore din 24 de cei cinci asistenti. Doamna doctor a declarat ca vede zilnic cam 100-150 de detinuti, ceea ce ar insemna o medie de 2-3 minute pentru fiecare caz in parte! Pentru consultatiile de specialitate, detinutii sunt trimisi, la recomandarea medicului din penitenciar, la Moreni sau la Targoviste. Cu toate ca unul din motivele pentru care detinutii sunt inchisi in sectia cu regim de maxima siguranta este acela ca dovedesc tulburari psihice, in ultimii 15 ani doar in doua randuri s-a intamplat ca un detinut sa fie transferat intr-o unitate de specialitate.
Infirmeria este mica (12 paturi peste care se mai pot suprapune, la nevoie, inca 6). Aici se afla un detinut — Nicolae Voicea — care are 75 de ani si este bolnav de Parkinson. El are o condamnare de 3 ani, pentru omor. APADOR–CH atrage din nou atentia ca astfel de persoane in varsta si suferinde n-ar trebui sa se afle in penitenciar, ci in institutii care sa le poata oferi ingrijirea de care au nevoie. Desigur, raspunderea pentru condamnari cu executarea pedepsei in penitenciar revine instantelor de judecata. Dar ar fi de dorit ca medicii din penitenciare sa fie mai activi in demersurile absolut necesare fie pentru intreruperea executarii pedepsei, fie pentru transferarea intr-o unitate de specialitate, atunci cand este vorba de persoane in varsta, care nu suporta starea de detentie si care devin, fara voia lor, o povara pentru ceilalti detinuti.
Exista 33 de cazuri de TBC evolutiv, oameni care sunt tinuti intr-o camera de detentie normala (de 25 de paturi). Nu este firesc ca, in aceasta faza a bolii, detinutii sa fie tinuti in penitenciar si nu transferati/internati intr-un spital unde sa urmeze tratamentele adecvate, sub supraveghere medicala permanenta.
In afara de medicul generalist (ajutat de cei cinci asistenti), penitenciarul mai are angajat un stomatolog. Este evident ca numarul cadrelor medicale este mult prea mic, neputand asigura o asistenta medicala normala. De altfel, dl Marcu, directorul penitenciarului a incercat sa mai angajeze medici, insa fara succes.
4. Educatia
In Penitenciarul Margineni sunt cinci educatori, absolventi de sociologie, psihologie, asistenta sociala si drept. Ei asigura o legatura permanenta intre penitenciar si Directia Muncii si Protectiei Sociale Dambovita pentru obtinerea listelor cu locurile de munca vacante ce ar putea fi de folos detinutilor care se libereaza. De asemenea, colaboreaza cu Serviciul de asistenta sociala din cadrul Primariei si cu Serviciul Umanitar pentru Penitenciare. Sunt organizate, ocazional, activitati culturale — o expozitie de pictura cu exponate realizate de detinuti, o prezentare realizata cu ajutorul Muzeului de istorie Targoviste. Exista un protocol incheiat cu reprezentantii organizatiei neguvernamentale ARAS, pentru realizarea unui proiect de trei luni pe teme de educatie sanitara. O masura foarte buna — practicata si la Timisoara, care ar trebui extinsa la toate penitenciarele — este asigurarea efectuarii practicii de vara a studentilor in penitenciar.
Cu toate ca aceste colaborari intre penitenciar si institutii si organizatii din afara sistemului este salutara, numarul lor este insuficient, iar problema detinutilor care nu muncesc (adica jumatate dintre ei) si sunt tinuti in camere supraaglomerate 23 ore pe zi — timp pe care cu greu il pot umple programele TV, ziarele si cele cateva carti — ramane nerezolvata.
Detinutii pot vorbi la telefon cu exteriorul, in cazul in care isi permit o cartela, insa in penitenciar exista un singur aparat, iar procedura de utilizare presupune completarea unei cereri in care se specifica numarul de telefon, numele persoanei cu care detinutul doreste sa discute si motivul apelului, cerere care trebuie aprobata de directiune. De asemenea, ofiterul de serviciu verifica daca solicitantul a format numarul mentionat si asista la convorbire. In acest fel, se anuleaza caracterul confidential al discutiei, lucru si mai grav in situatia in care detinutul doreste sa vorbeasca cu avocatul sau. Deoarece aceasta procedura a fost pusa la punct de Directia Generala a Penitenciarelor, ar fi de dorit ca ea sa fie modificata de aceeasi institutie, in sensul respectarii dreptului la viata intima si a confidentialitatii relatiei cu avocatul.
Cazuri deosebite
1. Ion Draguna
A fost condamnat la o pedeapsa de 7 ani pentru tentativa de omor, din care a executat 3 ani si 4 luni.
Sustine ca nu a comis fapta pentru care a fost condamnat si ca adevaratul autor, aflat in penitenciar pentru o alta „afacere”, a facut un autodenunt prin care isi recunoaste vinovatia.
Dupa spusele lui, in timpul executarii pedepsei la Margineni, una din asistentele medicale i-a refuzat ajutorul, fiind amenintat chiar cu intocmirea unui raport de pedepsire. (Raportul de pedepsire a fost intocmit de asistenta respectiva dar a fost infirmat de comandantul de atunci al penitenciarului.) Ion Draguna a cerut sa fie trecut la regim de diabet, lucru care s-a intamplat cu mare greutate si abia dupa multe insistente. De altfel in fisa lui medicala sunt mentionate, pe langa diabetul zaharat, afectiuni renale si hepatita cronica. Afirma ca nu i se ofera intregul tratament de care ar avea nevoie. A facut mai multe cereri pentru a iesi la raport la directorul penitenciarului dar a fost refuzat de fiecare data (de acest lucru s-au plans mai multi dintre detinutii cu care reprezentantii APADOR–CH au stat de vorba). Doamna doctor Negut a negat cele sustinute de Ion Draguna si a insistat asupra faptului ca in dosarul medical al detinutului figurau si medicamente ce se dau pentru afectiuni renale si hepatita. Ion Draguna este, dupa toate aparentele, un detinut mai dificil. El insusi a recunoscut ca, din cauza bolilor de care sufera, isi iese usor din fire. Acesta nu poate fi insa un motiv pentru a i se refuza asistenta medicala ori de cate ori o solicita si a nu fi scos la raport cu directorul.
2. Minorul Dumitru Georgian Rotaru
Este arestat de 1 an si jumatate, adica de la varsta de 15 ani, sub acuzatia de complicitate la talharie si nu are inca o hotarare definitiva. Desigur, nu sistemul penitenciar poate rezolva aceste aspecte ci numai justitia.
8. Vizita la Penitenciarul Bacau (15 decembrie 1998)
a) Structura detinutilor
La data vizitei, in penitenciar se aflau 1.938 de detinuti, din care 83 lucreaza si locuiesc la ferma anexa. Capacitatea normala de detentie a penitenciarului este de 780 de paturi. Numarul de locuri a crescut la 1.350 (plus 85 la ferma anexa) prin micsorarea spatiilor libere din camere si/sau adaugarea unui al treilea rand de paturi pe verticala. Din totalul de 1.938, 55 erau minori, 57 — femei, 275 — tineri (18–21 ani) si 1551 — barbati adulti. Mai mult de un sfert din ei (546) erau in arest preventiv.
Penitenciarul are probleme serioase cu gasirea unor locuri de munca pentru detinuti. La data vizitei, numai 70 de detinuti iesisera la lucru, in afara celor 83 care muncesc permanent la ferma anexa.
Circa 150 de ofiteri si subofiteri lucreaza direct cu detinutii, ceea ce inseamna o proportie de 13 detinuti la un cadru, depasind cu mult nu numai cifrele similare din tarile democratice dar si proportia anuntata oficial de Directia Generala a Penitenciarelor (6 detinuti la un cadru). Este clar ca in aceste conditii apar constant tensiuni si frustrari intre cadre si detinuti.
b) Activitati educative
Patru educatori, ajutati de un subofiter tehnic, trebuie sa se ocupe de cei aproape 2.000 de detinuti. Nici unul dintre educatori nu este psiholog. Ei organizeaza in fiecare zi cate o actiune cu detinutii, care dureaza aproximativ doua ore. Practic, aceasta inseamna ca detinutii din una-doua camere sunt adusi la club unde li se prezinta o expunere pe o anume tema, urmata — sau nu — de discutii. Unele prezentari au starnit interesul detinutilor — o scurta istorie a armatei romane, educatie sanitara — altele, nu (de exemplu expunerea privind semnificatia zilei de 1 decembrie). APADOR–CH a sugerat ca ofiterii educatori sa pregateasca o lista cu temele avute in vedere pe care sa o distribuie detinutilor si sa le ceara parerea. Organizarea actiunilor ar urma sa se faca si in functie de preferintele acestora. Conducerea penitenciarului a incheiat un protocol cu muzeele de stiinte naturale si istorie precum si cu observatorul astronomic din Bacau pe baza caruia in tot cursul anului 1999 se va organiza lunar o conferinta pe teme specifice.
In paralel cu acest gen „clasic” de activitate, educatorii incearca sa introduca un nou sistem: lucrul cu grupe mai mici de detinuti. Cu toate ca cifra avansata (30-40 de detinuti intr-o grupa) este inca prea mare pentru ca fiecare detinut sa beneficieze in mod real de efectele activitatilor educationale, ar fi totusi un progres fata de situatia actuala.
O initiativa buna a fost invitarea teatrului „George Bacovia” din localitate care a dat doua spectacole in 1998 in penitenciar. De asemenea, o trupa de actori copii a jucat pentru detinuti (minori si femei) o piesa de teatru. O alta initiativa remarcabila este aprobarea data unui detinut de a instala — cu aparatura proprie — un post de radio cu circuit intern, care functioneaza intre orele 8:25 si 15:35 si transmite muzica si stiri preluate de la alte posturi de radio.
Ca in majoritatea penitenciarelor, si la Bacau se organizeaza cursuri de alfabetizare si scolarizare in doua cicluri. La data vizitei, 18 minori erau inscrisi la alfabetizare, 22 de detinuti urmau clasele I–IV si 112, clasele V–VIII. Daca in privinta recunoasterii certificatelor de absolvire a acestor forme de invatamant nu exista probleme, nu acelasi lucru se poate spune despre calificarea profesionala a detinutilor. Un protocol recent incheiat cu Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul de Justitie si Directia locala a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale ar urma sa asigure, incepand din 1999, recunoasterea diplomelor de calificare intr-o meserie. Din pacate, Penitenciarul Bacau nu poate asigura decat un singur curs de 3 luni de calificare in legumicultura pentru 23 de detinuti.
In afara de preotul ortodox care este o prezenta permanenta, in Penitenciarul Bacau mai au acces, dupa un orar stabilit de comun acord, reprezentantii altor culte (catolic, penticostal, adventist) si ai unei organizatii neguvernamentale cu preocupari socio-economice.
Penitenciarul are legaturi de colaborare directa cu un penitenciar olandez de la care a primit unele ajutoare materiale.
Reprezentantii APADOR–CH au apreciat eforturile educatorilor si mai ales dorinta lor de a-si moderniza activitatile cu detinutii. Este insa evident ca numai patru educatori pentru 2.000 de detinuti este prea putin. Prezenta sporadica a unor membri ai societatii civile si organizarea unor actiuni la care participa — de regula — un numar mare de detinuti nu pot avea decat efecte minore in privinta educarii si resocializarii persoanelor aflate in detentie.
c) Alimentatia
Bucataria si anexele au fost reamenajate si zugravite in 1998, iar vechea instalatie de ventilatie, inlocuita cu una moderna si eficienta.
Meniul pentru masa de pranz consta in ciorba taraneasca si mancare de cartofi cu carne. Ambele feluri insemnau de fapt o zeama lunga, cu diferenta ca in marmitele cu „felul doi” pluteau bucatele de carne si slanina. La pregatirea mancarii se folosisera 48 kg de carne, 55 kg de subproduse (capete si picioare de porc) si 209 kg de slanina.
La sectia de femei exista o sala de mese unde mananca zilnic toate detinutele. Un spatiu cu aceeasi destinatie functioneaza si la sectiile de barbati dar, din cauza supraaglomerarii, fiecarui detinut ii vine randul sa manance acolo „o data pe saptamana” — afirma cadrele —, „niciodata, deoarece sala de mese este doar de decor” — sustin unii detinuti.
Un aspect care merita mentionat este legat de dorinta unor detinuti de a posti cu ocazia unor sarbatori religioase. Conducerea penitenciarului a declarat ca acest lucru nu este posibil deoarece este obligatoriu, prin ordin al DGP, ca fiecare detinut sa primeasca un numar de calorii zilnic (2.700), regim imposibil de realizat daca un detinut ar posti.
d) Cabinetul medical
Intreaga asistenta medicala este asigurata de un internist (al doilea fiind plecat la stagiatura), un stomatolog si sase asistenti. Medicul a spus ca vede zilnic cam 60-80 de detinuti dar ca numai 10-20% din cei consultati au probleme serioase. Pe langa detinuti, acelasi doctor acorda consultatii si celor aproximativ 200 de cadre din penitenciar. El a sustinut ca, daca o persoana este adusa de la o sectie de politie si prezinta urme de lovituri, acest lucru este consemnat in fisa medicala, iar persoana respectiva este returnata la politie pana la vindecare.
Cu tot ajutorul celor sase asistenti sanitari — care au evident o pregatire profesionala mult mai sumara — nu este de crezut ca un singur doctor poate face fata celor 2.200 de persoane de care se ocupa.
e) Sectia de femei
Din cele trei camere vizitate (46, 54 si 55), numai ultima depasea gradul standard de ocupabilitate, la patru paturi fiind cinci detinute. Camerele au pana la sase paturi si sunt dotate cu grupuri sanitare formate dintr-un WC de tip „turcesc” si o chiuveta. O sala de baie cu cinci dusuri este folosita de intreaga sectie. Detinutele beneficiaza de apa calda de doua ori pe saptamana. Una din camere — numarul 50 — a fost transformata in punct de lucru. Aici se aflau tot felul de mici obiecte confectionate manual de detinute si chiar si un mini-razboi de tesut. In toata sectia era curatenie, inclusiv in sala de mese.
Ca in majoritatea penitenciarelor, detinutele s-au plans de faptul ca aparatorii (mai ales cei numiti din oficiu) nu vin la penitenciar sa discute cu ele inainte de sedintele de judecata si nu fac acest lucru nici macar la grefa sau in sala de sedinte. Majoritatea avocatilor din oficiu isi limiteaza apararea la a solicita indulgenta instantei pentru clientul lor. Trebuie precizat ca detinutele de la Penitenciarul Bacau au dosare pe rol si urmeaza ca, in cazul in care vor fi condamnate definitiv, sa fie transferate la Penitenciarul Targsor.
f) Sectiile de barbati
In camera 38 — foarte mica — erau patru detinuti la patru paturi. Ei primesc ziare zilnic („Adevarul”, „Cronica Romana”, „Monitorul de Bacau”) si se pot uita la televizor cat doresc. Prin comparatie cu celelalte camere vizitate, camera 38 este aproape acceptabila. Daca acest lucru se datoreste — sau nu — faptului ca unul din detinuti este posesorul aparaturii si animatorul postului de radio cu circuit intern, este greu de apreciat.
In camera 43 erau 50 de detinuti la 43 de paturi. Saltelele si cearsafurile erau vechi si deteriorate. Grupul sanitar inseamna 2 WC-uri de tip „turcesc” si 3 chiuvete.
In camera 36 erau 62 de detinuti la 30 de paturi instalate pe trei niveluri. La ultimul nivel, distanta dintre pat si tavan este mai mica de 50 cm, incat detinutii care dorm in paturile de sus nu pot decat sa se intoarca de pe o parte pe alta cu mare greutate. Repartitia este cam trei sau patru persoane in doua paturi alaturate. Gandacii si paduchii sunt prezente constante. Camera este prevazuta cu un grup sanitar format din 2 WC-uri si 3 chiuvete.
Aceeasi supraetajare a paturilor si la camera 33 (minori) unde 57 de detinuti sub 18 ani dorm cate 4 in doua paturi. Camera este prevazuta cu un singur WC. Se practica in continuare vechiul sistem de a desemna un detinut adult ca sef de camera.
g) Izolatorul
Izolatorul contine trei camere, fiecare cu cate doua paturi, un WC si o chiuveta nedespartite de restul camerei.
In prima camera se aflau doi detinuti — Liviu Zota si Vasile Gheti — adusi la izolator cu 6 zile inainte, deci din 10 decembrie — fara a exista rapoarte de pedepsire („de incident”), fara a fi informati in legatura cu motivul luarii acestei masuri si fara a fi ascultati. Conducerea penitenciarului afirma ca ei ar fi furat 500.000 lei din poseta unei profesoare, ca ar fi cumparat o jacheta de la un minor contra a 100.000 lei, ca diferenta de 400.000 a fost recuperata si returnata pagubasei, iar vanzarea-cumpararea jachetei a fost recunoscuta de toate partile implicate. Daca situatia este atat de clara, atunci de ce nu s-au intocmit, nici dupa 6 zile, rapoartele de pedepsire? Si de ce au fost cei doi detinuti introdusi la izolator inainte ca rapoartele sa fie intocmite si inainte ca ei sa fie audiati, iar comandantul sa ia decizia finala cu privire la pedeapsa?
In a doua camera se aflau 6 detinuti. Cadrele au explicat ca, deoarece a treia camera din izolator era in curs de igienizare, detinutii aflati acolo fusesera mutati temporar in a doua camera. Chiar si asa, 6 detinuti la patru paturi inseamna supraaglomerare ce poate avea efecte dezastruoase dat fiind ca in izolator sunt adusi detinuti presupusi a fi periculosi. Din cei 6, doi executau pedepse cu regim restrictiv (unul pentru agresivitate contra altor detinuti, al doilea pentru evadare), ceilalti patru — toti minori — aveau pedepse de 5 sau 10 zile de izolare pentru ca jucasera barbut pe bani. Minorii nu fusesera audiati aducandu-li-se la cunostinta numai verbal pentru ce fusesera pedepsiti si in ce consta pedeapsa.
Discutia cu detinutii
1. Paun Sava
Paun Sava are o condamnare la 22 de ani de inchisoare pentru omor si mai are pe rol inca un dosar pentru talharie. El se plange de modul in care se poarta cadrele din Penitenciarul Bacau cu detinutii, in principal insulte si batai, dar si tratamente inumane si degradante. O victima a unui astfel de tratament este Dumitru Viorel care, fiind homosexual, ar fi fost obligat sa-l masturbeze pe partenerul sau in prezenta si pentru distractia mai multor supraveghetori. Reprezentantilor APADOR–CH care si-au exprimat dorinta de a discuta cu Dumitru Viorel, li s-a comunicat ca acesta fusese transferat la Penitenciarul Poarta Alba.
