condiții în penitenciare – Pagina 2

Articole

Raport asupra vizitei la Penitenciarul Satu-Mare

15/07/2005/în Penitenciare /de Rasista

La data de 15 iulie 2005, două reprezentante APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Satu Mare.Vizita anterioară a avut loc la data de 4 noiembrie 1999.

1. Date generale

Penitenciarul Satu Mare are regim de penitenciar închis. Aici ar trebui să fie încarceraţi doar deţinuţii care execută pedepse privative de libertate de până la 10 ani, dar, datorită „afacerilor judiciare”, se află şi deţinuţi ce execută pedepse de peste 10 ani şi chiar un deţinut condamnat pe viaţă. Penitenciarul primeşte deţinuţi din două judeţe, Satu Mare şi Sălaj, ceea ce explică supra-aglomerarea unităţii.

Lucrările de reamenajare, aflate în curs de desfăşurare la vizita anterioară, au fost finalizate. Sala de sport, două cluburi şi biblioteca au fost date în folosinţă. Spaţiile de plimbare au fost reîmpărţite şi au fost montate băncuţe. Însă, datorită suprafeţei mici a spaţiilor de plimbare în raport cu numărul deţinuţilor, aceştia nu pot practica nici un sport în aer liber. Sala de sport, destul de spaţioasă, este dotată cu aparate de forţă şi 3 mese de tenis de masă. În mod surprinzător, deşi la data vizitei o grupă de deţinuţi tineri se afla în sala de sport, aceştia pur şi simplu stăteau la uşă. Explicaţia a fost că aşteptau un supraveghetor pentru a începe să folosească utilităţile sălii, însă reprezentantele asociaţiei au rămas cu impresia că deţinuţii fuseseră aduşi acolo special cu ocazia vizitei.

Camerele de deţinere au fost recompartimentate şi dotate fiecare cu grup sanitar şi duş. Cu toate acestea, nu toţi deţinuţii pot face duş cu apă caldă datorită sistemului vechi de instalaţii şi numeroaselor infiltraţii prin tavan. De aceea, în continuare sunt folosite duşurile comune, la care deţinuţii sunt scoşi o dată pe săptămână. Doar cei care muncesc la punctele de lucru din afara penitenciarului beneficiază de mai multe băi pe săptămână.

În Penitenciarul Satu-Mare deţinuţii muncesc atât în interiorul penitenciarului( la cusut pantofi – 100 deţinuţi, tâmplărie – 35 deţinuţi, reparaţii capitale şi investiţii -10 deţinuţi, deservire – 31deţinuţi, pază perimetru – 3 deţinuţi, alte activităţi – 7deţinuţi ) cât şi în exterior (activitate zootehnică şi de grădinărit la G.A.Z. propriu – 89 deţinuţi şi la puncte de lucru pentru stivuit cherestea, încărcare mobilă, prepare furaje).

Şi Penitenciarul Satu-Mare, alături de alte 9 locuri de detenţie, are un contract cu firma germană de încălţăminte „Rilug”, pentru care deţinuţii cos pantofi. APADOR-CH apreciază colaborarea sistemului penitenciar cu orice firmă care poate da de lucru deţinuţilor. Persoanele private de libertate au atât o activitate în urma căreia beneficiază de scăderea pedepsei (maxim 7 zile pe lună) cât şi de o sumă de bani lunară (10% din salariul negociat de penitenciar, restul de 90% intrând în bugetul A.N.P.) Dar cel mai important este faptul că deţinuţii au o ocupaţie zilnică, nu doar stau în camere 23 de ore din 24. Deţinuţii cos pantofi în cameră după propriul program. Norma fiecărui deţinut este de aproximativ 50 perechi/zi, iar evidenţa muncii este ţinută de şeful de cameră. Şi deţinutele au posibilitatea de a coase pantonfi, dar sunt puţin interesate deoarece au aceeaşi normă ca a deţinuţilor şi consideră că nu o pot realiza. În schimb, o parte dintre deţinute lucrează la popota cadrelor, sistem contestat de APADOR-CH în repetate rânduri.

Pe baza contractului cu firma „Ergolemn” a fost amenajat şi un atelier de tâmplărie unde se realizează spătare pentru scaune. În atelier erau, la data vizitei, mai mulţi deţinuţi care sculptau spătare sub coordonarea unui maistru din partea beneficiarului. Norma fiecăruia era de 32 bucăţi pe zi, deci aproximativ 640 de bucăţi pe lună. Unii dintre deţinuţi au apreciat norma ca fiind realizabilă, alţii au afirmat că este destul de mare, dar dacă nu o îndeplinesc primesc totuşi şi banii şi „zilele”, reduse proporţional.

2. Condiţii de detenţie

2.1. Efective

La data vizitei, erau 798 deţinuţi: 706 condamnaţi definitiv, 21 condamnaţi în prima instanţă şi 62 arestaţi preventiv. Din total, 751 erau bărbaţi, din care 14 minori, şi 38 femei. Situaţia s-a îmbunătăţit nesemnificativ faţă de 1999 când erau 855 deţinuţi, supra-aglomerarea rămânând, în continuare, o problemă. Conform normei de minim 4 metri pătraţi/deţinut recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii, la Satu-Mare ar putea fi cazaţi doar 241 de deţinuţi, suprafaţa totală a spaţiilor de deţinere fiind de 964 metri pătraţi. Aceasta înseamnă că gradul de ocupare al penitenciarului era de mai bine de 330%. La data vizitei, numărul de paturi instalate era de 717, dintre care 687 în locurile de deţinere şi 30 la infirmerie, deci nici măcar nu se respecta norma de un pat/deţinut.

Numărul personalului operativ era de 122 cadre dintr-un total prevăzut de 133 posturi. Responsabilul cu siguranţa deţinerii a apreciat că ar mai fi necesare aproximativ 50 cadre pentru întreg sistemul operativ, peste locurile prevăzute în schemă. Dar chiar şi aşa, ar reveni mai mult de 4 deţinuţi fiecărui cadru operativ, ceea ce înseamnă că pe fiecare tură, un cadru ar avea în grijă
aproape 13 deţinuţi. APADOR-CH reaminteşte că norma recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii este de un cadru la 5 deţinuţi. La departamentul cultural-educativ pe cele 9 posturi existente erau 8 angajaţi, un post de psiholog fiind neocupat, iar la serviciu medical era un post vacant de medic. Reprezentanţii penitenciarului au afirmat că au o grupă de intervenţie proprie care este folosită în situaţii speciale, dar că membrii acesteia nu sunt „mascaţii” în timpul intervenţiilor.

2.2. Blocul alimentar

În ziua vizitei, meniul era alcătuit din: ciorbă de legume (singura legumă fiind varza) şi fasole cu
carne (carnea era în realitate slănină) la comun, orez cu carne (jumări) pentru cei 70 de deţinuţi cu regim, şi supă de oase şi mazăre cu carne (în realitate şi cu foarte mult orez) pentru cei 9 diabetici şi 8 distrofici. Pentru cină deţinuţii aveau mâncare de cartofi. Pentru acea zi au fost scoase din
magazie 93 Kg. carne de porc, 400gr. carne de vită (pentru deţinuţii musulmani), 38 kg slănină şi 13 kg subproduse. Blocul alimentar prezenta urme de infiltraţii şi necesita reparaţii.

2.3. Activităţi cultural educative

Serviciul cultural-educativ desfăşoară atât programele A.N.P. (cum ar fi clasicul INSTAD, adică programul de carantină) cât şi programe proprii. În luna ianuarie a acestui an a fost finalizat un program de calificare în meseria de bucătar pentru un număr de 6 deţinuţi, iar în luna martie s-a încheiat calificarea a 12 deţinuţi în meseria de tâmplar. Cursurile au fost ţinute de personalul Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, iar penitenciarul a asigurat selecţia participanţilor, informarea acestora şi spaţiul de desfăşurare a cursurilor. La finalizarea cursurilor deţinuţii susţin un examen în urma căruia primesc o diplomă ce le atestă calificarea şi care nu conţine nici o referire la starea de detenţie a absolventului.

Criteriile impuse unui deţinut pentru a participa la un astfel de curs de calificare sunt cele general aplicabile tuturor cursanţilor ANOFM, la care se adaugă cele specifice deţinuţilor:

– să fie condamnat definitiv;

– să fie absolvent a 8 clase;

– să nu fie angrenat în „afaceri juridice”;

– să mai aibă de executat cel mult 9 luni până la eliberarea din penitenciar
(dar nu mai puţin de 6 luni – durata cursului).

APADOR-CH consideră condiţia absolvirii a opt clase excesivă pentru deţinuţi, mulţi dintre aceştia neputând-o îndeplini. În mod normal, orice deţinut care ştie să scrie şi să citescă ar trebui să aibă posibilitatea de a urma un curs de calificare şi de a învăţa astfel o meserie, care să-i fie utilă după liberarea din penitenciar.

În prezent, au mai fost selecţionaţi 14 deţinuţi pentru a urma un curs de calificare în meseria de zidar, dar începerea cursului a fost amânată din lipsa fondurilor AJOFM.

Deţinuţii care nu îndeplinesc condiţiile pentru a urma cursurile de calificare ale AJOFM-ului se pot totuşi iniţia în meseriile de tâmplar şi sculptor în lemn în atelierele penitenciarului şi primesc la liberare o adeverinţă care să le ateste aptitudinile (dar rămân totuşi muncitori necalificaţi). Programul este continuu, iar pentru a participa, un deţinut trebuie să mai aibă 6 luni până la liberare şi să dovedească existenţa unor aptitudini, în urma unei perioade de probă. În prezent, la iniţierea în meserie participă 16 deţinuţi, iar alţi 6, care s-au liberat, au primit deja adeverinţe.

În penitenciar se organizează atât cursuri de şcolarizare intensivă, clasele I-IV (anul acesta au fost 12 absolvenţi), cât şi cursuri cu frecvenţă redusă pentru clasele V-VIII (anul acesta au fost 21 de absolvenţi, dintre care 6 de clasa a VIII-a). Cursurile sunt ţinute prin inspectoratul şcolar de către un profesor al Colegiului Doamna Stanca. Atât diplomele cât şi foile matricole sunt eliberate de această instituţie de învăţământ fără ca pe documente să se menţioneze că respectivele cursuri au fost urmate în penitenciar. La Satu-Mare nu se organizează cursuri de alfabetizare..

Juristul din cadrul departamentul cultural-educativ a desfăşurat pe parcursul a 3 luni, o dată pe săptămână, un curs de educaţie juridică pentru deţinuţi (EDUCOLEX). La acesta se adaugă consiliere juridică pentru deţinuţi, din partea filialei locale a LADO, în 12 domenii. Iniţial programul avea loc de două ori pe săptămână , câte două ore, dar în prezent reprezentanţii organizaţiei neguvernamentale nu mai vin decât de două ori pe lună.

