Raportul de activitate al APADOR-CH – 2006

Introducere

Anul 2006 a stat sub semnul aderării României la Uniunea Europeană, fiind crucial pentru adoptarea de noi reforme la nivel legislativ şi pentru implementarea legislaţiei în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene. Situaţia drepturilor omului nu a cunoscut schimbări majore, cu câteva excepţii la nivel de reglementare.

De exemplu, în privinţa libertăţii de exprimare, anul 2006 a adus mult dorita dezincriminare a insultei, calomniei şi defămării ţării şi a naţiunii[1]. Primele două infracţiuni menţionate au fost folosite de nenumărate ori pentru a reduce la tăcere ziarişti incomozi sau a le crea dificultăţi, prin declanşarea unor procese penale împotriva lor, care s-au finalizat în multe cazuri cu condamnări şi obligarea la plata de daune morale, uneori în cuantumuri exagerate.

De asemenea, în anul 2006 s-a adoptat o nouă lege de executare a pedepselor privative de libertate, care a intrat în vigoare în luna octombrie. La nivel de reglementare, aceasta aduce progrese evidente în privinţa sistemului de executare a pedepselor, apte să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie din România. Din acest punct de vedere anul 2007 va fi foarte important pentru a evalua efectele practice ale adoptării noilor reglementări.

În privinţa Codului penal, situaţia din 2005 a rămas neschimbată: Codul penal din 1968, în vigoare, a fost din nou amedant (în două rânduri), în timp ce intrarea în vigoare a codul adoptat în anul 2004 a fost încă o dată suspendată (până la 1 septembrie 2008). În acelaşi timp Ministerul Jutiţiei a lucrat la un alt nou cod penal, dublat de un nou cod de procedură penală, dar proiectele nu au fost finalizate până la sfârşitul anului.

În 2006 au existat şi iniţiative legislative care pun în pericol drepturile şi libertăţile civile. Un exemplu elocvent este proiectul legii cultelor, devenit lege în decembrie 2006, care impune condiţii draconice pentru înfiinţarea de asociaţii religioase şi mai ales pentru recunoaşterea cultelor religioase şi aduce atingere libertăţii de expresie prin interzicerea ofensei la adresa simbolurilor religioase. În ciuda protestelor unor organizaţii neguvernamentale şi a recomadărilor Comisiei de la Veneţia, proiectul a fost adoptat cu o largă majoritate de Parlament şi promulgat de Preşedintele României la sfărşitul lunii decembrie 2006.

Un alt exemplu îl constituie pachetul de legi din domeniul securităţii naţionale promovat de Administraţia Prezidenţială în aprilie 2006, fără ca această autoritate să aibă drept de iniţiativă legislativă. În urma criticilor exprimate, cele patru legi din acest pachet au fost amendate de Guvernul României, dar până la sfărşitul anului proiectele de legi respetive nu au fost trimise spre dezbatere în Parlament.

***

Prezentul raport cuprinde activităţile desfăşurate de APADOR-CH în anul 2006 şi comentarii generale cu privire la domeniile de interes ale asociaţiei: cadrul legislativ cu impact asupra drepturilor omului, activitatea poliţiei, monitorizarea condiţiilor de detenţie, accesul la informaţiile de interes public şi transparenţa decizională în administraţie, libertatea de conştiinţă. De asemenea, în raport sunt prezentate o serie de cazuri starategice susţinute de APADOR-CH în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg în scopul de a determina modificări ale legislaţiei sau ale practicilor din România în domeniile de interes ale asociaţiei.

I. CADRUL LEGISLATIV

Dintre cele 517 de legi, 136 de ordonanţe de urgenţă şi 64 de ordonanţe adoptate în anul 2006, sunt de menţionat ca relevante pentru consolidarea statului de drept şi problematica legată de drepturile omului:

– Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, protocol adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, cu privire la interzicerea generală a discriminarii;

– Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Era o lege (de) mult asteptata, care a înlocuit o reglementare desuetă, veche de 37 ani, respectiv Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Încă din 2005, APADOR-CH a contribuit în mod substanţial la îmbunătăţirea şi finalizarea proiectului de lege, înainte de introducerea şi adoptarea sa în Parlament în 2006. O bună parte din sugestiile concrete ale asociaţiei se regăsesc în noua lege intrată în vigoare în noiembrie 2006. Prin acest act normativ, regimul de executare a pedepselor a devenit mai elastic, mai apropiat de cerinţele moderne în materie; spre exemplu regimul de executare a măsurilor privative de libertate a fost nuanţat pe patru nivele: regim de maximă siguranţă, regim închis, regim semideschis, regim deschis. Dispoziţii similare privind regimul de executare au fost introduse în Codul penal prin art. I pct. 18 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi. Trebuie adăugată şi contribuţia directă a asociaţiei la pregătirea şi elaborare a două Ordine ale ministrului, unul cu privire la asistenţa religioasă în penitenciare (care se aplică deja), celălalt vizând asistenţa medicală asigurată persoanelor în detenţie în sistemul penitenciar (la sfârşitul anului 2006 documentul era în curs de finalizare la Ministerul Justiţiei).

– Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi. Prin art.I pct. 56 din lege au fost abrogate mai multe articole din Codul penal: art. 205 (insulta), art. 206 (calomnia), art. 207 (proba verităţii), art. 2361 (defăimarea ţării sau a naţiunii). Abrogarea acestor infracţiuni a fost cerută în mod repetat, timp de mai mulţi ani, de presă şi de organizaţiile neguvernamentale şi a constituit o preocupare constantă a APADOR-CH. Cu toate acestea, modificarea repetată a vechiului Cod penal nu este o soluţie de durată. Nici. Varianta susţinută de APADOR-CH este adoptarea unui nou Cod penal, împreună cu un nou Cod de procedură penală.

– Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Asociaţia a formulat unele obiecţiuni înainte de adoptarea legii, care, din păcate, îşi păstrează actualitatea. Ele privesc, printre altele menţinerea posibilităţii de supraveghere a persoanelor chiar şi în situaţia în care acestea nu au săvârşit o faptă penală, ci doar “pregătesc” săvârşirea ei. Termenul de “pregătire” este vag, ambiguu şi permite încălcări substanţiale ale dreptului la viaţă privată. Mai mult, legea a dublat, de la 24 la 48 de ore, durata pentru care o persoană poate fi suprvegheată fără autorizaţie de la judecător. De asemenea, nu s-a prevăzut nici o limitare a acestei măsuri, care poate fi repetată, practic, la nesfârşit. Obiecţiunile s-au referit şi la introducerea articolului care prevede posibilitatea folosirii ca probă în proces a înregistrării convorbirilor dintre avocat şi client; prin aceasta a fost încălcată în mod vădit Legea nr. 51/1995, cu modificările ulterioare, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial nr. 45/2005. De asemenea, obiecţiile au privit şi restrângerea dreptului câştigat de avocat şi consacrat de varianta precedentă a Codului de procedură penală de a asista, în cursul urmăririi penale, la efectuarea oricărui act de urmărire penală; în actuala varianta, după modificarea Codului de procedura penală, avocatul nu mai poate asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, ci numai la cele care implica audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului.

– Legea nr. 371/2006 pentru modificarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Legea de modificare a extins sfera autorităţilor/instituţiilor publice care intră sub incidenţa Legeii nr. 544/2001 şi la anumite categorii de societăţi comerciale. Pe de altă parte, a fost adăugată o nouă excepţie de la liberul acces la informaţii, constând în protejarea dreptului de prorprietate intelectuală sau industrială. În iunie 2004, APADOR-CH a avut o întâlnire cu iniţiatorul propunerii legislative de modificare (un deputat), căruia i-a prezentat lista de amendamente proprii la Legea nr.544/2001, printre care se afla şi exitenderea sferei de aplicarea legii.

-Legea nr. 380/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Legea de modificare a inclus în mod explicit contractele de achiziţii publice în categoria informaţiilor de interes public care se comnică din oficiu.

Ambele modificări ale Legii 544/2001 au fost cerute şi susţinute de APADOR-CH încă din 2005. Trebuie precizat că asociaţia mai are în vedere şi alte modificări ale acestei legi, pe care le va promova în funcţie de circumstanţe, prin intermediul diverşilor factori de decizie.

-Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Această lege înlocuieşte o reglementare veche de 58 ani (!), Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase. Legea reprezintă un progres evident faţă de reglementarea anterioară, dar cuprinde şi multe dispoziţii criticabile. Raportul dintre stat (Ministerul Culturii şi Cultelor) şi cultele religioase este dominat de prea mult formalism, cu tendinţe accentuate de natură adminstrativă. Condiţiile impuse pentru recunoaşterea cultelor şi asociaţiilor religioase sunt extrem de restictive (de exemplu, pentru ca o asociaţie religioasă să fie recunoscut drept cult, trebuie să aibă adeziunea a cel puţin 0,1% din populaţia României – în prezent aproximativ 22.000 de persoane – şi să fi activat ca asociaţie religioasa pentru cel puţin 12 ani în România; asociaţiile religioase trebuie să aibă cel puţin 300 de membri, faţă de 3 membri cât sunt necesari pentru înfiinţarea unei asociaţii, potrivit dreptului comun). De asemenea, art. 13 alin. 2 din lege (“În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”) are o redactare cel puţin nefericită, prin largheţe, fiind adoptat în ciuda protestului exprimat la nivelul societăţii civile, la care s-a raliat şi APADOR-CH, protest generat de temerea justificată că un astfel de articol va îngrădi în mod serios libertatea de exprimare.

Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2006, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi – neadoptate în anul 2006 – care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului.

Spre exemplu, în luna martie 2006, APADOR-CH a formulat observaţii şi comentarii cu privire la Proiectul legii privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de control al averilor şi de verificare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor (devenit ulterior proiectul legii privind Agenţia Naţionala de Integritate, cunoscut opiniei publice drept proeictul „Legii ANI”).

APADOR-CH şi-a exprimat dezacordul faţă de prezenţa în proiectul de lege a unor reglementări care încalcau, în mod vădit, drepturile omului. Exemple: introducerea percheziţiei domiciliare în materie civilă, dar cu o altă denumire: cercetare locală; îngrădirea accesului la justiţie (decizia prin care se constata conflictul de interese şi decizia prin care se constata cazul de incompatibilitate puteau duce nemijlocit la sancţionarea, destituirea sau eliberarea din demnitate sau funcţie, fără a putea fi atacate în justiţie); lipsa de garanţii procedurale suficiente pentru a împiedica hărţuirea unei persoane sub pretextul desfăşurării activităţii de control (durata cercetării nu avea o limită clară, putându-se prelungi pe o durată nedefinită; reluarea cercetării se putea face oricând, deşi, chiar când este vorba de infracţiuni – cele mai grave fapte ilicite – legea penală prevede un termen de prescripţie a răspunderii, cu consecinţa de a nu permite hărţuirea).

Marea majoritate a obiecţiunilor au fost avute în vedere de iniţiator la redactarea unei noi versiuni a proiectului. APADOR-CH a participat la întâlniri organizate atât de ONG-uri, cât şi de Ministerul Justiţiei pentru a dezbate acest proiect de lege, în diferitele sale variante, ocazii cu care au fost acceptate şi obiecţiile pe care le-a formulat cu privire la constituţionalitatea măsurii confiscării averii, în măsura în care nu se dovedeşte clar caracterul ilicit al dobândirii sale.

În luna aprilie 2006, APADOR-CH a avut o primă reacţie cu privire la Proiectul Legii privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice (transpunerea în legislaţia internă a Directivei nr. 98/2003/EC privind reutilizarea informaţiilor din sectorul public, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L345/31.12.2003).

APADOR-CH a atras atenţia Guvernului că Directiva amintită a fost preluată mecanic în cuprinsul proiectului de lege privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice şi nu a fost corelată cu dispoziţiile din dreptul intern privind liberul acces la informaţiile de interes public (Legea nr. 544/2001), cu consecinţa inducerii în opinia publică a ideii că informaţiile de interes public nu vor mai putea fi obţinute decât după plata unei taxe.

APADOR-CH a cerut Guvernului să respecte şi să reafirme în proiectul de lege privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice principiile prevăzute în Legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, potrivit cărora obţinerea informaţiior de interes public este liberă, ceea ce presupune, printre altele, accesul gratuit şi necondiţionat de vreojustificare la informaţiile de interes public. În acest sens, era absolut necesar să se delimiteze clar în proiectul de lege faza obţinerii informaţiilor de interes public, care este supusă în continuare Legii nr. 544/2001 de faza reutilizăriiinformaţiilor din instituţiile publice, care este ulterioară şi distinctă de obţinerea informaţiilor. Deşi proiectul a fost criticat de numeroase organizaţii neguvernamentale, a fost totuşi adoptat de către Parlament în procedură de urgenţă, în septembrie 2006. Preşedintele României a cerut reexaminarea sa, iar iniţiatorul proiectului de lege (Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor) a organizat o serie de consultări pe această temă. APADOR-CH a participat la toate întâlnirile organizate, formulând observaţii şi propuneri; la finele lunii octombrie 2006, asociaţia a prezentat inţiatorului propuneri scrise de modificare a proiectului, care detaliau principiile expuse în aprilie 2006 şi discutate ulterior. Pâna la finele lui 2006, proiectul de lege nu intrase în procedul de dezbatere parlamentară.

Pachetul de legi privind siguranţa naţională şi serviciile secrete

Legea siguranţei naţionale nr.51/1991, în vigoare şi în prezent, a fost adoptată cu câteva luni înaintea primei Constituţii de după decembrie 1989 şi conţine unele prevederi care intră în contradicţie cu garanţiile constituţionale şi, începând din 1993, şi cu Convenţia Europeană privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Cu toate acestea, interesul puterilor legislativă şi executivă faţă de modificarea Legii siguranţei naţionale a fost extrem de scăzut. Pe baza acestei legi nedemocratice, s-au emis, între 1992 şi 1998, legile ce reglementează încă organizarea şi funcţionarea serviciilor “secrete” (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Transmisiuni Speciale) precum şi ordinele privind structurile informative din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei.

A. Proiectele elaborate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)

La începutul anului 2006, CSAT a recurs la o procedură nu doar neuzuală ci şi neconstituţională pentru a-şi promova un pachet de patru legi privind securitatea naţională şi serviciile “secrete”. CSAT, care nu are drept de iniţiativă legislativă, a trimis Parlamentului cele 4 texte intitulate “propuneri de proiect” şi i-a cerut opinia. Niciuna din cele patru “propuneri” nu fusese prezentată public. In urma numeroaselor proteste din partea unor organizaţii neguvernamentale şi a unei veritabile campanii de presă, Parlamentul a hotărît să nu examineze “propunerile” înaintate de CSAT. In această situaţie, CSAT a solicitat Guvernului să analizeze pachetul de legi, să şi-l asume şi să-l retrimită Parlamentului ca iniţiativă legislativă proprie. Totodată, cele patru proiecte au fost făcute publice, la data de 18 aprilie 2006. Este vorba despre Legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii naţionale, Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (SRI), Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE) şi Statutul ofiţerilor de informaţii.

APADOR-CH şi-a exprimat public opiniile asupra proiectelor, insistând asupra ameninţărilor la adresa drepturilor civile şi libertăţilor fundamentale[2]. In rezumat, obiecţiile asociaţiei se referă la următoarele aspecte:

1. Propunerea de proiect privind Legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi siguranţei naţionale

Propunerea conţine definiţii super-cuprinzătoare ale ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, posibilităţi multiple de activităţi şi personal “sub acoperire”, secretizarea a absolut tot ce ţine de informaţii, contrainformaţii şi securitate şi, în plus, un pseudo-control atât la nivelul legislativului cât şi al puterii judecătoreşti. Singura instituţie cu puteri depline asupra serviciilor “secrete” este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării căruia i se subordonează Comunitatea Naţională de Informaţii şi care, la rândul său, cuprinde toate “autorităţile informative” (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Transmisiuni Speciale, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă).Un lucru grav este menţinerea actualelor reglementări în materia autorizaţiei de supraveghere a unei persoane pe o durată iniţială de 6 luni urmată de prelungiri nelimitate a câte 3 luni fiecare. Imbunătăţirea referitoare la emiterea autorizaţiei de către un judecător, după ce cererea a trecut prin filtrul procurorului, este cu totul nesemnificativă deoarece acesta nu are acces la informaţiile, datele, documentele ce determină un serviciu de informaţii sau de securitate să solicite această formă de restrângere drastică a exerciţiului drepturilor omului.

Se menţine şi chiar se extinde dreptul serviciilor de a desfăşura activităţi economico-financiareproprii, aproape imposibil de controlat (vezi în acest sens recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cere ca serviciile “secrete” să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat), prin înfiinţarea unor “persoane juridice de drept privat” (ONG-uri sau firme, de pildă), pe care serviciile să le folosească în desfăşurarea activităţilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate.

2. Propunerea de proiect privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (SRI)

a) Serviciul Român de Informaţii continuă să fie o structură mixtă militaro-civilă, la care se adaugă “militari angajaţi pe bază de contract” (de ce are nevoie un serviciu de informaţii modern, într-un stat democratic de trupe militare proprii?) dar şi dreptul pentru întregul personalul “să poarte şi să facă uz de armă”.

b) Propunerea de proiect menţine dreptul SRI de a “avea în subordine sau coordonare instituţii sanitare, regii autonome, societăţi comerciale….” (art.52). Se mai adaugă şi prevederea de la art.18 alin.e prin care SRI este autorizat “să înfiinţeze …. persoane juridice …inclusiv acoperite, precum şi să desfăşoare activităţile pentru care au fost constituite”. Prin urmare, SRI va putea înfiinţa regii/societăţi “la vedere” dar şi firme sub acoperire care chiar vor derula afaceri!

c) Art.9 alin.b dă în competenţele SRI interesele “de securitate naţională de natură politică, economică, industrială, tehnico-ştiinţifică, comercială ori financiar-bancară …”. Cu alte cuvinte, SRI poate controla toate domeniile sub pretextul prevenirii şi combaterii “subminării intereselor de securitate naţională”. De altfel, SRI este singurul autorizat să efectueze operaţiunile “tehnice” de supraveghere a persoanelor, indiferent de autoritatea informativă care a solicitat şi primit autorizarea de culegere a informaţiilor.

d) Concepţia secretizării totale este eronată pentru că nu tot ce ţine de un serviciu de informaţii trebuie să rămână inaccesibil publicului. Prezentarea publică a unor statistici, a informaţiilor asupra numărului de angajaţi, structurii, veniturilor şi cheluielilor SRI etc., în concordanţă cu cerinţele Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile publice şi cu Legea nr. 182/2002, nu afectează în niciun fel securitatea naţională.

e) Art.54 alin.2 stabileşte că “informaţiile ce privesc securitatea naţională pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 20 până la 100 de ani de la arhivare…”. Acelaşi regim se aplică şi arhivei fostelor organe naţionale de informaţii, deci inclusiv celebrelor dosare ale Securităţii. APADOR-CH a cerut stabilirea unei limite unice de 20 de ani de la data creării unui document, în paralel cu instituirea obligaţiei SRI de a reanaliza periodic (de exemplu, odată la 3 ani) gradul de clasificare al tuturor informaţiilor deţinute. Informaţiile ce nu mai prezintă pericol pentru securitatea naţională vor fi declasificate imediat.

3. Propunerea de proiect privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE)

Problemele sunt, în majoritate, similare celor din propunerea de proiect privind SRI: menţinerea caracterului mixt civil-militar, constituirea de trupe militare proprii, dreptul de a folosi armele de foc, înfiinţarea unor “persoane juridice”, surse de finanţare extrabugetare, supravegherea persoanelor, secretizarea tuturor informaţiilor privind activităţile, personalul, structura etc. Dar în primul rând rămân neclare obiectul de activitate (nu sunt definite informaţiile/ameninţările “externe”) şi locul de desfăşurare (în ţară? în străinătate? în ambele?). De altfel, sunt destule situaţiile în care “teritoriile” SIE şi SRI par a se suprapune.

4. Statutul ofiţerilor de informaţii

Pe lângă statutul dublu “militar-civil” sau dreptul de a purta şi folosi arme de foc, propunerea cuprinde un număr impresionant de avantaje materiale dintre care cele mai flagrante privesc pensionarea la 55 de ani sau 25 de ani de activitate (12 luni de activitate se echivalează cu 18-24 de luni), multiplele componente ale salariului de bază (inclusiv grade, gradaţii, prime permanente etc.) şi posibilitatea de a cumpăra locuinţele de serviciu.

Pe lângă acestea, Art.31 alin.1 prevede obligaţia păstrării secretului profesional, după încetarea raporturilor de serviciu “pe toată durata vieţii”, prevedere evident excesivă şi nejustificată. APADOR-CH propune ca obligaţia păstrării secretului profesional să funcţioneze timp de 5 ani sau până la declasificare sau deconspirare prin orice mijloace a informaţiilor respective.

O prevedere inacceptabilă este aceea că ofiţerii de informaţii pot “să solicite oricărei persoane sprijin pentru apărarea securităţii naţionale….” Apărarea securităţii naţionale este atributul exclusiv al autorităţilor. Persoanele, în primul rând cele fizice, nu au nicio competenţă în acest domeniu şi nu pot fi obligate să acorde “sprijin” ofiţerilor de informaţii.

B. Iniţiativa Guvernului

In perioada iunie-august 2006, Secretariatul General al Guvernului a organizat mai multe consultări publice pe tema siguranţei/securităţii naţionale şi a serviciilor secrete, cu intenţia declarată de a modifica substanţial cele patru proiecte primite de la CSAT şi de a pregăti o a cincea iniţiativă legislativă ce ar fi urmat să definească, în mod exhaustiv, securitatea naţională (APADOR-CH a participat la acestea). Proiectul legii securităţii naţionale (cel de a-l cincilea) a fost făcut public în august 2006. APADOR-CH a redactat comentarii şi pe acest text[3], principalele obiecţii fiind următoarele:

1. Dacă acest proiect va fi prezentat guvernului împreună cu cele patru legi elaborate de CSAT, trebuie precizat că între primul şi celelalte există multe neconcordanţe şi contradicţii. Cele patru proiecte iniţiate de CSAT contravin flagrant reglementărilor interne şi internaţionale cu privire la drepturile omului. Ele nu pot fi amendate ci doar rescrise integral, pe baza unor principii complet diferite;

2. Proiectul nu face nicio referire la activităţile de supraveghere a persoanelor, aspect vital, din punctul de vedere al asociaţiei, pentru că ele conţin limitări drastice ale unor drepturi esenţiale (protecţia vieţii private, libertatea de exprimare, libertatea de asociere etc.). Asociaţia consideră că această chestiune extrem de delicată trebuie reglementată în legea siguranţei naţionale , pe baza Recomandării 1402/1999 a APCE şi a reglementărilor din Codul de procedură penală privind durata autorizaţiilor de interceptare. Condiţiile pentru exercitarea supravegherii trebuie să fie următoarele:

a) cererea de autorizare a interceptărilor/supravegherii se prezintă judecătorului, împreună cu toate documentele/datele pe care se bazează cererea de autorizare înaintată de un serviciu „secret”;

b) judecătorul emite autorizaţia pentru o perioadă de 30 de zile;

c) la expirarea termenului, serviciul beneficiar prezintă judecătorului rezultatele obţinute. Dacă judecătorul apreciază că supravegherea trebuie continuată prelungeşte autorizaţia pentru o perioadă de încă 30 de zile. In aceleaşi condiţii, judecătorul mai poate dispune încă două prelungiri de câte 30 de zile fiecare. Durata maximă a autorizaţiei este de 120 de zile;

d) dacă probele adunate sunt nerelevante sau insuficiente pentru trimiterea în judecată a persoanei supravegheate, judecătorul dispune informarea acesteia cu privire la măsura luată;

3. Este necesar ca legea siguranţei naţionale să includă interdicţia expresă, pentru toate serviciile de informaţii, direcţiile/structurile de informaţii de a desfăşura activităţi economice, comerciale, financiare, bancare sau orice altă activitate aducătoare de venituri extrabugetare. Toate „serviciile secrete”, indiferent de titulatură, trebuie să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat;

4. APADOR-CH susţine desfiinţarea SPP şi STS ca servicii de sine-stătătoare şi includerea lor ca direcţii în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi respectiv Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor. Insă, pentru a nu perturba activităţile specifice, este nevoie fie de modificarea simultană a legilor de organizare şi funcţionare a celor două ministere, fie de măsuri tranzitorii incluse în legea siguranţei naţionale;

5. Asociaţia remarcă faptul că în unele articole se menţionează securitatea statului român, deşi proiectul încearcă să lase impresia că toate activităţile au în vedere siguranţa cetăţeanului. „Statul” este o noţiune abstractă ce nu poate fi „ameninţată” de vreun pericol.

6.Controlul parlamentar asupra serviciilor/structurilor informativ – dovedit ineficient până în prezent – trebuie întărit. Comisiile de specialitate trebuie să aibă acces şi la informaţiile privind operaţiunile serviciilor, dacă există suspiciuni sau plângeri din partea unor persoane fizice sau juridice. In absenţa acestora, protecţia persoanelor faţă de eventuale abuzuri este, practic, imposibil de realizat. Nici accesul la justiţie nu este o cale de atac eficientă , deoarece persoana lezată în drepturile sale ar trebui să prezinte dovezi în susţinerea acţiunii. Este clar că asemenea dovezi, cu valoare juridică, nu pot fi obţinute pentru că serviciile/structurile de informaţii sunt deplin protejate de secretul de stat. Soluţia este ca, la încheierea operaţiunii, serviciile/structurile să informeze persoanele vizate, care nu au fost trimise în judecată, că au format obiectul supravegherii. Dacă persoanele îşi exprimă intenţia de a se adresa justiţiei, atunci serviciile trebuie să le pună la dispoziţie materialele colectate. Dacă persoanele nu doresc acest lucru, materialele vor fi distruse imediat.

După numeroase amânări şi modificări repetate, Guvernul a decis să trimită pachetul de cinci proiecte (cele patru iniţiate de CSAT dar modificate de experţii guvernamentali, plus proiectul privind siguranţa naţională) înapoi la CSAT pentru avizare, conform Constituţiei. Potrivit declaraţiilor Preşedintelui României, pachetul de legi propus de guvern nu ar corespunde standardelor interne şi internaţionale. În cursul unei întâlniri organizate de CSAT în luna decembrie 2006, la care a participat şi APADOR-CH, oficiali din zona CSAT au anunţat că proiectele de legi, cu numeroase amendamente, ar fi fost retrimise guvernului în decembrie a.c. S-a precizat însă că decizia privind forma finală a proiectelor de lege aparţine exclusiv Guvernului[4].

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC SI TRANSPARENŢA DECIZIONALĂ

În anul 2006 APADOR-CH a continuat, pentru al patrulea an consecutiv, monitorizarea aplicării Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În acelaşi timp au fost continuate procedurile în cazurile strategice iniţiate în anii anteriori.

De asemenea, la începutul anului 2006, asociaţia a finalizat un proiect finanţat de Open Society Justice Initiative care a avut ca obiect implementarea Legii liberului acces la informaţiile de interes public. În cadrul acestui proiect, APADOR-CH a organizat în luna ianuarie 2006 o sesiune de pregătire cu funcţionari însărcinaţi cu aplicarea Legii nr.544/2001 din judeţul Ilfov şi a lansat cel de-al doilea volum al culegerii de speţe privind cazuri în justiţie iniţiate pe baza acestei legi. În acelaşi timp, pe pagina de Internet a asociaţiei a fost creată o secţiune specială dedicată acestor cazuri.

APADOR-CH a început în 2006 un proiect care îşi propune să monitorizeze implementarea Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Proiectul intitulat “Îmbunătăţirea relaţiei dintre cetăţeni şi administraţie în procesul decizional”, este finanţat de United States Agency for International Developement în cadrul “Romania Civil Society Strengthening Program”.

Prin acest proiect asociaţia urmăreşte realizarea unei coaliţii de organizaţii neguvernamentale de la nivel local, care va monitoriza stadiul implementării Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, va identifica principalele probleme în aplicarea legii, precum şi soluţiile practice şi de cadru legislativ necesare îmbunătăţirii transparenţei decizionale şi va realiza o campanie de conştientizare privind acest domeniu, pentru administraţie şi cetăţeni. Într-o primă fază a proiectului, desfăşurată în anul 2006, APADOR-CH a selecţionat un număr de 30 de organizaţii neguvernamentale locale, pentru care a organizat două sesiuni de instruire privind folosirea şi monitorizarea implementării Legii nr.52/2004. De asemenea, au fost tipărite 75.000 de pliante informative pentru cetăţeni, care cuprind informaţii generale despre Legea transparenţei decizionale, care vor fi distribuite în cursul anului 2007 de către cele 30 de organizaţii membre ale coaliţiei. Proiectul urmează a fi finalizat în octombrie 2007.

1. Cereri de informaţii şi acţiuni în instanţă

1.1. Cazuri iniţiate în anii precedenţi şi continuate în 2006

Şi în 2006, APADOR-CH a continuat procedurile de executare iniţiate împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Ilie Botoş. În iunie 2005 Tribunalul Bucureşti l-a amendat civil pentru a doua oară pe dl. Ilie Botoş pentru neexecutarea hotarârii judecătoreşti irevocabile prin care a fost obligat să comunice informaţii statistice complete despre supravegherea persoanelor. Ministerul Public şi Ilie Botoş au atacat hotărârea cu recurs. Curtea de Apel Bucureşti a respins ambele recursuri, în ianuarie 2006.

O acţiune în justiţie continuată de APADOR-CH în 2006 a fost cea care a avut drept obiect refuzul Guvernului României – Secretariatul General al Guvernului de a comunica copii ale stenogramele şedinţelor de guvern în care s-au dezbătut şi adoptat, în perioada 2001-2004, acte normative cu privire la situaţia RAFO S.A. ONEŞTI, inclusiv stenograma şedinţei în care a fost dezbătută şi adoptată O.U.G. nr. 101/2004. Prin această ordonanţă de urgenţă cabinetul Adrian Năstase a decis preluarea de către Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (AVAS) a unor datorii post privatizare ale RAFO Oneşti şi Carom Oneşti. Într-o primă fază, acţiunea asociaţiei a fost respinsă ca inadmisibilă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că informaţiile solicitate fac parte din categoria informaţiilor clasificate, fiind exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, conform articolului 12 alin.1 lit.b) din Legea nr. 544/2001 şi Legii nr.182/2002. APADOR-CH a atacat cu recurs această hotărâre, iar în februarie 2006 Curtea de Apel Bucureşti a dat câştig de cauză APADOR-CH, obligând Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului să comunice informaţiile de interes public solicitate. În martie 2006, Guvernul României a atacat decizia din recurs formulând contestaţie în anulare şi revizuire. Ambele căi extraordinare de atac au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti.

În anul 2005, APADOR-CH prin intermediul unei membre, N.P. a adresat cereri de informaţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANSV) privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005 cu privire la compoziţia pâinii, precum şi numărul contravenţiilor constatate; scopul acestei cereri de informaţii a fost de a verifica dacă pentru autorităţile publice primează interesul public în faţa eventualele excepţii de la accesul la informaţii de interes public, atunci când răspund unei solicitări de informaţii. ANSV a răspuns incomplet cererii de informaţii publice; drept urmare APADOR-CH a formulat o plângere în justiţie. In martie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea iniţiata de reclamantă şi a obligat autoritatea publică să comunice anumite informaţii solicitate, însă a respins cererea de despăgubiri ca neîntemeiată. Împotriva acestei soluţii N.P. a declarat recurs. Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, în octombrie 2006, şi a obligat ANSV să comunice toate informaţiile solicitate.

Acţiunea în justiţie începută de APADOR-CH în contradictoriu cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) în anul 2005 şi continuată în anul 2006, a avut drept obiect răspunsul incomplet faţă de o solicitare privind informaţiile statistice legate de numărul reclamaţiilor/plângerilor/sesizărilor primite, în perioada 01.01.2002-01.06.2005, împotriva operatorilor din domeniul asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a răspuns că informaţiile solicitate se găsesc pe site-ul propriu de internet, în rapoartele anuale publicate, cu toate că nu se publicase încă un raport pe anul 2005, iar celelalte rapoarte nu conţineau toate informaţiile solicitate. APADOR-CH a atacat răspunsul în instanţă, urmărind să clarifice dacă solicitarea unor informaţii care sunt publicate din oficiu exclude sau nu şi o comunicare la cerere. În noiembrie 2005, plângerea asociaţiei a fost admisă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti; drept urmare instituţia publică a comunicat informaţiile solicitate. Deoarece tribunalul a respins cererea de acordare de daune morale, APADOR-CH a formulat recurs. Curtea de Apel Bucureşti, în februarie 2006, a admis recursul asociaţiei acordând daune morale în cuantum de 1000 RON. CSA a executat integral hotărârea.

Tot în 2006 APADOR-CH a finalizat acţiunea începută în anul 2005 împotriva Primăriei Municipilui Bucureşti. Iniţial asociaţia a adresat o cerere de informaţii de interes public Primăriei Municipiului Bucureşti privind contractele încheiate, în perioada 1.01.2000-1.06.2005, având ca obiect construirea, reabilitarea şi întreţinerea drumurilor publice din Bucureşti. Pe lângă aceste informaţii, APADOR-CH a solicitat şi copii ale contractelor. Primăria a refuzat comunicarea copiilor de pe contractele solicitate invocând existenţa unor clauze de confidenţialitate. Pentru a lămuri incidenţa clauzelor de confidenţialitate din contractele de achiziţii publice asupra comunicării de informaţii de interes public în baza Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva refuzului de comunicare a copiilor contractelor. În octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de APADOR-CH împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta (PMB) să comunice informaţiile publice solicitate. Instanţa a respins cererea asociaţiei privind plata daunelor morale. Ambele părţi au declarat recurs. Curtea de Apel Bucureşti a respins recursurile în februarie 2006. Informaţiile solicitate au fost comunicate cu o întârziere nejustificată de 8 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

1.2. Cazuri noi

În contextul unor suspiciuni privind încălcările grave ale drepturilor omului pe teritoriul României, constând în privarea de libertate şi supunerea la tortură a unor persoane bănuite de terorism, APADOR -CH a adresat Ministerului Apărării Naţionale o cerere de informaţii publice privind desfăşurătorul zborurilor efectuate de aeronavele SUA care au survolat spaţiul aerian al României şi au aterizat pe unul din aeroporturile militare ale României, în perioada 2001-2005, procedurile privind folosirea aeroporturilor militare din România de către aeronave militare care transportă şi alte persoane decât echipajul, existenţa unor centre de tranzit, spaţii de cazare sau spaţii de deţinere. Acestei solicitări de informaţii i s-a răspuns „structurile subordonate MApN au aribuţii numai pentru monitorizarea survolării spaţiului aerian naţional de către aeronave de stat sau civile, cu sau fără aterizare pe aeroporturile (aerodromurile) din România, fără a avea responsabilităţi şi structuri specializate în procesarea personalului şi a materialelor la trecerea frontierei de stat, aceasta fiind în competenţa organelor specializate ale statului. Desfăşurătorul zborurilor aeronavelor care au aterizat pe aeroporturi (aerodromuri) din România în perioada 2001-2005 conţine date care nu sunt destinate publicului”.

APADOR-CH a adresat Ministerului Afacerilor Externe, în mai 2006, o cerere de informaţii prin care a solicitat să i se comunice lista ţărilor votate de delegaţia României pentru a face parte din Consiliul Drepturilor Omului, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, criteriile folosite pentru a evalua respectarea drepturilor omului de catre ţările candidate precum şi documentele folosite de România în vederea evaluării ţărilor candidate. Cererea asociaţiei s-a înscris în demersul mai larg al Freedom of Information Advocates Network, prin care astfel de solicitări au fost adresate mai multor state, în acelaşi timp, în contextul alegerii în primul Consiliu al Drepturilor Omului a unor ţări cu probleme în domeniul respectării drepturilor omului. Ministerul de Externe a furnizat doar o parte din informaţiile solicitate considerând că informaţiile referitoare la procesele de promovare şi obţinere a sprijinului pentru candidaturile naţionale ale României la sistemul ONU, la procesele de definitivare a angajamentelor de sprijin reciproc şi la procesele decizionale privind oferirea de către România, a sprijinului pentru candidaturile altor state, intră în categoria documentelor clasificate. Trebuie însă remarcat că răspunsul primit de APADOR-CH a fost cel mai cuprinzător comparativ cu cele primite de celelalte organizaţii implicate în demers.

În octombrie 2006, asociaţia a adresat Regiei Autonome „Monitorul Oficial” o cerere de informaţii privind structura organizatorică a instituţiei, numele/denumirea persoanelor fizice sau juridice care sunt sau au fost asociaţi, începând cu anul 2002, numărul total de angajaţi, defalcat pe fiecare an în perioada 2002-2006, activităţile desfăşurate în afara asigurării editării Monitorului Oficial al României, în perioada 2002-2006, veniturile realizate de regie din alte activităţi în afara asigurării editării Monitorului Oficial al României, în perioada 2002-2006, valoarea patrimoniului regiei, în perioada 2002-2006, cuantumul sumelor împrumutate, în perioada 2002-2006 şi cât din acest împrumut a fost restituit, până în prezent, veniturile realizate de directorul general, membrii consiliului de administraţie, directori în perioada 2002-2006, bugetul regiei pe anii 2002-2006 precum şi o copie a raportului anual prezentat secretarului general al Camerei Deputaţilor de către consiliul de administraţie cu privire la activitatea regiei în anul precedent şi la programul de activitate pe anul în curs. Cererea a fost formulată în contextul secretizării bugetului Regiei Autonome „Monitorul Oficial” şi nu a primit un răspuns corespunzător. Refuzul de a comunica în întregime informaţiile solicitate a fost atacat de APADOR-CH în instanţă, acţiunea având termen de soluţionare în ianuarie 2007.

Un alt caz a fost generat de o cerere adresată Ministerului Afacerilor Externe prin care s-a solicitat comunicarea numărului total al consilierilor ministrului afacerilor externe şi al persoanelor care „deţin statutul de consilier al ministrului afacerilor externe”, precum şi numele, cetăţenia, pregătirea profesională, data numirii şi, după caz, data eliberării din funcţie pentru fiecare consilier al ministrului, totalul sumelor plătite precum şi titlul acestora pentru fiecare consilier al ministrului şi dacă aceste sume au fost plătite din bugetul Ministerului Afacerilor Externe sau din alte surse publice, cu indicarea lor. În răspunsul primit s-a menţionat lista unor consilieri, care totuşi nu cuprindea toate persoanele cunoscute ca îndeplinind această funcţie (de exemplu, domnul Wolfgang Dix, consilier străin numit prin Hotărârea Guvernului nr.505/2005). De asemenea, nu se indicau sumele plătite de la bugetul statului cu titlul de salariu, existând doar trimiteri la legislaţia în baza căreia s-au stabilit salariile consilierilor. APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva răspunsul incomplet primit, cauza urmând să se judece, în ianuarie 2007, de Tribunalul Bucureşti.

În 2006, APADOR-CH a iniţiat proceduri de executare (plângeri în contencios administrativ) împotriva Primăriei Municipilui Bucureşti, primarului general Adriean Videanu, a Guvernului României-Secretariatul General al Guvernului, a fostului secretar general Mihai Alexandru Voicu şi a actualului secretar general Radu Stroe.Toate aceste proceduri au avut la bază neexecutarea a două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligau Primăria Municipiului Bucureşti, respetiv Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului, să comunice informaţii de interes public (cazurile au fost descrise în secţiunea anterioară „Cazuri iniţiate în 2005 şi continuate în 2006).

În cazul privind Primăria Municipiului Bucureşti şi primarul general Adriean Videanu, în septembrie 2006 APADOR-CH a solicitat instanţei amendarea primarului general, în calitate de conducător al autorităţii publice, cu o sumă în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere a executării deciziei civile nr.258 din 20 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv începând cu data de 22 februarie şi până la data executării. Pe 13 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis în parte plângerea asociaţiei obligându-l pe Adriean Videanu să plătească amenda solicitată pentru perioada 23 martie 2006-10 octombrie 2006, dar a respins plata de despăgubiri pentru întârzierea nejustificată a executării a unei sentinţe civile. Împotriva acestei sentinţe APADOR-CH a formulat recurs. Plânerea similară îndreptată împotriva Guvernului României-Secretariatul General al Guvernului, a fostului secretar general Mihai Alexandru Voicu Radu şi a actualului secretar general Radu Stroe, urmează a fi judecată de Tribunalul Bucureşti în februarie 2007.

În februarie 2006, APADOR-CH a formulat o plângere penală împotriva procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ilie Botoş, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ (neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile şi după ce conducătorul unităţii a fost amendat de instanţă pentru nerespectarea termenului de executare) şi art. 246 Cod penal (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor). Plângerea are legătură cu neexecutarea integrală a hotărârii irevocabile prin care Ministerul public a fost obligat să comunice asociaţiei informaţii statistice privind supravegherea persoanelor.

În iulie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns asociaţiei că plângerea penală formulată împotriva procurorului general a fost clasată „neconturându-se indicii de comitere a unor fapte prevăzute de legea penală”. Împotriva refuzului vădit ilegal al Parchetului de a pronunţa o soluţie procedurală (de neîncepere sau de începere a urmăririi penale) cu privire la plângerea penală formulată împotriva fostului procuror general al PICCJ, în septembrie 2006 APADOR-CH a atacat soluţia în instanţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmeză să judece respectiva cauză în ianuarie 2007[5]. De asemenea, asociaţia a adresat, în octombrie 2007, o sesizare ministrului justiţiei pentru a lua măsurile necesare pentru ca parchetul, aflat sub autoritatea ministrului justitiţiei (în temeiul art. 132, alin 1 din Constituţie), să înregistreze şi să soluţioneze plângerea penală. O sesizare asemănătoare a fost adresată şi Consiliului Superior al magistraturii. Ministerul Justiţiei a trimis sesizarea Ministerului Public care, în noiembrie 2006, a comunicat asociaţiei că se efectuează acte premergătoare faţă de Ilie Botoş pentru infracţiunile prevăzute de Legea 554/2004 şi art. 246 din Codul penal.

III. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

În cursul anului 2006, APADOR-CH a protestat public împotriva a două demersuri ale autorităţilor române prin care s-au adus atingeri dreptului la liberă exprimare. Într-un prim caz, în februarie 2006, APADOR-CH a protestat împreună cu Agenţia de Monitorizare a presei şi APPLE cu privire la reţinerea şi cercetarea penală a unui ziarist pe motiv că deţinea informaţii clasificate. Comunicatul APADOR-CH a avut următorul cuprins:

„Protest împotriva reţinerii nelegale a ziaristului Marian Gârleanu pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni contra siguranţei statului

APADOR-CH, Agenţia de Monitorizare a Presei şi APPLE protestează împotriva reţinerii nelegale a ziaristului Marian Gârleanu, corespondent din Focşani al cotidianului România Liberă, pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni contra siguranţei statului.

În esenţă, ziaristului i se impută deţinerea neautorizata a unor informaţii militare, despre care ministrul apărării a declarat că “…nu reprezintă însă un pericol pentru armata română, pentru că sunt informaţii din trecut, de acum doi ani şi jumătate, deci nu este o problemă care să pună în pericol armata română …”.

În primul rând, dacă informaţiile militare deţinute de ziarist nu prezintă nici un pericol pentru armată, astfel cum apreciază – în deplină cunoştinţă de cauză chiar ministrul apărării – ele nu pot fi încadrate în categoria informaţiilor clasificate, întrucât, potrivit art. 15 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, numai informaţiile prin a căror divulgare se prejudiciază siguranţa naţională sau apărarea ţării constituie informaţii secrete de stat.

În al doilea rând, odată cu adoptarea Legii nr. 182/2002 obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat revine numai „persoanelor autorizate”, nu şi celorlalte persoane. Art. 16 din această lege prevede expres că numai persoanele autorizate care emit, gestionează sau intră în posesia informaţiilor secrete au obligaţia de a le proteja. Întrucât jurnaliştii, ca şi publicul, nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat. Schimbarea concepţiei privind titularii obligaţiei de a apăra aceste secrete are ca efect şi abrogarea implicită a alineatului 4 al articolului 169 din Codul penal, text care instituia obligaţia oricărei persoane de a proteja secretele de stat.

O astfel de susţinere este cât se poate de logică: odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă – fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei – informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „informaţiile privind siguranţa naţională, odată intrate în spaţiul public, nu mai pot fi interzise, retrase şi nici autorii diseminării informaţiei pedepsiţi …”.

APADOR-CH, Agenţia de Monitorizare a Presei şi APPLE consideră că privarea de libertate a ziaristului Marian Gârleanu este complet nejustificată şi cer autorităţilor competente să renunţe la aplicarea alineatului 4 al articolului 169 din Codul penal, atât în acest caz, cât şi în orice altă situaţie similară.”

Al doilea protest, din iunie 2006, a privit condamnarea actualului preşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului la plata unor daune morale în cuantum exorbitant, pentru un articol publicat în perioada în care era jurnalist. Comunicatul APADOR-CH a avut următorul cuprins:

„APADOR-CH protestează împotriva recentei obligări a ziaristului RALU FILIP la plata de daune morale în cuantum de 90.000 de RON (900.000.000 de lei vechi) pentru publicarea unor afirmaţii şi opinii ce au rezultat din ancheta jurnalistică pe care a efectuat-o într-o chestiune de interes public, privind conduita persoanelor care ocupă importante funcţii publice.

Obligarea jurnalistului la plata unei sume exorbitante este o sancţiune vădit disproporţionată şi are ca efect direct restrângerea până la anulare a libertăţii de exprimare. Oricine ar dori să iniţiteze o dezbatere cu privire la chestiuni de interes public, în special presa, este intimidat şi descurajat prin astfel de măsuri dispuse de instanţă.

Prin stabilirea daunelor morale, instanţa nu trebuie să-l pedepsească pe ziarist, ci numai să acorde despăgubiri care să compenseze în mod adecvat şi proporţional prejudiciul moral suferit. Trebuie să existe garanţii reale, efective în lege şi la nivelul instanţelor împotriva acordării unor despăgubiri disproporţionate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe hotărâri că esenţa societatii democratice este discutarea libera, neinhibata, in spatiul public a oricarei chestiuni de interes public. Iar aplicarea unor sanctiuni disproportionate, chiar in cazul in care ar exista o culpa a ziaristului, constituie o incalcare distincta a Articolului 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat ele au un efect intimidant, inhibant, care anuleaza posibilitatea dezbaterii libere specifice societatii democratice.”

Tot în 2006, APADOR-CH a susţinut şi cazul jurnalistului constănţean Cristian Anton, chemat în judecată de primarul municipiului Constanţa, Radu Mazăre. Acesta din urmă a cerut condamnarea ziaristului la plata de despăgubiri morale în valoare de un miliard cinci sute de milioane de lei vechi, pentru pretinsa atingere adusă reputaţiei sale printr-un articol publicat la data de 24 noiembrie 2005 în ziarul Replica de Constanţa. In articolul respectiv, publicat sub titlul „Tîrnăcop zice că e săpat de grupuri de interese”, Cristian Anton a prezentat informaţiile obţinute în urma discuţiei cu un procuror al Departamentului Naţional Anticorupţie (DNA) privind activitatea DNA la Constanţa. Articolul trecea în revistă dificultăţile cu care se confruntă DNA, cum ar fi lipsa de personal şi presiunile politice şi, în final, prezenta opinia exprimată de procuror cu privire la pretinsele abuzuri săvârşite de DNA la adresa lui Radu Mazăre. Cu privire la acest aspect, ziaristul a consemnat opinia procurorului potrivit cãreia nu s-ar fi săvârşit abuzuri împotriva primarului; din contră, acesta a putut pleca nestingherit din ţară, nefiind luată nicio măsură împotriva sa. Procurorul a amintit că „nu este exclusă posibilitatea” ca o astfel de măsură sã fie luată „în funcţie de rezultatele anchetei”. In cadrul aceluiaşi proces, dl. Mazãre ceruse şi condamnarea la plata de despăgubiri a procurorului F.T. în solidar cu Departamentul Naţional Anticorupţie. APADOR-CH a asigurat reprezentarea ziaristului în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Acestă instanţă a dat dreptate jurnalistului Cristian Anton, respingând ambele cereri ale d-lui Mazãre, printr-o sentinţă pronunţată pe 15 decembrie 2006. Instanţa a constatat că nu a fost contestat faptul cã dl. Mazăre este cercetat de DNA, că afirmaţia referitoare la eventualitatea luării unor măsuri în cursul cercetărilor exprima o pură supoziţie, aceasta depinzând de rezultatul cercetărilor, şi că jurnalistul nu a făcut decât să reia o discuţie purtată cu un procuror referitor la activitatea DNA şi la cazurile importante de care se ocupa acest departament, în limitele libertăţii de exprimare cu privire la un subiect de interes public şi cu privire la o personalitate publică – om politic, care, ca ocupant al unei funcţii reprezentative, trebuie să rămână în atenţia publicului şi a celor care l-au ales. „Dacă nu ar fi aşa exercitarea democraţiei s-ar goli de conţinut”, a considerat instanţa. Până la sfârşitul anului 2006, primarul Radu Mazăre nu exercitase vreo cale de atac în acest caz.

IV. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN EXECUTAREA UNOR PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

1. Cadrul legal

1.1. Regimul executării pedepselor

Adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind regimul executării pedepselor privative de libertate reprezintă cea mai importantă măsură de după 1989 în direcţia alinierii la standardele europene în materie de penitenciare. Noua lege reglementează chestiuni esenţiale precum: prezenţa permanentă, în fiecare penitenciar, a unui judecător delegat cu executarea pedepselor, care exercită un control imparţial, din afara sistemului penitenciar, asupra modului în care sunt tratate persoanele aflate în detenţie; clasificarea deţinuţilor pe categorii de regim de detenţie (de maximă siguranţă, închis, semi-deschis şi deschis) cu definirea clară a condiţiilor pentru fiecare în parte, inclusiv pentru trecerea dintr-un regim într-altul; îmbunătăţirea asistenţei medicale acordate persoanelor private de libertate prin obligarea medicilor şi asistenţilor de a se ocupa numai de acestea, nu şi de cadre; eliminarea sancţiunii disciplinare a regimului restrictiv (sancţiunea cea mai gravă ce se putea aplica pe o durată între trei luni şi un an, în condiţii dure de detenţie); renunţarea la “uniformă”, ţinută nu numai degradantă ci şi, de multe ori, insalubră; renunţarea la obligaţia deţinuţilor de a munci şi, implicit, la sanţionarea disciplinară a acestora în caz de refuz etc.

Deşi legea a intrat în vigoare abia în noiembrie 2006, iar regulamentul de aplicare, trei luni mai târziu, APADOR-CH a putut constata primele efecte benefice chiar din decembrie 2006 (desemnarea judecătorilor delegaţi cu executarea pedepselor, activitate susţinută a comisiilor de clasificare a deţinuţilor). Unele lucruri sunt încă imprecise (de pildă, rolul concret al judecătorului delegat, accesul deţinuţilor la acesta, puterea deciziilor sale) iar APADOR-CH va urmări cu atenţie dacă şi cum vor fi clarificate. Este însă evident că, pe lângă aceste modificări substanţiale ale cadrului legal este absolut necesar să se continue eforturile pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale de detenţie (cazare, hrană, activităţi socio-educative, pregătirea pentru reinserţia în societate după liberare).

1.2. Cadrul legal al asistenţei medicale în locurile de detenţie

Date fiind numeroasele plângeri ale deţinuţilor cu privire la cantitatea şi calitatea medicamentelor administrate în sistemul penitenciar, precum şi la lipsa tratamentului medical adecvat, APADOR-CH a cerut constant ANP, în cursul anului 2006 ca medicii de penitenciar să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Personalul de penitenciar ar trebui să poată solicita asistenţa medicilor de penitenciar numai în situaţii de urgenţă. Si în cursul anului 2006 din statisticile cu cheltuielile pe medicamente, a rezultat că angajaţi ANP consumă o parte consistenţă a resurselor Casei OPSNAJ, deşi numărul angajaţilor din sistemul ANP este mult inferior celui al deţinuţilor.

Prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii s-a înfiinţat Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prevăzându-se, în perspectivă, „reorganizarea” Casei de asigurări de sănătate speciale pentru armată, poliţie, penitenciare, servicii secrete şi magistraţi (Casa OPSNAJ) şi administrarea fondului unic exclusiv de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele judeţene. APADOR-CH a solicitat, de altfel, în repetate rânduri desfiinţare Casei OPSNAJ şi transferarea tuturor beneficiarilor la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate.

In septembrie 2006, APADOR-CH şi-a exprimat punctul de vedere asupra Proiectului de Ordin propus de Ministerul Justiţiei pentru reglementarea asistenţei medicale în sistemul penitenciar remarcând că este binevenit pentru că reglementează, în mare parte, o serie de aspecte criticate de APADOR-CH de-a lungul anilor. Se evidenţiază în mod deosebit obligaţia personalului medical de a se ocupa exclusiv de persoanele private de libertate, aducerea celor care intră în refuz de hrană în infirmerii şi introducerea prezervativelor în vederea prevenirii infectării cu HIV.

Cu toate acestea, proiectul conţinea şi unele prevederi insuficiente sau neclar formulate, pe care APADOR-CH le-a sesizat şi transmis autorului propunerii în 27 septembrie 2006. Acestea priveau, în principal, dispoziţiile care reglementau fişa medicală a persoanelor deţinute, expertiza medico-legală (autopsia) în caz de deces în penitenciar, dreptul de acces la dosarul medical pentru rudele persoanei decedate, avocatul lor sau organizaţiile neguvernamentale activând în domeniul drepturilor omului. Asociaţia a solicitat, de asemenea, eliminarea din proiect a dispoziţiilor care priveau pe deţinuţii care şi-ar crea în mod voit starea de boală – fapt apreciat exclusiv de medicul de penitenciar – şi care ar trebui să suporte costurile actelor medicale.

Ulterior, Ministerul Justiţiei a operat doar anumite modificări, în sensul celor semnalate de Asociaţie. Sugestiile APADOR-CH privind consemnarea în fişa medicală a declaraţiilor persoanei aflate în detenţie precum şi cele privind renunţarea la dispoziţiile care reglementează boala autoprovocată rămăseseră fără ecou, astfel încât Asociaţia a revenit pe lângă Ministerul Justiţiei cu un memoriu suplimentar, la 1 noiembrie 2006. Până la finanlul anului 2006 ordinul nu a fost însă adoptat.

1.3. Problema asistenţei religioase în penitenciare

În România, asistenţa religioasă în penitenciare era reglementată până de curând de un protocol încheiat între Ministerul Justiţiei şi Biserica Ortodoxă Română în 1993, revizuit în 1997 Pe baza protocolului încheiat de cele două instituţii, în fiecare penitenciar exista un Birou de asistenţă religioasă condus de un preot capelan, care era şi consilierul pe probleme spirituale al directorului de penitenciar, având diverse competenţe care nu au legătură cu serviciul religios, între care şi cea de a întocmi şi actualiza permanent evidenţa privind confesiunea deţinuţilor, de a face parte din comisia de liberare condiţionată sau de a da aviz la numirea responsabililor de cameră. De altfel, practica asistenţei religioase în penitenciare a fost în mod repetat criticată ca fiind monopol al Bisericii Ortodoxe Române, de natură să îngrădească libertatea religioasă a deţinuţilor de alte confesiuni decât cea ortodoxă (a se vedea raportul anual APADOR-CH pe 2005).

In urma deciziei Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) nr. 202 din 2 august 2005, cu privire la caracterul discriminatoriu al actelor normative şi regulamentului de ordine interioară care guvernau asistenţa religioasă în penitenciare (decizie adoptată în urma unei sesizări venite din partea APADOR-CH), asociaţiea a solicitat Ministerului Justiţiei să emită un ordin prin care să denunţe protocolul existent cu Biserica Ortodoxă Română, înlocuindu-l cu un regulament privind asistenţa religioasă în penitenciare care să excludă orice tratament discriminatoriu. APADOR-CH a elaborat şi o propunere de act normativ, în acest sens (un proiect de ordin al ministrului Justiţiei). În esenţă, propunerea viza denunţarea de către minister a protocolului şi o reglementare a asistenţei religioase în penitenciare fundamentată pe tratamentul echitabil al tuturor confesiunilor religioase, indiferent că este vorba de cea majoritară sau de confesiuni minoritare.

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 610 din 17 februarie 2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 326 din 11 aprilie 2006, s-a adoptat noul Regulament privind asistenţa religioasă în locurile de detenţie. In dispoziţiile noului regulament se regăsesc, în general, propunerile APADOR-CH. Astfel, persoanele deţinute beneficiază de asistenţă religioasă la cerere. Nimeni nu poate fi obligat să îşi declare confesiunea religioasă la intrarea în penitenciar şi nici pe parcursul executării pedepsei privative de libertate. Accesul în penitenciar al preoţilor sau slujitorilor oricărui cult şi/sau al reprezentanţilor asociaţiilor religioase, pentru activităţi care ţin de asistenţa religioasă, este permis chiar dacă nu există cereri exprese din partea persoanelor deţinute.

Totuşi, ordinul nr. 610/17.02.2006 nu a denunţat protocolul între Ministerul Justiţiei şi Biserica Ortodoxă Română, astfel că structura existentă în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cuprinzând birourile de asistenţă religioasă, a rămas în vigoare. Este adevărat însă că, în virtutea noii legi a executării pedepselor, nr. 275/2006, şi a noului regulament privind asistenţa religioasă preoţii capelani au pierdut din atribuţiile care nu aveau nici un fel de legătură cu activitatea religioasă şi nu mai pot interveni în legătură cu activitatea în locurile de detenţie a altor culte.

Cu toate acestea, APADOR-CH a fost sesizată, în cursul anului 2006, de către Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova în legătură cu mai multe cazuri (Penitenciarele Tulcea şi Gherla) în care reprezentanţii cultului respectiv au avut dificultăţi în a primi aprobarea pentru accesul în locurile de detenţie. APADOR-CH a acordat asistenţă ORMI, care a obţinut, în cele din urmă, accesul în respectivele locuri de detenţie, potrivit Regulamentului privind asistenţa religioasă.

2. Condiţii de detenţie în sistemul penitenciar din România

În 2006, APADOR-CH a efectuat cinci vizite în penitenciare după cum urmează: penitenciarele Mărgineni (29 martie), Slobozia (29 iunie), Aiud (12 decembrie), Gherla (13 decembrie) şi Baia Mare (14 decembrie). În plus, reprezentanţii asociaţiei s-au deplasat la Slobozia pentru a discuta cu Cristian-Marius Macaşoi al cărui caz este prezentat separat.

2.1. Supra-aglomerarea şi condiţiile improprii ale spaţiilor de detenţie

Potrivit criteriului aplicat în sistemul penitenciar românesc (6 m3 aer/deţinut), supra-aglomerarea şi-a continuat tendinţa lentă de scădere. Dar dacă raportarea se face conform recomandărilor Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei – CPT (4 m2 şi 8 m3 de aer pentru fiecare deţinut) problema suprapopulării penitenciarelor continuă să fie gravă. Cu alte cuvinte, România este încă departe de standardele europene în materie.

Astfel, la Mărgineni şi Slobozia, efectivele de persoane deţinute depăşeau cu aproximativ 200 sau 300 capacitatea de deţinere a unităţilor, socotită potrivit standardului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Dacă se iau în considerare recomandările CPT, atunci, şi la Slobozia şi la Mărgineni, se înregistrează o suprapopulare de ordinul a 230%. Situaţia este mai puţin gravă la Aiud sau la Baia Mare, iar Penitenciarul Gherla este singurul, dintre cele vizitate, în care, teoretic, pa baza datelor comunicate, nu se poate vorbi de suprapopulare. Totuşi, în toate penitenciarele vizitate, inclusiv la Gherla, menţinerea în interiorul camerelor de detenţie a unui număr de zeci sau chiar sute de paturi metalice supraetajate neutilizate, face ca, în realitate, spaţiul disponibil pentru deţinuţi să fie mult mai mic. Asociaţia a recomandat demontarea şi scoaterea din camere a paturilor nefolosite care exced capacităţii de cazare a unităţii.

După cum a semnalat în repetate rânduri anterior, asociaţia a continuat şi în 2006 să atragă atenţia asupra faptului că supraaglomerarea are efecte negative asupra tuturor părţilor direct sau indirect implicate. Datorită faptului că sunt prea mulţi deţinuţi şi prea puţine cadre, majoritatea deţinuţilor stau în camere 23 de ore din 24, fără nici o activitate utilă. Găsirea de locuri de muncă pentru atâţia deţinuţi este foarte dificilă. Cam o treime din cei apţi de muncă au de lucru, dar în general este vorba de munci sezoniere. Numărul mare de deţinuţi din fiecare cameră întreţine o atmosferă tensionată care, de multe ori, degenerează în conflicte între ei. Asistenţa medicală este complet nesatisfăcătoare. Doi-trei medici generalişti nu pot face faţă sutelor de deţinuţi (consultarea unui deţinut durează maximum 5-6 minute, evident insuficiente), cu atât mai mult cu cât doctorii respectivi sunt şi medici de familie pentru cadre şi familiile lor, cărora le sunt rezervate cam o oră pe zi din programul de 7 ore. Camerele de detenţie (cele modernizate) sunt, în general dotate cu câte un grup sanitar format din duş, chiuvetă şi WC. În condiţii de supraaglomerare (20, 30 sau chiar 40 de deţinuţi pe cameră) este, practic, imposibil de menţinut igiena personală la standarde acceptabile. Se mai adaugă şi starea de umilinţă datorată absenţei unei protecţii minime a intimităţii. In plus, hrana deţinuţilor este proastă şi cantitativ şi calitativ. Iar cu cât sunt mai mulţi deţinuţi, cu atât sunt mai greu de hrănit în mod acceptabil.

În opinia APADOR-CH, problema supraaglomerării poate fi rezolvată numai dacă se modifică substanţial legea penală, una din cele mai severe din Europa, în principal sub aspectul alternativelor la încarcerare; s-ar schimba mentalitatea întregului sistem judiciar cu privire la natura sancţiunilor în cazul unor fapte ce prezintă pericol social redus (în momentul de faţă, cam jumătate din numărul total de deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt, valoarea pagubelor fiind de multe ori foarte mică); s-ar mări semnificativ bugetul ANP şi ar creşte gradul de autonomie al administraţiei fiecărui loc de deţinere.

In privinţa condiţiilor materiale pe care le oferă spaţiile de detenţie acestea sunt de cele mai multe ori critice. De exemplu, la Aiud, în camera 329, de mici dimensiuni, erau cazaţi cinci minori în trei paturi supraetajate. Grupul sanitar nu era izolat, WC-ul nu funcţiona, camera era foarte murdară, saltele şi păturile erau rupte şi murdare, nu exista lenjerie de pat. Minorii au dreptul la duş o singură dată pe săptămână, timp de 5 minute. Dezinteresul funcţionarilor penitenciarului Aiud faţă de deţinuţii minori cazaţi aici este însă ilustrat în modul cel mai clar prin lipsa geamurilor la ferestrele camerei de detenţie. Astfel, camera 329 (ca şi 340, de altfel) nu avea geamuri la fereastră, în condiţiile în care afară se înregistrau temperaturi negative iar copiii erau îmbrăcaţi în haine subţiri şi uzate. La camera 340 deţinuţii majori din această cameră era lipită o folie de plastic care evident, nu putea asigura izolarea termică necesară.

2.2. Starea de sănătate a persoanelor deţinute şi asistenţa medicală

Mulţi deţinuţi din penitenciarele vizitate de asociaţie în 2006 s-au plâns că nu sunt scoşi la cabinet, respectiv că nu li se acordă atenţie din partea medicilor şi nu li se dau medicamente.

Dacă la Penitenciarele Mărgineni şi Gherla, patru medici asigurau asistenţa medicală pentru aproape 1200 de persoane deţinute, în primul caz şi aproape 1400 în cel de-al doilea (la Gherla, din cei cinci medici, numai patru acordau asistenţă deţinuţilor), iar la Slobozia doi medici se ocupau de cei aproximativ 600 de deţinuţi, la Aiud şi Baia Mare situaţia era şi mai critică: din cei doi medici angajaţi la Penitenciarul Baia Mare, unul era în concediu medical de o lungă perioadă de timp şi pe o durată neprecizată, astfel că, în realitate, un singur medic se ocupa de cei aproximativ 600 de deţinuţi. La Aiud, doi medici se ocupau de cei 950 de deţinuţi. Mai mult, la Slobozia, la momentul vizitei, nici unul dintre cei doi medici generalişti nu era prezent la cabinetului medical, deşi potrivit programului afişat unul dintre ei ar fi trebuit să fie de serviciu.

Doctorii din penitenciarele vizitate în 2006 erau şi „medici de familie” pentru cadre şi alţi beneficiari ai Casei OPSNAJ (uneori – la Gherla, de exemplu – medicul-şef având competenţă exclusivă asupra cadrelor), în condiţiile în care şi aşa personalul medical este insuficient. Această problemă ar trebui să fie rezolvată prin adoptarea ordinului privind asistenţa medicală în penitenciare. In prezent, s-a menţionat existenţa unui ordin al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din ianuarie 2006 care prevede obligaţia personalului medical din penitenciar de a se ocupa cu precădere de deţinuţi. Or, o asemenea dispoziţie nu introduce un criteriu clar pentru împărţirea activităţii medicului de penitenciar între deţinuţi şi cadre.

Confruntată cu problema insuficienţei asistenţei medicale, administraţia penitenciarului Baia Mare, de pildă, a găsit soluţia detaşării unuia din medicii de la Gherla. Totuşi, în condiţiile în care personalul medical este, oricum, insuficient, în întreaga reţea de penitenciare, soluţia detaşărilor nu poate rezolva problema, fiind necesară suplimentarea posturilor de medici şi asistenţi.

Si în cursul anului 2006, multe penitenciare s-au confruntat cu refuzul farmaciilor de a le mai livra medicamente din cauza întârzierilor mari la plată. Aceasta a făcut ca deţinuţii, în primul rând cei săraci sau necăutaţi, să fie privaţi de medicamente.

La Penitenciarul Aiud, potrivit spuselor medicului-şef, din cauza nealocării resurselor financiare necesare de către Casa OPSNAJ în primele 6 luni ale anului 2006 majoritatea deţinuţilor au rămas fără tratament pentru lungi perioade de timp, care s-au întins până la câteva săptămâni. Efectele negative ale întreruperilor de tratament s-au resimţit mai ales în cazul bolnavilor epileptici şi a celor cu boli cardio-vasculare (peste 100 de bolnavi în evidenţă). De altfel, cele mai frecvente boli cronice în Penitenciarul Aiud sunt bolile cardio-vasculare şi tulburările psihice.

La Gherla, potrivit responsabililor cabinetului medical, din cauza nealocării resurselor financiare necesare de către Casa OPSNAJ, deţinuţii rămân frecvent fără tratament. Fondurile alocate se termină, de regulă, înainte de data de 10 a fiecărei luni şi sunt consumate, în cea mai mare parte, de Spitalul Militar Cluj. Penitenciarul Gherla are contract cu o singură farmacie furnizoare.

La Aiud, potrivit responsabililor punctului farmaceutic, numai 70% din medicamentele disponibile sunt distribuite deţinuţilor, iar restul, cadrelor, care apelează la punctul farmaceutic în special pentru medicamentele necompensate. Punctul farmaceutic de la Gherla dispune de medicamentele necesare asigurării urgenţelor atât pentru deţinuţi cât şi pentru cadre. 82% din medicamentele disponibile sunt distribuite deţinuţilor, iar restul, cadrelor. Din datele oferite de serviciul financiar, în 2006 cheltuielile pe medicamentele pentru deţinuţi s-au ridicat la 76.430 RON iar cele pentru cadre, la 16.430 RON, ceea ce înseamnă că aproape 18% din totalul cheltuielilor pentru medicamente au fost destinate acoperirii nevoilor cadrelor.

Asociaţia a considerat inacceptabil ca până la o treime din medicamentele disponibile în punctul farmaceutic, şi aşa deficitar, să ajungă la cadre, care au posibilitatea să îşi acopere necesarul de medicamente din orice farmacie, în vreme de deţinuţii depind exclusiv de penitenciar. In consecinţă, asociaţia a solicitat ca punctul farmaceutic să distribuie medicamentele achiziţionate din bugetul penitenciarului numai persoanelor aflate în detenţie, eventual cu excepţia situaţiilor de urgenţă, în care se pot acorda şi cadrelor.

Mai mult decât atât, la Slobozia, statistica prezentată de conducerea penitenciarului arată că pe semestrul I din 2006 cheltuielile pe medicamentele pentru cadre depăşeau cu 13 % pe cele cu medicamentele destinate deţinuţilor (21.235 RON pentru cadre faţă de 18.722 RON cheltuiţi pentru deţinuţi). Disproporţia este cu atât mai greu de acceptat cu cât numărul cadrelor este mult mai mic decât cel al persoanelor deţinute

O problemă aproape generală a asistenţei medicale în penitenciare este catalogarea unor deţinuţi ca „simulanţi”, cu consecinţa ignorării lor de către medici şi asistenţi, indiferent de simptomele reclamate. APADOR-CH nu neagă că există deţinuţi care simulează diverse boli pentru a fi transferaţi la infirmerii sau la spitale, unde condiţiile sunt mai bune. Există însă riscul ca şi „simulanţii” să se îmbolnăvească în mod real. Prin urmare asociaţia a cerut constant renunţarea la aceste etichete (există cazuri în care chiar scrie „simulant” pe fişa medicală) şi consultarea conştiincioasă a fiecărui deţinut care se prezintă la cabinet.

O altă problemă general valabilă este lipsa de implicare reală a cadrelor medicale în supravegherea şi remedierea carenţelor privind condiţiile igienico-sanitare din locurile de deţinere, precum şi calitatea hranei servite deţinuţilor. Cazarmamentul (saltele, pături, cearceafuri etc.) este aproape totdeauna neigienic, dat fiind vechimea extrem de mare, de exemplu a saltelelor (a se vedea Baia Mare) sau lipsa maşinilor de spălat (Aiud). Niciun cadru medical nu pare preocupat de precaritatea instalaţiilor sanitare (la Baia Mare există o singură sală de baie cu 15 de duşuri pentru cei peste 500 de deţinuţi) sau de furnizarea apei calde, după un orar complet nesatisfăcător.

De altfel, la Baia Mare, cele mai frecvente boli sunt tulburările psihice, gastritele şi dermatitele – toate, boli legate de condiţiile materiale (de supraaglomerare, igienă şi hrană), deosebit de precare. La Aiud, dintre bolile acute, cele mai frecvente cazuri în evidenţă erau de scabie (2-3 cazuri săptămânal) din cauza cazarmamentului vechi şi a condiţiilor extrem de proaste de igienă, recunoscute chiar de către personalul medical.

O problemă ar fi şi că asistenţa medicală stomatologică nu cuprinde lucrările dentare, acestea fiind imposibil de realizat în penitenciar întrucât nu există un contract specific cu Casa OPSNAJ.

Asociaţia a remarcat anumite progrese în privinţa respectării dreptului deţinuţilor de a obţine fotocopii de pe propriile fişe medicale ca şi în privinţa neîncătuşării acestora în situaţia în care era necesară transferarea lor la spitale. O altă măsură notabilă este distribuirea de prezervative pentru deţinuţi şi pe durata detenţiei (nu numai la liberare, cum încă se proceda la începutul anului 2005). Această practică nu reprezintă însă o constantă, deocamdată.

Infirmeriile din penitenciarele vizitate de asociaţie prezentau deseori condiţii improprii pentru un tratament medical eficient – fie era frig (căldură după program de câteva ore), ca la Gherla, fie persista un grad ridicat de umiditate şi nu era aerisit.

La Baia Mare, mai mulţi deţinuţi s-au plâns că nu au doctor în permanenţă şi indiferent ce afecţiuni ar acuza primesc invariabil paracetamol. Unul dintre ei, bolnav de ulcer şi gastrită a susţinut că nu a primit tratament în luna august. Un altul , a reclamat că nu a primit niciun tratament pentru afecţiunea sa la nivelul urechii, deşi s-a plâns de mai multe ori de senzaţii supărătoare de zgomot în ureche. Medicul penitenciarului le-a precizat reprezentatelor asociaţiei că acest deţinut are nevoie de o proteză auditivă însă, până la data vizitei asociaţiei, nu fusese iniţiat nici un demers.

La Penitenciarul Slobozia, reprezentantele asociaţiei au consultat fişa medicală a unui deţinut care se plânsese că nu i se fac examenele medicale de specialitate, deşi acuză probleme cu inima şi plămânii. Intr-adevăr, în dosar nu apăreau rezultatele niciunui examen cardiologic, deşi erau consemnate simptome de aritmie cardiacă.

2.3. Activitatea socio-educativă

APADOR-CH a constatat unele îmbunătăţiri ale activităţilor desfăşurate în acest domeniu foarte important pentru resocializarea post-liberare dar şi pentru moraluldeţinuţilor, cu impact direct asupra relaţiilor dintre ei şi personalul de penitenciar. Procesul de învăţământ până la clasa a VIII-a cuprindea un număr relativ însemnat de persoane (deşi spaţiile destinate şcolii nu aveau întotdeauna condiţiile minimale pentru a permite să se ţină cursurile – la Baia Mare erau ne încălzite, de exemplu, în luna decembrie). Pregătirea profesională în meserii ca zidari, tâmplari, bucătari, frizeri, legumicultori sau operator PC implica, din păcate, un număr destul de redus de persoane.

Insuficienţele semnalate anterior de APADOR-CH au persistat şi în 2006. De pildă, numărul mic de deţinuţi antrenaţi în aceste activităţi şi durata redusă a programelor. Programele, indiferent dacă sunt venite de la ANP sau sunt iniţiative locale, se adresează unui număr restrâns de deţinuţi (8-15 maxim), durează de regulă 3 luni dar se desfăşoară, tot de regulă, o singură dată pe săptămână, timp de o oră, maxim. Pe de altă parte, faţă de interesul scăzut al deţinuţilor pentru aceste programe , APADOR-CH a propus în mod repetat consultarea deţinuţilor, eventual prin chestionare sau prin sondaj, cu privire la conţinut.

Persoanele deţinute care nu sunt scoase la muncă sunt, în general, lipsite de orice activitate timp de 23 de ore pe zi. Plimbarea, teoretic zilnică, durează între 30 şi 60 de minute, cu excepţia secţiilor de minori, pentru care timpul alocat exerciţiului fizic este mai mare, restul timpului deţinuţii petrecându-şi-l în camere.

Este de remarcat că, deşi clasificarea pe regimuri de detenţie (potrivit noii legi a executării pedepselor nr. 275/2006) era în curs, la Gherla 599 deţinuţi fuseseră deja prezentaţi în faţa comisiei de individualizare a regimului de executare a pedepsei. Dintre aceştia, 71 fuseseră încadraţi la regim deschis, 305, la regim semi-deschis, 197 în regim închis şi 26 în regim de maximă siguranţă. Repartizarea pe secţii, potrivit regimului în care sunt încadraţi, era în curs de realizare. Astfel, deţinuţii în regim semi-deschis fuseseră deja cazaţi în pavilionul 3, unde puteau circula liber în afara camerelor de detenţie dar numai în interiorul pavilionului.

In alte penitenciare (Aiud, de exemplu), chiar dacă avusese loc încadrarea pe regimuri de detenţie a unui număr de deţinuţi operaţiunea era deocamdată doar scriptică, nerealizându-se practic cazarea în regim deshis sau semi-deschis.