Paun Sava mai afirma ca stie cum au fost tratati alti doi detinuti — Gheorghe Carmenel Lefter si Cornel Croitoru — in timp ce se aflau (toti trei) la izolator in camere invecinate.
Paun Sava a primit, in septembrie 1998, o pedeapsa de 10 zile izolare severa pentru ca, in camera unde era sef, cadrele au gasit mai multe bidoane continand circa 80 kg de fructe puse la macerat in vederea obtinerii de alcool. Paun Sava sustine ca a incercat in mai multe randuri sa semnaleze conducerii ca in camera sa se producea o ilegalitate, dar ca nu a fost scos la raport. In fapt, Paun Sava a fost adus la izolator pe 7 septembrie, dar raportul de pedepsire a fost intocmit dupa 14 zile. El a stat la izolator 24 de zile (7 septembrie–1 octombrie 1998) dar in dosarul sau de penitenciar figureaza doar o pedeapsa de 10 zile izolare. In timpul executarii pedepsei, in camera de alaturi din izolator au fost adusi Cornel Croitoru si Gheorghe Carmenel Lefter. Paun Sava afirma ca, dupa ce au fost batuti cu salbaticie, cei doi au fost imobilizati cu catusele de paturi, nepermitandu-li-se nici macar sa mearga la toaleta. Drept urmare, urina lui Lefter, aflat in patul de sus, curgea pe Croitoru.
2. Cornel Croitoru
Detinutul are o situatie si mai dificila. El a fost adus anul acesta la Penitenciarul Bacau de la postul de politie Moinesti unde primise o pedeapsa de 20 de zile izolare pentru ca se gasise asupra sa o lama de ras. Deoarece nu apucase sa-si execute pedeapsa la politie, el urma sa fie introdus in izolatorul penitenciarului. Doi detinuti din penitenciar, ale caror declaratii se afla in dosarul lui Cornel Croitoru, l-au acuzat pe acesta ca le-a propus sa intretina relatii homosexuale si, pentru ca l-au refuzat, Croitoru i-a batut. Nu exista la dosar nici o declaratie a lui Croitoru in legatura cu aceste eventuale incidente si nici o mentiune medicala sau macar vreo sustinere a unor martori care sa ateste ca s-a facut o ancheta si ca detinutul acuzat a avut posibilitatea sa se apere. Asadar, raportul din dosarul de penitenciar al lui Cornel Croitoru din 5 septembrie 1998 mentioneaza ca acesta a fost pedepsit cu izolare pe timp de 10 zile pentru tentativa de a intretine relatii homosexuale cu doi detinuti prin violenta. Dupa doua zile, pe 7 septembrie, cadrele care supravegheau distribuirea mesei „uita” sa traga zavoarele la usile camerelor de la izolator. „Intentionat” — sustin Paun Sava si Cornel Croitoru — dar, in timp ce primul a rezistat „ispitei”, al doilea si colegul sau de izolator Gheorghe Carmenel Lefter au cedat si au iesit din camera. Au facut numai doi-trei pasi si imediat au fost prinsi de cadre. Paun Sava si Cornel Croitoru sustin ca lt.-col. Lupascu i-ar fi ordonat plt.-maj. Doru Panaite „sa-l aranjeze” pe Croitoru. Acesta a fost batut de Panaite si, ulterior, de alti supraveghetori, legat cu catusele de pat (ca si Lefter) si lipsit de hrana zile in sir. Pentru „tentativa de evadare”, Cornel Croitoru a mai primit inca o pedeapsa de 5 zile de izolare. Raportul precizeaza ca „in timp ce se servea masa, a incercat sa iasa prin violenta din camera si a devenit agresiv”. Formularul mentioneaza, pe verso, parerea unui educator care constata ca detinutul nu este cooperant. Nu este clar nici in ce masura a contat parerea sa la stabilirea pedepsei si nici de ce un educator este implicat in sanctionarea detinutilor. Nu exista nici o declaratie a lui Cornel Croitoru si nici o dovada ca s-a facut vreo cercetare.
Fara a discuta cat de serioasa a fost tentativa de evadare a lui Cornel Croitoru, reprezentantii APADOR–CH s-au intrebat doar cum si-ar fi putut inchipui un detinut ca poate evada trecand de sistemele de securitate de la izolator, apoi de cele pe sectie si apoi de cele ale penitenciarului, in plina zi, fara arme si fara ajutor dinauntru sau din afara penitenciarului? Si cum si-ar fi putut imagina cadrele din penitenciar ca un detinut ar fi incercat realmente sa evadeze de la izolator?
La cele doua pedepse 10 + 5 zile de izolare, s-au adaugat cele 20 zile de izolare hotarate de politia din Moinesti. Din totalul celor 35 zile de izolare, Cornel Croitoru a executat doar 25 fara intrerupere, cele 20 zile dictate de politie fiind reduse la 10.
Mai trebuie precizat ca Paun Sava si Cornel Croitoru sunt cazati la sectia I la camerele 1 si respectiv 7, in ambele camere fiind cate 72 de detinuti la 36 de paturi.
APADOR–CH a constatat ca, exceptand sectia de femei, conditiile de detentie de la Penitenciarul Bacau sunt extrem de grele pentru detinuti. Supraaglomerare exista in marea majoritate a penitenciarelor romanesti dar la Bacau situatia s-a agravat fata de vizita precedenta a APADOR–CH (iunie 1997) cand erau circa 1.500 de detinuti la aceeasi capacitate de cazare. Singura imbunatatire pare a fi darea in folosinta a celor doua sali de mese.
Conducerea penitenciarului nu pare a lua in serios dreptul detinutilor de a-si apara cauza atunci cand sunt acuzati de incalcari ale Regulamentului de ordine interioara. De altminteri, cu toate ca exista cutii postale in care detinutii ar putea depune plangeri cu privire la tratamentele aplicate de cadre, foarte putini au incredere in aceasta metoda si continua sa apeleze la caile „clasice” (cererea de a iesi la raportul lunar cu comandantul). Cazurile de pedepsire a unor detinuti, descrise mai sus, arata ca oamenii sunt mai intai „izolati de colectiv” (dupa cum s-a exprimat un educator) pe perioada „cercetarilor” si apoi „izolati” pe baza raportului de pedepsire! Cu alte cuvinte, unii detinuti sunt mai intai izolati (cazul lui Paun Sava, dar si cazurile Liviu Zota si Vasile Gheti, aflati de 6 zile la izolare fara a exista rapoarte de pedepsire si fara indeplinirea formalitatilor obligatorii) si apoi se hotaraste daca si cum vor fi pedepsiti.
APADOR–CH considera ca, fata de iunie 1997, cand nu s-au semnalat astfel de cazuri (fie ca nu existau, fie ca detinutii nu au avut curajul sa le reclame), nu s-a produs o imbunatatire prin numirea unui nou comandant, in privinta relatiilor dintre detinuti si unele cadre.
9. Vizita la sectia penitenciara Targu-Ocna (16 decembrie 1998)
Sectia penitenciara se afla in perimetrul Scolii postliceale pentru penitenciare. Pana in 1997, aici a functionat un centru de reeducare pentru minori. Dupa mutarea scolii de subofiteri pentru penitenciare de la Jilava la Targu-Ocna, au mai ramas, ca spatiu de detentie, doar cateva cladiri numai cu parter.
a) Experimentul „penitenciar semideschis”
Sectia se afla in faza de tranzitie spre statutul de penitenciar semideschis, idee cu atat mai laudabila cu cat proiectul de lege privind executarea pedepselor (care prevede, intre altele, o noua clasificare a penitenciarelor) nu a fost inca inaintat Parlamentului.
Primele diferente vizibile fata de regimul din celelalte penitenciare sunt urmatoarele:
— intrarea in sectie se face pe o poarta obisnuita, fara controlul si supracontrolul din celelalte penitenciare. Reprezentantii APADOR–CH nu au realizat momentul in care au parasit perimetrul scolii postliceale pentru penitenciare si au intrat in cel al penitenciarului;
— detinutii sunt liberi sa-si viziteze colegii din celelalte camere aflate in aceeasi cladire si au voie sa iasa si in curte dar cu permisiunea supraveghetorului;
— dupa instalarea unui gard inalt cam de un metru si ceva intre perimetrul scolii postliceale si cel al sectiei, detinutii vor fi liberi sa circule permanent in intreg spatiul ocupat de penitenciar;
— usile de la camerele de detentie sunt usi normale (nu de fier si gratii) prevazute doar cu un zavor mic;
— sala de mese, in faza de finisare, urmeaza sa fie data curand in folosinta in sistem de autoservire;
— nu exista izolator si, dupa cum a afirmat domnul lt.-col. Pantaru, loctiitorul directorului penitenciarului, supraveghetorii care intocmesc rapoarte impotriva detinutilor care incalca regulamentul de ordine interioara se limiteaza la descrierea incidentelor fara a mai propune si pedeapsa.
O actiune ce trebuie mentionata a avut loc pe data de 13 decembrie 1998, cand un grup de detinuti si elevi ai scolii au sustinut, impreuna, un spectacol cu public civil la Casa de cultura din Targu-Ocna.
In perspectiva, se va ajunge si la trimiterea detinutilor acasa la sfarsit de saptamana, precum si la alte facilitati caracteristice unui penitenciar semideschis.
In privinta detinutilor aflati in sectie la data vizitei — in total 237 —, sunt necesare cateva precizari:
— numai o parte din ei se bucura de primele avantaje ale regimului semideschis si anume cei selectionati de la Penitenciarele Bacau, Iasi si Focsani precum si cativa din detinutii aflati la Targu-Ocna dinainte de schimbarea regimului de executare a pedepsei;
— criteriile dupa care au fost selectionati cei care se bucura de acest tratament sunt: comportament bun, pedeapsa sub 10 ani, cel putin o treime din pedeapsa executata, fapta sa nu fi fost comisa cu violenta, legaturi cu familia si varsta peste 25 de ani.
b) Aspecte generale
Sectia este formata din mai multe cladiri numai cu parter. Cateva pavilioane sunt ateliere de lacatuserie, strungarie, vopsitorie. Cum s-a mentionat mai sus, la Targu-Ocna a functionat pana in 1997 un centru de reeducare a minorilor. O parte din maistrii si inginerii cu grad didactic care au lucrat cu minorii au ramas pe loc dupa desfiintarea centrului, asa incat partea de pregatire teoretica pentru obtinerea unei calificari este asigurata. Domnul lt.-col. Pantaru a spus ca, din 1999, penitenciarul va putea emite certificate de calificare valabile, singura problema ramasa nerezolvata fiind gasirea institutiei care sa serveasca drept „girant moral”. Cu alte cuvinte, pentru ca detinutii liberati sa nu aiba dificultati la angajare, certificatele nu trebuie sa aiba nici antetul, nici stampila penitenciarului ci ale unei scoli „civile” acreditate.
Sectia are o ferma anexa unde se cresc porcine si se cultiva legume, in principal radacinoase. Intr-o perspectiva apropiata, ferma va deveni sectie penitenciara deschisa, cu circa 50 de detinuti.
Cateva organizatii vin frecvent in vizita: Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, „Stanca Veacului”, Misiunea Crestina pentru Inchisori.
Sectorul cultural-educativ are un singur angajat dar exista o colaborare permanenta cu scoala postliceala.
Bucataria si cabinetul medical deservesc, deocamdata, atat scoala cat si sectia penitenciara. Intr-un viitor apropiat, sectia va avea propriul bloc alimentar si propriul cabinet medical cu infirmerie. In prezent, un medic generalist, un medic stomatolog, un tehnician stomatolog si 5 asistenti medicali se ocupa de sanatatea detinutilor, a cadrelor, a elevilor si a profesorilor.
c) Sectia
Fiecare detinut din cei 237 are patul lui, dupa cum a afirmat domnul lt.-col. Pantaru, asadar nu exista supraaglomerare. Primul pavilion vizitat era mai vechi, ceea ce inseamna ca grupul sanitar format din doua incaperi separate — una pentru dusuri, cealalta pentru WC-uri — se afla la capatului coridorului. Detinutii fac dus de doua ori pe saptamana dar, in ziua vizitei, in sala de baie era foarte frig deoarece instalatia de incalzire nu functiona.
Camerele sunt luminoase si destul de mari, astfel incat chiar daca sunt cate 20-25 de detinuti in fiecare, atmosfera ramane respirabila.
Al doilea pavilion vizitat este nou. Fiecare camera are propriul grup sanitar si exista un spatiu separat unde detinutii isi depoziteaza alimentele primite in pachete si alte bunuri personale.
In ambele pavilioane, zavoarele de la toate usile erau deschise si totusi nici un detinut nu se afla pe coridoare. Mai mult, detinutii nu pareau prea convinsi ca pot iesi oricand din camera. Din relatarile lor destul de confuze a reiesit in cele din urma ca se pot duce in alte camere dar numai cu permisiunea supraveghetorului care „trebuie sa stie unde se afla fiecare ca sa-i poata chema daca ii cauta cineva”. Nici in curte nu erau decat cativa detinuti care lucrau, cu toate ca era o vreme insorita si destul de calda. Domnul lt.-col. Pantaru a oferit explicatia ca supraveghetorii si detinutii aflasera ca venise „o inspectie” si au crezut ca e mai bine ca ultimii sa fie in camere.
Detinutii au fost reticenti si atunci cand au fost intrebati despre modul in care se intocmesc rapoartele de pedepsire.
Reprezentantii APADOR–CH au ramas cu impresia ca ideea de penitenciar semideschis, chiar si in aceasta prima faza, este neclara atat pentru cadre cat si pentru detinuti. De altminteri, domnul lt.-col. Pantaru a afirmat ca primise noul regulament in urma cu numai o luna, ceea ce ar insemna timp suficient pentru studiere dar nu si pentru asimilare.
Cu toate micile rezerve de mai sus, reprezentantii APADOR–CH considera ca initiativa adoptarii unor masuri de trecere la regim semideschis este foarte buna. Se pare ca acest experiment este in curs de desfasurare la inca doua penitenciare din tara, ceea ce arata ca Directia Generala a Penitenciarelor este hotarata sa faca o reforma reala a sistemului. Masura luata la Targu-Ocna cu privire la intocmirea rapoartelor de pedepsire — supraveghetorul descrie doar incidentul fara a propune si pedeapsa — este binevenita. APADOR–CH solicita DGP sa o aplice in toate penitenciarele, indiferent de regimul acestora. APADOR–CH sugereaza de asemenea ca fiecare raport, indiferent de natura sanctiuni stabilite, sa fie insotit de declaratiile scrise ale detinutului pedepsit si ale martorilor sai, iar toate aceste acte sa fie pastrate in dosarul de penitenciar.
APADOR–CH mentioneaza promptitudinea cu care Directia Generala a Penitenciarelor a raspuns la toate problemele ridicate de asociatie dupa fiecare vizita. DGP recunoaste deschis ca multe din dificultatile semnalate de APADOR–CH sunt reale si ca se incearca, in masura posibilului, remedierea lor, chiar si in absenta legilor absolut necesare. Exista insa si puncte divergente, unul dintre ele privind asistenta medicala care se acorda si cadrelor. DGP invoca regulamentul militar care prevede dreptul cadrelor la consultatii gratuite din partea medicilor si asistentilor din penitenciare, in vreme ce APADOR–CH continua sa creada ca prin aplicarea acestui drept, personalul sanitar — prea putin numeros pentru efectivele de detinuti si, mai ales, pentru problemele de sanatate deosebite create de starea de detentie — are si mai putin timp la dispozitie pentru acestia din urma.
10. Pregatirea supraveghetorilor din penitenciare: vizita la Scoala postliceala pentru penitenciare Targu-Ocna (16 decembrie 1998)
a) Prezentare generala
In primavara lui 1997, Directia Generala a Penitenciarelor a hotarat mutarea scolii de subofiteri pentru penitenciare de la Jilava la Targu-Ocna unde functiona un centru de reeducare a minorilor. O data cu mutarea, s-au schimbat si alte lucruri: scoala a devenit postliceala, si-a modificat radical programa de invatamant si ofera o dubla calificare (supraveghetori pentru penitenciare si lucratori in administratia publica).
In acelasi loc, mai functioneaza un centru de perfectionare initiala (durata cursurilor — 45 de zile) pentru persoanele angajate direct ca supraveghetori si un centru de perfectionare continua pentru celelalte cadre (fiecare urmeaza cursul o data la 5 ani).
Cladirile care adapostesc, pe langa scoala, camine, sali de festivitati, sali de sport sunt situate intr-un parc. Complexul mai cuprinde terenuri de sport si chiar un teatru in aer liber. In continuarea complexului si separata de acesta printr-o poarta si un gard mai mult simbolice, se afla sectia penitenciara.
b) Scoala postliceala pentru penitenciare
Scoala postliceala are o durata de 11 luni. Numarul elevilor din acest an scolar este de 111, la care se adauga circa 40 de persoane aflate la perfectionare initiala (cei angajati direct in sistemul penitenciar fara sa fi absolvit scoala postliceala). Programa de invatamant este organizata pe module: stiinte socio-umane, stiinte juridice, teorie si practica penitenciare, discipline administrative, tragere si pregatire fizica. Orarul zilnic este de 6 ore de expunere — predare, dimineata si 3 ore si 40 de minute de studiu individual, dupa-amiaza. In plus, elevii fac si paza in ture la sectia penitenciara.
Scoala pare a fi bine dotata didactic: are doua biblioteci cu carti de specialitate dar si de cultura generala, o sala cu calculatoare unde elevilor li se preda informatica, sala de sport, numeroase sali de clasa etc.
Directorul scolii, domnul Tantaru spunea ca programa scolara a fost modificata dupa modelul unor institutii similare din tarile democratice. Se discuta posibilitatea prelungirii perioadei de scolarizare si, pentru atragerea unui numar mai mare de elevi, considerarea acestei perioade drept stagiu militar satisfacut.
In timpul vizitei, reprezentantii APADOR–CH au intrat intr-o sala de clasa unde circa 20 de elevi dadeau un test scris la drept constitutional. Temele date vizau capacitatea de a memora si de a interpreta textul Constitutiei. APADOR–CH considera ca a cere unor viitori supraveghetori de penitenciare sau functionari in administratia publica sa interpreteze prevederile Constitutiei este exagerat. De altminteri, intreaga programa scolara pare supraincarcata, in special la modulul „stiinte juridice”. Un alt aspect ce trebuie avut in vedere este ca persoanele angajate direct la penitenciare si care vin apoi la perfectionare initiala, trebuie sa invete in 45 de zile tot ce invata elevii scolii in 11 luni, ceea ce este practic imposibil.