În colaborare cu Serviciului de Reintegrare Socială şi Supraveghere Satu-Mare s-au desfăşurat programele „7 paşi”la care au participat 18 deţinuţi, şi „Managementul furiei”, care se încheiase de numai o săpămână şi la care au participat tot 18 deţinuţi, timp de o lună. Serviciul urma să înceapă un nou proiect de terapie prin teatru în penitenciar, pentru care au fost deja selecţionaţi
8 deţinuţi şi care va dura 3 săpămâni. Pentru toate programele, grupul ţintă l-au constituit minorii şi tinerii.

APADOR-CH apreciază implicarea continuă şi diversă a serviciului în activităţile din penitenciar, acesta fiind unul dintre puţinele cazuri în care reprezentanţii asociaţiei au întâlnit un interes atât de mare al consilierilor de supraveghere şi reintegrare socială pentru munca cu deţinuţii. În general, consilierii plasează activităţile cu deţinuţii pe ultimul loc în lista priorităţilor, rezultatul fiind neglijarea lor, uneori totală.
Cu toate acestea, nici serviciul de reintegrare socială şi nici compartimentul socio-educativ al penitenciarului nu desfăşoară clasicul program de pregătire pentru liberare (PROLIB). Doar o dată
la două luni, un angajat al AJOFM-ului vine în penitenciar şi le vorbeşte deţinuţilor despre ceea ce trebuie să facă pentru a obţine un loc de muncă.

Minorii beneficiază de un program special de menţinere a legăturii cu familia, „Dificil”, în cadrul căruia au loc discuţii pe diferite teme cu privire la familie. Anul trecut, programul cuprindea şi întâlniri lunare între minori şi familiile acestora, în care deţinuţii prezentau un program artistic (recitau poezii). Însă interesul familiilor a scăzut, nu au mai venit la penitenciar, astfel încât întâlnirile au fost abandonate. APADOR-CH consideră binevenită ideea de a organiza întâlniri între minori şi familiile lor. Compartimentul cultural-educativ nu ar trebui pur şi simplu să renunţe la ea, ci să încerce să găsească teme variate şi de interes pentru întâlniri, care să motiveze familiile să vină (recitarea unor poezii, de fiecare dată, nu are cum să fie atractivă) . Tot pentru minori a fost
organizată şi o vizită la Muzeul judeţean cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Ieşirea deţinuţilor din penitenciar la diferite activităţi cultural-educative este o altă ideea bine-venită care, după părerea APADOR-CH, ar trebui extinsă şi la deţinuţii adulţi. Pentru minori s-au mai organizat şi concursuri de cultură generală; câştigătorii au fost recompensaţi cu suplimentarea dreptului la pachete şi vizite. Un alt program numit „Educaţie pentru viaţa de familie”, destinat atât minorilor cât şi celor 76 de tineri, a avut ca temă prevenirea abandonului familial.

Programele destinate femeilor au fost desfăşurate în colaborare cu Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică Satu-Mare: programul de educaţie sanitară EDUCOSAN (timp de 6 luni) şi „Combaterea traficului de carne vie”, acesta din urmă fiind o iniţativă locală. Totuşi femeile cu care au stat de vorbă reprezentantele asociaţiei nu îşi aminteau să fi participat la astfel de programe.

O altă activitate pe teme de sănătate este cea iniţiată de ANP, prin care deţinuţii sunt instruiţi ca formatori pentru alţi deţinuţi, în cadrul programului de prevenire HIV/SIDA. Programul durează 3 luni şi se adresează unor serii de câte 10 deţinuţi. În Penitenciarul Satu-Mare 10 deţinuţi au fost
deja instruiţi despre modalităţile de îmbolnăvire şi metodele de prevenire a infectării cu HIV, urmând ca aceştia să îşi informeze colegii de cameră şi să le prezinte pliantele primite. O nouă serie este în curs de instruire. În urma acestui program un număr de 30 deţinuţi au solicitat săli se facă testul HIV.

Săptămânal, unicul psiholog al penitenciarului (al doilea post este vacant) alocă două ore pentru consilierea individuală a deţinuţilor periculoşi. Ideea de a acorda o atenţie specială acestora este bună, dar două ore pe săptămână pentru mai bine de 20 de deţinuţi periculoşi este prea puţin . Evident, un singur psiholog nu poate face faţă în mod eficient tuturor necesităţilor deţinuţilor. APADOR-CH cere ANP să găsească o modalitate de a angaja cât mai repede al doilea psiholog
pe postul vacant. Dacă angajarea unei persoane nu este posibilă, în condiţiile blocării temporare a tuturor angajărilor în sistemul bugetar, s-ar putea găsi o soluţie de colaborare, cu plata pe oră, aşa cum se practică în cazul unor medici sau profesori.

Persoane din cadrul serviciului cultural-educativ în colaborare cu deţinuţii realizează revista penitenciarului numită „Gândul”, cu un tiraj de 6 exemplare, care poate fi citită la bibliotecă. Penitenciarul are o staţie de radio-amplificare prin intermediul căreia se transmit programe realizate de cadre (nu de deţinuţi, ca în alte penitenciare) şi dedicaţii muzicale, precum şi un sistem de televiziune cu circuit închis care difuzează activităţile realizate în penitenciar. Penitenciarul are abonamente la 3 ziare („Adevărul”, „Jurnalul Naţional” şi „Evenimentul Zilei”), pe care reprezentantele asociaţiei le-au şi găsit în camerele de deţinere.

Pe lângă L.AD.O., penitenciarul mai colaborează şi cu alte organizaţii neguvernamentale: CARITAS ( oferă deţinuţilor cadouri cu ocazia sărbătorilor precum şi haine pentru momentul liberării), Hans Linder (oferă adăposturi temporare pentru persoanele care se eliberează din penitenciar şi nu au unde să locuiască), „Stânca Veacurilor” (program de educaţie civică, o dată la
două-trei luni), Prison Fellowship (educaţie pentru minori, tineri şi femei, de două ori pe lună).

Penitenciarul reînnoieşte anual şi colaborarea cu Facultatea de psihologie Vasile Goldiş, în cadrul căreia 13 studenţi îşi fac practica în locurile de deţinere. Studenţii realizează studii de caz iar 6
deţinuţi sunt subiecţi ai unor lucrări de diplomă.

În privinţa activităţilor religioase, preotul ortodox este prezent la toate serviciile religioase indiferent de cult. APADOR-CH consideră inoportună prezenţa preotului ortodox la astfel de întâlniri şi solicită renunţarea la acest sistem.

2.4. Asistenţa medicală

Doi medici generalişti (din care unul lucrează în baza unui contract de colaborare cu plata cu ora, deoarece postul de medic-şef este vacant), un medic stomatolog şi 6 asistenţi medicali ( 4 asistenţi generalişti, 1 asistent farmacie şi 1 asistent igienă) răspund de sănătatea deţinuţilor. Conform afirmaţiilor administraţiei, cadrele penitenciarului, familiile acestora şi pensionarii sistemului penitenciar au ca medic de familie tot pe unicul medic angajat al penitenciarului. În această privinţă, APADOR-CH doreşte să sublineze că în timpul vizitelor anterioare a reieşit că medicul din penitenciar nu acorda consultaţii numai cadrelor, ci şi judecătorilor de la tribunal şi procurorilor de la parchet. Deşi reprezentantele asociaţiei au primit asigurări că acest sistem nu se mai practică, explicaţiile oferite nu au fost suficient de convingătoare, mai ales că asociaţia a
întâlnit de curând şi alte situaţii asemănătoare (de exemplu, la Spitalul Penitenciar Dej).

Celălalt medic, plătit cu ora, nu are contract cu Casa de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Sigurantei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ), ceea ce înseamnă că nu poate
acorda consultaţii cadrelor şi familiilor acestora, ci numai deţinuţilor. În medie, în fiecare zi sunt consultaţi 50-60 deţinuţi şi 6-7 cadre.

APADOR-CH reiterează că medicii din penitenciar trebuie să se ocupe exclusiv de deţinuţi, nu de cadre şi de familiile acestora sau, şi mai rău, şi de judecătorii, procurorii sau poliţiştii din localitate şi familiile acestora. Cadrele ar trebui să beneficieze de asistenţă medicală în penitenciar numai în situaţii de urgenţă.

Penitenciarul s-a confruntat cu lipsa medicamentelor deoarece, anul trecut, singura farmacie care
a încheiat un contract cu Casa OPSNAJ nu a onorat reţetele pentru că nu i s-au decontat costurile. În prezent, există contracte cu două farmacii şi situaţia s-a ameliorat.

Potrivit medicului angajat al penitenciarului, principala afecţiune de care suferă deţinuţii este „tulburarea de personalitate”, care s-ar manifesta la peste 50% dintre aceştia. Procentul este suprinzător, mai ales că, în timpul vizitei în penitenciar, reprezentantele asociaţiei nu au remarcat ca situaţia să fie mai gravă ca în alte penitenciare. O posibilă explicaţie ar fi că medicul a confundat tulburările de natură psihologică cu afecţiunile psihice, lucru grav pentru o persoană cu pregătire de specialitate.

Medicul a mai susţinut că deţinutele sunt trimise la consulturi ginecologice la spitalul civil, ori de câte ori acestea solicită, însă afirmaţia a fost contrazisă vehement de deţinute, care s-au plâns că sunt ignorate cu desăvârşire. Deţinutele nu îşi explicau acest comportament, cu atât mai mult cu cât medicul este tot femeie.

Cabinetul stomatologic era închis la data vizitei, medicul generalist ne-a precizat că nu se acordă nici un tratament stomatologic, se fac doar extracţii deoarece există o dotare minimă.

În infirmerie se aflau 14 bolnavi de TBC (medicul nu a putut preciza câţi dintre aceştia sunt în TSS; 3 sau 4), 2 hipertensivi, 8 diabetici, dintre care 2 insulino-dependenţi (din nou, medicul era nesigur de cifrele respective), precum şi alţi bolnavi cronici.

În ultimul an, în Penitenciarul Satu-Mare au avut loc două decese: o sinucidere şi un infarct. În cazul sinuciderii (prin spânzurare), care a avut loc în decembrie 2004, a existat o investigaţie a parchetului, care s-a finalizat printr-o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, deşi din puţinele informaţii oferite de cadrele penitenciarului reieşea că decesul a fost suspect (deţinutul nu avea nici un motiv să se sinucidă).
APADOR-CH solicită ANP să-i comunice care au fost concluziile Comisiei mixte de analiză a deceselor din penitenciare în acest caz.

2.5. Vizite, corespondenţă, telefoane

Camera de vizite, unde se primesc şi pachetele pentru deţinuţi, era folosită şi pentru întâlnirile dintre avocaţi şi clienţii acestora. Este drept, masa la care aveau loc discuţiile era plasată oarecum excentric faţă de restul camerei (pe un piedestal), însă confidenţialitatea discuţiilor dintre avocaţi şi deţinuţi nu putea fi asigurată.