Penitenciarele lucrează uneori cu parteneri din afara sistemului, puţini, din păcate (culte religioase, organizaţii neguvernamentale locale) care, la rândul lor desfăşoară activităţi cu deţinuţii, dar tot cu puţini participanţi şi pe durată de timp limitată. De exemplu, la Slobozia, la momentul vizitei, în penitenciar aveau loc activităţi cultural-educative religioase pe platoul din curtea centrală, dată fiind ocazia „Zilei penitenciarelor”. Erau prezenţi şi reprezentanţi ai Bisericii Penticostale Betesda care au declarat că au activitate în penitenciar aproape în fiecare săptămână, pe baza unui protocol încheiat cu administraţia penitenciarului. Alte culte şi asociaţii religioase care desfăşoară constant programe în Penitenciarul Slobozia sunt Biserica Creştină Evanghelică, Biserica Romano-Catolică şi Asociaţia religioasă Matei Basarab.

Activitatea în penitenciare, în cadrul unor programe cu deţinuţii, a serviciilor judeţene de probaţiune este aproape inexistentă, personalul acestor servicii fiind insuficient şi lipsit de motivaţie. Scopul cvasigeneral al vizitelor în penitenciare ale consilierilor de probaţiune pare să fie participarea la comisiile de individualizare a regimului de executare a pedepselor.

Bibliotecile din penitenciare au rămas prost dotate, cu cărţi vechi sau care nu prezintă niciun interes pentru deţinuţi. Penitenciarele improvizează, cu colaborarea deţinuţilor, „reviste” multiplicate într-un număr foarte mic de exemplare. Mai există şi posturi de radio cu circuit închis, care emit, de regulă, o dată pe săptămână circa două ore.

Numărul angajaţilor de specialitate este mult prea mic, numărul de posturi ocupate – 6 cadrela Penitenciarele Baia Mare si Aiud, 7 la Slobozia, 10 la Mărgineni şi 15 la Gherla -fiind în general semnificativ inferior numărului de posturi existente. Intre aceştia, se numără şi preotul ortodox, care nu poate răspunde decât nevoilor deţinuţilor de această confesiune. In plus, asociaţia a remarcat în cursul anului 2006 că psihologii erau, în general, ocupaţi cu rapoartele de evaluare a deţinuţilor necesare încadrării acestora în regimuri de executare a pedepsei. Rar, psihologii din penitenciar desfăşoară programe „pe secţie” (acest lucru se întâmpla la Mărgineni).

Cu excepţia jocurilor sportive, toate programele socio-educative se desfăşoară în clubul deţinuţilor, în majoritate dimineaţa. APADOR-CH a sugerat în mod repetat folosirea şi a altor spaţii (de exemplu, clubul cadrelor, chiar dacă acesta este situat în afara spaţiului de detenţie dar tot în incinta penitenciarului; sau chiar camerele de detenţie în care nu există supra-aglomerare).

2.4. Cazuri deosebite

i. Protestele deţinuţilor din 9-11 decembrie 2006

In aproape jumătate din penitenciarele din România s-au înregistrat proteste în prima parte a lunii decembrie 2006. Asociaţia a vizitat trei penitenciare imediat după această perioadă, putând să culeagă informaţii despre motivele acestor proteste, despre cum au decurs ele şi care a fost reacţia autorităţilor.

Cazul cel mai îngrijorător a fost cel al Penitenciarului Aiud. Deşi Penitenciarul Aiud nu a figurat public în rândul penitenciarelor unde s-au înregistrat proteste în perioada 9-11 decembrie 2006, în realitate, deţinuţii au manifestat şi aici. Potrivit cadrelor din conducerea penitenciarului, în seara zilei de sâmbătă, 9 decembrie 2006, 36 de persoane deţinute, din 2 camere s-au manifestat zgomotos, „au strigat şi au bătut în uşi” şi au spart geamurile de la camere, reuşind să strice şi sistemele de închidere ale acestora. Potrivit aceloraşi cadre, s-a intervenit cu grupa specială de intervenţie pentru imobilizarea şi scoaterea deţinuţilor din camere şi mutarea pe alte secţii, în camere mici. Cadrele au precizat că se are în vedere deschiderea unei anchete disciplinare, deşi la data vizitei, procedura nu fusese încă declanşată.

Duminică, 10 decembrie, protestele au continuat, 160 de deţinuţi refuzând hrana oferită de penitenciar, pentru micul-dejun. 95 de persoane au făcut acelaşi lucru în ziua următoare, luni, 11 decembrie. Persoanele care şi-au manifestat intenţia de a intra în refuz de hrană au fost audiate de judecătorul delegat, tot în cursul zilei de luni. La data vizitei, marţi 12 decembrie, niciun deţinut nu mai refuzase hrana.

In ce priveşte motivul protestelor deţinuţilor, cadrele din conducerea penitenciarului s-au referit la zvonurile care ar fi existat cu privire la pregătirea unei legi de graţiere, care ar fi trebuit să fie adoptată imediat după intrarea în vigoare a noii legi a executării pedepselor. Ca principal factor de instigare, cadrele au indicat presa şi mediatizarea excesivă a protestelor din alte penitenciare, ceea ce ar fi generat un fenomen de solidarizare între deţinuţi. Totuşi, cadrele au recunoscut că şi condiţiile de detenţie au constituit o motivaţie pentru recentele proteste. Mai mult, persoanele audiate de judecătorul delagat cu ocazia protestelor, au acuzat, în principal, condiţiile de detenţie, lipsa asistenţei medicale şi lipsa activităţilor.

Potrivit deţinuţilor cazaţi pe secţia a IV-a cu care reprezentantele asociaţiei au stat de vorbă în timpul vizitei, grupa de intervenţie ar fi reprimat violent protestele celor de pe secţia a V-a.

Asociaţia a solicitat ANP extinderea anchetei disciplinare şi la agenţii care au participat la operaţiunile desfăşurate cu ocazia protestelor din 9-11 decembrie 2006, respectiv sesizarea organului de urmărite penală cu privire la natura, durata şi consecinţele intervenţiei.

Si la Gherla s-au înregistrat proteste în perioada 9-11 decembrie 2006.

Potrivit conducerii penitenciarului, sâmbătă, 9 decembrie 2006, în jurul orelor 18, deţinuţii dintr-o cameră au refuzat să meargă la masă şi s-au manifestat prin strigăte. La scurt timp după, deţinuţii din alte şase camere s-au asociat protestelor. In total, numărul celor care au manifestat s-a ridicat la aproximativ 200 de persoane, implicând arestaţi preventiv din patru camere şi deţinuţi recidivişti din alte trei camere. Protestele au avut un caracter “paşnic”. Directorul, însoţit de trupa de intervenţie şi psiholog, s-a deplasat în camerele de detenţie pentru a-i asculta pe deţinuţii protestatatari. Intervenţia a fost filmată cu o cameră video portabilă.

Nu s-au aplicat sancţiuni, desfăşurarea activităţilor a continuat normal, dar s-a decis întărirea supravegherii şi schimbarea curţii de plimbare. Deţinuţii nu au mai fost lăsaţi în curţile de plimbare folosite în mod obişnuit, ci la una din bazele sportive cu ziduri înalte, unde nu ar fi putut comunica cu cei aflaţi în camere, la ferestre. Protestele au continuat prin refuzul unor deţinuţi de a ieşi la plimbare. De asemenea, jumătate din deţinuţi ar fi refuzat să meargă la duşuri.

Judecătorul delegat i-a ascultat pe cei care şi-au manifestat intenţia de a intra în refuz de hrană. Si cadrele au stat de vorbă cu deţinuţii care s-au plâns de condiţiile de detenţie, şi anume de mizeria din camere, de gândaci, de calitatea proastă a mâncării. In perioada protestelor, un număr de aproximativ 200 de persoane au refuzat hrana oferită de penitenciar, dar, potrivit responsabililor penitenciarului, aceştia şi-au putut recupera porţia de pâine, la cerere, ulterior. Protestele au luat sfârşit luni, 11 decembrie 2006.

ii. Cazul Cristian Marius Macaşoi

Din discuţia avută cu administraţia penitenciarului Slobozia la data de 29 iunie 2006, a rezultat că la data de 24 mai 2006, Cristian Marius Macaşoi trebuia să fie prezentat în faţa instanţei de judecată pentru o cerere de contopire a pedepselor la care acesta fusese condamnat. In dimineaţa zilei respective, deţinutul a fost prezentat la postul de control pentru a se schimba în ţinuta penală.

S-a precizat de către conducerea penitenciarului că această ţinută nu era obligatorie în penitenciar, deţinuţii putând purta propriile haine „civile”, cu excepţia celor care erau scoşi la muncă sau la instanţă sau a celor care nu au haine decente. Prin urmare, ţinuta penală este folosită obligatoriu numai în exteriorul penitenciarului, reprezentând o modalitate de a-i distinge pe deţinuţii condamnaţi de persoanele aflate în arest preventiv. Potrivit lui Macaşoi, în alte ocazii în care a mai fost prezentat la instanţă, i s-a permis să rămână îmbrăcat cu hainele sale, fără a i se impune „zeghea”. Administraţia penitenciarului a precizat că cele susţinute de el erau adevărate, însă diferenţa de tratament decurgea din regimul diferit pe care l-a avut deţinutul – mai întâi fiind dus la instanţă în timpul detenţiei preventive, în timp ce în data de 24 mai 2006 urma să fie prezentat în calitate de persoană condamnată definitiv, pe rol aflându-se cererea sa de contopire a pedepselor.

Refuzul lui Cristian Marius Macaşoi de a îmbrăca „zeghea” a fost cel care a declanşat incidentul din data de 24 mai 2006, soldat cu agresarea sa fizică de către cadrele din penitenciar. Potrivit conducerii penitenciarului, agenţii de pază au acţionat în forţă pentru a-l imobiliza pe Macaşoi şi a-l îmbrăca în ţinuta penală. Chiar admiţând că îmbrăcarea acesteia ar fi fost o măsură considerată necesară, recurgerea la forţă de către agenţii de pază, soldată cu internarea deţinutului la spitalul de urgenţă datorită multiplelor leziuni, a fost în mod evident disproporţionată faţă de scopul urmărit

Din discuţia purtată cu Macaşoi, a reieşit că refuzul său de a îmbrăca “zeghea” se datora aspectului necorespunzător al acesteia, el afirmând că era murdară şi că nu a dorit să o îmbrace datorită unei afecţiuni cutanate de care suferea („mâncărime de piele”). Mai mult, acesta a afirmat că ar fi adus la cunoştinţa cadrelor această problemă, solicitând cel puţin permisiunea de a îmbrăca hainele puse la dispoziţie de penitenciar peste propriile haine (tricou, pantalon). Asociaţia observă că explicaţia refuzului manifestat de Macaşoi pare serioasă şi ar fi trebuit tratată cu înţelegere.

La momentul intervenţiei agenţilor de pază sub conducerea unui inspector şef principal – agenţi mascaţi, deşi conducerea penitenciarului Slobozia a negat că în penitenciar ar exista trupă specială de intervenţie (a se vedea raportul asociaţiei cu privire la vizita în penitenciar, din data de 29 iunie 2006) – Macaşoi rămăsese ultimul din grupul deţinuţilor care fuseseră prezentaţi la postul de control spre a fi conduşi la instanţă – fiind singur în mâinile forţelor de pază. Prin urmare, niciun alt deţinut nefiind de faţă, el nu risca să compromită ordinea în rândul deţinuţilor, prin comportamentul său „recalcitrant” – pretext deseori invocat de către cadre pentru intervenţiile în forţă.

Potrivit lui Macaşoi, unul din cei trei agenţi mascaţi, l-a lovit cu pumnul în faţă, după care a ceilalţi agenţi l-au lovit cu bocancii şi bastoanele de cauciuc . Violenţa agresiunii este evidentă şi din faptul că i-a provocat deţinutului o hemoragie (epistaxis) ale cărei urme i-au rămas pe tricou. Inainte de a părăsi postul de control, Macaşoi a fost obligat să-şi schimbe tricoul cu un altul curat. In ciuda stării sale, a fost transportat la instanţă, încătuşat, în duba penitenciarului, într-un compartiment separat de alţi deţinuţi („cuşetă”) unde, pe drum, i s-a făcut rău. Intrucât acuza dureri şi o stare generală de rău, în cele din urmă a fost dus înapoi la cabinetul medical al penitenciarului, fără a mai fi prezentat la instanţă iar de la cabinet a fost trimis la spitalul de urgenţă din Slobozia.

In urma agresiunii suferite în data de 24 mai 2006, Cristian Marius Macaşoi a fost internat în aceeaşi zi la spitalul judeţean de urgenţă Slobozia, cu diagnosticul de politraumatism: „traumatism cranio-cerebral acut închis, contuzie toraco-abdominală, contuzie şold drept”. El a fost supus examinării unui medic legist în data de 26 mai 2006. Raportul de expertiză medico-legală a fost întocmit de serviciul de medicină legală al spitalului de urgenţă, la data de 27 iunie 2006, şi a fost comunicat Penitenciarului Slobozia. S-au constatat multiple echimoze de dimensiuni semnificative (de exemplu, 10/3 cm pe flancul abdominal drept şi lombar drept şi 6/2 cm subclavicular drept) în regiunea capului, a toracelui, abdomenului şi şoldului drept, precum şi o hemoragie subconjunctivală la ochiul stâng In concluzie, raportul medico-legal a stabilit că leziunile traumatice datând din 24 mai 2006 s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure şi că acestea necesită 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Reprezentantele asociaţiei au constatat însă cu surprindere şi îngrijoarare că la dosarul de penitenciar al deţinutului Macaşoi exista o declaraţie manuscrisă a acestuia datând din 29 mai 2006 prin care refuza, pe proprie răspundere, alte investigaţii medicale. Această declaraţie este extrem de suspectă în condiţiile în care data declaraţiei coincide cu cea la care s-a decis sancţionarea lui Macaşoi cu 10 zile de izolare severă pentru incidentul din 24 mai 2006. Asociaţia a considerat sancţionarea disciplinară deţinutului drept un mijloc de presiune de natură să îl descurajeze în continuarea investigaţiilor medicale, care ar fi putut conduce la reevaluarea consecinţelor agresiunii asupra stării sale de sănătate, în sensul agravării răspunderii agresorilor săi.

O altă consecinţă a incidentului din 24 mai 2006 a fost că în data 6 iunie 2006 deţinutul Macaşoi a fost clasificat ca prezentând un grad sporit de periculozitate, fără ca acest lucru să i se comunice, spre a putea fi contestat. Cu toate că nu i s-a comunicat, acesta şi-a putut da seama de schimbările intervenite în regimul său de detenţie, dat fiind că, potrivit declaraţiilor sale, este încătuşat la scoaterea din cameră şi la vizită şi este scos ultimul, în urma tuturor celorlalţi deţinuţi. Se mai adaugă şi efectuarea a două percheziţii, în decursul a două săptămâni, în camera în care a fost mutat „periculosul” deţinut, cu menţiunea că, la a doua percheziţie, au participat şi „mascaţi” (în mod normal, camerele erau percheziţionate o dată pe lună.).

In ce priveşte cele patru cadre care l-au agresat pe Macaşoi, comisa de disciplină a considerat că aceştia nu au acţionat abuziv, fiind necesar ca ei să recurgă la forţă datorită comportamentului recalcitrant al deţinutului. Rezultatul investigaţiilor comisiei fusese prezentat directorului de penitenciar care, la data vizitei, nu luase nici o decizie în sensul confirmării sau infirmării concluziilor respective.

Potrivit conducerii penitenciarului, a fost sesizat şi parchetul în legătură cu incidentul din 24 mai 2006, pentru reprezentanţii APADOR-CH nefiind clar care a fost obiectul sesizării. Până la data vizitei, la mai bine de o lună de la incident, nu avusese loc nici un act de cercerate penală, în cauză. Macaşoi a declarat că nu a făcut plângere penală. Asociaţia nu este surprinsă de acest fapt, dat fiind valul de represalii la care a fost supus deţinutul, în urma agresiunii sale, de natură să inhibe eventualele sale plângeri.

iii. Cazul Szücs Iosif

APADOR-CH a primit plângeri din partea deţinuţilor de la Gherla privind violenţele la care ar fi fost supuşi de către personalul penitenciarului, îndeosebi de către grupa specială de intervenţie („mascaţii”).

Astfel, Szücs Iosif s-a plâns că a fost bătut crunt la Gherla, în ziua de 9 ianuarie 2005, de trei agenţi mascaţi sub comanda inspectorului Mureşan, din cauză că le-ar fi răspuns nepoliticos după ce aceştia l-au provocat vorbindu-i foarte urât. Cei patru l-au lovit cu pumnii şi picioarele în cap, provocând-i răni grave şi sechele de durată (dureri de cap recurente, slăbirea vederii şi auzului).

In ciuda stării sale grave, deţinutul nu a fost prezentat la medic decât atunci când i s-a făcut foarte rău, în timpul nopţii următoare. Ca urmare a multiplelor leziuni suferite la nivelul capului şi toracelui, acesta a fost, în cele din urmă, internat în Spitalul Penitenciar Dej.

Reprezentantele asociaţiei au stat de vorbă cu Szücs Iosif, pe data de 14 decembrie 2006, la Penitenciarul Baia Mare, unde acesta fusese transferat de curând, la cerere. Din discuţia cu acesta, a reieşit că, în cursul procesului penal deschis ca urmare a plângerii formulate de el împotriva celor trei agenţi şi a inspectorului de la Gherla, ar fi fost supus unor presiuni constate pentru a-şi retrage plângerea sau a renunţa la exercitarea căilor legale de atac. Deţinutul a fost, între altele, ameninţat că ar pierde orice şansă de a primi aviz favorabil de la comisia de propuneri pentru liberare condiţionată dacă va continua să-şi susţină plângerea penală. Aceste presiuni au dat rezultate, în cele din urmă victima renunţând la exercitarea căilor de atac. .

Asociaţia a solicitat ANP comunicarea rezultatelor anchetei disciplinare interne derulate în urma agresării lui Szücs Iosif, în Penitenciarul Gherla, în ianuarie 2005.

***

Cu toate criticile şi observaţiile la adresa sistemului penitenciar, APADOR-CH subliniază din nou foarte buna colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor dar şi cu conducerile şi personalul din fiecare loc de detenţie vizitat. Si în 2006, au existat semnale din partea ANP sau a conducerilor de penitenciare (Baia Mare, de exemplu) că există disponibilitatea de a accepta unele critici sau sugestii ale asociaţiei. Asociaţia are în vedere mai ales acele recomandări care nu presupun modificări legislative, ci doar cheltuieli minime dar care vor avea, cu siguranţă, un impact pozitiv asupra deţinuţilor.

V. POLIŢIA

Anul 2006 a confirmat că deschiderea manifestată de Ministerul Administraţiei şi Internelor faţă de societatea civilă începând din 2005 nu este doar o acţiune de „paradă”. Ministerul Administraţiei şi Internelor a continuat consultările cu reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale din diverse domenii. APADOR-CH şi-a putut concretiza două dintre preocupările sale constante în materia relaţiilor dintre poliţie şi persoane pe de o parte şi monitorizarea activităţilor poliţiei din afara sistemului.

1. Vizitarea aresturilor poliţiei

APADOR-CH a avut posibilitatea de a vizita aresturile poliţiei în perioada 1998-1999. La sfârşitul lui 1999, Ministerul de Interne a modificat protocolul încheiat cu asociaţia, introducând condiţii excesive şi determinând astfel APADOR-CH să renunţe la program. In 2006, asociaţia a primit din nou permisiunea de a intra în aresturile poliţei. Cele 5 locuri de deţinere vizitate au fost la secţiile 6, 7, 9 şi 15 în Bucureşti (arestul secţiei 7 era destinat exclusiv femeilor care, ulterior, au fost mutate la secţia 15) şi arestul IPJ Ialomiţa din Slobozia[6]. In privinţa condiţiilor de detenţie propriu-zise, asociaţia a semnalat, printre altele, următoarele: a) în Bucureşti : amplasarea aresturilor în subsoluri iluminate numai artificial, lipsa fondurilor pentru asigurarea produselor minime necesare deţinuţilor pentru igiena corporală, asistenţă medicală improprie, curţi de plimbare de dimensiuni reduse etc. La secţia 15, asociaţia a constatat că deţinutele dintr-o cameră, în majoritate rome, aveau condiţii mult mai proaste decât celelalte camere (paturi fără aşternuturi, pături degradate, amânări sau refuzuri fără explicaţii ale unor cereri fireşti etc.) Insă, faţă de perioada 1998-1999, trebuie notate o serie de îmbunătăţiri cum ar fi instalarea grupurilor sanitare în fiecare cameră, cresterea cantităţii de alimente primite de deţinuţi şi accesul lor relativ uşor la frigidere, posibilitatea de a primi presă şi cărţi, iar în arestul secţiei 6, dar numai aici, instalarea televizoarelor în camere; b) în Slobozia : pe lângă deficienţele deja semnalate în Bucureşti, arestul IPJ Ialomiţa nu fusese renovat şi, prin urmare, grupul sanitar era în afara camerelor de deţinere, persoanele private de libertate fiind integral dependente de bunul plac al agenţilor de pază pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. APADOR-CH a considerat această situaţie drept umilitoare, cu efectul creşterii gradului de stress inerent privării de libertate. Arestul din Slobozia avea un singur avantaj: era plasat la parter, ceea ce permitea iluminatul natural pe timpul zilei.

Dintre aspectele ce vizează privarea de libertate sub forma arestului preventiv APADOR-CH a constatat că nu se respectă confidenţialitatea discuţiilor – directe sau telefonice – dintre persoanele private de libertate şi apărătorii lor. Confidenţialitatea este o componentă esenţială a dreptului la apărare şi implicit a dreptului la un proces echitabil. Or, ori de câte ori un deţinut aflat în arest preventiv se întâlneşte (sau discută la telefon) cu apărătorul, întotdeauna va fi de faţă şi va auzi, cel puţin poliţistul de la escortă, dacă nu cumva chiar poliţistul anchetator.In opinia APADOR-CH, dreptul la apărare, pe baza egalităţii de „arme”cu acuzarea nu este, încă, perceput ca un drept fundamental al omului. In plus, este încă răspândită ideea că rolul avocatului este de a contribui la aflarea” adevărului”, adică de a-i ajuta pe anchetatori şi nu de a-şi apăra clientul. Cum mentalităţile se schimbă greu şi încet, APADOR-CH cere interzicerea prin regulament a prezenţei oricărui reprezentant al poliţiei la discuţiile – directe sau telefonice – dintre o persoană privată de libertate şi apărătorul său.

Un alt aspect ce trebuie semnalat este încătuşarea automată a tuturor persoanelor în momentul scoaterii din arest, indiferent de scop (nu se încătuşează minorii, femeile gravide şi femeile în vârstă). Imobilizarea cu cătuşe trebuie să fie excepţia şi nu regula, în primul rând la prezentarea în faţa instanţei şi numai la solicitarea expresă a judecătorilor. La fel trebuie procedat şi în situaţia în care deţinuţii sunt scoşi la anchetă sau pentru controale medicală de rutină. Cătuşele nu ar trebui folosite în cazul deţinuţilor bolnavi şi nici în timpul vizitelor cu familiile.

2. Autoritatea Teritorială pentru Ordine Publică (ATOP)

Infiinţată pe baza Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, ATOP acţionează în fiecare judeţ şi în Bucureşti. Fiecare ATOP judeţeană este formată din 6 consilieri judeţeni, şeful IPJ, reprezentantul Corpului Naţional al Poliţiştilor (un fel de sindicat), subprefectul şi 3 reprezentanţi ai comunităţii. (ATOP Bucureşti are consilieri municipali.) ATOP are numeroase atribuţii (elaborarea strategiei anuale a poliţiei, a indicatorilor de performanţă ai poliţiei, stabilirea unor legături directe cu comunităţile locale, primirea unor petiţii şi plângeri cu privire la activitatea poliţiei, facilitarea suplimentării bugetului poliţiei etc.).

În anul 2006, APADOR-CH a iniţiat un proiect al cărui scop principal este de a constata eficienţa acestui instrument de monitorizare a poliţiei (dar şi a altor forţe cu atribuţii în domeniul ordinii publice cum sunt jandarmii, poliţiştii comunitari, poliţiştii rurali etc.). Proiectul a fost finanţat de Ambasada Regala a Tărilor de Jos la Bucureşti prin programul MATRA-KAP.

40 ATOP-uri judeţene (din 41) plus ATOP Bucureşti au furnizat asociaţiei informaţii cu privire la activităţile lor de la înfiinţare până în prezent. Au urmat întâlniri cu 3 ATOP-uri (Brăila, Iaşi şi Bucureşti), participanţii completând un chestionar special pregătit de asociaţie. Primele concluzii au fost următoarele:

1. aproximativ un sfert dintre ATOP-uri funcţionează doar pe hârtie, cam tot un sfert sunt active şi au deja rezultate iar restul desfăşoară activităţi cu eficienţă redusă;

2. principala problemă pare a fi limitarea decizională la nivel de „aviz consultativ”. Cu alte cuvinte, autoritatea teritorială este lipsită de … autoritate în faţa celor pe care este presupusă a-i monitoriza. Dar chiar şi „avizul consultativ” este pus sub semnul întrebării prin simpla prezenţă în ATOP-uri a şefului Inspectoratului judeţean de Poliţie şi a şefului sindicatului poliţiştilor (de regulă, un ofiţer de rang superior). In plus, membrii ATOP-urilor nu au expertiza necesară în materie de poliţie;

3. ATOP-urile nu au personalitate juridică şi deci nu pot fi ordonatori de credite. Prin urmare, nu dispun de una din pârghiile esenţiale ale unui control democratic şi anume bugetul instituţiilor ce răspund de ordinea publică;

4. ATOP-urile se ocupă în foarte mică măsură de eventualele plângeri ale unor persoane sau grupuri de persoane cu privire la acţiunile poliţiştilor sau altor forţe de ordine publică;

5. nu este clar dacă ATOP-urile ar trebui să se ocupe de toate structurile poliţiei (majoritatea celor chestionaţi au exclus poliţia judiciară şi poliţia de frontieră), de jandarmi sau de paza comunală.

O posibilă soluţie pentru eficientizarea activităţii ATOP-urilor este modificarea cadrului legislativ, respectiv a capitolului din Legea nr. 218/2002 privind această autoritate şi, în mod corespunzător, a Horărîrii Guvernului nr.787/2002. Principalele modificări ar trebui să vizeze acordarea personalităţii juridice (buget propriu şi ordonator de credite pentru poliţie), transformarea avizului consultativ în aviz conform, clarificarea categoriilor profesionale cu atribuţii în domeniul ordinii publice care intră îân competenţele ATOP, posibilitatea de a angaja experţi (pe probleme de poliţie, pe redactare de strategii şi indicatori minimi de performanţă, pe probleme juridice), renunţarea la prezenţa reprezentanţilor poliţiei în ATOP, extinderea atrubuţiilor în domeniul cercetării plângerilor cetăţenilor împotriva poliţiştilor.

Până la amendarea cadrului legislativ, o soluţie temporară ar fi popularizarea bunelor practici ale unora dintre ATOP-uri (deplasări în judeţ şi identificarea problemelor comunităţilor locale în raporturile cu autorităţile de ordine publică; găsirea de resurse financiare pentru suplimentarea bugetului poliţiei judeţene, în principal pentru sedii, autoturisme şi aparatură electronică etc.)

Insă lucrul cel mai important pentru viitorul ATOP-urilor este viitoarea lege de descentralizare a poliţiei care, la sfârşitul anului 2006, era încă în faza de elaborare la Ministerul Administraţiei şi Internelor.

3. Alte activităţi ale APADOR-CH cu privire la poliţie

3.1. Caz individual de abuz al unor poliţişti – Ninel Viorel Onţică

Conform relatării lui Ninel Viorel Onţică, pe 29 septembrie a.c., în jurul orei 21.00, un grup de aproximativ 15 poliţişti, unii cu cagule, alţii fără, au oprit autoturismul condus de Ninel Viorel Onţică la intrarea în Bucureşti din direcţia Arad. In maşină se mai aflau trei bărbaţi. Toţi patru, suspectaţi de comiterea unor furturi din apartamente din Arad şi Deva pe 27 şi 28 septembrie, au fost daţi jos din maşină, trîntiţi la pământ şi încătuşaţi, după care au fost duşi la sediul DGPMB Poliţia sector 4, Serviciul de Investigaţii Criminale.

Ninel Viorel Onţică are 32 de ani şi a fost dependent de heroină, fiind internat în mai multe rânduri la spitalul Obregia, în perioada 1997 – 2001. De atunci şi până în prezent, Onţică urmează un tratament cu metadonă şi este posesorul unei „autorizaţii pentru eliberarea de stupefiante” emise de Autoritatea de Sănătate Publică Bucureşti (autorizaţia se emite tocmai pentru a justifica, în faţa organelor de anchetă, deţinerea de astfel de substanţe). Onţică a susţinut că, printre obiectele confiscate la percheziţie şi nereturnate, erau şi 50 de pastile de metadonă. Cu toate că le-a arătat autorizaţia, poliţiştii au refuzat să i le dea înapoi, nepermiţându-i nici să îşi ia doza zilnică necesară. APADOR-CH consideră că prin această măsură abuzivă anchetatorii s-au făcut vinovaţi de tratament inuman.

Aspectul cel mai grav priveşte metodele la care au recurs poliţiştii respectivi pentru a-l face pe Onţică să recunoască participarea la furturi. El a fost lovit în mod repetat la faţă şi la corp şi obligat să stea în genunchi ore în şir, până în jurul orei 2.00 – 2.30 noaptea când poliţiştii au constatat că trebuia dus la spital . La revenirea în sediul poliţiei, Ninel Viorel Onţică a dat prima declaraţie scrisă, în prezenţa avocatului ales, după care a fost dus în arestul secţiei 14 Poliţie. Pe 30 septembrie, în faţa instanţei, a fost nevoie de doi poliţişti care să-l sprijine pentru că nu se putea ţine pe picioare. Judecătoria sectorului 4 a decis că nu se impunea emiterea unui mandat de arestare preventivă şi a dispus punerea sa în libertate. Pe data de 2 octombrie, Onţică a fost examinat la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” şi i s-a eliberat certificatul medico-legal cu numărul A2/6403/2.X.2006, care atestă numeroase echimoze, tumefacţii şi excoriaţii, inclusiv la ambii genunchi. De altfel, semnele mai erau încă vizibile la o lună şi ceva de la reţinere. APADOR-CH consideră că tratamentul aplicat de poliţiştii de la DGPMB – Poliţia sector 4 lui Ninel Viorel Onţică echivalează cu tortura deoarece scopul a fost de a-l face să recunoască faptele.

Ninel Viorel Onţică a înaintat plângeri la parchet şi la poliţie cu privire la rele tratamente pe durata reţinerii.

La rândul său, APADOR-CH a cerut în scris Inspectoratului General al Poliţiei Române să efectueze cercetări cu privire la circumstanţele reţinerii lui Onţică şi a modului în care acesta a fost tratat pe durata privării de libertate. Până la sfârşitul lunii decembrie, IGPR a trimis asociaţiei numai confirmarea de primire a reclamaţiei.

3.2. Folosirea armelor de foc de către poliţişti şi/sau jandarmi

Din cauza înmulţirii cazurilor în care poliţişti şi/sau jandarmi au recurs la armele de foc, rănind sau chiar omorând persoane neînarmate, în octombrie 2006, APADOR-CH a făcut public următorul protest:

“APADOR-CH protestează împotriva folosirii armelor de foc, din ce în ce mai frecvent, de către poliţişti sau jandarmi. Acest lucru demonstrează pe de o parte, lipsa de respect faţă de dreptul fundamental la viaţă, iar pe de alta, o pregătire profesională de slabă calitate. In mai puţin de o lună (septembrie a.c.) s-au semnalat trei astfel de situaţii: la Reghin, în timpul raziei organizate de poliţie într-un cartier de romi, pentru a depista şi reţine două persoane care ar fi ultragiat un poliţist; în Bucureşti, împotriva unui tânăr de 22 de ani, Adrian Cobzan, împuşcat mortal de un poliţist, în timp ce fugea de la locul faptei (ar fi furat dulciuri dintr-un camion); din nou în Bucureşti, dar de data aceasta jandarmii, împotriva unor spectatori, care se manifestau ceva mai agresiv la meciul de fotbal Dinamo-Steaua.

APADOR-CH precizează că potrivit Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art.2 – dreptul la viaţă), uzul de armă de foc de către autorităţile însărcinate cu aplicarea legii se justifică numai în caz de absolută necesitate. Iar jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului arată clar că autorităţile pot recurge la arma de foc numai dacă viaţa sau integritatea corporală a unei persoane este pusă în pericol. Curtea europeană mai stabileşte că, înainte de a folosi armele împotriva unei persoane, autorităţile trebuie să ţină cont de natura faptei comise (împuşcarea mortală a unui hoţ este total nejustificată). CEDO consideră şi că acţiunile poliţieneşti trebuie foarte atent planificate, în aşa fel încât riscul recurgerii la armele de foc să fie redus la minimum.

APADOR-CH cere Ministerului Administraţiei şi Internelor să reglementeze de urgenţă folosirea armelor de foc de către angajaţii săi (poliţie, jandarmerie, poliţie de frontieră) în sensul autorizării acestei măsuri extreme numai dacă viaţa cuiva (poliţist, jandarm sau orice altă persoană) este pusă în pericol real. Recurgerea la arma de foc în orice altă situaţie trebuie să fie interzisă în mod expres.

Asociaţia cere Ministerului Administraţiei şi Internelor şi parchetelor să investigheze cu maximum de seriozitate toate situaţiile în care poliţiştii sau jandarmii folosesc armele din dotare iar eventualele sancţiuni şi/sau trimiteri în judecată să fie făcute publice.”

APADOR-CH nu a fost încunoştinţatădacă autorităţile au efectuat cercetări, dacă s-au dispus sancţiuni şi care au fost acelea. Insă în intervenţiile lor, cel puţin în privinţa indisciplinaţilor de pe stadioane şi din împrejurimi, nu au mai recurs la armele din dotare.

În privinţa suspectului de furt împuşcat mortal, asociaţia a fost contactată de tatăl acestuia, căruia i se acordă asistenţă juridică pentru susţinerea plângerii penale pe care a formulat-o împotriva celor vinovaţi de moartea fiului său. Până la sfărşitul anului 2006, cercetările penale nu fuseseră finalizate.

3.3. Poziţia APADOR-CH cu privire la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor de politică publică din iulie 2006

Propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor avea în vedere creşterea eficienţei „în acţiunile responsabile de asigurarea respectului normelor de convieţuire, morală, ordine publică şi exercitarea libertăţilor cetăţeneşti”. Dincolo de acest enunţ pretenţios, în rezumat, propunerea se referea la sancţionarea celor care produc „zgomote excesive” şi prin aceasta deranjează populaţia.

APADOR-CH a considerat că achiziţionarea şi folosirea sonometrelor de către poliţişti şi/sau jandarmi şi, mai ales, aplicarea cu stricteţe a legislaţiei deja existente ar putea duce la diminuarea poluării sonore. Dar asociaţia s-a opus categoric introducerii măsurii „consemnării” (oprire, reţinere) prin care s-ar adauga la lege încă o formă de privare de libertate, pe lângă „conducere” şi reţinerea poliţienească. In mod evident, sursele de poluare fonică sunt uşor de localizat (o discotecă, un restaurant, o petrecere zgomotoasă, un apartament de unde se aude muzica foarte tare etc.) şi, prin urmare, nu se justifica aducerea persoanelor la sediul poliţiei „pentru identificare”. De asemenea, eventualele procese verbale de sancţionare cu amendă contravenţională trebuia redactate la locul faptei şi nu la sediul poliţiei.

Pentru APADOR-CH este clar că prin măsura „consemnării” , MAI încerca să recupereze ce a pierdut prin limitările impuse „conducerii” la sediul poliţiei. Ambele procedee înseamnă privare de libertate (a se vedea definiţia privării de libertate din art.4 al Protocolului Opţional la Convenţia împotriva Torturii, document semnat de România), fără nicio protecţie şi nicio garanţie pentru persoana în cauză.

Până la sfîrşitul anului 2006, Ministerul Administraţiei şi Internelor nu a mai revenit asupra subiectului, cel puţin nu public.

VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Pe lângă activitatea constantă de informare a persoanelor interesate despre rolul şi procedura de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului (peste 1000 de persoane au beneficiat de asemenea informaţii în anul 2006), APADOR-CH a asigurat asistenţă şi reprezentare juridică pentru 38 de cazuri pendinte în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dintre care patru cauze admisibile, zece cauze comunicate guvernului pârât şi 24 de cereri noi, dintre care cinci au fost introduse sau preluate în cursul anului 2006. Dintre acestea din urmă, trei privesc rele tratamente din partea agenţilor statului, în arestul poliţiei, penitenciar sau în timpul satisfacerii serviciului militar, iar alte două cereri privesc libertatea de exprimare şi accesul la informaţii de interes public pentru jurnalişti.

In afară de cele 38 de cazuri pe rolul CEDO, în 2006 APADOR-CH a obţinut soluţionarea pe cale amiabilă pentru un grup de 15 cauze introduse de Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova şi de 14 adepţi ai cultului Martorii lui Iehova. O altă cauză soluţionată amiabil priveşte supunerea la rele tratamente şi dreptul la corespondenţă al unei persoane aflate în detenţie (vezi secţiunea 1 de mai jos).

Intr-un caz susţinut de APADOR-CH – Stângu şi Scutelnicu împotriva României, cererea nr. 53899/00 -Curtea a pronunţat o hotărâre în data de 31 ianuarie 2006 prin care a constatat că nu a fost încălcat articolul 10 din Convenţie prin condamnarea civilă a ziariştilor reclamanţi pentru un articol de presă referitor la pretinse fapte de corupţie ale unui înalt funcţionar din Poliţia Română. Hotărârea CEDO conţine şi o opinie dizidentă a doi judecători din completul de şapte care au considerat că instanţele naţionale nu au motivat condamnarea reclamanţilor, încălcând astfel art. 10 din Convenţie. Asociaţia a asistat reclamanţii în prezentarea unei cereri de trimitere la Marea Cameră a cauzei, cerere respinsă la data de 3 iulie 2006. Hotărârea Camerei a rămas, astfel, definitivă.

Cazurile care au înregistrat evoluţii importante în anul 2006 vor fi prezentate după cum urmează: cauzele soluţionate definitiv (secţiunea 1); cauze declarate admisibile printr-o decizie a CEDO (secţiunea a 2-a); cauze comunicate guvernului pârât ori cu privire la care s-au cerut reclamantului informaţii de către Curte (secţiunea a 3-a). Partea a patra priveşte cauzele nou introduse la CEDO.

1. Cauze soluţionate

a) Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova şi alţii împotriva României (cererile no 63108/00; 63108/00 ; 62595/00 ; 63117/00; 63118/00; 63119/00; 63121/00 ; 63122/00 ; 63816/00; 63827/00; 63829/00; 63830/00 ; 63837/00; 63854/00 ; 63857/00 ; 70551/01)

APADOR-CH a obţinut soluţionarea pe cale amiabilă într-un grup de 15 cauze introduse de Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova şi de 14 adepţi ai cultului Martorii lui Iehova. Faptele care au stat la baza celor 15 plângeri au fost detaliate în rapoartele anuale anterioare, cel mai recent în raportul pentru anul 2005.

Decizia Curţii constatând soluţionarea amiabilă a fost adoptată în data de 11 iulie 2006. Curtea a luat act de declaraţia guvernului român că recunoaşte calitatea de cult religios a Organizaţiei Religioase Martorii lui Iehova începând de la data înfiinţării sale, din 1990, precum şi toate drepturile care decurg din această recunoaştere pentru ea şi pentru adepţii săi. Guvernul s-a angajat, de asemenea, să asigure accesul nediscriminatoriu în toate locurile de detenţie şi penitenciare, inclusiv pentru miniştrii ordinaţi ai cultului Martorii lui Iehova. Cu privire la cele 14 cereri individuale, guvernul a recunoscut că condamnarea reclamanţilor pentru sustragerea de la serviciul militar alternativ reprezintă o încălcare a drepturilor acestora prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Guvernul a acceptat să-şi retragă recursurile interne care erau pe rol, în litigiile cu cei 14 adepţi ai cultului şi să plătească despăgubiri fiecăruia dintre ei. De asemenea, guvernul s-a angajat să publice decizia Curţii în Monitorul Oficial al României şi să plătească ex gratia cheltuieli de judecată în faţa Curţii pentru toate cele 15 cauze, într-un cuantum de 12.000 de euro. Termenul de punere în executare a obligaţilor asumate de guvern este de 6 luni de la data deciziei Curţii.

b) Mocanu împotriva României (cererea nr. 56489/00)

Printr-o hotărâre din 24 mai 2006, Curtea a acceptat soluţionarea pe cale amiabilă a cererii introduse de Silviu Mocanu, care privea încălcarea articolului 3 (rele tratamente şi lipsa unei anchete efective în această privinţă), a articolului 8, cu privire la deschiderea corespondenţei trimise de Curte şi refuzul de a-i da reclamantului, lipsit de resurse materiale, timbre pentru corespondenţă, a articolului 13, cu privire la absenţa unui recurs efectiv pentru înlăturarea încălcărilor drepturilor omului denunţate precum şi a articolului 34 care garantează exercitarea fără restricţii a dreptului la un recurs individual în faţa Curţii Europene. Faptele care au stat la baza plângerii lui Silviu Mocanu au fost detaliate în raportul anual al APADOR-CH din anul 2004, anul în care asociaţia a preluat reprezentarea sa în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin convenţia de soluţionare amiabilă acceptată de Curte, guvernul român s-a angajat să plătească reclamantului ex gratia 17.000 de euro, cuprinzând şi cheltuielile de reprezentare în faţa Curţii. Guvernul şi-a executat obligaţia de plată.

2. Decizii asupra admisibilităţii în cauze susţinute de APADOR-CH

a) Olteanu împotriva României (cererea nr.71090/01)

Prin decizia Curţii din data de 26 ianuarie 2006 s-a declarat parţial admisibilă cererea introdusă de Nicu Olteanu în ce priveşte capetele de plângere pentru rele tratamente din partea unor agenţi de poliţie – inclusiv împuşcarea sa şi lipsa asistenţei medicale prompte – precum şi inexistenţa unui recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale pentru a obţine înlăturarea încălcărilor pe care le-a reclamat. Faptele care au stat la baza plângerii au fost detaliate în raportul anual al APADOR-CH din 2001.

După decizia asupra admisibilităţii, părţile au formulat observaţii suplimentare iar reclamantul şi-a precizat cererea de satisfacţie echitabilă în baza art. 41 din Convenţie. Curtea urmează să pronunţe o hotărâre în această cauză.

3. Cauze susţinute de APADOR-CH comunicate guvernului pârât pentru observaţii sau cu privire la care Curtea a solicitat observaţii suplimentare sau informaţii factuale

a) Soare şi alţii împotriva României (cererea nr. 24329/02)

La solicitarea Curţii, în data de 6 martie 2006 au fost formulate observaţii suplimentare în răspuns la cele ale guvernului, în principal asupra reglementărilor interne privind utilizarea armelor de foc de către poliţie. Cererea fusese comunicată guvernului român la data de 25 aprilie 2005, cu privire la încălcarea articolelor 2, 3, 6, 8 paragraful 1, 13 şi 2 şi 3 combinate cu 14 şi 34, denunţată de primul reclamant, Mugurel Soare şi cu privire la încălcarea articolelor 3, 5 şi 13 invocată de reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu. Curtea a decis să examineze admisibilitatea cauzei împreună cu fondul.

Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în rapoartele APADOR-CH pe anii 2000, 2001 şi 2002. Pe scurt, la data de 19 mai 2000, reclamantul Mugurel Soare şi fratele său, în plină stradă, au fost bătuţi de trei lucrători de poliţie îmbrăcaţi în civil, iar Mugurel Soare a fost împuşcat în cap, de la mică distanţă, intrând în comă. Ca urmare a leziunilor suferite, Mugurel Soare, care avea 18 ani la data incidentului, a fost spitalizat o lungă perioadă, suportând mai multe intervenţii chirurgicale neurologice. Deficienţele funcţionale majore suferite au dus la pensionarea sa pe motive medicale. Doi dintre martorii oculari ai incidentului, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu, au fost conduşi la sediul Secţiei 10 Poliţie în jurul orelor 19.30 unde au fost reţinuţi împotriva voinţei lor până la ora 5.00 a doua zi şi supuşi presiunilor şi ameninţărilor pentru a declara că poliţistul a acţionat în legitimă apărare.

b) Barb împotriva României (cereea nr. 5945/03)

Cazul a fost preluat de APADOR-CH în martie 2006 şi priveşte condamnarea penală pentru calomnie a unui jurnalist care a publicat un articol despre un om de afaceri, preşedintele unei filiale a Forumului Democrat German, şi compania sa care oferea intermedierea de locuri de muncă în Germania şi cursuri de limba germană. Articolul sugera că omul de afaceri ar fi înşelat mai multe persoane prin promiterea unor locuri de munca ferme în Germania. În aprilie 2006, reclamantul, asistat de APADOR-CH, a transmis Curţii răspunsul la obervaţiile guvernului, sub aspectul încălcării articolului 10 din Convenţia europeană – dreptul la libertatea de exprimare. Deoarece în cauză fondul şi admisibilitatea vor fi examinate împreună, Curtea urmează să pronunţe o hotărâre.

c) Pop(Achim) împotriva României (cererea nr. 63101/00)

La data de 11 aprilie 2006, Curtea a decis comunicarea cauzei către guvernul român solicitându-i acestuia observaţii cu privire la încălcarea articolelor 2, 3, 6 şi 13 din Convenţie pentru neefectuarea unei anchete efective cu privire la decesul fiului reclamantei în timpul detenţiei, din cauza lipsei tratamentului medical adecvat şi pentru durata excesivă a procesului civil pentru despăgubiri şi lipsa unei căi de recurs pentru a obţine accelerarea acestei proceduri lente. Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în raportul APADOR-CH din 2001 (cazul Achim).

Observaţiile reclamantei în răspuns la cele ale guvernului au fost prezentate la data de 21 noiembrie 2006 după ce la 20 octombrie 2006 reclamanta a refuzat propunerea guvernului de soluţionare amiabilă a cauzei. Reclamanta şi-a precizat şi cererea de satisfacţie echitabilă.

d) Velcea şi Mazăre împotriva României (cererea nr. 64301/01)

Cauza a fost preluată de APADOR-CH în aprilie 2006, după comunicarea sa către guvernul pârât la data de 24 martie 2006, şi priveşte lipsa unei anchete efective în cazul decesului violent al fiicei şi soţiei primului reclamant (sora şi mama celei de-a doua reclamante) şi al tentativei de omor asupra primului reclamant. Ancheta internă cu privire la dubla omucidere şi la tentativa de omor asupra primului reclamant a durat nouă ani după numeroase decizii de redeschidere a cercetărilor şi a prezentat numeroase lacune şi vicii, persoana acuzată de complicitate la cele trei fapte comise având calitatea de poliţist. Potrivit rezultatelor anchetei, singurul responsabil pentru cele trei fapte ar fi fost ginerele respectiv cumnatul celor doi reclamanţi – tot poliţist – care s-a sinucis la scurt timp după comiterea faptelor.

Reclamanta a prezentat observaţii în răspuns la cele ale guvernului la data de 4 octombrie 2006. Întrucât s-a decis unirea admisibilităţii cu fondul cauzei, Curtea urmează să pronunţe o hotărâre.

d) Parohia greco-catolică Ticvaniu Mare împotriva României (cererea nr. 2534/02)

Cererea, care face parte dintr-un grup de cereri introduse de parohiile greco-catolice cărora le-a fost negat în mod discriminatoriu accesul la un tribunal şi dreptul de proprietate asupra bisericilor şi caselor parohiale, a fost comunicată guvernului român la data de 4 octombrie 2006, sub aspectul încălcării articolelor … din Convenţie, cu termen pentru a depune observaţii până la data de 8 ianuarie 2007.

e) Damian şi Damian-Burueană împotriva României (cererea nr. 6773/02)

La data de 24 octombrie 2006, Curtea a decis comunicarea cauzei către guvernul român solicitându-i acestuia să prezinte observaţii până la data de 25 ianuarie 2007 cu privire la încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13 şi 34 din Convenţie pentru supunerea la rele tratamente a reclamanţilor, lipsirea lor abuzivă de libertate, percheziţie abuzivă şi inechitatea procesului penal pornit împotriva lor. Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în raportul APADOR-CH din 2002.

f) Iordache împotriva României (cererea nr. 6817/02)

Cauza a fost preluată de APADOR-CH în octombrie 2006, după comunicarea sa către guvernul pârât la data de 23 ianuarie 2006, şi priveşte obstacolele în exercitarea drepturilor părinteşti de către o persoană aflată în detenţie, lipsa unui recurs efectiv pentru a înlătura aceste obstacole precum şi accesul la justiţie pentru a obţine dreptul de a-şi vizita copilul minor. Asociaţia a solicitat un termen pentru prezentarea de observaţii din partea reclamantului, deoarece acesta nu şi-a putut asigura o reprezentare adecvată în termenul acordat iniţial de Curte.

g) Acriva şi alţii împotriva României (cererea nr. 71608/01)

In cererea iniţială, din 17 iunie 2001, reclamanţii s-au plâns Curţii de condamnarea lor penală cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, a libertăţii de religie, de discriminarea la care au fost supuşi pe motive de apartenenţă religioasă şi de lipsa unui recurs efectiv împotriva încălcărilor denunţate. In mai 2006, reclamanţii au prezentat Curţii evoluţia cauzei lor în perioada 2001-2006. La 3 octombrie 2006, Curtea a solicitat informaţii factuale noi din partea reclamanţilor, care au fost prezentate de aceştia la 17 octombrie 2006.

4. Cereri nou introduse sau preluate de APADOR-CH după introducerea lor, în cursul anului 2006

a) Calmuc împotriva României (cererea nr. 25177/06)

Reclamantul, Cristian-Alec Calmuc, jurnalist la săptămânalul local Telegraf-expres, a publicat un articol despre concesionarea pretins frauduloasă a unui parc din municipiul Tecuci, în favoarea unui influent şi controversat om de afaceri local. In urma articolului, dl. Calmuc a fost condamnat definitiv la o amendă penală şi plata de despăgubiri civile către primarul municipiului Tecuci.

Reclamantul a sesizat Curtea la data de 6 iunie 2006, invocând încălcarea articolului 10 din Convenţie pe motivul că sancţionarea sa penală nu era necesară într-o societate democratică, în condiţiile în care articolul său se referea la un subiect de interes public privind activitatea unui om politic, avea o bază factuală necontestată iar ziaristul, de bună credinţă, a făcut verificări prealabile apariţiei articolului.

b) Roşiianu împotriva României (cererea nr. 27329/06)

Reclamantul, Ioan Romeo Roşiianu, jurnalist la Baia Mare, a câştigat mai multe procese împotriva primarului municipiului Baia Mare în urma cărora, prin hotărâri definitive şi executorii acesta din urmă a fost obligat să comunice informaţii de interes public cu privire la contracte de achiziţii publice şi administrarea patrimoniului public şi să plătească despăgubiri civile reclamantului. Totuşi, hotărârile au rămas neexecutate în ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor solicitate, ceea ce l-a afectat pe reclamant în exercitarea efectivă a profesiei sale de jurnalist, neputând prezenta publicului informaţii la care ar fi trebuit să aibă acces în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Reclamantul a sesizat Curtea la data de 4 iulie 2006, invocând încălcarea articolelor 6 şi 10 din Convenţie întrucât neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti privitoare la un drept civil al reclamantului reprezintă o negare a accesului efectiv la justiţie, care, în plus, a fost de natură să îngrădească libertatea de exprimare a presei asupra problemelor de interes public.

c) Roşioru împotriva României (cererea nr. 37554/06)

Reclamantul, Silviu Roşioru, a fost agresat de mai mulţi poliţişti în noaptea din 25/26 ianuarie 2000, ancheta fiind încă în derulare în decembrie 2006, după două cicluri procesuale încheiate cu decizia definitivă de redeschidere a anchetei. Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în raportul APADOR-CH din 2000.

Reclamantul a sesizat Curtea la data de 13 septembrie 2006, invocând încălcarea articolelor 3 şi 13 din Convenţie prin lipsa unei anchete efective cu privire la relele tratamente la care a fost supus şi inexistenţa unor căi eficiente de recurs pentru a obţine recunoaşterea drepturilor sale încălcare.

d) Cucu împotriva României (cererea nr. 22362/06)

Cauza a fost preluată de APADOR-CH în octombrie 2006, după ce fusese introdusă de reclamantul neasistat. Acesta se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi se plânge de condiţiile de detenţie la Penitenciarul Giurgiu precum şi de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care obliga administraţia penitenciarului să permită ca reclamantul să fie vizitat de prietena lui. Asociaţia a solicitat Curţii, în octombrie 2006, comunicarea unei copii a dosarului în vederea pregătirii fundamentării juridice a cererii. Documentele solicitate au fost primite în decembrie 2006.

e) Csiki împotriva României (cererea nr. 11273/05)

Cauza aflată pe rolul Curţii din 2005, a fost preluată de APADOR-CH în noiembrie 2006, când a fost prezentat şi un memoriu în completarea plângerii iniţiale. Aceasta priveşte decesul fiului reclamantei în timpul executării serviciului militar, în lipsa unei asistenţe medicale prompte şi adecvate, precum şi lipsa unei anchete efective cu privire la condiţiile decesului, anchetă de natură să conducă la identificarea şi tragerea la răspundere a persoanelor responsabile. De asemenea, reclamanta s-a plâns şi de durata excesivă a procesului penal privitor la decesul fiului său, proces în care se constituise parte civilă. Cererea se fundamentează pe articolele 2, 6 şi 13 din Convenţie.

***

În cursul anului 2006, activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

AMBASADA REGALĂ A TĂRILOR DE JOS LA BUCUREŞTI (PROGRAMUL MATRA-KAP)

KERK IN ACTIE (OLANDA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

UNITED STATES AGENCY FOR INTERNATIONAL DEVELOPEMENT /WORLD LEARNING FOR INTERNATIONAL DEVELOPEMENT (SUA)

[1]Din păcate, dezincriminarea insultei şi calmoniei a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, printr-o decizie din 18 ianuarie 2007.

[2]Comentariile complete pot fi accesate pe site-ul asociaţiei, www.apador.org, în secţiunea “Rapoarte speciale/Alte activităţi”

[3]Comentariile complete pot fi accesate pe site-ul asociaţiei, www.apador.org, în secţiunea “Rapoarte speciale/Alte activităţi”

[4]În final, cele cinci proiecte de legi, la care s-a adăugat un al şaselea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Interceptarea Comunicaţiilor, au fost asumate de un grup de 71 de parlamentari ai Partidului Naţional Liberal ca propuneri legislative şi depuse la Camera Deputaţilor în februarie 2007.

[5]În urma înregistrării plângerii în noimebrie 2007, plângerea în faţa instanţei a rămas fără obiect.

[6]Rapoartele complete pot fi accesate pe site-ul asociaţiei (www.apador.org), în secţiunea „Rapoarte speciale”.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 2005

INTRODUCERE

Anul 2005 nu a adus o îmbunătăţire majoră a situaţiei drepturilor omului în România, cu excepţia libertăţii de exprimare şi a libertăţii de asociere. După ce în anii anteriori presiunile asupra presei s-au diversificat şi accentuat, anul 2005 a adus o relaxare în această privinţă. Problema presiunilor economice sub forma acordării preferenţiale a publicităţii de stat a fost rezolvată sub aspect legislativ în mai 2005. În acelaşi timp, atacurile fizice la adresa jurnaliştilor, care se înmulţiseră îngrijorător în 2004, aproape au dispărut în 2005. Criticile la adresa puterii au putut fi exprimate atât în presa scrisă cât şi în cea audio-vizuală fără impedimente majore. Accesul ONG-urilor la presa audio-vizuală s-a îmbunătăţit simţitor. Nu au existat cazuri importante de jurnalişti condamnaţi pentru insultă şi calomnie, dar a existat o tendinţă îngrijorătoare a instanţelor de judecată de a acorda sume exorbitante ca daune morale procesele de calomnie (penale sau civile), o practică generatoare de auto-cenzură în rândurile presei. În toamna anului 2005, Guvernul a înaintat Parlamentului o serie de modificări la Codul penal, printre care şi propunerea de a dezincrimina insulta şi calomnia. Până la sfârşitul anului, propunerea a fost aprobată de Senat, urmând dezbaterea sa în Camera Deputaţilor. În privinţa libertăţii de asociere, în 2005 a fost în sfârşit aprobată prin lege ordonanţa nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile şi a fost respinsă Ordonanţa nr.37/2003, care conţinea multe prevederi care puneau în pericol libertatea de asociere.

Anul 2005 a fost marcat în primul rând de procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. În acest context, o atenţie specială a fost acordată măsurilor anti-corupţie, atât de natură legislativă, cât şi de implementare a legislaţiei existente. „Campania anti-corupţie” iniţiată de autorităţi a generat temerea că drepturile persoanelor suspectate de comiterea unor fapte de corupţie nu vor fi respectate. Ca răspuns la solicitarea expresă a Comisie europene de a demonstra eficacitatea luptei anti-corupţie prin cercetarea şi condamnarea unor înalţi demnitari implicaţi în acte de corupţie, autorităţile statului au pus un accent disproporţionat pe arestarea preventivă a unor asemenea persoane. În multe cazuri arestările în cauză sau eliberările subsecvente au fost transformate în adevărate showuri mediatice. APADOR-CH a protestat repetat împotriva acestor practici, subliniind faptul că arestarea preventivă trebuie să constitutie excepţia de la regula conform căreia cercetarea unor persoane suspectate de comiterea unor fapte penale trebuie să să facă în stare de libertate. În niciun caz infracţiuni de natură economică sau fapte de corupţie nu justifică recurgerea la excepţie.

Intervenţia inacceptabilă a Primului-ministru pe lângă Procurorul general al României într-un caz important a fost un alt motiv de îngrijorare, dezvăluind o practică de influenţare a imparţialităţii procurorilor în munca lor. Cu toate că reacţiile societăţii civile la adresa comportamentului Primului-ministru au fost negative şi deosebit de puternice, acesta şi-a menţinut poziţia, ceea ce pentru APADOR-CH constituie un serios temei pentru a considera că asemenea practici pot continua şi în viitor.

Legile sistemului judiciar au fost din nou amendate în cursul anului 2005, asigurându-se o independenţă crescută a puterii judecătoreşti. Cu toate acestea ele continuă să cuprindă dispoziţii care pot afecta drepturile şi libertăţile fundamentale, cum ar fi numirea şi demiterea procuroului general de către ministrul justiţiei sau menţinerea instanţelor şi parchetelor militare.

A continuat şi instabilitatea legislativă constatată în anii anteriori, desele modificări ale legilor creând confuzie printre practicieni. Un exemplu elocvent în acest sens a fost modificarea Codului penal. Intrarea în vigoare a noul Cod penal adoptat în 2004 a fost suspendată, în acelaşi timp promovându-se modificări la actualul Cod penal.

Poliţia a rămas cea mai conservatoare şi mai puţin transparentă instituţie a statului. Demilitarizarea Poliţiei, care a avut loc în 2002, continuă să aibă efecte minime. Controlul extern al activităţilor Poliţiei, deşi instituţionalizat din 2002, a rămas în continuare doar un deziderat, autorităţile teritoriale de ordine publică funcţionând doar formal. Acuzaţiile de rele-tratamente sau de folosire neadecvată a armamentului din dotare au existat şi în 2005, fără ca acestea să fie investigate efectiv şi eficient, în conformitate cu cerinţele Convenţiei europene a drepturilor omului.

Sistemul penitenciar a funcţionat în continuare pe baza unei legi complet depăşite, una dintre principalele piedici pentru o reformă completă şi reală. Intrarea în vigoare a noii legi a executării pedepselor, planificată pentru 1 iunie 2005, a fost amânată pâna la 1 septembrie 2006. În acelaşi timp, un nou proiect de lege pe acelaşi subiect a fost trimis Parlamentului, dar a fost respins într-o primă fază de Senat. În practică, tarele cele mai serioase ale sistemului penitenciar continuă să fie supraaglomerarea, lipsa de tratament medical şi insuficienţa activităţilor educative şi culturale menite să asigure reinserţia socială a deţinuţilor după liberare. Sub acest ultim aspect, nici activitatea centrelor de probaţiune (redenumite servicii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor) nu este semnificativă. Adăugarea pe lista atribuţiilor lor şi a protecţiei victimelor a fost o măsură cel puţin neinspirată din punctul de vedere al întăririi capacităţii serrviciilor de a asigura reinserţia socială a persoanelor liberate din penitenciare.

Nici în privinţa protejării vieţii private, anul 2005 nu a adus niciun progres remarcabil. Legea siguranţei naţionale din 1991 este încă în vigoare, fără să fie nici măcar amendată.

I. CADRUL LEGISLATIV

În anul 2005, activitatea legislativă a înregistrat, sub aspect cantitativ, o relativă scădere faţă de parametrii din anii precedenţi: Parlamentul a adoptat 415 legi, iar Guvernul a emis 209 ordonanaţe de urgenţă şi 55 ordonanţe. Deci, un total de 679 acte normative principale. Pentru comparaţie, în anul 2004 au fost emise 838 acte normative principale (602 legi – 142 ordonanţe de urgenţă – 94 ordonanţe), în anul 2003 – 832 (609 – 128 – 95), în anul 2002 – 965 (683 – 209 – 73), în anul 2001 – 1065 (782 – 195 – 88).

Se constată o scădere a numărului de legi adoptate şi o creştere a numărului ordonanţelor de urgenţă emise, în anul 2005 fiind egalat numărul de ordonanţe de urgenţă emise în anul 2002 şi care, de atunci, înregistrase o scădere.

Se menţine tendinţa, şi în anul 2005, de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară (acte normative inferioare legii: hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, instrucţiuni etc). Astfel, în anul 2005 au fost emise 1.824 hotărâri de guvern, ceea ce reprezintă o scădere faţă de anul 2004 (când au fost emise 2.373 hotărâri de guvern) dar şi o creştere faţă de anii 2003 (1.530 hotărâri de guvern), 2002 (1.548 hotărâri de guvern), 2001 (819 hotărâri de guvern).

Dintre legile adoptate în anul 2005, sunt de menţionat, cu titlu de exemplu, ca relevante pentru consolidarea statului de drept şi problematica legată de drepturile omului:

– Legea nr. 160/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală. Prin această lege a fost eliminată pedeapsa cu închisoarea pentru calomnie (menţinându-se pedepsa cu amenda penală), a fost eliminată varianta săvârşirii ultrajului prin insultă sau calomnie (menţinându-se variantele ameninţării sau violenţelor fizice);

– Legea nr. 182/2005 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Deşi nu înlătură procedura – vădit ineficientă- din faţa comisiei mixte destinată retrocedării bunurilor Bisericii Greco-catolice, o simplifică şi o limitează în timp; de asemenea, se prevede o cale de acces în faţa instanţelor judecătoreşti.

– Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Este, în realitate, un “pachet legislativ”, care conţine, între altele, modificări şi completări ale “legilor proprietăţii”, ale codului penal (introducerea printre cauzele de legitimă apărare a respingerii pătrunderii fără drept într-o locuinţă), ale Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Tot în plan legislativ, APADOR-CH remarcă – în mod negativ – emiterea Ordonanţei de urgenţă nr. 58/23 iunie 2005 prin care a fost amânată pentru 1 septembrie 2006 intrarea în vigoare a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în procesul penal. Dacă exista o urgenţă, aceasta privea aplicarea, iar nu amânarea, unei noi legislaţii privind executarea pedepselor, având în vedere că vechea legislaţie, datând de peste 35 ani, din 1969, nu mai corespunde de mult condiţiilor şi necesităţilor actuale.

Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2005, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului.

1. Proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedură penală

Comentariile şi observaţiile APADOR-CH se referă la varianta de proiect al legii de modificare a Codului de procedură penală postată pe site-ul Minsterului Justiţiei, potrivit legii transparenţei decizionale, la data de 10 iunie 2005.

Proiectul propune modificări utile, multe binevenite, dar nu reuşeşte să acopere toată problematica existentă în materia procedurii penale.

Astfel, Codul de procedură penală trebuie să prevadă dreptul părţilor de acces efectiv la dosarul ce le priveşte prin eliberarea de copii de pe înscrisurile din dosar, dreptul învinuitului/inculpatului de a pune întrebări părţii vătămate, părţii civile şi martorilor cu ocazia audierii lor în faza de urmărire penală, dreptul făptuitorului (persoana faţă de care nu s-a început urmărirea penală) şi al martorului de a fi asistaţi de avocat.

Sunt necesare: restrângerea competenţei parchetelor şi instanţelor militare, interzicerea continuării percheziţiilor după ora 20.00, interzicerea supravegherii persoanelor mai înainte de începerea urmăririi penale, autorizarea judecătorului şi pentru percheziţia corporală şi a autoturismului, restrângerea cazurilor în care arestarea se dispune sau se prelungeşte în lipsa inculpatului numai la situaţia în care acesta se sustrage de la urmărirea penală, înlăturarea posibilităţii citării unei persoane prin notă telefonică sau telegrafică, prevederea unor motive clare şi stricte pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, eliminarea posibilităţii instanţei de a restitui dosarul la procuror.[1]

„OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ (extras)

1. La art. 6, privind garantarea dreptului de apărare, solicităm introducerea, după alin. 5, a unui nou alineat, 6, care să prevadă dreptul părţilor de a obţine fotocopii de pe toate actele din dosarul care le priveşte, atât cel aflat în faza de urmărire penală, inclusiv faza efectuării actelor premergătoare, cât şi cel aflat în faza judecăţii, precum şi cel soluţionat de parchet sau instanţă, urmând ca părţile să suporte doar costul fotocopierii.

În practică, dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului penal care le priveşte este lipsit de conţinut în faza urmăririi penale, deşi este o componentă esenţială a dreptului la apărare. Dosarul de urmarire penală este prezentat incomplet şi pentru scurt timp, la bunul plac al organului de urmărire penală, apărătorul fiind pus în situaţia de a-l examina superificial, “pe colţul mesei“.

În plus, remiterea către părţi de fotocopii de pe actele din dosar înlatură posibilitatea ca, ulterior, unele dintre acestea să se rătăcească/dispară din dosar, constituie, deci, şi o măsură de siguranţă pentru o anchetă corectă.

La instanţă, efecutarea fotocopiilor este, de regulă, permisă, dar, la multe instanţe din ţară sunt puse alte piedici de natură administrativă: perceperea unor taxe pe lângă costul efectiv al fotocopierii, ceea ce face ca o filă să coste, în loc de 2.000 lei (costul la orice unitate care prestează servicii de fotocopiere) între16.000 şi 20.000 lei.

Fără o prevedere legală expresă care să consfiinţească dreptul părţilor de a obţine fotocopii ale dosarului care le priveşte, această componentă esenţială a dreptului la apărare este şi va rămâne iluzorie.

2. Este necesară restrângerea competenţei parchetelor şi instanţelor militare la infracţiunile săvârşite de militarii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în legătură cu atribuţiile de serviciu. În consecinţă, art. 26, art. 28, art. 28/2 din c.p.p. trebuie modificate în acest sens.

3. Art.60 al.1 – Admiterea sau respingerea strămutării trebuie să fie motivată, ca orice măsură dispusă de instanţă.

4. Art.77/1 reglementează modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile. Nu este prevăzută nicio posibilitate pentru ca acuzatul (învinuitul sau inculpatul), exercitându-şi dreptul la apărare, să poată participa sau, cel puţin, să poată pune întrebări părţii vătămate sau părţii civile. Aceeaşi este situaţia şi în cazul audierii martorului în modalităţi speciale, reglementată în art. 86/2. Precizăm că în art. 6 par. 3 lit. c şi d din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevăd dreptul acuzatului de a se apăra şi dreptul de a pune întrebări martorilor acuzării. De aceea, trebuie să existe prevederi care să dea posibilitate acuzatului să se apere şi, în exercitarea acestui drept, să pună întrebări.

5. Solicităm modificarea şi completarea alineatului 1 al articolului 91/1, astfel: eliminarea termenului “pregătirea“ din expresia “pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni“. Aceasta deoarece codul penal nu pedepseşte actele de pregătire a comiterii unei infracţiuni, pe care nu le asimilează cu tentativa. Cu titlu de excepţie, atunci când actele pregătitoare au fost considerate de legiuitor ca fiind periculoase pentru societate, ele au fost încriminate în mod distinct, astfel că săvârşirea acestora constituie prin ea însăşi o infracţiune. Un exemplu în acest sens este infracţiunea din articolul 167 cod penal (complotul) care are ca obiect pedepsirea comiterii unor acte preparatorii pentru săvârşirea unor infracţiuni de trădare, spionaj etc. Rezultă că este suficient ca textul art.91/1 alin.1 să se refere doar la “săvârşirea unei infracţiuni“, nu şi la pregătirea ei.

În plus, “săvârşirea unei infracţiuni“ constituie o realitate obiectivă, verificabilă, pe când “pregătirea săvârşirii unei infracţiuni“ are un conţinut vădit subiectiv. Iar, în practică, acest subiectivism nu reflectă atitudinea presupusului autor, ci mai mult pe cea a anchetatorului.

Întrucât din dispoziţiile articolelor 143 alin.3 şi 228 rezultă că atunci când există date sau indicii temeince de săvârşire a unei infracţiuni se începe urmărirea penală, iar textul articolului 91/1 alin.1 face referire la “date sau indicii temeinice privind…săvârşirea unei infracţiuni“, APADOR-CH solicită completarea acestui alineat în sensul că autorizaţia de interceptare/înregistrare se dă “numai după ce a fost începută urmărirea penală în cauză“.

La acelaşi articol 91/1, APADOR-CH solicită introducerea unui alineat nou, la sfârşitul articolului, cu următorul text: “Autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor se poate dispune faţă de aceeaşi persoană o singură dată în cursul urmăririi penale efectuate într-o cauză“.

Lipsa unei astfel de prevederi face ca limitarea la maximum 4 luni prevăzută în alineatul 4 să poată fi încălcată prin reluarea, de mai multe ori în aceeaşi cauză, a interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor aceleiaşi persoane.

6. Textul art. 98 al.1/2, privind reţinerea corespondenţei şi a obiectelor, trebuie completat cu următoarele: “Dispoziţiile articolului 91/2 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător“. Aceasta deoarece situaţiile de excepţie în care procurorul poate dispune reţinerea/predarea corespondenţei şi obiectelor expediate trebuie să aibă acelaşi regim restrictiv ca şi în cazul prevăzut în proiect pentru interceptarea/înregistrarea convorbirilor/comunicărilor. În alin.1/2 al articolului 98 din proiect sunt prevăzute condiţii mai puţin restrictive în care procurorul poate dispune această măsură, faţă de condiţiile şi procedura prevăzute în art.91/2 alin. 2 şi 3. De asemenea, articolul 98 nu prevede şi obligaţia încunoştinţării persoanei, prevăzută însă în articolul 91/2 alin.4.

Nu există niciun motiv pentru a distinge între “convorbiri şi comunicaţii“ pe de o parte şi “corespondenţă“ sau expedierea de “obiecte“ pe de altă parte. Articolul 28 din Constituţie prevede printr-un text unic atât inviolabilitatea corespondenţei cât şi a convorbirilor telefonice ori altor mijloace de comunicaţii. De aceea, nu se justifică o distincţie între condiţiile şi procedura, ambele cu caracter de excepţie, în cazul în care procurorul poate dispune limitarea acestui drept. Şi în cazul “corespondenţei“ scrise este necesar să fie respectate de procuror condiţiile din articolul 91/2 alin.2 şi 3. De asemenea, este necesară şi înştiinţarea persoanei în cauză, aşa cum prevede articolul 91/2 alin.4 din proiect.

7. Art. 99 privind ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri, permite ca această măsură să fie dispusă şi înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergatoare. Astfel, sunt permise abuzuri ale organelor de urmărire penală, care pot ridica silit, cu forţa, obiecte sau înscrisuri de la oricine, persoană fizică sau juridică, fără să existe în cauză măcar indicii temeinice care să justifice începerea urmăririi penale. Practic, în faza ambiguă a actelor premergătoare, se pot ridica toate evidenţele unei societăţi comerciale şi activitatea acesteia poate fi blocată. Prin introducerea al. 1/1, această problemă nu e rezolvată, dimpotrivă, este limitat rolul instanţei doar la faza urmăririi penale, iar înainte de începerea urmăririi penale, singurul care poate dispune ridicarea silită este organul de urmărire penală.

8. Art. 100 al. 3, privind percheziţia. Autorizarea judecătorului trebuie prevăzută de lege nu doar în cazul percheziţiei domiciliare, ci şi în cel al percheziţiei corporale şi a autoturismului. Aceste două specii ale percheziţiei nu sunt supuse unei reglementări clare şi acest fapt permite comiterea de abuzuri.

De asemenea, durata de valabilitate a autorizaţiei, de 7 zile, este prea mare, având în vedere temeiurile legale care pot justifica o percheziţie şi care, prin esenţa lor, reclamă urgenţă. Limita de timp de o săptămână între data eliberării autorizaţiei şi data efectuării precheziţiei, poate duce la alterarea sau dispariţia probelor căutate (şi cu privire la existenţa cărora exista, sau ar trebui să existe, indicii la data solicitării şi eliberării autorizaţiei de percheziţie). De asemenea, un interval atât de mare de timp, poate genera speculaţii şi convingerea celui vizat că în cele 7 zile i se pot fabrica şi amplasa probe în acuzarea sa. Durata autorizaţiei ar trebui să fie de maximum 24 ore.

Tot la art. 100, este necesar ca al. 5 să fie completat cu o dispoziţie care să prevadă obligativitatea organului de urmărire penală să aducă anterior la cunoştinţa persoanei, în scris, că percheziţia se efectuează înainte de începerea urmăririi penale şi că are dreptul să refuze efectuarea percheziţiei.

9. Art. 103 prevede în final că “percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii“. Solicităm eliminarea acestui text care contravine articolului 27 alineatul 4 din Constituţie. Potrivit textului constituţional “percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant“. Or, excepţia “delictului flagrant“ este oricum prevăzută în textul articolului 103, aşa încât alte excepţii de la regula prevăzută în Constituţie nu sunt admisibile.

(…..)

11. Art. 143 al. 5, privind motivele reţinerii. La definiţia motivelor verosimile, nu este suficient că ele “pot conduce la bănuiala că învinuitul sau inculpatul a săvârşit fapta“, ci trebuie ca ele să poată conduce la “bănuiala rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune“. Noţiunea de “faptă“ e prea vagă şi poate conduce la abuzuri, iar “bănuiala“ trebuie să fie rezonabilă, tot pentru a evita abuzurile, subiectivismul. Simple bănuieli poate avea oricine, oricând şi din orice.

(…)

14. Solicităm introducerea unui articol distinct, după articolul 174, în care să se prevadă expres dreptul persoanei cu privire la care se efectuează acte premergătoare să fie asistată de avocat şi, de asemenea, dreptul persoanei care este chemată la audiere în calitate de martor de a fi asistată de avocat.

