Arhiva tag-ul pentru: Cristian Panait

Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, a obținut recunoașterea erorii judiciare. Azi își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc la Academia de Poliție.

Daniela Tarău și avocatul Marius Iorga

În februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.

După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.

În interviul ce urmează veți afla cum poți intra nevinovat la pușcărie, cum e viața dincolo de gratii și cum poate fi mai rău după ce ieși din închisoare, stigmatizat permanent pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o.

Procesul: Angajat de probă, suspect de serviciu

Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni.

Rep: „Asociere cu grup infracțional în vederea săvârșirii de înșelăciuni”, a zis procurorul despre angajarea dumneavoastră la firmă. Cum a fost în realitate?

Daniela Tarău: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă.

R: Și cum s-a aflat că era de fapt o țeapă?

D.T.: În august 2000, când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari și două cruci de piatră – unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare de care m-au acuzat și pe mine, deși nu avusesem legătură cu majoritatea  dintre ei.

R: Cu ceva v-au agățat, totuși, cu ce?

D.T.: Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în  Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea.

R: Acum ați mai semna o astfel de chitanță, știind ce ați tras de la ea?

D.T.: Acum nici mama dacă m-ar ruga n-aș mai semna o chitanță ca aia. A fost mult prea mult ce s-a întâmplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată.

R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?

D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.

A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

R: Poate era o tactică?

D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>…

R: Și după cele 5 zile?

D.T.: Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. M-a dus în eroare faptul că procurorul Panait s-a întors de două ori din ușă, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce.

Ancheta: ce se întâmplă când judecătorii dispun fără să fi citit dosarul

R: Și totuși, cât ați stat în arest și pe perioada procesului nu v-a mai întrebat nimeni nimic?

D.T.: În toată perioada asta am dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,… nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: <îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă>. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.

Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Mă socoteau pericol concret pentru ordinea publică.

R: Înțeleg că o eroare petrecută în acea perioadă a fost descoperită de avocatul dumneavoastră abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Vi se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când ați fost trimisă în judecată ați fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei. Cum de nu a remarcat asta nimeni la vremea respectivă?

D.T.: La început mi-a fost adusă la cunoștință infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, un singur act material, în dauna părții vătămate Gori Veronica. Toți ceilalți aveau înșelăciune în forma continuată, în dauna mai multor persoane. Dar în rechizitoriu s-a adăugat și în dreptul meu forma continuată a infracțiunii, pe deasupra, cu altă mașină de scris.  În rechizitoriu se vede asta, că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când se modifică ceva în acuzare trebuie să-ți aducă la cunoștință. Niciun moment nu am fost anunțată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materială, uneori se întâmplă, dar aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația mea juridică. Mi s-a pus în sarcină că aș fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica.

Viața în arestul Capitalei: 8 luni fără să vorbească sau să-și vadă părinții și copilul

R: Cum a fost viața în arest?

D.T.: Nu am vorbit deloc cu părinții sau copilul (care avea 8 ani atunci) în cele 8 luni cât am stat în arestul Capitalei. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.

Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Am văzut documentele multora – așa devii specialist în drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta.

Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl să nu mă prindă cu spumă pe mine, camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera de zece persoane trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne.

Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă ați ști câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de… Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate și dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.

Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă. Sutien, curea șireturi – toate erau obiecte interzise. E greu să mergi fără șireturi. După un timp înveți, însă, niște lucruri și ce să ceri de acasă.

Apoi umilința cu ținuta de arest, niște uniforme imense de parcă toți am fi fost obezi, și care stăteau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai în fața instanței. Erai în boxă, erai arestat, mai apăreai și cu uniforma aia… erai deja etichetat vinovat.

Dar pe mine nu mă interesa atunci decât să demonstrez că sunt nevinovată, nu că mă tratau ei degradant și inuman. Deși ulterior am înțeles că puteam să reclam și asta la CEDO. Însă cumva mi se părea că e normal ca pușcăria să nu fie un pension, doar că eu nu aveam ce să caut acolo.

Condamnarea: când dosarul pleacă prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni

R: Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei. Cum ați primit sentința?

D.T.: Nu a fost surprinzătoare, după ce procesul se derulase cum am spus. Eram o cantitate neglijabilă. Am intrat la grămadă. Nimeni, cu excepția câtorva magistrați, nimeni nu a sesizat nimic în neregulă în cauza mea. Nici inculpații, niciunul nu spune că aș fi făcut ceva, unul dintre ei spune că Tarău nu a avut nicio legătură. Asta a fost poziția lor permanentă. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea.

R: După proces ați schimbat arestul cu penitenciarul Rahova. A fost altfel?

D.T.: După arestul Capitalei, mutarea în Penitenciarul Rahova mi s-a părut raiul pe pământ. Nu văzusem soarele de opt luni de zile. Aici am început să mă bucur de beneficiile unui condamnat – vizite, pachete, telefonul lunar, activități, acces la televizor – am descoperit că există și oameni în sistem, de la care poți primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, m-a ajutat să găsesc un act care-mi lipsea din dosar, în lupta mea de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalți. Umilințele nu au dispărut, însă. Uneori parcă voiam să îmi dea cineva o palmă decât să mă umilească. Tot timpul m-am gândit că perioada asta de timp aș fi putut să mă transform într-un monstru.

Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit.

R: Tot la Rahova erați și când a murit tatăl dumneavoastră. Dar nu ați știut decât multe luni mai târziu, pentru că familia a vrut să vă cruțe, mai ales că fiind de fapt în arest preventiv nu aveați voie să ieșiți din închisoare ca să mergeți la înmormântare. Bănuiesc că a fost frustrant.

D.T.: Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25. Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius, băiatul meu de 8 ani, la vizită la Rahova. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei în felul ăla decât faptul că am stat atâta acolo degeaba.

R: În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăției, ci pentru că două instanțe separate au decis să nu vă mai prelungească arestul. Ce se întâmpla cu condamnarea de 3 ani și 3 luni, totuși?

D.T.: Făcusem apel și la sentința prin care fusesem condamnată la 3 ani și 3 luni, dar procesul se derula în aceeași manieră. La Tribunalul București și la Curtea de Apel contestasem două decizii de prelungire a arestului. Ambele sentințe de eliberare au venit în aceeași zi. Una dată de judecătorul Marius Sega și una de Viorica Costiniu. Mi-au dat drumul cu obligația de a nu părăsi localitatea și a continuat judecarea apelului. În final am rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalți inculpați au rămas condamnați la 4 și 6 ani cu executare. Am făcut din nou recurs, pentru că eu nu cerusem o pedeapsă mai mică, ci achitarea. Nu am avut succes și din 2 decembrie 2003 am rămas definitiv cu tinicheaua de coadă, obligată să merg lunar la poliție, timp de 6 ani, și să fac frumos ca un infractor care dorește să se îndrepte.

R: Cum a fost revenirea în satul natal?

D. T.: Groaznic. În comunitatea aia restrânsă, în sat, oamenii te evită și te izolează. După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo.

R: V-ați găsit de lucru?

D.T.: Legal nu. Lunar mă prezentam la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spun că mă străduiesc să fiu un cetățean model și să-mi văd de treabă. Nu mă angaja nimeni, din cauza cazierului, deci eram silită să muncesc la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”. Din 2003 până în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.

Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro…. Iar în cercul de prieteni făcut ulterior … am omis… Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.

Citiți mâine partea a doua a interviului, în care veți afla ce s-a întâmplat după ce a câștigat la CEDO, și ce piedici i-a mai pus sistemul în cale până în martie 2015, când a achitat-o definitiv de învinuiri.