APADOR-CH cere administraţiei penitenciarului ca, o dată cu extinderea sectorului vizite (investiţie în derulare), să se asigure condiţiile pentru respectarea confidenţialitatea acestor discuţii, prin amenajarea unei camere speciale.

În privinţa programului de vizite, mai multe deţinute din camera 60 (printre care Popa Ana şi Horvath Lucia) şi-au exprimat nemulţumirea faţă de stricteţea cu care se respecta sistemul programării alfabetice. Deţinutele aveau programată joia ca zi de vizită dar de cele mai multe ori nu puteau fi vizitate de familii într-o zi lucrătoare; vizitele în alte zile ale săptămânii nu le-au fost aprobate, nici măcar cu titlu excepţional. O altă nemulţumire a deţinutelor din aceeaşi cameră este legată de obligativitatea purtării unei basmale albe, atunci când merg la vizită şi, în general, când ies din camere. Explicaţia supraveghetoarei a fost că basmaua face parte din ţinuta de penitenciar şi de aceea purtarea ei este obligatorie. APADOR-CH subliniază că reprezentanţii săi nu au mai întâlnit în nici un alt penitenciar această obligaţie care părea să le deranjeze foarte tare pe deţinute.

APADOR-CH reiterează că deţinutele femei ar trebui lăsate să poarte hainele proprii în special la întâlnirile cu copiii minori. Altfel, există riscul ca aceştia să fie şocaţi şi să păstreze o imagine denaturată a propriilor mame. Or, la Satu Mare, nu numai că nu se ţine cont de acest risc dar se adaugă un element în plus (basmaua) care subliniază starea de detenţie şi sporeşte gratuit disconfortul deţinutelor şi vizitatorilor lor

Deţinuţii au dreptul la o convorbire telefonică, săptămânal, a cărei durată este de 10 minute. În intervalul de 10 minute deţinutul poate vorbi la 2 numere de telefon. Cele 7 telefoane cu cartelă instalate aveau semicabine, ceea ce creează măcar impresia că se respectă confidenţialitatea convorbirilor.

3. Deţinuţi clasificaţi ca având un grad sporit de periculozitate

Potrivit conducerii penitenciarului, peste 20 de deţinuţi erau încadraţi ca periculoşi, la data vizitei. Clasificare se aplică inclusiv pentru „intenţii de evadare” sau „natura faptei”, criterii contestate de asociaţie. În opinia APADOR-CH, principalul criteriu pentru clasificarea unui deţinut trebuie să fie comportamentul din timpul executării pedepsei (pedeapsa în curs, nu una anterioară). Deţinutul Tolvai Jozsef este un exemplu că „natura faptei” nu constituie un criteriu adecvat pentru stabilirea gradului real de periculozitate. El fusese depus în Penitenciarul Satu-Mare din octombrie 2003 şi nu a avut nici un fel de probleme disciplinare. În martie 2005 a fost transferat la Oradea, unde, datorită naturii faptei comise, a fost clasificat drept periculos. La întoarcea în Penitenciarul Satu-Mare, clasificarea a fost menţinută, deţinutul fiind mutat într-o cameră destinată periculoşilor. Este de neînţeles cum acelaşi deţinut, al cărui comportament nu pune probleme şi nu s-a schimbat în timp, a putut fi „nepericulos” 2 ani, iar acum a devenit brusc un pericol pentru alţii. Este, de asemenea, evident că Tolvai a fost în mod nejustificat clasificat din cauza faptei comise, în condiţiile în care comportamentul său este bun. „Cazul” Tolvai arată cât de formală este activitatea comisiilor, atât la clasificare, cât şi la reviziuirea clasificării.

Deţinuţii clasificaţi drept periculoşi sunt ţinuţi în camere separate. Din discuţiile cu unii dintre aceştia (cei de la camera 26) a rezultat că sunt imobilizaţi cu cătuşe simple atât în interiorul penitenciarului când sunt duşi la cabinetul medical, vorbitor sau spre locul de plimbare, cât şi la transportul în afara penitenciarului. Penitenciarul are în dotare „mijloace sigure de imobilizare” (lanţuri) de tip centură, însă acestea nu sunt folosite pentru transportul tuturor deţinuţiilor periculoşi, ci numai al condamnaţilor pe viaţă. APADOR-CH cere din nou ANP să renunţe la folosirea lanţurilor, indiferent de împrejurare, de clasificarea deţinuţilor sau de natura faptei. Conform standardelor europene, imobilizarea deţinuţilor se poate face numai cu cătuşe de mâini şi numai până la calmarea stării de agitaţie. Prin urmare, nici măcar încătuşarea „periculoşilor” sau condamnaţilor pe viaţă nu se justifică dacă aceştia nu se manifestă violent.

4. Concluzii

– În general, condiţiile de detenţie din penitenciar sunt acceptabile deşi sunt necesare reparaţii ale instalaţiilor sanitare şi punerea în funcţiune a duşurilor din sălile de baie aferente fiecărei camere. Blocul alimentar necesită reparaţii capitale şi revizia instalaţiei de aerisire.

– APADOR-CH apreciază implicarea consilierilor SRSS în activităţile cu deţinuţii precum şi eforturile sectorului socio-educativ de diversificare a programelor. Scoaterea deţinuţilor minori din penitenciar pentru a participa la activităţi din afara sistemului ar trebuie continuată şi în alte ocazii decât cele festive. Asociaţia sugerează ca astfel de acţiuni să cuprindă şi deţinuţi tineri sau chiar adulţi, care ar putea fi selectaţi pe baza comportamentului în detenţie.

– APADOR-CH cere ANP revizuirea urgentă a sistemului de clasificare a deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate. Totodată, comisia de disciplină din fiecare penitenciar trebuie să analizeze periodic, cu seriozitate fiecare caz de deţinut „periculos” în parte. Asociaţia este convinsă că audierea acestor deţinuţi în comisii ar evita încadrarea eronată a multora în această categorie. – APADOR-CH cere insistent renunţarea la lanţuri („mijloace de imobilizare sigură”). Folosirea acestora, indiferent de denumire, este în contradicţie cu standardele internaţionale.

– Asociaţia solicită ca toţi deţinuţii şi, în primul rând, deţinutele şi minorii să poarte hainele proprii cu ocazia vizitelor. Si, în nici un caz, nu trebuie adaugate accesorii inutile de genul basmalei obligatorii, care nu fac decât să sporească inconfortul persoanelor private de libertate.

– APADOR-CH cere insistent ca angajaţii penitenciarului să renunţe la serviciile medicale oferite de cadrele medicale din sistem, cu excepţia cazurilor de urgenţă.

Alte
constatări şi recomandări sunt incluse în raport.

Diana Călinescu

Nicoleta Popescu

Raspuns ANP Baia Mare-Satu Mare-Bistrita-2005

Raport asupra vizitei la Penitenciarul Baia Mare

14/07/2005/în Penitenciare /de Rasista

Pe data de 14 iulie 2005, reprezentantele APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Baia Mare, judeţul Maramureş. Vizita precedentă a avut loc în 1999.

Date generale

Penitenciarul a fost trecut la categoria „maximă siguranţă” şi nu mai cazează decât deţinuţi din judeţ. Până acum aproape două luni, penitenciarul acoperea şi judeţul Sălaj
care a fost transferat la Satu Mare.

Ultimele reparaţii capitale la Penitenciarul Baia Mare au avut loc în 1974. De atunci şi până în prezent s-a recurs numai la lucrări curente de întreţinere şi la reparaţii mărunte, din lipsă de fonduri. Conform spuselor directorului, în curând (poate chiar anul acesta sau în 2006), va începe construirea unui nou pavilion de detenţie, cu o capacitate de 720 de locuri. Practic, toţi deţinuţii ar fi mutaţi în „casă nouă” (la data vizitei, numărul total era de 705). Din explicaţiile directorului, reprezentantele asociaţiei au înţeles că fie partea veche, fie cea nouă a penitenciarului ar urma să fie destinată numai celor aflaţi în arest preventiv din judeţul Maramureş, preluându-se din nou şi deţinuţii proveniţi din Sălaj, dar numai pe durata acestei faze a procesului
penal.

Penitenciarul Baia Mare face parte din cele 10 locuri de detenţie care lucrează cu o firmă germană de încălţăminte („Rilug”). Directorul a afirmat că 230 de deţinuţi şi deţinute cos pantofi. Numărul lor scăzuse la 184 la data vizitei asociaţiei deoarece producătorul german intrase în vacanţă.
APADOR-CH consideră binevenită această colaborare între sistemul penitenciar şi firma germană, prin care deţinuţii şi deţinutele câştigă „zile” (adică, în funcţie de numărul de zile lucrate, beneficiază de o scădere a pedeapsei de până la 7 zile pe lună), bani (10% din salariu, restul de 90% intrând în bugetul penitenciarelor) şi, mai ales, au ceva de făcut.

Deţinuţii lucrează în camere, teoretic până la ora 15.00 dar practic, şi după această oră. In fiecare zi, primesc feţe şi tălpi de pantofi pe care le asamblează prin coasere manuală. Norma lor era de 430 de perechi de pantofi pe lună dar de la 1 ianuarie a.c. a crescut la 470. Acelaşi lucru îl fac şi
deţinutele, cu diferenţa că ele pot lucra şi în curtea de plimbare a secţiei iar norma lor este de zece perechi de pantofi pe zi. De notat că deţinuţii şi deţinutele nu sunt
obligaţi să facă această muncă.

Totuşi, asociaţia ridică o problemă ce ar trebui elucidată: deţinuţii şi deţinutele nu semnează nici un stat de plată, nu ştiu ce bani li se cuvin pentru munca prestată şi nu au nici o posibilitate de control asupra sumelor ce li se comunică – la cerere – de serviciul de contabilitate al penitenciarului. Adevărat, deţinuţii şi deţinutele sunt mai interesaţi în
„zile/câştig” decât în bani. Totuşi, cumpărăturile de la chioşcul din incinta penitenciarului – care, în cazul Baia Mare, practică preţuri cam „pipărate”, după spusele deţinuţilor – se plătesc în bani. Abia când fac cumpărături, află câţi bani au în cont.

APADOR-CH cere ANP şi administraţiilor penitenciarelor care au contracte cu firma germană să instituie un sistem prin care deţinuţii şi deţinutele care lucrează pentru firmă să fie informaţi lunar, în scris, cu privire la câştigurile în bani. O altă problemă pe care ANP şi administraţiile penitenciarelor implicate ar trebui să o urmărească este cea a normelor. Reprezentantele asociaţiei au înţeles că partenerul german stabileşte normele zilnice (numărul de perechi de pantofi asamblaţi prin coasere), care deja au crescut, fără consultarea administraţiei penitenciare.

Riscul cel mare este, din punctul de vedere al asociaţiei, ca firma germană să continue să crească norma zilnică iar administraţia penitenciară să nu obiecteze de teamă să nu piardă
contractul, indiferent de consecinţele suportate de deţinuţi.