În practică, în faza actelor premergătoare se efectuează partea esenţială a activităţii de urmărire penală: se audiază martori, se audiază făptuitorul, se efectuează expertize, se ridică obiecte şi înscrisuri, se efectuează percheziţii. În faţa tuturor acestor adevărate acte de urmărire penală, făptuitorul nu are nicio protecţie şi nici nu poate fi asistat de un avocat, întrucât autorităţile afirmă că nu a fost încă începută urmărirea penală, deci procesul penal nu a început, iar făptuitorul nu are calitatea de învinuit sau inculpat pentru a “i se permite“ să fie asistat de avocat. O ficţiune juridică, aceea că actele premergătoare nu fac parte din procesul penal, este folosită pentru a justifica o conduită vădit abuzivă a autorităţilor faţă de cel care are calitatea de “făptuitor“ şi împotriva căruia se construiesc acuzaţii, fără a i se da posibilitatea legală să se apere şi să beneficieze de asistenţa juridică a unui avocat. Dreptul la apărare este lipsit de substanţă atâta vreme cât atunci când autorităţile efectuează investigaţii cu privire la faptele unei persoane, acelei persoane nu i se permite să se apere.

În cazul martorilor există de asemenea o practică de folosire a acelei calităţi împotriva persoanelor. Este mult mai simplu ca o persoană bănuită de comiterea unei fapte penale să fie citată ca martor în acea cauză. Ea depune jurământul că va spune tot ce ştie şi, pentru a nu fi acuzată de mărturie mincinoasă, se vede obligată să declare şi lucruri care pot fi folosite împotriva ei. Se ajunge, deci, la un interogatoriu al învinuitului luat pe calea ocolită a ascultării martorului. Cum martorul nu are dreptul recunoscut în procedura penală de a fi asistat de avocat, interogatoriul său (care este în realitate, în substanţă, o ascultare a învinuitului) decurge în condiţii de inegalitate şi inechitate. Aceasta deoarece o persoană care este situată în fapt pe poziţia unui învinuit nu beneficiază de înlesnirile de drept de care ar fi trebuit să beneficieze dacă i se recunoştea statutul său real.

15. Deşi proiectul nu se referă la modificarea articolului 175 alineatul 1, solicităm eliminarea menţiunii care dă posibilitatea citării unei persoane “prin notă telefonică sau telegrafică“.

Considerăm că procedeul “notelor“ nu constituie o dovadă reală a înştiinţării persoanei respective.

16. La articolul 178, alineatul 2/1 prevede posibilitatea afişării citaţiei adresate unei persoane care locuieşte în străinătate la “uşa parchetului sau a instanţei“ în anumite împrejurări.

Cerem eliminarea acestui text întrucât un astfel de mod de citare este evident pur formal şi nu asigură încunoştinţarea efectivă a persoanei care locuieşte în străinătate.

17. La articolul 183 referitor la mandatul de aducere, solicităm modificarea alineatului 2, prin înlocuirea expresiei “constată motivat“ cu enumerarea limitativă a situaţiilor în care se poate emite un mandat de aducere, deoarece, în fapt, prin executarea unui astfel de mandat persoana respectivă este privată de libertate. Iar cazurile de privare de libertate trebuie prevăzute expres şi exact de lege, iar nu lăsate la libera apreciere.

(…)

19. La art. 228 (începerea urmăririi penale), pentru a crea posibilitatea unei informari cât mai exacte a învinuitului cu privire la acuzaţiile aduse, solicităm introducerea în articolul 228, după alin. 3/1, a unui nou alineat, 3/2, în care să se prevadă expres obligaţia procurorului de a-i comunica învinuitului, din oficiu şi într-un termen foarte scurt, un exemplar al actelor prin care s-a dispus şi confirmat începerea urmăririi penale (rezoluţie/proces verbal de începere a urmăririi penale şi rezoluţie de confirmare a începerii urmăririi penale).

20. Tot la art. 228, solicităm introducerea, după alin. 3/2 (propus la pct. 19 din prezentele comentarii), a unui nou alineat, 3/3, care să prevadă dreptul învinuitului de a se adresa instanţei pentru contestarea rezoluţiei/procesului verbal de începere a urmăririi penale şi a rezoluţiei procurorului de confirmare a acestora.

În prezent nu este prevăzută decât posibilitatea atacării în instanţă a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale (art. 278/1, care include toate situaţiile de netrimitere în judecată). Rezoluţia prin care se începe urmărirea penală sau prin care se confirmă începerea urmăririi nu este supusă nici unei căi de atac în faţa instanţei, ceea ce încalcă art. 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie.

Imposibilitatea contestării în instanţă a măsurii începerii urmăririi penale permite comiterea de abuzuri din partea organelor de urmărire penală, care nu pot fi supuse nici unei căi de atac din afara sistemului parchetului; deci, singurii care pot “controla“ măsura sunt tocmai cei care au dispus-o.

Începerea urmăririi penale faţă de o persoană presupune că există motive verosimile de a bănui că acea persoană a săvârşit o infracţiune. Momentul începerii urmăririi penale este momentul declanşării procesului penal, iar de la acea dată persoana în cauză devine acuzat (învinuit) şi este expus unor severe restrângeri ale libertăţilor individuale: poate fi reţinut, arestat preventiv, percheziţionat, pot fi interceptate convorbirile/comunicaţiile etc. Odată cu începerea urmăririi penale se declanşează, practic, ancheta penală în cauză, care de multe ori este de durată şi presupune efectuarea a numeroase acte de cercetare penală şi administarea de probatorii (identificare şi audiere de martori, confruntări, expertize, ridicare de înscrisuri etc).

Implicarea unei persoane, ca acuzat, într-o astfel de procedură, stufoasă şi de lungă durată, poate genera traume psihice, având în vedere starea continuă de stress în care se află o persoană din momentul în care se formulează o acuzaţie la adresa sa şi, astfel, este implicată într-un proces penal. De aceea, trebuie redusă la maximum posibilitatea implicării abuzive a unei persoane într-o anchetă penală. Reducerea acestei posibilităţi se poate face în principal prin cenzurarea de către instanţă a actului de începere a urmăririi penale. Instanţa de judecată urmează a examina dosarul cauzei şi să aprecieze dacă, într-adevăr, există motive verosimile pentru declanşarea unei anchete penale.

În plus, controlul exercitat de instanţa de judecată asupra tuturor actelor şi măsurilor din faza urmăririi penale este un principiu care trebuie să guverneze întreaga procedură penală, şi, în mod logic, trebuie să privească şi actul de începere a procesului penal (începerea urmăririi penale).

21. Art. 234 al.1 şi art. 235, privind punerea în mişcare a acţiunii penale, trebuie modificate, în sensul celor ce vor fi aratate mai jos..

În cele două texte menţionate este reglementată punerea în mişcare a acţiunii penale, moment extrem de important în desfăşurarea procesului penal, întrucât din acel moment învinuitul devine inculpat, cu consecinţa suportării măsurilor celor mai severe de restrângere a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Cele două texte legale nu conţin însă nicio precizare cu privire la condiţiile de temeinicie pe care trebuie să le îndeplinească probele în acuzare pentru a se ajunge la măsura gravă de punere în mişcare a acţiunii penale. Singura condiţie prevăzuta este “Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale…“. Nu se arată, nici măcar exemplificativ, în ce constau acele temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceasta echivalează cu recunoaşterea drept criteriu a liberului arbitru, a bunului plac al organului de cercetare/urmărire penală. Desigur, această omisiune face ca legea ce reglementează punerea în mişcare a acţiunii penale să fie lipsită de previzibilitate, întrucât destinatarul acesteia nu-şi poate reprezenta care sunt condiţiile în care acţiunea penală va fi pusă în mişcare împotriva sa.

De aceea, solicităm modificarea şi completarea celor două articole, prin indicarea condiţiilor de fond, a temeiurilor care pot justifica punerea în mişcare a acţiunii penale (spre exemplu, existenţa unor probe serioase, clare, indubitabile de vinovăţie a învinuitului).

(…..)

23. În prezent, există posibilitatea ca instanţa să restituie dosarul procurorului atunci când se constată că urmărirea penală nu este completă, în conformitate cu articolul 333.

Solicităm abrogarea în întregime a acestui articol, care nu este decât o soluţie de compromis între achitare şi condamnare (o achitare mascată). În plus, persoana inculpată rămâne într-o stare de incertitudine şi nesiguranţă cu privire la acuzaţiile care i s-au adus prin actul de trimitere în judecată. Dacă probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti nu au dovedit dincolo de orice dubiu vinovăţia, soluţia corectă este de achitare. Nu există niciun motiv pentru a acorda organelor de urmărire penală posibilitatea reluării cercetărilor într-o cauză pe care au finalizat-o o dată.

Corelativ, urmează a se elimina referirea la articolul 333 din textul articolului 338.

24. La art. 504, privind cazurile care dau dreptul la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ilegale de libertate, solicităm eliminarea alin. 3, prin care se condiţionează exercitarea dreptului la repararea pagubei de constatarea caracterului ilegal al privării de libertate printr-o ordonanţă a procurorului sau, după caz, printr-o hotărâre a instanţei.

Această condiţionare este o restricţie arbitrară, întrucât, din chiar momentul adoptării hotărârii de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, privarea de libertate dispusă în acea cauză naşte dreptul la despăgubiri, indiferent cum caracterizează organele judiciare această măsură. Deci, este suficient ca persoana să fie scoasă de sub urmărire penală sau achitată, pentru ca ea să aibă dreptul la repararea pagubei, nemaifiind necesară constatarea distinctă a ilegalităţii măsurii privative de libertate. Ilegalitatea rezultă din chiar soluţia de scoatere de sub urmărire sau achitare. Este şi ilogic să se susţină că o persoană achitată a fost în mod legal privată de libertate, întrucât este evident că la data privării de libertate lipseau temeiurile reale, lipsă care s-a menţinut până la finalizarea cauzei prin achitare.

2. Proiectul de lege pentru modificarea Codului penal

Comentariile şi observaţiile APADOR-CH se referă la două variante, din 31 august 2005 şi 15 septembrie 2005, ale proiectului legii de modificare a Codului penal iniţiat de Minsterul Justiţiei.

APADOR-CH consideră că era necesară modificarea Codului penal, în special pentru diversificarea sancţiunilor penale, reduse, în prezent, la închisoare şi amendă, motiv pentru care nu este posibilă o individualizare adecvată a pedepsei şi, de asemenea, pentru o “aerisire“ a părţii speciale, prin eliminarea unor infracţiuni – cel puţin, desuete – din multitudinea celor existente.

Deşi proiectul Codului penal constituie un progres, APADOR-CH a solicitat, în esenţă: redimensionarea pedepselor cu amenda, atât în cazul persoanelor juridice, cât şi în cazul persoanelor fizice, întrucât -prin cuantumul lor exagerat- pot duce la încetarea existenţei persoanei juridice sau la împovărarea peste măsură a persoanelor fizice; abrogarea unor articole, printre care: art. 164 alin. 4, care pedepseşte penal orice persoană care intră în posesia unor documente secrete[2], art. 236 (ofensa adusă unor însemne), art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri), art. 328 (prostituţia); introducerea sancţiunii muncii în folosul comunităţii ca alternativă la închisoare; eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru minori. [3]

„I. OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL (varianta Ministerului Justiţiei din data de 31 august 2005).

1. Remarci de principiu:

1.1. Pedepsele prevăzute pentru persoane juridice sunt excesive atât sub aspectul cuantumului amenzilor (de la 25 de milioane la 20 de miliarde lei vechi) cât şi al pedepselor complementare care devin obligatorii dacă amenda aplicată depăşeşte 100 milioane lei vechi (art. 53/1 şi art. 53/2).

Rostul pedepselor pentru persoane fizice este de a sancţiona faptele penale dar şi de a le reeduca în vederea reintegrării în comunitate. În cazul persoanelor juridice, nu funcţionează decât aspectul punitiv. Oricare dintre pedepsele complementare de la art. 53/1, dar mai ales a) (dizolvarea) şi b) (suspendarea activităţii sau a uneia din activităţi pe o durată de la unu la trei ani) cumulată cu o amendă mai mult decât substanţială va duce, cu siguranţă, la încetarea definitivă a însăşi existenţei persoanei juridice vizate.

Dată fiind exceptarea de la pedepsele complementare grave (dizolvarea, suspendarea activităţii) a partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau aparţinând minorităţilor naţionale, presei scrise şi audiovizuale, rezultă că persoanele juridice vizate de aceste prevederi draconice sunt firmele/societăţile comerciale şi organizaţiile neguvernamentale, altele decât cele religioase sau ale minorităţilor naţionale. “Paleta“ posibilelor “infracţiuni“ este atât de largă încât orice firmă/companie comercială poate fi uşor adusă în stare de faliment sau împiedicată să îşi desfăşoare activităţile. Iar despre organizaţiile neguvernamentale, nici nu mai merită pomenit.

Soluţiile ar fi următoarele:

a) toate persoanele juridice, inclusiv statul, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de genul de activitate, răspund penal. APADOR-CH aminteşte că acestea s-au făcut vinovate, în repetate rânduri, de fapte prevăzute de legea penală (de pildă, tortură/tratamente inumane sau nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive sau adoptarea unor hotărâri de guvern sau ordine ale miniştrilor care, practic, au inventat noi structuri sau au modificat legile în vigoare);

b) răspunderea persoanelor juridice este limitată la asocierea în vederea comiterii infracţiunilor sancţionate în mod expres de Codul penal;

c) renunţarea la răspunderea penală a persoanelor juridice. De vreme ce persoanele fizice care au contribuit la săvârşirea infracţiunii răspund penal, persoanele juridice ar putea fi trase la răspundere, pe latura civilă, doar dacă au ştiut/facilitat încălcarea legii.

Pe lângă aceasta, maximul amenzii (20 de miliarde ROL sau 2 milioane RON) este de 10 ori mai mare decât cuantificarea consecinţelor deosebit de grave de la art. 146 (2 miliarde ROL sau 200.000 RON în varianta MJ din 31 august 2005). Prin urmare, logica elementară presupune fie reducerea maximului amenzii pentru persoane juridice la 2 miliarde ROL (200.000 RON) fie ridicarea plafonului “consecinţelor deosebit de grave“ la 20 de miliarde ROL (2 milioane RON).

1.2. Minimul şi maximul amenzilor se măresc de 10 ori faţă de prevederile actuale (art. 63 alin.2 – 1.500.000 ROL sau 150 RON şi o sută de milioane ROL sau 10.000 RON şi alin.3 – 3 milioane ROL sau 300 RON şi 150 de milioane ROL sau 15.000 RON). În schimb, la art. 90 (condiţiile înlocuirii răspunderii penale) se prevede ca limită a valorii pagubei 100.000 ROL (10 RON) şi, în anume condiţii, 500.000 ROL (50 RON), adică se menţine nivelul actual. Este evident că aproape orice pagubă produsă prin cea mai frecventă infracţiune – furtul – va depăşi plafonul minim de 10 RON şi prin urmare nu se va putea aplica această alternativă la încarcerare.

1.3. S-a menţinut exprimarea extrem de vagă “.. de natură să … “, ce apare în numeroase articole, în principal în Partea Specială. Pericolul prezentat de o infracţiune trebuie să fie real, concret şi demonstrabil.

2. Articole din Codul penal care ar trebui abrogate/modificate, în afara celor deja incluse în varianta MJ din 31 august.

– Definiţia faptei săvârşite în public (art. 152) a rămas neschimbată. APADOR-CH cere eliminarea lit.c. Dacă un loc este neaccesibil publicului este greu de înţeles cum ar putea exista “intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută“ şi cum ar putea fi de faţă “două sau mai multe persoane“. Asociaţia cere şi eliminarea lit.e, prea vagă şi lipsită de previzibilitate (“prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului“).

– Art. 161(atentatul contra unei colectivităţi) a rămas neschimbat. Se menţine astfel situaţia nefirească în care atentatul contra unei colectivităţi se pedepseşte numai dacă este “de natură să slăbească puterea de stat“, ceea ce este tipic mentalităţii totalitare. Prin urmare, nu contează oamenii care constituie colectivitatea ci doar puterea de stat.

– La art. 169 (divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului), asociaţia cere eliminarea alin. 4. Protecţia datelor şi documentelor ce vizează siguranţa naţională revine exclusiv celor care le cunosc datorită atribuţiilor de serviciu. O altă persoană nu poate fi sancţionată penal pentru greşelile acestora. În plus, o altă persoană nu este presupusă a cunoaşte importanţa unor date şi documente ajunse întâmplător în posesia sa.

– S-a menţinut art. 201 (perversiunea sexuală) cu toate că nu există nicio definiţie a acestei fapte. Asociaţia cere eliminarea acestui articol.

– Este necesară eliminarea art. 236 (ofensa adusă unor însemne). În SUA şi Germania, arderea drapelului naţional este considerată o formă de manifestare a libertăţii de exprimare.

– La art. 253/1 (conflictul de interese), nou introdus, solicităm eliminarea alineatului 2, care exclude sancţionarea conflictului de interese la emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative. Nu există nicio justificare pentru această excludere, mai ales că în presă au existat semnale în legătură cu emiterea/adoptarea unor acte normative, indiferent de nivelul, de categoria lor (hotărâri de guvern sau hotărâri ale consiliilor locale), în condiţiile existenţei conflictului de interese.

– La art. 317 (instigarea la discriminare), nou introdus, solicităm înlocuirea expresiei “instigarea la ură“ cu una care să semnifice instigarea la o acţiune, iar nu la un sentiment (ura este un sentiment, iar instigarea la sentimente nu poate fi pedepsită penal). Eventual, în cuprinsul textului art. 317 ar putea fi prevăzut că se pedepseşte instigarea la discriminare pe temei de rasă, naţionalitate etc. (discriminarea fiind o acţiune), în loc de instigarea la ură pe temei de rasă, naţionalitate etc. De asemenea, ar fi util, pentru a spori previzibilitatea incriminării, ca, printr-un alineat distinct din cadrul art. 317, să fie definită noţiunea de discriminare. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, conţine o definiţie a discriminării, dar aşa cum se prevede expres în art. 2 alin. 1 al ordonanţei, definiţia este valabilă numai pentru aspectele reglemente în acea ordonanţă, care se referă doar la contravenţii, nu şi la infracţiuni. Astfel, art. 2 alin. 1 din OG 137/2000 prevede ca: “În prezenta ordonanţă, prin discriminare se înţelege…“.

Tot pentru a asigura previzibilitatea incriminării, este necesar ca legiuitorul să prevadă în definiţia legală a infracţiunii din art. 317 criterii pe baza cărora această infracţiune să poată fi deosebită de contravenţiile prev. în art. 5-19 din OG 137/2000.

– Art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice) trebuie eliminat. Faptele nu prezintă un pericol social care să justifice incriminarea şi pot fi sancţionate contravenţional.

– Sancţiunea prevăzută în art. 325 (răspândirea de materiale obscene) trebuie limitată la situaţia în care destinatarul este minor. În plus, nu este clar cine şi pe ce criterii poate decide dacă materialele respective au – sau nu – “caracter obscen“.

– APADOR-CH cere eliminarea art. 328 (prostituţia). Asociaţia este convinsă că dezincriminarea acestei fapte va avea efecte benefice asupra stării de sănătate atât a celor care practică prostituţia cât şi a clienţilor lor. În plus, dacă dezincriminarea este însoţită şi de stabilirea unui cadru legal de desfăşurare, se poate realiza o lărgire a bazei de impozitare, prin aducerea la suprafaţă a unor categorii de venituri care oricum există şi vor exista, dar care se află, în prezent, în zona “subterană“.”

„II. OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL (varianta Ministerului Justiţiei din data de 15 septembrie 2005) – extras

1. Munca în folosul comunităţii

Munca în folosul comunităţii trebuie să fie o alternativă la pedeapsa cu închisoare. Proiectul MJ a transformat această alternativă la încarcerare, frecvent aplicată în ţările democratice, în măsură accesorie la latitudinea instanţei, în cadrul măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor condamnatului (art.103, alin.1, lit a1). În plus, se stabileşte un număr exagerat de ore de activitate neremunerată (500 de ore, echivalentul a trei luni de muncă în regim de 8 ore zilnic şi 5 zile pe săptămână, practic imposibil de realizat de o persoană condamnată care are deja un serviciu sau o ocupaţie permanentă).

APADOR-CH cere insistent includerea pedepsei cu munca în folosul comunităţii ca alternativă la încarcerare. La stabilirea numărului de ore de executat se va ţine cont de situaţia condamnatului (angajat/neangajat, elev, student, ocupaţie permanentă) în aşa fel încât persoana să poată respecta hotărârea judecătorească fără periclitarea carierei sau existenţei cotidiene a sa şi a familiei sale.

2. Amenzile şi pedepsele complementare pentru persoane juridice; amenzile pentru persoane fizice (observaţiile sunt aceleaşi ca şi la varianta din 31 august).

3. Minoritatea

APADOR-CH susţine eliminarea pedepsei cu închisoare pentru minori. Dacă fapta unui minor prezintă un grad foarte ridicat de pericol social (omor sau viol) acesta va putea fi internat într-un centru de reeducare sau, după caz, într-un institut medico-educativ. La împlinirea vârstei de 18 sau 20 de ani (dacă s-a prelungit cu 2 ani măsura internării) situaţia minorilor din centrele de reeducare va fi analizată de instanţe care vor hotărî asupra liberării sau continuării pedepsei în închisoare. În cazul minorilor dintr-un institut medico-educativ, aceştia vor fi puşi în libertate la împlinirea vârstei de 18 sau 20 de ani dar şi înainte, dacă a dispărut cauza care a dus la luarea acestei măsuri.

În toate celelalte cazuri de infracţiuni săvârşite de minori trebuie să se recurgă la alternativele la încarcerare, indiferent de natura faptei.

(…..)

6. Fapta săvârşită în public (art.168)

Asociaţia cere eliminarea lit.c (“în loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane“). Dacă un loc este neaccesibil publicului, nu poate exista intenţia ca fapta să fie văzută sau auzită şi nici nu se justifică prezenţa a două sau mai multe persoane.

De asemenea, se cere şi eliminarea lit.e (“prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului“). Pe de o parte “orice mijloc“ este mult prea generalizant iar pe de alta optativul “ar putea“ lărgeşte excesiv sfera răspunderii persoanei, căreia i se cere o putere de anticipaţie ieşită din comun.”

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

Şi în anul 2005 APADOR-CH a continuat monitorizarea aplicării Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În acelaşi timp au fost continuate procedurile în cazurile iniţiate în anii anteriori. Pe lângă monitorizarea implementării Legii nr. 544/2001, APADOR-CH s-a implicat şi în acţiuni de promovare a accesului la informaţiile de interes public şi de îmbunătăţire a cadrului legislativ în acest domeniu.

1. Cereri de informaţii şi acţiuni în instanţă

1.1. Cazuri iniţiate în 2004 şi continuate în 2005[4]

În primul rând, în 2005, APADOR-CH a continuat procedurile de executare iniţiate împotriva Ministerului Public, procurorului general Ilie Botoş, procurorului general Tănase Joiţa, Ministerului Finanţelor Publice şi ministrului finanţelor publice. Toate aceste proceduri au avut la bază neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligau autorităţile publice să comunice informaţii de interes public.

Un prim astfel de caz a privit Ministerul Public şi fostul procuror general Tănase Joiţa şi a avut ca obiect neexecutarea, pe perioada cât Tănase Joiţa a fost procuror general, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care Ministerul Public a fost obligat să comunice informaţii statistice privind supravegherea persoanelor. În octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti l-a amendat pe Tănase Joiţa pentru neexecutarea hotărârii, cu 500 ROL/zi de întârziere şi a obligat Ministerul Public în solidar cu fostul procuror general la plata de daune de întârziere de 300.000 ROL/zi. Recursurile împotriva acestei sentinţe au fost judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 iunie 2005 şi au fost respinse.

Un al doilea set de proceduri au privit Ministerul Public şi pe procurorul general Ilie Botoş, şi au avut ca obiect neexecutarea aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, pentru perioada de după numirea lui Ilie Botoş (august 2003). Acesta din urmă a fost amendat de Tribunalul Bucureşti, la data de 2 decembrie 2003, pentru neexecutarea repectivei hotărâri judecătoreşti. Recursul formulat împotriva acestei hotărârii de amendare a fost judecat pe 7 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti menţinând sentinţa primei instanţe.

Un al treilea set de proceduri a fost iniţiat tot împotriva Ministerului Public şi procurorului general Ilie Botoş, de data aceasta pentru neexcutarea integrală a aceleiaşi hotărâri privind comunicarea de informaţii statistice despre supravegherea persoanelor (răspunsul primit de asociaţie conţinea date complete numai în ceea ce priveşte autorizaţiile de supraveghere emise în baza Codului de procedură penală, nu şi a celor emise în baza Legii siguranţei naţionale). APADOR-CH a solicitat instanţelor de contencios administrativ constatarea executării incomplete, amendarea procurorului general şi plata de daune de întârziere. În iunie 2005 Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză asociaţiei şi l-a amendat civil pentru a doua oară pe procurorul general, Ilie Botoş, pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daunele de întârziere. APADOR-CH, Ministerul Public şi Ilie Botoş au atacat această hotărâre cu recurs. Curtea de Apel Bucureşti urma să soluţioneze recursurile în ianuarie 2006.

Procedurile de executare începute în anul 2003 împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi a ministrului finanţelor publice au fost finalizate prin hotarârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată la 9 martie 2005. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ministerului şi al ministrului declarate împotriva hotărârii Curţii de Apel, din martie 2004, prin care aceasta obliga ministerul şi ministrul finanţelor publice la plata în solidar de daune compensatorii de 3.000.000 lei asociaţiei şi l-a amendat pe ministrul finanţelor publice cu amendă civilă de 500 ROL/zi de întârziere pentru perioada în care hotărârea judecătorească în baza căreia Ministerul Finanţelor trebuia să comunice informaţii privind scutirile de la plata taxelor judiciare de timbru nu a fost executată.

O altă acţiune în justiţie continuată de APADOR-CH în 2005 fost cea care a avut drept obiect refuzul Guvernului României de a comunica actele care au stat la baza numirii lui Tănase Joiţa în funcţia de Consul General la Strasbourg, inclusiv actele medicale ale acestuia. Acţiunea asociaţiei a fost respinsă în prima instanţă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că Guvernul României a comunicat toate actele pe care le deţinea (în fapt, doar o notă de fundamentare de jumătate de pagină!). Curtea de Apel a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal, iar în urma rejudecării fondului acţiunea asociaţiei a fost din nou respinsă. APADOR-CH a atacat cu recurs şi această hotărâre, dar în mai 2005 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul.

În anul 2004 N.P., membru APADOR-CH, a adesat o cererea Guvernului României care viza informaţii legate de numărul de controale efectuate de Corpul de Control al Primului-Ministru pentru conflicte de interese după intrarea în vigoare a pachetului de legi anticorupţie, persoanele vizate şi concluziile pentru fiecare caz (copii ale concluziilor anchetelor). Cererea a fost adresată în cadrul programului de monitorizare a aplicării Legii nr. 544/2001, desfăşurat de Open Society Justice Initiative în România prin APADOR-CH. Informaţiile nu au fost comunicate solicitantei motivându-se intrarea în vigoare a unui act normativ prin care Corpul de Control al Guvernului s-a desfiinţat. N.P. a chemat în judecată Guvernul României pentru a fi obligat să comunice informaţiile de interes public solicitate. În noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre prin care a obligat Guvernul României să comunice informaţiile solicitate şi să plătească reclamantei 1000 RON daune morale. Guvernul a declarat recurs. În februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că pârâtul, Guvernul României, nu are calitate procesuală pasivă şi a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal. În faza de rejudecare a fondului N.P. a solicitat introducerea în cauză ca pârât a Cancelariei Primului-Ministru. În septembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a dat, din nou, câştig de cauză reclamantei obligând Cancelaria Primului-Ministru să comunice informaţiile solicitate şi să plătească daune morale în cuantum de 1000 RON. Cancelaria a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, recurs ce urma să se judece în ianuarie 2006.

Tot în 2005, APADOR-CH, prin avocaţii săi, a oferit reprezentare în instanţă Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii într-un caz iniţiat pe baza Legii nr. 544/2001. La sfârşitul anului 2004, Asociaţia Revoluţionarilor fără Pivilegii (ARP) a solicitat Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 (SSPR) informaţii privind drepturile şi bunurile acordate participanţilor şi rudelor victimelor Revoluţiei din Decembrie 1989, precum şi numele persoanelor care au beneficiat de acestea. SSPR a susţinut că nu deţine astfel de date, iar ARP a acţionat în judecată Secretariatul, pe baza Legii nr. 544/2001. La 28 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză ARP, obligând SSPR la comunicarea informaţiilor, precum şi la plata de daune morale de 500 RON. SSPR a atacat această hotărâre, dar numai sub asepctul obligării la plata de daune morale. Curtea de Apel Bucureşti a respins însă recursul la 30 iunie 2005. În urma acestui demers Secretariatul General pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 a început să publice, pe pagina proprie de internet, informaţii privind persoanele care au beneficiat de bunuri şi drepturi datorită participării la evenimentele din decembrie 1989. De asemenea, acesta a fost unul dintre primele cazuri, dacă nu chiar primul, în care o persoană juridică lezată în dreptul de a accesa informaţii de interes public a primit compensaţii morale pentru acest fapt ilicit.

1.2. Cazuri noi

În anul 2005, APADOR-CH a adresat cereri de informaţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (informaţii privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005, cu privire la compoziţia pâinii precum şi numărul contravenţiilor constatate; scopul acestei cereri de informaţii a fost de a verifica în ce măsură autorităţile pun în balanţă interesul public şi eventualele excepţii de la accesul la informaţii de interes public, atunci când răspund unei solicitări de informaţii), Ministerului Administraţiei şi Internelor (informaţii legate de plângerile având ca obiect agresiunile asupra persoanelor şi folosirea necorespunzătoare a armamentului din dotare comise de angajaţii ministerului în perioada 1.01.2005-15.08.2005), Inspectoratului General al Poliţiei (informaţii privind persoanele aflate în aresturile proprii şi netrimise în judecată, precum şi suprafaţa aresturilor), Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (informaţii legate de sancţiunile aplicate personalului de penitenciar pe perioada 2000-2004, informaţii legate de persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate care au fost depistate ca fiind infectate cu HIV/bolnavi SIDA în perioada 1.09.1998-31.12.1999, precum şi informaţii privind cheltuielile pe medicamente destinate deţinuţilor, precum şi cadrelor din penitenciar, în perioada 2004-2005). Acestora solicitări de informaţii li s-a răspuns în mare parte satisfăcător şi în termenele legale, cu excepţia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului, care nu a retransmis cererea de informaţii instituţiei care deţinea informaţiile solicitate, conform prevederilor Legii nr. 544/2001.

În acelaşi timp, APADOR-CH a continuat iniţierea acţiunilor în justiţie pe baza Legii nr. 544/2001 împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au refuzat să comunice informaţii de interes public. Asociaţia a urmărit acţionarea în judecată a instituţiilor/autorităţilor publice care şi-au întemeiat refuzul de a comunica informaţii pe excepţiile legii accesului la informaţiile de interes public (art.12 din Legea 544/2001) pentru a clarifica modul în care sunt aplicate excepţiile respective.

Un astfel de caz a fost generat de o cerere adresată Guvernului României –Secretariatul General al Guvernului prin care s-a solicitat comunicarea unor copii ale stenogramele şedinţelor de guvern în care s-au dezbătut şi aprobat în perioada 2001-2004 acte normative cu privire la situaţia RAFO S.A. ONEŞTI, inclusiv stenograma şedinţei în care a fost dezbătută şi adoptată O.U.G. nr. 101/2004. Guvernul a refuzat să comunice aceste informaţii cu motivarea că toate stenogramele şedinţelor de Guvern sunt clasificate secret de stat. În aceste condiţii, asociaţia s-a adresat instanţei de contencios administrativ, atacând refuzul autorităţii publice de a comunica informaţiile. În acelaşi timp, APADOR-CH a formulat o reclamaţie administrativă, solicitând Guvernului declasificarea informaţiilor, deoarece numai informaţiile care privesc securitatea naţională pot fi clasificate ca secrete de stat, condiţie care nu era îndeplinită. Reclamaţia nu a fost soluţionată favorabil. În septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea APADOR-CH ca inadmisibilă. Asociaţia a atacat această hotărâre cu recurs. Recursul urma să fie judecat de Curtea de Apel Bucureşti în februarie 2006.

În iunie 2005, APADOR-CH a adresat o cerere de informaţii de interes public Primăriei Municipiului Bucureşti privind contractele încheiate, în perioada 1.01.2000-1.06.2005, având ca obiect construirea, reabilitarea şi întreţinerea drumurilor publice din Bucureşti. Pe lângă aceste informaţii, APADOR-CH a solicitat şi copii ale contractelor. Primăria a refuzat comunicarea copiilor de pe contractele solicitate invocând existenţa unor clauze de confidenţialitate. Pentru a lămuri incidenţa clauzelor de confidenţialitate din contractele de achiziţii publice asupra comunicării de informaţii de interes public în baza Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva refuzului de comunicare a copiilor contractelor. În octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de APADOR-CH împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta (PMB) să comunice informaţiile publice solicitate. Instanţa a respins cererea asociaţiei privind plata daunelor morale. Ambele părţi au declarat recurs, ce urma să fie judecat în februarie 2006.

O altă acţiune în justiţie pe baza Legii nr. 544/2001, iniţiată de APADOR-CH a fost cea în care asociaţia a atacat răspunsul incomplet al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor faţă de o solicitare privind informaţiile statistice legate de numărul reclamaţiilor/plângerilor/sesizărilor primite, în perioada 01.01.2002-01.06.2005, împotriva operatorilor din domeniul asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a răspuns că informaţiile solicitate se găsesc pe site-ul propriu de internet, în rapoartele anuale publicate, cu toate că nu se publicase încă un raport pe anul 2005, iar celelalte rapoarte nu conţineau toate informaţiile solicitate. APADOR-CH a atacat răspunsul în instanţă, urmărind să clarifice dacă solicitarea unor informaţii care sunt publicate din oficiu exclude sau nu şi o comunicare la cerere. În noiembrie 2005, plângerea asociaţiei a fost admisă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti; drept urmare instituţia publică a comunicat informaţiile solicitate. Deoarece tribunalul a respins cererea de acordare de daune morale, APADOR-CH a formulat recurs, ce urma să se judece în februarie 2006.

Un al patrulea caz a avut la bază o cerere adresată de o membră a asociaţiei Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor. Informaţiile solicitate au fost similare cu cele solicitate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (informaţii privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005, cu privire la compoziţia pâinii precum şi numărul contravenţiilor constatate). Prin această cerere APADOR-CH a dorit să verifice în ce măsură pentru autorităţi interesul public (sănătatea persoanelor) primează faţă de excepţiile de la accesul la informaţii de interes public (secretul comercial – reţeta pâinii), atunci când răspund unei solicitări de informaţii. Deoarece răspunsul primit nu a fost satisfăcător, invocându-se chiar un secret profesional care nu este prevăzut printre excepţiile de la liberul acces la informaţii, petenta, cu sprijinul asociaţiei, s-a adresat Tribunalului Bucureşti. Cauza urmează să se judece în februarie 2006.

2. Propunerile APADOR-CH de modificare a Legii nr. 544/2001 şi a legilor cu impact asupra accesului la informaţii de interes public:

După patru ani de la adoptarea Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a considerat oportun să sintetizeze experienţa sa în monitorizarea implementării acesteia într-un set de amendamente ale legii în sine, precum şi a altor legi cu impact asupra accesului la informaţii (Legea nr.182/2002 a informaţiilor clasificate, Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, Legea nr.16/1996 a Arhivelor Naţionale), destinate creşterii trasparenţei instituţionale.

Propunerile asociaţiei de modificare a Legii nr. 544/2001 vizează lărgirea sferei de aplicare a acesteia, clarificarea excepţiilor de la liberul acces, inclusiv prin introducerea testului interesului public, detalierea prevederilor privind accesul mass media la informaţiile de interes public, completarea dispoziţiilor privind procedura în faţa instanţei de contencios administrativ şi introducerea unui nou capitol care să cuprindă sancţiuni pentru încălcarea legii.

În ceea ce priveşte modificarea legilor cu impact asupra accesului la informaţii de interes public APADOR-CH propune ca Legea nr.182/2002 a informaţiilor clasificate să definească informaţiile clasificate mai clar, să prevadă clasificarea pe o perioadă determinată cu posibilitatea reînnoirii, precum şi eliminarea informaţiilor secret de serviciu. În privinţa Legii nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, APADOR-CH consideră oportună renunţarea la filozofia conform căreia absolut toate documentele SRI sunt calsificate. Numai acele informaţii care pun în pericol real şi concret siguranţa naţională trebuie clasificate, iar legea trebuie să cuprindă criteriile şi procedura de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii. Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe ar trebui să menţioneze că procedura şi criteriile de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor SIE sunt cele prevăzute de Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. Nu în ultimul rând ar trebui modificată şi Legea nr.16/1996 a Arhivelor Naţionale, care să prevadă posibilitatea accesului la documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României în condiţiile Legii 544/2001. Trebuie, de asemenea, renunţat la termenele extrem de lungi în care anumite informaţii din Fondul Arhivistic Naţional al României devin publice (de exemplu, 100 de ani).

Pentru a face publice propunerile sale de amendare a cadrului legal privind accesul la informaţiile de interes public, în iunie 2005 APADOR-CH a organizat o masă rotundă cu tema „Accesul la informaţiile de interes public în România. Necesitatea unor corelări legislative”. La eveniment au participat experţi internaţionali, ministrul Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, Sergiu Andon, reprezentanţi ai Agenţiei de Strategii Guvernamentale, experţi ai comisiilor parlamentare precum şi organizaţii neguvernamentale cu activităţi în domeniul accesului la informaţii. APADOR-CH va continua să promoveze amedarea cadrului legislativ al accesului la informaţii şi în anul 2006.

3. Promovarea Legii accesului la informaţii de interes public

În anul 2005, asociaţia a organizat două seminarii cu studenţii la jurnalism şi drept, pentru informarea acestora cu privire la prevederile şi aplicarea Legii nr. 544/2001. Au participat aproximativ 70 de studenţi la jurnalism din Bucureşti şi 100 de studenţi la drept din Iaşi. Pe lângă aceste seminarii, APADOR-CH a organizat şi două ateliere cu tema “Liberul acces la informaţii de interes public” adresat funcţionarilor publici cu atribuţii în aplicarea Legii nr.544/2001, care au avut loc la Iaşi şi Bucureşti. Întâlnirile au urmărit realizarea unui schimb de experienţă privind dificultăţile practice şi de cadru legislativ în accesul la informaţiile de interes public, atât între funcţionarii publici participanţi cât şi între aceştia şi organizatori. Funcţionarilor publici le-a fost adresat şi câte un chestionar privind dificultăţile pe care le întâmpină în comunicarea informaţiilor de interes public, care a stat la baza unei analize destinată substanţierii propunerilor de modificare a cadrului legal.

Tot în scopul promovării Legii accesului la informaţiile de interes public, în iunie 2005 APADOR-CH a lansat un concurs pentru jurnaliştii care folosesc această lege în investigaţiile lor. Concursul a avut două secţiuni – studenţi la jurnalism şi jurnalişti în activitate – şi şi-a desemnat câştigătorii – Cosmin Buhuş (la secţiunea pentru studenţi) şi Mihai Belu (ziarist la Cotidianul) – cu ocazia „Zilei Internaţionale a Dreptului de a Şti” (28 septembrie). Această zi a fost stabilită de mai multe organizaţii internaţionale grupate în reţeaua FOI Advocate Network cu scopul de a promova accesul la informaţiile de interes public. În România, pe 28 septemrbie 2005, APADOR-CH, împreună cu Agenţia de Monitorizare a Presei-Academia Caţavencu şi Centrul pentru Jurnalism Independent, a organizat o conferinţă având ca temă Legea accesului la informaţii de interes public. Manifestarea a dorit să promoveze „Ziua Internaţională a Dreptului de a Şti”.

În 2005, APADOR-CH a editat volumul al II-lea al culegerii selective de cazuri –“Accesul la informaţiile de interes public în România”. Acesta cuprinde dosarele a alte şase cazuri întemeiate pe Legea 544/2001. Volumul urmează să fie publicat şi distribuit în cursul anului 2006. În 2005 APADOR-CH a continuat să distribuie Ghidul practic pentru cetăţeni la toate evenimentele sale, precum şi prin intermediul altor asociaţii şi al funcţionarilor publici cu atribuţii în domeniul accesului la informaţiile de interes public.

III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN EXECUTAREA UNOR PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE
Cadrul legal
1.1. Legea regimului executării pedepselor

Sistemul penitenciar funcţionează pe baza Legii regimului executării pedepselor nr. 23/1969. Legea nu a fost amendată iar îmbunătăţirile condiţiilor de detenţie s-au datorat unei succesiuni de ordine ale ministrului sau directorului general al Administraţie Naţionale a Penitenciarelor (ANP) care, evident, nu puteau schimba esenţa legii comuniste. În 2004, Parlamentul a adoptat o nouă lege a regimului executării pedepselor care ar fi trebuit să intre în vigoare în iunie 2005, o dată cu Codul penal, varianta votată tot în 2004. Guvernul rezultat din alegerile din noiembrie-decembrie 2004 a decis amânarea punerii în aplicare a ambelor legi, până în septembrie 2006. APADOR-CH şi-a exprimat dezaprobarea faţă de această măsură, mai ales în privinţa legii regimului executării pedepselor. În august 2005, Ministerul Justiţiei a constatat că, într-adevăr, legea din 1969 era nu numai depăşită ci şi în dezacord cu standardele europene şi a elaborat un nou proiect de lege. Criticile asociaţiei cu privire la acest nou text s-au referit în principal la:

– menţinerea aresturilor poliţiei în forma actuală (APADOR-CH a cerut în mod repetat ca, odată emis un mandat de arestare, persoana suspectă să fie imediat transferată în sistemul penitenciar; în acest fel, ar exista o garanţie că persoana nu va fi supusă unor presiuni pe durata cercetărilor);

– insuficienta reglementare a alternativelor la încarcerare, în principal a muncii în folosul comunităţii, ca pedeapsă principală;

– lipsa de reglementare a regimului din centrele de reeducare a minorilor (CRM) (internarea într-un astfel de centru diferă de pedeapsa cu închisoarea, dar este tot o formă de privare de libertate, iar CRM-urile se află, ca şi închisorile, în subordinea ANP; deci ar fi normal ca şi regimul din CRM-uri să fie reglementat prin aceeaşi lege);

– diferenţele nesemnificative între regimurile „semi-deschis” şi „deschis”, acesta din urmă fiind încă departe de regimul similar din ţările democratice;

– menţinerea uniformelor pentru deţinuţi (uniformele îi singularizează la orice ieşire în exterior şi creează un disconfort psihic, în special la vorbitor atât pentru vizitatori cât şi pentru vizitaţi);

– menţinerea „mijloacelor de imobilizare” actuale (inclusiv lanţurile).

După mai multe discuţii între reprezentanţii Ministerului Justiţiei şi ai APADOR-CH, proiectul de lege privind regimul executării pedepselor înaintat Parlamentului a fost parţial îmbunătăţit (s-au eliminat uniformele, s-a interzis folosirea lanţurilor). Proiectul nu a fost dezbătut în Parlament până la sfârşitul anului 2005.

1.2. Problema asistenţei religioase în penitenciare

În România, asistenţa religioasă în penitenciare era reglementată până de curând de un Protocol încheiat între Ministerul Justiţiei (MJ) şi Biserica Ortodoxă Română (BOR) în 1993, revizuit în 1997.

Legea nr. 195/2000, privind constituirea şi organizarea clerului militar, prevedea în articolul 10 că, în Ministerul Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor, se organizează şi funcţionează o secţie de asistenţă religioasă. Ulterior, prin Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din ANP (fosta Direcţie Generală a Penitenciarelor), personalul din penitenciare s-a demilitarizat, incluzându-i şi pe preoţii militari angajaţi în sistemul ANP.

Pe baza Protocolului încheiat de MJ şi BOR, în fiecare penitenciar există un Birou de asistenţă religioasă condus de un preot capelan, al cărui statut se regăsea în anexa nr. 1 la protocol. Preotul capelan era şi consilierul pe probleme spirituale al directorului de penitenciar, având diverse atribuţii, între care şi cea de a întocmi şi actualiza permanent evidenţa privind confesiunea deţinuţilor, de a face parte din comisia de liberare condiţionată sau de a da aviz la numirea responsabililor de cameră.

De altfel, practica asistenţei religioase în penitenciare a fost în mod repetat criticată ca fiind monopol al BOR, de natură să îngrădească libertatea religioasă a deţinuţilor de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Practic, preoţii ortodocşi deţin controlul asupra vieţii religioase a tuturor deţinutilor, indiferent de confesiunea căreia îi aparţin. În plus, preoţilor ortodocşi din sistemul penitenciar li s-au dat şi competenţe care nu au legatură cu serviciul religios.

La începutul lui 2005, APADOR-CH a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) cu privire la caracterul discriminatoriu al actelor normative şi reglementare care guvernau asistenţa religioasă în penitenciare. Prin decizia nr. 202 din 2 august 2005, CNCD a statuat că atât Legea nr. 195/2000 cât şi Protocolul încheiat între MJ şi BOR conţin prevederi discriminatorii. În decizia amintită CNCD “recomandă Ministerului Justiţiei să ia toate măsurile necesare în vederea eliminării prevederilor discriminatorii atât din Protocol cât şi din Legea nr. 195/2000”.

Ulterior, în septembrie 2005, asociaţia a solicitat Ministerului Justiţiei să se conformeze deciziei CNCD şi să emită un ordin prin care să denunţe protocolul existent între MJ şi BOR, înlocuindu-l cu un regulament privind asistenţa religioasă în penitenciare care să excludă orice tratament discriminatoriu. APADOR-CH a elaborat şi o propunere de act normativ, în acest sens (un proiect de ordin al ministrului Justiţiei). În esenţă, propunerea viza denunţarea de către MJ a protocolului încheiat cu BOR şi o reglementare a asistenţei religioase în penitenciare fundamentată pe tratamentul echitabil al tuturor confesiunilor religioase, indiferent că este vorba de cea majoritară sau de confesiuni minoritare. Persoanele deţinute vor beneficia de asistenţă religioasă la cerere. Nimeni nu poate fi obligat să îşi declare confesiunea religioasă la intrarea în penitenciar şi nici pe parcursul executării pedepsei privative de libertate.

Asociaţia a propus, de asemenea, să fie permis accesul în penitenciar al preoţilor sau slujitorilor oricărui cult şi/sau al reprezentanţilor asociaţiilor religioase, pentru activităţi care ţin de asistenţa religioasă, chiar dacă nu există cereri exprese din partea persoanelor deţinute.

La sfârşitul anului 2005, textul înaintat de APADOR-CH se afla încă în studiu la Ministerul Justiţiei.

1.3. Problema cheltuielilor pe medicamente pentru personal şi respectiv deţinuţi

Date fiind numeroasele plângeri ale deţinuţilor cu privire la cantitatea şi calitatea medicamentelor administrate în sistemul penitenciar, APADOR-CH a cerut ANP, pe baza Legii nr. 544/2001, situaţia cheltuielilor pentru medicamente pe anul 2004 şi primul semestru al anului 2005, defalcate pe cele două categorii de beneficiari –deţinuţi şi cadre de penitenciar. Cifrele au arătat că, per total, o treime din fonduri s-a cheltuit pentru personal, cu toate că numărul de angajaţi reprezintă doar un sfert faţă de efectivele de deţinuţi. Pe lângă aceasta, în unele penitenciare există discrepanţe substanţiale între cheltuielile pe medicamente pentru personal şi respectiv pentru deţinuţi. De exemplu, la Poarta Albă, medicamentele pentru cadre costaseră în 2004 aproape 214.000 RON, iar cele pentru deţinuţi – evident, mult mai numeroşi – doar 52.000 RON. Situaţia a rămas aceeaşi şi în primul semestru al anului 2005 (106.000 RON, medicamente pentru cadre şi aproape 39.000 RON pentru deţinuţi). La Spitalul Penitenciar Colibaşi, în 2004, costul medicamentelor pentru cadre se ridica la 371.000 RON, iar cele pentru deţinuţii bolnavi internaţi, la 250.000 RON. În 2005, raportul s-a inversat (118.000 RON pentru angajaţi şi circa 175.000 RON pentru deţinuţii internaţi; se poate deduce că s-a „îmbunătăţit” starea de sănătate a cadrelor?). La penitenciarele din Slobozia şi Craiova (adulţi), în 2004, peste 60% din fondurile pentru medicamente fuseseră cheltuite pentru personal, iar disproporţia s-a menţinut şi în 2005, cu o uşoară scădere la Craiova. Nici la penitenciarele pentru minori şi tineri de la Tichileşti şi Craiova lucrurile nu stăteau diferit şi nici nu s-au modificat substanţial în 2005. La polul opus s-au situat Penitenciarul Codlea (în 2004: aproape 4.000 RON pentru cadre şi 43.000 RON pentru deţinuţi; în primul semestru 2005: 2.300 RON pentru angajaţi şi 28.000 RON pentru deţinuţi), Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Deva şi celelalte patru spitale penitenciare din sistem (Tg. Ocna, Dej, Rahova şi Poarta Albă, ultimul fiind diferit şi separat de penitenciarul cu acelaşi nume). Date fiind aceste discrepanţe, nu numai între cadre şi deţinuţi ci şi între angajaţii din diverse penitenciare, APADOR-CH a cerut în scris Ministerului Justiţiei să analizeze situaţia cu maximă atenţie şi să ia măsurile necesare pentru înlăturarea deficienţelor. Asociaţia a cerut din nou ca medicii de penitenciar să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Personalul de penitenciar (în nici un caz şi familiile acestora, cum se practica încă în 2005) va putea solicita asistenţa medicilor de penitenciar numai în situaţii de urgenţă. De asemenea, APADOR-CH a cerut ca personalul de penitenciar să fie supus unor controale medicale serioase, deoarece din statisticile cu cheltuielile pe medicamente, ar rezulta că o bună parte din angajaţi suferă de boli numeroase şi grave, ceea ce i-ar face incapabili să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu.

Ministerul Justiţiei nu dăduse un răspuns concret până la sfârşitul anului 2005. În schimb, începuseră discuţii publice între ministerele justiţiei şi sănătăţii cu privire la desfiinţarea casei de asigurări de sănătate speciale pentru armată, poliţie, penitenciare, servicii secrete şi magistraţi (Casa OPSNAJ) şi transferarea tuturor beneficiarilor la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate. În felul acesta ar dispărea o parte din privilegiile acestor categorii favorizate.

Condiţii de detenţie în sistemul penitenciar din România
În 2005, APADOR-CH a efectuat 11 vizite în penitenciare după cum urmează: spitalele penitenciare Rahova (26 mai) şi Dej (16 iulie), penitenciarele Ploieşti (17 mai), Rahova – secţia femei (26 mai), Baia Mare (14 iulie), Satu Mare (15 iulie), Bistriţa (18 iulie), Giurgiu (12 octombrie), Mândreşti – Focşani (2 noiembrie), Galaţi (12 decembrie) şi Vaslui (13 decembrie) [5]. În plus, reprezentanţii asociaţiei s-au deplasat la Jilava şi Rahova pentru a discuta cu deţinutul Ionel Garcea al cărui caz este prezentat separat.

Supra-aglomerarea
Potrivit criteriului aplicat în sistemul penitenciar românesc (6 m3 aer/deţinut), supra-aglomerarea şi-a continuat tendinţa lentă, de scădere (sub 40.000 de deţinuţi la circa 32.000 locuri). Dar dacă raportarea se face conform recomandărilor Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei (4 m2 şi 8 m3 de aer pentru fiecare deţinut[6]) problema suprapopulării penitenciarelor continuă să fie gravă. Cu alte cuvinte, România este încă departe de standardele europene în materie. La Ploieşti, cei 774 de deţinuţi (inclusiv 25 de minori) împărţeau 642 de paturi instalate, fiecăruia revenindu-i o suprafaţă puţin peste un metru pătrat. La Penitenciarul Rahova – secţia femei, 323 de deţinute erau obligate să doarmă în cele 196 de paturi instalate, evident şi câte două într-un pat (de exemplu, în camera 716, dotată cu 10 paturi, erau 20 de deţinute), într-o atmosferă irespirabilă. La Baia Mare, după preluarea unui mare număr de deţinuţi de către Penitenciarul Satu Mare, rămăseseră 705 deţinuţi la 942 de paturi. Îmbunătăţire doar aparentă, pentru că, după regula celor 6 m3 de aer pe deţinut, numărul maxim de persoane ce pot fi cazate s-ar ridica la 540. Cât despre aplicarea recomandării CPT nici nu poate fi vorba, fiecărui deţinut revenindu-i mai puţin de 2 m2. La Satu Mare, erau 798 de deţinuţi la 717 paturi, dar esenţa problemei este aceeaşi ca şi la Baia Mare. Penitenciarul Bistriţa este printre foarte puţinele care nu au avut probleme cu supraaglomerarea, cel puţin pe baza regulii celor 6 m3. Însă după criteriul CPT, fiecăruia din cei 701 deţinuţi i-ar reveni cam 2,5 m2. Prin urmare, mai bine decât în alte penitenciare, dar mult sub 4 m2/deţinut. La Penitenciarul Mândreşti – Focşani, dacă în 1999 erau încarceraţi 1448 de deţinuţi, în 2005 numărul lor scăzuse la 857, cazaţi în 780 de paturi. Comparaţia cu 1999 arată o îmbunătăţire substanţială dar chiar şi la norma de 6 m3 tot există supraaglomerare, fără a mai menţiona că sunt destui deţinuţi care dorm câte doi într-un pat. Şi la Vaslui au scăzut efectivele de deţinuţi: în 2002 erau 1005, în 2005 – 817 la 724 de paturi instalate, dar situaţia era similară celei de la Mândreşti.

Supraaglomerarea are efecte negative asupra tuturor părţilor direct sau indirect implicate:

a) sunt prea mulţi deţinuţi şi prea puţine cadre. Consecinţa: majoritatea deţinuţilor stau în camere 23 de ore din 24, fără nici o activitate utilă (privitul la televizor nu poate fi considerat o „activitate”), din cauza numărului prea mic de cadre dar şi a interesului redus al acestora faţă de deţinuţi;

b) găsirea de locuri de muncă pentru atâţia deţinuţi este foarte dificilă. Cam o treime din cei apţi de muncă au de lucru, dar în general este vorba de munci sezoniere;

c) numărul mare de deţinuţi din fiecare cameră întreţine o atmosferă tensionată care, de multe ori, degenerează în conflicte între ei;

d) asistenţa medicală este complet nesatisfăcătoare. Doi-trei medici generalişti nu pot face faţă sutelor de deţinuţi (consultarea unui deţinut durează maximum 5-6 minute, evident insuficiente), cu atât mai mult cu cât doctorii respectivi sunt şi medici de familie pentru cadre şi familiile lor, cărora le sunt rezervate cam două ore pe zi din programul de 7 ore;

e) camerele de detenţie (cele modernizate) sunt, în general dotate cu câte un grup sanitar format din duş, chiuvetă şi WC. În condiţii de supraaglomerare (20, 30 sau chiar 40 de deţinuţi pe cameră) este, practic, imposibil de menţinut igiena personală la standarde acceptabile. Se mai adaugă şi starea de umilinţă datorată absenţei unei protecţii minime a intimităţii;

f) hrana deţinuţilor este proastă şi cantitativ şi calitativ. Iar cu cât sunt mai mulţi deţinuţi, cu atât sunt mai greu de hrănit în mod acceptabil.

În opinia APADOR-CH, problema supraaglomerării poate fi rezolvată numai dacă:

– se modifică substanţial legea penală, una din cele mai severe din Europa, în principal sub aspectul alternativelor la încarcerare;

– se schimbă mentalitatea întregului sistem judiciar cu privire la natura sancţiunilor în cazul unor fapte ce prezintă pericol social redus (în momentul de faţă, cam jumătate din numărul total de deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt, valoarea pagubelor fiind de multe ori foarte mică);

– se măreşte semnificativ bugetul ANP şi creşte gradul de autonomie al administraţiei fiecărui loc de deţinere.

Asistenţa medicală
B.1 Spitalele penitenciare

Spitalele de la Rahova şi Dej nu au probleme cu suprapopularea, indiferent de criteriul de raportare. Ambele sunt relativ bine dotate tehnic (la Rahova ar mai fi nevoie de încă cel puţin o ambulanţă cu toate dotările necesare: în 2005 spitalul nu avea decât o singură ambulanţă care transporta deţinuţii bolnavi numai în Bucureşti, la şi de la spitale „civile”; în acelaşi an, spitalul din Dej dispunea de trei astfel de maşini).

O problemă deosebită o constituie intervenţia Casei OPSNAJ în asistenţa medicală acordată deţinuţilor prin stabilirea unui plafon la numărul de paturi (la Rahova sunt 90 de paturi dar numai 77 plătite; la Dej, din 180 de paturi, doar 129 sunt plătite) precum şi a unui rulaj de bolnavi obligatoriu pe lună (la Dej, rulajul era de 200 de bolnavi). În opinia APADOR-CH, aceste reglementări sunt de natură strict financiar-contabilă, nu au legătură cu realitatea şi obligă spitalele penitenciare la adevărate acrobaţii pentru a-şi primi banii de la OPSNAJ.

O diferenţă radicală între cele două spitale penitenciare rezidă în (ne)folosirea cătuşelor pentru imobilizarea deţinuţilor agitaţi: la Dej nu se recurge la această metodă, la Rahova, da. APADOR-CH a cerut în mod repetat să se renunţe complet la încătuşarea deţinuţilor în general şi a celor bolnavi, în mod special. După ştiinţa asociaţiei, proiectul de lege cu privire la regimul executării pedepselor înaintat Parlamentul include prevederi în acest sens.

O altă diferenţă între cele două spitale penitenciare constă în (ne)respectarea dreptului deţinuţilor la exerciţiu zilnic. La Rahova nu se respectă, nici măcar pentru femeile cu copii până la un an, în vreme ce la Dej, da. Evident, fiind vorba de deţinuţi bolnavi trebuie să se ţină cont în primul rând de dorinţa lor şi în al doilea rând de natura şi stadiul bolilor.

În sfârşit, trebuie remarcat faptul că Spitalul Penitenciar Rahova nu acordă asistenţă medicală cadrelor, exemplu lăudabil ce trebuie urmat în întreg sistemul penitenciar. La Dej, nu numai cadrele, ci şi jandarmii, poliţiştii şi magistraţii din zonă beneficiază de consultaţii şi servicii medicale (analize de laborator, radiografii pulmonare etc.) o oră pe zi, de luni până vineri inclusiv.

B.2. Penitenciarele

Doctorii din penitenciarele vizitate în 2005 sunt şi „medici de familie” pentru cadre şi alţi beneficiari ai Casei OPSNAJ. Excepţie face Penitenciarul Ploieşti, unde nu se acordă asistenţă medicală cadrelor, dar nu din convingerea că munca medicilor de penitenciar trebuie dedicată deţinuţilor ci, pur şi simplu, pentru că nu s-a putut amenaja un cabinet separat pentru personal. Mai există şi alt fel de excepţii (de pildă, un generalist de la Penitenciarul Satu Mare) şi anume în cazurile în care medicii sunt plătiţi cu ora, nu au contracte cu Casa OPSNAJ şi deci nu au dreptul de a fi „medici de familie” pentru cadre.

La Penitenciarele Giurgiu (1467 de deţinuţi), Baia Mare (705 deţinuţi) şi Rahova – secţia femei (323 deţinute) funcţionează câte un singur medic generalist, care, evident, nu poate asigura servicii de calitate. Iar la Galaţi, în decembrie 2005, doi medici generalişti şi numai doi asistenţi (din cei cinci prevăzuţi) se ocupau de cei 1.268 de deţinuţi şi cele 200 de cadre plus familiile acestora.

În toamna anului 2005, multe penitenciare s-au confruntat cu refuzul farmaciilor de a le mai livra medicamente din cauza întârzierilor mari la plată. Unele (Baia Mare, Focşani) au găsit, relativ repede, soluţii. Altele (cazul cel mai flagrant este cel al penitenciarului Galaţi) au stat cu „braţele încrucişate” chiar şi trei luni, fără să le pese de faptul că deţinuţii, în primul rând cei săraci sau necăutaţi, au fost privaţi de medicamente. Şi aceasta este doar o formă de manifestare a lipsei de interes a cadrelor medicale faţă de starea de sănătate a deţinuţilor de care sunt direct responsabili. Mulţi deţinuţi şi deţinute din penitenciarele vizitate s-au plâns fie că nu sunt duşi la consult, fie că nu primesc tratamentul adecvat care să ducă la vindecare, fie că transferarea la un spital de specialitate se amână în mod repetat. La Rahova – secţia femei, în ciuda asigurărilor date de supraveghetoarea-şefă (în ziua vizitei APADOR-CH, unica doctoriţă şi unica asistentă absentau din motive necunoscute) potrivit căreia asistenţa medicală ar fi fost acoperitoare, deţinutele s-au plâns de ignorare şi tratamente neadecvate. Gabriela Iancu suferea din cauza unor chisturi ovariene ce îi provocau hemoragii puternice. În loc să se rezolve cauza (cel mai probabil prin operaţie chirurgicală), deţinuta era tratată cu calciu, vitamina E şi calmante. Nela Constantinescu avea, de patru luni, eczeme/pustule pe braţe şi picioare dar nu avea încă un diagnostic. Aceste cazuri sunt cu atât mai inexplicabile cu cât secţia de femei a Penitenciarului Rahova este situată în acelaşi corp de clădire ca şi Spitalul Penitenciar Rahova. Şi mai grav este faptul că deţinutele bolnave care sunt transferate la spitale „civile” sunt încătuşate pe durata transportului şi internării. Practica încătuşării deţinuţilor bolnavi este regula în sistemul penitenciar (excepţiile sunt puţine: unele spitale penitenciare – nu toate – Penitenciarul de femei Târgşor, CRM-urile). APADOR-CH a cerut insistent renunţarea la metoda încătuşării deţinuţilor bolnavi pe durata transportului la şi din alte unităţi precum şi a spitalizării. Dacă un deţinut bolnav se manifestă agresiv, se poate recurge la alte mijloace de imobilizare, mai puţin traumatizante (de pildă bandaje elastice) şi numai până la calmarea sa.

La Penitenciarul Baia Mare, unicul medic este în pragul pensionării şi a fost transferat de la Arad, în 2004, din raţiuni pur financiare. Din păcate, el părea prea puţin interesat de starea de sănătate a deţinuţilor. Deţinutul Teodor Lupuţu avea abdomenul foarte umflat şi dureros şi, deşi se afla la infirmerie de peste o lună, medicul nu cunoştea cauza, nu îi făcuse analizele şi nici nu îl recomandase pentru un consult de specialitate. Un alt caz, cu consecinţe foarte grave, este cel al deţinutului Gavrilă Toma. În aprilie 2004, a fost călcat pe picior de un alt deţinut, i s-a învineţit degetul cel mare, apoi i-a căzut unghia şi s-a declanşat infecţia. În mai 2004, a fost dus la Spitalul Penitenciar Dej, unde i s-a amputat piciorul stâng de la şold. Este imposibil de înţeles de ce medicul de penitenciar nu a intervenit în timp util pentru a preveni amputarea. În opinia APADOR-CH ambele cazuri pot fi calificate drept tratament inuman.

La Penitenciarul Galaţi, medicul şef a afirmat că acordă în jur de 50 de consultaţii pe zi, cu toate că potrivit reglementărilor Casei OPSNAJ ar fi plătit numai pentru 30. Aşadar, Casa OPSNAJ stabileşte nu numai câţi deţinuţi pot fi internaţi în spitalele penitenciare şi în cât timp trebuie vindecaţi (vezi mai sus problemele legate de numărul de paturi şi de rulaj) ci şi câţi au dreptul să nu se simtă bine şi să solicite consult medical! În afara problemei deja semnalate a lipsei de medicamente pe o perioadă de trei luni, mai mulţi deţinuţi de la Galaţi s-au plâns de nepăsarea cu care sunt trataţi. Nicolae Bolea a fost operat de rinichi la începutul lui decembrie 2005 şi revenise la Galaţi cu recomandarea expresă de a i se schimba pansamentul o dată la două zile, pentru evitarea unei eventuale infecţii. La data vizitei APADOR-CH, trecuseră deja patru zile de la ultima schimbare a pansamentului, explicaţia fiind „numărul redus de asistenţi medicali”. Niţu Melinte avea o ciupercă pe picior de mai bine de trei luni. A fost transferat la un spital, după care a revenit la Galaţi unde timp de două săptămâni nu i se administrase niciun tratament.

O problemă aproape generală a asistenţei medicale în penitenciare este catalogarea unor deţinuţi ca „simulanţi”, cu consecinţa ignorării lor de către medici şi asistenţi, indiferent de simptomele reclamate. APADOR-CH nu neagă că există deţinuţi care simulează diverse boli pentru a fi transferaţi la infirmerii sau la spitale, unde condiţiile sunt mai bune. Există însă riscul ca şi „simulanţii” să se îmbolnăvească în mod real. Prin urmare asociaţia a cerut constant renunţarea la aceste etichete (există cazuri în care chiar scrie „simulant” pe fişa medicală) şi consultarea conştiincioasă a fiecărui deţinut care se prezintă la cabinet.

O altă problemă general valabilă este lipsa de implicare reală a cadrelor medicale în supravegherea şi remedierea carenţelor privind condiţiile igienico-sanitare din locurile de deţinere, precum şi calitatea hranei servite deţinuţilor. Dezinsecţiile se fac sporadic şi superficial, controlarea cazarmamentului (saltele, pături, cearceafuri etc.) este pur formală şi lipsită de urmări concrete. Niciun cadru medical nu pare preocupat de insuficienţa apei potabile (vezi Penitenciarul Galaţi) sau de precaritatea instalaţiilor sanitare (la Penitenciarul Ploieşti există o singură sală de baie cu 25 de duşuri din care numai 17 funcţionale pentru cei peste 800 de deţinuţi) sau de furnizarea apei calde, după un orar complet nesatisfăcător. În schimb, la apariţia unor cazuri de scabie sau alte boli de piele, cadrele medicale dau vina pe deţinuţi, care „nu sunt în stare să respecte regulile elementare de igienă corporală”!

O problemă soluţionată diferit de la penitenciar la penitenciar priveşte dreptul deţinuţilor de a obţine fotocopii de pe propriile fişe medicale. Ar trebui instituită o practică unitară prin care toţi deţinuţii să aibă acces liber la propria fişă medicală (dar şi la dosarul de penitenciar, ţinut separat la administraţie) precum şi posibilitatea de a face fotocopii.

O măsură notabilă este distribuirea de prezervative pentru deţinuţi şi pe durata detenţiei (nu numai la liberare, cum încă se proceda la începutul anului 2005). APADOR-CH a susţinut mereu că distribuirea prezervativelor este cea mai simplă metodă de prevenire a apariţiei bolilor cu transmisiune sexuală (inclusiv HIV) dar, din pudibonderie, administraţia penitenciară s-a opus ani de zile, sub pretextul discutabil al unei posibile „încurajări” a contactelor homosexuale (cu ani în urmă, administraţia refuza chiar să admită că se practică astfel de acte sexuale între deţinuţi!). Începutul a fost, în sfârşit, produs, însă punerea în aplicare este, deocamdată, şovăielnică. După toate aparenţele, se distribuie prezervative doar la cerere, or mulţi deţinuţi au cu siguranţă reţineri să declare, fie chiar şi numai în cabinetele medicale, că întreţin relaţii homosexuale. Soluţia cea mai simplă ar fi ca prezervativele să fie puse undeva la îndemâna deţinuţilor, de unde oricine să le poată lua fără formalităţi şi fără supraveghere.

Activitatea socio-educativă
APADOR-CH a constatat unele îmbunătăţiri ale activităţilor desfăşurate în acest domeniu foarte important pentru resocializarea post-liberare dar şi pentru moralul deţinuţilor, cu impact direct asupra relaţiilor dintre ei şi personalul de penitenciar. (Re)educarea lor are în vedere procesul de învăţământ care s-a extins, în unele penitenciare, până la clasa a VIII-a şi pregătirea profesională (în meserii ca zidari, tâmplari, bucătari, frizeri, legumicultori, croitori etc.). Dacă până nu demult, pregătirea profesională se făcea în funcţie de dotările atelierelor din penitenciare (în majoritate foarte vechi, total uzate moral şi destinate unor meserii fără căutare pe piaţa muncii) şi de specialitatea maiştrilor, în 2005, consultarea şi chiar colaborarea cu Agenţiile Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM) cu privire la meseriile căutate au devenit, practic, regula. Programele socio-educative s-au diversificat şi chiar dacă majoritatea sunt elaborate de „centru” (ANP), au apărut şi unele iniţiative ale personalului din unele penitenciare. Acestea sunt părţile bune. Din păcate sunt şi multe părţi rele, ca de pildă:

– numărul mic de deţinuţi antrenaţi în aceste activităţi şi durata redusă a programelor.

După ştiinţa APADOR-CH, cam o treime din deţinuţii apţi de muncă au de lucru. Dintre penitenciarele vizitate în 2005, doar Baia Mare făcea excepţie de la regulă (jumătate din deţinuţi munceau). La polul opus, s-au situat penitenciarele din Galaţi (sub 200 de deţinuţi la muncă din totalul de 1268), Vaslui (mai puţin de 20% din totalul de 817), Giurgiu (nici 10% din cei 1467 de deţinuţi) şi Rahova – secţia femei, cu record negativ (doar 20 din cele 323 de deţinute erau scoase la muncă).

Prin urmare, cel puţin două treimi din numărul total al deţinuţilor şi deţinutelor, la care se adaugă „inapţii” şi cei care refuză să muncească ar trebui să fie „ţintele” programelor socio-educative, alternativa fiind statul degeaba în camerele supra-aglomerate 23 de ore sau chiar 23 şi jumătate, din 24 (plimbarea, teoretic zilnică, durează între 30 şi 60 de minute, cu excepţia secţiilor de minori, pentru care timpul alocat exerciţiului fizic este mai mare). Or programele, indiferent dacă sunt venite de la „centru” sau sunt iniţiative locale, se adresează unui număr restrâns de deţinuţi (de la 3-4 la 15-20, în funcţie de natura temelor), durează de regulă 3 luni dar se desfăşoară, tot de regulă, o singură dată pe săptămână, timp de maximum două ore. Cu alte cuvinte, un întreg program, menit să educe deţinuţii şi să-i pregătească pentru revenirea în comunitate durează fix 24 de ore!

Unele penitenciare sunt mai „norocoase” şi au găsit parteneri din afara sistemului (culte religioase, organizaţii neguvernamentale locale, facultăţi care îşi trimit studenţii în practică) care, la rândul lor desfăşoară activităţi cu deţinuţii, dar tot cu puţini participanţi şi pe durată de timp limitată. Penitenciarul Satu Mare are colaborări cu cinci organizaţii neguvernamentale sau caritabile şi cu Facultatea de psihologie „Vasile Goldiş” (în fiecare an, 13 studenţi fac practica în penitenciar). Şi Penitenciarul Bistriţa colaborează constant cu studenţii de la Universitatea Babeş-Bolyai, care desfăşoară programe cu deţinuţii cam trei luni pe semestru. La cealaltă extremă, se situează Penitenciarul Mândreşti – Focşani, fără nici o colaborare externă în afară de „clasicul” Serviciu pentru Protecţia Victimelor şi Reintegrarea Infractorilor, care are, prin statut, obligaţia de a se ocupa de anumite categorii de deţinuţi şi este subordonat Ministerului Justiţiei. Iar la Rahova – secţia de femei, nici măcar SPVRI nu are vreo activitate cu deţinutele.

– calitatea programelor

Unele activităţi ce fac parte din rutina sistemului penitenciar au devenit „programe” şi au primit denumiri pompoase de genul INSTAD (perioada de carantină de trei săptămâni, obligatorie pentru orice deţinut nou venit într-un penitenciar), CONIS (practic, şcolarizarea la clasele I – IV comasate) sau ALFAZ (alfabetizarea). Altele au adăugat câte ceva la vechile activităţi. De exemplu, bibliotecile (prost dotate, cu cărţi vechi sau care nu prezintă niciun interes pentru deţinuţi, excepţia fiind Penitenciarul Mândreşti – Focşani, cu un fond de carte remarcabil) improvizează, cu colaborarea deţinuţilor, „reviste” multiplicate în unu până la 3 exemplare (la Mândreşti sunt trei astfel de reviste, din care una este destinată deţinuţilor rromi şi este scrisă chiar de ei). Mai există şi posturi de radio cu circuit închis, care emit, de regulă, o dată pe săptămână circa două ore (programe muzicale şi informaţii privind diverse măsuri ale administraţiei) sau chiar sisteme de televiziune cu acelaşi regim (de pildă la Vaslui). Mai sunt programe sporadice (controlul violenţei, educaţie pentru familie, prevenirea abandonului familial, machiaj şi coafură – special pentru femei etc.).

Însă problema cea mai importantă este în ce măsură aceste programe trezesc interesul deţinuţilor şi cât de utile le sunt în perspectiva revenirii în comunitate. În opinia APADOR-CH, singurul program cu „priză” la deţinuţi este EDUCOSPORT care înseamnă organizarea unor jocuri – în genere fotbal, dar şi şah sau sală de forţă, cum este cazul la Giurgiu – inclusiv concursuri. Evident, participarea la acest program este substanţială. Într-o oarecare măsură şi EDUCOLEX a stârnit interes, dar asta în principal pentru că în loc de „educaţie juridică” de cele mai multe ori s-au discutat cazuri individuale ale deţinuţilor.

Programe cu denumiri enigmatice de genul STRADAV sau VAAD nu „spun” nimic deţinuţilor. Nici măcar EDUCOSAN (educaţia sanitară, inclusiv sexuală) nu a stârnit mult interes. APADOR-CH a propus în mod repetat consultarea deţinuţilor, eventual prin chestionare sau prin sondaj, cu privire la conţinutul acestor programe. Ei sunt beneficiarii direcţi iar reuşita unei activităţi socio-educative se măsoară în primul rând prin modificarea comportamentului ceea ce este imposibil fără o participare activă. În răspunsul la raportul asociaţiei cu privire la Penitenciarul Mândreşti, ANP informa, între altele, că pregătea „un chestionar pe baza căruia să fie identificate nevoile, interesele, opţiunile acestora” (deţinuţilor – n.n.).

– lipsa personalului de specialitate şi a spaţiilor adecvate

Numărul angajaţilor de specialitate este mult prea mic. Cifra variază între un cadru (la Penitenciarul Rahova – secţia femei cu 323 de deţinute) şi opt (la Galaţi, la 1268 de deţinuţi). La Penitenciarul Mândreşti sunt zece, dar din motive neclare, doar patru lucrau efectiv cu deţinuţii.