APADOR–CH are urmatoarele sugestii:
— marirea capacitatii scolii postliceale pentru penitenciare (este evident ca 111 absolventi, din care o parte se va indrepta, probabil, catre administratia publica, sunt insuficienti pentru nevoile actuale ale sistemului penitenciar);
— simplificarea programei scolare prin renuntarea la unele materii prea putin utile pentru genul de munca pe care o vor presta absolventii;
— renuntarea la acele aspecte din procesul de pregatire a elevilor care tin inca de regimul militar (obligatia de a locui la caminul scolii, sistemul de invoiri etc.), avandu-se in vedere perspectiva apropiata a demilitarizarii sistemului penitenciar.
V. LIBERTATEA DE EXPRIMARE
1998 a fost anul surprizelor neplacute sub aspectul protectiei libertatii de exprimare: pe de o parte, Camera Deputatilor a respins proiectul de lege privind modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala care viza, intre altele, eliminarea variantei pedepsei cu inchisoarea pentru insulta (art. 205) si calomnie (art. 206), precum si abrogarea art. 238 (ofensa adusa autoritatii) si art. 239 alin. 1 (ultraj verbal); pe de a alta parte, dar in directa legatura cu respingerea proiectului de lege, mai multi ziaristi decat in anii precedenti au fost dati in judecata, unii dintre ei fiind condamnati la inchisoare, pentru insulta si calomnie prin presa. Cornel Sabou, ziarist in Cluj, a executat chiar o parte din pedeapsa de zece luni in penitenciar, aprobandu-i-se o intrerupere de trei luni (pana la 3 ianuarie 1999) pentru rezolvarea unor probleme familiale.
In legatura cu acest caz, APADOR–CH a emis, in luna august 1998, urmatorul protest:
„1. Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania (APADOR–CH) protesteaza impotriva condamnarii ziaristului Cornel Sabou de la ziarul «Ziua de Nord-Vest» din Cluj-Napoca la zece luni inchisoare cu executarea pedepsei in penitenciar si a ziaristului Dan Calin Pircalab de la aceeasi publicatie la o amenda penala de 500.000 lei, ambii pentru infractiunea de calomnie (art. 206 Cod penal).
APADOR–CH cere instantei de judecata sa dispuna suspendarea executarii pedepsei privative de libertate pronuntate in cazul lui Cornel Sabou, iar Procurorului General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, sa introduca urgent recurs in anulare impotriva sentintei penale nr. 846/1997 (dosarul nr. 2612/1997 la Judecatoria Nasaud), ramasa definitiva in urma respingerii recursului prin decizia nr. 43/1998 (dosarul nr. 389/1998 la Tribunalul Bistrita-Nasaud).
2. APADOR–CH a sustinut constant necesitatea modificarii Codului penal in sensul eliminarii unor articole, in principal a celor care pun in pericol libertatea de exprimare garantata atat de Constitutia Romaniei cat si de documentele internationale cu privire la drepturile omului. Este vorba de art. 205 (insulta), 206 (calomnia), 238 (ofensa adusa autoritatii) si 239 alineatul 1 (ultraj verbal). Din pacate, Camera Deputatilor a respins anul acesta proiectul de lege cu privire la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala care rezolva, partial, problema respectarii libertatii de exprimare. Consecintele negative ale mentinerii unor prevederi contrare normelor democratice sunt din ce in ce mai vizibile prin inmultirea numarului de ziaristi condamnati la inchisoare pentru delicte de presa.
APADOR–CH cere Ministerului de Justitie sa refaca proiectul de modificare a Codului penal in sensul eliminarii, printre altele, a articolelor ce pun in pericol libertatea de exprimare si sa-l reintroduca in Parlament in cel mai scurt timp.
Asociatia solicita Parlamentului sa examineze noul proiect in regim de urgenta si sa voteze pentru eliminarea prevederilor care constituie o amenintare la adresa drepturilor omului si libertatilor fundamentale.”
Un al doilea caz foarte grav a fost cel al celor doi ziaristi de la „Monitorul de Iasi”, condamnati, in prima instanta, la cate un an inchisoare si plata unor daune morale imense.
APADOR–CH a dat publicitatii, in august 1998, un comunicat privind acest grav act de injustitie:
„Sentinta Judecatoriei Iasi, prin care doi ziaristi au fost condamnati la cate un an inchisoare — cu executare —, la interzicerea unor drepturi civile si politice, precum si la plata unor daune morale de 1,5 miliarde lei reprezinta cel mai grav act de injustitie de pana acum savarsit impotriva unor ziaristi.
In legatura cu cazul propriu-zis si cu sistemul de justitie in care aceasta hotarare a fost posibila, APADOR–CH precizeaza:
1. Continutul articolului pentru care cei doi ziaristi au fost condamnati nu cuprinde nici un enunt calomnios la adresa colonelului Petru Susanu si cu atat mai putin la adresa sotiei acestuia, judecatoarea Otilia Susanu. Informatiile si tonul articolului se inscriu in totalitate in limitele firesti ale libertatii de exprimare si ale exercitarii profesiunii de ziarist.
2. Sentinta in sine, raportata chiar la continutul unei infractiuni de calomnie, este vadit disproportionata, fiind in acelasi timp cea mai severa hotarare judecatoreasca pronuntata pana in prezent intr-un proces de acest gen. Ea contravine atat legislatiei din Romania cat si documentelor internationale care protejeaza libertatea de exprimare si dreptul la un proces corect si echitabil. Ea reprezinta mai degraba manifestarea unei razbunari decat aplicarea principiilor statului de drept.
APADOR–CH considera ca este de competenta Consiliului Superior al Magistraturii de a lua in discutie — din punct de vedere disciplinar — comportamentul judecatoarelor implicate in solutionarea acestui caz, avand in vedere circumstantele concrete in care s-a desfasurat procesul. A nu proceda astfel si a invoca „independenta judecatoreasca” intr-o situatie atat de flagranta ar echivala cu o incurajare din partea noului Consiliu a unor comportamente specifice unui stat autoritar, neavand nimic in comun cu cerintele statului de drept.
3. Solutia Curtii Supreme de Justitie prin care s-a respins cererea de stramutare a cauzei de la Judecatoria Iasi este, in mod evident, un act contrar intereselor promovarii unui stat de drept, in care onestitatea si impartialitatea judecatorilor trebuie sa fie aparate de orice suspiciune. Pastrarea unei cauze pe rolul unei instante unde este judecatoare fiica reclamantei, aceasta din urma fiind ea insasi presedinta la instanta imediat superioara dovedeste un dezinteres total fata de evolutia democratica a Romaniei si de cerintele unui stat intemeiat pe principiile de drept. Responsabilitatea revine in totalitate acelor judecatori ai Curtii Supreme de Justitie care au solutionat cererea de stramutare. APADOR–CH considera ca un minim apel la onoare i-ar obliga pe judecatorii care au pronuntat aceasta solutie sa demisioneze, in situatia in care ei mai sunt inca judecatori ai instantei supreme. In orice caz, astfel de atitudini — profund dispretuitoare la adresa a ceea ce societatea romaneasca doreste sa devina actul de justitie — vor trebui avute in vedere de Consiliul Superior al Magistraturii si de presedintele Romaniei la numirea, in viitor, a judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie.
4. APADOR–CH reaminteste opiniei publice ca initiativa Ministerului de Justitie de modificare (minimala) a Codului penal, privind pedepsirea infractiunilor de insulta si calomnie numai cu amenda penala si dezincriminarea infractiunilor de ofensa adusa autoritatii si ultraj (comis prin exercitarea libertatii de exprimare) a fost respinsa. Acest esec trebuie sa ne dea de gandit in legatura cu directia in care se indreapta societatea romaneasca. Guvernul Romaniei a fost primul care nu a fost de acord cu propunerea asa cum a fost lansata initial, insistand asupra pastrarii unor sanctiuni mai grave, iar Camera Deputatilor a respins proiectul in intregime, intr-o sedinta in care au prevalat orice alte interese in afara celor ale Romaniei si ale cetatenilor ei.”
Recursul in cazul celor doi ziaristi de la Iasi nu fusese inca judecat pana la sfarsitul anului 1998.
Un al treilea caz, extrem de grav cu privire la incalcarea libertatii de exprimare in Romania, s-a petrecut in luna septembrie 1998. O avocata austriaca de origine maghiara — Eva-Maria Barki — careia ii fusese interzis accesul in Romania pe o perioada de 3 ani in 1994 pentru discursul fatis promaghiar, a revenit in tara si a continuat sa isi sustina ideile in diverse ocazii publice. Era deci vorba strict de idei pe care ascultatorii puteau sa le impartaseasca sau nu. Cu toate acestea, Presedintia Romaniei a avut o reactie nu numai violenta ci si disproportionata fata de aceasta persoana care nu facea nimic altceva decat sa isi exercite dreptul la opinie, fara a intreprinde vreo actiune concreta care ar fi putut fi interpretata drept amenintare la adresa sigurantei nationale a tarii.
Comunicatul Presedintiei Romaniei a provocat reactia APADOR–CH care impreuna cu alte trei organizatii neguvernamentale, a dat publicitatii urmatoarea declaratie:
„La data de 28 septembrie 1998 Presedintia Romaniei a dat publicitatii un comunicat prin care Presedintele Emil Constantinescu, in calitate de garant al Constitutiei Romaniei, solicita institutiilor statului sa ia masuri impotriva unor persoane si asociatii care incalca art. 30 (7) din Constitutia Romaniei, cu referire directa la unele declaratii facute de cetateana austriaca Eva-Maria Barki. In legatura cu acest comunicat, ASOCIATIA PENTRU APARAREA DREPTURILOR OMULUI IN ROMANIA–COMITETUL HELSINKI, LIGA PRO-EUROPA, LIGA APARARII DREPTURILOR OMULUI si SOCIETATEA INDEPENDENTA ROMANA A DREPTURILOR OMULUI declara:
1. Libertatea de opinie si exprimare reprezinta un drept fundamental al omului si este o conditie esentiala pentru insasi notiunea de stat democratic. In sistemul legislativ din Romania, libertatea de exprimare este garantata atat de Constitutie (art. 30), cat si de Conventia europeana a drepturilor omului (art. 10), Pactul international cu privire la drepturile civile si politice (art. 19) si Declaratia universala a drepturilor omului (art. 19).
In conformitate cu prevederile art. 11 si 20 ale Constitutiei, documentele internationale sus-amintite fac parte din legislatia noastra interna, iar «dispozitiile constitutionale privind drepturile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia universala a drepturilor omului si cu celelalte tratate la care Romania este parte».
Aceasta inseamna ca interpretarea drepturilor omului si a libertatilor constitutionale, ca si orice posibila restrangere a exercitiului acestora, trebuie facute exclusiv in conformitate cu legislatia internationala care protejeaza drepturile omului. In aceste conditii trebuie inteles ca «restrictiile privind libertatea de exprimare din art. 30 alin. 7 al Constitutiei pot fi invocate numai in masura in care sunt conforme cu documentele internationale sus-amintite».
2. Comunicatul Presedintiei Romaniei se inscrie intr-o actiune mai larga declansata de catva timp de unele autoritati ale statului roman impotriva libertatii de exprimare, ca de pilda condamnarea unor ziaristi la pedepse cu inchisoarea.
3. Eva-Maria Barki — cetatean strain — se bucura, conform art. 18 din legea fundamentala, de «protectia generala a persoanelor si a averilor garantata de Constitutie si de alte legi», inclusiv de libertatea de exprimare. Cerand declansarea unei actiuni juridice impotriva cetatenei austriece, Presedintele Romaniei incearca sa sanctioneze o persoana pentru opiniile sale. Cu toate ca asociatiile semnatare nu impartasesc opiniile doamnei Eva-Maria Barki, ele considera ca, indiferent de continutul acestora, libertatea sa de a se exprima nu poate si nu trebuie ingradita si sanctionata. Ideile nu pot fi combatute decat prin alte idei, deci prin dialog. In opinia Curtii pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, pronuntata in mai multe cazuri, libertatea de exprimare «acopera nu numai informatiile si ideile care sunt primite favorabil sau cu indiferenta ori sunt considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza ori deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis fara de care nu exista societate democratica».
Organizatiile de drepturile omului semnatare ale acestei declaratii cer incetarea imediata a actiunilor de intimidare sau punitive indreptate impotriva libertatii de exprimare.”
Aceasta declaratie a starnit reactii adverse in unele publicatii care au dovedit ca nu inteleg ca libertatea de exprimare este un drept al oricarei persoane si nu doar al ziaristilor.
Ministrul de interne a decis din nou, in 1998, ca Evei-Maria Barki sa-i fie interzisa intrarea in Romania.
VI. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII
1. Cadrul legislativ
Problema relatiei dintre activitatile desfasurate de serviciile de informatii care se ocupa de siguranta nationala si de respectarea drepturilor omului este subiect de dezbateri si dispute in mai multe tari, inclusiv cele cu un sistem democratic consolidat. Insusi Consiliul Europei manifesta o preocupare crescanda fata de acest aspect, unele voci cerand elaborarea unor norme europene in domeniu.
In Romania, in 1998, s-au adoptat si cele doua legi restante cu privire la serviciile de informatii — Legea Serviciului de Informatii Externe si Legea Serviciului de Paza si Protectie. Din pacate, ambele se bazeaza tot pe Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, considerata de multi experti drept depasita si neconstitutionala. Incercarile de modificare a acestei legi au ramas, pana la sfarsitul anului 1998, in faza de proiecte legislative neavizate nici macar de comisiile de specialitate. (A se vedea capitolul privind legislatia si drepturile omului.)
Dintre implicatiile pe care activitatile serviciilor de informatii le pot avea asupra drepturilor persoanei, trei sunt considerate esentiale:
a) invocarea protejarii sigurantei nationale ca temei legal pentru restrangerea exercitiului unor drepturi (libertatea de exprimare, liberul acces la informatii, libertatea de asociere, libertatea de intrunire, dreptul la viata privata, inclusiv secretul corespondentei etc.);
b) posibilitatea persoanei de a se apara — inclusiv in justitie — impotriva unor eventuale abuzuri comise de serviciile de informatii in desfasurarea activitatilor lor;
c) controlul societatii civile asupra modului cum functioneaza serviciile de informatii.
La sfarsitul anului 1998, structura serviciilor de informatii din Romania era urmatoarea:
1. Serviciul Roman de Informatii (Legea 14/1992)
2. Serviciul de Informatii Externe (Legea 1/1998)
3. Serviciul de Paza si Protectie (Legea 191/1998)
APADOR–CH sustine ca si Serviciul de Telecomunicatii Speciale (Legea 92/1996) face parte dintre acestea deoarece „are structura militara si face parte din sistemul national de aparare” (art. 1 alin. 5) si „asigura masurile privind siguranta nationala in domeniul sau de activitate…” (art. 11 alin. h).
Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (Legea 39/1990) organizeaza si coordoneaza activitatile acestor servicii, inclusiv STS. Este adevarat ca ele sunt controlate de comisii parlamentare dar informatiile care ajung la opinia publica in legatura cu aceasta monitorizare sunt putine si, in general, nerelevante.
Pe langa cele patru servicii mentionate mai sus, Ministerele Apararii, de Interne si al Justitiei au propriile structuri informative a caror activitate este reglementata prin hotarari/ordine nepublicate si deci inaccesibile publicului. Infiintarea si functionarea lor au fost posibile pe baza Legii sigurantei nationale (art. 8 si 9).
2. Proiectul „Serviciile de informatii in democratii constitutionale”
Este un proiect international care a inceput in 1997. Initiatorii sai sunt Fundatia Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia si Centrul de Studii privind Siguranta Nationala din Washington DC, organizatie neguvernamentala, nonprofit al carei scop este apararea drepturilor omului in situatii in care se invoca protejarea sigurantei nationale. Proiectul are in vedere monitorizarea activitatilor serviciilor de informatii din tarile foste comuniste din Europa si din SUA si isi propune sa examineze si sa compare legislatia in materie in vigoare in aceste tari, sa faca sugestii cu privire la imbunatatirea legilor, sa sensibilizeze autoritatile si opinia publica in legatura cu amenintarile la adresa drepturilor omului pe care chiar cadrul legal existent le permite etc. APADOR–CH este partenerul roman in acest proiect.
Conform agendei proiectului, in 1998 APADOR–CH a pregatit un raport cu privire la modul in care se realizeaza controlul parlamentar asupra activitatilor serviciilor de informatii, a tradus si a distribuit principiile adoptate de toti partenerii cu privire la serviciile de informatii, a distribuit primul numar al Buletinului tiparit in cadrul proiectului si a pregatit o propunere legislativa de modificare a Legii sigurantei nationale. Aceasta ultima actiune are o semnificatie deosebita deoarece ea a antrenat si alte organizatii neguvernamentale romanesti care se ocupa de drepturile omului (Liga Pro-Europa, Asociatia Avocatilor pentru Drepturile Omului, Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului, Alianta Civica, Societatea Independenta Romana a Drepturilor Omului) in finalizarea propunerii.