Penitenciarul Baia Mare a reuşit să asigure locuri de muncă pentru jumătate din numărul deţinuţilor. Pe lângă „Rilug”, deţinuţii mai muncesc în construcţii şi la stivuit cherestea. 44 de deţinuţi lucrează la solarul penitenciarului şi încă 44, la deservire. Ei câştigă doar „zile”, nu şi bani.

Efective

La data vizitei, erau 705 deţinuţi: 625 condamnaţi definitiv, 29, condamnaţi în prima instanţă şi 51 arestaţi preventiv. Din total, 680 erau bărbaţi, din care 33 minori, şi 25, femei. Situaţia s-a îmbunătăţit substanţial faţă de 1999 când erau peste o mie de deţinuţi, însă supraaglomerarea rămâne o problemă. Conform normei clasice de 6 metri cubi de aer/deţinut, la Baia Mare ar putea fi instalate 540 de paturi (la data vizitei erau 942 de paturi din care peste 200 erau neocupate şi aglomerau inutil camerele de detenţie). Prin urmare, gradul de ocupare era de 150%. Pe de altă
parte, recomandarea repetată a Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei este de minimum 4 metri pătraţi/ deţinut.

La suprafaţa totală de detenţie (1200 mp, inclusiv grupurile sanitare) ar fi trebuit cazaţi maximum 300 de deţinuţi. Deci, după acest criteriu, gradul de ocupare este de aproape 250%, fiecărui deţinut revenindu-i sub 2 mp.

202 angajaţi, din care 187 la operativ se ocupă de deţinuţi. Pur statistic, ar însemna o proporţie bună de circa 4 deţinuţi la un cadru. In practică, se lucrează pe ture, ceea ce creşte substanţial numărul deţinuţilor la un supraveghetor. In plus, penitenciarul are un singur doctor care, potrivit unor reguli constant criticate de APADOR-CH, se ocupă şi de cadre şi familiile lor.

Asistenţa medicală

Un doctor (schema prevede doi), trei asistenţi, un farmacist, un stomatolog şi asistentul său se ocupă de sănătatea deţinuţilor (şi cadrelor).

Medicul penitenciarului (Buşcă) este un generalist transferat de la Penitenciarul Aiud cu un an şi jumătate înainte de vârsta pensionării, din motive strict financiare (ca medic-şef la Baia Mare are un salariu mai mare). Conform celor spuse de el, media consultaţiilor acordate deţinuţilor ar fi de 70 pe zi, între orele 10.30 şi 15.30, ceea ce ar însemna o medie de patru minute pe deţinut, evident insuficient. 3 ore pe zi, între 7.30 şi 10.30, de luni până vineri inclusiv, sunt rezervate cadrelor, familiilor acestora precum şi altor beneficiari ai Casei de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Sigurantei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ). Toţi aceştia figurează pe lista de „medic de familie” a unicului doctor al penitenciarului.

APADOR-CH repetă că deţinuţii depind integral de medicii de penitenciar. Ordonanţa 56/2003 le-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a fi consultaţi şi de un doctor din afara sistemului, dar contra plată. Foarte puţini cunosc că au acest drept şi şi mai puţini îşi pot permite o astfel de cheltuială.
Asociaţia consideră nefiresc ca mai mult de o treime din programul zilnic să fie rezervat pentru cadre care ar putea apela la alţi doctori din sistem (clinici sau spitale militare) sau din afara lui. Consultarea personalului de către medicul de penitenciar este justificată numai în cazuri de urgenţă.

Bolile cele mai frecvente la Baia Mare sunt cele ale aparatului respirator (40%). Oarecum surprinzător, în 2005 se înregistrase un singur caz de pneumonie. In legătură cu acesta, s-a ridicat din nou problema încătuşării deţinuţilor bolnavi, atât pe durata transportului cât şi a internării în spitale „civile”. Asociaţia reaminteşte recomandarea insistentă a Comitetului pentru Prevenirea Torturii ca deţinuţii bolnavi să nu fie imobilizaţi cu cătuşe (de lanţuri nici nu poate fi vorba). In cazul unui bolnav agitat care devine periculos pentru alţii sau pentru el însuşi CPT cere să se recurgă la mijloace de imobilizare altele decât cătuşele (de pildă, bandaje elastice).

In opinia medicului, aproape o sută de deţinuţi prezintă tulburări psihice din care 19 au probleme serioase. Singura secţie de psihiatrie din sistemul penitenciar este la spitalul Jilava. Deţinuţii bolnavi ajung, eventual, la acest spital iar după un tratament sumar (în general, sedative) sunt retrimişi la penitenciarul de unde au venit. Evident, o posibilă ameliorare nu poate fi decât temporară, în absenţa unei supravegheri continui şi a terapiilor speciale (inclusiv terapia ocupaţională).

Există şi o doză de nepăsare faţă de deţinuţi şi de problemele lor. Deţinutul Georgel Vereş a făcut zeci de reclamaţii împotriva medicului, cu toate că problema lui ar fi putut fi rezolvată cu puţină înţelegere. In esenţă, deţinutul a fost examinat la Spitalul Militar Cluj iar doctorul de acolo i-a recomandat un medicament (Seroxat) fără a-i elibera şi reţeta. Seroxatul este inclus pe lista medicamentelor cu restricţii iar medicul de penitenciar a refuzat să i-l prescrie, susţinând că aceasta era obligaţia specialistului de la Cluj. In schimb, i-a propus deţinutului să-l transfere la spitalul Jilava ceea ce acesta a refuzat, rămânând cu convingerea că medicul nu vrea să-l trateze. Reprezentantele asociaţiei au înţeles cu greu explicaţiile ezitante şi alambicate ale medicului. Dar şi mai greu este pentru un deţinut să priceapă de ce medicul de penitenciar nu îi dă medicamentul recomandat de un doctor specialist. A rămas neclar motivul pentru care medicul de penitenciar refuza să prescrie Seroxatul: pentru că este pe lista medicamentelor
restricţionate şi se teme de răspundere? Din cauza costului?

Un alt exemplu de nepăsare este cel al deţinutului Teodor Lupuţu, aflat la infirmerie (camera 29). Acesta avea abdomenul foarte umflat şi dureros şi deşi stătea în infirmerie de peste o lună, medicul nu ştia încă de ce suferă deţinutul dar s-a grăbit să dea asigurări că îi va face toate analizele necesare. Reprezentantele APADOR-CH au rămas cu impresia unui dezinteres marcat al
medicului de penitenciar faţă de deţinuţii de care răspunde.

In aceeaşi cameră cu Lupuţu mai erau doi deţinuţi cu situaţii deosebite. In aprilie 2004, Gavrilă Toma, care execută o pedeapsă de 15 ani, a fost călcat pe picior de un alt deţinut. I s-a învineţit degetul cel mare, apoi i-a căzut unghia şi s-a declanşat infecţia. In mai 2004 a fost dus la Spitalul Penitenciar Dej unde i s-a amputat piciorul stâng de la şold. Este imposibil de înţeles de ce nu s-a intervenit medical în timp util pentru a preveni amputarea. Până la un punct, s-ar putea invoca neglijenţa deţinutului dar de când infecţia a luat proporţii apare problema dezinteresului (sau lipsei de profesionalism) a cadrelor medicale din penitenciar. Gavrilă Toma este, desigur, şocat de cele întâmplate, dar nu a învinuit pe nimeni. Ar dori doar o proteză şi, eventual, un însoţitor dat fiind că se deplasează cu foarte mare dificultate şi numai cu ajutorul celorlalţi deţinuţi bolnavi din cameră.

Al doilea caz este cel al deţinutului Gheorghe Feer, care execută o pedeapsă de 17 ani. El a fost operat la gât în 1992 şi i-au fost afectate coardele vocale. Dorinţa lui este să i se monteze un dispozitiv cu ajutorul căruia să poată vorbi (în prezent, scoate doar sunete aproape ininteligibile). Feer mai are o problemă: şi-a pierdut aproape toţi dinţii şi deşi s-a oferit să plătească, cabinetul stomatologic a refuzat să-i facă lucrarea din motive de lipsă de dotare tehnică. Reprezentantele asociaţiei au înţeles că aceasta ar fi o problemă şi pentru alte cabinete stomatologice din penitenciare. Asociaţia propune Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor următoarele variante de rezolvare: a) dotarea unor cabinete stomatologice din sistem cu aparatura necesară pentru lucrări dentare, care ar urma să fie executate contra cost. Deţinuţii care dispun de sumele necesare ar urma să fie transferaţi temporar într-unul din aceste penitenciare; sau b) efectuarea lucrărilor dentare pentru deţinuţii cu posibilităţi financiare la cabinete din afara sistemului. Amprentarea şi fixarea protezelor presupun doar două ieşiri. In schimb, degradarea masivă a danturii – cum este cazul la Feer – este sursă sigură de boli ale aparatului digestiv, pe care sistemul penitenciar
este oricum obligat să le trateze gratuit.

Programul anti-SIDA ce se desfăşoară în întreg sistemul penitenciar nu a dus, până la data vizitei asociaţiei la Baia Mare, şi la rezultate concrete. Nici un deţinut nu s-a arătat interesat să facă testul HIV/SIDA. APADOR-CH a insistat şi de această dată asupra distribuirii prezervativelor pe durata detenţiei (nu cum se întâmplă acum, când deţinuţii primesc prezervative la liberare). Pe lângă riscul transmiterii HIV, la Baia Mare sunt şi 15 deţinuţi bolnavi de lues, toţi transferaţi din aresturile poliţiei. (Persoanele ajunse în aresturi sunt supuse unui examen medical general şi fac doar radiografie pulmonară dar nu şi RBW.)

Activitatea socio-educativă

Prin contrast cu asistenţa medicală, sectorul socio-educativ merită o notă bună, judecând după numărul de programe desfăşurate şi, mai ales, cele iniţiate în afara programelor obligatorii venite de la ANP. O juristă, un asistent social şi o studentă la facultatea de asistenţi sociali, ajutaţi de un agent tehnic se ocupă de cei peste 700 de deţinuţi. Penitenciarul a avut un psiholog care a plecat din România pentru o perioadă, a revenit şi ar dori să-şi reia postul dar toate posturile libere din sistem sunt blocate până la sfârşitul anului.

Diferenţele dintre situaţia la cultural-educativ în 1999 şi cea din 2005 sunt şi de substanţă şi de implicare a personalului. Este drept că unele programe, neschimbate de ani de zile, au primit denumiri cripto-pompoase. De pildă, perioada de carantină de trei săptămâni prin care trec toţi deţinuţii nou-veniţi în sistem, se numeşte acum „Instad” dar conţinutul este acelaşi: analize medicale şi familiarizarea cu regulamentul de ordine interioară. „Conis” este de fapt şcolarizarea (clasele I-IV comasate), iar „Alfaz” – programul de alfabetizare. Staţia de radio a penitenciarului difuzează emisiunea făcută de deţinuţi după acelaşi program ca şi în 1999: o dată pe săptămână – vinerea – timp de o oră şi jumătate. Nu a fost deloc clar de ce nu ar putea creşte frecvenţa şi/sau durata acestor emisiuni.