Cu excepţia jocurilor sportive, toate programele socio-educative se desfăşoară în clubul deţinuţilor, în majoritate dimineaţa. În mod evident, o singură încăpere este cu totul insuficientă. APADOR-CH a sugerat în mod repetat folosirea şi a altor spaţii (de exemplu, clubul cadrelor, chiar dacă acesta este situat în afara spaţiului de detenţie dar tot în incinta penitenciarului; sau chiar camerele de detenţie în care nu există supra-aglomerare). Câteva penitenciare au avut iniţiativa lăudabilă de a duce deţinuţi la activităţi în afara spaţiului de deţinere: la Satu Mare, deţinuţii minori au vizitat un muzeu, iar la Vaslui, s-au organizat două astfel de vizite, tot pentru minori. Spre deosebire de acestea, Penitenciarul Mândreşti şi-a dus deţinuţii adulţi să joace un meci de fotbal împotriva unei echipe locale, dar nu a organizat nicio acţiune similară cu minorii. Este posibil ca şi la Mândreşti să funcţioneze ideea că „minorii sunt cei mai răi dintre toţi deţinuţii”. Asociaţia a mai auzit astfel de etichetări, rostite, ce e drept, cu jumătate de gură, şi prin alte penitenciare. Evident că minorii reprezintă o categorie mai dificilă, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care nu se află în detenţie. Or, minorii în detenţie sunt adolescenţi care, în afara problemelor specifice vârstei, au trecut şi prin experienţe traumatizante. Prin urmare, ei trebuie trataţi cu mai multă atenţie, înţelegere şi tact decât deţinuţii maturi şi chiar decât adolescenţii liberi. Dacă nu se organizează programe realmente atractive pentru ei, dacă sunt sancţionaţi disciplinar pentru orice faptă măruntă şi dacă nu sunt ascultaţi şi îndrumaţi cu foarte multă răbdare, şansele lor de reintegrare în societate după liberare rămân foarte mici. APADOR-CH susţine că delincvenţii minori nu îşi au locul în penitenciare. Întregul sistem penal trebuie regândit în aşa fel încât pedepsele să fie executate în libertate. Iar pentru infracţiuni foarte grave, minorii să fie internaţi în centre de reeducare, în niciun caz în penitenciare.

Clasificarea deţinuţilor în categoria „periculoşi”
Cu excepţia spitalelor penitenciare, toate penitenciarele vizitate în 2005 aveau deţinuţi cu „grad sporit de periculozitate”, numărul lor variind între 3 (la Rahova – secţia de femei) şi 87 (la Penitenciarul Galaţi). Regimul „periculoşilor” presupune, de cele mai multe ori, cazarea în camere mici cu grilaje de siguranţă suplimentare, încătuşarea la scoaterea din spaţiul de detenţie (inclusiv la cabinetul medical, la vizite şi chiar şi la plimbarea zilnică) şi, desigur, şanse reduse de liberare condiţionată. Cu toate acestea, ANP a susţinut constant că nu ar fi vorba de o sancţiune disciplinară ci doar de o măsură administrativă. Consecinţa acestei ciudate interpretări este că deţinuţii vizaţi nu sunt audiaţi şi nu dispun de căi de atac aşa cum prevede legea în cazul sancţiunilor disciplinare.

Criteriile de clasificare se referă la natura faptei, intenţie de evadare, atac la cadre, intenţie de suicid etc., şi comportament în detenţie. Or, în opinia APADOR-CH, doar acest din urmă aspect – comportamentul unui deţinut pe durata executării ultimei pedepse – ar trebui să fie principiul unic de clasificare. Dacă „natura faptei” rezultă clar din hotărârea judecătorească („vieţaşii” sunt automat incluşi la “periculoşi”, ceea ce înseamnă, practic, încă o pedeapsă), diversele „intenţii” rezultă, de cele mai multe ori, din simple adnotări ale poliţiei sau cadrelor de penitenciar, pe dosarele deţinuţilor, nesusţinute de dovezi şi rapoarte concludente. Nu de puţine ori, motivele clasificării datează din pedepse anterioare. Revizuirea cazului fiecărui „periculos” se face, începând din 2005, odată la trei luni (anterior, revizuirea se făcea lunar).

Asociaţia a găsit destule exemple care arătau superficialitatea comisiei, fie la clasificarea iniţială, fie la revizuire. Astfel, la Penitenciarul Ploieşti, Gheorghe Tuică era la „periculoşi” de 3 ani, pentru că, în 1992, într-o altă pedeapsă şi alt penitenciar ar fi fost semnalat cu „intenţii de evadare”. La Penitenciarul Rahova – secţia de femei, deţinuta Margareta Iordache avea 7 rapoarte de incident (din care 6 la Rahova), majoritatea pentru „atitudine necuviincioasă faţă de cadre”. Ultimul incident (un conflict verbal cu o supraveghetoare, în timpul căruia deţinuta ar fi scăpat din mână o sticlă de apă, gest pe care supraveghetoarea l-a interpretat ca „intenţie de agresiune”) a dus la decizia de încătuşare a deţinutei la fiecare scoatere din cameră şi la înaintarea către ANP a propunerii de clasificare ca „periculoasă”. La Penitenciarul Satu Mare, Tolvai Jozsef îşi executa pedeapsa începând din 2003 fără să fi produs niciun incident. În martie 2005, a fost transferat pentru scurt timp la Penitenciarul Oradea, unde, pe baza „naturii faptei” a fost clasificat „periculos”. Şi „periculos” a rămas şi după revenirea la Satu Mare! Este inexplicabil cum un deţinut a fost „nepericulos” timp de doi ani şi apoi, subit, fără să fi făcut nimic, a devenit „periculos”. La Penitenciarul Bistriţa, Teofil Balaş fusese clasificat „periculos” încă din anul 2000, la Gherla, pe motiv că şi-ar fi exprimat în scris „intenţia de a evada”. În fapt, Balaş îi trimisese soţiei scrisori cu ameninţări pe care urma să le pună în practică „după ce se va libera”, ceea ce a fost interpretat drept „intenţie clară de evadare”! Mai grav, Balaş a trecut prin mai multe penitenciare cu „tinicheaua de coadă” dar nici o comisie nu a remarcat eroarea şi nu a dispus declasificarea (ultima revizuire avusese loc la Bistriţa în aprilie 2005). Şi tot la Bistriţa, deţinutul Emilian Branea se afla la periculoşi pentru că imediat după săvârşirea faptei pentru care ulterior a fost condamnat, dar înainte de a fi arestat, a fugit şi a încercat să treacă Dunărea. Verdictul comisiei a fost „intenţii de evadare” cu toate că, în mod evident, Branea nu se afla în custodia vreunei autorităţi când a încercat să părăsească ţara.

La Penitenciarul Galaţi, cei 87 de deţinuţi clasificaţi „periculoşi” erau cazaţi în secţia de maximă siguranţă, fără a fi separaţi de cei aflaţi aici din motive diferite. Se crease astfel o stare de confuzie între deţinuţi care nu mai erau deloc siguri din ce categorie făceau parte. Situaţia putea fi rezolvată prin simple explicaţii din partea cadrelor dar nimeni nu se ostenise să le ofere, ceea ce poate fi interpretat ca o dovadă în plus a nepăsării faţă de deţinuţi.

Unii deţinuţi (de pildă Dan Perju de la Vaslui) au afirmat că nu li se adusese la cunoştinţă motivul pentru care fuseseră incluşi în categoria celor cu grad sporit de periculozitate. Iar Emilian Branea, amintit mai sus, nu făcuse nicio legătură între clasificare şi tentativa de fugă din ţară, fiind convins că ar fi corespuns „portretului robot al deţinutului cu intenţii de evadare” în urma evaluării psihologice de la sosirea în penitenciar. Desigur, tot pentru că nimeni nu îi comunicase motivul real al încadrării la „periculoşi”.

Având în vedere toate aceste constatări, APADOR-CH a cerut ANP ca procedura de clasificare a deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate să fie considerată ceea ce şi este în realitate şi anume o sancţiune disciplinară. Aceasta ar însemna audierea deţinutului vizat, întocmirea unor acte concludente, emiterea sancţiunii motivate, precum şi posibilitatea deţinutului de a o ataca în justiţie, potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2003.

Sancţiuni disciplinare
APADOR-CH a constatat că pedepsele cele mai severe pentru abateri disciplinare – regim restrictiv de până la un an şi izolarea de până la 10 zile – se aplică din ce în ce mai rar, administraţia preferând sancţiunile mai blânde ce merg de la avertisment sau mustrare la ridicarea dreptului la pachet şi/sau vizite, de obicei pe o lună.

În cele 9 penitenciare vizitate (spitalele penitenciare nu sancţionează deţinuţii bolnavi decât cel mult cu mustrare), asociaţia a găsit doi deţinuţi pedepsiţi cu izolarea (la Ploieşti) şi trei în regim restrictiv (doi la Bistriţa şi unul la Galaţi).

Din păcate, regulile izolării au rămas aceleaşi: cazarmamentul (aşternuturi, pernă, pături) se ridică la ora 5.00 dimineaţa şi se readuce în cameră la ora 22.00. Pe întreaga durată a zilei (cu excepţia scurtei perioade de plimbare zilnică), deţinuţii pedepsiţi cu izolarea nu pot decât să stea pe paturile de fier extrem de incomode (sau chiar de piatră, cum este cazul la Baia Mare, deşi la începutul anului 2005 ANP dădea asigurări că astfel de „paturi” nu mai există în niciun penitenciar) sau în picioare. Ambele variante sunt un pericol pentru starea de sănătate fizică şi psihică a deţinuţilor. WC-urile sunt montate în camera de izolare fără niciun fel de separare, ceea ce îi pune pe deţinuţii pedepsiţi în situaţii umilitoare atât faţă de colegi cât şi faţă de cadre. Pe lângă toate acestea, asociaţia a avut mereu îndoieli cu privire la îndeplinirea obligaţiei medicilor de a examina cu atenţie orice deţinut înainte de introducerea în izolator, pentru a decide dacă acesta poate suporta un regim mai aspru de detenţie. Aceeaşi îndoială se manifestă şi în privinţa frecvenţei şi promptitudinii asistenţei medicale obligatorii pe durata izolării.

În cazul pedepsei cu regim restrictiv (de la 3 la 12 luni), pe lângă condiţiile dure de detenţie (scoaterea din cameră cu cătuşe, inclusiv la curtea de plimbare, interdicţia de a avea aparat de televizor sau radio, restrângerea dreptului la vizite şi pachet etc.) se mai ridică o problemă. Un deţinut care comite o abatere disciplinară considerată suficient de gravă pentru a fi sancţionată cu regim restrictiv (decizia este luată de ANP la propunerea comisiei de disciplină a penitenciarului) este, de regulă, dus la izolare, până la emiterea deciziei ANP, fără aplicarea procedurilor prevăzute pentru sancţiunea cu izolarea. Acest lucru este posibil din cauza existenţei în regulament a unei prevederi ambigui şi anume „izolarea de colectiv”, distinctă de „pedeapsa cu izolarea”. Or, în opinia asociaţiei, „izolarea de colectiv” înseamnă separarea deţinutului care a comis o abatere de colegii de cameră prin mutarea sa într-o altă cameră de detenţie obişnuită, în niciun caz la izolare. În condiţiile actuale, deţinutul rămâne în camera de izolare până la primirea deciziei ANP cu privire la trecerea sa în regim restrictiv, ceea ce poate însemna chiar şi 10 zile. Cum sunt considerate aceste zile în care deţinutul este la izolare fără să fi fost sancţionat cu izolarea ? Ce s-ar întâmpla dacă ANP nu ar aproba propunerea privind regimul restrictiv ? Foarte probabil, deţinutul nu ar putea ataca în justiţie această „privare de libertate” tocmai pentru că nu a existat nicio procedură (audieri, raport, sancţiune).

Mai mult, în unele cazuri, deţinuţii sunt şi trimişi în judecată. Prin urmare, pentru aceeaşi faptă, un deţinut poate primi trei sancţiuni: izolarea de facto, regim restrictiv şi hotărâre judecătorească de condamnare. Acesta este cazul lui Marius Imbrea de la Penitenciarul Bistriţa: un coleg de cameră fusese pedepsit cu izolarea şi urma să fie mutat la izolator. Colegii de cameră ai acestuia (opt persoane) s-ar fi opus mutării, la instigarea lui M.I., cu argumentul că respectivul ar fi fost bolnav. Aproximativ opt „mascaţi” cu scuturi şi căşti de protecţie au intrat în cameră şi au lovit deţinuţii cu bastoanele, înainte de a le da ordin să se întindă pe jos, aşa cum este procedura standard. Marius Imbrea l-ar fi lovit pe unul din „mascaţi” cu un geam în cap. Deţinutul a negat că ar fi avut măcar intenţia de a lovi pe cineva, susţinând că geamul era sprijinit de perete şi că el ar fi încercat doar să se strecoare în acel spaţiu pentru a se feri de grupa de intervenţie. Marius Imbrea a fost dus la izolare, după 10 zile a primit sancţiunea de 6 luni de regim restrictiv şi a fost trimis în judecată pentru ultraj şi, foarte probabil, va fi condamnat. Mai trebuie precizat că, din documentaţia pusă la dispoziţie de conducerea Penitenciarului Bistriţa şi din discuţiile cu ceilalţi deţinuţi din camera în care a avut loc intervenţia în forţă a „mascaţilor”, APADOR-CH a ajuns la concluzia că aceasta a fost disproporţionată şi nejustificată. Numai doi deţinuţi (Imbrea şi Moldovan) au protestat verbal împotriva încercării de a pune în practică sancţiunea cu izolarea dată unui coleg, ceilalţi nu au reacţionat în niciun fel. Cu siguranţă se putea găsi o altă soluţie decât intervenţia brutală a „mascaţilor”.

Cazuri deosebite
Penitenciarul Giurgiu
APADOR-CH a constatat că tensiunea mai veche dintre două grupuri de deţinuţi – „bucureştenii” şi „giurgiuvenii” – a crescut îngrijorător şi se manifestă chiar prin violenţă, în special în secţia de „periculoşi”. Cel mai grav este însă faptul că, potrivit deţinuţilor, în acest conflict s-ar implica şi cadre din penitenciar. Acestea ar instiga anumiţi deţinuţi localnici să atace „bucureştenii” incomozi. Un astfel de incident s-a petrecut pe 4 octombrie a.c., în următorul context : una din puţinele activităţi de mare interes pentru deţinuţi sunt exerciţiile de forţă, care se organizează în sălile de club. Aparatele puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului sunt degradate şi disparate. Singurul aparat modern şi performant este cel adus de „bucureşteanul” Viorel Cucu pe bani proprii, cu condiţia ca el să decidă care dintre deţinuţi îl pot folosi. După negocieri dificile şi îndelungate – inclusiv un proces câştigat de Viorel Cucu în instanţă – administraţia penitenciarului a permis folosirea aparatului timp de două ore pe zi. Unul dintre beneficiari este deţinutul Iulian Fentzel, binecunoscut în penitenciar şi nu numai, pentru impresionantele sale cunoştinţe în domeniul juridic şi pentru sprijinul şi sfaturile date celorlalţi deţinuţi, nefamiliarizaţi cu hăţişurile legilor. Suficient pentru ca personalul de penitenciar să îl considere „instigator”, etichetă aplicată, de altfel, şi lui Viorel Cucu. Pe 4 octombrie a.c., mai mulţi deţinuţi periculoşi, inclusiv cei doi menţionaţi mai sus, se aflau în club. Spre surpriza lor, a apărut şi un deţinut – Dumitru Marian – proaspăt transferat în secţia de periculoşi care, „din senin”, spun deţinuţii, s-a repezit la Iulian Fentzel şi i-a tras un pumn în faţă. Apoi a luat o bară de metal şi l-a lovit puternic pe deţinutul Vasile Alexandru care se interpusese între cei doi. Câteva secunde mai târziu, au apărut grupele de intervenţie şi deţinuţii au fost duşi la camere. Lovitura primită de Vasile Alexandru i-a cauzat acestuia o fractură deschisă la braţul drept. În ciuda apelurilor repetate, precum şi a protestelor celorlalţi deţinuţi din secţie, Vasile Alexandru a fost dus la spital abia a doua zi, mai întâi la Rahova şi apoi la Spitalul Floreasca, unde a fost operat pe data de 7 octombrie, după care i s-a pus ghips. Nu este clar pentru APADOR-CH de ce nu s-a efectuat operaţia la Spitalul Penitenciar Rahova, specializat în chirurgie. De ce a fost aleasă soluţia transferării la Spitalul Floreasca?

În afara loviturilor primite de Vasile Alexandru şi Iulian Fentzel, incidentul din 4 octombrie a avut consecinţa – previzibilă – a reducerii drastice a programului cu aparate de forţă de la două ore zilnic la o oră pe săptămână, ceea ce a stârnit nemulţumirea deţinuţilor. O altă consecinţă este spaima agresorului Dumitru Marian de represalii din partea deţinuţilor. Chiar dacă agenţii şi „mascaţii” îl păzesc de câte ori este scos din cameră şi se evită întâlnirea cu alţi deţinuţi din secţie, reprezentantele asociaţiei au putut constata „pe viu” antipatia sau chiar ura celorlalţi faţă de D.M. Deţinuţii sunt convinşi că Dumitru Marian a fost transferat la secţia a III-a „periculoşi” special pentru a provoca incidentul din 4 octombrie, pretext bun pentru reducerea la minimum a timpului acordat pentru exerciţii de forţă (o interzicere totală nu ar fi fost posibilă din cauza hotărârii judecătoreşti în favoarea lui Viorel Cucu). În plus, D.M. este „giurgiuvean”, fapta pentru care a fost condamnat este minoră (un furt pentru care a primit 6 ani), nu are „reputaţia” de incomod sau recalcitrant şi prin urmare transferarea lui la „periculoşi” nu se justifică decât dacă i s-a „trasat” sarcina de a acţiona cu violenţă.

Indiferent dacă aşa este sau nu, reprezentantele APADOR-CH au recomandat conducerii penitenciarului transferarea de urgenţă a lui D.M. în orice altă secţie din penitenciar.

Un alt argument adus de deţinuţi este rapiditatea intervenţiei „mascaţilor”, în număr mare, la foarte scurt timp după incident ca şi cum ar fi ştiut ce urma să se întâmple.

În sfârşit, amânarea cu o zi a prezentării lui Vasile Alexandru la medic este interpretată de deţinuţi ca o dorinţă a cadrelor de a-l proteja pe agresor de eventuale consecinţe legale pentru infracţiunea de lovire şi probabil că aşa s-ar fi întâmplat dacă nu era cazul de fractură deschisă. Totodată, este vorba şi de nepăsarea şi dispreţul cu care sunt trataţi deţinuţii, mai ales „periculoşii”. APADOR-CH consideră că întârzierea în acordarea asistenţei medicale unui deţinut înseamnă tratament inuman sau chiar tortură.

În răspunsul ANP, se neagă parţial starea de tensiune dintre deţinuţi care ar fi întreţinută de către personal deoarece asociaţia ar fi tras această concluzie „doar pe baza declaraţiilor unui grup restrâns de deţinuţi”. ANP precizează că la fiecare altercaţie soldată cu vătămări corporale ar fi fost sesizat Parchetul Giurgiu. Pe de altă parte, se descriu pe larg îngrijirile medicale acordate deţinutului Vasile Alexandru, dar nu se face nicio referire la incidentul în timpul căruia a fost agresat violent.

Elvis Stoica – Mândreşti
Deţinutul este bolnav psihic diagnosticat ca atare. De altfel, el a fost arestat în 2003, când era internat la spitalul de boli psihice din Săpoca (judeţul Buzău). A fost judecat şi condamnat la închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar, pentru viol. Profund nemulţumit de sentinţă şi convins că a fost victima unei înscenări, Elvis Stoica a intrat în refuz de hrană în perioada 19-22 mai 2005. Două precizări sunt necesare:

a) deţinutul care recurge la această formă de protest este izolat într-o cameră identică celor destinate executării pedepsei disciplinare cu izolarea (două grilaje interioare suplimentare la circa un metru de uşă şi respectiv de fereastră, WC în camera de dimensiuni reduse etc.). Justificarea acestei măsuri ar fi împiedicarea deţinutului respectiv de a „trişa”, hrănindu-se pe ascuns cu alimente date de ceilalţi deţinuţi. APADOR-CH consideră că măsura transferului într-o cameră similară izolatorului a unui deţinut intrat în refuz de hrană echivalează cu tratament inuman. Un grevist al foamei trebuie supravegheat constant de medicul de penitenciar şi, în ciuda asigurărilor repetate, asociaţia are îndoieli serioase cu privire la frecvenţa şi regularitatea cu care acesta îl vizitează pe deţinut. Prin urmare, el ar trebui internat la infirmerie tocmai pentru a i se asigura asistenţa medicală necesară. Iar dacă deţinutul mănâncă pe ascuns, acest lucru se poate uşor dovedi prin analiza glicemiei. Aşadar, asociaţia cere ANP să modifice regulamentul de ordine interioară cu privire la tratamentul aplicat deţinuţilor aflaţi în refuz de hrană în sensul internării la infirmerie şi renunţării la măsura izolării.

b) administraţia penitenciarului a afirmat că nu se folosesc lanţuri pentru imobilizarea deţinuţilor.

Pe 22 mai a.c., deţinutul Elvis Stoica, aflat în „camera pentru refuz de hrană” a renunţat la protest. După cum rezultă din declaraţia unuia dintre agenţii implicaţi dar şi din cea a deţinutului, acesta era legat de grilaj cu lanţuri la piciorul stâng şi avea şi cătuşe la mâini. Neconcordanţa evidentă dintre afirmaţia directorului penitenciarului şi declaraţiile părţilor implicate se datorează confuziei intenţionat menţinute de ANP şi de personalul de penitenciar prin redenumirea „lanţurilor” ca „mijloace sigure de imobilizare”. Însă descrierea incidentului propriu-zis diferă radical. Elvis Stoica declară că a vrut să urineze şi i-a cerut, nervos, agentului să-i scoată mai repede lanţurile şi cătuşele. Agentul, probabil cunoscându-i problemele psihice şi caracterul violent, a solicitat ajutorul unor colegi. Şeful de tură şi un alt agent au sosit imediat şi toţi trei l-au lovit pe deţinut, în mod repetat, atât în cameră cât şi pe coridor. După aceea, Elvis Stoica a fost dus la secţia a II-a şi tuns zero.

În varianta agentului, care, după incident, a părăsit sistemul penitenciar, Elvis Stoica l-ar fi lovit în umăr când se aplecase să-i scoată lanţurile. În acel moment ar fi cerut ajutorul colegilor şi, bineînţeles, nici unul nu l-a lovit pe deţinut.

Elvis Stoica nu a făcut plângere şi nu a fost sancţionat pentru presupusa agresare a agentului. Însă a acumulat atâta frustrare în el, încât ameninţă deschis şi frecvent personalul de penitenciar, ceea ce nu face decât să tensioneze atmosfera şi mai mult.

APADOR-CH consideră că Elvis Stoica trebuie dus acolo unde îi este locul, adică într-un spital psihiatric şi nu în penitenciar. Asociaţia nu are convingerea că incidentul din 22 mai 2005 a fost investigat cu imparţialitate. Demisia (sau demiterea) unuia din cei trei agenţi implicaţi ar putea fi consecinţa comportamentului faţă de deţinut, deşi motivul oficial a fost „starea de sănătate”. Rămân însă ceilalţi doi agenţi care, după toate aparenţele, nu au fost cercetaţi. Şi mai rămâne suspiciunea că la Mândreşti există practici abuzive din partea personalului, în special în cazul unor deţinuţi dificili.

ANP s-a mulţumit cu investigaţia efectuată de conducerea Penitenciarului Mândreşti şi şi-a însuşit concluzia potrivit căreia nu au fost „constatate abuzuri ori încălcări ale regulamentelor în vigoare din partea personalului, care a acţionat pentru restabilirea ordinii şi imobilizarea deţinutului agresiv” (subl. n.). Prin urmare, s-a recunoscut intervenţia în forţă dar nu şi caracterul său excesiv şi complet nejustificat.

Ionel Garcea
Deţinutul Ionel Garcea (născut în 1973) se află în executarea unei pedepse de 7 ani închisoare la Penitenciarul Rahova. I.G. este de câţiva ani în atenţia APADOR-CH.

Ionel Garcea a mai fost condamnat anterior. După liberare, a fost din nou reţinut de poliţie şi apoi arestat sub acuzaţia de tâlhărie. Însă probele aduse de acuzare au fost atât de „subţiri”, încât toate instanţele de judecată l-au achitat. La ieşirea din arest, Ionel Garcea a dat în judecată autorităţile pentru privare ilegală de libertate şi a câştigat despăgubiri pentru daune morale şi materiale (77 de milioane de lei; sentinţa a fost executată în 2004). În acea perioadă, I.G. lucra ca brancardier la Spitalul Bagdasar din Bucureşti şi, cu acordul directorului, locuia într-o cămăruţă din subsolul instituţiei. În 2002, Garcea s-a trezit acuzat de comiterea unei infracţiuni de viol, reclamanta fiind o persoană internată în spitalul respectiv cu diagnosticul „psihoză discordantă”. A fost arestat, eliberat, judecat în stare de libertate şi condamnat la 7 ani închisoare cu toate că şi-a susţinut constant şi vehement nevinovăţia. În plus, există în dosar rezultatele unor analize medico-legale care pun sub semnul întrebării faptul că Garcea ar fi autorul infracţiunii. Însă instanţele au ignorat aceste probe şi l-au condamnat pe I.G. la 7 ani închisoare, practic numai pe baza declaraţiilor presupusei victime.

Ionel Garcea a avut numeroase conflicte cu poliţişti, cadre de penitenciar şi chiar procurori. Are un temperament impulsiv, pe fondul unei epilepsii şi altor afecţiuni diagnosticate (tulburare organică de personalitate de tip impulsiv exploziv, psihopatie polimorfă, tromboflebită la ambele membre inferioare etc.), ceea ce i-a creat – şi îi creează – mari probleme în detenţie. A fost bătut, imobilizat, în mod repetat, cu cătuşe şi/sau lanţuri, s-a automutilat în câteva rânduri (şi-a bătut cuie în frunte). În mai puţin de un an şi jumătate de detenţie (august 2002 – aprilie 2003 arest preventiv şi decembrie 2004 – aprilie 2005 în executarea pedepsei) a primit 21 de sancţiuni (mustrare sau retragerea drepturilor la vizite şi/sau pachete), cele mai multe pentru „injurii aduse cadrelor” şi „autorănire”. La data vizitei reprezentantelor asociaţiei, alte 4 rapoarte de incident urmau să fie analizate de comisia de disciplină. Ofiţerul cu disciplina, care făcuse cercetări în trei dintre ele, propusese deja pedepse cu izolarea (5 sau 10 zile). Al patrulea incident, cel mai recent, este detaliat mai jos.

Mai trebuie menţionat faptul că, pe durata acestei ultime detenţii, Ionel Garcea a reclamat că a fost bătut de trupa de intervenţii („mascaţii”), apoi legat cu cătuşe şi lanţuri de pat timp de două săptămâni, în vara anului 2004, în Spitalul Penitenciar Jilava (cazul a fost prezentat în raportul APADOR-CH, întocmit după vizita la această unitate). În urma repetatelor sesizări din partea avocaţilor lui Garcea şi a raportului asociaţiei cu privire la tratamentul aplicat la Jilava, deţinutul a fost transferat, în 2005, la Rahova.

Incidentul din data de 26 iulie 2005 (Penitenciarul Rahova)

În acea zi, Ionel Garcea a fost dus la instanţă, pe rol fiind cererea de întrerupere a executării pedepsei, din motive de sănătate. După ce s-a dat un nou termen, Garcea a fost „îndemnat” de escortă, inclusiv cu o palmă peste ceafă, să se „mişte mai repede”. Garcea a protestat verbal. Revenit în penitenciar, la punctul de primire deţinuţi (PPD Rahova a fost dotat cu o cameră video instalată pe coridorul central) el a fost „invitat” să intre într-una din camere. Deţinutul s-a opus, intuind ce îl aştepta. A spart geamul şi a rămas un ciob în mână, ceea ce a fost interpretat ca „intenţie de atac la cadre”. Garcea a admis că avea ciobul dar că intenţia era să-şi taie gâtul. Agenţii au chemat imediat „mascaţii” care au venit cu lanţurile din dotare. Garcea susţine că a fost legat cu cătuşe de un pat şi apoi bătut cu lanţurile până la pierderea cunoştinţei. Deţinutul şi-a revenit în duba care îl transporta la Spitalul Penitenciar Jilava, unde a rămas aproape două zile, după care a fost readus la Rahova. După spusele lui Garcea, medicul de la Jilava nu a consemnat urmele de lovituri în fişa medicală a deţinutului şi nici nu a părut interesat de starea sa (I.G. urinase şi defecase pe el în timpul bătăii). Întrebarea esenţială este de ce a fost dus Garcea la Jilava pe 26 iulie. Şi de ce tocmai la Jilava, la kilometri distanţă şi nu la Spitalul Penitenciar Rahova, situat peste gard de penitenciar?

Dacă intervenţia agenţilor şi mascaţilor s-a desfăşurat potrivit regulilor (imobilizarea cu cătuşe a deţinutului devenit agresiv şi care prezenta pericol pentru el însuşi sau pentru alţii, strict pe durata crizei, până la calmare) foarte probabil că nu ar fi fost cazul să fie transportat la spital. Există, deci, temerea că agenţii au depăşit cu mult limitele acceptabile ale unei intervenţii rezonabile.

Având în vedere cele de mai sus, APADOR-CH a cerut:

1. Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să cerceteze, cu imparţialitate, incidentul din 26 iulie precum şi modul în care a fost tratat Garcea la Spitalul Penitenciar Jilava în vara anului 2004 şi ulterior, pe toată durata detenţiei şi să dispună măsurile necesare. De asemenea, este absolut necesar ca toate afecţiunile de care suferă Ionel Garcea să fie înregistrate şi tratate corespunzător din punct de vedere medical. Totodată, este necesar ca personalul de pază şi escortă să ţină cont de alterarea stării psihice – atestată cu acte medicale – a deţinutului şi să renunţe la provocări verbale şi intervenţii brutale;

2. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să dea curs cu celeritate plângerii trimise de Ionel Garcea la începutul lunii august 2005 în legătură cu incidentul din 26 iulie 2005;

3. Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să modifice regulamentul prin introducerea unor prevederi exprese cu privire la situaţiile, clar definite, în care personalul de penitenciar poate recurge la mijloace de imobilizare (cătuşe, în nici un caz lanţuri), la durata imobilizării precum şi la obligaţia personalului de a consemna în scris aceste măsuri (circumstanţe, durata, cine a participat).

Ionel Garcea a făcut plângere la parchet împotriva cadrelor de penitenciar implicate în incidentul din acea zi. Există şi un martor ocular care poate susţine afirmaţiile lui I.G. În acelaşi timp, agentul Ion Vasile i-a întocmit lui Garcea raport de incident ce urma să fie cercetat de ofiţerul cu disciplina.

Lipsa tratamentului medical

După cum s-a menţionat, Ionel Garcea suferă de epilepsie. În plus, are tromboflebită profundă la piciorul stâng şi, în fază mai puţin avansată, la dreptul.

În mai 2005, Ionel Garcea a fost transferat de la Jilava la Rahova, trecând mai întâi prin Spitalul Penitenciar Rahova unde a stat internat o săptămână. La acesta din urmă, nu a primit nici un fel de îngrijire medicală. Nu a făcut decât să aştepte programarea la un spital civil, pentru extragerea unor fragmente metalice din cap. Mai mult, tromboflebita nu a fost nici măcar menţionată în fişa de internare.

La Spitalul Sfântul Pantelimon unde a fost operat în iunie 2005, i s-a făcut radiografie craniană după intervenţia chirurgicală şi nu imediat înainte, cum ar fi fost normal. Această radiografie tardivă a arătat că mai exista încă un fragment metalic neextras şi deci a fost nevoie de o nouă operaţie o lună mai târziu.

Ionel Garcea s-a plâns că nu primeşte medicamente nici pentru epilepsie, nici pentru tromboflebită. Avocaţii săi s-au oferit să îl ajute însă aveau nevoie de reţetă eliberată de medicul de penitenciar, ceea ce acesta a făcut cu mare întârziere.

APADOR-CH subliniază că neacordarea îngrijirilor medicale unui deţinut bolnav (în cazul lui Garcea epilepsia şi tromboflebita sunt diagnosticate de mai mult timp) echivalează cu tortura.

În răspunsul ANP din 24 noiembrie 2005, se insistă asupra caracterului dificil al deţinutului, inclusiv a numeroasele automutilări şi refuzurilor sale repetate de a se interna sau de a se supune intervenţiilor chirurgicale necesare. În privinţa incidentului din 26 iulie 2005, ANP afirmă că Garcea a spart un geam şi a ameninţat personalul cu un ciob, după care a încercat să se automutileze. Drept care, „i-au fost aplicate cătuşe la mâini, apoi a fost imobilizat la pat, cu cătuşe la mâini şi la un picior” respectându-se „procedura de intervenţie specifică pentru asemenea situaţii”. „Nici după imobilizarea la pat, deţinutul nu s-a liniştit” (subl. n.) şi a fost dus la Spitalul Jilava, secţia de neuropsihiatrie. Nu s-au constatat urme de violenţă nici la Jilava şi nici la revenirea la Rahova, afirmă ANP. APADOR-CH susţine că, după 9 zile de la incident, Ionel Garcea prezenta încă urme vizibile de lovituri, în special pe picioare. Prin urmare, asociaţia continuă să aibă dubii cu privire la natura intervenţiei agenţilor de la Rahova. Pe lângă aceasta, asociaţia nu înţelege ce pericol mai putea prezenta un deţinut imobilizat la pat cu cătuşe la mâini şi, cel mai probabil, lanţuri („mijloace de imobilizare sigure”) la picioare. De ce a fost dus la Jilava, la 17 km de Bucureşti, când Spitalul Penitenciar Rahova este gard în gard cu Penitenciarul Rahova? În opinia APADOR-CH, nu se poate invoca specializarea Spitalului Penitenciar Rahova pe chirurgie, pentru că acolo funcţionează şi o policlinică multidisciplinară. În plus, nu este nevoie de un super-specialist pentru a administra un calmant, asta numai dacă se dă crezare variantei ANP.

Pe lângă toate aceste contradicţii şi răspunsuri nesatisfăcătoare, adresa ANP nu face nicio referire la absenţa unui tratament adecvat pentru tromboflebită la ambele picioare, iar episodul internării de o săptămână la Spitalul Penitenciar Rahova pentru nimic este trecut sub tăcere. APADOR-CH nu acceptă că deţinutul a fost internat 7 zile numai pentru a fi trimis într-un spital „civil” pentru o intervenţie chirurgicală (extragerea unor corpi străini din craniu, în fapt, cuie bătute în frunte de Garcea, ca formă de protest), care ar fi putut fi efectuată chiar de Spitalul Penitenciar Rahova. Şi, mai înainte de orice, asociaţia protestează împotriva faptului că tromboflebita – evidentă şi pentru un neprofesionist – nu este nici măcar menţionată pe fişa de internare la Rahova.

În finalul răspunsului ANP se înşiruie o serie de ”măsuri” de genul ”monitorizare şi supraveghere” (!?), ”observare longitudinală”(!?), ”consiliere/psihoterapie individuală” şi alte asemenea de care ar urma să beneficieze deţinutul cu probleme foarte serioase Ionel Garcea.

***

Cu toate criticile şi observaţiile la adresa sistemului penitenciar, APADOR-CH subliniază din nou foarte buna colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor dar şi cu conducerile şi personalul din fiecare loc de detenţie vizitat. În 2005, au existat semnale din partea ANP că există voinţa de a se trece de la „vorbe” (acceptarea unor critici sau sugestii ale asociaţiei, neurmată decât rar de măsuri concrete) la fapte. Asociaţia are în vedere acele recomandări care nu presupun modificări legislative, ci doar cheltuieli minime dar care vor avea, cu siguranţă, un impact pozitiv asupra deţinuţilor.

IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI PROBLEME NEREZOLVATE

Relaţia cu comunităţile
Poliţia a rămas şi în 2005 cea mai conservatoare, mai puţin deschisă instituţie dintre toate cele care răspund nemijlocit de respectarea şi aplicarea legilor. Demilitarizarea poliţiei prin Legea nr. 218/2002 nu a avut nici un efect practic asupra relaţiei esenţiale dintre reprezentanţii instituţiei şi „beneficiarii” serviciilor lor, adică populaţia. Nici constituirea „poliţiei de proximitate” nici numeroasele discursuri despre o „poliţie în serviciul comunităţii” nu au reuşit să îmbunătăţească imaginea instituţiei în ochii opiniei publice. Nici nu ar fi fost posibil deoarece descentralizarea, element esenţial pentru un parteneriat real cu populaţia, este încă un deziderat.

Legea nr. 218 prevede, între altele, şi înfiinţarea unor autorităţi teritoriale pentru ordinea publică (ATOP) la nivel de judeţ şi pe ţară, al căror rol este de a monitoriza strategiile şi politicile publice ale poliţiei. Totodată, ATOP ar urma să fie interfaţa între poliţie şi comunitate. Fiecare autoritate teritorială este constituită din reprezentanţi ai consiliului judeţean respectiv, ai prefecturii, parchetului, poliţiei şi ai societăţii civile şi este presupusă a prezenta cel puţin un raport anual, fără a mai vorbi de informări periodice, inclusiv în public. Din păcate, nimic din toate acestea nu s-a materializat până la sfârşitul anului 2005. Nu se ştie dacă astfel de autorităţi există cu adevărat, nu există niciun raport anual al vreunei astfel de instituţii şi nu se cunoaşte niciun caz de informare publică referitoare la activităţile poliţiei. Cu alte cuvinte, poliţia rămâne un „stat în stat”, fără niciun control din afara sistemului, cu excepţia mai mult formală a comisiilor parlamentare care se ocupă şi de apărare, şi de siguranţă dar şi de ordinea publică.

Codul deontologic al poliţiştilor şi jandarmilor
Codul deontologic al poliţiştilor (şi jandarmilor), adoptat în 2005, urmează îndeaproape standardele europene însă omite clarificarea unor situaţii care ţin de specificul „tranziţiei româneşti” cum sunt : a) obligaţia de a informa persoana privată de libertate că are dreptul de a nu da declaraţii auto-incriminatoare. Acest drept este prevăzut în Codul de procedură penală şi prin urmare ar fi normal ca poliţiştii să fie obligaţi să-l comunice persoanei private de libertate; b) identitatea poliţiştilor. O persoană care doreşte să se plângă împotriva unor posibile abuzuri ale poliţiştilor trebuie să ştie pe cine să reclame. Prin urmare, toţi poliţiştii (şi jandarmii) ar trebui să poarte plăcuţe inscripţionate cu numele lor sau măcar cu numerele matricole. Codul deontologic face referire doar la „însemne distinctive” şi la „obligaţia de a-şi face cunoscută identitatea” (verbal sau prin prezentarea legitimaţiei), ceea ce face identificarea foarte dificilă. O altă problemă vizează folosirea excesivă a trupelor de „mascaţi” (DPIR, SPIR etc.) inclusiv în acţiuni fără riscuri majore (de pildă razii în zonele în care se practică prostituţia sau în discoteci). Este clar că, în cazul unor abuzuri, ei nu pot fi identificaţi (aşa s-a întâmplat în 2004, când un tânăr a căzut victimă unei intervenţii excesive a mascaţilor, dar nimeni nu a fost tras la răspundere pentru că făptuitorul nu a putut fi identificat, nici chiar de anchetatori). Este adevărat că în 2005 intervenţiile cu „mascaţi” s-au mai rărit (sau poate au fost mai puţin mediatizate). Însă aceste trupe, special antrenate pentru acţiuni în forţă, ar trebui folosite exclusiv în situaţii de mare risc şi numai dacă nu există soluţii alternative mai paşnice.

Probleme nerezolvate ce preocupă, în continuare, APADOR-CH:
a) privarea de libertate denumită „conducere la sediu” ce poate dura până la 24 de ore, perioadă în care persoana nu beneficiază de garanţiile legale prevăzute pentru reţinere (măsură poliţienească, distinctă de „conducere”, ce permite privarea de libertate, pe baza unei ordonanţe, a unei persoane timp de 24 de ore, înainte de eventuala emitere a mandatului de arestare). În pofida evidenţei (persoana condusă nu poate părăsi sediul poliţiei când şi cum doreşte), poliţia – susţinută din păcate şi de o decizie a Curţii Constituţionale – afirmă că ar fi vorba de o „măsură administrativă” şi nu de o formă de privare de libertate!

Este adevărat că, potrivit Codului de procedură penală modificat în 2003, perioada de conducere se deduce din durata reţinerii, dar aceasta nu rezolvă problema de fond. Orice pretext (cele mai frecvente fiind tentativa de furt sau tulburarea liniştii publice) este suficient pentru ca o persoană să fie „condusă la sediu”. Problema care se pune este ce se întâmplă în situaţia în care nu se dă ordonanţă de reţinere? Persoana va părăsi sediul poliţiei dar nu va avea cale de atac pentru a contesta orele de privare de libertate.

Folosirea forţei, de multe ori excesivă, nu este, din păcate, excepţia de la regulă. Cel mai notoriu caz din 2005 a fost cel al lui Viorel Gionea, bătut crunt de doi poliţişti constănţeni sub privirile altor doi colegi. Câteva zile mai târziu, victima a decedat. Foarte probabil că nici măcar nu s-ar fi auzit de acest caz dacă un amator nu ar fi filmat scena bătăii ce a fost apoi reluată în mod repetat de mai multe posturi de televiziune. Ulterior, s-a încercat acreditarea ideii că decesul s-ar fi datorat unei lovituri la cap anterioare bătăii. Chiar dacă aşa ar fi, brutalitatea intervenţiei poliţiştilor rămâne de necontestat. După ştiinţa APADOR-CH, unul din cei patru poliţişti a fost dat afară iar ceilalţi trei au primit sancţiuni disciplinare. Ca şi în anii precedenţi, şi în 2005 au existat semnale cu privire la poliţişti care au agresat fizic persoane aflate în custodia lor. La sfârşitul lunii iulie, un câine din rasa pitbull a fost împuşcat de un poliţist iar stăpânul câinelui a fost dus la o secţie din Bucureşti şi bătut pentru că ar fi asmuţit animalul. În septembrie, doi tineri din Hunedoara, bănuiţi de furt, au fost duşi la sediul poliţiei din Bistriţa şi bătuţi. Victimele din ambele cazuri au fost filmate iar casetele – în care se vedeau foarte clar urmele loviturilor încasate – au fost prezentate pe mai multe posturi de televiziune.

Într-un răspuns din septembrie 2005 la o cerere a APADOR-CH pe baza Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public, Ministerul Administraţiei şi Internelor a precizat că în perioada 1 ianuarie – 15 august 2005, 24 de cadre ale Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR) erau urmărite penal pentru agresiuni fizice[7]. IGPR nu ţine evidenţa petiţiilor sau plângerilor penale împotriva poliţiştilor reclamaţi pentru comportament brutal care au fost „neconfirmate sau soluţionate cu neînceperea urmăririi penale”. APADOR-CH nu are dubii că acestea au fost cele mai frecvente iar eventualele cercetări ale poliţiştilor sau procurorilor au fost cel puţin superficiale.

MAI a mai informat că la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră (IGPF) se înregistraseră, în aceeaşi perioadă, 25 de plângeri referitoare la agresiuni fizice comise de poliţiştii de frontieră (dinte care 16 au fost înaintate la parchet, în 4 s-au aplicat sancţiuni disciplinare, 3 au fost clasate, iar alte 2 se aflau încă în curs de soluţionare)[8]. Acelaşi tip de date a fost furnizat şi pentru Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (IGJR)[9]: 23 de plângeri din care 3 înaintate parchetului – militar în cazul jandarmilor – 7 soluţionate prin aplicarea de sancţiuni disciplinare, 7 clasate şi 6, în curs de soluţionare.

b) recurgerea la armele de foc

APADOR-CH a continuat să susţină că singura situaţie în care poliţiştii sau jandarmii ar putea recurge la armele de foc din dotare este dacă viaţa unei persoane (inclusiv a poliţistului sau jandarmului) este pusă în pericol real şi imediat. Este inadmisibil ca poliţiştii să folosească pistoalele împotriva unor persoane suspectate că furau fier vechi sau peşte dintr-o baltă! Cel puţin cinci astfel de cazuri au fost semnalate în 2005, soldate cu un deces (Gheorghe Cazauciuc din Galaţi, împuşcat în piept şi în abdomen la începutul lui august) şi patru răniţi. APADOR-CH consideră că o tentativă de furt nu poate fi definită ca o situaţie „de necesitate absolută” care, potrivit Codului deontologic, ar justifica recurgerea la arma din dotare. În mod surprinzător, răspunsul MAI către APADOR-CH la cererea amintită nu menţionează nimic cu privire la numărul de cazuri în care poliţişti din cadrul IGPR au folosit armele împotriva suspecţilor[10]. În schimb, furnizează aceste date pentru IGPF (21 de cazuri din care în 17 s-ar fi folosit armamentul „regulamentar” iar în 4, „focurile au fost executate involuntar” dar nu a existat nici un deces) şi pentru IGJR (8 cazuri, din care două „regulamentare” iar 6, „neregulamentare”. În acestea din urmă, jandarmii implicaţi au fost „sancţionaţi disciplinar” fără a fi deferiţi Parchetului; nu s-au înregistrat decese)[11].

c) aresturile poliţiei

Conform legii penale, o persoană pentru care există indicii temeinice că a comis o infracţiune poate fi reţinută de poliţie pe o durată de până la 24 de ore, pe baza unei ordonanţe. În acest timp, persoana trebuie prezentată în faţa unui judecător care va aprecia dacă este sau nu necesar să emită un mandat de arestare. Procedura, care reprezintă un important pas înainte în direcţia protecţiei drepturilor omului, a fost legalizată în 2003. Însă efectele s-au văzut abia în 2005 când diverse instanţe judecătoreşti din ţară au respins „pe bandă rulantă” cererile procurorilor de emitere a mandatelor de arestare, bazate în cea mai mare parte pe rezultatele cercetărilor poliţieneşti. În cele mai multe situaţii, judecătorii au considerat că dosarele suspecţilor nu conţineau probe suficiente pentru justificarea privării de libertate. APADOR-CH a susţinut constant, inclusiv prin proteste sau comunicate publice că persoanele suspecte de comiterea unor infracţiuni trebuie, de regulă, să fie judecate în stare de libertate. Numai în acest fel se poate asigura un proces corect şi imparţial. Iar privarea de libertate pe durata procesului penal trebuie să fie excepţia de la regulă. APADOR-CH a solicitat, pe baza Legii nr. 544/2001, informaţii cu privire la numărul persoanelor aflate în aresturile poliţiei în iunie 2005 şi încă netrimise în judecată (o persoană poate fi arestată preventiv, fără a fi trimisă în judecată, până la 180 de zile, mandatul fiind prelungit de o instanţă de judecată pe perioade de câte 30 de zile). Cifrele furnizate de IGPR arătau că, din totalul de 576 de arestaţi din 55 de aresturi în toată ţara (în fapt 56, dar arestul Ilfov nu funcţiona) 20 se aflau în detenţie de 5-6 luni (fără a depăşi cele 180 de zile), restul, sub 4 luni. Cei mai mulţi din prima categorie – 9 – erau în arestul Direcţiei Cercetări Penale (Bucureşti).

Dacă instanţa judecătorească emite mandatul de arestare, APADOR-CH susţine că persoanele arestate preventiv ar trebui scoase din custodia poliţiei (aflată în subordinea MAI) şi preluate de sistemul penitenciar din subordinea Ministerului de Justiţie. În plus, ar trebui interzisă în mod expres transferarea lor, fie chiar şi pentru câteva ore, înapoi în aresturile poliţiei sub pretextul continuării cercetărilor. Din lunga experienţă a asociaţiei a rezultat că persoanele private de libertate sunt foarte vulnerabile în perioada în care se află în custodia poliţiei (conducere, reţinere, arest preventiv). Regulamentul de ordine interioară pentru aresturi ar trebui să fie similar celui ce se aplică în penitenciare, ambele funcţionând, încă, pe baza Legii nr. 23 din 1969. Dar, spre diferenţă de IGPR, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a îmbunătăţit mult, de-a lungul anilor, propriul regulament, în vreme ce aresturile poliţiei şi l-au păstrat aproape nemodificat. În consecinţă, regimul din aresturi este mult mai dur, mai restrictiv şi totodată, sursă permanentă de încălcare a drepturilor omului. Spre exemplu: neinformarea persoanei reţinute cu privire la drepturile sale – inclusiv dreptul de a nu da declaraţii care să o auto-incrimineze –, ignorarea dreptului la păstrarea secretului corespondenţei, nerespectarea confidenţialităţii discuţiilor dintre suspect şi apărător, cenzurarea contactelor cu exteriorul, etc.

APADOR-CH şi-a exprimat punctele de vedere de mai sus, în mod repetat, în public, dar şi în discuţii directe cu reprezentanţii MAI. Trebuie precizat că aceste consultări bilaterale între asociaţie şi oficiali ai MAI au avut loc pentru prima oară în 2005.

Forumul pentru transparenţă (cu participarea unor organizaţii neguvernamentale, a reprezentanţilor MAI, Parchetului General, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Ministerului de Justiţie)
Iniţiativa constituirii forumului a aparţinut consilierului britanic pentru preaderare al ministrului administraţiei şi internelor, în paralel cu constituirea unei Direcţii Generale Anticorupţie în cadrul ministerului. DGA urmează să se ocupe de angajaţi ai MAI (în principal, poliţişti) bănuiţi/reclamaţi pentru fapte de corupţie. Strategiile şi activităţile DGA urmează să fie monitorizate de un Comitet Strategic Anticorupţie care ar include şi reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale.

Forumul pentru transparenţă s-a reunit de mai multe ori în 2005, în scopul de a stabili care ar fi sarcinile concrete ale Comitetului strategic, ce putere ar avea în mod real în relaţiile cu Direcţia Generală Anticorupţie, cât acces ar avea la dosarele anticorupţie ale DGA. S-a ajuns chiar la ideea constituirii unui subcomitet care să includă organizaţii neguvernamentale şi care să poată analiza dosare ale DGA, alese aleatoriu. Singurul aspect asupra căruia APADOR-CH şi-a exprimat serioase rezerve se referea la existenţa unei clauze de „confidenţialitate”. Cu alte cuvinte, membrii Comitetului strategic, inclusiv reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale, urmau să se angajeze să nu facă declaraţii publice despre activităţile DGA, ale Comitetului strategic şi ale subcomitetului sau despre cazuri de corupţie în rândurile poliţiştilor, oricât de grave ar fi fost. După nenumărate discuţii pe această temă s-a încercat un compromis în sensul că reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale urmau să informeze conducerea Comitetului înainte de a ieşi în public (nu a fost clar dacă aceasta ar putea interzice sau cenzura declaraţiile respective). APADOR-CH nu a fost de acord nici cu acest compromis. Este evident că o organizaţie neguvernamentală de drepturile omului îşi desfăşoară activităţile „la vedere”. Clauza de confidenţialitate anihilează, practic, însăşi ideea iniţială a MAI de creştere a gradului de transparenţă.

Cu această excepţie, participanţii la forum au reuşit să se pună de acord asupra componenţei şi atribuţiilor Comitetului Strategic Anticorupţie şi ale subcomitetului şi urma ca reprezentanţii MAI să emită un proiect de ordin al ministrului pentru înfiinţarea acestor organe. În decembrie 2005, proiectul de ordin a fost prezentat forumului pentru transparenţă. Niciuna din ideile stabilite de forum nu se mai regăsea în proiect: întreaga componenţă a Comitetului cuprindea numai angajaţi ai MAI, organizaţiile neguvernamentale deveniseră „obiecte de decor” (puteau doar să fie invitate la unele şedinţe şi numai cu vot consultativ) iar subcomitetul dispăruse. În faţa indignării organizaţiilor neguvernamentale prezente, consilierul britanic pentru preaderare – care a părut la fel de surprins de conţinutul proiectului de ordin – a dat asigurări că va discuta din nou cu ministrul administraţiei şi internelor şi că textul va fi, cu siguranţă, amendat în sensul celor stabilite de forumul pentru transparenţă de-a lungul anului 2005.

Acest îndelungat „exerciţiu” a arătat că, din punctul de vedere al asociaţiei, MAI în general şi poliţia în mod special rămân instituţii „închise”, prea puţin înclinate – şi atunci numai la presiuni externe – spre transparenţă. Pentru APADOR-CH a devenit destul de clar că MAI a încercat să-şi cosmetizeze imaginea publică folosindu-se de organizaţii neguvernamentale cu bună reputaţie [12].

Controlul trecerii frontierei
Un eveniment de interes major s-a produs în perioada august – octombrie. Ministerul Administraţiei şi Internelor a decis, la începutul lunii august, să aplice ad litteram un ordin al ministrului din 2001, cu privire la durata şi condiţiile şederii în străinătate, în principal în ţările UE. Ordonanţa a fost foarte rar aplicată până la 1 august 2005 când MAI a hotărât brusc, fără nicio avertizare, să o pună în aplicare pentru toţi cetăţenii români care doreau să revină în ţară, în majoritatea cazurilor pentru concedii. Au urmat câteva zile de supra-aglomerare şi proteste la punctele de frontieră, timp în care au fost reţinute de poliţie toate paşapoartele celor care depăşiseră perioada legală de şedere în ţările UE (trei luni succesive) şi care nu puteau justifica depăşirea. Peste 50.000 de paşapoarte au fost reţinute, urmând a fi returnate în cazul în care posesorii puteau aduce dovezi de la autorităţile/angajatorii din ţările în care călătoriseră că depăşirea perioadei de şedere fusese întemeiată. Foarte probabil că dacă măsura controlului ultra-sever de la frontiere ar fi fost anunţată din timp, unii dintre români şi-ar fi procurat anterior venirii în ţară documentele justificative. Alţii nu ar mai fi venit deloc. În paralel, MAI a redactat proiectul de modificare a Ordinului Ministerului de Interne nr. 177/2001 ce înăsprea şi mai mult condiţiile impuse românilor pentru a călători în străinătate. APADOR-CH şi-a exprimat public dezaprobarea, considerând că restricţiile impuse afectau însăşi esenţa libertăţii de mişcare. Proiectul de ordin a suferit mai multe schimbări ca urmare a reacţiilor extrem de critice venite nu numai din partea organizaţiilor neguvernamentale de drepturile omului ci şi a asociaţiilor oamenilor de afaceri şi respectiv a transportatorilor. În octombrie 2005, a avut loc o ultimă dezbatere publică pe acest subiect, convocată de MAI. Textul ordinului a fost din nou amendat, iar în final actul normativ a fost adoptat într-o formă acceptabilă, destul de aproape de solicitările APADOR-CH [13].

V. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Pe lângă activitatea constantă de informare a persoanelor interesate despre rolul şi procedura de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului (aproximativ 1000 de persoane au beneficiat de asemenea informaţii în anul 2005), APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Cazurile prezentate în continuare au înregistrat evoluţii în anul 2005, după cum urmează: cauze declarate admisibile printr-o decizie sau în care Curtea a decis să examineze admisibilitatea împreună cu fondul (secţiunea 1); cauze comunicate guvernului pârât ori cu privire la care s-au cerut reclamantului informaţii de către Curte (secţiunea 2). Partea a treia priveşte cauzele nou introduse la CEDO. Ultima parte priveşte susţinerea demersurilor în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru executarea unei hotărâri CEDO de condamnare a statului român.

1. Decizii asupra admisibilităţii în cauze susţinute de APADOR-CH; decizii procedurale de examinare a admisibilităţii împreună cu fondul

a) Mocanu versus România (nr. 56489/00)

Prin decizia sa din 6 octombrie 2005, Curtea a declarat parţial admisibilă cererea introdusă de Silviu Mocanu, reţinând spre judecare pe fond capetele de plângere care priveau încălcarea articolului 3 (rele tratamente şi lipsa unei anchete efective în această privinţă), a articolului 8, cu privire la deschiderea corespondenţei trimise de Curte şi refuzul de a furniza reclamantului timbre pentru corespondenţă, a articolului 13, cu privire la absenţa unui recurs efectiv pentru înlăturarea încălcărilor drepturilor omului denunţate precum şi a articolului 34 care garantează exercitarea fără restricţii a dreptului la un recurs individual în faţa Curţii Europene.

Faptele care au stat la baza plângerii lui Silviu Mocanu au fost detaliate în raportul anual al APADOR-CH din anul 2004, anul în care asociaţia a preluat reprezentarea sa în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pe scurt, Silviu Mocanu s-a plâns pe de o parte că a fost supus unor abuzuri fizice de către poliţiştii şi procurorul care l-au anchetat, abuzuri care nu au fost investigate corespunzător de autorităţile române. Pe de altă parte s-a plâns de violarea corespondenţei sale cu Curtea Europeană în timpul detenţiei şi de refuzul administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie cele necesare purtării corepondenţei (timbre, plicuri, hârtie de scris etc.).

După decizia de admisibilitate, reclamantul a formulat şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie. Curtea urmează să pronunţe o hotărâre în această cauză.

b) Cobzaru versus Romania (no 48254/99)

În data de 23 iunie 2005, Curtea a decis să examineze admisibilitatea cererii împreună cu fondul acesteia şi a solicitat părţilor observaţii suplimentare, iar reclamantului să-şi formuleze pretenţiile pecuniare (cererea de satisfacţie echitabilă).

Reclamantul, de etnie rromă, s-a plâns că a fost supus la rele tratamente de către doi poliţişti, cu ocazia reţinerii acestuia în seara zilei de 4 iulie 1997, la Mangalia. În urma plângerii penale formulate de reclamant, ancheta penală, care prezenta numeroase lacune, a fost condusă de un procuror militar şi s-a finalizat printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva celor doi poliţişti. Rezoluţia a fost motivată, între altele, de considerente cu caracter discriminatoriu relative la originea etnică a reclamantului şi la comunitatea rromă din oraşul Mangalia, din care făcea parte familia acestuia: ”elemente anti-sociale predispuse la furturi şi violenţă”.

Belmondo Cobzaru a invocat, în cererea sa, încălcarea articolelor 3 (interdicţia relelor tratamente şi dreptul la o anchetă efectivă cu privire la alegaţiile de rele tratamente), 6 (dreptul de acces la un tribunal pentru a obţine angajarea răspunderii civile delictuale a agenţilor statului), 13 (dreptul la un recurs efectiv pe plan intern pentru înlăturarea încălcărilor Convenţiei) şi 14 (interdicţia discriminării în exerciţiul drepturilor anterior enunţate) din Convenţia Europeană.

Reclamantul a formulat observaţii suplimentare în data de 2 septembrie 2005 şi a prezentat Curţii cererea sa de satisfacţie echitabilă. Curtea urmează să pronunţe o hotărâre în această cauză.

2. Cauze susţinute de APADOR-CH care au fost comunicate guvernului pârât pentru observaţii sau cu privire la care Curtea a solicitat informaţii

a) Soare şi alţii versus România (no 24329/02)

La 25 aprilie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului român, solicitându-i să-şi prezinte apărarea cu privire la încălcarea articolelor 2, 3, 6, 8 paragraful 1, 13 şi 2 şi 3 combinate cu 14 şi 34, denunţată de primul reclamant, Mugurel Soare şi cu privire la încălcarea articolelor 3, 5 şi 13 invocată de reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu. Curtea e decis, totodată să examineze admisibilitatea cauzei împreună cu fondul.

Guvernul român şi-a prezentat observaţiile la 21 iulie 2005, iar reclamanţii au avut posibilitatea să formuleze observaţii în răspuns la data de 16 septembrie 2005. La aceeaşi dată, reclamanţii şi-au prezentat cererea de satisfacţie echitabilă. În cursul procedurii, guvernul a cerut Curţii disjungerea admisibilităţii de fond, reclamanţii opunându-se la această cerere. Curtea a respins cererea guvernului.

Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în rapoartele APADOR-CH pe anii 2000, 2001 şi 2002. Pe scurt, la data de 19 mai 2000, reclamantul Mugurel Soare şi fratele său, în plină stradă, au fost bătuţi de trei lucrători de poliţie îmbrăcaţi în civil, iar Mugurel Soare a fost împuşcat în cap, de la mică distanţă, intrând în comă. Ca urmare a leziunilor suferite, Mugurel Soare (18 ani la data incidentului) a fost spitalizat o lungă perioadă, suportând mai multe intervenţii chirurgicale neurologice. Deficienţele funcţionale majore suferite au dus la pensionarea sa pe motive medicale. Doi dintre martorii oculari ai incidentului, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu, au fost conduşi la sediul Secţiei 10 Poliţie în jurul orelor 19.30 unde au fost reţinuţi împotriva voinţei lor până la ora 5.00 a doua zi şi supuşi presiunilor şi ameninţărilor pentru a declara că poliţistul a acţionat în legitimă apărare.

b) Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova versus România (no 63108/00)

La 28 februarie 2005, Curtea a decis să comunice această cerere guvernului român, împreună cu alte 14 plângeri individuale introduse de adepţi ai cultului Martorii lui Iehova (a se vedea, mai jos, punctul c). Curtea a solicitat guvernului să-şi prezinte apărarea cu privire la încălcarea articolelor 6, 9, 13 şi 14 combinat cu 6 şi 9, denunţată de reclamantă. Curtea e decis, totodată să examineze admisibilitatea cauzei împreună cu fondul.

Guvernul român şi-a prezentat observaţiile la 24 mai 2005, iar reclamanta a avut posibilitatea să formuleze observaţii în răspuns la data de 24 august 2005. La data de 6 iulie 2005, reclamanta şi-a prezentat şi cererea de satisfacţie echitabilă. În august 2005, guvernul român şi-a exprimat disponibilitatea de a ajunge la o soluţionare pe cale amiabilă a prezentei cauze şi a celorlalte 14 plângeri individuale, informând Curtea despre acest lucru. În perioada septembrie – decembrie 2005, părţile au purtat discuţii cu privire la conţinutul declaraţiei de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, beneficiind de medierea grefierului secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este sesizată cu soluţionarea cauzelor.

Faptele care au stat la baza acestei plângeri privesc în esenţă refuzul autorităţilor administrative de a recunoaşte că Martorii lui Iehova sunt un cult religios, cu toate că instanţele de judecată s-au pronunţat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 7 martie 2000). În aceste condiţii, Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova a sesizat Curtea Europeană în octombrie 2000, alături de 14 adepţi ai cultului, miniştri ordinaţi care au suferit condamnări penale pentru că nu au efectuat serviciul militar alternativ, nefiindu-le recunoscut dreptul tuturor oficianţilor celorlalte culte de a fi scutiţi de serviciu militar (a se vedea punctul următor).

c) Fazakas versus România şi alte 13 cereri similare (no 63108/00 ; 62595/00 ; 63117/00; 63118/00; 63119/00; 63121/00 ; 63122/00 ; 63816/00; 63827/00; 63829/00; 63830/00 ; 63837/00; 63854/00 ; 63857/00 ; 70551/01)

Cele 14 cereri individuale au fost conexate cu cererea Organizaţiei Religioase Martorii lui Iehova, toate actele de procedură realizate în cauză fiind cele arătate la punctul anterior. Situaţia de fapt are la bază refuzul autorităţilor administrative de a respecta hotărârile judecătoreşti definitive care impuneau recunoaşterea cultului Martorii lui Iehova. O consecinţă a acestui refuz a fost şi condamnarea la pedepse cu închisoarea, cu suspendare, a celor 14 reclamanţi care au calitatea de miniştri ordinaţi ai respectivului cult.

Cererile au fost adresate Curţii în lunile octombrie şi noiembrie 2000. Acestea s-au referit la încălcarea, de către autorităţile române, a dreptului la un proces echitabil (sesizându-se inclusiv judecarea unor civili de către tribunale militare), a dreptului la exercitarea religiei, la lipsa unor remedii naţionale eficiente pentru redresarea încălcărilor drepturilor prevăzute în Convenţia europeană şi la discriminarea religioasă a cultului şi a unora dintre membrii acestuia.

În 2002 s-a admis un recurs în interesul legii, în urma căruia Curtea Supremă de Justiţie a decis că legea şi anume dispoziţiile privind infracţiunea de sustragere de la serviciul militar, fusese aplicată prin analogie. Ca urmare, prin promovarea unor recursuri în anulare la cererea reclamanţilor, hotărârile de condamnare au fost anulate iar aceştia au fost achitaţi în perioada decembrie 2002 – decembrie 2003. Totuşi, nici unul din considerentele achitării lor nu constituie o recunoaştere a violării drepturilor omului denunţate. Ulterior, reclamanţii au introdus acţiuni în baza articolelor 504-505 din Codul de procedură penală pentru a obţine despăgubiri pentru condamnarea abuzivă. Aceste acţiuni nu s-au finalizat încă, procesele aflându-se în prezent în faza de recurs. În 2004-2005, reclamanţii aveau condamnările încă înscrise în cazierul judiciar. Ca atare, în ciuda evoluţiilor înregistrate pe plan intern, aceştia îşi păstrează calitatea de victime ale încălcării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

d) Parohia greco-catolică Ticvaniu Mare versus România (no 2534/02)

În data de 30 iunie 2005, reclamanta a informat Curtea – la solicitarea acesteia – cu privire la evoluţia pe plan intern a proceselor care au ca obiect biserica greco-catolică din Ticvaniu Mare (fond şi contestaţii la executare). Prezenta cerere face parte dintr-un grup de cereri introduse de parohiile greco-catolice cărora le-a fost negat de manieră discriminatorie accesul la un tribunal şi dreptul de proprietate.

e) Pop (Achim) versus România (no 63101/00)

În data de 19 decembrie 2005, reclamanta a supus Curţii noi informaţii factuale legate de finalizarea procesului împotriva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Ministerului Justiţiei prin care a obţinut despăgubiri civile în valoare de 140 000 000 lei vechi pentru lipsa de îngrijiri adecvate care a provocat îmbolnăvirea gravă şi decesul fiului ei. APADOR-CH s-a implicat şi în susţinerea demersurilor reclamantei pe plan intern.

Totuşi, în cauză nu a avut loc o anchetă efectivă cu privire la relele tratamente aplicate lui Radu Daniel Achim, fiul decedat al reclamantei, în timpul deţinerii sale la Centrul de reţinere pentru minori de la Găeşti şi ulterior la Spitalul penitenciar Jilava. În aceste condiţii, reclamanta a precizat că nu şi-a pierdut calitatea de victimă, aceasta solicitând Curţii examinarea cu prioritate a cererii sale.

3. Cereri nou introduse sau preluate de APADOR-CH după introducerea lor, în cursul anului 2005

a) Calmanovici versus România (no 42250/02)

Reclamantul, Viorel Calmanovici, a fost arestat de către procuror în 2002, fără a fi fost adus în faţa unui judecător, fiind acuzat de luare de mită sub forma tentativei. El a fost ulterior condamnat pe baza înregistrării convorbirilor sale telefonice fără să fi existat o autorizaţie dată de judecător în acest sens. Condamnarea sa la pedeapsa cu închisoarea a fost însoţită de aplicarea automată a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părinteşti şi a dreptului de vot, cu încălcarea articolelor 8 din Convenţie şi 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Cazul a fost preluat de APADOR-CH în februarie 2005.

În data de 4 iulie 2005, Curtea a comunicat guvernului român cererea introdusă de Viorel Calmanovici. Până la sfârşitul anului 2005, guvernul nu a prezentat observaţiile sale în apărare.

În septembrie 2005, reclamantului i s-a acordat liberarea condiţionată. Cu toate acestea, punerea sa în libertate a avut loc cu o întârziere de 16 ore. Din acest motiv, reclamantul a sesizat Curtea cu un nou capăt de plângere la data de 31 octombrie 2005. Curtea a comunicat imediat guvernului noul capăt de cerere, la data de 25 noiembrie 2005.

b) Bulgaru versus România (no 22707/05)

Reclamanta, Paula Bulgaru, este călugăriţă şi aparţine unei grupări a comunităţii monahale de la Mânăstirea Vladimireşti cunoscută pentru poziţia sa critică la adresa ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, pe care o acuză de colaborare cu fostul regim comunist. În timp ce participă la ceremonia religioasă, reclamanta obişnuieşte să rostească solemn cuvintele ”nu este vrednic să fie pomenit” imediat ce preotul rosteşte rugăciunea de pomenire a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române ori a unor mitropoliţi. Din cauza acestei afirmaţii, Paula Bulgaru a fost condamnată în repetate rânduri (inclusiv o condamnare penală care datează din 2002). În februarie 2005, Tribunalul Bucureşti a menţinut condamnarea acesteia la o amendă contravenţionlă pentru tulburarea liniştii publice. Deşi agenţii statului au acţionat întotdeauna pentru a o reprima pe reclamantă, cu încălcarea libertăţii sale de exprimare şi a libertăţii religioase, aceştia nu au întreprins niciodată vreo anchetă cu privire la violenţele la care Paula Bulgaru este supusă de către preoţii ortodocşi sau de către angajaţi ai bisericii, pentru a o reduce la tăcere.

Reclamanta, susţinută de APADOR-CH, a sesizat Curtea Europeană la data de 17 iunie 2005 cu privire la încălcările drepturilor sale prevăzute de Convenţia europeană.

c) Ţiţei versus România (no 34452/04)

Reclamantul, ziarist la cotidianul Adevărul, a publicat un articol despre un oficial local în care afirma că acesta din urmă ar fi partener al unul om de afaceri italian suspectat de a fi avut legături cu Mafia. Reclamantul a fost condamnat la o amendă penală pentru insultă şi calomnie şi obligat la plata unor despăgubiri. APADOR-CH a preluat cazul în august 2005.

d) Barb versus România (no 5945/03)

Reclamantul, jurnalist la data respectivă, a publicat un articol în cotidianul Capital cu privire la o personalitate publică, liderul Forumului germanilor din Hunedoare, scriind că acesta din urmă a fost acuzat că ar fi înşelat aproape 700 de persoane oferindu-le promisiunea unor locuri de muncă în Germania. Ziaristul a fost ulterior condamnat pentru calomnie pentru articolul respectiv. Condamnarea sa penală pentru calomnie a reprezentat obiectul unei plângeri la Curtea Europeană. Cererea domnului Barb a fost comunicată guvernului la data de 7 noiembrie 2005, sub aspectul libertăţii de exprimare garantate de articolul 10 din Convenţie.

APADOR-CH a preluat cazul în noiembrie 2005, urmând a răspunde observaţiilor ce vor fi formulate de Guvern în cauză.

Executarea hotărârilor Curţii Europene. Cauza Costin versus România (hotărârea CEDO din 26 mai 2005)
Prin hotărârea din 26 mai 2005, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru încălcarea dreptului reclamantei de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (articolul 6 din Convenţie). Hotărârea avea ca obiect un imobil, debitorul obligaţiei fiind administraţia publică locală şi anume municipalitatea din Craiova.

În ciuda constatării Curţii Europene care impunea statului român să procedeze de îndată la executarea hotărârii pronunţate pe plan intern în favoarea reclamantei, ca măsură individuală de înlăturare a consecinţelor violării, autorităţile administrative au refuzat în continuare şi refuză până în prezent să se conformeze atât hotărârii judecătoreşti interne cât şi hotărârii CEDO. Astfel, Consiliul local Craiova a iniţiat o nouă procedură de contestaţie la executare împotriva reclamantei, având ca obiect chiar dreptul acesteia recunoscut de Curtea Europeană în hotărârea din 26 mai 2005.

În aceste condiţii, reclamanta – asistată de APADOR-CH – a sesizat Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la nerespectarea de către statul român a hotărârii Curţii Europene. Autoritatea hotărârilor Curţii reprezintă, de altfel, cheia de boltă a eficienţei întregului sistem al Convenţiei Europene. Cazul a fost discutat în a 948-a reuniune a Comitetului de Miniştri (DH(2005)948) din 29-30 noiembrie 2005, cerându-se explicaţii din partea guvernului român. Procedura de executare a hotărârii CEDO Costin versus România se află în continuare în atenţia Comitetului de Miniştri.

CONCLUZII

1. Anul 2005 nu a adus o îmbunătăţire majoră a situaţiei drepturilor omului în România, cu excepţia dreptului la liberă exprimare şi a libertăţii de asociere.

2. A continuat fenomenul instabilităţii legislative şi tendinţa de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară. Îngrijorătoare este şi creşterea numărului de ordonanţe de guvern emise în 2005, după ce în anii anteriori se renunţase la acest procedeu menit să eludeze rolul legislativ al parlamentului. În unele domenii în care reforma legislativă este deosebit de importantă (regimul executării pedepselor, legislaţia privind securitatea naţională şi serviciile secrete etc.) nu s-a înregistrat nici un progres. În materie penală, deşi s-au promovat noi amendamente ale Codului penal, unele probleme au rămas nerezolvate, cum ar fi incriminarea faptei de a deţine informaţii clasificate, care este în contradicţie cu concepţia promovată de Legea informaţiilor clasificate.

3. Prin modificarea celor trei legi ale justiţiei s-a asigurat o independenţă crescută puterii judecătoreşti, pentru prima oară în istoria recentă a României. Cu toate acestea, anumite probleme, cum ar fi numirea procurorului general de către ministrul justiţiei sau menţinerea instanţelor şi parchetelor militare, continuă să existe.

4. Sistemul penitenciar continuă să funcţioneze în baza unei legi cadru depăşite, ceea ce reprezintă o piedică importantă în reformarea sa. Pe de altă parte, condiţiile de detenţie au rămas precare cu toate că gradul de supraaglomerare a mai scăzut. Printre problemele departe de a fi rezolvate se numără: insuficienţa activităţilor cultural-educative ce vizează reintegrarea în societate a deţinuţilor după liberare şi calitatea nesatisfăcătoare a asistenţei medicale; numărul prea mic al locurilor de muncă pentru deţinuţi; calitatea slabă a hranei deţinuţilor etc. Cele mai grave aspecte privesc: frecvenţa încătuşării (inclusiv a deţinuţilor bolnavi şi minorilor), imobilizarea deţinuţilor cu lanţuri („mijloace de imobilizare sigure”), sistemul de clasificare a deţinuţilor „periculoşi” şi folosirea excesivă a „mascaţilor”, organizaţi în grupe de intervenţie.

5. În privinţa Poliţiei, toate problemele semnalate de APADOR-CH de-a lungul anilor au rămas, din păcate aceleaşi: privarea de libertate, până la 24 de ore, a persoanelor sub forma „conducerii la sediul poliţiei”; recurgerea nejustificată şi excesivă la armele de foc; raziile efectuate pe baza regulilor interne, necunoscute publicului; folosirea excesivă a „mascaţilor”, inclusiv – şi mai ales – în cazuri minore; aparenta „impunitate” de care se bucură poliţiştii reclamaţi pentru abuzuri şi altele.

6. Nici în privinţa aplicării legilor transparenţei (Legea nr.544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public şi Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţie) nu s-au înregistrat progrese semnificative. Aplicarea celor două legi este în unele situaţii formală, neasigurându-se o transparenţă reală a instituţiilor statului sau o participare efectivă a persoanelor interesate în procesul decizional.

7. Majoritatea hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României în anul 2005 au fost în continuare legate de nerespectarea dreptului la proprietate. Curtea Europeană a sancţionat în principal haosul în practica privind retrocedarea proprietăţilor confiscate de regimul comunist, precum şi neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING PROTESTANT CHURCHES (OLANDA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

[1] Proiectul a fost înregistrat la Senat (prima cameră) cu nr. L549/2005 şi a fost adoptat, cu amendamente, la data de 2 martie 2006. El va fi trimis spre dezbatere la Camera Deputaţilor, cameră decizională. Observaţiile APADOR-CH îşi păstrează actualitatea şi în raport cu stadiul actual al proiectului de lege.

[2] Acest articol a fost folosit împotriva ziariştilor, exemplul cel mai recent din februarie 2006, fiind cel al jurnaliştilor Marian Gârleanu şi Sebastian Oancea.

[3] Proiectul a fost înregistrat la Senat (prima cameră) cu nr. L462/2005 şi a fost adoptat, cu amendamente, la data de 21 decembrie 2005. A fost trimis la Camera Deputaţilor la 1 februarie 2006. La 15 februarie 2006, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a dat aviz favorabil în forma adoptată de Senat. Observaţiile APADOR-CH îşi păstrează actualitatea şi în raport cu stadiul actual al proiectului de lege.

[4] Evoluţia acestor cazuri înainte de 1 ianuarie 2005 este prezentată în rapoartele anuale anterioare.