In esenta, textul se refera la:
— definirea foarte clara, prin lege, a rolului, a atributiilor si a limitelor fiecarui serviciu/structura de informatii in parte;
— reducerea numarului de servicii de informatii. (A se vedea numarul acestor servicii in tari cu democratii consolidate: Anglia, Franta, Germania, Italia, Suedia, Belgia, Spania, Finlanda, Olanda — cate unu, maximum doua servicii de informatii interne la care se adauga cate un serviciu de informatii externe. In aceeasi directie au mers si Cehia, Slovenia si Slovacia);
— demilitarizarea tuturor serviciilor de informatii. Exceptie poate face numai structura informativa din cadrul MApN, al carei rol trebuie clar definit si limitat prin legea de organizare si functionare a ministerului la protectia informativa a propriilor angajati. Toate serviciile de informatii si toate structurile informative trebuie sa fie obligate prin lege sa prezinte comisiilor parlamentare specializate rapoarte anuale de activitate;
— instituirea unui control judecatoresc dublu — anterior si posterior — asupra operatiunilor informative si de executie care pot incalca drepturile omului. Controlul anterior trebuie sa respecte urmatoarele reguli: (i) mandatul prin care se autorizeaza folosirea metodelor de supraveghere prevazute la art. 13 alin. 1 sta in puterea judecatorului; (ii) judecatorului trebuie sa i se puna la dispozitie toate materialele care justifica solicitarea serviciilor secrete de a obtine un astfel de mandat; (iii) in continutul mandatelor trebuie mentionate cu exactitate obiectivul si sfera operatiunii aprobate, precum si durata pentru care se emite; (iv) rezultatele operatiunilor trebuie verificate periodic de judecator care va decide asupra oportunitatii mentinerii supravegherii persoanei. Controlul judecatoresc posterior se realizeaza prin accesul in justitie al persoanelor care se considera lezate in drepturile lor prin acest gen de supraveghere. Limitarea prin lege a duratei si a numarului mandatelor (un singur mandat, valabil maximum sase luni cu o singura prelungire de maximum trei luni), precum si obligatia de instiintare ulterioara a persoanei despre supravegherea la care a fost supusa sunt conditii esentiale pentru asigurarea unui control judecatoresc si public eficient;
— interzicerea prin lege ca aceste servicii/structuri sa desfasoare orice fel de activitati comerciale, atat in calitate de institutii, cat si de catre persoanele angajate in aceste institutii. Interdictia trebuie sa vizeze si sotul/sotia persoanei angajate. Ratiunile pentru aceasta interdictie sunt multiple: informatii economice/comerciale obtinute in virtutea legii si folosite in interesul propriilor firme/companii; concurenta neloiala si distorsionarea pietei; pericolul unor grupari/actiuni paralegale sau acoperite; obtinerea unor venituri necontrolabile etc.;
— accesul persoanelor la informatiile de interes public detinute de aceste servicii/structuri de informatii. Limitarile aduse exercitiului dreptului la informare sub pretextul sigurantei nationale trebuie sa fie clar precizate. Autoritatile trebuie sa demonstreze ca: (i) accesul la o anume informatie si difuzarea ei in public ameninta in mod grav un interes legitim referitor la siguranta nationala; (ii) restrictia este absolut necesara pentru apararea acelui interes; (iii) restrictia este necesara intr-o societate democratica. Refuzul de a furniza informatii de catre servicii/structuri de informatii trebuie sa fie supus controlului judecatoresc;
— obligatia serviciilor/structurilor de informatii de a demonstra existenta unui pericol real pentru siguranta nationala care sa justifice declansarea unor actiuni specifice in vederea anihilarii pericolului.
Organizatiile neguvernamentale romane care si-au adus contributia la redactarea textului, care mai contine si propuneri concrete de modificare a Legii 51/1991 pe articole, spera ca parlamentarii vor fi interesati de aceasta initiativa, cu atat mai mult cu cat multi dintre ei sunt convinsi de necesitatea punerii in acord a acestei legi atat cu Constitutia Romaniei cat si cu documentele internationale privind drepturile omului.
3. Cazuri individuale
a) Kiraly Stefan
Inginerul geolog Kiraly Stefan are 58 de ani. Pana in iunie 1990, a fost consilier pentru probleme de geologie, minerit si petrol al unui vice-prim-ministru. In perioada iunie 1990–august 1991 a detinut functia de subsecretar de stat la Departamentul Minelor din cadrul Ministerului Industriilor, apoi pe cea de consilier in acelasi minister pana in octombrie 1991 si de director general adjunct la Directia de Geologie pana in iunie 1992. S-a transferat la societatea comerciala „Ioszef Obernauer Company” SA de unde s-a pensionat in 1993.
In februarie 1995, a fost arestat preventiv sub acuzatia de „transmitere unor puteri sau organizatii straine ori agentilor acestora a unor documente sau date ce constituie secrete de stat” (art. 157 alin. 1 Cod penal). Au urmat doua perchezitii in cursul carora i-au fost confiscate 347 de documente. Nici unul nu purta mentiunea „secret de stat” sau „de serviciu”. Organele de urmarire penala au cerut parerea unui expert din Ministerul Comertului, care a confirmat ca nici unul din documentele confiscate nu avea caracter secret, si unei comisii din cadrul Ministerului Industriilor, care a stabilit ca 12 din cele 347 de acte aveau caracter de „secret de stat”. Nu se stie pe ce baza legala s-au efectuat expertizele. Mai mult, ele au fost efectuate in perioada urmaririi penale, fara ca inculpatul sa fie consultat sau sa poata adresa intrebari expertilor. Cert este ca solicitarea repetata a inculpatului de a se efectua o noua expertiza de catre un grup de experti independenti a fost refuzata de instantele de judecata. Dupa arestarea sa, Kiraly Stefan a aflat ca telefonul si corespondenta sa fusesera interceptate de SRI timp de doi ani, pana la data retinerii. Prin decizia din 15 noiembrie 1996, Curtea de Apel Bucuresti a admis ca acele documente nu erau „inregistrate ca secrete de stat” dar a considerat ca ele aveau un astfel de caracter pe baza expertizei comisiei Ministerului Industriilor. A mai admis si ca nici o inregistrare telefonica sau a corespondentei lui Kiraly Stefan de catre SRI nu a putut dovedi intentia acestuia de a transmite documentele unei puteri straine sau agentilor acestora. In aceste conditii, Curtea de Apel Bucuresti a schimbat incadrarea juridica si l-a condamnat pe Kiraly Stefan la 7 ani inchisoare pentru „divulgarea secretului care pericliteaza siguranta nationala” (art. 169 alin. 2 C.p.). Mai trebuie precizat ca documentele incriminate se refereau la prospectiuni geologice si miniere, fara legatura cu siguranta nationala. Asadar, fara a-l absolvi de acuzatia initiala (art. 157 alin. 1), Curtea de Apel Bucuresti l-a condamnat pe baza art. 169 alin. 2.
Kiraly Stefan si Parchetul au facut recurs, judecat de Curtea Suprema de Justitie la data de 17 octombrie 1997. CSJ a admis recursul Parchetului si l-a condamnat pe Kiraly Stefan la 16 ani inchisoare pentru invinuirea initiala de „tradare prin transmitere de secrete”.
Trebuie amintit faptul ca nici una din instante nu a fost interesata sa audieze ca martori pe oamenii de afaceri straini care au beneficiat de expertiza lui Kiraly Stefan.
La Curtea de Apel Bucuresti judecata a fost publica, la CSJ, sedintele s-au desfasurat cu usile inchise.
Toate cererile adresate de Kiraly Stefan Parchetului General pentru introducerea unui recurs in anulare au primit raspuns negativ. Iar cererea de gratiere adresata Presedintiei a ramas fara raspuns.
Kiraly Stefan se afla in detentie de aproape 4 ani. Conform legii in vigoare, el va putea intra la comisia de liberare conditionata in anul 2007.
b) Dan Razvan Socolescu
In primavara anului 1996, Dan Razvan Socolescu a facut parte dintr-o delegatie a UPETROM–Ploiesti care s-a deplasat in Republica Moldova pentru negocieri cu firma ASCOM SA Chisinau. Inginerul pregatise lista documentelor de care avea nevoie — lista aprobata de institutia la care lucra — dar, cu putin timp inainte de plecare, s-a hotarat sa ia si un set de „instructiuni pentru reparatii” precum si documentatia de oferta si cataloage. Nu a mai avut timp sa refaca lista dar nu si-a facut nici o problema deoarece nici unul din documentele suplimentare nu purta mentiunea de „secret de stat” sau „de serviciu” sau „confidential”. In plus, multe din aceste documente erau deja incluse in prima lista. De pilda, la „instructiuni pentru reparatii”, „tabelul cu dimensiuni de baza ale filetului pentru teava conic NPFT standard SUA” era inclus la punctul 3 din adresa, numit „tabele de calcul si alegere” la ultima rubrica intitulata „filete”.
Organele de control de la aeroportul Otopeni au fost insa de alta parere. A urmat confiscarea documentelor, iar inginerului Socolescu i s-a intocmit dosar penal pe baza art. 20 Cod penal (tentativa) raportat la art. 19 din Legea 51/1991 privind siguranta nationala („…culegere si transmitere de informatii cu caracter secret ori confidential, prin orice mijloace in afara cadrului legal”), Parchetul a mai adaugat si art. 242 Cod penal („sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice alt inscris…”) si art. 33 lit a) Cod penal (concurs de infractiuni). Despre ce fel de „sustragere” or „distrugere” ar putea fi vorba, de vreme ce inginerul avea doar fotocopii iar originalele sunt intacte la UPETROM? Si care au putut fi dovezile pe care s-a bazat procurorul atunci cand, invocand art. 33 lit. a) Cod penal, s-a referit la existenta unei „echipe de tradatori”?
In adresa nr. 013/225 din 31 mai 1996, UPETROM enumera toate documentele gasite asupra inginerului Socolescu si a doi din colegii sai, mentionand, acolo unde era cazul, caracterul de „secret de serviciu” ori „confidential”. „Instructiunile de reparatii” sunt descrise ca avand caracter „confidential”. Dar o adresa anterioara a UPETROM (nr. 033/323 din 24 aprilie 1996) includea „instructiunile” printre documentele aprobate a fi scoase din tara, nefiind catalogate drept „secrete de serviciu”. Cat despre documentatia de oferta si cataloage, UPETROM a precizat limpede ca forma in care le-a detinut inginerul (copii xerox), nu prezenta caracter de „secret de serviciu”. Se poate deduce deci ca UPETROM nu-si inventariase documentele si nu stabilise care constituiau „secrete de stat” sau „de serviciu” sau aveau caracter „confidential” decat dupa intamplarea de la Otopeni. Cel putin in privinta documentelor confiscate de la Dan Razvan Socolescu. Asadar, acesta nu putea fi acuzat de tentativa de a scoate din tara documente secrete de vreme ce:
1. Nu exista un inventar al documentelor institutiei;
2. Nici unul din materialele confiscate nu purta mentiunea „secret de stat” sau „de serviciu” sau „confidential”;
3. Fusese deja autorizat de UPETROM sa detina si sa scoata din tara acele documente.
Pe langa cele doua adrese — dintre care prima, cea din aprilie, a fost constant ignorata atat de organele de cercetare penala cat si de instante — s-a mai intocmit Raportul expertizei tehnice din care rezulta ca nici unul din documentele gasite asupra inginerului Socolescu si colegilor sai nu era „secret de serviciu”. Atat autorii raportului cat si specialistii audiati au precizat ca informatiile continute in documentele confiscate nu puteau fi folosite nicaieri pentru reproducerea vreunui utilaj, contrazicand astfel una din supozitiile procurorului cu privire la pericolul de reproducere a „utilajului petrolier de conceptie si fabricatie romaneasca de catre ASCOM SA Chisinau”.
In ciuda tuturor argumentelor in apararea lui Dan Razvan Socolescu, inculpatul a fost condamnat de Tribunalul Prahova, prin sentinta nr. 112 din 5 mai 1998, la un an cu suspendare si 3 ani de incercare pentru infractiunea prevazuta de art. 20 C.p. si art. 19 din Legea 51/1991. Instanta l-a achitat pentru infractiunea de sustragere de inscrisuri (art. 242 C.p.) si nu a retinut acuzatia de concurs de infractiuni (art. 33 lit a. C.p.). Atat inculpatul cat si Parchetul au declarat apel.
La 5 octombrie 1998, Curtea de Apel Ploiesti a mentinut, prin decizia penala nr. 308, condamnarea la un an pentru tentativa la art. 20 C.p. si art. 19 din legea 51/1991, dar cu executarea pedepsei in penitenciar si a considerat ca Dan Razvan Socolescu este vinovat si de „sustragere de inscrisuri” pentru care a primit tot un an de inchisoare.
Invocarea constanta a Legii 51/1991 privind siguranta nationala arata ca SRI este implicat in cazul lui Dan Razvan Socolescu. Mai mult, inainte de judecarea apelului, inginerul a fost invitat la Parchet, intreaga discutie purtandu-se in jurul unor convorbiri telefonice pe care acesta le-a avut cu diverse persoane incepand din 1996. Concluzia evidenta este ca SRI (poate si alte servicii/structuri informative) a interceptat convorbirile telefonice ale familiei Socolescu. Tenacitatea cu care se urmareste condamnarea inculpatului in ciuda tuturor dovezilor si a marturiilor care il disculpa nu poate avea decat urmatoarele explicatii: achitarea lui Socolescu ar demonstra subrezenia intregului esafodaj al acuzarii, iar instantele care au judecat dosarul par a fi inca timorate de invocarea notiunii de siguranta nationala, chiar daca sunt constiente de faptul ca Legea 51/1991 este depasita si neconstitutionala.
Dan Razvan Socolescu a introdus recurs ce se va judeca la Curtea Suprema de Justitie la 9 martie 1999.
APADOR–CH considera ca, in ambele cazuri prezentate, chiar daca serviciile de informatii nu sunt expres mentionate, acestea si-au folosit prerogativele practic nelimitate pentru a supraveghea cele doua persoane acuzate pe perioade de cel putin doi ani (art. 13 din Legea 51/91 privind siguranta nationala autorizeaza aceste operatiuni mai intai pentru o perioada de sase luni urmata de prelungiri in numar nelimitat de cate trei luni). Se poate deduce si ca aceleasi servicii au avut influenta asupra expertizelor cu privire la caracterul secret de stat sau secret de serviciu sau confidential al documentelor confiscate de la Kiraly Stefan si Dan Razvan Socolescu. APADOR–CH mai constata si ca mai multe instante de judecata au pronuntat condamnari pe baza Legii 51/1991, coroborata cu prevederile similare din Codul penal, chiar daca este evident ca aceste texte legale sunt depasite.
VII. MINORITATILE IN ROMANIA
A. Minoritatile religioase
Situatia libertatii religioase din Romania a ramas si in 1998 neschimbata fata de anii anteriori. Au avut loc violente impotriva unor credinciosi care nu apartin majoritatii ortodoxe. Un aspect nou si relevant a fost discutia care s-a purtat in jurul transformarii spatiului Universitatii Bucuresti intr-un cadru de propaganda ortodoxista. Data fiind complexitatea situatiei create, in aprilie 1998, APADOR–CH si-a facut publica pozitia fata de implicatiile transformarii teritoriului universitar in spatiu confesional:
„APADOR–CH a fost sesizata de-a lungul timpului asupra unor aspecte privind respectarea libertatii de constiinta in spatiul universitar. In acest sens, au fost aduse la cunostinta Asociatiei actiunile Ligii Studentilor si ale Asociatiei Studentilor Crestin-Ortodocsi din Romania, incluzand afisele si materialele publicate sub egida lor, declaratiile cu valoare politica, dezbaterile pe teme confesionale din Universitatea Bucuresti, manifestarile cu caracter ritual — cum ar fi sfintirea caminelor si a salilor de curs —, punerea de candele si icoane in spatiile destinate studiului ori initiativa de ridicare a unei Biserici Ortodoxe in curtea Facultatii de Drept si Filozofie.
In acelasi timp, Asociatia a luat act de contestatiile studentilor care, sustinand ca spatiul universitar este unul al libertatii de gandire, in afara dogmelor religioase sau politice, denuntau «intentia de a ridica un lacas de cult ortodox chiar in curtea cladirii care adaposteste Facultatea de Drept si Facultatea de Filozofie din Bucuresti» ca si «introducerea icoanelor ortodoxe in amfiteatrele Facultatii de Drept» considerand «Liga Studentilor si Asociatia Studentilor Crestin-Ortodocsi din Romania, organizatii ce practica de multa vreme o propaganda religioasa in Universitate si care acum isi permit sa ia decizii exagerate». Pe aceeasi linie sunt si protestele studentilor care afirma «politizarea excesiva a mediului universitar si impunerea unui monopol ideologic», «proliferarea grupurilor de extrema dreapta», respectiv, «tolerarea si sprijinirea fundamentalismelor».
Ultima expresie a situatiei create este hotararea adoptata de Biroul Senatului Universitatii Bucuresti, la 26 martie 1998, de a nu autoriza «manifestari religioase in spatiul universitar». Se asteapta, in continuare, ratificarea acestei decizii de catre Senat. Ca reactie la decizia Biroului Senatului, ASCOR a publicat, sub semnatura presedintelui Asociatiei, o luare de pozitie in care denunta «nonsalanta cu care grupari anticrestine, folosindu-se de unii colegi de la Filozofie, au inceput sa faca presiuni puternice asupra conducerii Universitatii Bucuresti». Liga studentilor a transmis presei un comunicat, la 8 aprilie 1998, in care vorbeste despre «un grup de orientare incerta (autointitulat Asociatia Studentilor din Universitatea Bucuresti)» si despre o «ofensiva puternica a fortelor si a practicilor de sorginte comunista».
In legatura cu toate aceste aspecte, APADOR–CH afirma urmatoarele:
1. Manifestarile religioase reprezinta o componenta a dreptului la libertatea religioasa, drept recunoscut de Constitutia Romaniei si de numeroase conventii internationale ratificate de catre Romania. Aceste manifestari pot avea loc in spatii private, sau in spatii publice, cu conditia ca ele sa nu afecteze drepturile si libertatile altor persoane.
2. Existenta unor dezbateri, pe teme spirituale, religioase, sau de alta natura este nu numai compatibila cu spatiul universitar, ci chiar in spiritul universitatii. Ar fi de amintit in acest context ca misiunea si obiectivele Universitatii Bucuresti, asa cum sunt acestea descrise de catre Carta Universitatii, includ si dezvoltarea culturii nationale, tezaurizarea si difuzarea valorilor culturii si civilizatiei umane, afirmarea identitatii culturii nationale.
3. Alte forme de exprimare religioasa sau confesionala pot fi acceptate numai in masura in care se dovedesc compatibile cu viata universitara. Ele sunt ilegitime daca aduc atingere misiunii si obiectivelor universitatii. In acest sens, orice manifestare contrara punctului (7), cap. II al Cartei Universitatii Bucuresti: «asumarea si realizarea menirii de focar al constiintei civice nationale, care sa promoveze pluralismul optiunilor, analizele critice si constructive, dezvoltarea in Romania a culturii politice si civice, apararea cadrului democratic intemeiat pe respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale individului si cetateanului in statul de drept» trebuie respinsa de catre conducerea Universitatii.
Distingerea intre manifestarile care incalca valorile pluralismului si democratiei si cele care le respecta cade in competenta Senatului Universitatii Bucuresti. In acest sens, APADOR–CH considera ca Senatul Universitatii are obligatia sa elaboreze un cod de conduita aplicabil diferitelor evenimente desfasurate in spatiul universitar, asa cum se intampla in majoritatea universitatilor din democratiile functionale. Incalcarea codului de conduita — prin propaganda, prin incitarea la intoleranta, violenta etc. — ar urma sa atraga dupa sine ridicarea dreptului persoanelor sau organizatiilor responsabile de a mai desfasura actiuni in spatiul universitar.