Alte programe au fost impuse de câţiva ani de ANP : „Educolex” (educaţie pe teme juridice), în desfăşurare, cu participarea a 59 de deţinuţi împărţiţi în 4 grupe; „Educosan” (educaţie sanitară), în desfăşurare pe tema „O viaţă fără droguri”, cu participarea a 40 de deţinuţi; „Educosport” (în principal se joacă fotbal, iar minorii „bat mingea” de patru ori pe săptămână, 30 până la 60 de minute de fiecare dată; s-au organizat deja două cupe de fotbal între camere, iar a treia este în derulare).

Serviciul pentru Reintegrare Socială şi Supraveghere (devenit de curând Serviciul pentru Protecţia Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor) a avut un program cu un titlu cam ciudat – „Educaţie în sprijinul muncii” – pe durata a 3 luni, cu participarea a 29 de deţinuţi.

Un alt program de 3 luni s-a numit „Educaţia bunului cetăţean”. 33 de deţinuţi au învăţat regulile elementare ale unui comportament civilizat.

Deţinutele au beneficiat de un program separat, intitulat „Femeia mileniului” (!), un fel de mixtum compositum ce a inclus de la consiliere familială până la sfaturi cu privire la machiaj, toate binevenite. Deţinutele mai au un program permanent de hobby. După toate aparenţele, în întreg sistemul penitenciar, femeile au acelaşi hobby – cusutul şi tricotatul. Diferă doar regimul „ustensilelor” folosite: în unele penitenciare andrelele şi/sau acele rămân permanent în camere, în altele, se distribuie dimineaţa şi se ridică seara. La Baia Mare, pentru unele deţinute hobby-ul s-a transformat în muncă. Ele cos în continuare, dar pantofi.

Cei 32 de minori au, pe lângă şcolarizare şi educaţia bunului cetăţean, două programe speciale, cu caracter permanent : „Lumea prin ochii noştri” (pictură, desen) şi „Şcoala aşa cum ne place” (discuţii libere de cultură generală).

Progresul în domeniul socio-educativ este evident dar, în opinia asociaţiei, nu reprezintă decât un prim pas. După cum s-a menţionat, unele activităţi de rutină – carantina, alfabetizarea/şcolarizarea
– au devenit „programe” dar conţinutul nu s-a schimbat. Majoritatea programelor se desfăşoară pe durata a 3 luni. Insă practic, aceasta înseamnă cam o oră şi jumătate, maximum două, pe săptămână, deci în total, doar 24 de ore.

Cu excepţia educaţiei juridice şi activităţilor sportive, participarea deţinuţilor la programe este redusă numeric. Pe de o parte, toate activităţile se desfăşoară la club, în principal dimineaţa şi, desigur, ar fi greu de lucrat cu grupuri mari. O posibilitate ar fi ca aceste activităţi să fie organizate şi în alte spaţii. De pildă, într-o cameră de detenţie cu puţini deţinuţi din care să se scoată numeroasele paturi neocupate. Sau în curtea de plimbare, dacă vremea o permite. Sau chiar în spaţiul administrativ, pentru deţinuţii „cuminţi”. Este nevoie şi de mai mulţi angajaţi pregătiţi pentru aceste activităţi. In prezent, există în sistemul penitenciar o mare disproporţie între personalul de pază, siguranţă, escortare şi cel din sectorul socio-educativ. Desigur, executarea pedepsei este prioritară dar reintegrarea în societate şi implicit reducerea riscului de recidivă sunt în sarcina educatorilor. APADOR-CH cere ANP să regândească schema personalului de penitenciar în sensul creşterii cu prioritate a numărului angajaţilor de la sectorul socio-educativ.

Pe de altă parte, este posibil ca deţinuţii să nu fie interesaţi de subiectele propuse. APADOR-CH crede că ar fi utilă şi consultarea lor prin chestionare, sondaje etc., măcar orientativ, pentru viitoare programe.

Pe lângă activităţile organizate de penitenciar, deţinuţii sunt vizitaţi cu regularitate de reprezentanţi ai unor asociaţii sau fundaţii (Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Prison Fellowship, The Family, Institutul Internaţional Biblia din Danemarca) precum şi ai unor culte religioase. In legătură cu acestea din urmă, trebuie precizat că reprezentanţii lor au nevoie de aprobarea Capelanului-şef din cadrul Ministerului Justiţiei pentru a intra în penitenciare. Iar preoţii angajaţi ai ANP – exclusiv ortodocşi – au obligaţia să asiste la întâlnirile reprezentanţilor altor culte cu deţinuţii. APADOR-CH consideră că ambele procedee aduc atingere libertăţii
religioase, care este garantată integral de Constituţie, fără nici o excepţie. La Penitenciarul Baia Mare, preotul ortodox nu asistă la întâlnirile deţinuţilor cu reprezentanţii altor culte. Adică procedează corect. Un alt lucru bun în acest penitenciar este numărul apreciabil al cererilor aprobate de director pentru trecerea unor deţinuţi de la un cult religios la altul (cam 80, dar nu a fost clar pe ce perioadă).

APADOR-CH şi-a exprimat, în mod repetat, dezacordul cu privire la interdicţia schimbării religiei pe perioada detenţiei, sub pretextul stress-ului inerent privării de libertate care i-ar împiedica pe deţinuţi să ia o astfel de decizie „cu capul limpede”. In fapt, interdicţia se datoreşte fricii, nejustificate, a preoţilor ortodocşi de prozelitism.

Camere de detenţie

Minorii (camera 24, 17 deţinuţi la 18 paturi) s-au plâns de calitatea mâncării (ceaiul de dimineaţă este apă colorată şi amară, brânza este este ca o talpă, pastele şi orezul sunt doar fierte, fără nici un gust), de faptul că uneori sunt scoşi la aer doar câteva minute şi, mai ales, că au gândaci în cameră. Ultima dezinsecţie se făcuse în urmă cu mai bine de două luni. In plus, unicul WC era defect iar peste noapte (de la 22.00 la 5 dimineaţa) nu curge nici un strop de apă.

La o cameră de „periculoşi” (în total sunt 17) erau 5 deţinuţi la 15 paturi. Cele 10 paturi nefolosite menţineau senzaţia de supraaglomerare, deşi, evident, în camera respectivă (nr.7) nu era cazul. Cel puţin doi deţinuţi păreau a avea probleme de sănătate mentală pentru că nu înţelegeau
întrebări simple iar răspunsurile lor erau confuze.

La camera 14 (28 de deţinuţi la 39 de paturi) mai toţi au reclamat mâncarea foarte proastă (în ziua vizitei avuseseră ciorbă de varză cu gulii (?) şi fasole „cu pietre”) şi calitatea asistenţei medicale. Carol Gherebeu a spus că varsă tot ce mănâncă şi a arătat o scrisoare medicală datată 15 martie 2005 pe care figura diagnosticul de ulcer duodenal. Doctorul penitenciarului nu a luat în consideraţie actul medical şi nu i-a dat medicaţia adecvată, a susţinut el. Pe lângă aceasta, la ultima ieşire la cabinetul medical au fost 10 deţinuţi care au „beneficiat” de un minut de examinare, fiecare. Iosif Hausi este foarte slab şi crede că suferă de anemie. A cerut în mod repetat să i se facă analizele necesare, dar fără succes.
Camera are un singur WC care era foarte murdar.

Unica sală de baie pentru 4 secţii de bărbaţi (a 5-a este secţia de femei cu sală de baie proprie) are 18 duşuri, evident insuficiente pentru menţinerea unei igiene corporale normale.

Izolarea – neocupată la data vizitei – are trei „paturi” duble suprapuse într-o parte şi trei „paturi” suprapuse de o persoană în cealaltă, toate din piatră (deşi fostul director general al ANP susţinea la începutul lui 2005 că astfel de structuri nu mai există în nici un penitenciar din România). Potrivit cadrelor, trei deţinuţi ar fi fost sancţionaţi cu izolare severă în 2005. APADOR-CH a criticat în mod repetat prevederea din regulament cu privire la ridicarea cazarmamentului (pături, cearceafuri, perne) de la trezire (ora 5.00 dimineaţa) şi până la stingere (ora 22.00). Aceasta înseamnă că deţinuţii de la izolare stau pe piatra goală 17 ore, riscul de îmbolnăvire fiind evident.

Asociaţia cere ANP să dispună urgent desfiinţarea paturilor de piatră din camera de izolare de la Penitenciarul Baia Mare şi să verifice şi situaţia din spaţiile de detenţie similare din alte penitenciare.

La Baia Mare nu se folosesc lanţuri („mijloace sigure de imobilizare”), nu pentru că s-ar încălca standardele europene ci pentru că penitenciarul nu are aşa ceva în dotare.

Secţia a 5-a este destinată exclusiv femeilor şi este formată din 5 camere de detenţie, o sală de baie cu 15 duşuri, o spălătorie şi o curte de plimbare. Din cele 25 de deţinute, 4 erau în arest preventiv. Celelalte 21 – cu condamnări definitive – ar urma să fie transferate la Târgşor, unicul penitenciar pentru femei din ţară. Dar, pe de o parte, la Târgşor este şantier iar pe de alta, unele deţinute au familii în zona Baia Mare, cărora le-ar fi extrem de dificil să parcurgă sute de kilometrii pentru o vizită de una-două ore. De aceea este de preferat ca deţinutele cu familii în zonă să execute pedepsele în Penitenciarul Baia Mare. Insuşi directorul penitenciarului este de acord cu această soluţie pe care o şi aplică.

Ca şi în restul penitenciarului, secţia de femei nu are apă curentă între orele 22.00 şi 5.00 dimineaţa pentru că nu funcţionează hidrofoarele. Nu este clar dacă restricţia vizează şi oraşul, sau unele zone ale sale, sau numai penitenciarul.

Deţinutele sunt scoase zilnic în curte, între o oră şi două ore. Si tot în curte, sau pe hol dacă este vreme rea, se desfăşoară activităţile socio-educative. După cum s-a menţionat mai sus, unele deţinute cos încălţăminte pentru firma germană însă norma de 10 perechi pe zi nu le mai lasă timp pentru alte activităţi. De notat că nici o deţinută nu lucrează la popota cadrelor, practică, din păcate, curentă în alte penitenciare. Pentru a elimina orice suspiciuni, APADOR-CH cere să se renunţe la folosirea deţinutelor la popotă în întreg sistemul penitenciar.