[5] Rapoartele detaliate asupra fiecărei vizite sunt accesibile pe site-ul asociaţiei www.apador.org.

[6] Recomandarea este inclusă în Raportul CPT după vizita în România din 1999.

[7] APADOR-CH a cerut din nou aceste date, la nivelul întregului an 2005. În ianuarie 2006, prin adresa nr. 260096, MAI informa că, pe 2005, au fost înregistrate două plângeri penale şi opt petiţii, din care cinci confirmate cu privire la agresiuni fizice comise de poliţişti. Nu se explică diferenţa dintre prima informaţie – 24 de cadre urmărite penal pentru agresiuni fizice – şi a doua, 7 plângeri/petiţii referitoare la acelaşi lucru. Ori una din informaţii este incorectă, ori o plângere/petiţie vizează mai mulţi poliţişti.

[8] Din nou se constată discrepanţe între datele intermediare şi cele pe întreg anul 2005. IGPF ar fi înregistrat doar 15 plângeri pe tot anul 2005 , faţă de 25 menţionate în primul răspuns ce se referea doar la perioada 1 ianuarie – 15 august 2005.

[9] Din datele furnizate în ianuarie 2006, rezultă că IGJR a înregistrat 74 de plângeri cu privire la agresiuni fizice comise de jandarmi. Or, primele informaţii pe perioada 1 ianuarie – 15 august 2005 indicau 25 de astfel de plângeri. Dacă nu este vorba de o eroare, ar rezulta că, în doar patru luni şi jumătate s-au înregistrat de două ori mai multe plângeri decât în primele şapte luni şi jumătate ale anului 2005.

[10] Prin adresa din ianuarie 2006, IGPR informează că poliţiştii au folosit armele de foc în 115 situaţii, dar că nu s-ar fi înregistrat decât un singur deces (probabil cel de la Galaţi).

[11] Datele din ianuarie 2006 arată că poliţiştii de frontieră ar fi folosit armele în 15 cazuri (faţă de 21 comunicate iniţial) iar jandarmii, în doar 4 cazuri (faţă de 8 comunicate iniţial, din care 6, neregulamentar). Se poate deduce că datele pe tot anul 2005 au fost ajustate prin scădere.

[12] În ianuarie 2006, forumul pentru transparenţă a primit un nou proiect de regulament cu privire la funcţionarea Comitetului strategic anticorupţie. Trei organizaţii neguvernamentale urmau să facă parte din Comitet şi totodată din reactualizatul subcomitet. Clauza de confidenţialitate nu mai era pomenită, dar nici nu mai existau motive, pentru că singurul lucru pe care subcomitetul îl putea face era să ceară informaţii de la Direcţia Generală Anticorupţie (maximum trei dosare de corupţie pe lună din care două alese aleatoriu şi unu eventual bazat pe informaţii din surse proprii) şi să aştepte răspunsul care urma să se refere exclusiv la stadiul în care se află dosarele, fără date concrete şi desigur fără nicio posibilitate de verificare.

[13] În ianuarie 2006, paşapoartelor reţinute pentru depăşirea termenului de trei luni de şedere in spaţiul UE au fost returnate, deoarece a intrat în vigoare noua lege privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, care nu mai prevede reţinerea paşapoartelor ca sancţiune pentru depăşirea termenului de şedere. Paşapoartele românilor nu vor mai putea fi reţinute de poliţia de frontieră decât pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 2004

INTRODUCERE

Anul 2004 a fost caracterizat prin deteriorarea situaţiei drepturilor şi libertăţilor civile în România. Partidul Social Democrat, aflat la guvernare până în decembrie 2004, a încercat – şi în mare măsură a şi reuşit – să îşi impună controlul în aproape toate sectoarele vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Această tendinţă, manifestată şi anii anteriori şi semnalată de APADOR-CH, s-a acutizat pe fondul alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale care au avut loc în 2004.

De exemplu, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, forme de presiune mai subtile, de natură economică au înlocuit, în bună parte, controlul politic direct. Bănuite şi în trecut, aceste forme de presiune au devenit o certitudine prin publicarea într-un cotidian naţional a unei adrese a Secretariatului General al Guvernului prin care se solicita ministerelor şi instituţiilor din subordinea acestora să prezinte bugetele de publicitate pe 2004 spre avizare Primului-Ministru. Astfel, banii publici erau împărţiţi diferitelor instituţii media pe baza preferinţelor politice, devenind în consecinţă un instrument de control al vocilor critice.

În aceste condiţii, în care PSD controla cele mai importante canale de presă, inclusiv televiziunea şi radioul publice, principalele mijloace de informarea a locuitorilor din mediul rural, în primăvara anului 2004 un grup de ONG-uri, printre care şi APADOR-CH, a format Coaliţia pentru un Parlament Curat. Scopul acesteia a fost informarea corectă a alegătorilor în privinţa candidaţilor la alegerile parlamentare.

La presiunile de tip economic asupra instituţiilor de presă, au continuat să se adauge şi condamnările penale ale ziariştilor, considerate în sine o violare a dreptului la liberă exprimare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, în 2004 CEDO a pronunţat două noi hotărâri împotriva României pe baza articolului 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în cazurile Sabou şi Pârcălab şi Cumpănă şi Mazăre, în ambele fiind vorba de condamnări penale ale ziariştilor pentru calomnie. Primul dintre aceste două cazuri a fost susţinut de APADOR-CH şi este important şi sub aspectul încălcării dreptului la viaţă privată a uneia dintre victime, prin aplicarea automată a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Din acest punct de vedere, hotărârea CEDO va trebui să fie reflectată pe plan intern printr-o modificare a legii penale.

Îngrijorătoare a fost şi tendinţa instanţelor de judecată de a condamna jurnaliştii şi instituţiile de presă, atât în procedurile penale cât şi în cele civile, la plata unor despăgubiri civile în cuantumuri din ce în ce mai mari, ce constituie la rândul lor o formă de presiune cu rezultatul instaurării auto-cenzurii jurnaliştilor.

În 2004, au existat şi alte încercări de a îngrădi libertatea presei, cum ar fi iniţiativa legislativă privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei acesteia, introdusă de către parlamentari ai partidului de guvernământ. Aceasta a generat proteste seriose din partea organizaţiilor neguvernamentale, inclusiv a APADOR-CH, în final iniţiativa oprindu-se la nivelul comisiilor parlamentare. Tot pe plan legislativ, noul Cod penal, adoptat în iunie 2004 şi care urmează să intre în vigoare în iunie 2005, reprezintă un progres în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, însă nu elimină în totalitate reglementările care vin în contradicţie cu standardele internaţionale. Calomnia a rămas infracţiune, deşi este eliminată pedeapsa cu închisoarea. Este pedepsită penal, în continuare, şi comunicarea de informaţii false, o altă infracţiune criticată în repetate rânduri de APADOR-CH. Este menţiuntă, de asemenea, protecţia penală nejustificat de mare pentru informaţiile secrete de stat şi de serviciu, precum şi a unor oficiali străini.

În 2004 APADOR-CH a continuat să monitorizeze implementarea Legii liberului acces la informaţiile de interes public. Eforturile organizaţiilor neguvernamentale în acest domeniu au început să dea roade: majoritatea autorităţilor şi instituţiilor publice au desemnat persoane care să se ocupe în mod special de cererile de informaţii, iar cererile care nu pun probleme deosebite primesc răspuns, în cele mai multe cazuri. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cererile complexe sau care tratează subiecte “sensibile”, care de multe ori sunt ignorate. În plus, unele autorităţi sau instituţii publice imaginează piedici de natură administrativă/financiară în obţinerea de informaţii, cum ar fi, de exemplu, stabilirea unor preţuri exorbitante pentru fotocopierea documentelor (10.000, 20.000 sau chiar 100.000 lei/pagină). APADOR-CH a reuşit să intervină în câteva cazuri punctuale (Consiliul local Şelimbăr, Parchetul General), însă este necesară o reglementare unitară, pentru toate autorităţile şi instituţiile publice, prin care să se stabilească preţul pentru fotocopii, în scopul prevenirii abuzurilor.

Reforma sistemului judiciar şi independeţa justiţiei au continuat să fie o problemă în anul 2004. Deşi s-au făcut paşi pentru atingerea acestor obiective atât în 2003 cât şi în 2004 (de exemplu, eliminarea recursului în anulare şi în materie penală, limitarea în timp a duratei arestului preventiv, introducerea controlului judecătoresc în materia arestului preventiv, percheziţiei şi supravegherii persoanelor), unele probleme au rămas nerezolvate: jurisdicţia parchetelor şi instanţelor militare şi asupra civililor, interzicerea contactului dintre avocat şi arestatul prevenitv etc. Nici cele trei legi ale justiţiei, adoptate în iunie 2004, nu reuşesc să realizeze în totalitate reforma sistemului judiciar: instanţele au rămas dependente financiar de executiv (cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), procurorii continuă să se afle pe poziţii de egalitate cu judecătorii etc.

Demilitarizarea Poliţiei, care a avut loc în anul 2002 nu a produs încă rezultatele aşteptate. Problemele din acest domeniu semnalate de APADOR-CH au rămas în mare aceleaşi şi în 2004: “conducerea” la sediul Poliţiei, măsură administrativă care, deşi implică privare de libertate, nu se bucură de aceleaşi garanţii ca măsurile procesuale de reţinere şi arestare (de aici şi numărul mare de abuzuri care se petrec în această perioadă), folosirea disproporţionată a armelor de foc, cazuri de agresiune, impunitatea celor acuzaţi de aplicarea unor tratamente contrare articolelor 2 şi 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Sub acest aspect, anul 2004 a reprezentat o premieră, aducând primele două condamnări la CEDO ale României pentru încălcarea articolului 3 din Convenţia europeană, atât datorită comportamentului abuziv al unor poliţişti, cât şi lipsei investigaţiilor efective cu privire la acuzaţiile aduse acestora, precum şi prima decizie de admisibilitate într-o cauză privind încălcarea dreptului la viaţă de către statul român. În plus, o altă hotărâre a CEDO, din cazul Notar, a impus modificarea legislaţiei din sfera taxelor de timbru şi eliminarea acestora pentru victimele unor tratamente contrare articolelor 2 şi 3 din Convenţia europeană.

Anul 2004 a însemnat şi mult aşteptata demilitarizare a cadrelor din penitenciar, precum şi adoptarea unei noi legi de executare a pedepselor privative de libertate (ultima urmând să intre în vigoare în iunie 2005, o dată cu noul Cod penal). Ambele acte normative constituie un pas important spre reforma sistemului penitenciar, însă rămâne de văzut în ce măsură acest lucru se va reflecta şi în practică. Indiferent de cadrul normativ, condiţiile materiale de detenţie rămân, în multe cazuri, precare. Supraaglomerarea, lipsa de tratament medical adecvat, lipsa de activitate şi de programe eficiente de reintegrare socială continuă să fie probleme seriose în privinţa sistemului penitenciar. Mai mult, activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, care ar trebui să dubleze activitatea serviciilor educative din penitenciare, este aproape inexistentă în acest domeniu. Serviciile îşi concentrează resursele umane şi materiale (ambele destul de limitate) pentru redactarea referatelor presentenţiale şi supravegherea persoanelor.

În privinţa protejării vieţii private, anul 2004 nu a adus nici un progres remarcabil. Legea siguranţei naţionale din 1991 este încă în vigoare, fără să fie nici măcar amendată. În Parlament existau nu mai puţin de cinci proiecte de legi ale siguranţei naţionale, dintre care unele aduceau necesarele schimbări. Însă nici unul dintre acestea nu a fost dezbătut şi, cu atât mai puţin, adoptat.

În 2004 a continuat şi hărţuirea unor grupuri religioase, etichetate de autorităţi drept “secte”: Ananda Marga, Family International şi mai ales, MISA. În cazul celei din urmă, APADOR-CH a protestat cu privire la adevărata desfăşurare de forţă care a însoţit percheziţia locaţiilor în care se găseau membri MISA, soldată cu distrugere de bunuri, umilirea persoanelor respective, confiscări de bunuri etc.

I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Anul 2004 a fost un an electoral, în care au avut loc toate cele 3 categorii de alegeri : locale, parlamentare şi prezidenţiale. Sub aspect cantitativ, activitatea legislativă s-a situat în parametrii din anii precedenţi : Parlamentul a adoptat 602 legi, iar Guvernul a emis 142 ordonanaţe de urgenţă şi 94 ordonanţe. Deci, un total de 838 acte normative principale.

Şi în anul 2004 s-a manifestat tendinţa de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară (acte normative inferioare legii : hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, instrucţiuni etc). Astfel, în anul 2004 au fost emise 2373 hotărâri de guvern şi 1002 ordine ale miniştrilor. Ambele cifre au crescut substanţial faţă de anul 2001, de exemplu (819 hotărâri de guvern şi 556 ordine ale miniştrilor).

Numărul mare de acte normative adoptate în fiecare an şi tendinţa de a reglementa prioritar prin legislaţie secundară conduc la o instabilitate legislativă şi crează o barieră obiectivă pentru cetăţeni (destinatarii normelor), care sunt puşi, an de an, în faţa unui “val“ imens de reglementări pe care trebuie să le cunoască şi să le respecte. Spre exemplu, în anul 2004, un cetăţean complet informat cu privire la actele normative emise doar în acel an ar fi trebuit să citească 4213 astfel de acte (legi, ordonanţe, hotărâri de guvern şi ordine ale miniştrilor), ceea ce este, evident, imposibil. Mai mult, unele reglementări modifică chiar legile la care se referă. Prin urmare, legislaţia este lipsită de previzibilitate (orice persoană trebuie să ştie exact ce permite şi ce nu permite o lege şi care sunt consecinţele încălcării prevederilor fiecărei legi).

Dintre legile adoptate în anul 2004, sunt de menţionat ca relevante pentru preocupările constante ale APADOR-CH în domeniul drepturile civile :

-Legea nr. 27/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Din păcate, se menţine, chiar după mai multe modificări, sistemul unor definiţii prea largi/vagi ale termenilor folosiţi, care afectează caracterul previzibil al reglementării.

-Legea nr. 28/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale. Este o măsură logică, având în vedere că, potrivit art. 23 din Constituţie, privarea de libertate nu se poate dispune decât pentru comiterea de infracţiuni, nu şi de contravenţii.

-Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Prin această lege, ce va intra în vigoare pe 29 iunie 2005, va fi abrogată, dupa 36 de ani, vechea lege a executării pedepselor, nr. 23/1969.

-Legea nr. 301/2004 – Codul penal. Este o lege complexă, care aduce modificări de concepţie şi structură în materia dreptului penal. La data intrării în vigoare, 29 iunie 2005, ea va abroga, dupa 37 de ani, codul penal actual (legea nr. 15/1968). Dezbaterile parlamentare ale proiectului codului penal datează din anul 2003. În raportul pe anul 2003 au fost prezentate pe larg comentariile APADOR-CH cu privire la acest proiect.

-Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

-Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

-Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

APADOR-CH a formulat mai multe observaţii şi propuneri în legătură cu aceste 3 legi, nr. 303, 304 şi 317 din 2004, denumite şi legi ale reformei în justiţie. Observaţiile şi propunerile sunt detaliate mai jos, în cuprinsul raportului. Ca apreciere generală, legile nu rezolvă problema eficienţei şi responsabilităţii actului de justiţie. Ele crează, din păcate, un cadru pentru menţinerea structurii de personal care a determinat percepţia generală negativă la adresa justiţiei.

-Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române. Legea conţine însă dispoziţii care încalcă drepturile omului, evidenţiate de APADOR-CH în comentariile pe care le-a facut cu privire la proiectul actului normativ, comentarii care sunt prezentate pe larg în cuprinsul acestui raport.

-Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Prin această lege a fost eliminat recursul în anulare în materie penală, măsură care continua în mod logic eliminarea, în anul 2003, a recursului în anulare în materie civilă.

Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2004, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi –neadoptate în anul 2004- care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului. Cu privire la unele proiecte, APADOR-CH a solicitat respingerea lor, iar alte proiecte se aflau încă în dezbaterea parlamentară la finele anului 2004.

Spre exemplu, în luna septembrie 2004, APADOR-CH a solicitat respingerea iniţiativei legislative privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei. Pe scurt, scopul iniţiativei legislative era “să pună pumnul în gura presei”. În detaliu, argumentele APADOR-CH sunt prezentate în cuprinsul acestui raport. Proiectul de lege nu a intrat în dezbaterea camerelor.

În luna octombrie 2004, APADOR-CH a formulat observaţii şi comentarii cu privire la proiectul de lege pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Proiectul acestei legi se afla înca în dezbatere parlamentară la finele anului 2004.

1. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistraţilor

În anul 2003 au fost înaintate către Parlament două proiecte de lege (unul privind organizarea judiciară iar celălat privind statutul magistraţilor) care se doreau a fi un prim pas în procesul de reformă a justiţiei din România. La momentul respectiv APADOR-CH a făcut comentarii în legătură cu aceste două proiecte (vezi Raportul 2003). După aprobarea lor de către Parlament cele două proiecte au fost returnate de către Preşedintele României spre reexaminare. APADOR-CH a făcut noi observaţii la cele două proiecte considerând că ele nu satisfac nici pe departe scopul propus, observaţii pe care le-a trimis parlamentarilor spre documentare şi analiză.

OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA LEGEA DE ORGANIZARE JUDICIARĂ[1]

(extrase)

Guvernul României a informat Comisia Europeană că proiectul legii de organizare judiciară urma să fie dezbătut public până în luna aprilie 2004 inclusiv. Pentru a se realiza dezbaterea publică promisă, proiectul a fost retrimis comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, la solicitarea acesteia din urmă. Critica principală adusă sistemului judiciar de Parlamentul European era lipsa de independenţă a justiţiei, cauzată, între altele, de puterile prea mari ale ministrului justiţiei (membru al guvernului) precum şi de lipsa de independenţă bugetară a instanţelor judecătoreşti.

APADOR-CH a formulat următoarele propuneri, cu precizarea că acestea sunt minimale pentru reforma justiţiei:

1. În varianta actuală, proiectul nu asigură independenţa justiţiei. Pentru a se asigura, la nivel legislativ, independenţa justiţiei, sunt necesare următoarele amendamente :

1.1. Eliminarea inspectorilor generali judecătoreşti şi a judecătorilor inspectori. Potrivit articolului 124 din proiect, aceştia informează ministrul justiţiei despre “funcţionarea instanţelor, celeritatea proceselor şi abaterile disciplinare săvârşite de judecători”. În mod evident, aşa cum şi practica a dovedit-o, aceşti “inspectori” sunt un instrument de presiune politică şi de intimidare a judecătorilor, preexistenţi anului 1989, care nu-şi mai au locul într-o justiţie reformată democratic. Celeritatea şi funcţionarea instanţelor sunt sarcina preşedinţilor de instanţe şi a CSM. Răspunderea disciplinară a judecătorilor trebuie să revină tot CSM.

1.2. Eliminarea puterii financiare a ministerului şi ministrului justiţiei asupra instanţelor de judecată. Articolul 116 din proiect prevede că ministerul justiţiei gestionează bugetele curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor, iar ministrul justiţiei este ordonator principal de credite, adică deţine “pâinea şi cuţitul”. Este absolut necesară acordarea statutului de ordonator principal de credite tuturor instanţelor de judecată, indiferent de grad, începând cu judecătoriile. Fără independenţă financiară nu se poate atinge obiectivul independenţei reale a puterii judecătoreşti.

……….

1.5. Eliminarea atributului ministrului justiţiei de a aproba prin ordin Regulamentul de organizare administrativă a instanţelor judecătoreşti (art.126). Aprobarea Regulamentului trebuie să revină exclusiv CSM. Este necesară o soluţie similară şi în raport cu Regulamentul de organizare administrativă a parchetelor (art 127).

……….

1.9. Schimbarea completului de judecată trebuie să se facă numai în cazuri excepţionale enumerate limitativ de lege şi printr-o încheiere de şedinţă motivată.

1.10. Eliminarea instanţelor militare (art 121). Existenţa instanţelor militare (şi a procurorilor militari) se justifică doar în caz de război. Pe lângă anacronismul instituţiei, trebuie menţionat şi faptul că judecătorii militari nu pot fi independenţi, chiar dacă puterea judecătorească în ansamblu ar deveni realmente independentă, pentru că ei rămân subordonaţi ierarhic Ministerului Apărării Naţionale (Guvernului). Or, proiectul nu numai că menţine instanţele militare ci prevede chiar o lege separată pentru organizarea şi funcţionarea acestora.

……….

2. Revizuirea poziţiei Ministerului Public, a parchetelor şi procurorilor.

Din păcate, proiectul menţine cu bună ştiinţă o falsă egalitate între judecători şi procurori. Întregul proiect de lege trebuie revizuit sub acest aspect. În cele ce urmează, sunt prezentate numai câteva dintre anomaliile sistemului propus. În primul rând, în legea privind organizarea judiciară nu au ce căuta prevederi despre parchet şi atribuţiile procurorilor. Se menţine în mod intenţionat un amestec şi o apropiere între judecători şi procurori, care creează o confuzie voită, în favoarea procurorilor, care doresc să îşi menţină statutul şi cât mai multe din puterile avute în timpul dictaturii. Autorii proiectului au făcut o gravă greşeală de concepţie: procurorilor, care sunt subordonaţi ierarhic şefilor lor şi guvernului (art. 60, 61) nu li se poate încredinţa decât o singură funcţie, aceea de acuzare, în numele statului (care la rândul său reprezintă victimele), în procesele penale. Este ilogic (sau demagogic) să se creadă că în timp ce reprezintă acuzarea, procurorii pot acţiona şi ca “apărători” ai celor acuzaţi, ori pentru aflarea adevărului când acesta este în defavoarea acuzării. Adevărul stabilit în procese este oricum unul judiciar, stabilit de judecători pe baza probelor aduse în acuzare de procurori şi în apărare de avocaţi.

Pe de altă parte, în exercitarea funcţiei de acuzatori publici, în numele statului, procurorii trebuie să poată fi independenţi de presiunile politice şi ale posibililor cercetaţi. Proiectul nu conferă însă o astfel de independenţă procurorilor, care sunt în continuare un instrument docil al guvernului, aşa cum şi practica a dovedit-o constant.

3. În plus faţă de modificările arătate la pct.1 şi 2, sunt necesare şi alte modificări -tot minimale- care să asigure caracterul echitabil al proceselor alături de independenţa judecătorilor.

3.1. Dreptul la apărare trebuie să fie garantat explicit şi în faza îndeplinirii actelor premergătoare. În practică, în această fază poliţia desfăşoară aceleaşi activităţi ca şi după începerea urmăririi penale. Art.12 din proiect trebuie reformulat astfel: “În tot cursul procesului, precum şi în faza actelor premergătoare, părţile sau, după caz, făptuitorul sau persoana vătămată, au dreptul să fie asistate sau reprezentate de un apărător…”.

3.2. Interzicerea participării la şedinţele de judecată a procurorului care a efectuat urmărirea penală (art. 63 alin.3). Or, proiectul legitimează exact participarea la şedinţele de judecată a procurorului care a efectuat urmărirea penală. Este evident că procurorul care a dispus trimiterea în judecată (eventual a şi arestat ori propus arestarea preventivă) nu poate fi obiectiv.

3.3. Trebuie introdus în textul proiectului dreptul explicit al judecătorului de a cere şi de a primi toate informaţiile, documentele, actele pe care le consideră necesare în judecarea unei cauze, indiferent de deţinător sau de natura acuzaţiilor. Nici o autoritate/instituţie nu poate refuza, sub nici un pretext, cererea judecătorului. Numai printr-o astfel de prevedere legală se va reduce substanţial puterea exagerată pe care o deţin unele autorităţi/instituţii publice, în primul rând serviciile şi structurile de informaţii. În mod surprinzător, proiectul prevede numai dreptul procurorilor de a cere şi primi informaţii de la serviciile secrete, ignorând necesitatea ca şi judecătorul, şi în primul rând judecătorul, să beneficieze de acest drept.

3.4. Trebuie inserată obligaţia publicării în Monitorul Oficial a tuturor ordinelor emise de procurorul general (art.72 şi 80). Parchetul este o autoritate publică şi trebuie să asigure transparenţa activităţilor sale, cu atât mai mult cu cât ordinele respective se referă la proceduri pe care persoanele trebuie să le cunoască.

……….

OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND STATUTUL MAGISTRAŢILOR[2]

(extrase)

……….

În varianta actuală, proiectul nu asigură independenţa justiţiei şi nu elimină toate puterile prin care ministrul justiţiei şi întregul executiv pot exercita presiuni politice asupra judecătorilor şi pot influenţa actul de justiţie. Pentru a se asigura, la nivel legislativ, independenţa justiţiei, sunt necesare următoarele amendamente minimale:

1. Eliminarea egalităţii dintre judecători şi procurori, prezentă în întregul Proiect, cu excepţia diferenţei în ceea ce priveşte stabilitatea în funcţie[3], diferenţă de formulare care oricum nu produce nici un efect în practică pentru că întreaga carieră a judecătorilor şi procurorilor–numire, promovare, sancţionare disciplinară, eliberare din funcţie- este reglementată în mod similar. Argumentul principal al eliminării acestei egalităţi constă în faptul că, potrivit proiectului legii de organizare judiciară procurorii lucrează într-un sistem de subordonare ierarhică, până la ministrul justiţiei, membru al guvernului.

Desigur că independenţa procurorilor trebuie asigurată, dar soluţia nu este egalizarea cu judecătorii, singurii care au puterea şi răspunderea înfăptuirii justiţiei.

Un efect dezastruos pentru actul de justiţie al acestei egalităţi este cauzat de posibilitatea ca în orice moment al carierei lor, procurorii să fie numiţi în funcţii de judecător, ca şi cum ar avea vechime şi experienţă de judecător. Este cel puţin necesar ca procurorii care vor să devină judecători să fie testaţi profesional şi psihologic pentru a se constata dacă au capacitatea de a îndeplini poziţia de echilibru şi imparţialitate pe care trebuie să o exercite un judecător.

Este absolut necesară schimbarea textului art. 50 alin.1 din Proiect, care permite procurorilor cu o vechime de cel puţin 15 ani –ca procurori- să fie numiţi judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este inadmisibil ca procurori care timp de 15 ani sau mai mult au lucrat într-un sistem de subordonare ierarhică internă (faţă de procurorul şef) şi externă (faţă de executiv) şi au reprezentat numai acuzarea să fie numiţi judecători la instanţa supremă, care trebuie să fie esenţa şi simbolul imparţialităţii.

2. În acelaşi context, trebuie eliminat art.107 alin.1, care prevede aplicarea tuturor dispoziţiilor din Proiect judecătorilor şi procurorilor militari. În primul rând, este necesară demilitarizarea justiţiei prin eliminarea acestor două categorii. Oricum, nu trebuie să fie permis procurorilor şi judecătorilor militari să devină judecători civili, inclusiv şi mai ales la instanţa supremă. Subordonarea lor faţă de puterea executivă –ca militari- le afectează capacitatea de a acţiona independent şi imparţial.

3. Decizia exercitării acţiunii disciplinare şi a efectuării cercetării prealabile trebuie să aparţină numai Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), iar cercetarea prealabilă trebuie efectuată numai de judecători inspectori numiţi în acest sens de CSM. Ar fi de dorit ca judecătorii inspectori ai CSM să se constituie într-o structură independentă – sau măcar autonomă – pe lângă CSM. Judecătorii inspectori ar putea fi aleşi odată cu alegerile pentru CSM.

Ministrul şi ministerul justiţiei –politicul- nu trebuie să deţină nici un fel de putere în legătură cu cariera judecătorilor.

Şi în cazul procurorilor, decizia exercitării acţiunii disciplinare şi a cercetării prealabile trebuie să revină CSM.

4. Eliminarea “comisiei” formată din Preşedintele Curţii Constituţionale, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei care are rolul de a analiza candidaturile pentru funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de a face propuneri CSM (art. 50 alin. 4). Această propunere a Proiectului indică încă o dată că politicul vrea să aibă o decizie în numirea judecătorilor la instanţa supremă. Articolul 50 alin. 4 trebuie eliminat în totalitate, permiţând CSM să examineze direct şi nefiltrat toate candidaturile pentru funcţia de judecător la instanţa supremă.

5. Modificarea dispoziţiilor tranzitorii care permit ca până la intrarea în vigoare a Legii de organizare a CSM (dată incertă care oricum nu va fi mai devreme de 01.01.2005) să poată fi numite pe postul de judecători şi procurori persoane fidele executivului de astăzi, deci persoane care sunt lipsite de independenţa şi imparţialitatea cerute de funcţia judiciară (art.106 alin.2). Acest risc este dovedit şi mărit prin posibilitatea numirii ca judecător sau procuror a unor persoane cu funcţii de specialitate juridică angajate în “administraţia publică, în aparatul Parlamentului, Presedinţia României, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, instituţiei Avocatului Poporului sau Consiliului Legislativ.” Persoanele angajate în aceste instituţii au fost în mare parte numite pe criterii de fidelitate politică faţă de actualul guvern.[4] În plus, acuzaţiile de corupţie şi ineficienţă formulate de instituţiile europene împotriva, de pildă, administraţiei publice de astăzi, trebuie să conducă la evitarea numirii, pe viaţă, a acestor persoane pe poziţii de judecători şi procurori.

6. Eliminarea “recomandării” ministrului justiţiei din procedura de numire a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prim adjunctului şi adjunctului acestuia (art.52 alin.1). Este absolut suficient ca CSM să propună Preşedintelui României câte un candidat pentru fiecare dintre aceste funcţii după ce analizează şi decide pe baza candidaturilor depuse pentru această funcţie. Rolul ministrului justiţiei –membru al guvernului- trebuie eliminat din luarea acestor decizii.

……….

12. Modificarea textului care prevede că judecătorii şi procurorii pot fi “percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi” cu încuviinţarea “preşedintelui” CSM (art. 102 alin. 2). Preşedintele CSM, adică o singură persoană, poate fi vulnerabil la presiuni politice sau de altă natură, risc micşorat dacă această decizie este luată de secţia de judecători (pentru judecători), respectiv de procurori (pentru procurori) ai CSM, evident, cu respectarea confidenţialităţii asupra unei astfel de decizii pentru a nu interfera cu activitatea de anchetă. O astfel de modificare este cu atât mai logică cu cât în cazul infracţiunilor flagrante nu se cere o încuviinţare prealabilă (art.102 alin.3).

Modificarea textului care prevede că în caz de infracţiune flagrantă judecătorii şi procurorii pot fi percheziţionaţi sau reţinuţi fără aprobarea prealabilă a CSM dar cu obligaţia de a informa “neîntârziat” CSM despre o astfel de măsură (art. 102 alin. 3). Termenul “neîntârziat” este mult prea vag, el trebuie completat cu “dar în cel mult 6 ore”.

……….

18.Pentru a nu îngrădi accesul în justiţie a victimelor erorilor judiciare şi pentru a respecta hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Dalban contra României, se impune modificarea art. 92 din Proiect. În primul rând, alin. 4 al art. 92 restrânge nejustificat dreptul la repararea prejudiciului cauzat de erori judiciare în cauze civile, administrative, etc –altele decât cele penale. Textul actual prevede că acest drept poate fi exercitat numai după ce se adoptă “o hotărâre definitivă a unei alte instanţe cu privire la răspunderea penală sau disciplinară a magistratului pentru fapta ce a condus la săvârşirea erorii judiciare”. Or, statul trebuie să răspundă pentru erorile judiciare indiferent de vinovăţia disciplinară sau penală a judecătorilor. Textul din proiect contravine art. 998 din Codul civil care justifică antrenarea răspunderii şi pentru culpă.

O altă problemă se referă la alin 5 al art. 92 care prevede că “Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către magistrat”. APADOR-CH cere eliminarea acestui alineat deoarece se restrânge în mod arbitrar dreptul persoanei vătămate de a obţine repararea pagubei. Cel mult s-ar putea accepta înlocuirea sintagmei “a contribuit în orice mod la” cu expresia “a determinat”.

De asemenea, termenul de un an în care se prescrie acţiunea pentru daune (art. 92 alin. 8) este prea scurt şi reflectă tendinţa statului de a reduce la minimum termenele în care poate fi tras la răspundere de cetăţeni. În acelaşi timp, termenul în care cetăţeanul poate fi tras la răspundere pentru obligaţiile fiscale faţă de stat este de 5 ani. Trebuie să se realizeze o egalitate cetăţean-stat sub acest aspect. Statul nu este mai puţin responsabil faţă de cetăţean decât este cetăţeanul faţă de stat. Prin urmare, APADOR-CH solicită ca termenul de prescriere a acţiunii pentru daune să fie de 5 ani, pentru egalitate de tratament stat-cetăţean.

2. Proiectul de lege privind Consiliul Superior al Magistraturii

Pentru a întregi pachetul legislativ privind reforma justiţiei, Minsterul Justiţiei a elaborat un proiect de lege privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii pe care l-a supus dezbaterii publice prin publicarea pe site-ul ministerului. APADOR-CH a elaborat în termenul impus de legea transparenţei decizionale comentarii la proiectul de lege cu speranţa că ele vor fi luate în considerare înainte de momentul validării acestuia de către Guvern şi de trimiterea spre dezbatere Parlamentului.

Comentariile APADOR-CH

Proiect de lege privind Consiliul Superior al Magistraturii[5]

(varianta de pe site-ul Ministerului Justiţiei, supusă dezbaterii publice)

(extrase)

APADOR-CH consideră că proiectul de lege conţine încă prevederi care nu asigură scopul principal al acestei legi şi anume independenţa reală a puterii judecătoreşti. Obiecţiile asociaţiei vizează următoarele aspecte:

1. În forma actuală a Proiectului, „autoritatea” care decide cariera judecătorilor este formată din 10 judecători (care din păcate pot fi şi judecători militari deci subordonaţi executivului) şi 9 procurori şi alte persoane, cei 9 nefiind aleşi de puterea judecătorească. Acesta este şi motivul pentru care APADOR-CH solicită în majoritatea paragrafelor următoare transferarea unor competenţe esenţiale pentru cariera judecătorilor de la plenul CSM la Secţia judecătorilor.

2. Transferarea atribuţiilor de numire, promovare, transfer, suspendare şi eliberare din funcţie a judecătorilor şi procurorilor din competenţa plenului CSM în competenţa Secţiilor (articolele 37, 39 şi 40 din secţiunea 2 – atribuţiile Plenului CSM – trebuie mutate la secţiunea 3 – atribuţiile Secţiilor). Cariera judecătorilor nu trebuie să depindă de voinţa şi voturile procurorilor, care fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat puterii executive. În lipsa acestei modificări, înfiinţarea de Secţii separate pentru judecători şi procurori este numai o încercare de a induce în eroare instituţiile europene. Mai există posibilitatea ca Plenul să adopte decizii în aceste chestiuni dar numai pe baza propunerii Secţiilor şi în condiţiile unei reglementări stricte şi limitative a oricărei derogări de la aceste propuneri. Procurorii, din acelaşi motiv al apartenenţei la puterea executivă, nu trebuie să se pronunţe nici asupra proiectului de buget anual care se referă numai la instanţele de judecată şi la INM (Institutul Naţional al Magistraţilor) (art. 39) şi nici asupra organizării şi funcţionării instanţelor (art. 40).

Aceste atribuţii ale plenului să fie date celor două secţii ale CSM.

3. Desfiinţarea instanţelor şi parchetelor militare. APADOR-CH insistă asupra acestei chestiuni. Primul pas a fost făcut prin desfiinţarea Secţiei militare din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar din păcate nu au urmat alte modificări. Judecătorii şi procurorii militari nu pot fi independenţi prin simplul fapt că sunt subordonaţi ierarhic celor cu grade superioare. Prezenţa lor în CSM va pune sub semnul întrebării independenţa reală a instituţiei. Prin urmare, APADOR-CH solicită eliminarea art.15 din proiectul de lege.

4. Transferarea puterii de a încuviinţa percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi din competenţa preşedintelui CSM în competenţa Secţiilor, în funcţie de calitatea persoanei vizate (pentru judecători şi magistraţi asistenţi la Secţia judecătorilor, iar pentru procurori la Secţia procurorilor) (art. 26 alin.2 lit.e; de mutat la secţiunea 2 art. 43, atribuţiile Secţiilor). APADOR-CH consideră că astfel de decizii nu trebuie luate de o singură persoană, preşedintele CSM, întrucât există riscul supunerii acestuia la presiuni şi influenţe de către executiv. Luarea deciziilor de către Secţii reduce acest risc şi conduce totodată la evitarea atribuirii unor puteri prea mari şi discreţionare unei singure persoane.

……….

3. Iniţiativa legislativă privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei acesteia

Iniţiativa legislativă a fost introdusă în Parlament de către un membru al partidului aflat la guvernare. Anul 2004 fiind un an electoral cu puternice dispute între partidele politice s-a observat de la început scopul acestei iniţiative: limitarea sau chiar suprimarea comentariilor critice ale mass-media referitoare la combatanţii în lupta politică pentru câştigarea alegerilor. Iniţiativa, pe lângă faptul că nu a fost justificată, nu era nici în conformitate cu principiile şi documentele europene în materie. APADOR-CH şi-a exprimat poziţia cu fermitate şi a cerut respingerea acestei iniţiative.

POZIŢIA APADOR-CH CU PRIVIRE LA

INIŢIATIVA LEGISLATIVĂ PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII

PRIVATE A PERSOANEI, A NUMELUI, IMAGINII,

DOMICILIULUI ŞI CORESPONDENŢEI ACESTEIA

(extrase)

APADOR-CH a semnat un protest al mai multor organizaţii neguvernamentale ca primă reacţie a societăţii civile împotriva acestei iniţiative legislative care şi-a propus “să pună pumnul în gura presei”. Împărtăşind integral indignarea semnatarelor protestului faţă de această iniţiativă legislativă, APADOR-CH a formulat următoarele observaţii:

……….

2. Conţinutul proiectului încalcă principiile europene trasate pentru rezolvarea situaţiilor concrete în care exercitarea celor două drepturi în discuţie – libertatea de exprimare (în principal libertatea presei) şi dreptul la viaţă privată- se află pe poziţii opuse ori într-o stare conflictuală.

3. Unul dintre principiile europene grav încălcate de proiect este lipsa oricărei protecţii a libertăţii de exprimare, inclusiv a componentei sale esenţiale, libertatea presei. Prin conţinutul său, proiectul face o ierarhizare ilegală şi interzisă a celor două drepturi în discuţie.

În acest context, articolul 1 alin. 2 al proiectului, în care se afirmă că cele două drepturi au “valoare egală” este pur declarativ, această “egalitate” fiind anulată de restul prevederilor din proiect. Din conţinutul articolelor 3 şi 8, care prevăd excepţiile, respectiv situaţiile şi împrejurările în care “exerciţiul drepturilor care fac obiectul prezentei legi” (dreptul la viaţă privată, la nume, imagine, domiciliu şi corespondenţă) poate fi restrâns, rezultă extrem de clar că între excepţiile posibile nu se află interesul publicului de a fi informat şi nici dreptul corelativ al presei de a informa. În realitate, proiectul restrânge într-o măsură inacceptabilă libertatea presei şi dreptul la informaţii al publicului sub aparenţa unui proiect care apără un alt drept, şi anume dreptul la viaţă privată.

4. Un alt principiu grav încălcat de proiect este lipsa oricărei distincţii între persoanele obişnuite şi persoanele publice (inclusiv politicienii), respectiv între nivelele diferite de protecţie acordate vieţii private a persoanelor din cele două categorii. Proiectul propune protejarea în mare şi egală măsură a vieţii private (imagine, nume, etc) a oricărei persoane. Mai mult, fiind de notorietate că presa nu este în principal interesată de persoanele obişnuite, este evident că scopul ilegal şi nelegitim al proiectului este de a proteja persoanele publice, în special pe politicieni, de ochiul presei şi de controlul alegătorilor.

Deciziile persoanelor alese sau numite în funcţii publice, funcţii esenţiale pentru cetăţeni, pot fi -şi chiar sunt- influenţate de o multitudine de factori de natură personală care ar rămâne -conform proiectului- necunoscuţi opiniei publice, sub pretextul protecţiei vieţii private. Or, oamenii “de rând” au dreptul de a fi informaţi cu privire la cei care le influenţează direct existenţa, inclusiv cu aspecte de natură privată dacă au legătură cu (ne)îndeplinirea atribuţiilor oficiale.

5. Iniţiativa legislativă în discuţie este vădit concepută pentru a goli de conţinut libertatea de exprimare -în primul rând a presei-, cu ţinta clară a suprimării jurnalismului de investigaţie şi pentru a obstrucţiona dreptul publicului de a primi informaţii..

……….

7. Interdicţia publicării de către instituţiile de presă, dată în competenţa instanţei de judecată, a “documentelor, informaţiilor, imaginilor şi a înregistrărilor” introdusă în articolul 25 alin. 3 din proiect constituie o cenzură prealabilă extrem de periculoasă şi contrară principiilor europene.

8. Proiectul constituie şi o barieră în mult invocata luptă împotriva corupţiei. Această luptă nu poate avea succes fără contribuţia esenţială a presei, în principal a celei de investigaţie. Faptele de corupţie nu se petrec în locuri publice ci departe de ochii lumii. A împiedica presa să investigheze persoanele suspecte sub pretextul protejării vieţii private înseamnă a încuraja corupţia. Ziariştii trebuie, dimpotrivă, încurajaţi să facă propriile investigaţii şi să publice rezultatele, venind astfel în ajutorul autorităţilor. Or, interdicţiile din proiect (fotografierea, filmarea, observarea, inclusiv a unor obiecte sau spaţii private, publicarea de informaţii, imagini sau documente cu caracter privat “într-un mod care denaturează realitatea”, etc.) fac imposibile aceste investigaţii.

……….

11.De asemenea, definirea “interesului public”, riscantă şi niciodată completă, este în acest proiect extrem de limitată şi sumară, deci extrem de periculoasă (articolul 4 lit. q). De pildă, definiţia oferită de proiect nu include descoperirea sau demascarea unei infracţiuni sau a altei fapte contrare legii, care face parte în mod obligatoriu din interesul public. În plus, restrângerea noţiunii de “interes public” prin adjectivele “legitim şi pertinent” în articolul 8 lit. b este complet greşită. “Interesul public” este întotdeauna legitim iar “pertinenţa” este întodeauna subiectivă.

12.Complet greşită este şi cerinţa consimţământului pentru retransmiterea unor informaţii, imagini, înregistrări, etc atunci când persoana în cauza fie a divulgat ea însăşi fie şi-a dat consimţământul pentru transmiterea iniţială (articolul 8 alin. 2). Informaţia, odată intrată în spaţiul public, nu mai suportă nici o condiţionare pentru diseminarea, publicarea ori transmiterea ei în continuare.

Pentru aceste motive dar şi multe altele nemenţionate, APADOR-CH a solicitat RESPINGEREA iniţiativei legislative privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei.

4. Proiectul de lege de modificare a Legii Jandarmeriei Române

În anul 2003 s-a încercat prin intermediul unei iniţiative a Inspectoratului general al Jandarmeriei modificarea legii de organizare şi funcţionare a acesteia. APADOR-CH a făcut comentarii critice la adresa acestei iniţiative (vezi Raport 2003). Iniţiativa nu a fost transpusă într-o propunere legislativă. Guvernul a revenit în cursul anului 2004 cu un proiect de lege în acelaşi domeniu care păstra prevederi ce puteau duce la încălcări ale drepturilor omului.

Observaţiile APADOR-CH cu privire la proiectul de lege de modificare a Legii Jandarmeriei Române (nr.116/1998)[6]

1. Prin natura instituţiei şi atribuţiilor sale, Jandarmeria Română este participant direct la acţiuni concrete, desfăşurate la timpul prezent. Prin urmare jandarmii sunt confruntaţi cu fapte contravenţionale sau penale flagrante. Art.19 lit.q le dă dreptul să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni contravenţionale iar lit.r, să efectueze “acte necesare începerii urmării penale pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice potrivit prevederilor art.214 din Codul de procedură penală” (subl.n.). Art.214 alin.4 din C.p.p. precizează că “în cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe (de constatare) au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă” (subl.n.).

Or, art.35 din proiectul de lege dă dreptul jandarmilor să conducă “la cea mai apropiată unitate de poliţie sau de jandarmi” persoanele “care săvârşesc fapte contrare legii” în loc să le înainteze de îndată procurorului. Prin aceasta, art.35 intră în contradicţie cu Codul de procedură penală şi încurajează încălcări ale drepturilor omului (dreptul la libertatea persoanei, dreptul la apărare etc.). Practicată de Poliţia Română, metoda „conducerii” este consecvent condamnată de APADOR-CH. “Conducerea” unei persoane într-un loc pe care nu îl poate părăsi când doreşte înseamnă privare de libertate. Iar Protocolul opţional la Convenţia ONU împotriva torturii conţine o definiţie similară a privării de libertate.

În concluzie: dacă în prezent Legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei contravine documentelor şi practicii internaţionale în domeniul apărării drepturilor omului prin autorizarea acestei forme inadmisibile de privare de libertate, este inacceptabil ca încă o autoritate publică – Jandarmeria Română – să îşi aroge acelaşi “drept”.

APADOR-CH cere eliminarea art.35 din proiectul de lege în discuţie.

2. Asociaţia consideră neavenită şi prevederea din art.20 alin.1 din proiectul de lege, potrivit căreia persoanele fizice sau juridice ar avea obligaţia de a furniza jandarmilor, la cererea lor, “informaţiile, datele şi documentele necesare îndeplinirii atribuţiilor..”. Jandarmeria nu este – şi nici nu poate fi – organ de cercetare penală sau de informaţii. Prin urmare, adunarea de informaţii, date şi documente este nejustificată. În plus, persoanele fizice sau juridice nu pot fi obligate să contribuie la activitatea unei autorităţi publice.

APADOR-CH solicită eliminarea acestei prevederi.

3. APADOR-CH cere ca, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, jandarmii să poarte obligatoriu şi la vedere insigne cu numele şi gradele lor sau cel puţin matricola. Articolul 27 alin.5 din proiect trebuie modificat în acest sens. Pe de o parte, jandarmii vor fi conştienţi că răspund individual pentru acţiunile lor, iar pe de alta, persoanele care se consideră victime ale unor abuzuri ale jandarmilor vor putea identifica presupuşii autori, facilitând astfel cercetările organelor competente.

4. Din formularea art.49 din proiectul de lege în discuţie rezultă că Jandarmeria poate închiria bunuri disponibilizate care includ, conform art.46 alin.1 armament, tehnică, muniţie, echipament şi aparatură specifică. APADOR-CH cere eliminarea acestei prevederi considerând inacceptabil ca o instituţie cu atribuţii majore în asigurarea liniştii şi ordinii publice, care trebuie să descurajeze sau sancţioneze violenţa, să furnizeze armament sau muniţie unor persoane fizice sau juridice din afara instituţiei. În afară de aceasta, Jandarmeria trebuie să rămână o instituţie exclusiv bugetară, fără posibilitatea de a obţine şi alte venituri greu – sau imposibil – de controlat.

APADOR-CH solicită eliminarea art.49 din proiect.

5. Proiectul de lege pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii naţionale de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal

În luna octombrie 2004 Guvernul a introdus în Parlament un proiect de lege prin care se dorea infiinţarea unei Autorităţii naţionale de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal. Motivaţia proiectului a fost aceea de a se scoate această atribuţie din sarcina instituţiei Avocatului Poporului şi de a crea o nouă autoritate independentă care să gestioneze domeniul. Argumente în favoarea proiectului au fost şi documente ale CE. APADOR-CH a comentat proiectul de lege şi şi-a exprimat poziţia critică faţă de unele prevederi.

COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL DE LEGE PENTRU ÎNFIINŢAREA, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE SUPRAVEGHERE A PRELUCRĂRII DATELOR CU CARACTER PERSONAL [7]

(extrase)

Articolul 3 alin. 5 şi 6

APADOR-CH solicită modificarea textului art. 3 alin. 5 în sensul că deciziile şi instrucţiunile preşedintelui autorităţii să fie obligatorii doar în cadrul acelei instituţii publice, nu şi pentru alte “instituţii şi unităţi ”.

Autoritatea care urmează a se înfiinţa este una de supraveghere. Deci, ea trebuie să supravegheze respectarea legii şi nu să creeze noi reglementări cu aplicabilitate generală. Ea poate propune modificări ale legii, pe baza constatărilor din activitate, dar nu se poate substitui legiuitorului, ajungând să creeze, să modifice sau să detalieze legea prin emiterea de decizii şi instrucţiuni “cu caracter normativ”.

Prin excluderea posibilităţii autorităţii de supraveghere de a emite acte cu caracter normativ, art. 3 alin. 6 rămâne fără obiect şi urmează să fie eliminat din textul proiectului.

Articolul 4 alin. 2

APADOR-CH solicită eliminarea alin. 2 al art. 4, întrucât textul este redactat prea general şi lasă la discreţia preşedintelui acelei instituţii transformarea din public în confidenţial a caracterului activităţii autorităţii.

Excepţiile de la liberul acces la informaţiile de interes public sunt deja prevăzute în Legea nr. 544/2001 şi nu mai este necesar să fie adăugate noi excepţii.

……….

Articolul 11 lit. b

APADOR-CH solicită modificarea acestei litere a articolului 11 sau introducerea unei noi litere, b/1, care să prevadă în cadrul atribuţiilor preşedintelui autorităţii:

“b/1) asigură informarea din oficiu, în scris, cel puţin o dată în cursul unui an calendaristic, a fiecărei persoane vizate de operaţiunile de prelucrare a datelor cu caracter personal despre identitatea operatorilor şi numărul de prelucrări efectuate cu privire la acea persoană de fiecare dintre operatori”.

Fiind autoritate de supraveghere, este normal ca persoana să se adreseze acesteia atunci când vrea să afle dacă datele sale au fost sau nu prelucrate şi de cine. Modalitatea impusă persoanei de a întreba pe toţi operatorii posibili (despre care nici nu are cunoştinţă) dacă îi sunt prelucrate datele personale nu reprezintă decât o cale de a împiedica persoana să afle aceste informaţii la care este pe deplin îndreptăţită.

……….

Articolul 19 alin. 3

Acest text prevede modificarea art. 21 din Legea nr. 677/2001.

APADOR-CH solicită ca modificarea art. 21 din Legea nr. 677/2001 să includă şi introducerea expresă printre atribuţiile autorităţii a celor două atribuţii menţionate la comentariile de mai sus la articolul 11 lit. b din proiectul de lege.

Astfel, este necesar ca art. 21 din Legea nr. 677/2001 să prevadă expres că autoritatea de supraveghere are ca atribuţii şi:

– informarea din oficiu, în scris, cel puţin o dată în cursul unui an calendaristic, a fiecărei persoane vizate de operaţiunile de prelucrare a datelor cu caracter personal despre identitatea operatorilor şi numărul de prelucrări efectuate cu privire la acea persoană de fiecare dintre operatori.

– primirea, rezolvarea şi comunicarea soluţiei cererii prin care o persoană solicită să i se comunice dacă datele sale sunt prelucrate de operatori, care sunt aceştia, numărul prelucrărilor şi perioada pentru fiecare dintre aceştia.

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

În anul 2004 APADOR-CH a continuat monitorizarea aplicării Legii nr.544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În aceaşi timp, asociaţia a luat parte la programul internaţional de monitorizare a aplicării legislaţiei accesului la informaţii iniţiat şi coordonat de Open Society Justice Initiative. Pe lângă monitorizarea aplicării legii, APADOR-CH s-a implicat şi în promovarea acestui instrument în rândul publicului larg, prin editarea, publicarea şi distribuirea unor materiale informative, precum şi prin oferirea de asistenţă specializată celor care au dorit să adreseze cereri de informaţii sau să uzeze de căile de atac prevăzute de lege în situaţia unui refuz de comunicare a informaţiilor.

Monitorizarea prin cereri de informaţii şi acţiuni în justiţie

În anul 2004, APADOR-CH a adresat cereri de informaţii de interes public Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate în baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală pentru anul 2003), Ministerului Afacerilor Externe (stadiul adoptării de către România a unor acte internaţionale şi informaţii despre secţiile de votare organizate în străinătate pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2004), Ministerului Administraţiei şi Internelor (informaţii privind procedura returnării din străinătate a unor cetăţeni români precum şi lista nominală a celor 71 de ziarişti care au depus plângeri la poliţie în perioada 1999-2004 pentru agresiuni asupra lor, locul lor de muncă, natura faptelor reclamate, soluţiile adoptate şi durata cercetărilor), Direcţiei Generale a Penitenciarelor (informaţii legate de persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate pe baza unor condamnări pentru insultă şi calomnie). Instituţiile/autorităţile publice vizate de solicitările de informaţii au răspuns în mare măsură în termenele legale.

În acelaşi timp, APADOR-CH a continuat acţiunile în justiţie în nume propriu iniţiate în anii anteriori pe baza Legii nr.544/2001, precum şi procedurile de executare împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au fost obligate irevocabil de instanţele de judecată să comunice informaţii de interes public, dar nu au respectat această obligaţie.

În anul 2003, APADOR-CH a obţinut hotărâri definitive şi irevocabile împotriva Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a fost obligat să comunice informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate pe baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală, pe perioada 1991-2002 şi respectiv 1996-2002, şi împotriva Ministerului Finanţelor Publice, care a fost obligat să comunice informaţii statistice legate de scutirile acordate la plata taxei judiciare de timbru.

Procedurile de executare începute în 2003 au continuat şi în 2004, nefiind finalizate prin hotărâri irevocabile nici la finalul acestui an. În cazul Ministerul Finanţelor Publice şi a ministrului finanţelor publice, în martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre prin care a obligat ministerul şi ministrul finanţelor publice la plata în solidar de daune compensatorii de 3.000.000 lei asociaţiei şi l-a amendat pe ministrul finanţelor publice cu amenda civilă de 500 lei/zi de întârziere prevăzută de Legea contenciosului administrativ pentru perioada în care hotărârea judecătorească nu a fost executată. Atât ministerul, cât şi ministrul au declarat recurs împotriva hotărârii curţii de apel, acesta urmând a fi judecat în cursul anului 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul procedurilor de executare iniţiate împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Tănase Joiţa, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat în primă instanţă la 28 octombrie 2004, obligându-i pe pârâţi la plata în solidar a daunelor de întârziere de 300.000 lei/zi de întârziere pentru perioada 20 mai 2003 – 29 august 2003 (data la care Tănase Joiţa şi-a dat demisia din funcţia de procuror general). Pentru aceeaşi perioadă procurorul general Tănase Joiţa a fost obligat la plata amenzii civile de 500 lei/zi de întârziere. În plus, Ministerul Public a fost obligat la plata daunelor de întârziere de 300.000 lei/zi de întârziere pentru perioada 30 august 2003 – 10 decembrie 2003 (data la care Ministerul Public a comunicat parţial informaţiile de interes public solicitate de asociaţie). Deoarece APADOR-CH consideră că prin răspunsul din 10 decembrie 2003, Ministerul Public nu şi-a executat în întregime obligaţia ce îi revenea, necomunicând şi informaţii complete privind autorizaţiile de supraveghere emise pe baza Legii siguranţei naţionale, asociaţia a cerut Curţii de Apel Bucureşti obligarea Ministerului Public la plata de daune până la momentul executării integrale a obligaţiei de comunicare de informaţii de interes public. Curtea de Apel a acordat daune numai până la data de 10 decembrie 2004, considerând că obligaţia a fost executată în întregime, motiv pentru care APADOR-CH a atacat decizia mai sus menţionată cu recus. Procedurile sunt în curs.

În cazul procedurilor de executare iniţiate împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Ilie Botoş, în decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a pronunţat o sentinţă prin care l-a obligat pe procurorul general la plata amenzii civile către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daune de întârziere. APADOR-CH a atacat această hotărâre cu recurs, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare de către Curtea de Apel Bucureşti la Tribunalul Bucureşti. Procedurile sunt în curs.

În anul 2003, APADOR-CH a intervenit, împreună cu alte patru organizaţii neguvernamentale, în situaţia inacceptabilă creată la Şelimbăr, unde Consiliul local a mărit preţul fotocopiilor solicitate pe baza Legii nr.544/2001 la 100.000 lei pentru fiecare pagină. Organizaţiile implicate au depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu o plângere penală împotriva primarului şi consiliului local pentru abuz în serviciu. Soluţia parchetului a fost de neîncepere a urmăririi penale şi a fost atacată la prim-procurorul parchetului. În urma plângerii împotriva rezoluţiei, parchetul a aplicat primarului şi consilierilor implicaţi în adoptarea hotărârii de mărire a preţului fotocopierii o sancţiune administrativă constând în amedarea fiecăruia cu câte 10.000.000 lei. Ulterior, Consiliul Local Şelimbăr a revenit asupra deciziei de mărire a tarifului pentru fotocopiere, care a fost stabilit, în cele din urmă, la 1.500 lei/pagină.

Tot în legătură cu tariful prea ridicat pentru fotocopierea actelor cerute în baza Legii nr.544/2001 practicat de data aceasta de Ministerul Public (8.000 lei/pagină), APADOR-CH a adresat o cerere acestei instituţii prin care se solicita micşorarea tarifului la nivelul celui practicat pe piaţă. Solicitarea a fost respinsă de Ministerul Public, astfel încât APADOR-CH a formulat o reclamaţie administrativă împotriva refuzului de a micşora tariful pentru fotocopiere. Reclamaţia administrativă a fost soluţionată favorabil, Ministerul Public comunicând asociaţiei că tariful pentru fotocopierea documentelor solicitate în baza Legii nr.544/2001 a fost stabilit la 2.000 lei/pagină.

O altă acţiune în justiţie pe baza Legii nr.544/2001, iniţiată în 2003 şi continuată de APADOR-CH a fost cea în care Guvernului României i-au fost solicitate actele ce au stat la baza numirii lui Tănase Joiţa în funcţia de Consul general al României la Strasbourg, inclusiv actele medicale. Plângerea asociaţiei a fost respinsă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că Guvernul României a comunicat toate actele pe care acesta le deţinea (asociaţiei i-a fost comunicată numai nota de fundamentare a numirii, întocmită de Ministerul Afacerilor Externe). APADOR-CH a atacat această hotărâre la Curtea de Apel Bucureşti, care a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal. În urma rejudecării fondului, acţiunea asociaţiei a fost din nou respinsă. Urmează ca asociaţia să formuleze un nou recurs, în momentul în care îi va fi comunicată motivarea instanţei.

În 2003-2004, APADOR-CH a susţinut cererile de informaţii de interes public iniţiate de unii dintre avocaţii care au participat la seminariile privind Legea nr.544/2001 organizate de asociaţie (cereri formulate în numele clienţilor lor sau în nume propriu) şi acţiunile promovate în instanţă de către aceştia împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au refuzat să comunice informaţiile solicitate. Asociaţia a acordat sfaturi şi material documentar celor care au solicitat acest lucru şi chiar a susţinut şi financiar cinci asemenea cazuri. Este vorba de acţiunile iniţiate de: ziarul Ziua de Vest împotriva Parchetului de pe lângă Tribunalul Timişoara (informaţiile solicitate au privit dosarele în care era implicat un executor judecătoresc din Timişoara; Tribunalul Timişoara a obligat pârâtul să comunice numărul dosarelor penale deschise pe seama acestuia în care urmărirea penală a fost finalizată şi soluţiile adoptate); Societatea Timişoara împotriva Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate – Timiş (informaţiile solicitate au privit date statistice privind bugetul instituţiei, cheltuielile acesteia, precum şi datornicii mai importanţi la fondul de asigurări de sănătate; instituţia a comunicat toate informaţiile în urma iniţierii acţiunii în instanţă); Partidul Naţional Liberal – Filiala Vrancea împotriva Curţii de Conturi – Filiala Vrancea (informaţiile au privit controalele efectuate de instituţie; acţiunea iniţiată împotriva refuzului de a comunica aceste informaţii a fost admisă în primă înstanţă, instituţia fiind obligată să comunice informaţiile, dar a fost respinsă de instanţa de recurs); Bogdan Aanei împotriva Consiliului Concurenţei (informaţiile se refereau la date statistice privind acordarea de ajutoare de stat; acţiunea iniţiată împotriva refuzului de a comunica aceste informaţii a fost respinsă de instanţe irevocabil), Dragoş Ivanovici împotriva Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (informaţiile solicitate au privit diferite date legate de titularizarea în învăţământ şi examenul de bacalaureat; după ce a fost iniţiată acţiunea în instanţă, ministerul a răspuns la parte din întrebările adresate, iar instanţa de judecată a considerat că acţiunea a rămas fără obiect, respingând-o).

Monitorizarea Open Society Justice Initiative

În anul 2003 Open Society Justice Initiative a desfăşurat un program pilot de monitorizare a aplicării legislaţiei accesului la informaţii de interes public în patru ţări din Europa, care a avut două obiective: realizarea unui studiu comparativ la nivel internaţional şi dezvoltarea unei metodologii şi a unui software pentru cei interesaţi să monitorizeze modul de aplicare şi implementare a legislaţiei în materie. În anul 2004 OSJI a decis extinderea programului în 15 ţări din Europa, America de Sud şi Africa, România fiind inclusă pentru prima dată într-o monitorizare internaţională a aplicării accesului la informaţii de asemenea anvergură. APADOR-CH a realizat monitorizarea pentru România, în cadrul căreia 140 de cereri de informaţii de interes public au fost adresate Ministerului Apărării, Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerului Justiţiei, Ministerului Finanţelor Publice, Guvernului României, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalului Bucureşti, Primăriei Sectorului 1, Primăriei Sectorului 4, Primăriei Târgovişte, Primăriei Buftea, Prefecturii Bucureşti, Prefecturii Giurgiu, Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, Direcţiei Silvice Ialomiţa, TVR şi RADET. Pe lângă cererile de informaţii, APADOR-CH a adresat acestor instituţii şi câte un chestionar privind modul de organizare şi măsurile luate pentru aplicarea efectivă a Legii nr.544 şi a avut interviuri cu funcţionari ai instituţiilor respective în legătură cu disfuncţionalităţile constatate în timpul monitorizării. Rezultatele finale ale monitorizării în toate cele 15 ţări vor fi făcute publice de către OSJI în cursul anului 2005.

Promovarea Legii accesului la informaţiile de interes public

În anul 2003, APADOR-CH a redactat un Ghid practic de aplicare a Legii nr.544/2001 destinat publicului larg. În 2004 acest ghid a fost tipărit şi distribuit prin intermediul cotidianului Ziua şi al unor organizaţii neguvernamentale. De asemenea, ghidul a fost publicat pe pagina de internet a organizaţiei.

APADOR-CH a publicat şi o culegere selectivă de cazuri – “Accesul la informaţiile de interes public în România”. Aceasta cuprinde corespondenţa cu instituţiile/autorităţile publice, precum şi documentele din dosarele de instanţă rezultate din atacarea refuzului de a comunica informaţiile de interes public (acţiuni, întâmpinări, motive de recurs, hotărâri judecătoreşti etc.) în şapte cazuri întemeiate pe Legea nr.544/2001. La acestea se adaugă documentele relevante din acţiunea de declasificare iniţiată de APADOR-CH în anul 2004 împotriva Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, din procedura de executare împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Ilie Botoş şi din acţiunea împotriva Guvernului României pentru retragerea/anularea H.G. nr.952/2003 privind Sistemul Informatic Integrat. Culegerea urmează a fi distribuită instanţelor de judecată, barourilor şi facultăţilor de drept în cursul anului 2005.

III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN EXECUTAREA UNOR PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

În anul 2004, APADOR-CH a continuat să monitorizeze condiţiile de detenţie din unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, o atenţie deosebită fiind acordată minorilor aflaţi în executarea unor pedepse privative de libertate. Pe lângă unităţile penitenciare, au fost vizitate şi serviciile de reintegrare socială şi supraveghere corespondente, cu scopul de a evalua utilitatea şi eficienţa sistemului la momentul actual. În acelaşi timp, APADOR-CH a monitorizat iniţiativele legislative menite a moderniza sistemul penitenciar, notabile fiind Proiectul de lege privind executarea pedepselor şi Proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici din Sistemul Administraţiei Penitenciare.

Reglementări privind executarea pedepselor privative de libertate

În anul 2004, o primă iniţiativă legislativă de modernizare a sistemului penitenciar a constituit-o proiectul legii privind statutul lucrătorilor din acest sistem, care a propus o schimbare importantă şi necesară: demilitarizarea cadrelor din penitenciare. APADOR-CH a salutat această iniţiativă a Ministerului Justiţiei, căruia i-a transmis propriile observaţii şi propuneri cu privire la proiectul de lege la 27 februarie 2004, propuneri care sunt redate în extras în continuare:

Observaţii la proiectul Legii privind Statutul funcţionarilor publici din Sistemul Administraţiei Penitenciare

(extrase)

“1. Art 2 (1) – includerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) şi a unităţilor

subordonate “în structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale statului” este contrară naturii şi rolului acestei instituţii. Faptul acesta este cu atât mai evident cu cât prin chiar proiectul de faţă se are în vedere demilitarizarea personalului sistemului penitenciar, un proces mult întârziat de adaptare la standardele europene. Prin rolul specific al ANP şi prin noul statut al personalului propus prin proiectul de Lege (“funcţionari publici civili”, şi nu “cadre militare”), ANP nu poate fi inclus în “structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă ale statului” (“sistemul naţional de apărare”, în înţelesul dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii nr 39/1990 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării);

……….

3. La art. 49 alin (1) lit c), date fiind unele mentalităţi şi practici existente încă, uneori, la nivelul sistemului penitenciar, se impune interzicerea explicită a discriminării pe criterii etnice, de naţionalitate şi orientare sexuală.

4. Din formularea art. 49 alin (1) lit h), cu privire la păstrarea secretului de stat şi de serviciu “precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu” rezultă că noţiunea de confidenţialitate, deja inclusă în extrem de restrictiva Lege a informaţiilor clasificate (Legea 182/2002), este extinsă la toate faptele, informaţiile, documentele menţionate (vezi şi art.63 lit.h care se referă la “confidenţialitatea activităţii desfăşurate” – subl.n.). În acest fel, solicitarea oricărei informaţii cu privire la sistemul penitenciar, chiar dacă nu contravine Legii 182, poate fi respinsă sub pretextul confidenţialităţii, ceea ce intră în contradicţie cu Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public. Prin urmare, în locul unei transparenţe cât mai mari cu privire la sistemul penitenciar se instaurează o “secretizare” totală.

APADOR-CH cere ca obligaţia de la lit.h) să se refere numai la păstrarea secretului de stat şi de serviciu, în condiţiile legii. Trebuie, de asemeneea, eliminată lit.h) din art.63 privind “încălcarea normelor privind confidenţialitatea activităţii desfăşurate”.

……….

7. Art.76 se referă la alte cadre militare în activitate din Ministerul Justiţiei, care au atribuţii de coordonare şi control al activităţii din sistemul administraţiei penitenciare. După ştiinţa APADOR-CH, numai SIPA este format din “alte cadre militare”.

APADOR-CH cere desfiinţarea acestui serviciu anacronic şi periculos ce nu are echivalent în ţările cu sistem democratic consolidat.

……….”

Proiectul de lege a devenit Legea nr.293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care a intrat în vigoare la sfârşitul lunii septembrie 2004. Observaţiile critice formulate de APADOR-CH nu au fost preluate în textul final al legii decât într-o foarte mică măsură.

*

La începutul lunii mai 2004, Ministerul Justiţiei a făcut public Proiectul Legii privind executarea pedepselor, supunându-l dezbaterii publice în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională. Proiectul a apărut în contextul în care înlocuirea desuetei Legi nr.23/1969 cu un act juridic modern, bazat pe standardele internaţionale – în primul rând cele europene -, a fost insistent cerută de-a lungul ultimilor 15 ani de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din ţară şi din străinătate. În plus, o nouă lege a executării pedepselor se impunea şi datorită adoptării unui nou cod penal în anul 2004, multe dintre prevederile acestuia privind regimul executării pedepselor fiind inaplicabile în lipsa unei noi reglementări cadru.

APADOR-CH a apreciat că proiectul propus de Ministerul Justiţiei rezolvă multe din neconcordanţele dintre Legea nr.23/1969 şi Constituţia României, dar şi dintre prima şi reglementările internaţionale în materie (în principal Regulile standard minime pentru tratamentul deţinuţilor, document ONU adoptat de primul congres ONU cu privire la prevenirea infracţiunilor şi tratamentul aplicat infractorilor din 30 august 1955, aprobate de ECOSOC prin rezoluţiile 663 C (XXIV)/1957 şi 2076 (LXII)/1977, Regulile europene cu privire la penitenciare sub forma Recomandării R (87) 3 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei precum şi rapoartele Comitetului european pentru prevenirea torturii şi hotărârile în materie ale Curţii Europene a Drepturilor Omului).

APADOR-CH a considerat însă că proiectul Legii privind executarea pedepselor este lacunar sub mai multe aspecte: de principiu, prin modul de reglementare a unor prevederi şi prin formularea unor articole. În continuare sunt redate comentariile APADOR-CH privind aceste aspecte:

Comentariile APADOR-CH cu privire la Proiectul Legii privind executarea pedepselor

(extrase)

“1. Aspecte de principiu

1.1. Menţinerea centrelor de arestare preventivă (în cursul urmăririi penale) în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv a Poliţiei

APADOR-CH a cerut în mod repetat ca persoanele să fie în custodia Poliţiei exclusiv pe durata reţinerii de 24 de ore. Este contrar practicilor din ţările europene democratice, dar şi din SUA şi Canada, ca o persoană reţinută/arestată de poliţie să rămână în custodia sa după emiterea mandatului de arestare de către o instanţă de judecată. Indubitabil, în sistemul românesc, o persoană reţinută şi apoi arestată prin mandat emis de un judecător, odată lăsată la discreţia poliţiştilor care o bănuiesc de comiterea unei infracţiuni, devine vulnerabilă. Există riscul – dovedit prin investigaţiile efectuate de APADOR-CH dar şi prin declaraţiile a peste 50% din deţinuţii aflaţi în penitenciare care au trecut prin faza arestului poliţiei – exercitării unor presiuni fizice şi/sau psihice asupra persoanelor private de libertate în scopul determinării acestora de a recunoaşte că au săvârşit faptele de care sunt acuzate. Mai mult, tot din datele adunate de APADOR-CH, rezultă şi semnalarea unor presiuni exercitate asupra persoanei pentru a o face să ia asupra sa şi alte fapte, clasificate drept „AN”-uri (autor necunoscut/neidentificat). În plus, Poliţia română este printre cele mai conservatoare instituţii represive ale statului. Prin urmare, APADOR-CH nu poate accepta angajamentele MAI de a “respecta” drepturile omului atunci când subiecţii sunt persoanele suspectate de poliţişti de a fi comis o infracţiune.

APADOR-CH cere modificarea radicală a Titlului V (Executarea măsurilor preventive privative de libertate) în sensul transferării tuturor persoanelor reţinute de Poliţie în sistemul penitenciar imediat după ce judecătorul a dispus emiterea mandatului de arestare.

MAI urmează să se ocupe numai de persoanele reţinute. Cele împotriva cărora judecătorul emite mandat de arestare intră imediat în custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din subordinea Ministerului Justiţiei. In consecinţă, Titlul V (art.93-96) va separa clar centrele de reţinere (aflate în custodia MAI) de centrele de arestare preventivă (în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor).

………….

2. Modul de reglementare a unor prevederi

2.1. Rolul şi atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor

a) APADOR-CH atrage atenţia asupra art.6 alin 1 conform căruia “în cadrul fiecărei judecătorii, unul sau mai mulţi judecători sunt desemnaţi anual….ca judecător delegat pentru executarea pedepselor”. Din această formulare rezultă că (a1) orice judecător, indiferent de specializare, poate fi desemnat ca judecător delegat. În opinia APADOR-CH, judecătorul delegat ar trebui ales dintre judecătorii de drept penal. Un judecător de alte cauze, de pildă civile, ar avea nevoie de o perioadă de timp pentru a-şi reactualiza cunoştinţele de drept penal şi a se familiariza cu reglementărileşi cutumele sistemului penitenciar. (a2) judecătorul delegat este desemnat pentru o perioadă de doar un an, prea puţin pentru a face eficient controlul asupra modului de executare a pedepselor privative de libertate. În opinia asociaţiei, delegaţia ar trebui să fie valabilă pentru o perioadă de cel puţin doi ani.

De asemenea, APADOR-CH consideră că este necesară precizarea că, pe întreaga durată a delegării, judecătorul respectiv se va ocupa exclusiv de problemele centrelor de reţinere şi arestare preventivă şi ale penitenciarelor.

b) În privinţa art.56 din proiect (dreptul la corespondenţă), APADOR-CH constată că, după precizarea de la alin.3 potrivit căreia corespondenţa “nu poate fi deschisă sau reţinută decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege” (deci pe baza unei autorizaţii de supraveghere emise de un judecător), alin.5 şi 6 atribuie – contrar legii penale – conducătorului penitenciarului puterea de a decide supravegherea corespondenţei deţinuţilor.

APADOR-CH cere ca deschiderea şi reţinerea corespondenţei deţinuţilor să se efectueze numai pe baza autorizaţiei de supraveghere emise de judecătorul delegat sau de un alt judecător. Conducătorul penitenciarului face propunerea şi prezintă judecătorului toate informaţiile şi documentele justificative. Decizia aparţine exclusiv acestuia din urmă. Dacă judecătorul decide supravegherea corespondenţei unui deţinut, acesta va fi informat de îndată, în scris. Copii de pe autorizaţie şi de pe comunicarea către deţinut vor fi anexate la dosarul de penitenciar al acestuia.

2.2. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate (Titlul IV capitolul II)

a) Problema costumului penitenciar.

APADOR-CH consideră că nici un deţinut, indiferent de categorie, nu trebuie obligat să poarte costum penitenciar. (În prezent, cu excepţia costumelor de instanţă, ţinuta zilnică a deţinuţilor constă din uniforme militare mai mult sau mai puţin recondiţionate, cu totul improprii pentru asigurarea igienei personale). Or proiectul de lege prevede purtarea obligatorie a costumelor penitenciare “distincte” pentru fiecare categorie de deţinuţi (art.34 – maximă siguranţă, art.35 – regim închis, art.36 – regim semideschis) cu excepţia celor din regim deschis (art.37), contrazicând astfel principiul din Regulile penitenciare ONU şi europene conform căruia condiţiile de detenţie trebuie să fie cât mai apropiate cu putinţă de modul de viaţă al oamenilor liberi. …

APADOR-CH cere renunţarea la obligaţia de a purta costume penitenciare. Acestea pot fi date numai deţinuţilor care nu dispun de îmbrăcăminte decentă sau celor care le cer din proprie iniţiativă. În orice caz, chiar şi acestora li se vor asigura haine normale atunci când sunt scoşi în afara locului de detenţie, inclusiv la vizite.

b) În privinţa regimului deschis (art.37), asociaţia solicită lărgirea drepturilor deţinuţilor.