4. In ceea ce priveste transformarea spatiului universitatii publice intr-un mediu confesional, APADOR–CH o considera contrara prevederilor Constitutiei Romaniei. Ea constituie o incalcare a caracterului secular al statului, a drepturilor si a libertatilor studentilor, a cadrelor didactice si a personalului din universitate. Punerea de icoane pe peretii salilor de studiu sau ai culoarelor ori ridicarea unei biserici in spatiul universitatii afecteaza libertatea de constiinta a celor care nu impartasesc aceleasi optiuni religioase ori aceleasi forme de manifestare a credintei.
Avand in vedere ca manifestarile amintite intra in conflict cu prevederile constitutionale, APADOR-CH considera ca Senatul Universitatii si oricare alta autoritate universitara nu au competenta sa autorizeze desfasurarea lor. Pentru respectarea cadrului constitutional, a drepturilor si a libertatilor tuturor studentilor si a cadrelor didactice, Senatul are obligatia de a le interzice.
5. In vederea asigurarii pluralismului optiunilor, APADOR–CH considera necesar ca Senatul Universitatii sa limiteze si sa precizeze locurile de afisaj, modul de administrare si sanctiunile in caz de nerespectare.”
In anul 1998, un subiect de preocupare a ramas circulara din 25 martie 1997, prin care Secretariatul de Stat pentru Culte a cerut prefectilor si autoritatilor locale sa refuze ori sa anuleze autorizatiile de constructie pentru asociatiile si fundatiile religioase. Aceasta a fost aplicata si in anul 1998, in ciuda protestelor anterioare ale asociatiilor si ale fundatiilor afectate dar si a unor organizatii de drepturile omului din tara si internationale. Cu ocazia reuniunii internationale care a prilejuit, in toamna lui 1998, prezenta la Bucuresti a unui mare numar de reprezentanti religiosi din intreaga lume, APADOR–CH a transmis acestora, cat si opiniei publice, urmatorul apel:
„APADOR–CH saluta reuniunea internationala «Oameni si religii», cu tema «Pacea este numele lui Dumnezeu», organizata de Patriarhia Romana si de Comunitatea Sant’ Egidio, la initiativa Presedintelui Romaniei. Intrunirea reprezentantilor cultelor din peste 50 de tari, a unor importanti lideri religiosi, sub semnul pacii si al intelegerii, constituie un mesaj in favoarea exercitiului liber al constiintei, al credintei si al practicii religioase. Apreciem initiativa si vointa celor care au dorit ca in acest an reuniunea traditionala a Comunitatii religioase Sant’ Egidio sa aiba loc in Romania.
In acelasi timp, APADOR–CH aminteste ca astfel de manifestari generoase nu trebuie sa arunce o falsa lumina asupra situatiei reale a vietii religioase din Romania. APADOR–CH s-a exprimat public in mai multe randuri in legatura cu incalcarea drepturilor si a libertatilor religioase, carora le cad victime diferiti credinciosi, unii amenintati, altii chiar agresati pentru singura «vina» ca au o alta credinta decat cea ortodoxa, majoritara in Romania. APADOR–CH aminteste inasprirea situatiei religioase din Romania, incepand cu luna martie 1997, cand, datorita politicii Secretariatului de Stat pentru Culte, organizatiilor religioase care nu au primit statut de culte li s-au interzis drepturi elementare pentru exercitarea libertatii religioase, precum cel de ridicare a unor lacase de cult.
Tentativa cea mai agresiva de violare a drepturilor si libertatilor religioase este actualul proiect de lege a cultelor, elaborat sub egida Secretariatului de Stat pentru Culte, trimis la Parlamentul Romaniei. Intre alte prevederi inacceptabile din proiect, atragem atentia asupra art. 66, care enunta urmatoarele:
«In organizarea si functionarea lor, asociatiile si fundatiile care nu au solicitat ori nu au primit calitatea de cult religios nu pot folosi drepturile si prerogativele unui cult religios recunoscut (efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat etc.)».
Interzicerea unor drepturi care constituie aspecte elementare ale libertatilor si ale drepturilor religioase — «tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult» etc. — este contrara prevederilor constitutionale si obligatiilor internationale luate de Romania, dar nu mai putin adevaratelor valori religioase. Facem un apel catre reprezentantii si liderii religiosi participanti la reuniunea internationala «Oameni si religii» sa afirme valorile libertatii religioase ale tuturor, indiferent de credinta pe care o impartasesc.”
Proiectul de lege a cultelor
Subiectul cu importanta pe termen foarte lung a fost, in anul 1998, evolutia proiectului de lege a cultelor, care trebuia, conform celor anuntate, sa fie trimis pentru dezbatere in Parlament. In luna mai 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a adus intr-o noua faza proiectul de „Lege a cultelor” a carui elaborare incepuse inca din anul 1991. Proiectul amintit a fost intr-adevar trimis la Parlament, dar la putin timp s-a hotarat retragerea sa. In vara anului 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a pus in circulatie un nou proiect sub titulatura „Legea cultelor si a libertatilor religioase”. Si acesta a fost inlocuit, in luna noiembrie 1998, cu o varianta purtand titulatura „Legea pentru regimul general al cultelor”.
Exista mai multe diferente semnificative intre ultimele formulari ale proiectului de lege. Trei dintre ele sunt cu adevarat importante si trebuie mentionate intrucat ar putea deveni un subiect fierbinte in dezbaterea parlamentara: tema Bisericii nationale; tema optiunilor atee in raport cu optiunile religioase; drepturile asociatiilor si ale fundatiilor cu caracter religios.
Toata discutia in jurul legii cultelor s-a aflat, din 1990 pana in primavara lui 1998, sub presiunea Bisericii Ortodoxe. BOR a cerut sa aiba statutul unei Biserici nationale si, in sensul acesta, sa devina Biserica de stat. Proiectul de lege a cultelor facea referire la cererea BOR, aratand deosebirea fata de opiniile altor culte. Ultimele doua proiecte de lege, „Legea pentru regimul general al cultelor” si „Legea cultelor si a libertatilor religioase”, nu mai contin aceasta cerinta.
Trebuie mentionata pozitia Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a considerat ca existenta unei biserici de stat nu incalca drepturile enuntate de art. 9 al Conventiei europene a drepturilor omului. Doar ca un sistem bazat pe o biserica de stat este obligat sa satisfaca o serie de conditii. Dupa opinia APADOR–CH, conditiile din Romania fac ca transformarea Bisericii Ortodoxe in biserica de stat sa pericliteze grav drepturile si libertatile cetatenilor care au o credinta diferita si, in general, caracterul secular al statului roman.
Proiectul „Legii cultelor”, finalizat in luna mai 1998, cerea ca nici un organ de stat sau institutie guvernamentala sa nu initieze, instituie, omologheze ori sa subventioneze programe de propaganda ateista (art. 5). Dar, conform aceluiasi proiect, cultele pot solicita si pot primi de la stat sume necesare activitatii lor — deci, inclusiv, sume pentru propaganda religioasa (art. 56). Aceasta constituie insa o discriminare intre „tipuri de opinii”. Libertatea de constiinta inseamna libertatea de a crede si libertatea de a nu crede, iar statul trebuie sa manifeste acelasi tip de reactie pentru ambele posibilitati. De altfel, in dreptul international si deci si in sensul Constitutiei Romaniei (vezi art. 11 si 20), „libertatea de opinie, de constiinta si de religie”, care este baza unei legi a libertatii religioase in Romania (a cultelor) are un sens care depaseste continutul religios. Krishnaswami, raportorul special a Subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor a aratat ca termenul „religie sau credinta” a fost utilizat in studiul sau pentru a include credinte teiste variate, agnosticismul, gandirea atee si rationalismul. Aceeasi pozitie au avut-o proiectul Conventiei asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranta religioasa pe baza de religie ori credinta, din 1967 si lucrarile pregatitoare ale Declaratiei ONU asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranta religioasa pe baza de religie ori credinta, 1981. De altfel, Documentul final al intalnirii de la Viena (CSCE, 1989) enunta, in clauza 16 (a), „efectiva egalitate intre credinciosi si necredinciosi”. Documentul final de la Viena constituie, desigur, una dintre obligatiile cu caracter politic asumate de Romania in raport cu CSCE.
In ceea ce priveste tema dreptului gruparilor religioase care nu au fost recunoscute drept culte, ultimul proiect de lege face un mare pas inainte fata de cele anterioare prin eliminarea articolului care interzice asociatiilor si fundatiilor religioase „efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat etc.”.
Ultima forma a proiectului elaborat sub egida Secretariatului de Stat pentru Culte, prezentata sub titulatura „Legea pentru regimul general al cultelor”, nu contine cele trei grave prevederi prezente in proiectele anterioare. Pana in acest moment insa nu se stie care va fi forma finala a proiectului ce urmeaza sa fie depus la Parlament. In plus, actuala forma mai pastreaza defecte de constructie si continua sa aduca restrictii libertatilor religioase.
Alte prevederi incalca autonomia cultelor afirmata in preambulul proiectului — indirect ori direct. Astfel, statutul de organizare si functionare care se elaboreaza de fiecare cult, ar trebui confirmat de presedintele Romaniei (art. 14). Presedintele Romaniei — daca se merge pe aceasta atribuire de competenta — ar trebui sa aiba in vedere ansamblul datelor care determina statul roman sa acorde asistenta unei anumite grupari religioase.
Se pastreaza aproape identica prevederea de pe vremea regimului comunist, conform careia sefii cultelor, precum si mitropolitii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, vor fi recunoscuti in functii, la cerere, prin decret prezidential. Se pastreaza si obligatia ca acestia sa fie numai cetateni romani (art. 25).
Proiectul da competente exagerate Secretariatului de Stat pentru Culte. El ar urma, printre altele, sa asigure respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, medierea relatiilor reciproce dintre culte si relatiile acestora cu autoritati ale administratiei publice centrale si locale. Competente exagerate, intrucat ele privesc fie activitati proprii cultelor, fie fapte care cad sub incidenta unor organe specializate ale statului, cum ar fi sistemul de justitie. Rostul unui secretariat de stat pentru culte este acela de a acorda asistenta activitatii religioase si de a garanta practic libertatea religioasa in Romania si doar atat.
Trebuie adaugate la observatiile de mai sus tema finantarii cultelor in Romania. Ea se face, traditional, prin preluari directe de la bugetul statului. In ultimul timp se observa o extraordinara crestere a solicitarilor bisericilor — in special, a celei ortodoxe — si o crestere substantiala a subventiilor acordate de statul roman cultelor recunoscute, cu precadere bisericii ortodoxe. In acest cadru se inscrie recenta hotarare guvernamentala prin care s-a decis platirea integrala a salariilor preotilor celor 15 biserici recunoscute. Cum, datorita autonomiei cultelor, numarul preotilor depinde de vointa bisericilor — autonome fata de stat! — inseamna ca absorbtia resurselor de la stat de catre culte poate lua proportii necontrolate. In plus, cautarea de resurse invita conducerea cultelor sa exercite presiuni de ordin politic, ducand la o imixtiune crescanda a factorului religios in viata statului. Fenomenul este deja vizibil si poate afecta profund viata democratica din Romania.
Iata de ce APADOR–CH considera ca fiind preferabil sa se acorde, prin lege, competenta distributiei resurselor catre culte, Ministerului Finantelor. Acesta ar avea conditiile sa adapteze mecanismul de finantare a cultelor la noile evolutii in materie de formare a bugetului national si respectiv, in formarea bugetelor locale — ceea ce este logic. O data cu intrarea in vigoare a impozitarii venitului global, fiecare cetatean roman ar putea fi indrituit sa acorde un procent din impozitul sau bisericii in care crede sau pe care doreste din diferite ratiuni sa o sustina. Solutia respecta vointa statului de a oferi sprijin vietii religioase din Romania dar asigura, in acelasi timp, o radicala schimbare fata de situatia de astazi. Pe de o parte, veniturile bisericilor ar fi expresia echitabila a suportului popular iar pe de alta parte, institutiile statului ar fi ferite de interventiile clientelare, contrare statului de drept.
„Observatiile APADOR–CH cu privire la
Proiectul de lege pentru
regimul general al cultelor religioase
1. Observatii generale
a) Metodologia de elaborare a legii cultelor
Actualul proiect de lege pentru regimul general al cultelor religioase a fost elaborat in urma unei stranse colaborari intre cultele recunoscute in Romania si Secretariatul de Stat pentru Culte, ca institutie specializata a statului roman care intermediaza relatiile dintre autoritatile publice si organizatiile religioase. Implicarea cultelor inseamna luarea in considerare a principiului democratic al stabilirii normelor care reglementeaza viata unei anumite comunitati in dialog cu reprezentantii comunitatii. Din acelasi motiv insa ar fi fost necesara o implicare a grupurilor religioase care nu au statut de cult. Faptul ca in elaborarea proiectului de lege nu au fost invitati specialisti apartinand organizatiilor de drepturile omului arata neintelegerea faptului ca fundamentul acestei legi este garantarea libertatii de constiinta, de opinie si de credinta. Continutul proiectului reflecta o astfel de scapare.
Pe de alta parte, dintre toate propunerile anterioare, acesta se apropie cel mai mult de standardele firesti ale unei legi a cultelor si a libertatii religioase.
b) Referintele avute in vedere de Proiect
Actualul Proiect de lege pentru regimul general al cultelor religioase a fost elaborat, asa cum rezulta din continutul sau, avand ca principala referinta Decretul nr. 177/1948 care reglementa organizarea si functionarea cultelor religioase in Romania sub regimul comunist. Acest lucru afecteaza in adancime proiectul, ceea ce este de inteles, avand in vedere ca Decretul nr. 177 avea ca scop limitarea vietii religioase si instituirea controlului statului comunist asupra acesteia. Desigur, nu se poate omite actuala realitate, care reflecta functionarea, timp de 50 de ani, a sistemului proiectat pe baza Decretului nr. 177/1948. Dar nici nu se poate afirma ca Proiectul de lege pentru regimul general al cultelor religioase reprezinta un compromis multumitor intre situatia de fapt actuala din Romania si standardele prevazute de documente internationale si practicate in tari avand in acelasi timp o traditie democratica si o viata religioasa foarte activa.
c) Obiectivele legii
Proiectul de lege pentru regimul general al cultelor religioase stabileste cadrul manifestarii libertatii de constiinta si credinta al persoanelor si comunitatilor create de acestea, nu numai al cultelor. Ca urmare, ar fi fost de preferat titlul acceptat la un moment dat, intr-un anteproiect: «Legea cultelor si a libertatii religioase».
2. Proiectul de lege
a) Optiunile generale ale proiectului de lege
Proiectul de lege urmeaza principiile Constitutiei Romaniei, privitoare la libertatea de constiinta (art. 29), in sensul ca afirma libertatea credintelor religioase dar nu urmeaza principiul laicitatii (stat neutru/impartial in raport cu subiectii religiosi, excluzand religia din viata publica dar si interventia statului altfel decat prin controlul respectarii legilor). Proiectul promoveaza principiul enuntat in art. 29 (5), conform caruia cultele religioase se bucura de un important sprijin din partea statului. Cu alte cuvinte, un numar de subiecti cu caracter colectiv (biserici, confesiuni — parte a comunitatilor religioase) sunt liberi sa actioneze in conditii de avantaj substantial prin comparatie cu alti subiecti cu caracter colectiv.
Asistenta activitatii de cult nu este incompatibila cu libertatea credintelor religioase. Dar ramane deschisa problema ca sarcinile financiare suportate de populatie sa nu depaseasca un prag care sa afecteze libertatea de constiinta a diferitelor persoane, credincioase sau nu.
b) Structura proiectului de lege
Proiectul de lege pentru regimul general al cultelor religioase enunta in primele doua articole/capitolul I, principiile libertatii de gandire, de constiinta, de credinta si de religie intr-o forma apropiata prevederilor constitutionale. Urmeaza, apoi, reglementari privitoare la culte, pana la art. 58/capitolul IX. Ultimul capitol este dedicat dispozitiilor finale. Anexa enumera cultele recunoscute in acest moment si a caror recunoastere legea o asigura automat. In cuprinsul legii gruparile religioase recunoscute drept culte au o pondere exagerata, punandu-se in umbra problematica libertatii religioase a persoanelor si a comunitatilor religioase care nu sunt recunoscute drept culte. Principiile generale ale libertatii de constiinta ar trebui sa constituie un capitol distinct si mai detaliat; ar fi fost necesar ca grupurile religioase care nu sunt recunoscute de statul roman drept culte — fiind inregistrate ca asociatii si fundatii — sa se bucure de o atentie mai mare.
3. Continutul Proiectului de lege din perspectiva libertatii de gandire, de constiinta,
de credinta si de religie: observatii pe articole
Art. 2. Libertatea religioasa cuprinde libertatea fiecarei persoane de a avea sau de a adopta o religie sau o credinta religioasa la libera alegere, libertatea de a-si exercita propriul crez religios, precum si dreptul de a-si manifesta religia individual sau in colectiv, atat in particular, cat si in public, de a apara, a respecta si a practica riturile. Presupune, de asemenea, dreptul de a-si schimba religia sau credinta religioasa.
Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie sau sa adere la o credinta religioasa contrar convingerilor sale.
«Libertatea religioasa cuprinde libertatea fiecarei persoane de a avea sau adopta o religie (…) a respecta si practica riturile» sa se reformuleze: «Libertatea religioasa include libertatea fiecarei persoane de a avea sau adopta o religie (…), a respecta si practica riturile, de a construi in acest scop lacasuri de cult, de a crea institutii de caritate, de a produce obiecte de cult, de a tipari si raspandi publicatii religioase si alte manifestari de acest gen.» Completarea articolului cu drepturi care sunt inscrise in art. 6 al Declaratiei cu privire la eliminarea tuturor formelor de intoleranta si discriminare bazate pe religie sau credinta (1981) este cu atat mai necesara cu cat au existat incercari in ultimii ani, in Romania, de a nega aceste drepturi.
Art. 3. In Romania, cultele religioase sunt autonome fata de stat. Statul roman recunoaste, respecta si garanteaza libertatea si autonomia cultelor religioase.