Hrana, vizite, corespondenţă

Meniul la prânz consta din ciorbă de legume pentru toate categoriile de deţinuţi şi felul doi, iahnie de fasole cu carne (pentru cei care muncesc) şi pilaf cu carne la regim. Pentru cei 20 de bolnavi de TBC şi cei 6 diabetici, felul doi era ghiveci cu carne. Evident, carne puţină, mai mult slănină (cu excepţia porţiilor pentru TBC şi diabet) iar pilaful semăna cu ciorba, adică multă zeamă.
Conform registrului, se folosiseră 50 kg de carne de porc (celebra „carne în carcasă”), 9 kg de subproduse şi 31 kg de slănină. Deţinuţii bolnavi de TBC sau diabet au două suplimente zilnice (ouă, brânză). Pentru prima oară de mulţi ani de când vizitează penitenciarele, reprezentantele
asociaţiei au văzut în frigider organe de porc (rinichi, ficat, inimă, în total 23 kg) ce urmau a fi folosite pentru masa de regim din ziua următoare, potrivit celor spuse de şeful blocului alimentar. Au rămas, totuşi, două semne de întrebare: de ce se aduseseră produsele cu o zi înainte şi de ce numai carnea pentru regim?

Bazinele pentru spălat vase erau din ciment vizibil deteriorat şi trebuie urgent înlocuite.

Deţinuţii au la dispoziţie 5 telefoane publice cu cartelă şi două cutii poştale. Nu au existat plângeri cu privire la corespondenţă dar şi la Baia Mare – ca în toate penitenciarele – funcţionează o metodă ciudată: nu se ţine nici o evidenţă a scrisorilor expediate de deţinuţi, care se depun direct în cutia poştală, ceea ce este normal. In schimb, se înregistrează corespondenţa primită (fără a se
citi). Explicaţia ar fi că, în acest fel, deţinuţii nu s-ar mai putea plânge că nu primesc răspunsuri la scrisori pe motiv de cenzură din partea administraţiei penitenciare.

La secţia „vizite”, predarea pachetelor se face printr-un ghişeu plasat oblic faţă de cel la care aşteaptă deţinutul. Pentru a vedea ce primeşte, acesta trebuie să vină la geamul ce separă sala de vizite propriu-zisă de camera de supraveghere. Sigur, distanţa este de doar un metru şi ceva dar nu este deloc clar de ce deţinutul nu ar putea primi conţinutul pachetului prin acest geam în loc să se ducă înapoi la ghişeu.

Concluzii

1. Faţă de 1999, situaţia din penitenciar s-a îmbunătăţit sub aspectul reducerii gradului de supraaglomerare. Insă condiţiile igienico-sanitare lasă, în continuare, de dorit: un WC – uneori defect – şi o chiuvetă pentru aproape 20 de deţinuţi sunt insuficiente pentru menţinerea unei igiene corporale normale. Unica sală de baie cu 18 duşuri nu poate corespunde nevoilor celor 680 de deţinuţi bărbaţi. Se adaugă şi întreruperea furnizării de apă curentă între orele 22.00 şi 5.00 dimineaţa;

2. Asistenţa medicală este nesatisfăcătoare. Pe lângă faptul că singurul medic se ocupă de deţinuţi, de cadre şi familiile lor, plus alţi beneficiari ai Casei de asigurări, există şi un dezinteres evident faţă de primii, cu consecinţe uneori dramatice (a se vedea cazul deţinutului căruia i s-a amputat un picior);

3. Activităţile socio-culturale s-au diversificat substanţial faţă de 1999. Există acum şi implicare din partea personalului de specialitate ale cărui iniţiative trebuie încurajate. Este însă nevoie de o mai judicioasă folosire a timpului de lucru (sunt rare activităţile care se desfăşoară după-amiezele, deşi se lucrează şi în ture de 12 ore) şi de găsirea unor spaţii noi pentru organizarea simultană a mai multor activităţi. Consultarea deţinuţilor cu privire la preferinţe ar putea fi un indicator folositor pentru stabilirea programelor. Dar la fel de important este, în opinia asociaţiei, creşterea numărului de personal prin angajarea unor persoane cu pregătire în domeniul asistenţei sociale;

4. APADOR-CH apreciază faptul că deţinuţii au de lucru prin contractul cu firma germană de pantofi, dar cere ca partenerul străin să nu poată creşte normele decât cu aprobarea expresă a administraţiei penitenciare. De asemenea, deţinuţii şi deţinutele care lucrează – nu numai pentru această firmă – să fie informaţi, de preferinţă în scris, cu regularitate asupra sumelor ce li se cuvin; 5. Asociaţia cere anularea ordinului prin care se interzice deţinuţilor să treacă de la un cult religios la altul, precum şi a dispoziţiei prin care preoţii ortodocşi au obligaţia de a asista la întrunirile dintre deţinuţi şi reprezentanţii altor culte. Alte constatări/recomandări sunt incluse în raport.

Manuela Ştefănescu
Diana Călinescu

Raspuns ANP Baia Mare-Satu Mare-Bistrita-2005

Raport asupra vizitei APADOR-CH la Penitenciarul pentru minori si tineri de la Craiova

01/10/2004/în Penitenciare /de Rasista

1. Pe data de 1 octombrie 2004, două reprezentante ale APADOR-CH s-au deplasat la penitenciarul pentru minori şi tineri (PMT) de la Craiova pentru a face investigaţii extrajudiciare cu privire la incendiul din camera 36, care s-a produs la 24 septembrie a.c. şi care s-a soldat cu moartea a trei deţinuţi minori şi rănirea gravă a altor doi.

APADOR-CH subliniază de la început că este împotriva pedepselor cu
închisoare aplicate minorilor. Dacă au comis fapte penale grave, ei pot
fi sancţionaţi cu punerea sub (strictă) supraveghere sau, în
cel mai rău caz, cu internarea într-un centru de reeducare. Regimul de
penitenciar, în special în România, unde condiţiile de detenţie
sunt departe de standardele europene iar personalul este şi insuficient
numeric şi nesatisfăcător pregătit profesional, nu poate
avea efecte benefice pentru minorii condamnaţi.

Reprezentantele
asociaţiei au mers la Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova
unde au fost internaţi toţi cei cinci deţinuţi minori,
cu arsuri foarte grave, apoi la PMT, unde au discutat cu conducerea actuală,
cu supraveghetori şi cu al şaselea deţinut minor din camera
respectivă, care a scăpat nevătămat. De asemenea, au văzut
camera în care s-a produs incendiul.

2. Din
coroborarea relatărilor, au rezultat următoarele:

2.1. Pachetul
cu articole de îmbrăcăminte al deţinutului minor Ionuţ
Dumitru Pleşa

Ionuţ
Dumitru Pleşa (născut la 8 ianuarie 1987, decedat la Spitalul judeţean
în urma arsurilor), condamnat la 4 ani închisoare cu executare în PMT, primise
un pachet de la familie, ce conţinea, între altele, o pereche de pantofi
sport şi un trening. Conform procedurii, pachetul a fost depus la magazie,
pe numele deţinutului. Insă, dintr-o eroare – afirmă cadrele
– plutonierul de serviciu la magazie a înregistrat coletul pe numele Florea
în loc de Pleşa. Eroarea s-ar fi datorat ortografierii greu
lizibile a numelui destinatarului de către expeditor. Pare totuşi
ciudat că nu numai primele litere (F şi P) au fost confundate ci
mai multe, rezultând două nume diferite. Conducerea PMT a afirmat că
pachetul se afla în continuare, neatins, în magazie.

In dimineaţa
zilei de vineri 24 septembrie, Ionuţ Dumitru Pleşa s-a prezentat
la magazie pentru a-şi ridica obiectele. Răspunsul magazionerului
a fost „nu ai nici un pachet”. S-a verificat fişa personală
a lui Pleşa din care rezulta că minorul primise o pereche de „adidaşi”
în august, pe care îi ridicase deja. Numai că era vorba de un
pachet anterior şi nu de cel expediat în septembrie. Crezând că
obiectele îi fuseseră furate – reclamaţii de acest gen au existat
şi din partea altor deţinuţi din diverse penitenciare – minorul
s-a plâns unui supraveghetor, care l-ar fi asigurat că „se rezolvă”
până la ora 15.00 – 15.30 după unii, până la ora 19.00, după
alţii. Din motive neclare, Ionuţ Dumitru Pleşa nu a mai avut
răbdare şi s-a decis să protesteze.

2.2. Deţinuţii
minori din camera 36

In afara
lui Pleşa, care era reprezentantul camerei (adică „şeful”),
în camera 36 se mai aflau încă 5 minori:

– Constantin
Viorel Stamatie (născut la 1 septembrie 1987, decedat în Spitalul de
urgenţă din cauza arsurilor). Fusese internat la Centrul de reeducare
Găieşti pentru furt şi apoi transferat la PMT Craiova, pe 9
iunie 2004, pentru un alt proces penal aflat pe rol;

– Szasz
Nika Attila (născut la 1 decembrie 1986). Execută o condamnare de
2 ani şi 6 luni pentru furt. A supravieţuit incidentului, dar la
momentul vizitei era încă în stare gravă;

– Marius
Poienar (născut la 23 martie 1987, decedat în Spitalul de urgenţă
în urma arsurilor);

– Florin
Marin Gălan (născut la 25 iulie 1988). Execută o condamnare
de 3 ani şi 6 luni pentru tâlhărie. Ca şi Szasz, a supravieţuit
incidentului, dar la momentul vizitei era încă în stare gravă;

– Constantin
Lucian Mititelu (născut la 18 aprilie 1987). Fusese condamnat la 5 ani
închisoare pentru omor. A scăpat din incendiu cu vătămări
minore, care nu au necesitat internarea. Totuşi, la momentul vizitei,
era ţinut sub observaţie, în infirmeria PMT.