În Olanda, de pildă, deţinuţii pleacă acasă la sfârşitul săptămânii sau merg, nesupravegheaţi, la locul de muncă. Desigur, orice abatere, orice întârziere nejustificată atrage restrângerea acestor drepturi. APADOR-CH propune următoarele:

– deţinuţii din această categorie care ies la muncă în ferme, fabrici sau ateliere ale penitenciarului să nu fie supravegheaţi. Desigur, se va ţine o evidenţă strictă a orelor de plecare şi de sosire. Periodic, deţinuţii vor fi controlaţi în timpul programului de lucru de un reprezentant al penitenciarului;

– deţinuţii care muncesc la firme sau persoane particulare sunt conduşi la locurile de muncă şi încredinţaţi acestora. La terminarea programului de lucru sunt preluaţi de un supraveghetor şi aduşi înapoi la penitenciar;

– deţinuţii din această categorie, indiferent dacă muncesc sau nu, pot fi învoiţi să iasă din penitenciar, fără pază, o dată pe săptămână inclusiv pe durata vizitelor. Se va ţine evidenţa strictă a duratei învoirii, orelor de plecare şi sosire. Cu excepţia unor situaţii neprevăzute, deţinutul va face o cerere către administraţia penitenciarului cu 24 de ore înainte, cu precizarea scopului (întâlnire cu familia, cu alte persoane apropiate, consultaţie la un cabinet medical particular etc.);

– deţinuţii care ies la muncă sau sunt învoiţi vor avea dreptul să scoată din contul personal sume de bani care să acopere cheltuielile de transport şi cele necesare scopului declarat. La revenirea în penitenciar, cheltuielile vor fi justificate integral;

– deţinuţilor din această categorie le este interzis să facă servicii şi cumpărături pentru deţinuţii din alte categorii, sub sancţiunea schimbării regimului de detenţie.

APADOR-CH consideră că în absenţa unor astfel de facilităţi, regimul deschis nu se deosebeşte substanţial de celelalte şi nu contribuie la pregătirea efectivă pentru reintegrare a persoanelor condamnate la pedepse mici sau care se apropie de liberare.

2.3. Condiţiile de detenţie (Titlul IV capitolul III)

a) Cazarea persoanelor condamnate

Proiectul de lege nu face nici o referire la obligaţia locurilor de detenţie de a asigura un spaţiu rezonabil fiecărui deţinut. Regulile minime ONU şi Regulile europene se referă la “metri cubi de aer” (în practică, 6 mc) pe deţinut. Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT) recomandă calcularea în metri pătraţi (4,5 mp) pe deţinut. APADOR-CH cere includerea în lege (art.45 alin.2) a obligaţiei administraţiei de a asigura un spaţiu vital acceptabil pentru fiecare deţinut, de preferinţă conform standardelor CPT.

……….

c) Alimentaţia persoanelor condamnate

Art.47 alin.2 prevede că “normele minime obligatorii de hrană se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.” (subl.n.). APADOR-CH consideră că aceste norme trebuie stabilite de medicii din sistemul penitenciar şi din aresturile poliţiei, cu consultarea şi avizul obligatorii ale specialiştilor nutriţionişti din instituţiile acreditate. “Ordinul ministrului justiţiei” este o metodă pur birocratică, fără legătură cu nevoile reale ale persoanelor private de libertate. Asociaţia insistă să se dea cât mai multă libertate medicilor în stabilirea acestor norme.

……….

e) Imobilizarea persoanelor condamnate (art.49)

APADOR-CH solicită ca, la finalul articolului să se adauge următoarele : “Mijloacele de imobilizare vor fi aplicate numai atât timp cât este strict necesar şi vor fi înlăturate de îndată ce manifestările agresive ale persoanei imobilizate au încetat.” Regulile minime ONU şi Regulile europene conţin astfel de prevederi.

2.4. Recompense şi sancţiuni disciplinare (Titlul IV capitolul VII)

……….

b) Procedura disciplinară (art.84)

APADOR-CH cere ca alin.6 (“Sancţiunile disciplinare aplicate se înscriu într-un registru special, iar hotărârile comisiei de disciplină se clasează în dosarul individual al persoanei condamnate.”) să fie completat după cum urmează: “Toate declaraţiile şi documentele care au stat la baza stabilirii sancţiunii disciplinare adoptate de comisia de disciplină vor fi incluse în dosarul individual al persoanei condamnate, dosar ce o însoţeşte în transferurile în alte locuri de detenţie. Procedura va fi urmată indiferent de eventuala hotărâre a instanţei de judecată, în cazul contestării sancţiunii de către deţinutul vizat. Persoana condamnată are acces la dosarul său individual ori de câte ori doreşte şi poate solicita fotocopii de pe documente.”

Modificarea de mai sus urmează a fi operată şi la art.90 (dosarul individual al persoanei condamnate) lit.l. şi la art.95 (dosarul individual al persoanei arestate preventiv) lit.k. În cazul art.95 lit. k, ultima propoziţie din propunerea asociaţiei devine : “Persoana artestată preventiv are acces la dosarul ……”

3. Formularea unor articole

……….

– art.62 (examenul medical) alin.3. Se propune modificarea : “Medicul care efectuează examenul medical are ……… obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi toate declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea şi cu orice alte împrejurări ce ar fi putut afecta starea sa de sănătate. Declaraţiile persoanei condamnate sunt date pe propria răspundere.”

……….

– art.81 (abateri disciplinare) lit.b. Se cere eliminarea. “Tulburarea în orice mod a programelor socio-educative” este o exprimare prea generală şi prea vagă. Orice gest sau sunet poate “tulbura” programele. În plus, programele socio-educative presupun o participare activă a deţinuţilor. În redactarea actuală, lit.b va inhiba deţinuţii, anulând astfel presupusele efecte pozitive ale acestor programe asupra persoanelor private de libertate.

De asemenea, lit.g a aceluiaşi articol este formulată în termeni inacceptabili : “nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate…. dacă este de natură să aducă atingere ordinii şi siguranţei penitenciarului”. Partea finală este extrem de vagă şi poate fi uşor interpretată după bunul plac al administraţiei penitenciarului. Asociaţia cere modificarea ultimei părţi a lit.g după cum urmează : “….dacă pune în pericol real şi demonstrabil ordinea şi siguranţa penitenciarului.” Sarcina probării realităţii pericolului pentru ordinea şi siguranţa penitenciarului revine, evident, administraţiei.

……….”

Comentariile APADOR-CH au fost transmise Ministerului Justiţiei la data de 17 mai 2004, în interiorul termenului stabilit conform Legii nr.52/2003 a transparenţei decizionale şi indicat pe site-ul ministerului. Cu toate acestea, APADOR-CH a constatat cu supriză că, înainte de expirarea termenului indicat de minister, proiectul de lege fusese deja înaintat Guvernului spre aprobare, cu încălcarea Legii nr.52/2003. În consecinţă, asociaţia a adresat reclamaţii administrative atât Ministerului Justiţiei cât şi Guvernului, solicitând anularea actelor făcute cu încălcarea Legii transparenţei decizionale şi refacerea procedurii de elaborare a proiectului de lege cu respectarea Legii nr.52/2003. Ambele reclamaţii administrative au fost lipsite de succes, astfel încât APADOR-CH a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Guvernul României solicitând, pe lângă cele anterior solicitate în reclamaţia administrativă, şi obligarea pârăţilor la plata de daune morale şi materiale. Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea asociaţiei, după ce, anterior, a scos din cauză Guvernul României cu motivarea că acesta nu se supune Legii nr.52/2003. APADOR-CH a atacat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti cu recurs, ce urmează a fi judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Între timp, proiectul de lege a fost supus procedurii de aprobare şi adoptare, transformându-se în Legea nr.294/28.06.2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Aceasta va intra în vigoare o dată cu noul cod penal, la 29 iunie 2005.

*

În raportul din anul 2003, APADOR-CH sublinia iniţiativa negativă a Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, care, printr-un ordin comun, au înfiinţat o comisie mixtă de analiză a deceselor din sistemul penitenciar. Comisia urma să facă publice numai cauzele deceselor, în vreme ce partea referitoare la îngrijirile medicale acordate anterior decesului a fost clasificată “secret de serviciu”. Prin urmare nimeni, nici măcar familiile deţinuţilor decedaţi, nu ar mai fi avut acces la aceste informaţii. Scopul evident a fost acela de a se elimina orice posibilitate de contestare a calităţii asistenţei medicale anterioare decesului. Considerând inacceptabilă această prevedere, APADOR-CH a demarat procedura de declasificare prevăzută de Legea nr.182/2002 privind informaţiile clasificate. Deoarece contestaţia administrativă nu a avut nici un rezultat, APADOR-CH a atacat prevederea respectivă la Tribunalul Bucureşti, Secţia contencios administrativ. Urmare a acestor demersuri, în luna ianuarie 2004, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Sănătăţii au emis un nou ordin comun, prin care prevederea atacată a fost abrogată.

Vizitele în unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi la serviciile de reintegrare socială şi supraveghere

În anul 2004, reprezentanţii APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Botoşani, Centrul pentru Reeducare Minori Tg. Ocna, Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova, Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, Penitenciarul Târgşor, precum şi serviciile de reintegrare socială şi supraveghere de pe lângă tribunalele Bacău, Dolj şi Timiş. Rapoartele detaliate ale fiecărei vizite au fost trimise Direcţiei Generale a Penitenciarelor, respectiv Direcţiei de Reintegrare Socială şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei şi sunt publicate pe pagina de internet a asociaţiei (www.apador.org). De asemnea, reprezentanţii asociaţiei au vizitat şi noul centru de reeducare de la Buziaş, inaugurat la începutul lunii iunie 2004, însă nu au putut realiza o apreciere reală a situaţiei deoarece, la data vizitei, centrul nu fusese încă populat cu minori.

Situaţia generală din penitenciarele din România nu a cunoscut o îmbunătăţire semnificativă în cursul anului 2004, faţă de anul anterior. Problemele sistemului rămân aceleaşi: suprapopularea, lipsa tratamentelor medicale adecvate pentru unii deţinuţi cu probleme, lipsa activităţilor zilnice pentru o mare parte din deţinuţii adulţi, neasigurarea confidenţialităţii convorbirilor telefonice ale deţinuţilor, folosirea excesivă a forţei de către trupele de intervenţie din penitenciare.

O problemă deosebită identificată de reprezentanţii APADOR-CH în cursul vizitei la Penitenciarul Giurgiu, în februarie 2004, a fost reintroducerea lanţurilor ca mijloc de imobilizare a deţinuţilor. În timpul vizitei, reprezentanţii APADOR-CH au aflat că în luna octombrie a anului 2003, a fost emis Ordinul nr. 383 din 10 octombrie 2003 al Directorului general al DGP, prin care s-a aprobat “Metodologia privind deţinuţii cu grad sporit de periculozitate”. Potrivit Ordinului amintit, “Deţinuţilor din această categorie li se aplică mijloace de imobilizare sigure pe timpul deplasării cu mijloacele de transport la organele judiciare, spitale, policlinici sau alte locuri din exteriorul locului de deţinere. La instanţele de judecată, acestea se aplică şi în cazul deplasării de la camerele de arest până în boxa amenajată în sala de şedinţe, precum şi pe timpul desfăşurării procesului, informându-se despre aceasta preşedintele completului în faţa căruia sunt prezentaţi. Dacă acesta dispune scoaterea mijloacelor de imobilizare, se procedează în consecinţă. În acelaşi mod se procedează şi în cazul prezentării deţinuţilor la alte organe şi instituţii”. În urma emiterii acestui ordin, DGP a achiziţionat şi distribuit penitenciarelor, inclusiv celui din Giurgiu, lanţuri pentru imobilizarea deţinuţilor. Lanţurile sunt metalice şi sensibil mai subţiri decât cele “clasice”. Ele sunt de două tipuri: unul cu care deţinuţii sunt legaţi de mijloc şi apoi de autovehiculul cu care sunt transportaţi iar celălalt cu două componente: lanţul de picioare şi lanţul de legătură cu cătuşele de la mâini.

APADOR-CH şi-a exprimat dezacordul total faţă de folosirea lanţurilor împotriva deţinuţilor, cerând Ministerului Justiţiei şi Direcţiei Generale a Penitenciarelor să elimine dispoziţiile criticate din ordinul în cauză, poziţia sa fiind redată în continuare, în extras:

„1. Ordinul permite din nou folosirea lanţurilor în cazul deţinuţilor consideraţi periculoşi, măsură ce contravine documentului ONU privind regulile minime standard pentru tratamentul deţinuţilor (adoptat în 1955 şi aprobat de ECOSOC prin două rezoluţii nr. 663 C (XXIV)/1957 şi respectiv nr. 2076 (LXII)/1977). În primul rând, regula 57 din documentul ONU, la care se face referire în introducerea la Metodologia privind deţinuţii cu grad sporit de periculozitate, nu prevede că “unul din obiectivele majore ale activităţii de penitenciare este menţinerea ordinii şi disciplinei în aşa fel încât închisorile să fie locuri sigure atât pentru deţinuţi cât şi pentru cadre”, după cum se menţionează în introducere. Regula 57 precizează mai întâi că pedeapsa pentru infractor constă în însăşi privarea de libertate şi continuă astfel: “Prin urmare, sistemul penitenciar nu va agrava suferinţele inerente acestei măsuri, cu excepţia situaţiilor care rezultă din separarea justificată sau din menţinerea disciplinei.” (traducere neoficială; subl.n.). Interpretarea regulii 57 în introducerea la Metodologie transformă excepţia în obiectiv major.

În al doilea rând, documentul ONU interzice în mod expres, în regula nr.33, folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare. Totodată, Ordinul DGP nr.383 încalcă şi regula nr.33 din Regulile minime standard europene pentru tratamentul deţinuţilor (adoptate prin Rezoluţia (73) 5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei) care prevede aceeaşi interdicţie, repetată şi în regula nr. 39 din Recomandarea nr. R (87) 3 a aceluiaşi organism.

2. Ordinul încurajează arbitrariul în stabilirea gradului de periculozitate al deţinuţilor. În opinia APADOR-CH, art.1 lit. a), b) şi c) se referă la principii discutabile. “Natura infracţiunii” (lit.a) , “conduita deţinuţilor înainte de arestare şi pe timpul cercetărilor” (lit.b)şi “datele cunoscute din pedeapsa executată anterior” nu ar trebui să aibă legătură cu eventuala clasificare ca deţinuţi periculoşi, decât dacă sunt coroborate cu criteriul comportamentului deţinuţilor pe durata executării ultimei pedepse privative de libertate. Obligativitatea coroborării trebuie menţionată în mod expres în Ordin (vezi în acest sens art.15 lit.b din Recomandarea Rec (2003) 23 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la deţinuţii pe viaţă şi a celor cu pedepse pe termen lung: “Deoarece instrumentele de evaluare a riscurilor şi necesităţilor conţin întotdeauna o marjă de eroare, ele nu trebuie folosite niciodată ca unică metodă de a informa factorii de decizie ci trebuie completate cu alte forme de evaluare.”).

……….

3. Ordinul DGP încalcă prin art.3 din capitolul IV regula 33 (lit.a) din documentul ONU menţionat la punctul 1, care precizează că deţinuţilor aduşi în instanţă li se scot mijloacele de imobilizare acceptate (cătuşe, cămaşă de forţă) atunci când sunt prezentaţi în faţa judecătorului. Or, art.3 prevede menţinerea mijloacelor de imobilizare a deţinuţilor periculoşi şi la prezentarea în faţa instanţei şi pe durata procesului, lăsând la latitudinea instanţei posibilitatea de a li se scoate mijloacele respective de imobilizare (inclusiv lanţurile reintroduse).

……….

Din motivele de mai sus, APADOR-CH consideră că prevederile respective din Ordinul DGP nr. 383 din 10.10.2003 pun în pericol real dreptul fundamental al omului de a nu fi torturat sau tratat inuman sau degradant. Pricolul este real deoarece DGP a achiziţionat şi distribuit deja lanţuri ce se folosesc în toate penitenciarele care au secţii de “periculoşi”. Asociaţia solicită eliminarea acestor dispoziţii.”

În ceea ce priveşte serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, APADOR-CH apreciază că activitatea acestora se concentrează mai mult pe redactarea de referate presentenţiale (la solicitarea instanţelor şi a parchetelor) şi pe supravegherea persoanelor condamnate în cazul cărora instanţele au dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegere. Activităţile cu deţinuţii din penitenciare sunt foarte reduse, iar asistenţa post-penală acordată persoanelor care şi-au ispăşit pedeapsa închisorii nu acoperă necesităţile reale

Situaţia minorilor privaţi de libertate

Monitorizarea situaţiei minorilor privaţi de libertate de către APADOR-CH a început la sfârşitul anului 2003 şi a continuat până la mijlocul anului 2004. În continuare sunt prezentate pricipalele aspecte constatat în timpul monitorizării.

În primul rând, APADOR-CH salută redeschiderea Centrului de re-educare de la Tg. Ocna (2001) şi construirea unui nou centru la Buziaş (2004). Acestea reprezintă primi paşi pentru o abordare modernă a tratamentului minorilor condamnaţi penal: centre de re-educare de capacitate mică situate în regiuni diferite ale ţării, pentru a asigura păstrarea unor legături strânse între minori şi familie. În anul 2000 existau numai două centre de re-educare, la Găeşti şi Tichileşti, amândouă de capacitate mare şi situate în sud-estul ţării. În prezent, există trei centre funcţionale, cel de-al patrulea (Tichileşti) fiind transformat în închisoare pentru minori şi tineri. Cu toate acestea, APADOR-CH consideră că numărul centrelor de re-educare este în continuare foarte mic, regiuni întregi ale României aflându-se la sute de kilometri de acestea (de exemplu, Transilvania).

APADOR-CH remarcă faptul că numărul minorilor din centrele de re-educare a scăzut. De exemplu, în anul 2000 la Găeşti erau internaţi 373 de minori, comparativ cu numai 117 în octombrie 2003. Motivul evident al scăderii îl reprezintă numărul mai mic de minori care răspund penal faţă de totalul populaţiei, comparativ cu anii anteriori.

Sub aspectul educaţiei şi pregătirii profesionale a minorilor privaţi de libertate, APADOR-CH subliniază că există diferenţe majore între centrele de re-educare/închisorile speciale pentru minori şi închisorile normale. În primele, există şcoli cu cursuri primare, gimnaziale şi profesionale, cu personal propriu. Minorii urmează cursurile şi primesc diplome pentru absolvirea acestora. mai mult, minorii pot participa la cursurile organizate la cluburile copiilor din comunităţile locale. Minorii din închisorile speciale au un acces limitat la asemenea cursuri în comunitate, iar cei din închisorile normale nu au asemenea oportunităţi. În închisorile normale, sistemul educaţional este la aprecierea administraţiei penitenciarului. În mod normal, există cursuri de alfabetizare, dar nu există programe articulate pentru ca minorii să urmeze cursuri mai complexe şi să primească diplome pentru absolvirea acestora, lucru valabil şi pentru pregătirea profesională.

Chiar dacă diferenţa poate fi argumentată prin scopul diferit al celor două sancţiuni (pedeapsa închisorii şi măsura educativă a internării într-un centru de re-educare) şi prin posibilităţile limitate ale închisorilor normale de a asigura o educaţie adecvată, este evident că interesul minorului are prioritate, indiferent de sancţiune şi de locul executării acesteia. În aceste circumstanţe, trebuie depuse eforturi pentru ca atât minorii condamnaţi la închisoare cât şi cei internaţi în centre de re-educare să se bucure de oportunităţi silimare, dacă nu chiar egale, de educaţie şi pregătire profesională.

În legătură cu programele de re-educare şi reinserţie socială a minorilor, există probleme similare la nivelul întregului sistem. Una dintre acestea este pregătirea minorilor pentru liberare. Cu toate că asemenea programe ar trebui realizate de către consilierii serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, în practică sunt organizate de cadrele penitenciarelor/centrelor. Vizitele APADOR-CH au arătat că implicarea consilierilor din serviciile de reintegrare socială şi supraveghere în activităţile interne ale penitenciarelor/centrelor este minimă. Unul dintre motive ar fi lipsa unui număr suficient de consilieri şi dotarea inadecvată a acestora. Există centre cu doar doi consilieri, un număr insuficient pentru a acoperi toate activităţile date în competenţa serviciilor. De aceea, consilierii trebuie să îşi stabilească priorităţi, iar APADOR-CH a ajuns la concluzia că activităţile în interiorul penitenciarelor/centrelor de re-educare sunt ultimele cărora li se acordă atenţia cuvenită.

În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie pentru minori, APADOR-CH remarcă anumite îmbunătăţiri. Au fost construite spaţii noi (secţia de fete de la Găeşti, centrul de la Buziaş etc.) şi aglomerarea nu mai reprezintă o problemă. În privinţa altor aspecte, situaţia variază de la unitate la unitate. La Tg. Ocna condiţiile sunt bune, personalul centrului are o comunicare bună cu minorii care pot circula liber în interiorul corpului de cazare. Aceste aspecte se reflectă într-o atmosferă relaxată în interiorul centrului. Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie poate fi remarcată şi la Găeşti. La Tichileşti şi Craiova, condiţiile nu sunt la fel de bune, iar relaţiile dintre minori şi personal sunt mult mai tensionate.

În timpul vizitelor APADOR-CH, acuzaţiile de rele tratamente venite din partea minorilor au fost rare. De obicei, minorii care au acuzat asemenea tratamente s-au referit la “palme” primite din partea profesorilor sau educatorilor. Pe de altă parte, sancţiunile pntru încălcarea regulamentului au scăzut ca număr. Se pare că personalul centrelor/penitenciarelor pentru minori a început să pună mai mult accent pe un sistem de recompensare a minorilor cu un comportament bun, în locul aplicării de sancţiuni. APADOR-CH consideră acest sistem mult mai potrivit pentru minori. Cu toate acestea, există încă lipsuri în informarea corectă a minorilor cu privire la drepturile lor, mai ales în legătură cu posibilitatea de a ataca sancţiunile disciplinare pe care le primesc şi de a formula plângeri având ca obiect relele tratamente suferite.

Tratamentul medical al minorilor este aproape satisfăcător, dar mai mult datorită faptului că minorii nu prezintă probleme grave de sănătate. Afecţiunile psihiatrice/comportamentale deviante nu sunt tratate cu atenţia cuvenită, deşi un număr semnificativ de minori prezintă o stare psihică alterată. În cele mai multe cazuri, cu excepţia penitenciarului de la Tichileşti, minorii internaţi în spitale civile sunt încătuşaţi pe perioada internării, o practică ce încalcă standardele internaţionale în materie şi condamnată de APADOR-CH în nenumărate ocazii.

Concluzii:

– s-au făcut paşi în îmbunătăţirea condiţiilor din centrele de re-educare, dar sunt necesare în continuare eforturi pentru a se ajunge la condiţii satisfăcătoare;

– educaţia primită de minorii privaţi de libertate este satisfăcătoare, cu excepţia secţiilor pentru minori din închisorile normale; pregătirea profesională nu este orientată spre cerinţele de pe piaţa muncii, iar echipamentul din atelierele la care au acces minorii este depăşit;

– implicarea minorilor din centrele de re-educare în activităţi comune cu copii din comunităţile locale a inceput să fie promovată, dar trebuie extinsă la toţi minorii privaţi de libertate;

– există în continuare cazuri de rele tratamente aplicate minorilor, pălmuirea acestora fiind considerată o practică normală şi acceptabilă;

– tratamentul psihiatric nu este satisfăcător, deşi prezintă o importanţă deosebită pentru viitoarea reinserţie socială a minorilor care suferă de asemenea tulburări;

– implicare serviciilor de reinserţie socială şi supraveghere în privinţa minorilor privaţi de libertate este minimă.

Cazuri investigate de APADOR-CH

Cazul Maftei

Ionuţ-Cristian Maftei, deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi, a decedat pe data de 24 iunie 2004 în timpul detenţiei. Reprezentanţii APADOR-CH au vizitat penitenciarul în ziua de 20 iulie 2004, pentru a obţine informaţii directe cu privire la deces. Raportul detaliat realizat în urma vizitei este publicat pe pagina de Internet a asociaţiei (www.apador.org). Principalele constatări ale reprezentanţilor asociaţiei cu privire la circumstanţele decesului au vizat următoarele aspecte:

Duminică 20 iunie 2004, Ionuţ-Cristinel Maftei s-a oferit – spun foştii colegi de cameră – să schimbe o şapcă pe ţigări, deoarece cunoştea un deţinut din camera vecină (115). Camerele de detenţie din Penitenciarul Iaşi sunt construite în sistem “perechi”, între două camere vecine existând un mic spaţiu complet izolat, de circa un metru pătrat, prevăzut cu două vizete, câte una pentru fiecare cameră, prin care supraveghetorii pot urmări ce fac deţinuţii. Braţul unui om trece destul de uşor prin vizetă şi deţinuţii folosesc vizetele pentru a face tot felul de schimburi (de obicei, ţigări) cu colegii din camera învecinată.

Pentru a face schimbul, Maftei s-a întins pe patul de sus de lângă uşa camerei (paturile sunt pe două nivele) şi a băgat braţul drept prin vizetă. Deţinutul din camera 115 a procedat la fel. La un moment dat, un coleg de cameră al lui Ionuţ a auzit un icnet. Cum “negocierile” se prelungeau, s-a uitat mai atent la tânărul care rămăsese nemişcat în poziţia iniţială (întins pe pat şi cu braţul băgat prin vizetă) şi a văzut că i se învineţiseră ochii şi îi curgea salivă din gură. Speriaţi, deţinuţii au bătut în uşă să vină supraveghetorul Gabriel Geger, singurul de serviciu pe secţie în acea duminică. Subofiţerul a venit la scurt timp, a constatat că Maftei era în comă, l-a pus pe o pătură şi, împreună cu deţinuţii, l-a dus la poarta penitenciarului de unde a fost preluat de o ambulanţă. Nu este clar în cât timp a sosit ambulanţa. Părinţii victimei susţin că, din cauza medicilor din penitenciar (a fost pomenit numele doctorului Oatu), transferarea la spital a fost întârziată cu două ore şi că dacă ar fi fost dus imediat, tânărul ar fi avut şanse de supravieţuire. După ce a fost “plimbat” între urgenţă şi neurochirurgie, a fost internat la Spitalul de Urgenţe din Iaşi dar nu a mai putut fi salvat. A murit pe 24 iunie. Conform certificatului medical constatator al decesului nr.240 din 25 iunie, boala care a provocat moartea a fost “comă cerebrală”, “starea morbidă intermediară” a fost “edem cerebral; contuzie cerebrală” iar “cauza determinantă” a fost “traumatism cranio-cerebral acut deschis”. Mai simplu sus, Ionuţ-Cristinel Maftei a murit pentru că s-a izbit violent cu capul, în partea dreaptă (craniul era înfundat pe o suprafaţă circulară cu un diametru de 2-3 cm) de marginea de fier a patului. Cum s-a întâmplat aşa ceva? După toate probabilităţile, cineva l-a tras puternic de braţul drept ce atârna în cămăruţa de supraveghere dintre camerele 113 şi 115 ceea ce l-a făcut să se lovească de margine. (Semnele de pe braţ par să o confirme). Cine este acest cineva ? Din discuţiile cu foştii colegi de cameră ai lui Maftei şi pe baza scrisorilor primite de părinţii tânărului de la diverşi deţinuţi, rezultă că el ar fi supraveghetorul de serviciu în acea duminică.

Parchetul civil a declanşat cercetările abia marţi, 22 iunie, urmărind, evident, numai pista eventualei vinovăţii a unui deţinut sau a mai multora. Neimplicarea, în această fază, a parchetului militar arată că nu s-a pus, nici o clipă, problema cercetării supraveghetorului (până la sfârşitul lunii septembrie 2004, când a intrat în vigoare noul Statut al angajaţilor din penitenciare, aceştia erau, încă, militari şi deci eventualele cercetări erau, în continuare, efectuate de parchetele militare). În raportul întocmit, reprezentantele APADOR-CH au exprimat temerea că procurorii civili încearcă să scoată unul dintre deţinuţi “ţap ispăşitor”. O variantă, greu de crezut, este că Ionuţ ar fi refuzat să negocieze cu cei din camera 115 şi ar fi fost bătut de colegii de cameră care, când au văzut că acesta intrase în comă, ar fi înscenat istoria cu vizeta şi trasul de braţ. Şeful camerei, Ionaşcu, ar fi fost principalul autor al bătăii şi înscenării ulterioare.

Reprezentantele APADOR-CH au discutat şi cu familia Maftei (domiciliată în satul Curături, comuna Ciurea, la circa 30 km de Iaşi). Anunţaţi luni, 21 iunie, să se prezinte la spitalul de urgenţe, părinţii s-au dus imediat la Iaşi şi l-au găsit pe Ionuţ în comă. L-au vizitat şi marţi şi miercuri dar tânărul nu şi-a mai revenit şi a murit în noaptea de miercuri spre joi. Trebuie menţionat că, potrivit spuselor părinţilor, deşi Maftei era în comă, era totuşi încătuşat peste noapte. Legat de acest aspect, APADOR-CH a cerut din nou DGP să dispună renunţarea la imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor bolnavi, internaţi în spitale civile. Dacă este absolut necesar, ei pot fi eventual legaţi cu bandaje elastice

Ulterior, Parchetul Militar Iaşi a informat asociaţia că dosarul privind decesului lui Maftei Ionuţ a fost trimis spre soluţionare Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial. Până la sfărşitul anului 2004, acesta nu adoptase nici o soluţie în cauză.

Cazul deţinuţilor minori decedaţi în timpul incendiului de la Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova

În ziua de 24 septembrie 2004, şase deţinuţi minori de la Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova au dat foc camerei de deţinere, ca formă de protest. Incendiul a scăpat de sub control, cinci minori suferind arsuri grave, care au şi dus la decesul a trei dintre ei. Pe data de 1 octombrie 2004, două reprezentante ale APADOR-CH s-au deplasat la penitenciar pentru a face investigaţii extrajudiciare cu privire la acest caz. Constatările detaliate ale vizitei au fost incluse în raportul trimis DGP şi poate fi găsit pe pagina de internet a asociaţiei.

Cei şase deţinuţi minori din camera 36 în care s-a produs incendiul erau: Ionuţ Dumitru Pleşa (născut la 8 ianuarie 1987, decedat la Spitalul judeţean în urma arsurilor, reprezentantul de cameră), Constantin Viorel Stamatie (născut la 1 septembrie 1987, decedat în Spitalul de urgenţă din cauza arsurilor); Szasz Nika Attila (născut la 1 decembrie 1986, rănit grav în urma incendiului); Marius Poienar (născut la 23 martie 1987, decedat în Spitalul de urgenţă în urma arsurilor); Florin Marin Gălan (născut la 25 iulie 1988, rănit grav în urma incendiului); Constantin Lucian Mititelu (născut la 18 aprilie 1987, a suferit vătămări minore în timpul incendiului).

Din coroborarea relatărilor diferiţilor participanţi la incident, a rezultat că protestul iniţiat de minori s-a datorat unor deficienţe în administrarea magaziei penitenciarului (eroare de înregistrare a numelui deţinutului Pleşa, destinatarul unui pachet cu articole de îmbrăcăminte). Crezând că obiectele îi fuseseră furate – reclamaţii de acest gen au existat şi din partea altor deţinuţi din diverse penitenciare – Pleşa s-a plâns unui supraveghetor, care l-ar fi asigurat că “se rezolvă” până la ora 15.00 – 15.30 după unii, până la ora 19.00, după alţii. Din motive neclare, minorul nu a mai avut răbdare şi s-a decis să protesteze.

Pleşa şi-a pus în practică protestul, ajutat de ceilalţi colegi, după masa de prânz. Au blocat uşa pe dinăuntru, au stivuit saltelele în dreptul ferestrei şi au spart toate geamurile. Imediat, a venit un supraveghetor, a constatat că uşa camerei era blocată, i-a întrebat pe minori ce revendicări au iar aceştia i-au răspuns că nu discută decât cu comandantul (de fapt, directorul). Conform procedurilor, în astfel de cazuri se anunţă conducerea, au loc “negocieri” cu deţinuţii iar dacă nu se ajunge la o înţelegere, cadrele pot interveni în forţă. Supraveghetorul şi-a anunţat colegii şi superiorii (directorul PMT nu era în penitenciar, el ajungând acolo pe la ora 15.00, după consumarea evenimentelor), totul durând – susţine el – “un minut”. Când a revenit în dreptul camerei 36 a auzit ţipete, deoarece minorii dăduseră foc saltelelor – reconstituirea a demonstrat că o saltea cu burete arde într-un minut şi 50 de secunde iar temperatura şi fumul degajate sunt insuportabile-, ceea ce l-a determinat să acţioneze imediat.

Din cauza blocării uşii, tot ce au reuşit cadrele a fost să o împingă parţial, creând un spaţiu îngust în formă de “v” prin care care au reuşit să iasă toţi cei şase minori. Însă, în acelaşi timp, s-a produs şi fenomenul de “tiraj”, adică, din cauza curentului între uşă şi fereastră, focul s-a înteţit iar flăcările, căldura şi fumul şi-au schimat direcţia spre interiorul camerei. Fumul gros a invadat coridorul şi a intrat şi în camerele de detenţie învecinate, stârnind panică printre ceilalţi deţinuţi. Toţi cei din camera 36 au ieşit pe picioarele lor.Potrivit afirmaţiilor conducerii actuale a PMT, ei au fost duşi imediat la infirmerie de unde s-a solicitat serviciul de urgenţă SMURD. Întreaga operaţiune de la prima încercare de deblocare a uşii până la transportarea la spital a cinci din cei şase minori – Constantin Lucian Mititelu a scăpat cu vătămări minore pentru că s-a întins pe jos, sub unul dintre paturi – la Spitalul Judeţean de Urgenţă ar fi durat 15-20 de minute.

Directorul PMT, sosit pe la ora 15.00, a dispus curăţirea imediată a camerei, repararea instalaţiei electrice şi reintroducerea celorlalţi deţinuţi din aceeaşi secţie, care fuseseră scoşi în curte din cauza fumului gros care se întinsese în toată secţia, în camere. S-au folosit un extinctor, un furtun racordat la o … chiuvetă (reprezentantele APADOR-CH au putut constata că la etajul unde s-a produs incendiul nu exista hidrant) şi găleţi cu apă, după care s-a reparat şi instalaţia electrică.

Ca urmare a incidentului, directorul Marinel Candidatu a fost pus la dispoziţia DGP. Maiorul Fulga, şeful Serviciului Pază, a fost şi el pus la dispoziţia DGP dar a şi fost trimis la Penitenciarul Pelendava. Cinci cadre din PMT trebuiau să compară în faţa Consiliului de onoare sau de disciplină (nici măcar cei de la PMT nu ştiau exact). Fostul locotenent-colonel (până la demilitarizare) Najap, actualul director temporar, a fost sancţionat cu “mustrare”, pe linie administrativă.

APADOR-CH a indentificat sau reiterat unele probleme cu caracter general şi cu impact indirect în incidentul de la Craiova:

– Atmosfera din PMT Craiova. La data vizitei reprezentantelor APADOR-CH, tensiunea din PMT Craiova era “palpabilă”, atât între deţinuţi, cât şi între aceştia şi cadre. Una din cauze, aparent minoră dar foarte importantă pentru deţinuţi, este teama de îngrădire a trocului, larg practicat în toate penitenciarele din România dar şi în închisorile din ţări democratice. Deţinuţii cumpără şi vând orice, acolo unde pot avea bani asupra lor, sau schimbă orice pe orice, cum se întâmplă în România, unde nu au dreptul să aibă bani cash. Singura problemă este ca aceste operaţiuni să fie ţinute sub control. Altfel, se ajunge la situaţii de criză (bătăi şi violenţe între deţinuţi) sau chiar la tragedii (cum s-a întâmplat la PMT Craiova sau la Penitenciarul Iaşi unde, în vara acestui an, a fost omorât un tânăr de 23 de ani). Trocul nu poate şi nu trebuie oprit, cel puţin nu atâta vreme cât administraţia penitenciarelor nu poate asigura deţinuţilor hrană şi îmbrăcăminte decente, aparate de radio şi televizoare, lenjerie de pat şi obiecte sanitare absolut necesare etc.

În legătură cu acest aspect al trocului, mai trebuie adăugată şi ineficienţa cadrelor de la pază şi siguranţă dar şi a angajaţilor SIPA (rebotezat DGPA). Este lucru ştiut că, în toate penitenciarele (foarte probabil şi în centrele de reeducare) se lucrează cu “sifoane” (informatori dintre deţinuţi). Dacă practica trocului a scăpat de sub control, ajungându-se la violenţe aceasta este vina cadrelor din penitenciar şi DGPA.

– Lipsa unor preocupări reale în domeniul reeducării. Deţinuţii “răi”, cu probleme disciplinare – cum era cazul lui Pleşa – sunt, în genere, neincluşi în programe/proiecte educative. În plus, acestea sunt, de multe ori, neinteresante şi neatractive, mai ales pentru minori. Organizaţiile neguvernamentale care desfăşoară proiecte în penitenciare nu pot suplini absenţa unor programe permanente, care să antreneze toţi deţinuţii.

– Transferarea temporară a minorilor în penitenciare. Marea parte a minorilor din camera 36 nu erau condamnaţi la pedeapsa închisorii, ci la măsura educativă a internării într-un centru de reeducarea. Cu toate acestea ei se găseau în penitenciar, pentru că aveau pe rol alte procese penale. APADOR-CH precizează că transferurile de acest tip se efectuează la penitenciarul de minori sau adulţi aflat pe raza instanţei de judecată, iar şederea minorilor poate dura luni de zile. Se întrerupe astfel activitatea de reeducare din centru (care are regim diferit faţă de penitenciar), ajungîndu-se chiar la anularea eventualelor progrese ale minorilor. O soluţie ar fi ca minorii din centrele de reeducare să fie aduşi direct la instanţe, la data la care au fost citaţi (în prezent, sunt transferaţi în penitenciarul din raza instanţei pe durata procesului);

– Lipsa de eficienţa a SRSS-urilor. Dezvoltarea serviciilor pentru reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) prezintă o importanţă deosebită pentru minorii din penitenciare. În prezent, ele funcţionează doar la nivel de judeţe şi sunt formate din doi-trei consilieri care, evident, nu pot face faţă tuturor sarcinilor. Practic, activitatea lor se rezumă la redactarea rapoartelor solicitate de instanţe şi supravegherea persoanelor cărora li s-a suspendat executarea în penitenciar a pedepselor, iar implicarea serviciilor în activităţile de reeducare din centre şi penitenciare este aproape inexistentă.

7

IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI CAZURI INDIVIDUALE

Din punctul de vedere al asociaţiei, problemele principale ale relaţiei dintre poliţie şi persoane rămân cele semnalate în toate rapoartele sale anuale începând cu anul 1993:

– “conducerea” la sediul poliţiei, premergătoare reţinerii legale de 24 de ore, perioadă nereglementată prin lege în care persoana privată de libertate nu se bucură de nici un drept;

– folosirea armelor de foc de către poliţişti în condiţii mult prea permisive ce depăşesc cu mult regulile din ţările europene democratice care prevăd utilizarea acestui mijloc extrem de imobilizare a persoanelor numai dacă acestea pun în pericol real şi concret viaţa altora;

– efectuarea raziilor, acţiune doar prevăzută în Legea poliţiei dar nereglementată decât prin decizii interne, inaccesibile publicului.

La aceastea se adaugă problema folosirii nejustificate a “mascaţilor” (trupe DPIR/SPIR, respectiv DIAS) în cazuri minore, care nu impun protejarea identităţii poliţiştilor. Trupele speciale au rolul de a interveni numai în cazuri complexe, de crimă organizată, când ascunderea identităţii reale este necesară pentru a se asigura protecţia vieţii şi integrităţii fizice a poliţiştilor şi a familiilor acestora. Folosirea excesivă a trupelor speciale are ca efect imposibilitatea identificării poliţiştilor care comit abuzuri în timpul intervenţiei, ca în cazul minorului C.B., investigat de reprezentanţii APADOR-CH în 2004. APADOR-CH a susţinut constant necesitatea ca toţi poliţiştii să poarte la vedere o insignă având înscris numele, pentru identificarea acestora de către victime, în eventualitatea comiterii unor abuzuri. Pentru poliţiştii din trupele speciale insigna cu numele ar putea fi înlocuită cu un alt semn distinctiv, care să faciliteze identificarea lor de către procurorii ce investighează plângerile de abuz.

Demilitarizarea poliţiei în 2002 nu pare a avea un impact pozitiv asupra relaţiei dintre autoritate şi cetăţeni. Ca şi înainte, unii poliţişti au recurs la metode brutale împotriva persoanelor suspectate cel mult de comiterea unor fapte mărunte şi chiar, complet nejustificat, la arma de foc. Şi tot ca înainte, parchetele dau soluţii de neîncepere a urmăririi penale la plângerile privind abuzuri ale poliţiştilor. Eventualele sancţiuni administrative sau măsuri disciplinare luate în interiorul MAI ajung la cunoştinţa opiniei publice doar sub formă de statistici sau a unor comunicate laconice privind “managementul defectuos”. Atitudinea protectoare manifestată de parchete şi lipsa de transparenţă a MAI cu privire la sancţionarea poliţiştilor continuă să alimenteze ideea impunităţii personalului din forţele de ordine.

În cursul anului 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat două hotărâri prin care România a fost condamnată pentru încălcarea articolului 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru abuzuri ale poliţiştilor (Barbu Anghelescu şi Bursuc). De asemenea, Curtea europeană a declarat admisibile ale două cazuri în care reclamanţii s-au plâns de abuzuri echivalând cu tortura comise de poliţişti (Rupa c. României), respectiv de moartea victimei ca urmare a tratamentului din arestul poliţiei (Carabulea c. României). Ambele plângeri declarate admisibile au fost investigate la momentul producerii incidentelor de către APADOR-CH, care s-a implicat şi în susţinerea lor în faţa CEDO. Aceste două cazuri sunt prezentate în secţiunea privind plângerile susţinute de APADOR-CH la Curtea europeană.

Dintre cazurile investigate de APADOR-CH în cursul anului 2004, în trei, victime au fost minori: I.G. (16 ani) din Bacău, C.B. (15 ani) din Bucureşti şi M.T. (12 ani) din Feteşti, iar în alte trei, adulţi..

Minori

a) I.G.

Potrivit declaraţiilor familiei, pe 29 noiembrie 2003, I.G. a fost condus la Secţia 1 Poliţie din Bacău, fiind suspectat de furtul unei cutii de bomboane de pe o tarabă. În faţa agentului Spiridon, care era de serviciu în acea zi, minorul, de frică, a indicat un alt nume şi o altă adresă de domiciliu decât cele reale. Poliţistul l-a urcat în dubă pe I.G. şi a plecat cu el pentru verificări. În momentul în care, pe drum, minorul a recunoscut că nu spusese adevărul, agentul Spiridon a început să-l lovească foarte violent. Pe toată durata drumului, de la Secţie în oraş şi înapoi, minorul a fost ţinut cu cătuşe la mâini şi lovit de Spiridon, mai ales în cap şi în spate. La Secţie au continuat loviturile, cu funia şi prin procedee de “karate”. Tatăl lui I.G. a fost chemat la Secţie, unde l-a găsit pe acesta cu faţa plină de vânătăi. El l-a rugat pe poliţist să-l lase pe băiat să plece acasă cu el (după ce acesta fusese amendat cu 400.000 de lei), însă Spiridon a refuzat. El i-a dat drumul minorului în jurul orelor 20,00, acesta plecând singur acasă. Pe data de 2 decembrie 2003 I.G. s-a prezentat la Serviciul de medicină legală din Bacău unde s-a constatat că prezenta o excoriaţie pe fond tumefiat a regiunii frontale, o tumefacţie violacee de 7/4 cm în zona temporo – malară dreaptă, echimoze pe ambii umeri, pe spate şi omoplat, precum şi o tumefiere a zonei parietale stânga. S-a mai reţinut că leziunile puteau data din ziua de 29 noiembrie 2003, că au putut fi produse cu mijloace contondente şi că necesitau 7 – 9 zile de îngrijiri medicale. Din cauză că starea sănătăţii minorului s-a înrăutăţit după agresiunea poliţistului, la data de 27 ianuarie 2004 familia a fost nevoită să-l interneze, la recomandarea Spitalului din Bacău la Spitalul de Psihiatrie din Iaşi (la data vizitei reprezentanţilor asociaţiei, 4 februarie 2004, acesta era în continuare internat).

Trebuie subliniat că, în seara aceleiaşi zile (29 noiembrie 2003), un alt tânăr, Marius Gelu Ionică (19 ani), a fost suspus unor tratamente asemănătoare de către acelaşi agent Spiridon. Acuzat de furtul unui telefon mobil în urma unei altercaţii, Marius a fost condus la Secţia 1, unde a a fost anchetat de agentul Spiridon. După ce în prezenţa ofiţerului de serviciu şi a unui jandarm l-a lovit timp de circa 5 minute cu bastonul în cap, agentul Spiridon l-a condus pe Marius într-unul din birourile Secţiei. Aici el a fost încătuşat şi bătut de agent cu o frânghie udă (i-au fost aplicate în jur de 20 de lovituri, la cap şi corp). După ce a fost anchetat şi bătut de Spiridon, Marius a fost dus la IPJ Bacău unde a fost interogat despre incidentul privind telefonul. În jurul orelor 1,00 – 2,00 noaptea lui Marius i s-a dat voie să plece acasă. Pentru că se simţea foarte rău în urma bătăii primite, Marius l-a rugat pe agentul Spiridon să-l ducă până acasă, însă acesta a refuzat. Pe drum, Marius a căzut şi şi-a pierdut cunoştinţa. Un prieten l-a găsit şi l-a dus la Spitalul judeţean, unde a fost internat la Secţia de neurochirurgie, în jurul orelor 2,30 ale zilei de 30 noiembrie. Diagnosticul a fost “politraumatism, comoţie cerebrală, contuzie toraco – abdominală, agresiune”. Marius a fost externat a doua zi dimineaţă, 1 decembrie, la orele 11,00, deşi se simţea încă foarte rău. Din cauza aceasta el a fost nevoit să se interneze în aceeaşi zi la Spitalul de neurochirurgie din Iaşi, unde a stat internat până pe 5 decembrie şi de unde a primit concediu medical până pe 20 decembrie.

Poliţia Bacău a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău în vederea cercetării agentului Spiridon pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă. Pe data de 28 ianuarie 2004 parchetul a comunicat familiei minorului I.G. că s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţistul agresor.

b) M.T.

M.T. (12 ani) din Feteşti a fost agresat de poliţistul Sorin Marcu pe 18 iunie 2004, pe motiv că, împreună cu alţi copii, i-a spart semnalizatorul de la maşină cu o piatră. Poliţistul l-a lovit pe M.T. în faţă. Copilul a căzut, i-a dat sângele pe nas, dar Sorin Marcu a continuat să-l lovească cu picioarele. Apoi a fugit după un alt copil pe care nu a reuşit să-l prindă, după care s-a urcat în maşină şi a plecat, lăsându-l pe M.T. la pământ şi plin de sânge. Certificatul medico-legal eliberat de Serviciul de Medicină Legală Ialomiţa menţionează că M.T. a avut nevoie de “1-2 zile îngrijiri medicale”. Părinţii spun că după incident, copilul, bolnav de astm bronşic, a început să folosească foarte des inhalatorul, lucru neobişnuit pe timp de vară, boala punîndu-i probleme numai pe vreme rece sau ceaţă.

Incidentul a fost văzut de unul dintre copii cu care se juca M.T., care a confirmat cele relatate de minor, inculsiv faptul că Sorin Marcu l-a lovit cu picioarele, după ce acesta căzuse la pământ. Şase adulţi, aflaţi întâmplător în zonă, au confirmat şi ei cele relatate de M.T. şi de celălalt copil.

Poliţistul Sorin Marcu, care a negat cu înverşunare că l-ar fi bătut pe M.T., a fost judecat pentru lovire (art.180 Cod penal), primind drept sancţiune o amendă modică. Poliţistul nu a fost sancţionat disciplinar pentru comportamentului său, care încalcă Statutul poliţistului.

c) C.B.

C.B. (15 ani) din Bucureşti a fost bătut de trupele SPIR în seara zilei de 6 martie 2004. Acesta a relatat reprezentanţilor APADOR-CH că în jurul orelor 20.30 – 21.00, în timp ce se întorcea acasă de la meditaţii, pe Calea Văcăreşti, a observat o altercaţie între mai mulţi poliţişti şi taximetrişti. La puţin timp după sosirea sa, la locul incidentului au apărut “vreo trei maşini cu mascaţi” (din subunităţile SPIR). Imediat ce au coborât din maşini, luptătorii SPIR au început să-i lovească cu brutalitate pe taximetrişti şi să-i urce în maşinile Poliţiei. Speriat de ce vedea că se întâmplă, C.B. a vrut să plece de acolo, moment în care un poliţist de la Secţia 14 de Poliţie le-a strigat luptătorilor SPIR: “Luaţi-l şi pe ăla!”. La minor s-au repezit aproximativ cinci “mascaţi” care l-au lovit cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap şi în spate, după care l-au urcat într-una din maşinile cu care veniseră. În aceeaşi maşină au mai fost urcaţi şi câţiva taximetrişti iar după câtva timp au fost duşi cu toţii la sediul Secţiei 14 Poliţie. Din cauza loviturilor primite, lui C.B. îi curgea sânge din nas şi gură (reprezentanţii APADOR-CH au văzut pantalonii şi scurta cu care fusese îmbrăcat şi care erau pline de sânge). Deşi era într-o stare foarte gravă, C:B. a mai fost lovit de câteva ori, mai uşor, şi în maşină. La secţia de poliţie, el a fost coborât din maşină, percheziţionat şi obligat să se spele, spunându-i-se apoi să plece acasă, în jurul orei 22.45. Deşi au văzut că se afla într-o stare foarte gravă, poliţiştii l-au lăsat să plece singur. În jurul orelor 24.00, C.B. s-a internat în secţia de neurochirurgie a Spitalului clinic de urgenţă pentru copii Maria Sklodowska Curie cu diagnosticul: “traumatism craniocerebral acut închis, fractură de piramidă nazală, hematom şi contuzie a ochiului stâng, contuzia buzei superioare, echimoze ale feţei, contuzia umărului drept”. Minorul a fost externat pe data de 8 martie 2004, la orele 11.00, după numai o zi şi jumătate de la internare. La data discuţiei cu reprezentanţii APADOR-CH (10 martie 2004) C.B. se simţea în continuare rău, având zona ochiului stâng puternic tumefiată iar vasele sanguine ale globului ocular sparte pe o bună parte din suprafaţa acestuia. Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză pe motiv că agresorii minorului nu au putut fi identificaţi (!).

Adulţi

d) Laurenţiu Capbun (Constanţa)

În seara zilei de 1 septembrie 2004, Laurenţiu Capbun (37 ani) din Constanţa, doi prieteni de ai săi şi un minor au fost bătuţi de poliţişti DIAS purtând cagule. Ei avuseseră cu 20-30 de minute înainte o altercaţie verbală cu patronul unui bar şi prietenul acestuia, Cornel Carapcea, ofiţer DIAS aflat în bar în afara orelor de program. Urmare a altercaţiei, Carapcea s-a întors însoţit de patru poliţişti mascaţi şi i-au găsit pe cei patru şi o a cincea persoană (minor) în faţa barului. Unul dintre minori a fugit la începutul “intervenţiei”, celelalte patru persoane au fost bătute de poliţişti. Minorul a fost lăsat să plece ca urmare a intervenţiei surorii sale, dar cei trei adulţi au fost încătuşaţi şi transportaţi la Secţia 4 Poliţie. Aici, Laurenţiu Capbun şi unul dintre prietenii săi au fost bătuţi în continuare. Diferenţa de tratament faţă de cel de-al treilea ar putea fi justificată prin faptul că primii doi aveau cazier.

Laurenţiu Capbun suferea de diabet insulino-dependent, administrându-şi insulină de trei ori pe zi şi având o doză de medicament întodeauna cu el. Era pensionat pe caz de boală şi avea certificat de persoană cu handicap gradul II. Datorită stării sale de sănătate, la secţia de poliţie ambii săi prieteni au insistat ca poliţiştii să nu îl mai lovească. Pe la 2.00 noaptea, lui Laurenţiu i s-a făcut rău. Nu este clar de ce nu a putut să-şi ia insulina (ori îşi pierduse doza în timpul primei intervenţii violente a poliţiştilor, ori a fost în imposibilitatea de a-şi administra medicamentul). A fost chemată ambulanţa, medicul i-a dat o pilulă şi i-a cerut să meargă la spital, ceea ce L.C. ar fi refuzat. Celor trei li s-a dat drumul pe rând, ultimul plecând Laurenţiu, cu un taxi, după ora 2.30 noaptea. Nici unuia din cei trei nu i s-a aplicat vreo sancţiune şi nu s-a întocmit vreun proces verbal de contravenţie. Mai mult, nici unul din cei trei implicaţi în incindentul minor de la bar şi nici minorii nu au fost legitimaţi înainte de intervenţia în forţă, complet nejustificată (cei cinci stăteau, pur şi simplu, pe o bancă). “Conducerea” la secţia de poliţie – în sine, măsură neconstituţională – ar putea fi “justificată” doar dacă persoanele vizate nu ar fi avut acte de identitate asupra lor şi ar fi comis sau ar fi fost pe cale să comită o infracţiune. In mod clar, poliţiştii constănţeni nu au respectat nici una din condiţii. Prin urmare, APADOR-CH consideră că intervenţia în forţă (inclusiv împotriva unuia dintre minori) a fost nejustificată şi disproporţionată iar “conducerea” la secţia de poliţie a însemnat privare ilegală de libertate.

Pe 2 septembrie, Laurenţiu Capbun s-a simţit foarte rău şi a chemat salvarea. A fost internat în secţia medicală – diabetici a Spitalului judeţean Constanţa. Pe 4 septembrie, a intrat în comă şi a fost transferat la reanimare unde s-a recurs la metoda empirică a înfăşurării în cearceafuri ude pentru combaterea febrei. Rudele cred că de fapt prin împachetarea în carceafuri ude s-a dorit eliminarea urmelor de lovituri de pe corp, pe care ei le-au putut constata direct (echimoze mari pe părţile laterale ale toracelui, precum şi o contuzie la cap). În plus, rudele victimei susţin că în fişa medicală de internare, se menţionează că Laurenţiu “prezintă contuzii toraco-abdominale”.

Laurenţiu Capbun a murit pe 6 septembrie. Certificatul medical constatator al decesului, eliberat de Serviciul de medicină legală Constanţa pe 7 septembrie conţine următoarele: a) cauza directă – stare toxico septică; b) cauze antecedente – bronhopneumonie; c-d) cauze determinante – diabet zaharat insulino-dependent şi comă acidocetozică.

Pe 7 septembrie LML a făcut necropsia, la care familia nu a fost lăsată să asiste. Din comunicatul de presă al IPJ Constanţa, concluziile medico-legale sunt următoarele: “Moartea lui Capbun Laurenţiu a fost neviolentă. Ea s-a datorat stării toxico-septice urmare a unei bronho-pneumonii, complicaţie a unui diabet zaharat insulino-dependent, decompensat cu acidocetoză. Pe cap, trunchi, membre şi la nivelul organelor interne nu s-au constatat leziuni de violenţă.”

APADOR-CH a considerat că înrăutăţirea galopantă a stării de sănătate şi decesul lui Laurenţiu Capbun au fost consecinţele directe ale violenţei şi brutalităţii cu care au acţionat poliţiştii atât pe stradă cât şi în secţia a 4-a de poliţie în noaptea de 1-2 septembrie. Deşi familia victimei a formulat o plângere penală imediat după decesul lui Capbun, iar APADOR-CH a solicitat efectuarea unei achete amănunţite privind cauzele decesului, până la finalul anului 2004 asociaţiei nu i-a fost comunicată vreo soluţie în cauza respectivă.

În alte două cazuri investigate de APADOR-CH în 2004 poliţiştii au făcut uz de armă în mod nejustificat, în unul dintre cazuri aceasta soldându-se cu moartea victimei

e) Nicuşor Serban – comuna Jegălia, judeţul Călăraşi

Nicuşor Şerban (31 ani) din comuna Jegălia a decedat pe data de 30 mai 2004, fiind împuşcat de un agent de poliţie. În dimineaţa aceleiaşi zile, o minoră (14 ani) din sat se prezentase la postul de poliţie şi declarase că în noaptea precedentă a fost acostată de Nicuşor Serban şi violată. Pe baza acestei unice declaraţii (expertiza medico-legală a fost efectuată mai târziu), o echipă de cercetare, formată din doi agenţi de poliţie, a plecat în căutarea lui Nicuşor Serban. In jurul orei 10.30, l-au găsit pe o uliţă, l-au somat, dar acesta a luat-o la fugă prin grădinile sătenilor. Fuga lui Şerban a fost justificată de sora acestuia prin frica de a fi bătut de poliţie, lucru care se întâmplase în trecut de mai multe ori. Unul din agenţii care îl urmărea a tras un foc de armă. Urmărirea a continuat iar când Nicuşor a sărit gardul unei livezi din marginea satului, agentul Sârbu, a tras două focuri în direcţia fugarului si l-a nimerit în plin (două gloanţe în partea stângă superioară a corpului. Nicuşor Serban a fost luat cu o pătură şi dus cu o maşină a poliţiei spre Călăraşi. Pe drum, maşina poliţiei s-a încrucişat cu ambulanţa în zona satului Roseţi. Nicuşor a fost transferat în ambulanţă dar murise deja.

În urma incidentului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a început cercetările în cauză, dar până la sfârşitul anului 2004 nu a comunicat vreo soluţie asociaţiei. Agentul Sârbu a fost mutat la postul de poliţie din comuna Fundeni după incident, dar asociaţia nu cunoaşte dacă a fost sancţionat în vreun alt fel pentru folosirea nejustificată a armei de foc.

f) Marius Silviu Mitran – Bucureşti

Marius Silviu Mitran (22 ani) din Bucureşti a fost rănit prin împuşcare la cap pe 13 ianuarie 2004 în timp ce era urmărit de poliţie. Potrivit autorităţilor, acesta a fost surprins în timp ce fura o maşină, cu care a şi fugit de la locul faptei. Poliţia l-a urmărit şi, după ce a refuzat să oprească la somaţie, a tras mai multe focuri de armă în direcţia maşinii, unul dintre acestea nimerindu-l pe Mitran în cap. Potrivit lui Mitran, acesta ar fi plecat cu maşina unui prieten de la un bar din zonă, împreună cu o fată. Nu şi-a dat seama că este urmărit de poliţie şi când a fost somat nu a oprit deoarece nu avea permis de conducere. Asociaţia nu a fost informată dacă în acest caz a fost luată vreo măsură împotriva poliţistului care a folosit arma de foc nejustificat.

APADOR-CH consideră că, în ambele cazuri, folosirea armelor de foc de către poliţişti a fost în totală contradicţie cu standardele internaţionale în materie. Potrivit acestora, recurgerea la arma de foc se justifică numai în situaţiile în care viaţa unei persoane se află în pericol iminent. În nici unul dintre cazuri nu a existat vreun pericol iminent la adresa vreunei persoane. Chiar dacă victimele ar fi comis infracţiunile de care erau acuzate (viol, respectiv furt) aceasta nu justifică folosirea armelor de foc, măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit (împiedicarea suspecţilor să se sustragă urmăririi penale). În plus, folosirea armelor de foc în locuri publice a fost de natură a pune în pericol şi viaţa sau integritatea corporală a altor persoane, aflate întâmplător în zonele respective.

Rapoartele detaliate în toate cazurile investigate de APADOR-CH sunt publicate pe pagina de internet a asociaţiei (www.apador.org).

V. MINORITĂŢILE NAŢIONALE ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

COMBATEREA DISCRIMINĂRII

I. TEMA DISCRIMINĂRII PRIN ANUNŢURI ŞI ARTICOLE DE PRESĂ

1. Cazuri de discriminare semnalate Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)

În cadrul acţiunilor sale de promovare a principiului egalităţii, APADOR-CH a cooperat cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sesizând cazuri de discriminare ori elaborând analize asupra unor prezumtive cazuri de discriminare solicitate de către Colegiul CNCD.

(a) Cazul Ansamblului Artistic de Copii şi Tineret şi al Teatrului Muzical de Copii “Andantino” al “Palatului Cercului Militar Naţional”.

Conducerea Ansamblului a organizat un concurs de preselecţie în vederea constituirii unei formaţii de mini-majorete şi a afişat în acest scop un anunţ care excludea “copii[i] din familii[le] dezorganizate”. În sesizarea sa din 30 septembrie 2004, APADOR-CH a notat că “dincolo de cruzimea unui astfel de criteriu de participare …. ne aflăm în faţa unui act evident de discriminare. În Ordonanţa nr. 137/2000, discriminarea este definită şi ca “excludere, restricţie .. pe bază de … categorie socială, …, apartenenţă la o categorie defavorizată”. Legea nr. 48/2002 defineşte categoria defavorizată “acea categorie de persoane care se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu majoritatea”, ceea ce este evident valabil în cazul copiilor din familiile dezorganizate.

Credem că o discuţie a reprezentanţilor CNCD cu autorii acestui anunţ ar putea pune în evidenţă şi alte prejudecăţi discriminatorii, ajutând instituţia să le înţeleagă şi să nu le pună în aplicare.”

În urma acestei intervenţii, CNCD a trimis, la data de 26.10.2004, o echipă de investigaţii la Cercul Militar unde a avut discuţii cu domnul Iordache Ştefan, profesorul-coordonator al ansamblului. Prin decizia sa din 25.11.2004, Colegiul director al CNCD a confirmat că fapta sesizată constituie act de discriminare conform art. 2 alin. 1 şi alin. 3 din O.G. 137/2000 şi a sancţionat Ansamblul Artistic de Copii şi Tineret şi Teatrul Muzical de Copii “Andantino” cu avertisment.

2. Cazuri aflate în analiza CNCD şi pentru care s-au solicitat APADOR-CH observaţii

(a) Sesizarea în cazul articolului “Lupta politică încheiată la Consiliul pentru Combaterea Discriminării”, din ziarul Cotidianul (15 septembrie 2004)

Observaţiile APADOR-CH

Conform articolului din ziar, sesizarea împotriva preşedintelui PNL Suceava, Orest Onofrei a avut ca argument afirmaţiile: “Ştim foarte bine că orice copil din Botoşani când este întrebat ce vrea să se facă când va fi mare răspunde că vrea să fie sucevean. Or, acum după mulţi ani, domnul Cozmâncă îşi vede împlinit visul din copilărie”. Preşedintele PSD, Gavril Mârza s-a considerat jignit de aceste comentarii, declarând: Sucevenii născuţi în judeţul Botoşani se consideră jigniţi de aceste afirmaţii…”.

(i) Ordonanţa nr. 137/2000 şi problema identităţii

Ordonanţa nr. 137/2000 are în vedere discriminarea şi aducerea de atingere demnităţii pentru diferite categorii identitare: etnice, sociale, eventual regionale ş.a.m.d. Sensul legislaţiei de protecţie împotriva discriminării este însă să protejeze categoriile fragile, hărţuite şi împiedicate să se bucure de un statut egal cu ceilalţi membri ai societăţii.

Este la fel de evident că lupta împotriva discriminării nu trebuie identificată cu un fel de luptă cu bogăţia de exprimare a limbii. Formele de exprimare oblică, metaforică, spun în general altceva decât litera lor. Ele acoperă şi alte funcţii decât ale simţului comun. Astfel, bancurile cu poliţişti nu înseamnă neapărat o desconsiderare a demnităţii de poliţist, ci sunt expresia unui instinct anti-autoritarist care stă la baza democraţiei liberale.

(ii) Abuzul legislaţiei şi instituţiilor de combatere împotriva discriminării

În raport cu cele spuse mai sus, apare evident că sesizarea născută din contenciosul PNL-PSD de la Suceava constituie “exemplul de şcoală” al intenţiei de a utiliza sistemul de combatere a discriminării în lupte personale sau politice. Schimbul “de înţepături” făcut public reprezintă un caz tipic de polemică politică şi de amuzament. Gluma cu trimiteri regionaliste intră în firescul cultural.

Sesizarea CNCD cu o speţă de genul “atingerii demnităţii de botoşan” demonstrează până unde poate ajunge intenţia de utilizare a mecanismelor de drept într-o societate care nu are suficientă experienţă a libertăţii şi a justiţiei sociale. În logica sesizării, ar urma ca orice discurs cu trimitere identitară să fie laudator ori complet neutru, altfel, ar intra sub regimul infracţiunilor. Paradoxul într-un asemenea caz este că un instrument destinat să protejeze identitatea ajunge să o distrugă. Căci nimic nu este mai coroziv pentru identitatea unei persoane sau a unei comunităţi, decât să fie lăsată fără viaţa expresiei, sub povara unei colecţii de etichete şi truisme.

În sfârşit, “exemplul de şcoală” al “atingerii demnităţii de botoşan” arată, după opinia noastră, nevoia de a introduce un mecanism de “admisibilitate”, sau o judecată rapidă, care să nu rămână circumscrisă la cazurile cu inadecvări procedurale. Căci, în timp ce societatea românească este strivită de o mulţime de discriminări profund injuste – printre altele, discriminările pe bază de apartenenţă socială/economică – , CNCD este asaltat de sesizări care îi cer să devină un controlor al gândirii juste.

(b) Autosesizarea în cazul României libere – articolul “Privilegiul de a fi ţigan”

Observaţiile APADOR-CH

Autosesizarea CNCD împotriva articolului din România liberă, “Privilegiul de a fi ţigan”, semnat de Dan Stanca, ridică problema stabilirii, de către CNCD, a justului raport dintre politicile preventive şi măsurile sancţionatorii care cad în competenţa sa.

(i) Substanţa articolului

Editorialul lui Dan Stanca are următoarele idei/ mesaje:

(a) a existat o perioada când accesul la facultate era condiţionat de originea socială;

(b) în România s-au introdus, se pare sub presiunea Uniunii Europene, liste speciale pentru romi, ceea ce înseamnă că ne întoarcem la mijloacele de acum 50 de ani;

(c) organizaţiile de romi profită de situaţie – conform unui reportaj credibil prezentat la televiziune – pentru a oferi, contra avantaje, certificatul necesar pentru înscrierea pe listele speciale;

(d) multă vreme omul de valoare a fost umilit; ceea ce se vrea combatere a discriminării este de fapt discriminare, iar pretinsele metode umanitare au de fapt extracţie bolşevică.

Limbajul articolului este decent; stilistica “romă” este folosită exclusiv pentru a copia reportajul televiziunii; tonul este al cuiva indignat de metode pe care le consideră, sincer, drept injuste şi dăunătoare.

(ii) Relevanţa articolului pentru necesitatea unor politici publice de informare asupra măsurilor afirmative

Autorul articolului consideră că acţiunile afirmative pentru romi (şi în general) constituie o discriminare nedreaptă a persoanelor care trebuie să intre în competiţie pentru un un loc la facultate. Autorul se adaugă astfel unor voci diverse, inclusiv din comunitatea romă, care pun în discuţie “efectul pervers” al locurilor speciale pentru romi. Dezbaterea asupra legitimităţii acţiunii afirmative a fost deosebit de amplă în Statele Unite, unde s-au succedat sentinţe în favoarea sau în defavoarea sistemului.

Considerăm că acţiunea afirmativă prin asigurarea unui număr de locuri la licee sau facultăţi constituie una dintre cele mai importante resurse pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor. Sistemul a creat şi crează, încet-încet, o elită civico-politică a romilor, esenţială pentru schimbările în comunităţile tradiţionale. Cine a văzut pe viu cum arăta problematica romilor la începutul anilor ’90, şi o compară cu ce se întâmplă acum, nu poate fi decât entuziasmat de valoarea acţiunilor afirmative pentru romi în domeniul educaţiei.

Este limpede că Dan Stanca nu cunoaşte nici detaliile, nici fondul problemei. El nu ştie nici măcar ce legătură are legislaţia de combatere a discriminării cu Uniunea Europeană. Scriitorul a văzut un reportaj care l-a indignat – şi care conţinea elemente motivând indignarea -, şi şi-a exprimat opinia în chestiunea locurilor pentru romi la facultăţi.

Este la fel de limpede că tema acţiunii afirmative rămâne o chestiune controversată, care nu acceptă o singură evaluare. Persoanele au dreptul să pună în discuţie legitimitatea sistemului şi să se exprime chiar atunci când informaţiile lor sunt limitate.

Articolul semnat de Dan Stanca ni se pare relevant pentru CNCD şi pentru organizaţiile neguvernamentale doritoare să combată discriminarea, întrucât el demonstrează cât de puţină cunoaştere are opinia publică, inclusiv intelectualii, în privinţa temelor acţiunii afirmative şi ale problematicii ridicată de situaţia romilor. Apare necesară derularea unor politici de informare, dar şi de formare a atitudinii de solidaritate faţă de categoriile defavorizate. CNCD are rolul său stabilit prin lege în elaborarea acestor politici.

(iii) Soluţia sancţiunii

Iniţiativa de a trata articolul lui Dan Stanca ca o discriminare prin atingere adusă demnităţii şi sancţionarea autorului ni se pare periculoasă. Ideea de a impune idei, păreri şi interpretări conform voinţei unei structuri administrative nu ar avea echivalent decât cu tezele sistemelor totalitare.

II. DISCRIMINAREA STRUCTURALĂ

1. Discriminarea faţă de membrii grupurilor spirituale numite “secte”: acţiunile Serviciului Român de Informaţii

(a) Prezentarea sectelor în documentarele SRI

Serviciul Român de Informaţii a abordat tema unor grupări religioase minoritare pe care le numeşte, nediferenţiat şi acuzator, “secte”. Viziunea SRI în chestiunea sectelor apare pe site-ul instituţiei: www.sri.ro. În lista cu riscuri prezentată de SRI în scopul iniţierii opiniei publice, sectele apar alături de terorişti, de crima organizată şi de fundamentalismul islamic. Vom cita două titluri: “Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc” şi “Antecedentele extremiste ale organizaţiei Ananda Marga “.

Este adevărat că unele grupări cu caracter spiritual pot deveni o reală problemă pentru ordinea publică. În documentarul său, SRI notează tragedii precum cele provocate de “Templul Poporului”, ai cărui discipoli s-au sinucis, la 29 noiembrie 1978, în masă (circa 1.000 dintre adepţi), de grupările “Davidienilor” din Statele Unite (1993) şi “Templului Solar” (1997). În anul 2000, “Biserica Restaurării celor Zece Porunci” din Uganda a fost autoarea unui masacru soldat cu peste 3.000 de victime. Mai sunt amintite sinuciderile adepţilor sectei “AUM” sau ale grupării californiene “Heaven’s Gates”.

Nu numai în aceste cazuri extreme, ci şi atunci când discipolii unor grupări, spirituale sau nu, încalcă drepturile şi libertăţile membrilor acestora, este firească intervenţia autorităţilor. Grupurile în care abuzurile sunt ferite de ochii opiniei publice, care încurajează secretomania, cunoaşterea a ce se întâmplă în viaţa acestor comunităţi, impun folosirea serviciilor speciale. Dar existenţa unor fapte care să susţină presupoziţia manifestărilor delictuale reprezintă o condiţie evidentă. Metodologia de identificare a grupărilor care constituie factori de risc trebuie ferită de interpretări abuzive.

Serviciul Român de Informaţii face astfel de consideraţii pentru a circumscrie limitele “credinţei normale” atragând, prin consecinţă, oprobiul opiniei publice asupra grupărilor religioase numite de SRI “cu caracter sectar”. Acestea s-ar ilustra, conform documentarului, prin nerespectarea a trei criterii:

– Sectele au o doctrină cu cel puţin două nivele: unul esoteric, destinat racolării, şi unul sau mai multe nivele secrete, destinate „iniţiaţilor” sau unui grup restrâns de lideri. Adesea aceste nivele doctrinare secrete au sistematic un caracter ilegal, antistatal, îndemnând la ură religioasă şi confruntare;

– Cea de-a doua caracteristică a unor grupări sectare este constituirea unui corpus doctrinar mai mult sau mai puţin străin de Biblie, pretext pentru promovarea de valori, ierarhii şi comportamente care, prin sorgintea lor, vin în contradicţie cu axiologia spaţiului spiritual european, afectând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi, în unele cazuri, siguranţa naţională;.

– Cel de-al treilea criteriu, constant prezent în activitatea multor grupări sectare care desfăşoară activităţi ilegale sau antistatale, este vehicularea de doctrine antisociale bazate pe răstălmăciri aberante, milenarist-agresive ale doctrinei biblice (sau a doctrinei altor culte majore), scoase din contextul social, cultural şi valoric.

În concluzie, Serviciul Român de Informaţii, instituţie a statului, introduce norme în domeniul spiritualităţii şi califică, în raport cu ele, caracterul normal sau din contră, anormal, periculos, al comunităţilor religioase în funcţie de respectarea regulilor pe care SRI le-a definit. Introducând o concepţie normativistă despre spiritualitate, SRI încalcă libertatea religioasă. Pentru a-şi legitima poziţia asumată instituţional prin documentarul său despre secte, SRI caută o sursă exterioară de legitimitate: rezoluţiile Consiliului Europei. Dar acestea sunt ori prezentate eronat, ori manipulate. Serviciul Român de Informaţii susţine că în aplicarea recomandărilor Consiliului Europei, o problemă ar fi, cităm, “definirea precisă a conceptului de “sectă periculoasă” care ne este explicitat în Recomandarea APCE nr. 8373/1999”.

Nu există vreo Recomandare a APCE nr. 8373 din 1999. Există în schimb un document cu acest număr al Comitetului Legislativ şi pentru Drepturile Omului, al cărui raportor a fost Adrian Năstase. Acesta conţine doar o referire la “grupările periculoase”. Referirea a dispărut însă în Recomandarea 1412/1999 dedicată temei sectelor, după ce membrii Adunării Parlamentare au criticat raportul parlamentarului român.

În Recomandarea 1412/1999 privitoare la secte, Adunarea Parlamentară insista asupra importanţei pluralismului religios. Adunarea reafirma devotamentul său pentru libertatea religioasă şi recunoştea că “pluralismul este o consecinţă naturală a libertăţii de religie. Ea include neutralitatea statului şi egala protecţie în faţa legii ca garanţii fundamentale împotriva oricăror forme de discriminare şi pentru evitarea unor măsuri care se bazează pe judecăţi de valoare”. Cu alte cuvinte, Adunarea Parlamentară, a carei rezoluţie o invoca SRI insistă, din contră, ca autorităţile statului să evite abordări normativiste precum cele folosite de SRI în documentarul său.

(b) Defăimări în documentarele SRI

Inadecvarea şi ilegitimitatea opiniilor SRI în domeniu sunt agravate prin expunerea unor cazuri concrete. Iată acest pasaj din documentarul “Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc”, forma care apărea pe site-ul instituţiei până la sfârşitul lunii octombrie 2004:

“Deşi ilegală, antisocială şi uneori imorală, activitatea unor secte nu este întotdeauna relevantă în planul siguranţei naţionale. În general grupările sectare se clasifică în patru mari categorii: grupări creştine de inspiraţie biblică; secte pretins creştine, heterodoxe; secte necreştine şi curente anomice.

Deosebit de virulente sunt cele din a doua categorie, care practică doctrine eclectice (amestec de elemente creştine, budiste, yoga etc.) şi se remarcă printr-o “faţadă” religioasă putându-se uşor discerne eforturile unor centre de coordonare mondială de a impune o “nouă ordine” nu numai cultică sau socială, ci şi politico-economică. Cu astfel de preocupări se remarcă secta “Copiii Domnului”, grupare interzisă în cele mai multe ţări europene. În conformitate cu opinia autorităţilor californiene, gruparea “profanează normele morale creştine”.

Textul citat se întemeia pe susţineri absolut false. Se putea demonstra uşor că gruparea “Copiii Domnului”/The Family International nu este interzisă “în cele mai multe ţări europene”. Newsletter-ul organizaţiei “Human rights without frontiers” documentează faptul că procesele deschise de membrii grupului împotriva unor măsuri luate contra lor au fost câştigate de organizaţie. În momentul elaborării documentului lor, specialiştii SRI ar fi putut avea la îndemână toate informaţiile de acest gen, în particular, două volume scrise de analişti ai fenomenului asupra “Familiei”.