In intreaga lor activitate, cultele religioase au obligatia sa respecte Constitutia si legile tarii, sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Textul nu trebuie sa se refere numai la libertatea si la autonomia cultelor ci, mai general, la libertatea si la autonomia organizatiilor religioase. Deoarece articolul vine in continuarea prevederilor generale privitoare la libertatea de religie, referirea la libertatea si la autonomia cultelor si nu ale organizatiilor religioase in general are sensul unei restrangeri inacceptabile din punctul de vedere al Constitutiei si al dreptului international.
Art. 6. Impiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare si de manifestare a unui cult religios se pedepseste conform prevederilor legale.
Formularea actuala trebuie inlocuita cu: «Impiedicarea sau tulburarea manifestarilor religioase se pedepseste conform prevederilor legale». Referirea, in actualul proiect, numai la pedepsirea «Impiedicarii sau tulburarii libertatii de exercitare si de manifestare a unui cult religios» sugereaza ca tulburarea manifestarii unui grup religios nerecunoscut ca si cult nu este supusa sanctiunilor legale. Articolul ar trebui sa treaca de altfel in pozitia a IV-a, in seria garantiilor generale privind libertatea de religie.
Inlocuirea este cu atat mai necesara cu cat actualul Cod penal face aceeasi greseala la art. 318 sanctionand impiedicarea sau tulburarea manifestarilor de cult. Este insa evident ca dreptul ce trebuie protejat nu este viata de cult, ci viata religioasa in general, conditia de «cult recunoscut de stat» aratand numai indrituirea cultelor de a primi o asistenta din partea statului — nu «mai multa libertate». «Omisiunea» din Codul penal se explica prin luarea in considerare a mediului socio-politic in anul in care acesta a aparut — 1968/1969, cand tot ce nu era recunoscut de stat era interzis. Este deci necesar sa fie modificat nu numai art. 6 din Legea cultelor ci si art. 318 din Codul penal.
Art. 10. Cultele religioase sunt libere sa participe si sa oficieze servicii religioase la solemnitatile nationale si la alte manifestari aniversare din viata tarii. Organele de stat stabilesc si asigura reprezentantilor cultelor cadrul de participare la aceste manifestari.
Deoarece cultele religioase nu au dreptul sa foloseasca actiunile oficiale legate de manifestarile nationale in propriile scopuri — ar afecta prin asta caracterul secular al statului — articolul trebuie reformulat dupa cum urmeaza: «Cultele religioase pot sa participe la solemnitatile nationale si la alte manifestari aniversare din viata tarii. Organele de stat stabilesc si asigura reprezentantilor cultelor cadrul de participare la aceste manifestari.»
Art. 13. Fiecare cult religios are un organ central de conducere sau de reprezentare, organe de conducere locale si unitati de cult. Acestea sunt persoane juridice avand capacitate juridica deplina. Unitatile de cult au personalitate juridica in conditiile legii.
Nu exista nici un motiv de a determina cultele religioase sa se organizeze conform schemei: organ central — organe locale — unitati de cult, fiecare cu capacitate juridica deplina. Organizarea cultelor trebuie lasata la aprecierea lor, acesta fiind si sensul autonomiei religioase.
Art. 18. Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia.
Secretariatul de Stat pentru Culte este organul de specialitate al administratiei publice centrale, in subordinea guvernului care urmareste respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, mediaza relatiile reciproce dintre culte si le sprijina in relatiile acestora cu autoritatile administratiei publice centrale si locale.
Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie sa urmareasca (in sensul: «sa se preocupe de») respectarea si realizarea drepturilor legale ale tuturor gruparilor religioase, nu numai ale cultelor. In plus, el nu poate avea printre competentele sale medierea relatiilor dintre culte deoarece aceasta implica ideea de obligare a cultelor sa accepte acest rol. Cel mult, Secretariatul de Stat pentru Culte isi poate oferi serviciile in vederea medierii.
Art. 19. Recunoasterea de catre stat a unui cult religios consta in confirmarea statutului sau de organizare si functionare prin Decret al Presedintelui Romaniei, la propunerea Guvernului, pe baza recomandarii Secretariatului de Stat pentru Culte.
Modificarea statutelor cultelor se face potrivit prevederilor inscrise in alineatul de mai sus.
In Romania, la data adoptarii prezentei legi, sunt recunoscute si functioneaza cultele religioase cuprinse in Anexa.
Confirmarea unui cult de catre stat, cu toate obligatiile in sarcina statului pe care aceasta recunoastere o implica, trebuie sa aiba in vedere nu numai statutul de organizare si functionare a cultului, ci ansamblul doctrinei si al practicilor (pentru ca acestea sunt considerate a fi de interes public). Ca urmare, nu statutul trebuie validat. Decretul Presedintelui Romaniei trebuie sa fie «un decret de recunoastere a cultului», la propunerea Guvernului, pe baza unei expuneri de motive.
Art. 20. In cazul in care un grup de credinciosi, cetateni romani, egal ca numar cu cel al cultului recunoscut cel mai putin numeros din Romania, cu identitate doctrinara proprie, vor dori sa se constituie ca un cult religios, se vor adresa Secretariatului de Stat pentru Culte, depunand, in vederea recunoasterii urmatoarele documente:
1) lista cu numele, prenumele, varsta, actul de identitate, adresa adeptilor viitorului cult, semnatura;
2) expunerea de motive asupra temeiurilor care justifica cererea de infiintare a cultului;
3) marturisirea de credinta;
4) Statutul de organizare si functionare care va cuprinde:
a) obligatia cultului de a respecta Constitutia si legile tarii, sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului;
b) structura, modul de organizare si functionare centrala si locala a cultului si unitatile sale componente;
c) organele de conducere, atributiile si raspunderile acestora;
d) formele activitatii de cult, locurile in care se exercita acestea si modul de pregatire a personalului deservent;
e) modul de realizare si administrare a mijloacelor materiale si banesti ale cultului;
f) alte prevederi cu privire la organizarea si activitatea cultului.
Denumirea noului cult nu poate sa fie identica sau sa creeze confuzie cu denumirea unui cult recunoscut.
Conditia privind limita numerica — de genul: «un numar egal cu cel al cultului recunoscut cel mai putin numeros» trebuie eliminata. Numarul de credinciosi este, desigur, important si demn de luat in seama in acordarea statutului de cult, dar el actioneaza impreuna cu alte criterii, de aceea nu trebuie introdusa o norma stricta.
Conditia ca toti credinciosii sa fie cetateni romani este de asemenea impotriva libertatii de credinta, care include si libertatea de a fi alaturi de semeni de aceeasi credinta cu cetatenie diferita — ori apatrizi. Intr-adevar, libertatea de credinta este garantata persoanelor, nu numai cetatenilor. Mai mult, cetatenia este un raport de drept public/constitutional care se stabileste intre o persoana si statul a carei cetatenie o are, in vreme ce statutul de membru al unui cult reprezinta o relatie de drept privat intre o persoana si acel cult.
Art. 22. Sefii cultelor, precum si mitropolitii, arhiepiscopii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, alesi sau numiti in conformitate cu statutele de organizare ale cultelor respective, sunt asimilati cu demnitarii si recunoscuti in functie, la cererea cultelor, prin decret al Presedintelui Romaniei, in urma constatarii de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a respectarii conditiilor legale. Acestia trebuie sa fie cetateni romani, cu domiciliul stabil in tara.
Cultele religioase pot folosi in activitatea lor si personal de alta cetatenie cu respectarea prevederilor legale.
Asimilarea membrilor ierarhiei cultelor cu demnitarii reprezinta o grava violare a caracterului secular al statului. Demnitarul este persoana care ocupa o demnitate publica, deci exercita o autoritate de stat.
Conditia ca orice membru al ierarhiei cultelor sa fie cetatean roman este de asemenea arbitrara, impotriva autonomiei cultelor. Eventual, se poate introduce conditia ca seful cultului si peste jumatate din organul de conducere suprem — daca exista — sa fie rezidenti romani. (Argumentul in intampinarea acestei cerinte ar fi asumarea de catre stat a finantarii cultelor. Se are astfel grija ca banii preluati de la buget sa se reintoarca la platitorii de impozite).
Eventuala posibilitate a unor ierarhi de a avea cetatenie straina scoate in evidenta inadecvarea tratarii acestora ca demnitari. (Vezi si contradictia cu art. 16 (3) din Constitutie.)
Art. 23. Organizarea de partide politice si sindicate pe baza exclusiv confesionala este interzisa.
Trebuie eliminat deoarece crearea de formatiuni politice sau sindicate sunt deja reglementate prin legi.
Art. 28. Cultele religioase pot folosi in manifestarile si activitatea lor limba materna a credinciosilor. Corespondenta oficiala a cultelor religioase cu Statul se va face in limba romana.
Enuntul doi al articolului trebuie eliminat. Intr-adevar, «corespondenta cu Statul» constituie o formulare stangace: se are in vedere corespondenta cu autoritatile si institutiile publice, dar acestea pot fi si locale. In privinta limbii care poate fi folosita, aceasta rezulta din ansamblul normelor legislative — printre care si legea administratiei publice locale.
Art. 30. Cultele religioase au dreptul sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii de toate varstele, sa asigure invatamantul religios in scolile de stat, asistenta spirituala si de educatie religioasa in unitatile militare, spitale, azile, orfelinate, scoli de reeducare a minorilor si penitenciare, cu respectarea prevederilor legale.
Asistenta religioasa in cadrul Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Ministerului Justitiei, serviciilor de stat specializate in domeniul apararii si sigurantei nationale se asigura de catre capelanii militari in conditiile legii.
Formularea introduce pentru culte drepturi unilaterale in raport cu statul. In plus, proiectul nu tine seama de tendintele actuale de demilitarizare a Ministerului de Interne si a Directiei Generale a Penitenciarelor. Propunem urmatoarea varianta:
«In cadrul activitatii lor, cultele religioase au dreptul sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii de toate varstele. Cultele pot stabili intelegeri cu institutii de stat si cu persoane juridice si fizice pentru asigurarea invatamantului religios in scolile de stat, asistenta spirituala si educatie religioasa in unitatile militare, spitale, azile, orfelinate, scoli de reeducare a minorilor si penitenciare, cu respectarea prevederilor legale.
Aceste intelegeri nu pot incalca libertatea de gandire, de constiinta si credinta a subiectilor.
Asistenta religioasa in cadrul Ministerului Apararii Nationale si serviciilor de stat specializate in domeniul apararii si al sigurantei nationale militarizate se asigura de catre capelani militari.»
Art. 33. La baza raporturilor dintre culte sta spiritul ecumenic, de toleranta si de respect reciproc. In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa.
Daca se doreste referirea numai la relatiile dintre culte — intrucat capitolul are in vedere raporturile dintre culte —, atunci este necesara enuntarea acelorasi principii de la capitolul I privitor la toate organizatiile religioase. In caz contrar, se sugereaza ca respectarea unor astfel de reguli fundamentale ramane obligatorie doar in cazul cultelor.
O alta varianta ar fi sa se faca generalizarea chiar in art. 33, prin referire la organizatii religioase — altele decat cultele recunoscute.
Art. 38. Planurile si programele de invatamant se vor intocmi de catre organele competente ale cultului respectiv.
Planurile si programele de invatamant pentru disciplinele de cultura generala sau de specialitate, de alt profil decat cel teologic, vor fi aprobate de Ministerul Educatiei Nationale. Pentru disciplinele teologice, planurile si programele de invatamant vor fi avizate de catre Secretariatul de Stat pentru Culte.
Secretariatul de Stat pentru Culte nu poate avea statutul de «autoritate de invatamant» in domeniul disciplinelor teologice — analog cu rolul MEN pentru celelalte discipline. MEN ramane singura autoritate de stat competenta in domeniul invatamantului. In plus, s-ar incalca astfel autonomia universitara, consacrata prin Constitutie.
Art. 40. Salarizarea personalului didactic si administrativ din unitatile de invatamant neintegrate in invatamantul de stat se asigura de catre culte, cu o contributie la salariu din partea statului prin Secretariatul de Stat pentru Culte, la cererea cultelor.
Formularea introduce o obligatie directa a statului, de asigurare a unei parti din salariul personalului didactic si administrativ din unitatile de invatamant neintegrate in invatamantul de stat, ceea ce afecteaza caracterul secular al statului roman. Statul poate avea o politica de finantare a cultelor, incluzand activitatile educationale, dar nu sub forma unei obligatii. Faptul este cu atat mai evident cu cat numarul institutiilor de educatie cade in competenta exclusiva a cultelor. Articolul poate avea in vedere (doar) «posibilitatea» acordarii unei contributii de la stat, sau este eliminat, continutul sau fiind reglementat in cadrul prevederilor generale de finantare a cultelor.
Art. 45. Lacasurile de cult, manastirile, cimitirele, asezamintele cultural-bisericesti, unitatile de invatamant, sediile centrale, eparhiale, zonale si locale ale cultelor, sunt scutite de impozite si taxe, potrivit legii.
Dreptul de proprietate asupra lacasurilor de cult, manastirilor si cimitirelor este insesizabil si imprescriptibil.
Scutirea de impozite si taxe reprezinta unul dintre principalele mijloace de sustinere a cultelor de catre stat. Ar fi fost firesc sa se stabileasca in cadrul legii nivelul de scutire, nu sa se faca trimitere la alta lege, care va fi adoptata in viitor, legiferand, o data in plus nesiguranta raporturilor juridice.
In ceea ce priveste nivelul scutirilor de taxe, un principiu care merge in sensul realitatilor societatii de astazi este egalitatea intre asocierile cu caracter laic si asocierile cu caracter religios. Aceasta corespunde, de altfel, naturii seculare a statului roman.
Un proiect de lege recent luat in discutie de catre Ministerul Justitiei defineste, pentru ansamblul organizatiilor neguvernamentale (inclusiv pentru asociatiile si fundatiile «recunoscute de utilitate publica», care ar fi corespondentele cultelor) urmatoarele scutiri:
a) cota zero de taxa pe valoarea adaugata pentru bunurile si serviciile destinate realizarii scopului declarat;
b) scutirea de plata taxelor vamale pentru bunuri dobandite de la persoane fizice ori juridice romane sau straine, prin acte juridice cu titlu oneros ori gratuit, incheiate in tara sau in strainatate, numai daca bunurile astfel dobandite sunt destinate realizarii directe a scopului declarat prin statut;
c) scutirea de plata impozitelor pe cladiri si pe terenurile aferente, aflate in proprietatea acestora;
d) scutirea de taxe pe mijloacele de transport proprii;
e) scutirea de impozite pe venitul agricol pentru terenurile folosite in vederea realizarii scopului declarat prin statut;
f) scutirea de taxe notariale si taxe de timbru;
g) scutirea de taxe pentru afisaj;
h) scutirea de impozit pe profit pentru spectacolele ale caror incasari sunt destinate realizarii scopului declarat prin statut;
i) reducerea cu 25% a impozitului pe dividende, rezultate din activitati economice directe.
APADOR–CH propune acelasi regim de scutiri de taxe pentru culte, ceea ce ar intari legitimitatea scutirilor pentru fiecare categorie de asociere.
Art. 48. Acoperirea cheltuielilor cultelor religioase se realizeaza prin contributii benevole ale credinciosilor, din valorificarea produselor si obiectelor de cult, a tipariturilor confesionale autorizate de cult, din diferite activitati economice, din veniturile bunurilor imobile, din incasarile provenite din vizitarea colectiilor bisericesti si a manastirilor, din ajutoare, legate, donatii, sponsorizari, precum si din contributii de la stat. Veniturile si cheltuielile cultelor religioase vor fi contabilizate si controlate potrivit legii.
Referirea la contributii de la stat ar trebui sa fie conditionata de lege. «Legea» ar fi legea finantelor, care poate introduce diferite solutii: un anume procent din venitul direct al contribuabililor ori un anume procent din buget. In nici un caz nu este fireasca finantarea arbitrara de la guvern, cum se face astazi.
Art. 49. Producerea si valorificarea de catre cultele religioase a obiectelor si bunurilor necesare activitatilor de cult nominalizate potrivit prevederilor legale, sunt scutite de la impozit.
Cultele religioase care au institutii de caritate si asistenta sociala: orfelinate, camine de batrani, cantine etc., sau care sprijina actiunile de caritate sunt scutite de impozit pe acea parte din venitul realizat din activitatile economice destinate sustinerii operelor de binefacere.
APADOR–CH propune eliminarea acestui articol deoarece aspectele fiscale sunt reglementate prin art. 45 din proiect.
Art. 59. Asociatiile religioase care desfasoara activitati de cult dobandesc statutul de persoana juridica numai cu avizul prealabil al Secretariatului de Stat pentru Culte.
Statutul acestor asociatii va cuprinde si doctrina religioasa si formele ei de manifestare.
Statutul de persoana juridica pentru gruparile religioase se obtine pe baza Legii asociatiilor si fundatiilor, nu a legii pentru regimul general al cultelor — care impune si conditiile. Ca urmare, avizul pozitiv al Secretariatului de Stat pentru Culte nu este obligatoriu (cum se sugereaza prin formularea: «Asociatiile… dobandesc statutul de persoana juridica numai cu avizul…»). Articolul trebuie eliminat.
Art. 65. De prevederile prezentei legi beneficiaza exclusiv cultele religioase recunoscute potrivit procedurii mentionate la art. 19 si 20.
De prevederile legii beneficiaza evident si persoanele individuale, si asociatiile si fundatiile religioase pentru ca legea se refera la ele.
Art. 67. Prezenta Lege intra in vigoare la data publicarii ei in Monitorul Oficial. Pe aceiasi data, Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, precum si orice alte dispozitii contrare prezentei Legi, se abroga.
Prezenta lege trebuie sa abroge nu numai Decretul nr. 177/1948, ci si Hotararea de Guvern nr. 2218/1995, care a reluat — in mare parte — prevederile Decretului 177. O alta HG va fi data dupa intrarea in vigoare a prezentei legi, pentru punerea ei in aplicare.
Concluzie
Daca proiectul de lege pentru regimul general al cultelor va fi adoptat cu amendamentele propuse mai sus, se poate considera ca Romania confirma caracterul sau de stat secular definit implicit prin Constitutie. S-ar respecta, la nivel legislativ, libertatea de gandire, constiinta si credinta, statul roman asumandu-si in acelasi timp obligatii substantiale pentru sustinerea vietii religioase.”