Dintre
toţi, Stamatie avusese cele mai multe probleme disciplinare. In aproape
6 luni cât a fost internat la Centrul de Re-educare Găieşti, a fost
sancţionat de 5 ori: de 4 ori cu „mustrare în faţa colectivului”,
la care se adaugă 3 zile „izolare de colectiv” (adică
mutare în altă cameră). Motivele sancţionării cu mustrare
au fost: distrugerea unui scaun, deţinerea sumei de 100.000 de lei (deţinuţii
nu au voie să aibă bani asupra lor în timpul privării de libertate;
banii deţinuţilor sunt păstraţi în conturi nominale de
către unitate), fumat şi, în sfârşit, ameninţare cu blocarea
uşii de la camera de detenţie. Sancţionarea cu „izolare
de colectiv” s-a datorat faptului că minorul a blocat uşa
camerei în care era cazat. Prin urmare, atât cadrele din PMT cât şi lucrătorii
SIPA (Serviciul Independent pentru Pază şi Antitero – în fapt mult
discutatul „serviciu secret” al Ministerului de Justiţie) ştiau
că Stamatie practicase deja blocarea uşii camerei ca formă
de protest. Mai mult, după transferarea la PMT, minorul a mai primit
două sancţiuni pentru încălcarea regulamentului. Prima sacţiune
a fost aplicată pentru lovirea şi violarea unui alt deţinut
– fapte extrem de grave pentru care, afirmă comandantul actual al PMT,
ar fi fost sesizat parchetul. Trebuie menţionat că, în discuţia
cu psihologul şi cu asistentul social ai PMT cu privire la Stamatie,
nu s-a pomenit nimic despre viol ci doar de lovire. Ulterior, cei doi au confirmat
şi acuzaţia de viol, dar cu jumătate de gură. Reprezentantele
asociaţiei au rămas cu impresia că acuzaţia deosebit de
gravă ar fi fost o exagerare, menită să-l „înveţe
minte” pe recalcitrant. A doua sancţiune i s-a dat pentru „atitudine
necuviincioasă faţă de şeful de tură” şi
datează din 19 septembrie a.c., deci cu doar 5 zile înainte de incendierea
camerei. APADOR-CH consideră că cel puţin 4 din cele 7 pedepse
(în special ultima) au fost aplicate cu prea mare uşurinţă
de cadrele de la Găieşti şi de la PMT. Este posibil ca Stamatie
să fi fost un deţinut-problemă. Dar tocmai de aceea cadrele
de la Găieşti şi de la PMT ar fi trebuit să găsească
metodele potrivite pentru a-l ajuta pe minor. La PMT, singurul „ajutor”
a venit din partea psihologului care ar fi încercat să-l determine pe
Stamatie „să îşi schimbe atitudinea”. Sancţiunile
repetate, mai ales dacă sunt aplicate pentru fapte mărunte, nu pot
avea decât un efect negativ asupra deţinutului minor. APADOR-CH constată
din nou că numai deţinuţii „buni” (care nu crează
probleme cadrelor) sunt antrenaţi în programele/proiectele educative
din sistemul penitenciar iar cei „răi” rămân în camere
23 de ore din 24, fără nici un fel de activitate. Or, normal este
ca aceştia din urmă să beneficieze de mai multă atenţie.
Chiar şi în proiectele desfăşurate de organizaţii neguvernamentale
în penitenciare participă tot deţinuţii selectaţi de administraţia
penitenciară, pe baza aceloraşi criterii.

In afară
de Stamatie, numai Pleşa a mai fost pedepsit o dată, pentru lovirea
unui alt deţinut. Restul minorilor din camera 36 nu aveau rapoarte de
incident.

In aceste
condiţii, nu este greu de imaginat că Stamatie şi Pleşa
erau „durii” camerei 36.

Mai trebuie
reţinut şi faptul că Pleşa îşi exprimase indignarea
cu privire la pachet cu voce tare, în sala de mese, în timpul prânzului. Sigur
că nimeni nu şi-a imaginat amploarea şi natura protestului
dar se putea încerca prevenirea printr-o verificare promptă, în prezenţa
minorului, a existenţei şi traseului coletului. Până la urmă
este vorba de atitudinea de nepăsare şi dispreţ a cadrelor
faţă de deţinuţi şi de problemele lor, mărunte
doar în aparenţă.

2.3. Incendierea
camerei 36

Vineri
24 septembrie, minorii au revenit în cameră după masa de prânz.
Pleşa era extrem de nervos din cauza incidentului de la magazie şi
a decis să protesteze cât mai „spectaculos” cu putinţă.
Foarte probabil, Stamatie i-a sugerat ideea blocării uşii. Nici
unul din ceilalţi patru minori nu s-a opus ideii, sau nu a îndrăznit
să se opună. In jurul orei 14.30, au scos o placă mare de lemn,
ce servea drept cuier şi au pus-o în dreptul uşii de metal (din
păcate, placa s-a potrivit perfect în cadrul uşii), apoi au scos
uşile de la sala de baie şi de la cambuză (o nişă
în care se ţin obiecte personale) şi le-au proptit tot în uşa
de acces. Au dat saltelele jos de pe paturi şi le-au stivuit în dreptul
ferestrei ce ocupă tot peretele dintre grupul sanitar şi cambuză.
Apoi au tras paturile de metal, consolidând „baricada” din dreptul
uşii de acces. Pentru a atrage atenţia cadrelor, au spart toate
geamurile. Imediat, a venit un supraveghetor, a constatat că uşa
camerei era blocată, i-a întrebat pe minori ce revendicări au iar
aceştia i-au răspuns că nu discută decât cu comandantul
(de fapt, directorul). Conform procedurilor, în astfel de cazuri se anunţă
conducerea, au loc „negocieri” cu deţinuţii iar dacă
nu se ajunge la o înţelegere, cadrele pot interveni în forţă.
Supraveghetorul şi-a anunţat colegii şi superiorii (directorul
PMT nu era în penitenciar, el ajungând acolo pe la ora 15.00, după consumarea
evenimentelor), totul durând – susţine el – „un minut”. Când
a revenit în dreptul camerei 36 a auzit ţipete, deoarece minorii dăduseră
foc saltelelor[1], ceea ce l-a determinat să acţioneze
imediat. Minorul Mititelu a susţinut că tot Stamatie ar fi venit
cu ideea incendierii saltelelor şi că iniţial Pleşa s-ar
fi opus, dar ar fi cedat foarte repede. Reprezentantele asociaţiei consideră
că toţi cei şase au fost de acord şi cu blocarea uşii
şi cu incendierea saltelelor, fiind convinşi că vor putea ţine
incendiul sub control. Altfel nu se explică de ce au dat saltelele jos
de pe paturi şi le-au aşezat la fereastră (dacă intenţia
era doar de blocare cu paturile a uşii camerei) şi nici de ce aveau
sticle cu apă de rezervă.

Din cauza
potrivirii perfecte a plăcii groase de lemn în cadrul uşii, tot
ce au reuşit cadrele a fost să o împingă parţial, creând
un spaţiu îngust în formă de „v” prin care care au reuşit
să iasă toţi cei şase minori. Insă, în acelaşi
timp, s-a produs şi fenomenul de „tiraj”, adică, din cauza
curentului între uşă şi fereastră, focul s-a înteţit
iar flăcările, căldura şi fumul şi-au schimat direcţia
spre interiorul camerei. Fumul gros a invadat coridorul şi a intrat şi
în camerele de detenţie învecinate, stârnind panică printre ceilalţi
deţinuţi. Toţi cei din camera 36 au ieşit pe picioarele
lor.Surprinzător, hainele cu care au fost îmbrăcaţi au rămas
intacte, explicaţia – destul de alambicată – fiind că minorii
au fost arşi de căldura extraordinară şi nu de flăcări.
In plus, au inhalat acel fum gros şi fierbinte degajat de bureţii
de plastic din saltele. Potrivit afirmaţiilor conducerii actuale a PMT,
ei au fost duşi imediat la infirmerie de unde s-a solicitat serviciul
de urgenţă Smurd. Intreaga operaţiune de la prima încercare
de deblocare a uşii până la transportarea la spital a cinci din
cei şase minori[2] din
camera 36 la Spitalul judeţean de Urgenţă ar fi durat 15-20
de minute.

2.4. Urmări

După
ce minorii au ieşit din camera 36, cadrele prezente au decis să
îi scoată în curte pe toţi deţinuţii din secţia respectivă
(în total 8 camere). Nu numai fumul care făcea atmosfera irespirabilă
sau panica deţinuţilor au fost determinante ci şi faptul că
luase foc şi instalaţia electrică din camera incendiată,
ceea ce provocase un scurt circuit pe secţie.

Drept
urmare, toţi deţinuţii din secţie au fost scoşi în
spaţiul de plimbare. Directorul PMT, sosit pe la ora 15.00, a dispus
curăţirea imediată a camerei, repararea instalaţiei electrice
şi reintroducerea deţinuţilor în celelalte camere din secţie.
In consecinţă, uşile, cuierul şi bunurile deţinuţilor
din camera 36 au fost scoase pe coridor. S-au folosit un extinctor, un furtun
racordat la o … chiuvetă (reprezentantele APADOR-CH au putut constata
că la etajul unde s-a produs incendiul nu exista hidrant) şi găleţi
cu apă, după care s-a reparat şi instalaţia electrică.

Din cei
cinci minori afectaţi de incendiu, trei au decedat la Spitalul judeţean
de Urgenţă. Ceilalţi doi erau încă în stare gravă,
la momentul vizitei reprezentantelor APADOR-CH.

Ca
urmare a incidentului, directorul Marinel Candidatu a fost demis. Mai exact,
pus la dispoziţia DGP. Maiorul Fulga, şeful Serviciului Pază,
a fost şi el pus la dispoziţia DGP dar a şi fost trimis la
penitenciarul Pelendava. Cinci cadre din PMT vor compărea în faţa
Consiliului de onoare sau de disciplină (nici măcar cei de la PMT
nu ştiau exact). Fostul locotenent-colonel (până la demilitarizare)
Najap, actualul director temporar, a fost sancţionat cu „mustrare”,
pe linie administrativă.

3. Probleme
identificate de APADOR-CH

3.1. Atmosfera
din PMT Craiova

La data
vizitei reprezentantelor APADOR-CH, tensiunea din PMT Craiova era „palpabilă”,
atât între deţinuţi, cât şi între aceştia şi cadre.
Una din cauze, aparent minoră dar foarte importantă pentru deţinuţi,
este teama de îngrădire a trocului, larg practicat în toate penitenciarele
din România dar şi în închisorile din ţări democratice.
Deţinuţii cumpără şi vând orice, acolo unde pot
avea bani asupra lor, sau schimbă orice pe orice, cum se întâmplă
în România, unde nu au dreptul să aibă bani cash. Singura
problemă este ca aceste operaţiuni să fie ţinute sub control.
Altfel, se ajunge la situaţii de criză (bătăi şi
violenţe între deţinuţi) sau chiar la tragedii (cum s-a întâmplat
la PMT Craiova sau la Penitenciarul Iaşi unde, în vara acestui an, a
fost omorât un tânăr de 23 de ani). Trocul nu poate şi nu
trebuie oprit, cel puţin nu atâta vreme cât administraţia penitenciarelor
nu poate asigura deţinuţilor hrană şi îmbrăcăminte
decente, aparate de radio şi televizoare, lenjerie de pat şi obiecte
sanitare absolut necesare etc.

Cea
mai „valoroasă” marfă de schimb rămâne ţigara.
Indiferent de tendinţe europene/restricţii/recomandări, foarte
mulţi deţinuţi sunt fumători. Din păcate, şi
mulţi deţinuţi minori. Toţi cei şase din camera 36
din PMT erau fumători. Reprezentantele APADOR-CH cred că „adidaşii”
şi treningul din coletul lui Pleşa erau monedă de schimb între
deţinuţi, în principal pentru ţigări. De aici, iritarea
lui Pleşacare nu şi-a putut „onora contractul”. Asociaţia
este de acord cu principiul interzicerii fumatului la deţinuţii
minori, dar situaţia reală arată că se creează în
acest fel două mari pericole: a) pentru sănătatea minorilor,
deoarece în lipsa ţigărilor ajung să „fumeze” orice
(cârpe, rumeguş din parchet sau de la uşi şi ferestre, câlţi
din saltele etc.), lucru mult mai nociv decât tutunul propriu-zis; b) pentru
siguranţa deţinuţilor şi a locului de deţinere, pentru
că se acumulează tensiuni ce se pot manifesta violent, cum s-a şi
întâmplat la PMT Craiova.