În România există circa o sută de membri ai “Familiei”. În planul activităţii lor sociale, aceştia au dat prioritate asistenţei pentru copiii aflaţi în nevoie. În circa şase ani de activitate au sprijinit material şi educaţional Centrul de plasament Pinocchio din sectorul 2, Centrul de plasament nr. 6, Sf. Maria din sectorul 5, Centrul de plasament nr. 5 din sectorul 6, Centrul de plasament Domneşti, Grădiniţa nr. 44 din sectorul 1. Este greu de înţeles de ce autorităţile publice ar întâmpina cu ostilitate, prin vocea SRI, o astfel de activitate.

Este de notat hotărârea autorilor de a elimina, în ultima formă a documentarului citat, adusă la zi la 29 octombrie 2004, orice referire la “Copii Domnului”. Este un pas pozitiv, dar unul incomplet, căci paradigma generală în care este tratată problematica sectelor rămâne aceeaşi.

Pe site apare în continuare o sinteză despre Ananda Marga: “Antecedentele extremiste ale organizaţiei Ananda Marga”. Aceasta reia acuzaţiile de terorism şi pedofilie făcute şi anterior de SRI. Acum câţiva ani, Ananda Marga, care realizase fapte remarcabile de asistenţă umanitară în România prin deschiderea unor centre pentru copii, a dat în judecată Serviciul Român de Informaţii şi a câştigat. În timpul procesului, reprezentantul SRI a declarat că informaţiile pe care le deţinea fuseseră culese “din presă” (!). Şi totuşi site-ul conţinând afirmaţii sancţionate de instanţă se păstrează.

Materialele cu subiect scandalos aflate pe site incită presa. În acest fel, site-ul SRI promovează calomniile faţă de grupuri distinse prin credinţa şi convingerile lor. SRI încălcă “principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării” (Art. 1 (2), Ordonanţa 137/2000), care stau la baza exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Sunt încălcate norme internaţionale precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană nu a stabilit o listă de religii ori credinţe care ar cădea sub protecţia art. 9, dar a arătat că toate religiile se află sub jurisdicţia acestuia, incluzând mişcări atât de controversate precum Biserica Scientologică sau Secta Moon.

Curtea de la Strasbourg a stabilit foarte clar că statul nu are dreptul să definească norme în domeniul a ceea ce este sau nu este o religie, ceea ce înseamnă că, cu atât mai puţin, poate să introducă certificate de calitate: “Libertatea de religie, aşa cum este aceasta garantată de către Convenţie, exclude orice arbitrariu din partea Statelor în a determina dacă credinţele religioase ori mijloacele de exprimare ale lor sunt legitime sau nu”.

Urmând aceste principii, care se aplică mai general oricărui caz de punere în discuţie şi de limitare a unui drept al omului, Serviciul Român de Informaţii ar fi avut obligaţia să facă demonstraţia faptului că “sectele” au atentat la siguranţa naţională şi că limitarea pe care o propune este proporţională şi în acord cu cerinţele unei societăţi democratice.

APADOR-CH a solicitat CNCD să cerceteze materialele privitoare la secte de pe site-ul SRI, să se pronunţe asupra caracterului lor discriminatoriu şi să ia masuri la nivel instituţional pentru ca politica discriminatorie a SRI faţă de anumite grupări religioase, esoterice ori spirituale să înceteze.

CAMPANIA ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII PENTRU INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN ABSOLUT ŞI ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR MEMBRILOR ORI SIMPATIZANŢILOR MISA

I. MISA ŞI CAMPANIILE ÎMPOTRIVA EI

Ce este MISA ?

Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut a fost înfiinţată ca asociaţie non-profit prin Hotărârea judecătorească din 23 ianuarie 1990 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti. Ea are caracter socio-profesional, filosofic, experimental-educativ, avînd drept scop ridicarea nivelului spiritual prin popularizarea cunoştinţelor si practicilor yoga.

Cel care este considerat mentorul spiritual al Mişcării, Gregorian Bivolaru, a fost controlat permanent de Securitate, pentru astfel de activităţi, până în 1989. El a fost închis de două ori, apoi internat într-un spital psihiatric destinat oponenţilor politici ai regimului comunist, pentru acelaşi gen de practici ca şi cele de astăzi.

MISA a deschis cursuri de yoga şi de informare asupra unor tratamente naturiste. Liderii organizaţiei evaluează la circa 45.000 numărul celor care au practicat yoga în cadrul pregătit de MISA. Instructorii care predau yoga sunt membri MISA ori au înţelegere cu MISA să facă cursuri sub egida asociaţiei.

MISA a publicat cărţi şi scoate un buletin lunar.

Campanii anterioare vizând MISA şi membrii ori simpatizanţii acesteia şi investigaţiile făcute pentru verificarea acuzaţiilor

APADOR-CH a avut două investigaţii privind campaniile anterioare împotriva MISA şi a membrilor ori simpatizanţilor săi. Ele au fost publicate în rapoartele anuale ale APADOR-CH – pe anul 1996 şi anul 1997. Reprezentanţilor APADOR-CH li s-au adus la cunoştinţă şi alte violări ale drepturilor şi libertăţilor membrilor ori simpatizanţilor MISA, după 1997. Cum în timp, situaţiile care au generat plângeri au fost considerate rezolvate de către conducerea MISA, APADOR-CH a renunţat să facă investigaţii fără cererea reprezentanţilor Mişcării.

II. CAMPANIA VIOLENTĂ DIN ANUL 2004

Precedentul campaniei din Târgu Mureş, septembrie – octombrie 2003

În luna septembrie 2003, presa din Târgu Mureş, televiziunea locală Antena 1, ediţia locală a Jurnalului Naţional şi apoi alte mijloace de presă au lansat o campanie împotriva instructorilor şi simpatizanţilor yoga din oraş şi a MISA, organizaţia care deschisese aceste cursuri. Aceştia au fost acuzaţi de consum de droguri, orgii sexuale, evaziune fiscală, fără prezentarea nici unor probe. Doi dintre instructori au fost chemaţi la Centrul Zonal de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog. Aici au fost jigniţi şi intimidaţi pentru a da declaraţii compromiţătoare la adresa MISA şi a mentorului spiritual al Mişcării, Gregorian Bivolaru. Conform declaraţiilor celor în cauză, inspectorul anchetator Beldeanu a afirmat că îi va ucide pe ei şi pe Gregorian Bivolaru “în afara orelor de serviciu“.

Emisiunile “Actualitatea mureşană“ din 2 octombrie 2003 şi apoi emisiunea “Observator“ din 3 octombrie 2003, au prezentat în direct o listă de persoane care au practicat yoga dându-le numele şi locul de muncă. Prin acuzarea lor pentru “acte de ilegalitate“, “spălare de creiere“, “folosirea de substanţe halucinogene“, acţiunea reprezenta o incitare a opiniei publice împotriva practicanţilor yoga. Efectele au apărut imediat : unii dintre cei numiţi au fost chemaţi de către conducătorii unităţilor şi ameninţaţi că vor fi daţi afară din serviciu, dacă vor continua să urmeze cursurile de yoga. Alţii au avut probleme în familie.

Având în vedere felul în care au decurs acţiunile din Târgu Mureş, atitudinea anchetatorilor faţă de cei chemaţi la Centrul Regional, campania din toamna anului 2003 pare să fi pregătit amplele desfăşurări de forţe contra membrilor şi simpatizanţilor MISA începute în luna martie 2004, în Bucureşti.

Descinderea jandarmilor din 18 martie 2004

La data de 18 martie 2004, peste 300 sute de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI, folosind cagule, au forţat simultan 16 imobile în care se aflau membri MISA. Au fost sparte uşile şi geamurile deşi intrarea în clădiri se putea face fără obstacole. Cei găsiţi au fost maltrataţi, trântiţi şi ţintuiţi la pământ sub ameninţarea armelor, unora li s-au pus cătuşe. Au fost persoane care au fost ţinute sub ameninţarea armelor ore întregi. În unele clădiri s-a tras cu armele în aer.

Obţinerea semnăturilor pe declaraţiile dictate de procuror s-a făcut prin ameninţare. Au fost ridicate bunuri personale fără consemnarea în procesul verbal de percheziţie a tot ce s-a luat. Reţinuţii au fost împiedicaţi să ia legătura cu apărătorii lor.

Aceste acţiuni au fost filmate şi date la posturile de televiziune. Ulterior, în presa electronică au ajuns şi alte imagini luate cu ocazia descinderilor, menite să discrediteze pe cei reţinuţi şi să sugereze opiniei publice vinovăţia lor. Nimeni însă nu a fost arestat preventiv sau reţinut în urma descinderilor.

În zilele următoare au continuat percheziţiile – peste 20. Din imobile în care s-a intrat şi din cele 15 locuri de depozitare a bunurilor MISA s-au ridicat abuziv camioane de materiale.

Campania de presă

Prezentări incitator-calomniatoare

Următoarele citate din ziare (la fel s-a vorbit şi la posturile de televiziune) imediat după intervenţia unităţilor de jandarmi demonstrează prin ele înseşi caracterul incitator-calomnios al prezentărilor: “În timpul descinderilor au fost găsite diferite substanţe, despre care nu se poate spune, deocamdată dacă sunt stupefiante” (Cotidianul, 22 martie); “…acţiunea a fost declanşată şi ca urmare a sesizărilor formulate de mai mulţi cetăţeni cu privire la activităţi de prostituţie şi trafic de droguri în mai multe cartiere mărginaşe ale Bucureştiului”; “autorităţile statului au acţionat în imobile unde se desfăşurau activităţi de video-chat-uri pornografice şi erotice neautorizate” (Ziua, 20 martie); “Material porno în casa unui cadru didactic universitar” (Evenimentul zilei, 22 martie); “în acest camion au fost descoperite materiale compromiţătoare, printre care reviste pornografice şi cărţi ale cultului MISA” (Adevărul, 22 martie) ş.a.m.d. S-a folosit în mod deliberat, la adresa MISA, termenul “sectă”.

Presa a susţinut deci, pe parcursul primelor zile de la evenimente, acţiunile forţelor de ordine încercând să inducă în opinia publică ideea vinovăţiei celor perchezionaţi şi reţinuţi în data de 18 martie 2004. Este puţin probabil ca ziariştii să nu ştie că poliţia nu are dreptul să intre într-o casă privată pe motiv că “există delicte în cartier”. Deţinerea materialelor porno nu este ilegală şi nici dialogul erotic prin Internet nu are nevoie de aprobare. Acuzele care au pus accentul pe elementele gândite drept scandaloase – sex, urinoterapie – au fost cu atât mai gratuite cu cât aceleaşi mijloace de presă folosesc în mod curent imagini cu caracter erotic şi un limbaj ce poate fi considerat, în raport cu atitudinea pudibondă arătată în acest caz, scandalos.

Practic, majoritatea mijloacelor de presă au încercat să “asmută” populaţia împotriva membrilor şi simpatizanţilor MISA, să determine o vânătoare de vrăjitoare. Este relevant, în acest sens, anunţul dovedit fals, că Gregorian Bivolaru a fost dus la Poliţie de către un grup de persoane. Felul în care era făcut anunţul constituia o invitaţie adresată populaţiei să hăituiască membrii MISA.

Intoxicarea presei de către autorităţi

Informaţiile din presă au fost preluate de către ziarişti de la autorităţi, care au lansat în opinia publică o lungă serie de acuzaţii: folosirea drogurilor, trafic de persoane, etc. După cum s-a demonstrat la sfârşit, aceste acuzaţii au fost gratuite. Filmările din timpul percheziţiilor au fost făcute pentru a induce în opinia publică ideea de vinovăţie. Violându-se complet dreptul la propria imagine, imaginile filmate au fost transmise de către organele de anchetă presei şi prezentate pe posturile de televiziune. Astfel, una din seringele aflate în posesia unei doctoriţe a fost prezentată ca fiind folosită pentru injectarea drogurilor. Situaţia a obligat mai mulţi membri MISA să ceară Institutului Naţional Medico-Legal să constate că nu aveau droguri în sânge.

Imaginea Petrachei Natalia Elenacare a fost luată din toaletă cu chiloţii în vine şi aşezată sub ameninţarea armei lângă portarul clădirii în care se afla, a fost prezentată ca arătând promiscuitatea în care trăiesc membrii MISA. Mai multe fotografii ale practicanţilor yoga, în costum de baie, găsite la percheziţie, au fost prezentate pe posturile TV. Uneori, succesiunea de imagini reale era amestecată cu imagini preluate din alte surse, pentru a realiza un montaj convingător.

Punctul maxim al încălcării intolerabile a vieţii private a fost trimiterea Jurnalului personal al minorei Mădălina Dumitru la ziare şi publicarea lui. Autoarea a declarat că acestea reprezintă fanteziile sale erotice. Totuşi, Jurnalul a stat la baza arestării ulterioare a lui Gregorian Bivolaru.

Autosesizarea presei

Că instituţiile implicate în hăituirea MISA au fost principala sursă de intoxicare o arată faptul ca presa a luat de la un moment dat distanţă faţă de intervenţia autorităţilor. Acestea au început să observe că datele oferite de autorităţi nu se susţin: “Amploarea dată cazului Bivolaru … este cu greu justificată de dovezile prezentate, ieri, de reprezentanţii instituţiilor implicate în această anchetă: Parchetul, Poliţia, Procuratura” (Cotidianul, 25 martie 2004).

Şi alte ziare au acuzat autorităţile, ulterior, de a fi încercat o manipulare politică. Una dintre explicaţiile cele mai vehiculate a fost aceea că întreaga campanie împotriva MISA şi a mentorului spiritual Gregorian Bivolaru s-a desfăşurat pentru a acoperi fuga unui apropiat al partidului de guvernământ închis pentru fraudă, Gabriel Bivolaru – uşor de confundat cu “Gregorian”.

Pentru manifestarea cu mai multă circumspecţie a presei a contat, într-o anumită măsură, şi un prim comunicat de protest al APADOR-CH dat publicităţii la 15 aprilie 2004.În analiza sa, APADOR-CH a subliniat că dacă unii membri sau simpatizanţi ai MISA au comis fapte penale, pentru care există dovezi certe, aceştia vor răspunde în faţa instanţelor de judecată cu titlu individual, conform unor proceduri şi judecăţi echitabile.

Violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Măsurile luate de autorităţi împotriva unor membri ori simpatizanţi ai MISA şi împotriva Mişcării ca atare au fost ilegale, disproporţionate, combinând intimidarea, incitarea şi hărţuirea cu acuzarea şi reţinerea abuzivă. Au fost încălcate în aceste evenimente libertatea persoanei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, respectarea vieţii private, dreptul de a manifesta paşnic ş.a.:

Pe durata percheziţiilor derulate mai multe zile – începute pe 18 martie 2004, procurorii, jandarmii, poliţiştii şi cadrele din SRI, cei mai mulţi purtând cagule, au acţionat brutal, folosind nemotivat/excesiv forţa şi încalcând procedurile:

– au spart uşi şi geamuri pentru a pătrunde în locuinţe fără ca vreunul din ei să fi întâmpinat vreun obstacol;

– locatarii au fost loviţi, trântiţi la pământ şi ameninţaţi cu arma. Peste 80 dintre ei au fost duşi la parchet unde au fost obligaţi să dea declaraţii sub ameninţare;

– au ridicat mari cantităţi de obiecte şi înscrisuri fără o raţiune palpabilă: încheierea şi conţinutul proceselor verbale de percheziţie au fost viciate;

– mandatele de percheziţie nu au fost prezentate întotdeauna la intrarea în imobile;

– în multe descinderi nu a fost lăsată vreo copie a Procesului Verbal de percheziţie;

– au filmat membri ori simpatizanţi MISA îmbrăcaţi sumar sau aflaţi în posturi umilitoare;

– au împiedicat membrii sau simpatizanţii MISA să ia legătura cu apărătorii lor.

Încălcarea drepturilor şi libertăţilor din timpul acţiunilor începute de “organele de ordine” pe 18 aprilie 2004 au continuat prin violarea vieţii private şi a dreptului la propria imagine. Fotografiile şi filmările făcute în timpul descinderilor au fost utlizate în scopul discreditării victimelor. Autorităţile au trimis la posturile de televiziune imagini însoţite de comentarii falsificatoare.

Acţiunile în forţă ale procurorilor, jandarmilor, poliţiştilor şi cadrelor SRI au încălcat normele garantate de Constituţie, de legislaţia internă (în particular, de Codul de procedură penală) şi de documentele internaţionale ratificate de România.

Victimele au depus numeroase plângeri în care au reclamat încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor. Caracterul flagrant al acestor încălcări obligă Ministerul public să se autosesizeze, iar conducătorii Ministerelor ori a altor instituţii implicate au datoria să ia încă din acest moment măsuri administrative împotriva vinovaţilor. Cercetarea şi sancţionarea lucrătorilor SRI, a poliţiştilor, jandarmilor şi procurorilor care au încălcat drepturile omului şi libertăţile fundamentale înainte, în timpul şi după descinderile şi investigaţiile în cazul MISA sunt indispensabile pentru salvarea principiilor statului democratic.

Violarea dreptului la asociere

Dreptul de asociere include asigurarea personalităţii juridice, iar acest drept i-a fost acordat MISA în 1990 şi nu i-a fost retras după această dată. Totuşi, dreptul de asociere înseamnă şi că nimeni nu va fi afectat prin participarea la activităţile organizaţiei în cauză. De asemenea, nimeni nu va fi intimidat dacă doreşte să adere la organizaţie; dacă doreşte să colaboreze cu ea sau să-şi exprime simpatia; dacă vrea să participe la acţiunile ei. În caz contrar, asocierea formală sau subiectivă a persoanei în cauză nu este liberă.

De ani de zile, membrii MISA şi simpatizanţii ei sunt supuşi discreditării şi hărţuirii publice, cu incitarea şi participarea directă a unor instituţii româneşti – Parchetul, Jandarmeria, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Admnistraţiei şi Internelor ş.a.

În mod particular, sunt preocupante:

– percheziţionarea şi reţinerea nejustificată a unor membri şi simpatizanţi MISA;

– calomnierea lor;

– ameninţarea membrilor şi simpatizanţilor MISA de a fi daţi afară din serviciu datorită afilierii lor;

– investigarea MISA şi a simpatizanţilor de către Serviciul Român de Informaţii.

Urmare a acţiunilor de denigrare şi hărţuire, mai multe persoane au fost nevoite să renunţe la frecventarea cursurilor de Yoga organizate de MISA iar relaţiile unor membri ori simpatizanţi MISA cu colectivul de lucru sau cu familia au avut de suferit.

8. Implicarea Serviciului Român de Informaţii în hărţuirea MIS

Serviciul Român de Informaţii s-a implicat direct în acţiunile de supraveghere şi hărţuire cu justificarea că MISA ar fi o formaţiune paramilitară şi că ar reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională. Persoana juridică MISA a fost vizată ca atare, deşi acuzaţiile curente: încălcarea legii drepturilor de autor, răspândirea de materiale pornografice ş.a. nu au legătură cu siguranţa naţională. În ceea ce priveşte alte acuzaţii, mai grave – crearea unor formaţiuni paramilitare, trafic de droguri, trafic de persoane – ele s-au dovedit fără absolut nici un temei.

Acţiunile SRI au încălcat dreptul fundamental la viaţă privată şi la libertatea de asociere. Decizia de supraveghere a MISA de către instituţia care protejează siguranţa naţională a României a fost cu totuldisproporţionată.

9. Tratamentul minorei Mădălina Dumitru

Între abuzurile comise de autorităţi în cazul MISA, una impresionează prin gravitate: tratamentul inuman şi degradant la care a fost supusă Mădălina Dumitru, minoră în vârstă de 17 ani. Deşi nu avea decât calitatea de martoră în procesul intentat lui Gregorian Bivolaru, minora, reţinută la 18 martie 2004 în timpul descinderilor în locuinţa unde locuia, a fost tratată ca o infractoare. Ea a fost privată de libertate, supusă unor presiuni şi violenţe pentru că a revenit asupra unei declaraţii iniţiale, smulse pentru a-l incrimina pe mentorul MISA. Pe 1 aprilie 2004, Mădălina Dumitru a fost dusă cu forţa la INML unde urma să fie examinată ginecologic, în ciuda refuzului categoric al victimei. Minora a fost permanent înconjurată de poliţişti şi jandarmi, la INML a fost despărţită de apărătoarea ei, fără ca ulterior să mai ia legătura cu ea. A fost izolată de colegii şi logodnicul ei. Tratamentul inuman la care a fost supusă a făcut-o să treacă prin momente de criză.

Comisia pentru Protecţia Copilului a hotărât la 7 aprilie 2004 să o plaseze pe Mădălina Dumitru în familia surorii mamei sale. Această măsură a fost luată împotriva voinţei ei. Minora este ţinută în familia surorii, neavând voie să se deplaseze singură şi fără să se poată întâlni cu nimeni. Minora este împiedicată:

– să urmeze şcoala;

– să ia legătura cu apărătorii ei;

– să facă plângeri împotriva celor care îi încălcă drepturile şi libertăţile;

– să se căsătorească cu logodnicul ei, cerere adusă la cunoştinţa opiniei publice de către cei doi.

Faptul că regimul la care a fost supusă Mădălina Dumitru de către autorităţi nu a avut motive umanitare şi educaţionale s-a probat prin actul lor scandalos de a da presei jurnalul ei privat. Presa a publicat copios citate din fanteziile erotice ale minorei. Acţiunea de discreditare publică la care au cooperat cei care au confiscat jurnalul privat şi presa intră în conflict flagrant cu invocarea responsabilităţilor faţă de minoră.

III. Concluzii

(a) Descinderile brutale, nemotivate, efectuate la data de 18 martie 2004, la Bucureşti, la care au luat parte peste 300 sute de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI, sunt un eveniment dintr-o lungă serie de acţiuni care au avut ca ţintă MISA şi mişcarea yoga din România. Acţiuni represive şi campanii calomniatoare contra MISA şi simpatizanţilor yoga au avut loc şi anterior, şi în alte locuri din ţară. Dar intervenţia parchetului, jandarmilor şi Servicului Român de Informaţii în evenimentele din martie 2004 nu a atins totuşi niciodată asemenea proporţii. Este vorba despre cea mai gravă încălcare a democraţiei de la mineriade încoace.

(b) Presa a fost implicată în campaniile calomniatoare împotriva MISA, folosind fără discriminare “datele” puse la dispoziţie de autorităţile publice. A fost grav încălcat codul deontologic al presei: obligaţia de a informa corect opinia publică, prezumţia de nevinovăţie, verificarea informaţiilor, respectul demnităţii umane. De o gravitate deosebită trebuie considerată difuzarea prin presă a jurnalului minorei Mădălina Dumitru, conţinând fanteziile sale erotice. De la un punct încolo, unii ziarişti au luat distanţă faţă de abuzul autorităţilor. Mulţi dintre ei au acuzat autorităţile de folosirea cazului MISA în scopuri politice.

(c) În timpul descinderilor şi în timpul investigaţiilor ulterioare, autorităţile statului au încălcat grav drepturile şi libertăţile fundamentale, printre care : intimidarea, incitarea şi hărţuirea, reţinerea abuzivă, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, respectarea vieţii private, dreptul de a manifesta paşnic, dreptul la propria imagine ş.a.

VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Cu privire la cazurile prezentate în continuare, Curtea a pronunţat deja hotărâri în cursul anului 2004 sau se află în diverse stadii procedurale în faţa acesteia: cauze declarate admisibile printr-o decizie (sub-secţiunea I); cauze comunicate guvernului reclamat ori cu privire la care s-au cerut reclamantului informaţii de către Curte (sub-secţiunea II). Ultima parte (III) priveşte cauzele nou introduse la CEDO.

I. Hotărâri CEDO în cauze susţinute de APADOR-CH

1. Sabou şi Pîrcălab versus România (nr. 46572/99), hotărârea din 28 septembrie 2004

În data de 28 septembrie 2004, Curtea a pronunţat o hotărâre prin care a constatat încălcarea de către statul român a articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în privinţa reclamaţilor Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab, precum şi a articolelor 8 (dreptul la respectarea vieţii familiale) şi 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, numai în privinţa d-lui Sabou.

În anul 1998 ambii reclamanţi au fost condamnaţi definitiv la pedepse penale şi despăgubiri civile pentru infracţiunea de calomnie împotriva unei judecătoare, care îndeplinea şi funcţia de preşedintă a judecătoriei din Baia Mare. La acea dată reclamanţii erau ziarişti la “Ziua de Nord Vest” din Baia Mare.

Curtea a mai constatat şi încălcarea dreptului la viaţă familială (articolul 8 din Convenţie) prin aplicarea automată a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părinteşti pe durata executării pedepsei privative de libertate aplicate d-lui Sabou. În dreptul românesc, interdicţia de a exercita drepturile părinteşti este o pedeapsă accesorie care se aplică automat oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără să existe un control efectiv făcut de tribunal cu privire la aplicarea acestei pedepse şi fără să se tină seama de natura infracţiunii sau de interesul copilului. Această interdicţie acţionează ca un blam moral având ca obiect pedepsirea condamnatului şi nu are rolul unei măsuri de protecţie pentru copil, aşa cum ar trebui, de fapt, să fie.

În aplicarea articolului 41 din Convenţie, Curtea a hotărât să-i acorde d-lui Pîrcălab 1582,42 euro prejudiciul material şi 1000 euro pentru prejudiciul moral iar d-lui Sabou, i-a acordat 5000 de euro pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, Curtea a acordat celor doi reclamanţi 4000 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Notar versus România (nr. 42860/98), hotărârea din 20 aprilie 2004

În data de 20 aprilie 2004, Curtea de la Strasbourg a pronunţat o hotărâre de radiere de pe rol a cererii ca urmare a constatării soluţionării pe cale amiabilă a cauzei.

În 1996, reclamantul, minor la acea dată, în timp ce se afla pe scara unui bloc, a fost interpelat de un poliţist, bătut cu bastonul şi cu picioarele, şi dus la secţia de poliţie, unde a fost interogat, alături de alţi minori, cu privire la o tâlhărie care avusese loc în acea zi. În timpul interogării, reclamantul a fost din nou lovit cu bastonul şi, pentru că refuza să scrie ce îi dictau poliţiştii, a fost lovit cu capul de birou în repetate rânduri. Interogatoriul în incinta secţiei de poliţie a durat aproximativ 5 ore, timp în care reclamantul nu a avut contact cu un avocat sau cu părinţii. El a fost apoi dus de poliţişti la Centrul de minori, fără a se emite un mandat de arestare sau ordonanţă de reţinere pe numele său, ci numai pe baza unei scrisori neînregistrate şi nedatate, semnată de un poliţist. La Centrul de minori, reclamantul a fost ras pe cap, pus să facă un duş rece, spălat cu gaz şi obligat să îmbrace hainele centrului. Reclamantul a fost deţinut în Centrul de minori timp de 5 zile, perioadă în care nu a avut acces la un doctor, avocat sau la părinţi, deşi aceştia au cerut să îl vadă în repetate rânduri; tot în acest interval de timp el a mai fost bătut şi de gardienii de la Centrul de minori. Reclamantul nu a fost niciodată trimis în judecată pentru vreo infracţiune.

Procedurile în faţa Curţii Europene: Plângerea introdusă în 1998 a fost declarată parţial admisibilă pe 13 noiembrie 2003, Curtea reţinând capetele de plângere privind încălcarea articolelor 3, 5 paragrafele 1-5, 6 paragrafele 1 şi 2, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea sa din 20 aprilie 2004, Curtea a decis radierea de pe rol constatând ca în cauză a avut loc o sluţionare pe cale amiabilă a diferendului. În plus, guvernul român a declarat în faţa Curţii că “se angajează să iniţieze un proces de reformă a legislaţiei existente în materia taxelor judiciare astfel încât acţiunile civile pentru despăgubiri ca urmare a aplicării unor rele tratamente să fie scutite de taxă”. De asemenea, guvernul a declarat că “va lua măsurile necesare pentru a informa forţele de poliţie asupra modului în care trebuie să acţioneze pentru a asigura respectarea prezumpţiei de nevinovăţie, aşa cum este ea prevăzută de al doilea paragraf al articolului 6 din Convenţie”.

Decizii asupra admisibilitaţii în cauze susţinute de APADOR-CH

1. Parohia Greco-Catolică Sâmbata–Bihor versus România (nr.48107/99), decizia din 25 mai 2004

În data de 25 mai 2004, Curtea de la Strasbourg a declarat admisibilă cererea sub toate capetele de plângere ridicate de reclamantă: articolul 6 (dreptul la proces echitabil), articolul 9 (libertatea de religie), articolul 13 (dreptul la un remediu efectiv) articolul 14 (interdicţia discriminării) precum şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (dreptul de proprietate).

Situaţia de fapt şi procedurile interne : Reclamanta este parohia greco-catolică Sâmbăta din judeţul Bihor, care a declanşat pe plan intern proceduri judiciare pentru restituirea bisericii greco-catolice din comuna Sâmbăta, ocupată în prezent de parohia ortodoxă din localitate. În subsidiar, reclamanta a cerut instanţelor o hotarâre care să permită oficierea în sistem alternativ în biserica respectivă a serviciului religios greco-catolic şi ortodox.

În octombrie 1996 Judecătoria Beiuş a admis cererea privind serviciul alternativ, soluţie menţinută de Tribunalul Bihor în mai 1997. Judecând recursul declarat de parohia ortodoxă – care s-a opus permanent serviciului alternativ – în ianuarie 1998 Curtea de Apel Oradea a desfiinţat cele două hotărâri anterioare şi a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă. Curtea de Apel a argumentat că instanţele de judecată nu sunt competente să judece astfel de litigii, care ar putea fi soluţionate exclusiv de comisiile mixte formate din reprezentanţii celor două culte, invocând dispoziţiile Decretului-lege nr.126/1990. Decizia Curţii de Apel Oradea este definitivă şi irevocabilă.

După decizia de admisibilitate, reclamanta a formulat, în cauză, observaţii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.

2. Carabulea versus Romania (nr. 45661/99), decizia din 21 septembrie 2004

În data de 21 septembrie 2004, Curtea de la Strasbourg a declarat admisibilă cererea sub toate capetele de plângere ridicate de reclamant.

Situaţia de fapt : Urmărit de poliţiştii de la secţia 9 pentru tâlhărie, Gabriel Carabulea, un bărbat în vârstă de 27 de ani, a fost reţinut de poliţiştii de la secţia 14 pe data de 13 aprilie 1996, pentru un minor accident de circulaţie. Transferat în aceeaşi zi la secţia 9, Carabulea a fost dus, trei zile mai târziu (pe 16 aprilie), în stare foarte gravă, mai întâi la Spitalul penitenciar Bucureşti–Jilava şi apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Soţia, fratele şi câţiva prieteni care au venit la spital, susţin că Gabriel Carabulea le-a spus ca a fost “rulat” într-un covor şi bătut sălbatic de poliţiştii de la secţia 9. Ancheta Parchetului militar s-a încheiat cu neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor de la secţia 9, cauza decesului fiind considerată a fi direct legată de accidentul de circulaţie din 13 aprilie 1996.

Reclamantul, fratele victimei Gabriel Carabulea, s-a adresat Curţii Europene, susţinând că au fost încălcate drepturile garantate în articolele 2 (dreptul la viaţă), 3 (dreptul de a nu fi torturat ori tratat inuman sau degradant), 6 (dreptul la un proces echitabil), 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi 14 (interdicţia discriminării) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

După decizia de admisibilitate, reclamantul a formulat, în cauză, observaţii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.

3. Stângu şi Scutelnicu versus România (nr. 53899/00), decizia din 12 octombrie 2004

În data de 12 octombrie 2004, Curtea a declarat parţial admisibilă cererea introdusă de Lucian Dragoş Stângu şi de Ovidiu Scutelnicu, sub aspectul încălcării articolului 10 din Convenţie (libertatea de exprimare). Curtea a declarat inadmisibil, socotindu-l în mod manifest nefondat, capătul de plângere privind încălcarea articolului 6 paragraful 3, lit. d) din Convenţie sub aspectul neconvocării unui martor.

Reclamanţii sunt jurnalişti la Monitorul, din Iaşi şi în 1999 au fost condamnaţi pentru calomnie de către Tribunalul Bucureşti, la un an de închisoare cu suspendare şi la plata unei despăgubiri civile de 50000000 lei către partea vătămata, ca urmare a unui articol privind un înalt responsabil al poliţiei locale (şef al poliţiei judiciare proaspăt demisionar) şi pe soţia acestuia, în calitatea sa de judecător. Ca urmare a recursului în anulare formulat în cauză, Curtea Supremă de Justiţie a anulat condamnarea penală a reclamanţilor socotind că ziariştii nu au avut intenţia de a calomnia ci doar pe aceea de a informa publicul cu privire la un subiect de interes public, considerând şi că represiunea penală în această materie riscă să descurajeze presa de a mai critica activitatea personalitaţilor publice. Totuşi, Curtea Supremă a menţinut condamnarea civilă a reclamaţilor pe motivul că articolele incriminate au cauzat o reală suferinţă ofiţerului de poliţie şi mai ales soţiei sale, care, în calitatea sa de judecător, era în mod deosebit vulnerabilă.

După decizia de admisibilitate, reclamanţii au formulat, în cauză, observaţii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.

4. Rupa versus Romania (nr. 58478/00), decizia din 14 decembrie 2004

În data de 14 decembrie 2004, Curtea de la Strasbourg a declarat admisibilă cererea, sub aspectul drepturilor garantate de articolele 3 (interdicţia relelor tratamente), 5 (dreptul la libertate şi siguranţă), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8 (dreptul la respectarea domiciliului), 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi 34 (dreptul de a se adresa Curţii de la Strasbourg fără a fi împiedicat de autorităţile naţionale) din Convenţia Europeană. Curtea a declarat inadmisibile capătul de cerere privind încălcarea articolului 5 paragraful 2 din Convenţie, considerând că reclamantului i s-au comunicat motivele reţinerii sale în acord cu exigenţele Convenţiei, şi capătul de cerere privind durata excesivă a procedurii (articolul 6 din Convenţie), durată care a fost considerată rezonabilă, de către Curte.

La data de 28 ianuarie 1998, Vili Rupa a fost bătut de aproximativ 12 poliţişti în centrul oraşului Hunedoara, fiind apoi transportat la sediul poliţiei unde agresarea sa fizică a continuat. Dl Rupa a fost audiat, cerându-i-se să recunoască comiterea unor fapte penale. Refuzând semnarea unor declaraţii în acest sens, victima a fost izolată într-o cameră din sediul poliţiei pe durata nopţii, fără mâncare şi apă şi fără a avea acces la toaletă sau la un telefon. Dl Rupa s-a adresat parchetului militar cerând cercetarea poliţiştilor care l-au agresat.

Un nou conflict a avut loc la data de 11 martie 1998, când patru poliţişti au pătruns în domiciliul dlui Rupa, fără a prezenta un mandat de percheziţie sau de aducere. Dl Rupa a refuzat cererea poliţiştilor de a se deplasa la sediul poliţiei, cerându-le acestora să iasa din locuinţa sa. În cele din urmă, după sosirea altor 50 de poliţişti şi a unui avocat din oficiu, Vili Rupa a ieşit din locuinţă, fiind imobilizat şi bătut de poliţişti.

În intervalul 11 martie – 4 iunie 1998 Vili Rupa a fost ţinut cu lanţuri la picioare, iar timp de 16 zile în sistem T – lanţuri la mâini şi la picioare unite printr-un drug de fier. Victimei nu i s-au permis contacte cu familia şi nu a fost vizitată de vreun avocat sau de vreun doctor în această perioadă.

Plângerea formulată împotriva poliţiştilor a fost soluţionată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial prin adoptarea unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale pe motiv că faptele reclamate nu s-au confirmat.

După decizia de admisibilitate, reclamantul a formulat, în cauză, observatii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.

II. Evoluţia altor cauze susţinute de APADOR-CH aflate pe rolul CEDO

1. Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă versus Romania (nr. 65965/01)

Cu privire la această cerere, Curtea a solicitat informaţii factuale din partea reclamantei cu privire la evoluţia procedurii interne după anul 2002. Aceste informaţii au fost furnizate Curţii.

Reclamanta este o parohie greco-catolică – Sf. Vasile Polonă – care a fost reinfiinţată la 15 august 1990 de către credincioşii greco-catolici din Bucureşti. Cultul greco-catolic a fost scos în afara legii prin Decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, ridicându-se astfel interdicţia de funcţionare a cultului. După această dată s-au reinfiinţat mai multe parohii greco-catolice, inclusiv cea din Bucureşti (reclamanta).

În februarie 1992, reclamanta a declanşat proceduri judiciare pentru a intra în posesia bisericii, casei parohiale şi a terenului aflate pe strada Polonă nr. 50, pentru care deţine acte de proprietate încă din 1892. Întrucât Decretul nr.358/1948 a exceptat de la trecerea în proprietatea statului averile parohiilor greco-catolice, reclamanta a considerat ca nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate şi a solicitat instanţei de judecată evacuarea ocupantului actual, o parohie ortodoxa.

Procesul a început în februarie 1992 la Judecătoria sectorului 1 şi nu s-a finalizat nici până în prezent, parcurgând de mai multe ori etapele procesuale fond-apel-recurs. Toate instanţele care s-au pronunţat până în prezent au evitat să judece fondul cauzei şi au adoptat soluţii pe cale de excepţie prin al căror conţinut s-a negat dreptul reclamantei de acces în justiţie. S-a afirmat, de exemplu, că reclamanta nu are dreptul de a se adresa justiţiei întrucât credincioşii parohiei Sf. Vasile Polonă aparţin în majoritate cultului ortodox (în sensul că în imobilele din jurul bisericii locuiesc mai mulţi credincioşi ortodocşi decât greco-catolici). Instanţele au mai afirmat că această cauză depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, singura competentă a decide fiind o comisie mixtă alcatuită din cele două parţi aflate în litigiu. Procedurile judiciare continuă în faţa Tribunalului Bucureşti, după ce Curtea de Apel a respins în recurs această ultimă excepţie, afirmând competenţa instanţelor de judecată.

În ianuarie 2001, reclamanta s-a adresat Curţii Europene invocând încălcarea drepturilor garantate în articolele 6 (dreptul al un proces echitabil într-un termen rezonabil), 9 (libertatea de religie), 13 (dreptul la un recurs efectiv), 14 (interdicţia discriminării) din Convenţie şi în articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.

Reclamanta a susţinut, în principal, încălcarea articolului 6 care garantează dreptul la un proces echitabil în patru situaţii distincte: lungimea procedurilor judiciare; negarea dreptului reclamantei de acces in justitie; lipsa de imparţialitate a instanţelor de judecată naţionale; schimbarea, în mod repetat, a compoziţiei instanţelor de judecata, precum şi superficialitatea şi neglijenţa arătate de instanţe în consemnarea dezbaterilor orale. În ceea ce priveşte încalcărea articolului 1 din Protocolul 1, reclamanta a invocat refuzul instanţelor de a-i restitui folosinţa proprietăţii. În acest context, reclamanta a invocat şi nerespectarea, de către autoritaţile naţionale, a Rezoluţiei 1123 (1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a cerut României să rezolve problema restituirii bunurilor confiscate, inclusiv şi în special către biserici.

2. Mocanu versus România (nr. 56489/00)

La data de 9 ianuarie 2004, Curtea a decis comunicarea către guvernul român a plângerii reclamantului Silviu Mocanu sub aspectul încălcării drepturilor garantate de articolele 3 (interdicţia relelor tratamente), 8 (dreptul la corespondenţă), 13 (dreptul la un recurs efectiv şi 34 (dreptul de a sesiza Curtea fără a fi impiedicat de către autorităţile statului) din Convenţie.

Reclamantul şi fratele său fuseseră arestaţi în noaptea de 25/26 mai 1997 de către poliţiştii din Brăila, fiind acuzaţi că au comis un omor cu câteva ore mai înainte, la o staţie de benzină. Din momentul arestării şi până în dimineaţa zilei de 26 mai 1997, reclamantul a fost bătut de poliţişti pentru a mărturisi comiterea infracţiunii. La ora 9 dimineaţa, pe 26 mai 1997, dl. Mocanu a fost adus în faţa unui procuror, ocazie cu care a acuzat relele tratamente la care fusese supus de către poliţişti şi a cerut să fie văzut de un medic. În declaraţia dată în faţa procurorului, reclamantul a menţionat ca a fost lovit de poliţişti în noaptea precedentă arătând că i-a fost provocată o leziune la obraz. A mai arătat şi că rana pe care o avea la mâna stângă i-a fost provocată tot de o lovitură dată de un poliţist din cauza căreia s-a dezechilibrat şi a căzut rănindu-se. Declaraţia mai menţionează că cele două urme de violenţă ar fi fost constatate de un medic, dar reclamantul neagă acest lucru în cererea prezentată Curţii. Procurorul nu a dat curs în nici un fel plângerii d-lui Mocanu.

După arestarea sa preventivă ordonată de procuror începând cu aceeaşi dată, reclamantul s-a plâns că ar mai fi fost victima unor violenţe timp de două zile, aplicate de anchetatori în scopul de a mărturisi comiterea omorului.

În perioada 1998-2001, reclamantul a formulat mai multe plângeri penale pentru anchetă abuzivă împotriva procurorului în faţa căruia a fost adus în data de 26 mai 1997, la care nu a primit nici o soluţie până în data de 11 noiembrie 2002, când s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că fapta nu există. Această soluţie a fost confirmată pe 22 decembrie 2002.

De asemenea s-a plâns şi împotriva poliţiştilor de relele tratamente suferite în noaptea de 25/26 mai 1997, cu privire la care Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial a dispus neînceperea urmăririi penale, la 22 mai 2002. Această soluţie a fost confirmată la 21 martie 2003.

În timp ce se afla în executarea pedepsei cu detenţia pe viaţă la care a fost condamnat la 2 decembrie 1997 de către Tribunalul Brăila, sentinţă confirmată de instanţa supremă la 23 iunie 1998, dl. Mocanu a întâmpinat de mai multe ori dificultăţi în primirea corespondenţei de la Curtea Europeană ca şi în expedierea scrisorilor sale către aceasta. Pe de o parte, reclamantul a primit la data de 17 august 1999 o scrisoare a Curţii expediată în data de 26 iunie 1999, deschisă şi fără plic, purtând ştampila penitenciarului Rahova. Pe de altă parte, reclamantul s-a plâns şi de refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i pune la dispoziţie timbre pentru corespondenţa sa către Curte.

Guvernul pârât a prezentat memoriul său în apărare la data de 2 aprilie 2004 iar reclamantul a formulat ulterior observaţii în răspuns.

III. Cereri nou introduse

1. Ştefănescu versus România (nr. 11774/04)

La originea acestei plângeri se află o cerere de informaţii de interes public formulată de reclamantă în baza Legii nr. 544/2001 şi adresată Regiei Autonome de Distribuţie a Energiei Termice (RADET) Bucureşti. Reclamanta a introdus o acţiune în faţa instanţelor interne ca urmare a refuzului RADET de a comunica informaţiile solicitate.Această cerere a fost admisă în parte de Tribunalul Bucureşti, care a obligat pârâta să furnizeze informaţiile de interes public solicitate. Tribunalul a respins însa cererea reclamantei pentru acordarea unor despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit prin necomunicarea respectivelor informaţii, cu motivarea că acest prejudiciu nu ar fi fost dovedit. Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această soluţie respingând apelul reclamantei.

Plângerea a fost introdusă în data de 30 martie 2004, reclamanta invocând încalcarea articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) – sub aspectul respingerii arbitrare a cererii pentru despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, sub motiv că nu a fost dovedit. Instanţele nu au ţinut seama de susţinerile reclamantei, refuzând ca probă prezumţiile simple, în condiţiile în care suferinţa psihică este imposibil de dovedit prin mijloace directe şi “palpabile” – precum şi a articolului 13 din Convenţie.

1. Parohia Greco-Catolică Siseşti versus România (nr. 32419/04)

La originea acestei plângeri se află cererea reclamantei privind recuperarea unor bunuri imobile (biserică, terenuri anexe, cimitir) de care a fost abuziv privată în anul 1948, o data cu interzicerea de către statul comunist a cultului greco-catolic. În esenţă, în măsura în care cererea reclamantei privea locaşul de cult, Curtea de Apel Cluj i-a respins acţiunea pe motivul incompetenţei instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa pe acest aspect, dat de către Decretul-Lege nr.126/1990 în competenţa comisiilor mixte interclericale. În urma recursului reclamantei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia sa din 24 februarie 2004 a menţinut decizia Curţii de Apel Cluj, schimbând însă motivarea respingerii acţiunii şi anume, considerând că întrucât “până în prezent comisia mixtă nu a examinat locaşurile de cult revendicate” sunt incidente dispoziţiile din legile speciale şi anume nr.213/1998 (a proprietăţii publice), nr.18/1991 şi nr.1/2000 (a fondului funciar cu modificarile ulterioare).

Plângerea a fost introdusă în data de 11 august 2004, reclamanta invocând, în principal, încălcarea dreptului de acces la un tribunal prevăzut de articolul 6 din Convenţie. Prin problemele juridice ridicate, această cerere se adaugă celorlalte plângeri ale parohiilor greco-catolice înregistrate pe rolul CEDO care urmează în esenţă plângerea parohiei greco-catolice Sâmbăta-Bihor (menţionată mai sus).

CONCLUZII

1. Anul 2004 a marcat o deteriorare a situaţiei drepturilor omului, în special în privinţa libertăţii presei şi a libertăţii de exprimare. Guvernanţii au recurs pe faţă la presiuni de natură economică faţă de mass-media (condiţionarea acordării de fonduri pentru publicitate de renunţarea la tonul critic; re-eşalonarea datoriilor unor companii de mass media în funcţie de poziţia acestora faţă de putere; iniţiative legislative menite să limiteze libertatea de exprimare sub pretextul protecţiei altor drepturi ale omului; menţinerea delictelor de opinie şi sancţionarea jurnaliştilor cu sume de bani enorme, acordate de instanţe ca despăgubiri pentru daune morale etc.).

2. Legiferarea excesivă a sporit confuzia oamenilor obişnuiţi şi chiar şi a juriştilor. Defectul esenţial rezidă în lipsa de previzibilitate (orice persoană trebuie să înţeleagă ce permit – şi ce nu permit – legile, pentru a-şi putea adapta comportamentul. Dacă legile se modifică în mod frecvent, sau dacă se contrazic între ele, sau dacă anumite prevederi se schimbă prin regulamente de aplicare şi ordine ale miniştrilor, regula esenţială amintită nu poate fi respectată).

3. Problema extrem de spinoasă a independenţei puterii judecătoreşti nu a fost rezolvată pe fond. Pachetul de trei legi adoptat în 2004 conţine multe prevederi criticabile care permit menţinerea controlului factorilor politici asupra judecătorilor şi procurorilor.

4. Sistemul penitenciar a fost demilitarizat în septembrie 2004, ceea ce va avea – sau este de sperat că va avea – un impact substanţial asupra mentalităţii cadrelor şi, implicit, asupra relaţiei lor cu persoanele private de libertate. S-a adoptat şi o nouă lege a regimului executării pedepselor privative de libertate (va intra în vigoare în iunie 2005, o dată cu noul Cod penal) care, deşi imperfectă, reprezintă un mare progres faţă de legea încă în vigoare ce datează din 1969. Pe de altă parte, condiţiile de detenţie au rămas precare cu toate că gradul de supraaglomerare a mai scăzut. Printre problemele departe de a fi rezolvate se numără: insuficienţa activităţilor cultural-educative ce vizează reintegrarea în societate a deţinuţilor după liberare (fac excepţie centrele de re-educare a minorilor şi, parţial, penitenciarul de femei Târgşor); calitatea nesatisfăcătoare a asistenţei medicale; numărul prea mic al locurilor de muncă pentru deţinuţi; calitatea slabă a hranei deţinuţilor; frecvenţa pedepselor pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară şi altele. Cele mai grave aspecte privesc: frecvenţa încătuşării (inclusiv a deţinuţilor bolnavi şi minorilor), imobilizarea deţinuţilor cu lanţuri (rebotezate „mijloace de imobilizare sigure”), sistemul de clasificare a deţinuţilor „periculoşi” şi folosirea excesivă a „mascaţilor”, organizaţi în grupe de intervenţie.

5. Deşi poliţia a fost demilitarizată încă din anul 2002, rezultatele scontate întârzie să apară. Toate problemele semnalate de APADOR-CH de-a lungul anilor au rămas, din păcate aceleaşi: privarea de libertate, până la 24 de ore, a persoanelor sub forma „conducerii la sediul poliţiei”; recurgerea nejustificată şi excesivă la armele de foc; raziile efectuate pe baza regulilor interne, necunoscute publicului; folosirea excesivă a „mascaţilor”, inclusiv – şi mai ales – în cazuri minore; aparenta „impunitate” de care se bucură poliţiştii reclamaţi pentru abuzuri şi altele.

6. Insistenţele societăţii civile au determinat o oarece deschidere a autorităţilor în privinţa aplicării Legii liberului acces la informaţiile publice. Este unul din puţinele domenii în care s-au înregistrat progrese atât prin disponibilitatea crescută a unor autorităţi de a furniza informaţiile cerute cât prin numărul sporit de persoane interesate să le obţină. Cu toate acestea, autorităţile au continuat să manifeste reţinere în a furniza anumite categorii de informaţii (care sunt, clar, de interes public) din cauza prevederilor restrictive din alte legi, în principal Legea informaţiilor clasificate.

7. Grupuri religioase, catalogate de serviciile „secrete”, în principal de Serviciul Român de Informaţii, drept periculoase, pe baza unor argumente cel puţin îndoielnice, au fost hărţuite şi persecutate, exemplul cel mai frapant fiind acţiunile disproporţionate, când nu au fost de-a dreptul ilegale, ale autorităţilor împotriva membrilor MISA.

8. Cazurile câştigate de cetăţeni români (sau străini) împotriva statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-au diversificat. Ele se referă acum, pe lângă „clasicele” plângeri privind nerespectarea dreptului la proprietate sau la protejarea libertăţii de exprimare şi a vieţii intime, şi la rele tratamente în aresturile poliţiei sau la neaplicarea unor hotărîri judecătoreşti definitive. In afara achitării unor sume considerabile de la buget (adică din banii tuturor contribuabililor), sub forma despăgubirilor, statul român a fost „invitat” insistent să modifice anumite legi care, prin conţinutul defectuos şi neconcordant cu standardele europene, au făcut posibile abuzurile reclamate (a se vedea cazurile Notar v. România, Sabou şi Pîrcălab v. România, ca şi mai vechiul caz Rotaru v. România).

9. In sfârşit, aspectul cel mai criticabil, acutizat în 2004, a rămas neaplicarea sau aplicarea parţială a legilor. Exemplele sunt numeroase: Legea liberului acces la informaţiile publice (cu tot progresul minor din 2004), Legea transparenţei decizionale a autorităţilor publice, Legea privind supravegherea şi reintegrarea socială etc.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

[1]Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în iunie 2004, cu unele îmbunătăţiri insufiente însă pentru asigurarea unei independenţe reale.

[2]Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în iunie 2004. În mare parte, observaţiile APADOR-CH au rămas valabile şi pentru noua lege.

[3]Judecătorii sunt “inamovibili” (art. 3) iar procurorii sunt “stabili” (art. 4).

[4]Din păcate, acest lucru s-a şi întâmplat. Nicolae Popa, fost consilier al preşedintelui Ion Iliescu, lipsit de orice experienţă ca judecător, a fost numit preşedinte al ÎCCJ. Iar procurorii Ilie Picioruş şi Alexandru Ţuculeanu, vehement contestaţi de ani de zile de opinia publică, au fost desemnaţi în funcţii importante în CSM.

[5]Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în iunie 2004. Unele comentarii ale APADOR-CH au rămas însă valabile şi pentru noua lege.

[6]La sfârşitul anului 2004, proiectul de lege a fost adoptat de Parlament şi a devenit Lege.

[7]La sfârşitul anului 2004 proiectul se afla în dezbaterea comisiilor Camerei Deputaţilor.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 2003

INTRODUCERE

Anul 2003 a însemnat, din punctul de vedere al drepturilor civile, recunoaşterea oficială a discrepanţelor dintre legea penală românească şi standardele europene statuate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale completată cu Protocoalele adiţionale şi interpretate de Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg. Aceasta din urmă a condamnat statul român pentru violarea mai multor drepturi garantate de Convenţie în cazul Pantea v. România şi a declarat admisibilă o altă plângere în care victima este un minor din Tg.Mureş, pentru încălcări similare. Hotărârea CEDO a constituit ultimul – şi cel mai puternic – impuls pentru modificarea de substanţă a legii penale, cerută insistent de-a lungul anilor de organizaţii neguvernamentale interne şi internaţionale precum şi de instituţii guvernamentale şi interguvernamentale din Europa. A fost, în sfârşit, modificat Codul de procedură penală, în mare măsură în sensul apropierii de standardele europene. Insă modul în care a fost adoptat şi, mai ales, pus în aplicare, vorbeşte de la sine despre „brambureala” din sistemul legislativ românesc. După primele amendări importante din 1996 (din păcate, mai toate cu impact negativ asupra drepturilor civile ale omului) a fost nevoie de nu mai puţin de 5 legi şi 5 ordonanţe de urgenţă în decurs de numai 3 ani (2000-2003) pentru a se ajunge la varianta actuală. Mai mult, Legea nr.281/2003 (de modificare a C.p.p.) a fost pusă în aplicare în mai multe „tranşe”, inclusiv prin două ordonanţe de urgenţă, ceea ce a creat confuzii şi erori.

In paralel, istoria, cel puţin la fel de complicată, a Codului penal, nu s-a încheiat nici până la sfârşitul anului 2003. După repetate încercări – unele reuşite, altele nu – de menţinere a unor prevederi ce fac din Codul penal românesc una din cele mai restrictive legi din Europa sau de simplă cosmetizare, Ministerul Justiţiei şi Guvernul au fost nevoite să cedeze, cel puţin parţial, în faţa presiunilor interne şi internaţionale de a aduce Codul penal la nivelul standardelor europene. Dezbaterile începute în Parlament pe acest text esenţial pentru respectarea drepturilor civile au fost întrerupte din cauza adoptării noii Constituţii a cărei intrare în vigoare presupune noi amendamente la proiectul de lege pentru modificarea Codului penal.

Trebuie, de asemenea, amendate drastic şi alte legi, cu impact direct asupra drepturilor civile. Dintre acestea se detaşează Legea privind siguranţa naţională (în vigoare din 1991) şi Legea informaţiilor clasificate (din 2002) care, în forma actuală, conţin ameninţări concrete la adresa unor drepturi civile cum sunt dreptul la respectarea vieţii private şi liberul acces la informaţiile publice. Dacă în privinţa celei dintâi nimeni nu mai are dubii asupra necesităţii modificării (există câteva iniţiative legislative, au avut loc dezbateri publice, s-au exprimat opinii pro sau contra), despre cea de a doua nu se discută deloc, deşi organizaţii precum APADOR-CH au atras insistent atenţia asupra deficienţelor din această lege. Mai mult, persoanele fizice sau juridice care au recurs la Legea liberului acces la informaţiile de interes public au putut constata, din experienţe proprii, cât de restrictive şi nedemocratice sunt unele din prevederile Legii informaţiilor clasificate.

Respectarea vieţii private este serios ameninţată şi de Hotărârea Guvernului nr.952/2003 prin care s-a „operaţionalizat” (practic, s-a constituit) Sistemul informatic integrat, instituţie nebuloasă care adună şi gestionează toate datele privind toate persoanele fizice şi juridice din România. Sub pretextul apărării siguranţei naţionale, SII capătă puteri depline pe care şi le exercită fără nici un control şi în absenţa unor garanţii rezonabile cu privire la respectarea vieţii private. Mai mult, în opinia APADOR-CH, HG nr.952 a fost emisă cu ignorarea normelor constituţionale ce prevăd că un astfel de act normativ trebuie dat numai în aplicarea legii. In cazul în discuţie, nu există nici o lege care să reglementeze existenţa şi funcţionarea unui Serviciu informatic integrat. Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe care se bazează HG nu poate ţine loc de lege.

Independenţa reală a puterii judecătoreşti rămâne încă un deziderat atâta vreme cât Ministerul Justiţiei continuă să controleze instanţele de judecată prin atribuţiile ministrului şi ale corpului său de inspectori. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul judecătorilor, aflate în dezbaterea Parlamentului, nu aduc decât îmbunătăţiri minore sistemului actual, fără a rezolva problema de fond deşi tocmai lipsa independenţei judecătorilor este criticată constant de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.

2003 a fost şi anul în care s-au accentuat două tendinţe vizibile încă din 2001: instaurarea controlului partidului de guvernământ asupra tuturor domeniilor de activitate şi neaplicarea – sau aplicarea defectuoasă – a multora dintre legile adoptate.

„Cine controlează presa are puterea” pare a fi lozinca guvernanţilor. Televiziunea şi radioul publice sunt total aservite puterii care, în câteva rânduri, a intervenit pe faţă în politicile posturilor. Cazul cel mai elocvent este cel al emisiunii TVR „Maşina de tocat” a realizatorului Stelian Tănase, singura în care îşi mai găseau loc, la televiziunea publică opinii critice la adresa guvernanţilor. La insistenţele PSD, emisiunea a fost „amânată” în câteva rânduri şi, în cele din urmă, scoasă din grila de programe. Nici cu posturile de televiziune private – cu puţine excepţii – lucrurile nu stau mai bine. Indiferent de natura presiunilor exercitate de guvernanţi asupra acestora, rezultatele sunt vizibile: prezenţă masivă a reprezentanţilor puterii, în primul rând a primului ministru, coroborată cu puţinele apariţii ale opoziţiei politice dar şi ale oricui ar avea alte păreri decât cele „oficiale”; ponderea excesivă a emisiunilor de divertisment în dauna celor de dezbateri care sunt fie programate la ore târzii, fie au dispărut complet. Situaţia este, în mare, aceeaşi şi pentru posturile de radio private, din nou cu câteva excepţii. Reducerea substanţială a rolului postului de radio BBC – secţia română şi desfiinţarea postului „Europa Liberă” (chiar dacă suspiciunile privind „contribuţia” PSD la aceste involuţii ar fi neîntemeiate) nu pot fi decât descurajante pentru toţi cei care lucrează în domeniul audio din România.

Singurele care au mai reuşit, cu mari eforturi, să-şi îndeplinească rolul de „câine de pază al democraţiei” sunt câteva cotidiene şi săptămânale centrale, presa scrisă locală fiind, practic, integral sub controlul reprezentanţilor puterii în teritoriu. Cele mai clare exemple în această ultimă privinţă sunt cele din judeţele Vrancea, Gorj şi Bacău unde „baronii” PSD locali au reuşit să elimine, uneori chiar cu forţa, de pe piaţă, publicaţiile „incomode”. Mai grav este că s-au înmulţit cazurile de agresiuni fizice asupra unor ziarişti (în 2003, s-au semnalat 16 astfel de cazuri) „vinovaţi” de investigarea unor ilegalităţi comise de oameni ai puterii. Poliţia a reacţionat lent sau deloc pentru a-i depista şi trage la răspundere penală pe făptaşi, fie din lipsă de profesionalism, fie în urma unor „comenzi politice”.

Mai trebuie adăugat şi faptul că, în ciuda nenumăratelor angajamente ale autorităţilor de a modifica legea penală privind „delictele de opinie”, Codul penal ce incriminează acest gen de „infracţiuni” era încă în vigoare la sfârşitul anului 2003. Sutele de procese intentate jurnaliştilor şi/sau publicaţiilor respective pentru insultă şi calomnie au continuat, unele fiind finalizate cu amenzi penale şi despăgubiri disproporţionat de mari.

APADOR-CH consideră că toate aceste semnale negative, vizibil accentuate în 2003, constituie tot atâtea ameninţări extrem de grave la adresa libertăţii de exprimare.

Un alt segment vizat de guvernanţi în 2003 este cel al asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale. In perioada 1990-2000, acestea s-au înfiinţat pe baza unei reglementări foarte vechi (Legea 21 din 1924). In 2000, guvernul a emis Ordonanţa nr.26 care a simplificat procedurile de înregistrare şi funcţionare şi a eliminat o serie de prevederi fie inutile, fie chiar nocive. Conform legii, Ordonanţa 26/2000 urma să fie dezbătută în Parlament, lucru ce nu s-a întâmplat nici până la sfârşitul anului 2002. In schimb, în ianuarie 2003, guvernul a dat o nouă Ordonanţă (nr.37) care, practic, instituie controlul autorităţilor asupra vieţii asociative prin două pârghii: 1) reintroducerea „avizului organului de resort” la înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii şi 2) acordarea de către guvern a statutului de asociaţie/fundaţie „de utilitate publică”. Numai organizaţiile cu acest statut urmează să beneficieze de fondurile pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziţia României, prin intermediul guvernului. Cu alte cuvinte, fondurile respective, destinate democratizării tuturor domeniilor, vor ajunge numai la asociaţiile şi fundaţiile agreate de guvern. Ordonanţa a stârnit un val de proteste din partea mai multor asociaţii şi fundaţii, proteste susţinute şi de reprezentanţi ai unor partide politice parlamentare. Cu toate acestea, Ordonanţa 37 (discutată împreună cu cea din 2000) a fost votată de Camera Deputaţilor, cu singura modificare notabilă a eliminării „avizului organului de resort”.

APADOR-CH consideră că, prin Ordonanţa 37/2003, coroborată cu un anteproiect de lege vizând viaţa asociativă (din fericire nefinalizat), guvernanţii urmăresc, prin constrângeri administrativ-financiare, fie aservirea „neguvernamentalilor” fie eliminarea lor din viaţa publică, mai ales a celor „incomozi”. Prin urmare, însăşi libertatea de asociere este pusă în pericol.

In privinţa tendinţei de a nu aplica – sau a aplica restrictiv şi selectiv – unele prevederi legale, exemplul cel mai concludent este Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public. Incercările unor persoane fizice sau juridice (inclusiv APADOR-CH) de a obţine informaţii publice s-au lovit de mentalităţi învechite ale reprezentanţilor autorităţilor/instituţiilor publice, manifestate prin refuz sau furnizare parţială, de cele mai multe ori fără nici o motivaţie. Sau se ridică obstacole de tot felul pentru împiedicarea accesului la informaţii, edificator în acest sens fiind cazul de la Şelimbăr (judeţul Sibiu) unde consiliul local a impus costuri prohibitive (de 10 ori mai mari decât cele curente) pentru fotocopierea documentelor solicitate. Practic, se blochează accesul la acele informaţii, făcând Legea 544 inoperantă. Nu mai puţin importantă este şi teama funcţionarilor publici de Legea informaţiilor clasificate, care acoperă nu numai secretele de stat ci şi cele de serviciu. Au existat destule cazuri în care „lupta” pentru obţinerea informaţiilor publice a ajuns în faţa instanţelor de judecată. Dar chiar şi după ce au câştigat prin hotărâri irevocabile, persoanele fizice sau juridice interesate s-au lovit, în continuare, de refuzul autorităţilor de a pune în aplicare deciziile judecătoreşti, ceea ce înseamnă că statul de drept, în care respectarea legii este o prioritate absolută, nu funcţionează în România.

Nici mult aşteptata demilitarizare a poliţiei, înfăptuită în 2002, nu a avut efectele benefice sperate. In afara schimbărilor de ordin pur formal (grade, uniforme), nu s-a remarcat nici o evoluţie în mentalitatea poliţiştilor şi, la fel de grav, în cea a autorităţilor datoare să investigheze eventualele abuzuri. Poate că decizia de admisibilitate dată de Curtea europeană în cazul minorului din Tg.Mureş, decizie ce se referă exclusiv la abuzurile poliţiei şi la modul inacceptabil în care se desfăşoară anchetele Parchetului în aceste situaţii va contribui la modificarea de substanţă a comportamentului poliţiştilor în raporturile cu persoanele.

Marile probleme ale sistemului penitenciar au continuat să existe. Ele rezultă din menţinerea în vigoare a unei legi depăşite (Legea regimului executării pedepselor datează din 1969) şi a legii penale extrem de severe ce duce la supraaglomerarea închisorilor, din slăbiciunea instituţiilor ce trebuie să asigure alternative la încarcerare dar şi din bugetul prea mic faţă de nevoile reale ale sistemului. Cele trei condamnări ale statului român de către Curtea europeană de la Strasbourg (Pantea v. România, Petra v. România şi Cotleţ v. România) au confirmat, dacă mai era nevoie, că micii paşi pozitivi făcuţi de Direcţia Generală a Penitenciarelor sau chiar de Ministerul Justiţiei şi de Guvern (vezi OUG nr.56/2003 privind unele drepturi ale deţinuţilor) nu sunt suficienţi pentru alinierea la standardele europene în materie penitenciară.

In 2003, nu s-a realizat nici cadrul legislativ necesar pentru o protecţie reală a minorităţilor. Nu există proiecte de lege privind minorităţile naţionale sau libertatea de religie. Sau dacă există, ele nu au ajuns pe agenda Parlamentului. Legea împotriva discriminării, considerată, în esenţă, o reglementare binevenită s-a dovedit insuficientă. Un grup de organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au redactat o serie de propuneri de amendare a legii prin care s-ar remedia carenţele identificate mai ales în procesul de aplicare şi s-ar asigura o mai mare independenţă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Nici în 2003 nu a fost rezolvată problema de maximă importanţă a independenţei reale a justiţiei. Imixtiunile puterii executive, deci al politicului, în activităţile puterii judecătoreşti au fost evidente. Câtă vreme Ministerul Justiţiei deţine controlul direct (sistemul de promovare a judecătorilor, “delegări temporare” ale unor preşedinţi de instanţe, corpul de inspectori ai MJ, etc.) sau indirect (salarizare, buget, dotări, etc.) iar procurorii – parte a executivului – vor continua să fie asimilaţi cu judecătorii şi situaţi pe picior de egalitate cu aceştia, nu se poate asigura independenţa justiţiei, cerinţă invocată insistent şi constant de organismele europene (UE şi CE) şi de organizaţiile neguvernamentale din ţară şi de peste hotare. Propunerile legislative privind modificarea Legii de organizare judiciară şi a Legii privind statutul magistraţilor, aflate în dezbaterea Parlamentului dar nefinalizate până la sfârşitul anului 2003, nu rezolvă problema decât parţial.

APADOR-CH constată că, dacă sub aspect legislativ, în 2003 s-au realizat unele progrese, România este încă departe de standardele europene în domeniul drepturilor civile. Din punctul de vedere al asociaţiei, cea mai serioasă şi din ce în ce mai vizibilă problemă este cea a discrepanţei dintre teorie şi practică. Mai concret, între ce prevăd legile şi cum sunt aplicate şi respectate aceste prevederi.

I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE OMULUI

1. Proiectul noului Cod penal

Codul penal a constituit un subiect de preocupare majoră pentru APADOR-CH încă din 1993. Repetatele modificări ale legii penale, dintre care cele mai substanţiale s-au înregistrat în 1996, au menţinut atât spiritul cât şi litera codului comunist, cu singura excepţie a dezincriminării relaţiilor sexuale dintre persoane de acelaşi sex (abia în 2001). Dintre prevederile, încă în vigoare, care au atras critici repetate din partea organismelor internaţionale (vezi decizia Curţii europene a drepturilor omului în cazul Dalban v. România şi rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA şi ale Uniunii Europene) şi a organizaţiilor naţionale şi internaţionale pentru apărarea drepturilor omului trebuie menţionate cele care ameninţă libertatea de exprimare (insulta, calomnia, ofensa adusă autorităţilor, răspândirea de ştiri false etc.). Alte prevederi criticate se referă mai ales la Codul de procedură penală (arestarea preventivă, desfăşurarea unui proces echitabil, tratamentul minorilor etc.).

Rezistenţa înverşunată a puterilor legislativă şi executivă faţă de alinierea legii penale la standardele internaţionale a început să cedeze în faţa presiunilor venite din interiorul şi, mai ales, din exteriorul ţării abia în 2003 şi într-un mod destul de surprinzător. La sfârşitul anului 2002, încă se mai aştepta dezbaterea finală în Parlament a unui text de lege (pe care preşedintele României refuzase să îl promulge) prin care doar se micşorau pedepsele pentru insultă, calomnie şi ultraj, eliminându-se numai infracţiunea de „ofensă adusă autorităţilor”. La începutul lunii ianuarie 2003, Ministerul Justiţiei a dat publicităţii un proiect de lege (472 de articole) care se dorea un nou cod penal ce ar fi corespuns normelor internaţionale în materie. In fapt, în afara unor îmbunătăţiri reale (extinderea alternativei amenzii, definirea clară a alternativelor la pedepsele cu încarcerarea, concentrarea într-un singur act normativ a infracţiunilor prevăzute în alte acte normative etc.), proiectul de lege a păstrat vechea filozofie a priorităţii mijloacelor de drept penal în detrimentul celor nepenale (civile, administrative), a incriminat fapte noi şi a menţinut majoritatea vechilor infracţiuni, chiar şi cele îndelung criticate. Toate „delictele de opinie” (mai puţin ofensa adusă autorităţii) deja existente erau, în continuare sancţionate penal, adăugându-li-se şi altele noi (de pildă, propaganda în favoarea… războiului sau articolele vizând protecţia exagerată a … statelor străine).

APADOR-CH a trimis ministerului comentariile şi sugestiile sale, pe care le-a susţinut şi verbal în cursul uneia din consultările organizate de acesta cu reprezentanţi ai unor asociaţii şi fundaţii neguvernamentale. Cu toate că proiectul de lege era extrem de dens şi că termenul pentru primirea observaţiilor a fost foarte scurt (o săptămână), trebuie remarcată deschiderea de care a dat dovadă Ministerul Justiţiei faţă de opiniile „societăţii civile”, atât de des invocată de putere atunci când doreşte să lase impresia unei „largi consultări” cu „masele”. In cazul Codului penal, ministerul a ţinut totuşi cont de unele critici, eliminând sau amendând unele articole (dezincriminarea insultei, renunţarea la transformarea unei amenzi neplătite în zile de închisoare în cazul calomniei, renunţarea la suprimarea publicaţiilor ca sancţiune extremă în cazul persoanelor juridice din mass media, eliminarea unora din „infracţiunile” împotriva statelor străine şi altele).

La 30 mai 2003, guvernul a înaintat Camerei Deputaţilor proiectul noului Cod penal. Discuţiile pe marginea textului au fost întrerupte din cauza amendării Constituţiei prin referendumul din noiembrie 2003 şi nu vor fi reluate până la modificarea corespunzătoare a proiectului. Cum acest lucru nu s-a întâmplat până la sfârşitul anului 2003, rezultă că acelaşi Cod penal din timpul regimului comunist – cu amendamentele nesemnificative de după decembrie 1989 – este încă în vigoare.

APADOR-CH a transmis Camerei Deputaţilor opiniile sale cu privire la varianta înaintată de guvern. Urmează extrase din comentariile asociaţiei, cu precizarea că ele nu mai conţin referiri la faptele dezincriminate şi la articolele din proiect modificate mulţumitor faţă de versiunea iniţială a Ministerului Justiţiei.

Comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul noului COD PENAL

înaintat Camerei Deputaţilor de către Guvern la data de 30 mai 2003

(extrase)

A. CHESTIUNI DE PRINCIPIU

Proiectul face dese referiri la Legea regimului executării pedepselor. Or, în prezent este încă în vigoare Legea 23/1969, o lege evident depăşită şi imposibil de corelat cu prevederile noului Cod penal. Este absolut necesară adoptarea, simultan cu noul Cod penal, a unei legi noi privind regimul executării pedepselor. Este de asemenea necesar ca bugetul penitenciarelor să crească. In condiţiile actuale este greu de crezut că penitenciarele vor putea asigura „regimul deschis” prevăzut de noul Cod penal pentru infracţiuni mai puţin grave. Nici „regimul semi-deschis” nu este, încă, pus la punct.

Este de asemenea necesar să se dezvolte serviciile de reintegrare socială şi supraveghere. Ele funcţionează în prezent doar la nivel de judeţ (nici măcar în toate judeţele), cu personal redus şi cu dotări minime. Dacă nu se dezvoltă aceste servicii, prevederile privind lăsarea minorilor în libertate sub supraveghere strictă nu vor putea fi aplicate.

Proiectul reglementează (art.401-405) regimul armelor şi muniţiilor. In paralel, există o iniţiativă legislativă cu privire la acelaşi subiect dar cu abordare de principiu diferită. Este deci necesară o armonizare a celor două proiecte de lege.

B. REMARCI GENERALE

Cu toate îmbunătăţirile aduse articolelor care se referă la libertatea de exprimare, în general, şi a presei în mod special, noul Cod penal conţine încă unele prevederi ce ameninţă acest drept (de exemplu: art.220 – calomnia, art.271 şi 273 privind răspândirea de ştiri false).

Există disproporţii între pedepsele stabilite pentru unele fapte. Astfel tortura se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani iar furtul, de la unu la 7 ani. Evident că aceste două infracţiuni nu sunt comparabile, prima fiind una din cele mai grave încălcări ale drepturilor omului.

Unele fapte (ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, nepărăsirea unei adunări publice după a treia somaţie a organelor de ordine etc.) sunt în continuare incriminate, cu toate că acestea sunt mai degrabă contravenţii decât infracţiuni.

Perioada de conducere a unei persoane la sediul poliţiei, cu durata maximă de 24 de ore („reţinerea administrativă”) – care este o formă de privare de libertate distinctă de reţinerea prevăzută de Codul de procedură penală- nu se scade din pedeapsa definitivă. Codul penal nu menţionează decât reţinerea şi arestarea preventivă. Prin aceasta, Codul penal intră în contradicţie cu Codul de procedură penală, care, după ce a fost modificat prin Legea nr.281/2003, prevede în articolul 144 că din durata reţinerii se deduce perioada privării de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei.

Proiectul menţine ca infracţiuni prostituţia şi sustragerea de la recrutare, deşi există deja proiecte de lege prin care prostituţia este dezincriminată şi, respectiv, stagiul militar obligatoriu este eliminat.

C. MODIFICĂRI PE CARE APADOR-CH LE CONSIDERĂ NECESARE

1. La articolul 106 din proiect, privind computarea reţinerii şi a arestării preventive, APADOR-CH solicită să se prevadă ca din durata pedepsei privative de libertate sau a zilelor amendă să se scadă şi durata „reţinerii administrative”, adică timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

„Reţinerea administrativă” prevăzută de articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002 este distinctă de reţinerea prevăzută în articolele 143-144 din Codul de procedură penală.

Trebuie computată şi „reţinerea administrativă” întrucât şi aceasta reprezintă o măsură cu aceleaşi consecinţe (privarea de libertate) ca şi reţinerea „penală” sau arestarea preventivă.

In acest sens, invocăm Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la data de 18 decembrie 2002 şi semnat deja de România.

La articolul 4 alineatul 2 din acest Protocol este definită privarea de libertate astfel: „…privarea de libertate înseamnă orice formă de detenţie sau încarcerare ori plasarea unei persoane în custodia unei instituţii publice sau private, pe baza unei dispoziţii emise de o autoritate judiciară, administrativă sau de altă natură, pe care acea persoană nu o poate părăsi atunci când doreşte”.

Computarea „reţinerii administrative” a fost deja introdusă în articolul 144 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi acestei dispoziţii procedurale trebuie să-i corespundă o prevedere similară în Codul penal, pentru a nu se ajunge la contradicţii între cele două legi.

2. Articolul 204 din proiect, privind încălcarea dreptului la viaţă privată, trebuie eliminat. Este o nouă infracţiune, introdusă –inutil- prin proiect.