B. Minoritatile nationale
In 1998, tema minoritatilor nationale a fost dominata de discutiile in jurul infiintarii unei universitati in limba maghiara, iar ulterior, a unei universitati in limbile maghiara si germana. APADOR–CH a incercat, prin comunicatele sale, sa aduca la cunostinta opiniei publice si a factorilor administrativi si politici implicati datele si principiile pe baza carora s-ar fi putut ajunge la o solutie echitabila. Astfel, la 4 septembrie, asociatia a prezentat observatiile sale pe aceasta tema:
„Miercuri 2 septembrie, Comisia de invatamant a Camerei Deputatilor si-a dat avizul asupra proiectului de modificare a Legii invatamantului, sustinand ca in invatamantul universitar de stat se pot organiza cel mult grupe si sectii in limba minoritatilor. Anterior, liderii politici ai principalelor partide din Romania si Ministerul Educatiei Nationale respinsesera la randul lor posibilitatea unei universitati de stat in limba maghiara.
In legatura cu dezbaterile publice pe aceasta tema, APADOR–CH considera ca Romania este obligata sa actioneze in spiritul Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, adoptat de ONU in 1966 si ratificat de Romania in 1974. Art. 27 al Pactului enunta: «In statele in care exista comunitati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinand acestor minoritati nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, in comun cu ceilalti membri ai grupului lor, propria lor viata culturala, de a profesa si a practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba». In conformitate cu interpretarea Comitetului pentru Drepturile Omului de la Geneva, care examineaza violarile Pactului, art. 27 statueaza un drept al persoanelor apartinand minoritatilor nationale, statul care este parte la Pact avand obligatia de a lua masuri motivate si realiste care vin in intampinarea aspiratiilor lor.
Trebuie mentionat ca maghiarii din Romania reprezinta cea mai numeroasa minoritate din Europa (exceptand tari ale fostului CSI). Aspiratia la institutii proprii de invatamant superior a fost exprimata printr-un referendum intern si prin programele UDMR, formatiune care a primit cvasitotalitatea voturilor populatiei de limba maghiara. Este de notat si existenta unei traditii istorice a invatamantului tertiar maghiar din Transilvania. Ca urmare, APADOR–CH considera ca pozitiile indreptate impotriva posibilitatii de principiu a unei universitati de stat in limba maghiara constituie o violare a spiritului Pactului international cu privire la drepturile civile si politice.
APADOR–CH atrage atentia ca maniera in care liderii politici care au responsabilitatea guvernarii, Ministerul Educatiei Nationale si o parte semnificativa a presei s-au exprimat privitor la cererile minoritatii maghiare reprezinta o revenire in forta la politica nationalista de pana in 1996. O astfel de politica poate pune in pericol procesul de reconciliere dintre minoritatea maghiara si majoritate initiat acum doi ani. Ea poate transforma din nou Romania in teatrul unor tensiuni interetnice, putand oricand degenera in grave tulburari.
Facem un apel catre Parlamentul Romaniei sa revada proiectul legii de amendare si completare a Legii invatamantului, astfel ca in final sa fie adoptata o varianta compatibila cu aspiratiile legitime ale minoritatilor si cu nevoia de pace si prosperitate a intregii societatii romanesti.
ALTE OBSERVATII
APADOR–CH atrage atentia asupra transmiterii, de catre unii oameni politici si demnitari de stat, a unei imagini falsificate asupra institutiilor de educatie in limba materna, in stare sa confuzioneze si sa manipuleze opinia publica. Unul dintre cele mai semnificative documente de acest gen este cel publicat in luna august 1998, de catre Secretariatul de Stat pentru Invatamant Superior si intitulat «Segregarea etnica a invatamantului superior din Romania nu este oportuna». In document se afirma ca «Secretariatul de Stat pentru Invatamant Superior este sistematic confruntat cu insistente solicitari de segregare etnica, in forme institutionale diverse, care, daca ar fi sa fie ierarhizate, merg de la constituirea de sectii si facultati autoadministrate, pe criterii etnice, pana la infiintarea de universitati de stat cu predare in limba maghiara». (Formularile Ministerului Educatiei Nationale se adauga altora de acest gen, precum «federalizarea invatamantului, enclavizare educationala», «dezvoltarea unui invatamant pe baza etnica».) Documentul sustine ca: «trebuie sa se recunoasca cu toata franchetea ca dimensiunile si calitatea invatamantului superior in limba materna, asa cum este organizat astazi in Romania, nu au termene comparabile niciunde, nici in Europa, nici in vreun alt colt din lume». Pentru a clarifica anumite aspecte mai des invocate in dezbaterea publica, APADOR–CH observa urmatoarele:
1) Culpabilizarea minoritatii maghiare si a reprezentantilor ei
Calificarea cererilor minoritatii maghiare, de intemeiere a unei universitati de stat in limba maghiara, drept «segregare etnica a invatamantului», «federalizare a invatamantului», «enclavizare educationala», «dezvoltare a unui invatamant pe baza etnica» etc. reprezinta o culpabilizare a minoritatii maghiare pentru «vina» de a fi solicitat anumite conditii considerate de ea necesare protejarii si dezvoltarii identitatii nationale. Invinovatirea unei comunitati minoritare pentru exprimarea unor idealuri reprezinta un act de ostilitate fata de acea comunitate si o incitare la manifestari sovine fata de ea. Dreptul unei minoritati de a-si face publice idealurile constituie o componenta a dreptului ei la identitate. Nu acest drept poate fi contestat ci, eventual, motivatiile si realismul optiunilor comunitatii.
Trebuie subliniat ca termenii «federalizare» si «enclavizare» nu se aplica in nici un caz activitatilor educationale. Ei definesc raporturi dintre stat si teritorialitate. Termenul «segregare» se refera la educatie numai in cazul violarii unor drepturi, nu in cazul afirmarii unor drepturi. Existenta unor scoli si universitati independente in limba materna nu poate insemna in nici un caz federalizare, enclavizare ori segregare a invatamantului. Putem vorbi despre «invatamant pe baza etnica» numai atunci cand continutul materiilor de invatamant depinde in mod abuziv de natura etno-culturala a minoritatilor si a majoritatii. Singurul act care a reprezentat crearea unui «invatamant pe baza etnica», in Romania, a fost introducerea, prin Legea nr. 84/1995, a disciplinei «Istoria romanilor» in locul «Istoriei Romaniei».
2) Tema standardelor internationale privind invatamantul universitar
in limba minoritatilor
Nu exista document international adoptat de marile structuri interguvernamentale la care a aderat Romania care sa includa, drept un standard, crearea unor universitati de stat in limba materna. De fapt, notiunea de «standard international» in materia invatamantului universitar isi pierde practic sensul. Intr-adevar, standardele internationale reprezinta masuri minime la care sunt obligate statele in scopul asigurarii protectiei (in acest caz a) minoritatilor nationale. Cum problema invatamantului universitar se pune exclusiv in cazul unor minoritati numeroase, cu o cultura dezvoltata, deci numai in cazuri de exceptie, nu poate exista un standard international — de vreme ce acesta se aplica «in general». Din aceasta cauza, in materia invatamantului universitar, dreptul international trebuie invocat sub aspectul spiritului conventiilor si nu al regulilor. Un rol semnificativ il joaca modelele prin care diferite state au rezolvat probleme asemanatoare in conditii apropiate. Modelele nationale nu fac parte din dreptul international dar joaca oarecum loc de «customary law».
3) Spiritul documentelor internationale cu privire la invatamantul universitar
in limba minoritatilor
Spiritul documentelor internationale in aceasta materie este exprimat in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, reprodus mai sus. Exista, pe de alta parte, recomandari in domenii «specializate», sustinute de organizatii interguvernamentale, nu printr-o procedura de validare propriu-zisa ci prin pozitii exprimate sub egida lor de grupuri de experti. Astfel sunt «Recomandarile de la Haga privind drepturile educationale ale minoritatilor nationale» (elaborate sub egida Fundatiei privind Relatiile Interetnice de pe langa Inaltul Comisar privind Minoritatile Nationale/OSCE, 1996). Art. 17 al documentului enunta: «Persoanele apartinand minoritatilor nationale au dreptul de acces la invatamantul tertiar in propria lor limba daca au demonstrat necesitatea lui si daca exista o justificare numerica… Persoanele apartinand minoritatilor nationale pot de asemenea sa urmareasca cai si mijloace de a stabili propriile lor institutii la nivel tertiar». Semnificativ este art. 18: «In situatiile in care o minoritate nationala a mentinut si controlat, in istoria sa recenta, propriile sale institutii de nivel superior, acest fapt va fi recunoscut pentru determinarea modelelor de urmat». De altfel, dreptul la institutiile cu valoare identitara reprezinta o cerinta a tuturor conventiilor internationale dedicate protectiei minoritatilor si transformate de Romania in obligatii juridice.
Mai amintim Recomandarea 1353 a Consiliul Europei privind accesul minoritatilor la invatamant superior, adoptata de Adunarea Parlamentara la 27 ianuarie 1998 care, la art. 6 (iv) sustine: «guvernele trebuie sa recunoasca libertatea fundamentala de a intreprinde studii la nivel superior si a crea institutii cu acest scop; aceste institutii trebuie sa beneficieze de o sustinere oficiala imediat ce calitatea lor a fost recunoscuta — pe o baza nediscriminatorie si echitabila — si s-a stabilit ca exista o cerere reala; limba nu trebuie sa fie un criteriu de recunoastere a institutiilor si calificarilor».
Avand in vedere numarul si dezvoltarea culturii comunitatii maghiare din Romania, se poate afirma ca daca documentele citate nu s-ar aplica in cazul acesteia, atunci ele nu s-ar aplica nici unei alte comunitati din Europa.
4) Exemple privind invatamantul universitar in limba minoritatilor nationale
Cum trateaza alte state minoritatile? Care sunt modelele? Actul Universitatilor din Finlanda, legea fundamentala in acest domeniu, in forma adoptata la 27 iunie 1997, sectiunea 9, alin. 2 enunta: «Limbile de instructie si examinare ale Universitatii din Helsinki, ale Universitatii de Tehnologie din Helsinki, ale Academiei de Arte Frumoase, ale Academiei Sibelius, ale Universitatii de Arta si Design si ale Academiei de Teatru sunt finlandeza si suedeza. Limba de instructie si examinare a Universitatii Abo Academi, a Scolii Suedeze de Economie si Business si a Scolii Suedeze de Asistenta Sociala si Administratie Locala a Universitatii din Helsinki este suedeza.» (Deci in Finlanda exista mai multe universitati mixte si mai multe universitati de limba suedeza pentru circa 285.000 suedezi/5,8% din populatia Finlandei). Invatamant tertiar in limba materna exista si in Tirolul de sud (Italia), pentru vorbitorii de limba germana, in numar de 303.000 (0,5%). In Elvetia traiesc 1,3 milioane (18%) vorbitori de limba franceza si 500.000 (7%) de limba italiana. Acestea sunt limbi oficiale si limbi de educatie universitara. In Canada, in Ontario, unde preponderenta populatiei vorbitoare de limba engleza este covarsitoare (80% dintre cei 6,1 milioane de vorbitori de limba franceza aflandu-se in Quebeck) exista invatamant universitar in limba franceza (University of Ottawa).
Ultimele exemple se refera la state cu sisteme constitutionale diferite (tip federativ). Dar din perspectiva drepturilor minoritatilor nationale, caracterul statului (unitar, federativ) nu are nici o relevanta pentru obligatiile statului de a proteja minoritatile.
Este real faptul ca universitatile multilingve sunt incurajate de multe state. Dar in astfel de universitati, limbilor minoritare li se acorda o atentie speciala. Regulile specifice au in vedere protectia invatamantului in limbile minoritare tocmai pentru ca presiunea asupra minoritarilor este mai mare. Astfel, la Universitatea bilingva din Ottawa (Ontario/Canada — regiune anglofona), membrii Senatului pot comunica in limba pe care o doresc. Toate comunicatele sunt in limbile engleza si franceza. Personalul trebuie sa inteleaga (cel putin) ambele limbi, iar profesorilor li se cere sa fie bilingvi. La Universitatea din Fribourg (Elvetia), rectorii se succed, dupa unul de limba germana urmeaza unul de limba franceza si invers.”
Intrucat campania dusa impotriva universitatii Petöfi-Schiller, ameninta cu crearea unei atmosfere sovine generalizate, APADOR–CH a intervenit din nou, la 20 octombrie, elaborand un comunicat care a devenit subiectul unei conferinte de presa:
„OPINIILE APADOR–CH
CU PRIVIRE LA OPOZITIA UNOR ORGANISME UNIVERSITARE
LA INFIINTAREA UNIVERSITATII PETÖFI-SCHILLER
De mai mult timp, organisme din lumea academica s-au pronuntat impotriva infiintarii unei universitati de stat cu predare in limba maghiara sau in limbile maghiara si germana. Astfel, in luna iunie 1998, Forumul Civic National Roman si-a exprimat opozitia sa printr-o scrisoare deschisa la care au aderat 48 de universitati. In luna iulie 1998, declaratii facute in numele Societatii Romane de Stiinte Fundamentale sustineau ca statul roman nu ar avea nici un interes moral sau material, sa produca specialisti de limba maghiara. In paralel cu aceasta, conducerea Ministerului Educatiei Nationale, in frunte cu ministrul Andrei Marga si secretarul de stat pentru invatamantul universitar, Mihai Korka, a calificat dorinta minoritatii maghiare de a avea o universitate de stat in limba maghiara drept intentie de separare, de enclavizare, declarand aceasta dorinta fara temei si sustinand, impotriva faptelor, ca nicaieri in lume nu exista astfel de universitati.
La data de 15 octombrie, Consiliul National al Rectorilor din Romania a dat publicitatii Hotararea sa, considerand prevederile HG nr. 687/2.10.1998 privind initierea procedurii de infiintare a Universitatii cu limbile de predare in maghiara si germana Petöfi-Schiller ca fiind «in contradictie cu normele constitutionale si alte dispozitii in vigoare privind organizarea si functionarea institutelor de invatamant superior». Mai mult, se afirma ca decizia Guvernului contravine interesului national si normelor internationale, cu implicatii grave «inclusiv in planul securitatii nationale». In sfarsit, tot la mijlocul lunii octombrie, profesorii universitari Viorel Ciobanu, Liviu Pop, Radu Motica si Ioan Santai, decani ai facultatilor de drept din Bucuresti si respectiv, Cluj-Napoca, Timisoara si Sibiu, au dat publicitatii analiza lor privitoare la Hotararea Guvernului nr. 687/1998. Cei patru decani sustin neconstitutionalitatea si ilegalitatea acestei Hotarari printr-o argumentare pe care o vom analiza ulterior.
In legatura cu aceste luari de pozitie ale comunitatii universitare din tara si a conducerii Ministerului Educatiei Nationale, APADOR–CH declara urmatoarele:
1) Cadrul legislativ de protectie a minoritatilor nationale din Romania a fost imbunatatit in prima parte a anului 1997, prin Ordonantele de urgenta nr. 22 si nr. 36, referitoare la drepturi de folosire a limbii materne in administratie si invatamant. Ordonanta de urgenta nr. 36 prevedea si posibilitatea crearii unor facultati si institutii de invatamant superior de stat in limba materna. Ordonantele Guvernului Romaniei de la acea data erau primele masuri ale unei autoritati de stat in favoarea si nu impotriva drepturilor minoritatilor nationale, reduse dupa 1990, fata de perioada anterioara, prin Constitutia adoptata in decembrie 1991 si alte cateva norme juridice, mai ales, prin Legea Invatamantului nr. 84/1995. APADOR–CH si-a exprimat, printr-un comunicat publicat la acea data sustinerea celor doua Ordonante, considerandu-le un act pozitiv in promovarea relatiilor interetnice din Romania.
2) Institutii de invatamant superior in limba materna (Finlanda, Anglia; este de notat si infiintarea primei universitati islamice, in Olanda) au fost create acolo unde exista puternice comunitati minoritare, cu o traditie culturala a carei mentinere si a carei dezvoltare presupun educatia la nivelul invatamantului superior. In modul cel mai evident, comunitatea maghiara din Romania — cea mai numeroasa din Europa, cu exceptia minoritatilor ruse din tarile CSI — face parte din aceasta categorie. Experienta a aratat ca, departe de a separa minoritatea de restul societatii, institutiile in limba materna permit dezvoltarea armonioasa a culturii minoritatilor, contribuind la armonia interetnica generala. Institutiile de invatamant superior numai in limbi materne nu se opun ci sunt complementare universitatilor multiculturale in care linia de invatamant principala se desfasoara in limba oficiala. Acesta este sensul Declaratiei de presa a Inaltului Comisar al OSCE pentru Minoritatile Nationale, Max van der Stoel, din 7 octombrie, care afirma: «Am intampinat cu bucurie… initierea procedurii de infiintare a universitatii de stat multiculturale cu limbile de predare maghiara si germana Petöfi-Schiller. (…) Aceasta formula se aliniaza pe deplin cu tendintele societatilor din ce in ce mai complexe si deschise de a spori sirul alternativelor care asigura optiuni semnificative in domeniul educatiei.» La fel de semnificativa este declaratia din 7 octombrie a Presedintei Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Leni Fisher, in fata celor doua Camere ale Parlamentului: «Am aflat ca pregatirile pentru infiintarea unei universitati multiculturale germano-maghiare sunt intr-un stadiu avansat. Sunt increzatoare ca problemele aflate inca in suspensie vor fi rezolvate in curand.»”
3) APADOR–CH isi exprima surprinderea si preocuparea fata de analiza pe care decanii facultatilor de drept din Bucuresti, Cluj-Napoca, Timisoara si Sibiu au facut-o HG nr. 687/1998. Avem in special in vedere urmatoarele:
(a) Afirmatia celor patru decani potrivit careia «infiintarea unei Universitati maghiaro-germane ar constitui o masura de discriminare raportat la cetatenii romani de etnie romana si la celelalte minoritati» dovedeste o neintelegere a felului in care aceasta universitate urmeaza a fi conceputa. Ea nu este o universitate pentru cetatenii romani de nationalitate maghiara si germana, ci este o institutie de invatamant superior in care studiile urmeaza sa se efectueze in limbile maghiara si germana. Evident, orice persoana, indiferent de apartenenta sa nationala, poate sa urmeze cursurile acestei universitati cu conditia de a cunoaste una din cele doua limbi. Un rationament de genul celui exprimat de decanii facultatilor de drept ar duce la concluzia absurda ca universitatile cu predare in limba romana nu pot fi frecventate decat de persoane de nationalitate romana, cu excluderea cetatenilor romani apartinand minoritatilor nationale. Tot astfel, universitatile/facultatile in limba franceza, engleza — deja existente in Romania — ar fi neconstitutionale intrucat ar incalca acelasi art. 6 din Constitutie.