3.2. Lipsa
unor preocupări reale în domeniul reeducării

După
cum s-a arătat, deţinuţii „răi” sunt, în genere,
neincluşi în programe/proiecte educative. In plus, acestea sunt, de multe
ori, neinteresante şi neatractive, mai ales pentru minori. Organizaţiile
neguvernamentale care desfăşoară proiecte în penitenciare (terapia
prin teatru, proiect GRADO, este un exemplu foarte bun) nu pot suplini absenţa
unor programe permanente, care să antreneze toţi deţinuţii.
Desigur, resursele umane şi materiale de care dispune administraţia
penitenciară sunt reduse dar chiar şi cele care există nu sunt
folosite integral (săli care rămân goale deşi ar putea fi folosite
pentru diverse acţiuni, program de lucru al celor de la cultural-educativ
până la ora 15.00 – prin urmare, după-amiezele nu se organizează
activităţi – plus pauza de prânz de circa două ore, în care
iarăşi nu se lucrează). APADOR-CH solicită DGP restructurarea
întregului program cultural-educativ în sensul folosirii mai judicioase a
spaţiilor, a timpului liber al deţinuţilor şi, mai ales,
a încurajării unor iniţiative ale cadrelor de specialitate care
să facă activităţile mai atractive pentru toţi deţinuţii,
mai ales pentru minori. Fără îndoială, este absolut necesară
creşterea numărului de angajaţi, cu pregătire de specialitate.

La PMT
Craiova există un singur psiholog şi un singur asistent social pentru
cei peste 330 de deţinuţi (peste o sută de minori, restul tineri
– 18-21 de ani, dar şi peste 21). Organizaţia World Vision care
lucrează cu deţinuţii are şi ea un psiholog şi un
asistent social. Dar, evident, patru oameni nu pot lucra efectiv cu 330 de
minori şi tineri. De menţionat că psihologul angajat nu
colaborează cu WV, cel puţin nu pe activităţi concrete.

Mai trebuie
adăugată şi ineficienţa cadrelor de la pază şi
siguranţă dar şi a angajaţilor SIPA (rebotezat DGPA).
Este lucru ştiut că, în toate penitenciarele (foarte probabil şi
în centrele de reeducare) se lucrează cu „sifoane” (informatori
dintre deţinuţi). Dacă practica trocului a scăpat
de sub control, ajungându-se la violenţe aceasta este vina cadrelor
din penitenciar şi DGPA. De altminteri, APADOR-CH a contestat în mod
repetat însăşi necesitatea existenţei SIPA/DGPA, serviciu (devenit
„direcţie” dar cu exact aceleaşi atribuţii) secret
militarizat, a cărui utilitate rămâne un mister.

3.3. Transferarea
temporară a minorilor în penitenciare

Se mai
pune şi problema transferării temporare în penitenciare a minorilor
cărora li s-a aplicat de către instanţă măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare, pe durata
desfăşurării altor procese penale în care sunt implicaţi.
APADOR-CH precizează că transferul se efectuează la penitenciarul
de minori sau adulţi aflat pe raza instanţei de judecată,
iar şederea minorilor poate dura luni de zile. Se întrerupe astfel activitatea
de reeducare din centru (care are regim diferit faţă de penitenciar),
ajungîndu-se chiar la anularea eventualelor progrese ale minorilor. O soluţie
ar fi ca minorii din centrele de reeducare să fie aduşi direct
la instanţe, la data la care au fost citaţi (în prezent, sunt
transferaţi în penitenciarul din raza instanţei pe durata procesului).
Sigur, soluţia presupune eforturi umane şi materiale, dar asociaţia
are convingerea că efectul ar fi benefic pentru minori. O altă soluţie
ar fi strămutarea tuturor proceselor penale cu minori la instanţe
din apropierea centrelor de reeducare. Poate că, la înfiinţarea
viitoarelor tribunale pentru minori se va ţine cont de această posibilitate.

3.4. Eficienţa
SRSS

La fel
de importantă este dezvoltarea Serviciilor pentru Reintegrare Socială
şi Supraveghere (SRSS). In prezent, ele funcţionează doar la
nivel de judeţe şi sunt formate din doi-trei consilieri care, evident,
nu pot face faţă tuturor sarcinilor. Practic, activitatea lor se
rezumă la redactarea rapoartelor solicitate de instanţe şi
supravegherea persoanelor cărora li s-a suspendat executarea în penitenciar
a pedepselor (numai minori şi în număr redus). Implicarea serviciilor
în activităţile de reeducare din centre şi penitenciare este
aproape inexistentă (SRSS Arad este excepţia pozitivă). Dat
fiind că, prin lege, SRSS trebuie să se ocupe şi de deţinuţii
adulţi care le solicită asistenţa pre- şi post-liberare,
APADOR-CH cere Ministerului Justiţiei, în subordinea căruia se află
SRSS, să ia măsuri urgente pentru sporirea numărului de angajaţi
şi pentru asigurarea mijloacelor materiale de care aceştia au nevoie
pentru a-şi face, cu adevărat, datoria. Altfel, sistemul SRSS rămâne
o „bifare pe hârtie” a îndeplinirii cerinţelor standardelor
europene, lipsită de eficienţă.

4.
Probleme concrete cu privire la incendiul din 24 septembrie a.c.

a) Inexistenţa
unor dotări adecvate de prevenire şi stingere a incendiilor la PMT
Craiova

APADOR-CH
consideră inacceptabil faptul că într-un penitenciar în care stau
sute de oameni privaţi de libertate nu există hidranţi şi
furtunuri speciale pe fiecare etaj al spaţiilor de deţinere.
Astfel de echipamente există în şcoli, spitale etc. indiferent
de numărul de etaje al clădirilor respective. Incendiul din camera
36 a fost stins cu un extinctor, un furtun simplu racordat la o chiuvetă
şi găleţi cu apă. Asociaţia cere DGP să analizeze
dotarea cu utilităţi eficiente de stingere a incendiilor a tuturor
penitenciarele. Incidentul de la PMT Craiova a demostrat că dotările
existente sunt insuficiente şi lipsite de eficienţă.

b) Pe
24 septembrie, nu au fost chemaţi pompierii.

Desigur,
instituţii precum penitenciarele nu au obligaţia aceasta, deoarece
se presupune că într-un sistem până de curând militar, există
oameni pregătiţi în caz de incendiu şi, bineînţeles, echipamentele
necesare. Or, s-a dovedit că la PMT nu aceasta era situaţia. Poate
că o intervenţie rapidă a pompierilor, care ar fi acţionat
cu scările din exteriorul clădirii, ar fi limitat – sau evitat –
tragedia. Din dorinţa absolut firească de a salva minorii, cadrele
din penitenciar au forţat uşa de acces şi s-a creat fenomenul
de „tiraj” cu consecinţele cunoscute. În aceeaşi
măsură, cadrele care au intervenit pentru scoaterea minorilor nu
păreau a avea pregătirea necesară pentru a acţiona în
caz de incendiu.

c)
Curăţarea camerei 36

Reprezentantele
APADOR-CH au putut constata la faţa locului că nu s-a procedat
la curăţarea camerei 36 ci la stingerea incendiului, cu mijloacele
precare descrise mai sus. Fumul gros şi foarte nociv invadase şi
coridorul şi camerele de pe secţie, ceea ce a dus la evacuarea deţinuţilor.
In plus, nimeni nu putea pătrunde în camera 36 (singurul care a intrat
câţiva paşi a fost supraveghetorul care a manevrat extinctorul şi
care aproape s-a sufocat), nu se cunoşteau dimensiunile catastrofei şi
ar fi fost, evident, imposibil să se repare instalaţia electrică
(luase foc lampa de neon şi se produsese un scurt circuit datorită
căruia curentul electic era întrerupt pe toată secţia). Chiar
dacă Parchetul ar fi fost chemat imediat, procurorii nu ar fi
putut nici măcar intra în cameră. Singura soluţie era scoaterea
pe coridor a obiectelor care continuau să blocheze uşa de acces,
permiţându-se astfel stingerea focului. De altfel, toate obiectele
(inclusiv îmbrăcămintea pe care o purtau deţinuţii minori)
au fost readuse în camera 36, desigur nu exact pe aceleaşi amplasamente.
Prin urmare, în opinia asociaţiei, acuzaţia de „distrugere
de probe” a fost excesivă. In plus, incidentul a fost reconstituit
pas cu pas, din relatările minorilor supravieţuitori şi ale
cadrelor prezente în acea zi. După ştiinţa asociaţiei,
nu există nici o îndoială cu privire la faptă şi făptaşi.

Fără
îndoială că demiterea directorului şi a ofiţerului
responsabil cu paza şi siguranţa este justificată dar pentru
alte motive, din care multe au fost deja menţionate mai sus.

In
concluzie:

–
Este necesară modificarea Codului penal, în sensul eliminării pedepselor
cu închisoarea pentru minori;

– Trebuie
restructurată şi revizuită întreaga activitate cultural-educativă
din sistemul penitenciar, în primul rând, cea care se adresează minorilor;

– Este
nevoie de o schimbare pe fond a atitudinii cadrelor faţă de deţinuţi.
Orice problemă a deţinuţilor trebuie tratată cu seriozitate,
chiar dacă pare neînsemnată;

– Nu
ar fi deloc binevenită o înăsprire a regimului de detenţie.
Este însă necesar ca administraţia penitenciară să aibă
controlul asupra focarelor de tensiune între deţinuţi;

– Toate
penitenciarele trebuie imediat dotate cu echipamentele necesare unei intervenţii
imediate şi eficiente în stingerea incendiilor. De asemenea, cadrele
din penitenciare trebuie pregătite în mod real în privinţa modului
în care trebuie să acţioneze în momentul producerii unui incendiu.

Manuela
Stefănescu Diana Călinescu

[1] Reconstituirea a demonstrat că o saltea cu burete arde într-un minut
şi 50 de secunde iar temperatura şi fumul degajate sunt insuportabile.
Experimentul a avut loc pe câmp. Camera 36 măsoară cam 24 de m.p.

[2] Constantin Lucian Mititelu a scăpat cu vătămări minore
pentru că s-a întins pe jos, sub unul dintre paturi. Datorită
timpului scurt în care s-a derulat incidentul, fumul şi flăcările
nu s-au întins până la partea inferioară a camerei, astfel încât
nu l-au afectat pe Mititelu. Reprezentantele asociaţiei au putut constata
acest lucru: pereţii camerei erau înnegriţi de fum numai în partea
superioară, culorile iniţiale ale zugrăvelii fiind intacte
până la o înălţime de aproximativ un metru de la sol.

Arhiva tag-ul pentru: condiții în penitenciare

Articole