(b) Aceeasi concluzie arata o gresita interpretare a doctrinei privind discriminarea. Intr-adevar, discriminarea unui cetatean inseamna impiedicarea lui de a se bucura de un drept, sau de o libertate de care se bucura ceilalti cetateni. Introducerea unor masuri speciale destinate asigurarii unei reale egalitati a sanselor nu este considerata, in sensul dreptului international, discriminare. Sunt de mentionat, astfel (i) art. 8 (3) al Declaratiei cu privire la drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice: «Masurile luate de state pentru a asigura aplicarea efectiva a drepturilor stabilite in prezenta Declaratie nu vor fi considerate aprioric contrare principiilor egalitatii continute in Declaratia universala a drepturilor omului.»; (ii) art. 12 (2) al Recomandarii 1201: «Masurile luate cu singurul scop al protejarii grupurilor etnice, al incurajarii dezvoltarii lor corespunzatoare si al asigurarii conditiilor de a li se acorda drepturi si un tratament egale cu cele ale restului populatiei, in domeniile administrativ, politic, economic, social si cultural si in alte sfere nu vor fi considerate ca o discriminare.»; (iii) art. 4 (3) al Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale: «Masurile adoptate in conformitate cu paragraful 2 [privind masurile adecvate de promovare a egalitatii efective a persoanelor apartinand unei minoritati nationale] nu vor fi considerate acte de discriminare.»
(c) In legatura cu enuntul celor patru decani, ca infiintarea universitatii Petöfi-Schiller ar incalca «norma imperativa cuprinsa in art. 12 alin. 2 teza 1 din Legea nr. 84/1995, in sensul ca organizarea si continutul invatamantului nu pot fi structurate dupa criterii exclusiviste si discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic» trebuie observat urmatoarele:
Interdictia din acest text — anume neacceptarea criteriilor exclusiviste si discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic la organizarea invatamantului — nu reprezinta decat transpunerea in cuprinsul Legii Invatamantului a interdictiei de nediscriminare din art. 6 al Constitutiei. Din acest motiv, argumentele prezentate mai sus la punctele (a) si (b) raman valabile: in cazul Universitatii Petöfi-Schiller nu am avea de-a face cu o institutie de invatamant structurata pe criterii etnice (deci exclusivista) si discriminatorii, ci de o forma de invatamant superior la care studiile se vor efectua in limbile maghiara si germana, constituind masuri speciale menite sa protejeze dezvoltarea culturala a minoritatilor maghiara si germana.
(d) Declararea HG nr. 687/1998 drept ilegala pentru ca «se insarcineaza Ministerul Educatiei Nationale… cu declansarea si gestionarea procedurii de infiintare a universitatii» (pozitie asumata si prin semnatura ministrului educatiei nationale din 13 octombrie 1998 in Nota MAE data publicitatii in 14 octombrie 1998) nu are nici un argument. Ea pune in discutie insusi principiul disciplinei guvernamentale, indemnand la contestarea deciziilor Guvernului Romaniei. Intr-adevar, nu exista nici o prevedere in Legea invatamantului, in Legea nr. 88/1993 ori in vreo alta lege care sa interzica MEN sa declanseze si sa gestioneze proceduri de infiintare a unei universitati. Astfel, indisciplina ministrului educatiei nationale nu poate fi motivata de supunerea la o norma juridica superioara hotararii guvernamentale. Este adevarat ca propunerea de catre MEN a membrilor CNEAA — organism care are atributii de autorizare si acreditare —, numiti de catre Parlament, face sa apara un conflict de interese. In acest caz este pusa in discutie o judecata de oportunitate, in nici un caz una de legalitate.
(e) Bazata tot pe o confuzie este si afirmatia celor patru decani, ca investirea Departamentului pentru Protectia Minoritatilor Nationale cu prerogativa de a propune constituirea grupului de lucru — format din functionari ai MEN — si a conducerii provizorii a Universitatii ar incalca flagrant competentele MEN. DPMN nu este decat delegatul Guvernului Romaniei, care, ca si initiator, are tot dreptul de a numi un grup de lucru si o conducere provizorie. Se pune din nou, desigur, in discutie, daca delegarea DPMN cu aceste atributii a fost cea mai buna solutie posibila, dar acest aspect nu este unul de legalitate.
(f) In ceea ce priveste critica impunerii unei obligatii imperative Consiliului National de Evaluare Academica si Acreditare — organism autonom, numit si controlat de Parlamentul Romaniei —, de catre Guvern, privind intocmirea unui raport de evaluare pana la 30 noiembrie, APADOR–CH considera observatia justificata. Dar ea se explica si prin greseala forului legislativ, de a nu introduce prin lege termene pentru rapoartele de evaluare ale CNEAA. Intr-adevar, aceasta omisiune ar permite CNEAA sa devina un organism capabil sa cenzureze, dupa propria vointa, orice initiativa de creare a unei universitati, prin amanarea nedefinita a raportului de evaluare.
In concluzie, analiza profesorilor universitari Viorel Ciobanu, Liviu Pop, Radu Motica si Ioan Santai, decani ai facultatilor de drept din Bucuresti si respectiv, Cluj-Napoca, Timisoara si Sibiu este o suma de erori. Analiza constituie, in realitate, un abuz al statutului profesional, in spatele gravelor vicii de rationament juridic aflandu-se un mesaj politic.
4) APADOR–CH considera ca luarile de pozitie ale comunitatii universitare din tara impotriva Hotararii guvernamentale nr. 687/1998 pot duce la o degradare a mentalitatii publice, cu consecinte a caror gravitate nu poate fi inca evaluata. APADOR–CH insista asupra urmatoarelor:
a) Opozitia la HG nr. 687/2.10.1998 canalizeaza nemultumirile populatiei — in actualele circumstante economice extrem de grele, si cu greutati si mai mari, probabil, in viitor —, spre tensiuni cu caracter etnic. Acest mecanism are consecinte funeste asupra securitatii si a stabilitatii interne. El va duce la mari costuri sociale si va produce o marginalizare a Romaniei in plan international.
b) APADOR–CH este ingrijorata de actuala campanie a comunitatii universitare, de impotrivire la incercarea Guvernului Romaniei de a asigura pacea etnica prin infiintarea unei universitati in limbile maghiara si germana. Aceasta campanie urmareste escaladarea tensiunii interetnice in Romania. Experienta din Iugoslavia a aratat ca din momentul preluarii de catre elitele intelectuale ale majoritatii, a ofensivei impotriva minoritatilor nationale, degradarea raporturilor interetnice evolueaza rapid si abrupt. Astfel, interventia comunitatilor intelectuale din Serbia — scriitori, universitari etc. — impotriva altor nationalitati nu numai ca a contribuit la izbucnirea razboiului, dar a contribuit decisiv la crearea climatului care a permis tragedia. Efectele declaratiilor publice extravagante privind «amenintarea» pe care ar produce-o aspiratiile minoritatilor nationale se vad astazi limpede in Kosovo. In momentul in care asociatiile intelectualilor incep sa practice, asa cum se intampla astazi in legatura cu invatamantul universitar in limba materna din Romania, cea mai fatisa dezinformare, devine aproape imposibil de a mai contracara tendintele care duc la confruntare.
APADOR–CH adreseaza un apel autoritatilor statului sa urmeze politica care duce la pace etnica. Ea subliniaza pericolul extraordinar pe care il contine incercarea unor elite universitare de a insela populatia cu privire la logica si la posibilitatile promovarii drepturilor minoritatilor nationale.”
VIII. LEGISLATIA NONPROFIT DIN ROMANIA
Incepand din octombrie 1997, APADOR–CH s-a implicat in demersurile de modificare a legislatiei care reglementeaza infiintarea, organizarea si functionarea sectorului neguvernamental din Romania. Ratiunea eforturilor de conturare a unui nou cadru legislativ sta in aceea ca sectorul neguvernamental este guvernat de reglementari fie invechite, fie incomplete si nestimulative. Programul „Developing Nonprofit Legislation in Romania”, se deruleaza pe o perioada de doi ani (octombrie 1997–septembrie 1999).
1. Primul demers al APADOR–CH a vizat modificarea Legii-cadru a asociatiilor si fundatiilor. Sectorul neguvernamental din Romania exista si se dezvolta in prezent avand la baza un act normativ din anul 1924, cand conditiile societatii romane erau fundamental diferite de cele actuale.
Au existat incercari anterioare de modificare a Legii 21/1924. Discutiile Forumului Organizatiilor Neguvernamentale, desfasurat in 1994 la Sinaia, au conturat primele principii de amendare a cadrului legislativ. Forumurile ulterioare au hotarat ca, pentru elaborarea anteproiectului Legii asociatiilor si fundatiilor, sa fie creat un grup de lucru format din specialisti juristi si reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale. Grupul de lucru a cuprins reprezentanti ai Centrului de Asistenta pentru Organizatii Neguvernamentale, ai Fundatiei pentru Dezvoltarea Societatii Civile si ai APADOR–CH.
In esenta, anteproiectul de lege care a fost propus introduce o abordare liberala a modalitatilor si procedurilor de constituire a asociatiilor si fundatiilor, a functionarii interne a acestora, precum si a raporturilor cu autoritatile publice. Distinctia fundamentala dintre Legea 21/1924 si reglementarea noua o constituie libertatea mai larga de care se bucura constituentii acestor entitati in privinta asocierii si a modului de structurare interna a raporturilor dintre ei.
Intrucat Ministerul Justitiei a elaborat, paralel, o propunere de modificare a Legii 21/1924, au fost purtate discutii cu reprezentantii Ministerului pentru a se evita prezentarea a doua texte pe aceeasi tema. Discutiile s-au finalizat cu retragerea proiectului initiat de catre minister si cu primirea anteproiectului propus de catre organizatiile neguvernamentale. Pentru prezentarea proiectului a fost organizata o conferinta de presa in care ministrul justitiei a preluat oficial anteproiectul de lege.
2. Un al doilea act normativ de o deosebita importanta pentru dezvoltarea sectorului neguvernamental din Romania este Legea sponsorizarii.
Oportunitatea modificarii cadrului legal in aceasta materie a reiesit din necesitatea crearii unei alternative de finantare a organizatiilor neguvernamentale, deoarece textul anterior de lege nu impulsiona activitatea de sponsorizare, in primul rand pentru ca nu oferea sponsorilor reale stimulente pentru sprijinirea societatii civile. Vechiul text de lege uniformiza nivelul deducerilor fiscale acordate sponsorilor si stabilea o procedura de obtinere a facilitatilor fiscale deosebit de greoaie. In plus, normele de aplicare a Legii sponsorizarii nu faceau decat sa amplifice confuzia asupra conceptelor si a mecanismelor juridice sub care opera actul normativ.
Pentru elaborarea unui text de modificare a Legii sponsorizarii, la initiativa Forumului Organizatiilor Neguvernamentale, a fost creat un grup de lucru format din juristi si din reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale. Reprezentantii APADOR–CH au fost implicati in demersurile de modificare a acestui important act normativ.
Textul propus aduce o modificare de esenta a regimului juridic aplicabil in acest domeniu. S-a realizat corelarea textului Legii sponsorizarii cu propunerea de modificare a Legii asociatiilor si fundatiilor. Au fost grupate in categorii distincte domeniile de activitate care pot fi sponsorizate. S-a prevazut un regim juridic fiscal diferentiat pentru fiecare din aceste categorii, pentru a se directiona suportul financiar catre zone mai slab sustinute financiar.
Obligatiile de publicitate ce revin beneficiarului sponsorizarii au fost sporite prin promovarea cumulativa a numelui, marcii si imaginii sponsorului. Procedura de acordare a facilitatilor fiscale prevazute de lege a fost modificata prin introducerea suspendarii obligatiei de virare la bugetul de stat a sumelor contestate, datorate cu titlu de impozit si de taxe vamale.
Pentru sustinerea anteproiectului de lege a fost creata o coalitie a organizatiilor neguvernamentale. Textul a fost definitivat de acest grup si promovat ca initiativa legislativa a unui numar de 25 de parlamentari din Camera Deputatilor.
La inceputul anului 1998 s-a operat modificarea Legii sponsorizarii in forma unei ordonante guvernamentale, avand continutul propus de reprezentantii societatii civile. Ulterior, textul ordonantei a fost adoptat de Camera Deputatilor si, la sfarsitul anului 1998, se afla in discutia Senatului.
Pentru aplicarea Legii sponsorizarii a fost necesara elaborarea Normelor de aplicare de catre un numar de sase ministere. Deoarece termenul legal de elaborare a normelor de aplicare a legii sponsorizarii nu a fost respectat de ministere, reprezentantii APADOR–CH au redactat un proiect de norme, la cererea si in colaborare cu Ministerul Culturii. Ulterior, proiectul a fost predat Ministerului Culturii si promovat de catre acesta, fiind inaintat spre avizare.
3. Un alt act normativ cu o semnificatie deosebita pentru sectorul neguvernamental este Legea bugetelor locale. Trebuie amintit aici ca, in ce priveste acest act normativ, sectorul neguvernamental nu a avut un demers comun, discutia asupra parteneriatului dintre autoritatile locale si organizatiile neguvernamentale concentrandu-se mai mult pe dispozitiile Legii administratiei publice locale. S-a afirmat, desigur, necesitatea unei Legi a bugetelor locale, insa nu s-a intrat intr-o analiza de fond a reglementarii.
Intrucat in Romania nu exista un precedent legislativ, prima faza de lucru a fost strangerea de documente si texte de legi din diferite sisteme de drept, pentru conturarea unui cadru de discutii. In Parlament a fost depus un proiect de lege care, insa, lasa neacoperita zona posibilitatilor de parteneriat dintre administratiile locale si organizatiile neguvernamentale. Abordarea, in acest context, a fost aceea de discutare si evaluare a initiativei parlamentare si de propunere de amendamente la text.
APADOR–CH a format un grup de specialisti juristi si finantisti care au elaborat opinii scrise asupra proiectului de lege care se afla in Parlament. Au fost propuse amendamente scrise la textul proiectului si au fost depuse la Comisia de Buget-Finante a Camerei Deputatilor. Principala preocupare a fost crearea mecanismelor si a surselor de angajare a unui parteneriat real intre administratie si sectorul neguvernamental, prin respectarea cadrului juridic conturat de Legea administratiei publice locale. Amendamentele propuse au fost prezentate in cadrul unor intalniri avand ca obiect discutarea regimului juridic aplicabil organizatiilor neguvernamentale.
4. Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si Secretariatul de Stat pentru Handicapati au organizat o serie de intalniri cu scopul discutarii problematicii serviciului voluntar in Romania. Reprezentantii APADOR–CH au participat in lunile februarie–martie la intalnirile saptamanale ale grupului de consultare pentru initierea proiectului de lege privind voluntariatul.
Discutiile au conturat necesitatea reglementarii unor aspecte privind munca voluntarului, insa formula de lucru era una greoaie. Ca urmare, Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si Secretariatul de Stat pentru Handicapati au solicitat grupului de specialisti juristi ai APADOR–CH sa propuna un anteproiect de lege care sa fie ulterior preluat si promovat de catre Guvern.
S-a elaborat o prima forma a Legii voluntariatului care a fost prezentata celor doua structuri centrale, iar apoi discutata in cadrul forumurilor judetene ale organizatiilor neguvernamentale. S-a ajuns la obtinerea unor opinii convergente in ce priveste aspectele care necesita sa fie reglementate prin lege.
Anteproiectul de lege privind serviciul voluntar a fost predat Ministerului Muncii si Protectiei Sociale si a primit avizele prealabile de la celelalte ministere cu competenta in domeniu. In prezent, textul se afla in Parlamentul Romaniei, urmand sa intre in dezbaterea Camerei Deputatilor.
5. La inceputul anului 1998, Parlamentul Romaniei a incercat modificarea Ordonantei Guvernului privitoare la taxele vamale, in sensul abrogarii scutirii de taxe vamale a ajutoarelor si donatiilor, cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic, primite de organizatii sau asociatii nonprofit cu caracter umanitar sau cultural, ministere si alte organe ale administratiei publice, sindicate si partide politice, organizatii de cult, federatii, asociatii sau cluburi sportive, institutii de invatamant.
APADOR–CH s-a implicat in demersurile care au fost facute de sectorul neguvernamental pentru mentinerea in vigoare a textului de lege in forma initiala.
Discutiile purtate cu reprezentantii statului si ai beneficiarilor ajutoarelor/donatiilor au subliniat faptul ca, pentru a se stopa abuzul de lege, trebuie nu sa se interzica un anumit tip de activitate, ci sa se sanctioneze cazurile de incalcare a dispozitiilor legale, prin mecanismele de coercitie ale statului. In urma acestor demersuri, autoritatile au abandonat proiectul de modificare a cadrului fiscal vamal.
Programul „Developing Nonprofit Legislation in Romania” al APADOR–CH urmeaza sa se deruleze in 1999 in doua directii principale:
— continuarea demersurilor de adoptare a modificarilor Legii-cadru si
— initierea unei constructii juridice care sa defineasca raporturile dintre sectorul neguvernamental si administratia publica locala.
IX. ALTE ACTIVITATI
In 1998, APADOR–CH a continuat activitatile desfasurate in anii anteriori in urmatoarele domenii:
— oferirea de asistenta celor care utilizeaza resursele centrului de documentare din cadrul asociatiei;
— publicarea „Revistei romane de drepturile omului” si a suplimentelor. In 1998, au aparut doua numere din revista si doua suplimente (Timpul actiunii: protectia drepturilor femeii, ocrotirea copiilor si a tinerilor adulti — culegere de documente si texte elaborate sub egida Consiliului Europei si Continutul si limitele exercitarii drepturilor omului: drepturile omului in lumina Conventiei europene a drepturilor omului si a Constitutiei Romaniei din 1991 — autor: Doina Micu), distribuite gratuit categoriilor profesionale interesate (magistrati, membri ai Parlamentului, avocati, studenti — in principal la drept — organizatii neguvernamentale etc.);
— oferirea de consultatii juridice gratuite in chestiuni privind incalcarea drepturilor omului. Aceste consultatii, care s-au tinut saptamanal, au avut un rol dublu: pe de o parte, de a explica ce inseamna drepturile omului si cum pot fi ele aparate, pe de alta parte, de a selecta cazurile reale de incalcari ale acestor drepturi.
In 1998, activitatile APADOR–CH au fost sprijinite financiar de:
— The Open Society Institute
— Mensen in Nood/Caritas (Olanda)
— Charles Stuart Mott Foundation (SUA)
— Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Franta)
— The German Marshall Fund of the United States
— Phare Democracy prin proiectul „Security Services in Constitutional Democracies”