APADOR-CH solicită eliminarea articolului 204 întrucât aşa cum este redactat, restrânge libertatea de exprimare şi punerea în discuţie a chestiunilor de interes public.

Practic, infracţiunea poate fi reţinută şi atunci când un ziarist fotografiază vila unui demnitar, fără acordul acestuia. Pentru că vila se află în curte, desigur, şi că fotografiatul a ceea ce se află în curtea demnitarului îi încalcă dreptul la viaţă privată.

Trebuie subliniat că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dat prioritate dreptului de a dezbate chestiunile de interes public, atunci când a trebuit să aleagă între protecţia vieţii private a demnitarului şi protejarea dreptului de a pune liber, neinhibat, în discuţia colectivităţii chestiuni de interes public (de exemplu, posibila corupţie a demnitarului). Astfel, Curtea a afirmat: [politicienii] se supun în mod inevitabil şi conştient unui control strict al fiecărui cuvânt şi al fiecărei fapte exercitat atât de jurnalist cât şi de marele public şi trebuie să arate un grad mai mare de toleranţă. Desigur că un politician este îndreptăţit la protecţia reputaţiei sale, chiar şi atunci când nu acţionează în capacitatea sa privată, dar necesitatea acestei protecţii trebuie cântărită cu interesele discuţiei libere a chestiunilor politice. (între altele, Oberschlick 1, 3 c. Austria, Dichand şi alţii c. Austria).

Incriminarea din articolul 204 din proiect este un regres şi faţă de reglementarea din materia audiovizualului. Astfel, în vechea lege a audiovizualului (Legea nr.48/1992) era considerată infracţiune şi lezarea vieţii particulare a persoanei, fiind sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (art.39 lit.a rap. la art.2 al.1 din Legea 48/1992).

Noua lege a audiovizualului (legea 504/2002) nu a mai prevăzut ca infracţiune lezarea vieţii particulare, deci fapta a fost dezincriminată.

Iată cum progresul realizat, sub acest aspect, de legea audiovizualului în 2002 a fost anulat prin proiectul de Cod penal din anul următor, 2003.

Desigur, neprevederea ca infracţiuni a acestor fapte nu înseamnă că ar fi lăsată fără protecţie viaţa privată. Insă ea trebuie protejată prin alte mijloace, de natură civilă, iar nu prin mijloace penale.

Dacă nu există voinţă politică pentru înlăturarea acestei incriminări, este necesar ca măcar textul să sufere modificări prin introducerea unei dispoziţii prin care să se prevadă că fapta nu constituie infracţiune dacă se referă la aspecte ale vieţii private ale unei persoane care afectează capacitatea acesteia de exercitare a unei funcţii publice.

3. Articolul 220 din proiect incriminează calomnia, care este pedepsită numai cu amendă penală (sub forma zilelor amendă) între 2.000.000 lei şi 120.000.000 lei. Amenzile care se pot dispune între aceste limite pot uşor ajunge la sume disproporţionate cu veniturile ziariştilor (evident, şi cu veniturile medii pe economie), conducând la autocenzură din partea acestora şi implicit, la limitarea independenţei editoriale şi, în general la inhibarea presei. In plus, amenzile penale atrag constituirea de cazier judiciar.

Reglementarea legală a calomniei este vitală pentru libertatea presei în România întrucât larga majoritate a jurnaliştilor români sunt sancţionaţi – penal şi civil – pe baza acestei dispoziţii.

APADOR-CH cere în primul rând eliminarea incriminării calomniei din Codul penal, pentru că demnitatea şi onoarea unei persoane pot fi « reparate » pe calea unor acţiuni civile. In acest context, este important de reţinut – ca şi în cazul argumentelor pentru dezincriminarea insultei- că demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a unei persoane nu sunt garantate distinct de nici unul din tratatele internaţionale ratificate de România, în schimb libertatea de exprimare este.

Alternativ, dacă nu există voinţă politică pentru eliminarea calomniei din Codul penal, este neapărat necesară modificarea definiţiei acesteia, prin introducerea condiţiei ca o condamnare să fie « necesară într-o societate democratică ». Această condiţie este prevăzută de articolul 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar oferi textului flexibilitatea conferită de aplicarea principiului proporţionalităţii şi a cerinţei existenţei unei « nevoi sociale imperioase, de neînlăturat » în sensul condamnării.

Aceste propuneri ale asociaţiei privind reglementarea defăimării ar permite formularea de critici în chestiuni de interes public, când scopul urmărit de autorul afirmaţiilor este punerea în dezbaterea comunităţii a unor chestiuni de interes general, chiar cu riscul ca –din acest motiv- demnitatea sau onoarea unor persoane să fie lezată.

4. Articolul 271, privind răspândirea de ştiri false în scopul provocării unui război, a fost introdus –în mod inutil- în proiect. El pare a rezulta din „prelucrarea” articolului 356 din actualul Cod penal, privind propaganda pentru război.

Asociaţia cere eliminarea acestui articol deoarece este anacronic. In secolul 21, care este şi al liberei circulaţii a informaţiilor, este cel puţin ridicol să poţi crede că o persoană oarecare poate declanşa un război prin lansarea sau transmiterea un zvon.

Declanşarea unui război presupune analize amănunţite şi decizii luate de conducerea unui stat. Care, se presupune, întâi verifică informaţiile şi apoi decide.

Poate că o incriminare de acest gen îşi avea importanţă reală în secolele 11 sau 12, când era posibil ca un sol mincinos să ajungă într-o cetate izolată, să lanseze un zvon care nu putea fi verificat şi să-l determine pe stăpânul castelului să declare război. Dar viaţa actuală se desfăşoară într-un alt secol.

Dacă se doreşte menţinerea acestei incriminări, este necesară cel puţin o nuanţare privind calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului.

5. Articolul 273 din proiect, privind comunicarea de informaţii false, reproduce articolul 168/1 din actualul Cod penal, la care s-a adăugat sintagma „cu ştiinţă”. Inaintea oricărui comentariu, reamintim că un astfel de text nu a existat nici în perioada dictaturii comuniste; el a fost introdus în Codul penal în 1996 la propunerea fostului PUNR şi a fost folosit, în mod arbitrar şi abuziv, în cazul cunoscut sub numele “Armaghedon 2”.

APADOR-CH cere, în primul rând, eliminarea din proiectul Codului penal a acestui articol, a cărui prezenţă nu are altă motivaţie decât excesul de reglementare.

Capitolul privind siguranţa naţională din proiect cuprinde suficiente (prea multe) prevederi menite să protejeze siguranţa naţională. Iar “relaţiile internaţionale ale României” sunt un concept pur politic şi astfel subiectiv, al cărui loc nu este în Codul penal şi care, în plus, nu poate fi protejat prin prevederi penale, ci numai printr-o bună politică externă.

In situaţia în care nu există voinţă politică de a se elimina acest articol, APADOR-CH solicită modificarea acestuia, după cum urmează.

In primul rând,consecinţa constând în posibilitatea lezării „relaţiilor internaţionale ale României” trebuie eliminată. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sunt un concept esenţialmente politic, deci schimbător şi, de multe ori, imprevizibil datorită schimbării politicii externe a României ori a unui alt stat sau a configuraţiei raporturilor internaţionale. Relaţiile internaţionale sunt parte a politicii externe, deci parte a unui program de guvernare care, evident, se poate schimba de la un guvern la altul sau chiar în cadrul aceleiaşi guvernări. Ca atare, nu există un standard permanent şi obiectiv al relaţiilor internaţionale “bune”, la care să poată fi raportată o eventuală lezare a acestora. Prin urmare, nu există un criteriu obiectiv, observabil şi verificabil, de evaluare a relaţiilor internaţionale. Or, este cel puţin excesiv a supune o persoană privării de libertate şi pedepsei penale pentru că a creat o stare de pericol faţă de o noţiune pur politică şi schimbătoare, care depinde de gruparea politică aflată, la un moment dat, la putere şi de alţi factori politici din plan internaţional. Ca principiu general, răspunderea penală nu trebuie să depindă în nici o măsură, nici măcar extrem de redusă, de schimbările politice inerente într-o societate democratică. In consecinţă, această expresie referitoare la “relaţiile internaţionale ale României” nu are ce căuta într-o incriminare penală.

In al doilea rând, expresia „de natură să aducă atingere…” este vagă, ambiguă şi trebuie înlocuită cu aceea a producerii unui pericol efectiv, observabil şi demonstrabil. In formularea actuală, nu este necesară o “atingere” ci numai o stare de pericol pentru una din cele două valori protejate (siguranţa statului sau relaţiile internaţionale). Nu este necesar ca “răspândirea” sau “comunicarea” informaţiilor ori documentelor să fi dus la vreun rezultat observabil şi verificabil, respectiv la o stare de pericol. Practic, textul sancţionează simpla exprimare sau răspândire de idei ori documente dacă autorităţile statului cred că această activitate ar putea să prejudicieze una din cele două valori. Este greu de imaginat cum se poate dovedi această stare difuză care, fără a crea un pericol anume, este considerată (de cine?) că ar putea crea un pericol care, nefiind definit, practic nu există în realitate.

In al treilea rând, este necesară cel puţin o modificare a textului cu privire la calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului. Aceasta deoarece, având în vedere şi cele expuse la punctul precedent al comentariilor, este greu de crezut că o persoană oarecare poate să pună în pericol real siguranţa naţională (apărată de autorităţi) sau politica externă a unei ţări prin lansarea sau transmiterea unui zvon. Este elementar că, pentru a fi luată în serios de autorităţile unui stat, orice informaţie este mai întâi verificată. Or, dacă autorităţile unui stat nu pot distinge un simplu zvon de o informaţie adevărată, rezultă că doar incompetenţa lor creează probleme siguranţei naţionale şi nicidecum altcineva.

6. La articolul 274 din proiect, privind actele ostile contra unui stat străin, expresia „acte ostile” este prea generală şi, prin aceasta, ambiguă. „Actele ostile” nu sunt enumerate şi nici măcar exemplificate.

Trebuie precizat că la infracţiunea prevăzută de articolul 269 din proiect, legiuitorul a definit „acţiunile ostile contra statului român” (ele constau în faptele prevăzute în articolele 266 şi 268 din proiect, privind trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului, săvârşite de un străin).

In mod logic, legiuitorul trebuie să definească la articolul 274 alineat 1 şi care sunt „actele ostile contra unui stat străin”, eventual prin adaptarea corespunzătoare (simetrică) a definiţiei pe care a dat-o acţiunilor ostile statului român.

De asemenea, legiuitorul trebuie să definească şi expresia de la articolul 274 alineat 2, „actele ostile contra siguranţei unui stat străin”. Cu această ocazie va trebui să explice care este diferenţa specifică dintre expresiile „acte ostile contra unui stat străin”(articolul 274 alineat 1) şi „acte ostile contra siguranţei unui stat străin”(articolul 274 alineat 2).

Este inadmisibil ca expresii („acte ostile contra unui stat străin”, „acte ostile contra siguranţei unui stat străin”) care determină condamnarea unei persoane la 7 – 10 ani închisoare să nu fie definite în lege. Aceste omisiuni permit excese de zel ale anchetatorilor sau ale judecătorilor prin care şi un simplu discurs critic la adresa politicii unui stat sau la adresa unui oficial al unui stat să fie calificat ca act ostil, deci infracţiune.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, prevederea legală pe care se bazează o condamnare trebuie să îndeplinească anumite calităţi, respectiv să fie “accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă sub aspectul consecinţelor sale. […] Curtea reaminteşte că o dispoziţie legală este ‘previzibilă’ dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite oricărei persoane –dacă este necesar, cu asistenţă juridică corespunzătoare- să îşi adapteze comportamenul.” (între altele, hotărârea Rotaru c. României – In această hotărâre, Curtea a decis că Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI nu are calităţile unei legi, lipsindu-i previzibilitatea.).

In plus, chiar legislaţia internă impune o astfel de cerinţă; articolul 7 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23, „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.” Aceste cerinţe sunt cu atât mai imperioase atunci când este vorba de prevederi ale legii penale, a căror încălcare atrage maximul de sancţionare, respectiv pedepsele penale.

Din aceste motive, APADOR-CH consideră că textul articolului 274 din proiect este lipsit de previzibilitate.

7. La articolul 280 din proiect, privind actele de diversiune, expresia „de natură să aducă atingere…” este ambiguă şi lipseşte textul legal de previzibilitate. Expresia amintită trebuie înlocuită cu o alta care să se refere la producerea unui pericol cert, real, observabil, verificabil şi demonstrabil.

8. La articolul 285 din proiect, privind divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională, trebuie eliminată orice referire la „secretele de serviciu” şi să se păstreze în text doar „secretele de stat”.

Aceasta pentru că informaţiile pe care le deţine o persoană juridică de drept public sau privat şi care interesează siguranţa naţională, nu pot fi simple „secrete de serviciu”, ci intră în categoria informaţiilor secrete de stat. Prin urmare, includerea secretelor de serviciu în alineatul 1 este total nejustificată şi trebuie eliminată.

Pentru aceleaşi motive, alineatul 3, care se referă la secrete de serviciu, este nejustificat şi trebuie eliminat. Dacă secretele de serviciu interesează siguranţa naţională, atunci sunt secrete de stat şi ele fac obiectul alineatului 1.

De asemenea, alineatul 2 trebuie eliminat, ca inutil, întrucât prin el nu este incriminată altceva decât tentativa faptei de la alineatul 1. Dacă se doreşte păstrarea acestui alineat, este necesar să se precizeze – aşa cum s-a făcut la alin.1 – că „deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat” are în vedere numai pe „cel care (le) cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu”. Din formularea actuală rezultă că orice persoană care ar intra întâmplător în posesia unui astfel de document, fără să ştie că este secret de stat, ar putea răspunde penal, ceea ce este inacceptabil.

Aceasta deoarece din formularea articolului 16 din Legea nr.182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, rezultă că obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat nu mai revine „tuturor cetăţenilor”, ci numai „persoanelor autorizate”. Intrucât „simplii cetăţeni” (inclusiv ziariştii), nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete se stat.

Intrucât Legea nr.182/2002 este legea cadru în materia protecţiei informaţiilor secrete de stat, ea constituie un punct de referinţă pentru toate infracţiunile prin care se urmăreşte protejarea acestor informaţii, deci şi pentru infracţiunea din articolul 285 din proiect.

Există şi o logică a unei astfel de abordări. Odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă –fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei, de exemplu- informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. Acest principiu a fost afirmat de Curtea Europeană (între altele, în cazurile Sunday Times vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Observer şi Guardian vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Vereniging Weekblad Bluf! vs. Olanda).

9. La articolul 286, privind propaganda în favoarea statului totalitar, expresia „stat totalitar” este ambiguă şi este necesar să fie definită în lege.

Definiţia oferită de DEX –dictatura unei minorităţi şi lipsa de drepturi a majorităţii- nu are previzibilitatea cerută, neindicând expres şi limitativ care sunt regimurile totalitare ori, cel puţin, caracteristicile care să poată conduce la identificarea clară şi exactă a unui astfel de regim. De aceea, destinatarii normei juridice nu-şi pot adapta comportamentul aşa încât să evite încălcarea normei. Mai mult, lipsa unei definiţii clare şi unanim acceptate afectează atât conţinutul cât şi consecvenţa deciziilor organelor de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată, fiecare interpretând în propriul fel această noţiune.

Definiţia oferită noţiunii de “propagandă” de alineatul 2 al articolului 286 –răspândirea sistematică sau apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi- contribuie şi ea la ambiguitatea incriminării penale şi sporeşte riscul abuzurilor. Sensul şi scopul oricărei exprimări private sau publice (discurs, articol, etc) sunt tocmai convingerea şi atragerea altor persoane de partea ideilor expuse. Or, având în vedere definiţia din text a propagandei, există riscul ca discursuri/articole coerente şi convingătoare să fie calificate ca „propagandă”.

Riscurile interpretării şi aplicării abuzive ale acestui text sunt sporite şi de împrejurarea că redactarea sa permite sancţionarea simplei opinii politice, fără a exista condiţia demonstrării unui pericol real pentru starea de democraţie.

10. La articolul 338 din proiect, privind arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, regimul sancţionator pentru alineatul 1 a fost atenuat (!) prin introducerea amenzii (zile amendă) ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani. In prezent, faptele prevăzute în alineatul 1 al articolului 338 din proiect se pedepsesc mai aspru şi numai cu închisoare (de la 6 luni – 3 ani, potrivit articolului 266 alineatul 1 din actualul Cod penal).

Pentru faptele prevăzute la alineatele 2 şi 3 ale articolului 338 din proiect au fost menţinute pedepsele actuale: 1-5 ani închisoare, prevăzute în articolul 266 alineatele 2 şi 3 din actualul Cod penal.

Având în vedere gravitatea infracţiunilor prevăzute în articolul 338 din proiect, se impune o agravare, iar nu o atenuare a regimului sancţionator, observaţie valabilă pentru toate alineatele din acest articol. Astfel, maximele speciale actuale ale pedepselor (3 şi, respectiv, 5 ani închisoare) trebuie să devină minimele speciale ale pedepselor prevăzute în alineatele 1-3 ale articolului 338 din proiect.

11. Articolul 339 din proiect, privind tortura, sancţionează una din cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului, tortura, cu o pedeapsă practic egală cu cea prevăzută pentru… furt (2-7 ani pentru tortură, 1-7 ani pentru furt). Sancţiunea pentru tortură ar trebui să plece de la cel puţin 10 ani închisoare, ajungând, aşa cum se prevede la alin 3, până la detenţiunea pe viaţă.

12. Situaţia este aceeaşi şi la articolul 342 din proiect, privind supunerea la rele tratamente, pedeapsa de la unu la 5 ani fiind disproporţionat de mică faţă de gravitatea faptei. APADOR-CH cere ca supunerea la rele tratamente să fie pedepsită cu închisoare strictă de la 5 la 10 ani.

13. La articolul 343 din proiect, privind reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, este necesară eliminarea expresiei „când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării unei cauze”.

Aceasta deoarece prin menţinerea expresiei se lasă, în continuare, posibilitatea poliţiei şi parchetului de a lua declaraţii nenumărate de la acuzat şi de a prezenta apoi numai declaraţia care convine acuzării, păstrându-le, eventual, pe celelalte la „urma dosarului” sau la „dosarul de casă” (dosar care conţine acte ce rămân la poliţie sau la parchet şi nu se trimit la instanţă), sub pretextul că ele nu ar fi necesare soluţionării cauzei.

14. La articolul 351 din proiect, privind definirea grupului infracţional organizat şi al infracţiunii grave, alineatul 2 trebuie modificat, în sensul că „infracţiune gravă” nu este aceea al cărei maxim special este de cel puţin 5 ani, ci al cărei maxim special este –măcar- de peste 5 ani închisoare.

Altfel, există riscul ca o organizaţie neguvernamentală care critică Guvernul să fie calificată drept grup infracţional organizat care acţionează în scopul comiterii de infracţiuni grave (critica Guvernului poate fi asimilată –de procurori zeloşi- cu răspândirea de ştiri false, pedepsită cu maximum 5 ani închisoare, deci o infracţiune gravă).

15. Articolul 358 din proiect, privind propaganda naţionalist-şovină, trebuie corelat cu articolele din Ordonanţa de urgenţă nr.31/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.214 din 28 martie 2002.

In special, articolul 358 din proiect trebuie corelat cu articolul 5 teza II, privind promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe şi cu articolul 2 lit.a, în care se prezintă, exemplificativ, categorii de idei, concepţii sau doctrine care au caracter fascist, rasist sau xenofob, ambele din Ordonanţa de urgenţă menţionată.

16. Articolul 414 din proiect, privind furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil, trebuie eliminat, întrucât valorile sociale avute în vedere pot fi ocrotite eficient şi numai prin mijloace nepenale.

In plus, fiind vorba despre un patrimoniu şi cultural şi naţional, este de presupus ca acesta să nu fie asociat cu termenul secret sau cu derivatele sale semantice.

Există riscul ca purtarea unor discuţii despre patrimoniul cultural naţional să fie calificată ca infracţiune. Ceea ce conduce la concluzia unui exces de reglementare în materie.

17. Articolul 490 din proiect, privind instigarea militarilor la nerespectarea obligaţiilor, este nou introdus şi trebuie să fie eliminat, întrucât reprezintă un exces de reglementare.

Articolul incriminează „Instigarea prin orice mijloace a militarilor de a nu se supune legilor sau de a-şi călca jurământul sau obligaţiile militare”, incriminare care este extinsă în alineatul 3 şi la instigarea personalului civil.

Această nouă incriminare nu se justifică în raport de antecedentele existente. Singurul caz în care se poate vorbi despre o „instigare a militarilor” s-a petrecut cu ocazia Revoluţiei din 1989, când militarii au fost „instigaţi” de manifestanţi să nu tragă în ei şi să treacă de partea Revoluţiei.

Nu rezultă ce necesitate actuală a determinat legiuitorul să introducă această incriminare. Care, în lipsa unei utilităţi reale, îşi poate găsi o alta şi anume limitarea libertăţii de exprimare: expunerea unor idei critice la adresa autorităţilor într-o întâlnire la care participă şi reprezentanţi ai armatei va putea fi calificată, de procurori sau judecători cu exces de zel, ca instigare a militarilor.

APADOR-CH consideră că articolul 490 din proiect creează un pericol suplimentar pentru libertatea de exprimare, motiv pentru care trebuie eliminat.

18. Articolele 496 şi 497 din proiect, privind sustragerea de la recrutare şi, respectiv, neprezentarea la incorporare sau concentrare, nu se mai justifică, fiind caduce, de vreme ce noua Constituţie a României (adoptată prin referendum în noiembrie 2003) statuează eliminarea serviciului militar obligatoriu.

2. Proiectele de lege privind siguranţa naţională

Legea Siguranţei Naţionale (nr.51/1991) a intrat în vigoare în august 1991, înainte de adoptarea primei Constituţii de după 1989. Pe lângă neconstituţionalitatea, devenită imediat evidentă, a unora dintre prevederile legii (în principal absenţa oricărei protecţii a persoanelor faţă de posibilele abuzuri ale „serviciilor secrete”, lipsa unui control real şi eficace asupra activităţilor acestor servicii precum şi învăluirea într-un mister total a informaţiilor de orice natură privind acţiunile lor) eforturile constante de armonizare a legislaţiei române cu standardele europene au reliefat discrepanţe substanţiale faţă de acestea din urmă în domeniul apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. S-a vorbit mult despre necesitatea modificării legii 51/1991 dar iniţiativele concrete au început să apară abia în 1997 iar materializarea lor sub forma unor proiecte de lege s-a petrecut abia în 2001 şi 2002. Patru astfel de proiecte (dintre care numai cel introdus de un deputat PNL şi un deputat PD se apropie de standardele europene) fuseseră depuse la Parlament până în martie 2003, când guvernul a prezentat propria variantă de modificare a legii siguranţei naţionale. Cum aceasta nu aducea progresul aşteptat şi nici nu se conforma normelor europene, APADOR-CH a protestat public împotriva proiectului. Protestul a apărut în presa centrală şi a provocat interesul unor posturi de radio. In plus, Federaţia Internaţională Helsinki (la care asociaţia este afiliată) a susţinut public poziţia APADOR-CH. Argumentele din protest au fost apoi dezvoltate într-un comentariu, redat mai jos, trimis membrilor comisiilor de specialitate din Camera Deputaţilor.

Poziţia APADOR-CH cu privire la

Proiectul Legii Siguranţei Naţionale a României

(introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003)

Modificarea substanţială a actualei Legi a Siguranţei Naţionale (Legea nr.51/1991, adoptată înaintea Constituţiei) este cerută insistent de câţiva ani de organizaţii neguvernamentale care sunt preocupate de apărarea drepturilor civile.

Proiectul noii legi introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003 conţine unele îmbunătăţiri faţă de actul normativ în vigoare cum sunt: limitarea duratei autorizaţiei de supraveghere a persoanelor de către serviciile de informaţii şi structurile departamentale de informaţii la maximum un an (prima autorizaţie are durata de valabilitate de maximum şase luni cu posibilitatea a două prelungiri de câte trei luni fiecare), posibilitatea declasificării unor secrete de stat „pentru nevoile justiţiei”, menţionarea accesului liber la justiţie a persoanei care se consideră vătămată de activităţile serviciilor şi structurilor de informaţii etc.

Din păcate, proiectul preia întocmai principiile din Legea 51/1991, iniţiatorii ignorând atât prevederile Constituţiei cât şi standardele europene actuale, inclusiv Recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne. La fel de grav, iniţiatorii au încălcat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Rotaru vs. România[1], în ceea ce priveşte controlul activităţii SRI (evident, constatările Curţii Europene sunt valabile şi pentru celelalte servicii/structuri de informaţii din România).

1. Activitatea de informaţii din domeniul siguranţei naţionale rămâne sub controlul puterii executive, deoarece autorizaţia de supraveghere a persoanelor de către serviciile/structurile de informaţii este eliberată de un procuror fără nici un fel de control din partea puterii judecătoreşti. In sistemul juridic din România, Parchetul, aflat în directa subordine a ministrului justiţiei, face parte din executiv şi nu îndeplineşte condiţia de independenţă impusă de Convenţia Europeană (vezi, între altele, cazurile Vasilescu, Brumărescu şi Nasta vs. România).

Conform Recomandării 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, supravegherea persoanelor (interceptarea comunicărilor, fotografierea, filmarea, înregistrarea audio-video, şi alte activităţi) se poate efectua numai pe baza „unei autorizaţii speciale emise a priori de puterea judecătorească. In mod normal, legea trebuie să stabilească parametrii pe care judecătorii sau magistraţii trebuie să-i aibă în vedere, iar aceştia (judecătorii şi magistraţii) trebuie să fie la dispoziţie 24 de ore din 24 astfel încât cererea de autorizare să fie analizată în maximum câteva ore, înainte de declanşarea unor activităţi operaţionale cum ar fi percheziţia” (punctul Balin.ii). Recomandarea precizează în mod expres că „autorizaţia… trebuie limitată în timp (la maximum trei luni). La terminarea supravegherii….persoana vizată trebuie să fie informată asupra măsurilor luate” (punctul B, alin.ii final).

Or, proiectul legii stabileşte durata perioadei de supraveghere la maximum un an şi nu menţionează nicăieri obligaţia structurilor/serviciilor de informaţii de a anunţa persoana vizată că a făcut obiectul supravegherii.

APADOR-CH cere limitarea valabilităţii autorizaţiei de supraveghere la maximum trei luni.

In plus, chiar dacă proiectul de lege include unele garanţii (art.29 alin.2 – accesul liber la justiţie, sesizări la Avocatul Poporului sau la comisiile parlamentare) acestea pot fi eficiente numai dacă, la încheierea activităţilor de supraveghere, autorităţile care le-au executat vor comunica persoanei vizate că a făcut obiectul unei astfel de supravegheri.

APADOR-CH cere obligarea prin lege a serviciilor/structurilor departamentale de informaţii ca, la încetarea autorizaţiei, să comunice persoanelor vizate că au făcut obiectul supravegherii.

In hotărârea Rotaru vs. România , Curtea Europeană precizează că trebuie să existe „garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, întrucât un sistem de supraveghere secretă menit să protejeze siguranţa naţională implică riscul subminării sau chiar al distrugerii democraţiei sub pretextul apărării acesteia”…. „Procedurile de supervizare (a activităţilor serviciilor de informaţii) trebuie să urmeze cât mai aproape posibil valorile societăţii democratice, în special principiul supremaţiei legii…..(care) presupune, între altele, ca amestecul autorităţilor publice cu drepturile unei persoane să fie supus unui control efectiv care în mod normal trebuie să fie exercitat de puterea judecătorească…”……”Curtea observă că sistemul românesc de culegere şi arhivare a informaţiilor nu conţine astfel de garanţii….”

In aceeaşi hotărâre, Curtea europeană repetă argumentele sale din alte cazuri (Malone vs. Marea Britanie şi Amann vs. Elveţia) cu privire la aplicarea măsurilor de supraveghere secretă a persoanelor : „….Intrucât aplicarea în practică a măsurilor de supraveghere secretă….nu este deschisă scrutinului persoanelor interesate sau publicului, ar fi contrar principiului supremaţiei legii ca puterea legală discreţionară acordată executivului să fie exprimată în termenii unei puteri nerestricţionate”. (subl.n.).”Prin urmare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea oricărei astfel de puteri discreţionare… precum şi modalitatea în care se exercită această putere şi să acorde fiecărei persoane o protecţie adecvată împotriva interferenţelor arbitrare.” (subl.n.)

APADOR-CH cere ca toate autorizaţiile de supraveghere să fie eliberate exclusiv de judecători de la secţiile penale ale Curţilor de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie. Judecătorii vor avea acces – cu obligaţia păstrării confidenţialităţii – la toate informaţiile pe care serviciile/structurile le deţin cu privire la persoana pentru care solicită autorizaţia de supraveghere. Prin urmare, asociaţia cere modificarea tuturor articolelor din proiectul legii care se referă la „autorizarea şi efectuarea activităţilor de informaţii care implică restrângerea exerciţiului unor drepturi…” (Secţiunea a 2-a, art.23, 24, 27 şi 28) în sensul ca judecătorul – şi nu procurorul – să aprobe sau să respingă cererile înaintate de serviciile/structurile de informaţii. In plus, în lege trebuie prevăzute obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a-i informa periodic pe judecătorii care au emis autorizaţiile respective asupra progreselor înregistrate şi posibilitatea judecătorilor de a anula autorizaţia în situaţia în care nu se constată progrese.

In afară de controlul a priori, puterea judecătorească trebuie să exercite şi controlul post factum. „Principiul esenţial al controlului post factum se referă la faptul că persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor prin acţiuni (sau omisiuni) ale organelor de siguranţă trebuie să aibă posibilitatea de a cere remedierea situaţiei în faţa instanţelor de judecată sau a altor organe judiciare. Aceste instanţe trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă activităţile reclamate sunt conforme cu puterile şi funcţiile serviciilor de informaţii interne. Astfel, instanţa trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă a fost vorba de o hărţuire nejustificată a persoanei sau de un abuz de putere discreţionară administrativă.” (Recomandarea 1402, punctul C alin.iii).

2. „Cetăţenii României”, „persoanele juridice de drept public şi privat” nu pot avea nici un fel de obligaţii în domeniul „realizării siguranţei naţionale” (art.4, 7 şi 8 din Capitolul II al proiectului). Această sarcină revine exclusiv serviciilor de informaţii şi structurilor departamentale de informaţii. Este absurd să se ceară altora să „contribuie” la activităţi care, fiind secrete, nu pot fi cunoscute de cetăţeni sau de persoane juridice de drept public şi privat.

APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a articolului 4 (care se referă la contribuţia cetăţenilor la realizarea siguranţei naţionale) precum şi a articolelor 7 şi 8 (privind contribuţia şi răspunderile persoanelor juridice de drept public sau privat). De asemenea cere eliminarea părţii din art.17 referitoare la „persoanele juridice, publice sau private” de la care serviciile/structurile de informaţii ar urma „să solicite şi să primească” date, informaţii şi documente, necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.

3. Proiectul de lege abundă în exprimări vagi de tipul „de natură să ” sau „orice alte acţiuni nedemocratice” sau „alte fapte de această natură”, neîndeplinind astfel una din condiţiile repetate în întreaga jurisprudenţă a Curţii europene şi anume previzibilitatea legilor. Aceasta înseamnă că o lege trebuie să fie suficient de clară pentru a fi înţeleasă de orice persoană şi a-i permite să-şi adapteze comportamentul.

Curtea europeană a insistat în marea majoritate a cazurilor judecate – inclusiv Rotaru vs. România – asupra acestei cerinţe : „….Curtea europeană reaminteşte că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă.”

APADOR-CH cere reformularea tuturor articolelor din proiect care conţin expresii generale, ce pot fi interpretate după cum doresc autorităţile şi împiedică publicul să-şi facă o imagine clară asupra legii.

4. Controlul parlamentar asupra activităţilor serviciilor/structurilor de informaţii (art.38 din proiectul de lege) este lipsit de eficienţă, deoarece alin.2 prevede că „activităţile referitoare la procedurile specifice utilizate, sursele de informaţii şi acţiunile aflate în desfăşurare nu pot fi supuse controlului comisiilor parlamentare”.(subl.n.) Prin urmare, controlul parlamentar este numai post factum.

In opinia APADOR-CH, controlul parlamentar trebuie efectuat şi cu privire la acţiunile aflate în desfăşurare, tocmai pentru a putea preveni sau curma abuzurile.

5. Proiectul legii menţine structura militară a serviciilor/structurilor de informaţii (art.49 alin.1), cu toate că Recomandarea 1402 precizează la punctul A alin.iv: „Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar.”

Prin urmare, APADOR-CH solicită demilitarizarea integrală a serviciilor/structurilor de informaţii (cu excepţia structurilor de informaţii ale Ministerului Apărării Naţionale).

6. Proiectul legii clasifică drept „ameninţare la adresa siguranţei naţionale”, „accesarea, exploatarea, modificarea sau distrugerea, fără drept, a informaţiilor şi sistemelor informatice ale autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept public sau privat ori ale persoanelor fizice” (art.10 punctul k). Asociaţia consideră că extinderea protecţiei, sub pretextul siguranţei naţionale şi la persoane juridice de drept public sau privat şi fizice este nejustificată. Prin urmare APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a punctului k din art.10 (de la „….. persoanelor juridice…”).

7. Proiectul prevede în art.45 alin.1 că „informaţiile privind viaţa particulară……cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor…. nu pot fi făcute publice.”APADOR-CH cere ca informaţiile privind viaţa privată, obţinute incidental, indiferent prin ce mijloace, în cadrul activităţilor specifice realizării siguranţei naţionale să fie distruse. Simpla interdicţie de a face publice asemenea informaţii nu reprezintă o garanţie eficientă pentru protecţia vieţii private. De asemenea, conţinutul alineatului 2 (sancţiuni) trebuie modificat în mod corespunzător.

Pe 24 martie, la mai puţin de trei săptămâni după introducerea în Parlament a acestui criticat proiect de lege, preşedintele Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor a prezentat o altă propunere legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale. Deoarece şi acest text intra în contradicţie cu normele europene, APADOR-CH a redactat şi distribuit comentariile ce urmează.

Propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale

Opinia APADOR-CH

Propunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaţilor pe data de 24 martie 2003, dată la care comisiile de specialitate (apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi respectiv juridică) hotărâseră deja începerea dezbaterilor pe marginea celor cinci proiecte de lege privind siguranţa naţională.

1. APADOR-CH consideră că reglementarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale trebuie inclusă în legea privind siguranţa naţională. Aceasta trebuie să fie o lege unitară şi completă, pe baza ei urmând a fi modificate celelalte legi de organizare şi funcţionare a diverselor servicii/structuri de informaţii.

Adoptarea unei legi distincte cu privire la supravegherea persoanelor de către autorităţile statului ar impieta asupra caracterului unitar şi previzibil al legii privind siguranţa naţională.

2. Propunerea legislativă ignoră principiul, consacrat de Legea nr.182/2002, potrivit căruia realizarea siguranţei naţionale este exclusiv în sarcina autorităţilor.

Principiu din care derivă consecinţa că o lege privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi „în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale” trebuie să vizeze strict relaţia dintre autorităţile răspunzătoare de siguranţa naţională şi persoane.

Proiectul de legedepăşeşte însă sfera de reglementare declarată în titlu („securitatea, apărarea şi siguranţa naţională”), intrând atât în domeniul „ordinii publice” (art.11 al.1 lit.b din proiect), al infracţiunilor de „drept comun”, fără legătură cu siguranţa naţională (de exemplu, infracţiunile contra vieţii, libertăţii şi drepturilor persoanei la care se referă art.6 al.1 lit.b din proiect) sau al activităţilor unor instituţii ce nu au legătură cu siguranţa naţională (pompieri, salvare etc.) cât şi în sfera privată (activităţile unor detectivi).

O primă observaţie se referă la includerea organelor de anchetă penală (poliţie, parchet) în proiectul legii. In opinia asociaţiei, problema reglementării supravegherii persoanelor bănuite de infracţiuni sancţionate de Codul penal trebuie rezolvată în totalitate de Codul de procedură penală. Cum toate operaţiunile de interceptare ar urma să fie realizate de o structură unica (Centrul Tehnic de Siguranţă Naţională) există riscul ca informaţiile adunate la solicitarea autorizată a unui serviciu de informaţii să fie accesate/folosite şi de alte servicii, inclusiv poliţia, care nu au obţinut autorizaţie. (Garanţiile oferite de art.46 şi 47 sunt cu totul insuficiente). De altfel, recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează la lit.A alin ii că „Obiectivele economice sau lupta împotriva crimei organizate per se nu trebuie date în atribuţiile serviciilor secrete interne. Acestea trebuie să se ocupe de obiective economice sau de crima organizată numai dacă prezintă un pericol clar şi actual pentru siguranţa naţională” (subl.n.). Iar la alin.iii APCE cere „evitarea duplicării activităţilor tradiţionale ale poliţiei”.

Aşadar, propunerea legislativă în discuţie ar trebui să definească extrem de clar numai situaţiile în care serviciile/structurile de informaţii sunt autorizate să supravegheze persoanele.

O a doua observaţie se referă la atribuţia „autorităţii desemnate de CSAT” de a emite autorizaţia de interceptare, „în situaţii excepţionale determinate de stări de război, de asediu ori de urgenţă” (art.4 alin.2 din proiect) sau cu avizul Procurorului General – pe o perioadă de maximum un an – dacă este vorba despre „puteri sau organizaţii străine inamice ori agenţi ai acestora” (art.22 din proiect). APADOR-CH reiterează principiul conform căruia numai puterea judecătorească poate şi trebuie să deţină controlul atât anterior cât şi posterior asupra măsurilor de supraveghere a persoanelor. In consecinţă, asociaţia cere eliminarea acestor atribuţii ale „autorităţii desemnate de CSAT”, care, evident, aparţine puterii executive. In aceeaşi ordine de idei, asociaţia insistă asupra eliminării rolului de „filtru”/control atribuit procurorilor (art.12 alin.2-4, art.14, art.22 alin.3,4, art.25, art.29 alin.2, art.33 alin.2). In sistemul juridic românesc, Parchetul este subordonat ministrului justiţiei şi, prin urmare, face parte din executiv. Prin prevederile din această iniţiativă legislativă, procurorii analizează cererile serviciilor secrete cu privire la emiterea autorizaţiei de supraveghere şi decid dacă le vor supune aprobării judecătorilor sau nu, ceea ce echivalează cu încălcarea autorităţii judecătoreşti.

O a treia observaţie are în vedere art.12 alin.1 („Ordinul … se emite de judecători special desemnaţi de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie” – subl.n.). APADOR-CH cere ca orice judecător de la secţiile penale de la nivel de tribunal în sus să poată emite – în deplină cunoştinţă de cauză şi cu obligaţia păstrării confidenţialităţii – autorizaţiile de supraveghere. Aceasta cu atât mai mult cu cât R 1402 precizează la lit.B alin ii că „judecătorii…trebuie să fie disponibili .. 24 de ore din 24” pentru emiterea autorizaţiei ce trebuie să preceadă „activităţile operaţionale” ale serviciilor secrete. Prin urmare, este nevoie de un număr cât mai mare de judecători abilitaţi să aprobe – sau să respingă – cererile serviciilor/structurilor de informaţii privind autorizaţiile de supraveghere.

In plus, prin crearea unei categorii speciale de judecători „anume desemnaţi” se instituie o ierarhizare străină sistemului judecătoresc. Atâta vreme cât orice judecător de la tribunal sau, după caz, de la curtea de apel are competenţa legală de a judeca un dosar privind o infracţiune legată de siguranţa naţională, este logic ca orice judecător şi nu doar unul anume desemnat să emită sau nu autorizaţia de supraveghere. Desigur, obligaţia păstrării confidenţialităţii va exista pentru fiecare dintre judecători.

De asemenea, având în vedere competenţa legală a judecătorilor de la tribunal saude la curtea de apel de a judeca dosare penale privind siguranţa naţională (art.27 pct.1 lit.c; art.28/1 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală), se impune caasupracererilor de autorizare să aibă competenţa de a se pronunţa nu doar judecătorii de la Curtea Supremă de Justiţie, ci şi judecătorii de la tribunal sau de la curtea de apel.

3. Conform iniţiativei legislative, durata de valabilitate a autorizaţiei este de cel mult şase luni cu o posibilă prelungire de trei luni. R 1402 precizează clar la lit. B alin ii că durata de valabilitate poate fi de maximum trei luni, fără menţionarea vreunei posibilităţi de prelungire. De altfel, chiar iniţiatorul proiectului afirmă la art.19 că „… prima treime (deci primele două luni) constituie perioada relevantă. Dacă… nu se obţin elemente informative concordante scopului autorizării, interceptarea încetează…”. Prin urmare termenul de şase luni nu se justifică. Cu atât mai puţin se justifică prevederea art.18 alin.3 din proiect care instituie o durată de valabilitate nelimitată pentru unele situaţii inclusiv „… pentru prevenirea fraudelor informatice, protecţia informaţiilor clasificate ori identificarea unor persoane urmărite pentru infracţiuni grave..”. Protecţia informaţiilor clasificate este exclusiv în sarcina deţinătorului informaţiilor (vezi Legea 182/2002) şi prin urmare nu poate constitui motiv pentru emiterea autorizaţiei de supraveghere faţă de persoane care nu au nimic comun cu aceste informaţii. Ideea de protejare a informaţiilor clasificate revine şi la art.6 alin.2 lit.d şi trebuie, de asemenea, eliminată.

Pe lângă toate acestea, expresia „prevenirea fraudelor informatice” permite ca orice posesor al unui calculator să poată fi considerat suspect de intenţii de fraudă de către serviciile/structurile de informaţii şi deci supus supravegherii pe o perioadă nedeterminată. Aceasta pentru că activitatea de „prevenire” priveşte înlăturarea unei consecinţe incerte ca producere (care s-ar putea să se producă sau nu) şi dispensează pe solicitantul autorizaţiei de supraveghere de obligaţia de a proba existenţa unui pericol real, observabil şi măsurabil. Pericolul real este înlocuit astfel cu pericolul virtual. Cât despre „infracţiuni grave”, ele pot însemna orice, de la un furt minor la omucidere.

In consecinţă, APADOR-CH cere ca durata de valabilitate a autorizaţiei de supraveghere să fie de maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura faptei de care este bănuită o persoană.

De asemenea, APADOR-CH cere excluderea termenului „prevenire” din formularea motivelor care pot justifica supravegherea unei persoane. Prin ambiguitatea pe care o creează în expresiile în care este folosit, acest termen face ca legea să fie lipsită de previzibilitate.

4. Toate articolele din proiect privind interceptările ce nu au nevoie de autorizaţie sunt inadmisibile. „Experimentarea echipamentelor”, „realizarea unor studii”, „scopuri de serviciu ale poştei” (art.5), „ascultarea de către un angajat al Inspectoratului General al Comunicaţiilor… pentru controlul normelor de transmisie prin cablu, radio… în scopul furnizării de servicii sau al testării echipamentelor specifice”, „testarea echipamentelor tehnice”,”instruirea personalului informativ” (art.27 alin.1 lit.d şi alin.2) precum şi întreg articolul 28 (aviaţia, pompierii, salvarea, protecţia fizică (?), din nou „protecţia informaţiilor”, toate urmate de „..şi altele care impun înregistrarea comunicaţiilor dintre diverse persoane..”) dau practic „mână liberă” unei multitudini de autorităţi/instituţii publice, indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu siguranţa naţională, să intercepteze oricând, pe oricine fără autorizaţia judecătorului.

APADOR-CH cere eliminarea tuturor acestor prevederi. Totodată, asociaţia cere introducerea unei precizări exprese în Legea Siguranţei Naţionale, conform căreia „în absenţa autorizaţiei emise de judecător, orice acţiune de supraveghere a unei persoane, indiferent de metodele folosite şi de durata operaţiunilor, ESTE ILEGALĂ”.

5. APADOR-CH observă că nici această iniţiativă legislativă care se doreşte a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale nu include obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii (nemaivorbind de restul autorităţilor/instituţiilor incluse la „excepţii”) de a comunica persoanei, la încheierea operaţiunilor, că a făcut obiectul supravegherii, cu precizarea perioadei şi a metodelor folosite. In absenţa acestei obligaţii, persoana supravegheată este lipsită de orice posibilitate de a obţine remedii legale. Art.12 din proiectul legii prevede o posibilitate de anunţare a persoanelor vizate dar numai „dacă nu există vreun pericol pentru scopul acţiunii” ceea ce va fi, desigur, un pretext general valabil pentru refuzul autorităţilor de a transmite acest gen de informaţii.

In contradicţie cu sine însuşi, iniţiatorul prevede la art.36 alin.2 că „persoana vizată poate combate probele obţinute prin interceptare dacă obţinerea informaţiilor s-a efectuat ilegal sau a fost realizată cu încălcarea procedurilor prevăzute de lege” iar la art.48, că „Informaţia procesată cu aplicarea art.46 şi art.47 nu poate fi contestată. Contestarea acesteia cu rea credinţă sau formalism procedural se pedepseşte conform legii”.

Capitolul V – drepturile persoanelor – debutează cu ridicolul art.50 alin 1: „Cetăţeanul român…..se bucură pe deplin de prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care…nu este informat despre măsurile luate în baza mandatului atâta timp cât scopul acestuia ar putea fi periclitat” (subl.n.). Urmează, evident în absenţa obligaţiei de a informa persoana care a fost supravegheată, o serie de indicaţii cel puţin ciudate: „dacă măsurile întreprinse ajung la cunoştinţa persoanei…” (art.50 alin.2) sau dacă „ulterior s-a dovedit că acţiunea era nejustificată” (art.51 alin.1) atunci persoana respectivă poate face plângere. Cum ajung măsurile la cunoştinţa persoanei sau cum „s-a dovedit” că acţiunea a fost nejustificată este complet neclar.

In plus, art.50 este un exemplu tipic al modului în care un drept fundamental al persoanei (prezumţia de nevinovăţie) este folosit de către stat ca justificare pentru încălcarea altor drepturi: pentru dreptul de a fi considerat nevinovat, cetăţeanul trebuie să „plătească” la schimb cu drepturile de a fi informat şi de a obţine remedii în legătură cu încălcarea vieţii private. Deci, urmând acest „raţionament” perfect ilogic din art.50, dacă un cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, el nu mai are dreptul la protecţia vieţii private.

CONCLUZII:

– APADOR-CH cere iniţiatorului să-şi retragă propunerea legislativă introdusă pe 24 martie 2003 cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activitatea de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale;

– Asociaţia cere celor două comisii de specialitate din cadrul Camerei Deputaţilor includerea în textul Legii privind siguranţa naţională a unor articole care să stabilească echilibrul necesar între nevoia de apărare a siguranţei naţionale şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care să aibă în vedere:

– emiterea autorizaţiei exclusiv de către judecători;

– obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a comunica, la încheierea operaţiilor, persoanei vizate faptul că a format obiectul supravegherii, perioada de timp şi metodele folosite;

– limitarea duratei valabilităţii autorizaţiei la maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura acuzaţiilor;

– eliminarea rolului intermediar al Parchetului;

– declararea drept ILEGALĂ a oricărei operaţiuni de supraveghere, indiferent de autoritatea/instituţia care o efectuează, dacă nu există o autorizaţie emisă de un judecător.

Până la sfârşitul anului 2003, nici unul din cele cinci proiecte de modificare a legii siguranţei naţionale şi nici propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu fuseseră finalizate de comisiile de specialitate. APADOR-CH speră că, în lumina prevederilor din noua Constituţie, adoptată prin referendum în noiembrie 2003, şi în urma presiunilor interne şi externe de aliniere a legislaţiei la normele europene, Parlamentul va vota în final o lege cu adevărat democratică în acest domeniu, prin care să se limiteze drastic puterea „serviciilor secrete” şi să se asigure o protecţie reală a persoanelor.

3. Hotărârea Guvernului nr.952 din 14 august 2003 privind Sistemul

informatic integrat

Publicată în Monitorul Oficial nr.631 din 3 septembrie, HG nr.952 a stârnit îngrijorarea APADOR-CH şi mass media sub două aspecte principale: legalitatea în sine a actului normativ şi ameninţările la adresa unor drepturi fundamentale ale omului (în principal dreptul la protejarea vieţii private).

APADOR-CH a trimis guvernului o reclamaţie administrativă, pe baza art.5 dinLegea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ prin care semnala nelegalitatea HG şi încălcarea dreptului la viaţă privată şi solicita retragerea/anularea actului normativ. Urmează textul reclamaţiei.

Către,

GUVERNUL ROMÂNIEI

Bucureşti, Piaţa Victoriei nr.1, sector 1

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cu sediul în Bucureşti, str. Nicolae Tonitza nr.8, sector 3,

în temeiul articolului 5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, formulăm prezenta

RECLAMAŢIE ADMINISTRATIVĂ

prin care vă solicităm revocarea/anularea Hotărârii nr.952 din 14 august 2003privind aprobarea normelor şi procedurilor în vederea operaţionalizării Sistemului informatic integrat, componentă a Sistemului Electronic Naţional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 631 din 3 septembrie 2003.

Hotărârea amintită este nelegală şi reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată şi a principiilor democratice pentru următoarele motive:

1. HG 952/2003 reglementează funcţionarea unei structuri (Sistemul informatic integrat) care nu a fost înfiinţată prin lege, nefiind prevăzută în Legea 161/2003 sau în alt act normativ. Mai mult, Sistemul informatic integrat este inexistent din punct de vedere juridic, întrucât -dacă a fost înfiinţat- actul de înfiinţare nu a fost publicat şi deci nu este accesibil în nici un mod publicului. Or, sistemul constituţional actual nu îngăduie funcţionarea unor instituţii/structuri publice „fantomă”.

HG nr. 952/2003 este nelegală pentru că nu a fost emisă pentru executarea unei legi, deşi articolul 107 din Constituţie prevede că Guvernul poate emite hotărâri numai „pentru organizarea executării legilor”.

HG nr. 952/2003 invocă în preambul, pur formal, două legi pentru a căror executare a fost emisă : Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi Legea 161/2003, însă nici una dintre ele nu prevede înfiinţarea Sistemului informatic integrat. Deci, HG 952/2003 nu a fost emisă pentru executarea vreuneia dintre cele două legi.

Este posibil ca Sistemul informatic integrat să fi fost înfiinţat printr-o hotărâre „secretă” a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). In acest caz, HG 952/2003 este vădit nelegală (încalcă legea fundamentală a ţării) întrucât nu a fost emis pentru executarea unei legi, ci a unei hotărâri a CSAT, care nu constituie lege. CSAT nu este un al doilea Parlament. In plus, o hotărâre nepublicată de înfiinţare a unei instituţii/structuri publice nu poate să aibă nici o putere. Prin urmare, acea instituţie/structură nu există.

2. HG 952/2003 obligă toate instituţiile care deţin baze de date să transmită copii acestui nou creat Sistem informatic integrat, ce va deveni astfel o supra-putere în stat, lucru extrem de periculos şi care creează premisele dictaturii. HG nr. 952/2003 nu precizează nici din cine va fi constituit acest organism mamut, nici cui se subordonează, nici faţă de cine răspunde şi nici cum.

HG nr. 952/2003 nu prevede absolut nici o garanţie cu privire la protecţia datelor personale. Persoanele fizice sau juridice nu au nici o posibilitate de a afla cum se folosesc datele care le privesc şi nici de a contracara eventualele abuzuri.

Prin urmare Sistemul informatic integrat este în afara oricărui control, controlând însă viaţa tuturor.

3. O dispoziţie cel puţin bizară este obligarea MAI de a preda Sistemului informatic integrat copia de pe baza sa de date până la 1 februarie 2004. Este singura instituţie pentru care se stabileşte un termen precis, ceea ce naşte -cel puţin- suspiciunea unei legături cu evenimentele electorale ce vor avea loc în 2004 şi 2005.

4. Textul HG nr. 952/2003 este redactat într-un limbaj criptic, ininteligibil cu numeroşi termeni calchiaţi din limba engleză care pun în dificultate chiar şi experţi în domeniu.

Şi din acest motiv, HG nr. 952/2003 încalcă legea. Este vorba de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care prevede în articolul 7 că: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23 „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.”

Din toate aceste motive, rezultă că HG 952/2003,

-care nu este emisă pentru organizarea executării unei legi, ci -eventual- a unei hotărâri a CSAT,

-care este lipsită de previzibilitate şi de orice garanţii reale de protecţie a vieţii private,

a încălcat în mod grav dreptul subiectiv la viaţă privată al membrilor APADOR-CH (ca şi al celorlalte persoane), drept garantat prin articolul 26 din Constituţie şi prin articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, vă solicităm să revocaţi/anulaţi HG 952/2003. In caz contrar, ne vom adresa instanţei de judecată pentru anularea acestei hotărâri.

Răspunsul guvernului a fost negativ la toate obiecţiile ridicate de APADOR-CH. In consecinţă, asociaţia ca persoană juridică şi doi membri ai săi ca persoane fizice s-au plâns instanţei de judecată, prima înfăţişare fiind programată în ianuarie 2004.

4. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistraţilor

Cele două proiecte au fost iniţiate de Ministerul Justiţiei şi supuse dezbaterii publice. In luna iulie, APADOR-CH a trimis iniţiatorului observaţiile sale care, în rezumat, privesc următoarele aspecte:

– ambele proiecte ar trebui să se refere exclusiv la instanţele de judecată şi la judecători. Organizarea Ministerului public şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi statutul procurorilor urmând să facă obiectul unor legi separate. Aceasta deoarece potrivit Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii europene (vezi, între altele, hotărârile în cazurile Vasilescu v. România sau Pantea v. România) există diferenţe esenţiale între judecători şi procurori. In timp ce primii fac parte din puterea judecătorească şi sunt independenţi, ultimii aparţin sferei puterii executive şi sunt subordonaţi atât procurorului general cât şi ministrului justiţiei. Existenţa unui act normativ comun pentru judecători şi procurori induce ideea falsă a independenţei procurorilor.

Proiectul de lege privind organizarea judiciară

– trebuie eliminat dreptul ministrului justiţiei de a trimite „în control” la instanţe inspectori generali şi judecători inspectori. Altfel, se creează, pe de o parte, riscul ca aceştia să intimideze şi influenţeze judecătorii iar, pe de alta, posibilitatea unor ingerinţe ale executivului în activitatea judecătorilor. Dacă nu se doreşte renunţarea la control, cel puţin acesta să fie trecut la Consiliul Superior al Magistraturii;

– este necesară precizarea expresă că transferul unui judecător de la o secţie la alta nu poate fi efectuat decât cu consimţământul acestuia. In absenţa unei astfel de precizări, inamovibilitatea judecătorilor este pusă sub semnul întrebării;

– repartizarea cauzelor pe complete de judecată trebuie făcută exclusiv pe baza sistemului informatizat. Numai în acest fel se pot elimina suspiciunile legate de „culisele” presupuse ale actului de justiţie. Din aceleaşi motive trebuie reglementate, în mod clar şi restrictiv, condiţiile în care o cauză poate fi trecută de la completul la care a fost repartizată, la un altul;

– sunt absolut necesare atât sporirea substanţială a numărului de judecători de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a preluat toate recursurile în cauze civile) cât şi dotarea cu sisteme informatizate a tuturor instanţelor de judecată din ţară, indiferent de grad;

– fiecare instanţă trebuie să aibă libertatea de a-şi întocmi singură proiectul de buget pe care să-l înainteze, cu avizul CSM, Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. ICCJ – şi nu Ministerul Justiţiei – urmează să prezinte Parlamentului bugetul general al instanţelor. Independenţa financiară reală este esenţială pentru independenţa justiţiei.

Statutul magistraţilor

– pe lângă observaţiile anterioare privind eliminarea procurorilor din rândul magistraţilor şi trecerea inspectorilor în subordinea Consiliului Superior al Magistraturii, se adaugă:

– eliminarea atribuţiilor ministrului justiţiei privind exercitarea acţiunii disciplinare şi dispunerea cercetării prealabile pentru abaterile disciplinare ale judecătorilor;

– dreptul judecătorului de a ataca hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii la ICCJ (şi nu la plenul CSM).

Nici unul din cele două proiecte de lege nu fusese finalizat de Parlament până la sfârşitul anului 2003. Ambele au fost adoptate de Senat şi urmează să fie dezbătute de Camera Deputaţilor.

5. Dezbateri cu privire la necesitatea unei legi a activităţii de lobby

La începutul anului 2003 o organizaţie neguvernamentală din Timişoara a organizat o dezbatere publică pe tema unei eventuale reglementări legale a activităţilor de lobby (acele activităţi prin care se urmăreşte influenţarea unor decizii ale executivului sau legislativului), ca posibil instrument de luptă împotriva corupţiei. Participanţii şi-au prezentat opiniile pro sau contra, în scris şi oral. Opinia APADOR-CH a fost următoarea:

1. Dintre ţările cu sisteme democratice solide, numai SUA au reglementat legal activităţile de lobby. Nici una din ţările europene nu a considerat necesar să adopte legi în acest domeniu, deşi lobby-ul se practică şi este acceptat în majoritatea acestor ţări (cu excepţia Franţei). De altminteri, există destule voci autorizate care susţin că o lege privind lobby-ul nu ar putea contribui la diminuarea sau, în mod ideal, la eliminarea corupţiei. O astfel de reglementare – cred susţinătorii săi – ar scoate la vedere şi interesele unui grup sau unor grupuri în adoptarea/neadoptarea/modificarea unor legi/decizii/hotărâri, şi mijloacele de influenţă folosite (prin lobbişti acreditaţi, ale căror activităţi ar urma să fie perfect transparente) şi „ţintele” (parlamentari, membri ai guvernului, membri ai consiliilor judeţene, municipale, comunale, conducerile unor agenţii naţionale etc.).

Argumentul celor care nu cred în eficienţa unei legi a lobby-ului este că nimic nu garantează eliminarea practicilor ilegale, în paralel cu cele legale.

APADOR-CH se raliază celor care nu cred în eficienţa unei legi privind lobby-ul în lupta împotriva corupţiei.

2. Trebuie făcută o separare clară între advocacy (care se referă la activităţi generale de susţinere a unor puncte de vedere/proiecte de legi/decizii/hotărâri etc. în interesul public, fără vreun beneficiu material al susţinătorilor) şi lobby (care are în vedere anumite interese ale unor anumite grupuri, interese ce vizează câştiguri financiare).

Dacă oamenii de afaceri din România vor considera că au nevoie de intermediari legali care ar fi lobbiştii, APADOR-CH ar putea fi de acord cu reglementarea acestui gen de activitate dar strict limitată la domeniul economico-financiar. Ar fi inadmisibilă o reglementare legală care să oblige toate formele vieţii asociative (organizaţii neguvernamentale, fundaţii, sindicate etc.), chiar dacă acestea nu au nici o legătură cu sectorul economico-financiar, să recurgă la lobbişti (contra cost, fireşte).

3. APADOR-CH consideră că, mult mai important în lupta împotriva corupţiei este adoptarea legii privind conflictul de interese, aplicarea unor legi deja în vigoare (Legea accesului la informaţiile de interes public, Legea transparenţei decizionale în administraţia publică) şi, mai ales, aplicarea legii penale.

In concluzie, în opinia APADOR-CH, nu este necesară o lege care să reglementeze activitatea de lobby. O astfel de lege ar reprezenta o ameninţare la adresa libertăţii de asociere, prin limitarea posibilităţilor organizaţiilor, fundaţiilor, sindicatelor etc. de a acţiona în vederea promovării scopurilor pentru care au fost constituite.

6. Ordonanţa Guvernului nr.37/2003 privind asociaţiile şi fundaţiile

Ordonanţa Guvernului nr.37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii introduce noi concepte şi proceduri care au ca rezultat limitarea dreptului la libera asociere, impunând restricţii în domeniul înfiinţării, organizării şi funcţionării asociaţiilor. Ordonanţa a provocat reacţia unui grup de asociaţii şi fundaţii, inclusiv APADOR-CH, care au cerut fie abrogarea OG nr.37 fie respingerea sa de către Parlament. Pe lângă obiecţiile cuprinse în scrisoarea comună a asociaţiilor, referitoare la îngreunarea procedurilor de înregistrare a asociaţiilor (restricţii cu privire la denumire, reintroducerea avizului ministerului sau organului de resort), APADOR-CH a considerat ca deosebit de periculoasă modificarea reglementărilor privind asociaţiile şi fundaţiile de utilitate publică. In primul rând este foarte grav că OG nr.37/2003 prevede că numai asemenea asociaţii şi fundaţii au dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale (art.41 lit.b), faţă de reglementarea anterioară care stabilea numai un drept de preferinţă. Deşi această nouă reglementare poate apărea în primă instanţă justificată – banii publici trebuie să slujească un interes de asemenea public, nu unul personal, iar folosirea lor trebuie supusă unui control adecvat –, caracterul său excesiv apare în mod evident la o analiză atentă a modului în care o asociaţie/fundaţie de utilitate publică îşi desfăşoară activitatea. Astfel, potrivit art.412 lit.d (de asemenea introdus prin OG nr.37/2003), un organ de specialitate al Guvernului “analizează anual activitatea asociaţiilor şi fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică”, deci întreaga activitate a acestora, nu numai cea legată de fondurile bugetare primite. In acelaşi timp, acelaşi organ “promovează şi evaluează politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative şi formulează recomandări cu privire la acestea” (lit. a a aceluiaşi articol). In acest mod se realizează o subordonare a activităţii asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică faţă de politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative, respectivele forme de asociere pierzându-şi astfel rolul primordial. Ele sunt chemate să slujească interesul public, iar nu anumite politici guvernamentale cu care pot veni în conflict la un moment dat.

Faptul că, în contextul acestor noi reglementări, accesul la fondurile publice este acordat numai asociaţiilor şi fundaţiilor “agreate” la nivel guvernamental este subliniat şi de introducerea unei alte cerinţe excesive pentru obţinerea statutului de utilitate publică. Astfel, lit.e a art.39, alin. 11 prevede că cererea de obţinere a statutului de utilitate publică trebuie însoţită de “numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice cu care asociaţia sau fundaţia colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectului său de activitate pentru care aceasta solicită recunoaşterea statutului de utilitate publică”. Bineînţeles că o verificare a respectării cerinţelor pentru obţinerea statutului de utilitate publică se impune, însă aceasta se poate face prin prezentarea unor recomandări/referinţe din partea unor persoane fizice/juridice, cu acordul acestora, şi a căror veridicitate poate fi verificată în cadrul procedurilor administrative prevăzute la art.40 alin.1. Insă extinderea controlului guvernamental şi asupra colaboratorilor asociaţiilor/fundaţiilor, care la rândul lor pot fi “agreaţi” sau nu, apare ca excesivă.

In consecinţă, întreaga reglementare a asociaţiilor/fundaţiilor de utilitate publică introdusă de OG nr.37/2003 pune în lumină dorinţa de a subordona mediul asociativ politicii guvernamentale. Tendinţa aceasta a devenit şi mai evidentă în momentul în care, simultan cu dezbaterea OG 37, a mai circulat şi un anteproiect ce ar fi urmat să devină o nouă „lege-cadru” a asociaţiilor şi fundaţiilor. Textul respectiv, extrem de stufos, lipsit de temei legal şi chiar logic, ar fi transformat întregul sistem asociativ într-o „anexă” a puterii. Din fericire, textul cu o circulaţie restrânsă nu s-a materializat, cel puţin până la sfârşitul anului 2003, într-o iniţiativă legislativă. Pe de altă parte, OG 37 a fost votată de Camera Deputaţilor cu amendamente pe care APADOR-CH le consideră neimportante de vreme ce nu ating problema asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică. Urmează ca Senatul să se pronunţe asupra acestui act normativ.

7. Iniţiativa legislativă de modificare a Legii Jandarmeriei (nr.116/1998)

In iulie 2003, Inspectoratul general al Jandarmeriei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a pus pe site-ul său o iniţiativă legislativă de modificare a Legii nr.116. Dat fiind că textul acorda puteri exagerate Jandarmeriei, APADOR-CH a trimis IGJ următoarele critici:

1. Propunerea legislativă cuprinde unele prevederi noi faţă de legea în vigoare pe care APADOR-CH le consideră o ameninţare serioasă la adresa drepturilor omului, în principal cu privire la privarea de libertate. Punctul 41 din proiect (care se referă la modificarea art.32 alin.2 din legea în vigoare) cuprinde cinci alineate noi, toate – cu excepţia lit.e-1 – punând în pericol real aceste drepturi, încălcând legile în vigoare şi standardele europene.

Astfel:

a) „invitarea la sediul unităţii de jandarmi” a persoanelor „a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor jandarmeriei” este complet nejustificată. Atribuţiile jandarmeriei privesc asigurarea ordinii publice şi paza, ceea ce presupune executarea unor dispoziţii şi nu efectuarea unor cercetări sau investigaţii proprii.

„Invitarea” în scris a unei persoane intră în atribuţiile organelor de cercetare penală. Jandarmeria nu face parte dintre acestea;

b) „conducerea” persoanelor „la sediul unităţii de jandarmi sau al poliţiei” este o prevedere inacceptabilă. „Conducere” înseamnă privare de libertate, deoarece persoana „condusă” nu este liberă să părăsească locul respectiv când şi cum doreşte (a se vedea definiţia privării de libertate din Protocolul opţional, semnat de România, la Convenţia ONU împotriva torturii). Noul Cod de procedură penală prevede că durata „conducerii” şi/sau reţinerii se deduce din mandatul de arestare preventivă de maximum 3 zile pe care procurorul are dreptul să-l emită. Aceasta înseamnă recunoaşterea faptului că măsura conducerii unei persoane la sediu reprezintă privare de libertate.

Jandarmeria nu poate şi nu trebuie să se substituie organelor de cercetare penală, singurele abilitate să ia măsuri privative de libertate. In Legea 116/1998 se prevede clar că obligaţia jandarmilor este de a preda făptuitorul celei mai apropiate secţii de poliţie.

In plus, propunerea legislativă nu prevede nimic nici în legătură cu durata „conducerii” şi cu drepturile persoanei conduse, nici în privinţa urmărilor legale ale acestui gen de acţiune pentru persoana respectivă sau a posibilităţii de a le contesta.

c) dreptul de a efectua percheziţii domiciliare şi corporale, controlul bagajelor, al vehiculelor „atunci când există date certe cu privire la săvârşirea unor infracţiuni” ce ar urma să fie acordat jandarmilor se suprapune peste atribuţiile date în prezent organelor de cercetare penală. APADOR-CH repetă că Jandarmeria nu face parte dintre acestea. In plus, nu este deloc clar cum ar putea deţine jandarmii „date certe” cu privire la săvârşirea unor infracţiuni.

Comentariul este valabil şi pentru noua prevedere referitoare la dreptul jandarmilor de a pătrunde „în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare….”.

In aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi punctul 46 din propunere (modificarea art.34) care la lit.a) prevede că jandarmii pot folosi armamentul din dotare „împotriva acelor persoane din cadrul grupurilor care, deşi se manifestă organizat şi non-violent, săvârşesc acte şi fapte care pregătesc, în mod evident, acţiuni de natură să tulbure ordinea publică…” (subl.n.). Pe de o parte se dă posibilitatea jandarmilor de a interveni împotriva unor manifestanţi paşnici dacă ei consideră că aceştia pregătesc acţiuni violente, chiar dacă acestea nu sunt concretizate. După ştiinţa asociaţiei, jandarmii din ţările democratice intervin doar în momentul declanşării unor acţiuni violente. Pe de altă parte, formula „de natură să tulbure ordinea publică” este vagă şi poate acoperi orice, de la înălţarea unor bannere până la strigarea unor sloganuri. APADOR-CH consideră că prin această prevedere se aduce atingere libertăţii întrunirilor, consacrată de art.36 din Constituţie.

De asemenea, punctul 47 din propunerea legislativă (modificare a art.34 prin introducerea lit.d) care dă dreptul jandarmilor de a reţine persoane sau grupuri de persoane. „Reţinerea” este o procedură exclusiv de competenţa Poliţiei.

2. Propunerea legislativă acordă un grad de independenţă nejustificat de mare instituţiei Jandarmeriei în raport cu celelalte autorităţi din domeniul asigurării liniştii şi ordinei publice.

Astfel:

a) Punctul 23 din propunere (care modifică art.20 din legea în vigoare) elimină controlul ministrului de interne asupra extinderii acţiunilor jandarmilor în alte zone decât cele de responsabilitate permanentă. Această decizie ar reveni comandantului Jandarmeriei Române, deşi Jandarmeria este subordonată Ministerului de Interne;

b) Punctul 24 (care modifică art.21) dă posibilitate jandarmilor să execute independent sau în cooperare cu alte forţe (alin.2 şi 3)misiuni de menţinere a ordinii publice, definiţie vagă ce poate acoperi orice eveniment, indiferent de gradul de periculozitate sau de lipsa acestuia.

In opinia APADOR-CH, astfel de iniţiative trebuie să aparţină autorităţilor publice centrale şi locale sau organelor de cercetare penală.

Tot la punctul 24, alin.8 dă Jandarmeriei dreptul de a organiza şi conduce „acţiunea de intervenţie pentru restabilirea ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare” (subl.n.). Pe lângă faptul că iniţierea unor astfel de acţiuni îi revine în exclusivitate, Jandarmeria nu poate – şi nu trebuie – să stabilească ce acţiuni sau fapte ale unor persoane contravin legii. Aceste atribuţii revin organelor de cercetare penală (Parchetul şi Poliţia). Conform Legii 116/1998 şi alin.14 din propunerea legislativă, jandarmii pot constata şi sancţiona numai contravenţiile, ceea ce creează oricum un paralelism cu activităţile Poliţiei, dar este inacceptabil ca Jandarmeria să devină, practic, organ de cercetare penală.

Alin.19 din propunere prevede dreptul Jandarmeriei de a închiria contra cost arme de foc şi muniţii. Or controlul integral asupra armelor şi muniţiilor revine prin lege (Legea 17/1996) exclusiv Poliţiei şi aşa este normal să fie. Jandarmeria, organ al statului, nu trebuie să furnizeze arme de foc – fie chiar şi închiriindu-le – unor persoane juridice de drept privat cum este cazul societăţilor de pază şi protecţie.

3. Punctul 75 din propunerea legislativă modifică art.65 în sensul exonerării jandarmilor de „răspunderea penală sau civilă pentru faptele săvârşite în cadrul exercitării cu bună credinţă şi în limitele legii a atribuţiilor de serviciu” ceea ce echivalează cu impunitatea, lucru inadmisibil într-un stat de drept şi care contravine Constituţiei României („Nimeni nu este mai presus de lege” stipulează art.16 al.2 din Constituţie).

APADOR-CH consideră că prin suprapunerea atribuţiilor jandarmeriei cu cele ale poliţiei, jandarmeria este transformată într-o poliţie paralelă. Această situaţie va crea confuzie, chiar în cadrul celor două instituţii, şi, datorită ambiguităţilor generate, va favoriza încălcarea drepturilor omului.

De aceea, APADOR-CH solicită retragerea proiectului de modificare a actualei legi a jandarmeriei.

Guvernul a introdus în Parlament un proiect de modificare a Legii Jandarmeriei. Nu este clar dacă este vorba de iniţiativa IGJ iar dacă aceasta este situaţia, în ce măsură a fost amendată. Cert este că, până la sfârşitul anului 2003, începuseră deja dezbaterile în comisiile de specialitate.

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public a devenit aplicabilă din martie 2002. Considerând-o drept un instrument important în lupta împotriva corupţiei şi abuzurilor şi, totodată, un mijloc eficient de a obliga autorităţile şi instituţiile statului la o transparenţă reală a activităţilor lor, APADOR-CH a declanşat imediat o serie de activităţi concrete al căror scop era pe de o parte obţinerea unor informaţii de interes public iar pe de alta, verificarea modului în care legea era aplicată şi respectată. Aproape toate au fost finalizate în 2003 prin acţiuni în justiţie. Tot în 2003, asociaţia a început un program de informare a avocaţilor asupra procedurilor ce trebuie urmate în situaţia în care petenţii nemulţumiţi de răspunsurile primite de la autorităţi doresc să se plângă instanţelor de judecată. De asemenea, la sfârşitul anului era în curs de finalizare un ghid pe înţelesul oricărei persoane interesate de Legea 544.

1. Cereri de informaţii şi plângeri în justiţie pe baza Legii nr.544/2001

1.1. Proceduri iniţiate în 2002 şi continuate în 2003

In anul 2002, APADOR-CH ca persoană juridică a înaintat cereri de informaţii către mai multe instituţii/autorităţi publice. SRI, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice au refuzat să comunice informaţiile solicitate, astfel încât asociaţia s-a plâns împotriva refuzului la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ.

De la Ministerul Finanţelor Publice APADOR-CH a solicitat informaţii statistice legate de scutirile acordate la plata taxei judiciare de timbru. Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond, a obligat Ministerul Finanţelor Publice să comunice asociaţiei aceste informaţii de interes public în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva hotărârii tribunalului, motivând că cererea de informaţii a asociaţiei este prea complexă şi imposibil de rezolvat în termenul legal de 30 de zile. In plus, informaţiile solicitate se referă la cereri de scutire formulate de persoane determinate, astfel încât nu se încadrează în categoria informaţiilor de interes public. In februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul Ministerului Finanţelor Publice şi a dat câştig de cauză asociaţiei. Deoarece ministerul nu a executat hotărârea instanţei şi nu a comunicat informaţiile solicitate în termenul stabilit, APADOR-CH a dat în judecată MFP şi pe ministrul finanţelor publice pentru a se constata că au încălcat Legea contenciosului administrativ şi pentru obligarea lor la plata de daune pentru întârziere până la executarea hotărârii. Asociaţia a mai solicitat şi sancţionarea cu amendă civilă către stat a ministrului finanţelor pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. Plângerea asociaţiei este în curs de judecată. Intre timp, în mai 2003, MFP a comunicat asociaţiei majoritatea informaţiilor solicitate.

Informaţiile cerute SRI s-au referit la date statistice privitoare la autorizaţiile solicitate de această instituţie de la parchet pentru supravegherea membrilor partidelor politice şi ai asociaţiilor civice, precum şi a ziariştilor, pe perioada 1991-2002, defalcate pe ani şi categorii vizate. Asociaţia a mai cerut şi date cu privire la societăţile comerciale deţinute de SRI, la veniturile realizate şi la destinaţia acestora. APADOR-CH a pierdut procesul iniţiat împotriva refuzului SRI de a comunica aceste informaţii, atât în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti, cât şi în recurs, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este definitivă şi irevocabilă.

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie i s-au solicitat informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate în baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală, pe perioada 1991-2002 şi respectiv 1996-2002. Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză APADOR-CH, obligând Parchetul la comunicarea informaţiilor solicitate. Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această sentinţă şi în recurs, considerând că informaţiile cerute sunt de interes public. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, astfel că asociaţia a formulat o plângere la instanţa administrativă împotriva instituţiei şi a procurorului general Tănase Joiţa pentru neexecutarea hotărârii şi plata de daune pentru întârziere, precum şi amendarea sa. După patru zile de la depunerea acestei plângeri, procurorul general Tănase Joiţa a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti irevocabile care obliga parchetul la comunicarea informaţiilor de interes public solicitate. In noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare. In august 2003, ca urmare a numirii noului procuror general, Ilie Botoş, APADOR-CH a formulat o plângere şi împotriva acestuia pentru neexecutarea hotărârii prin care parchetul trebuia să comunice informaţiile de interes public solicitate. In decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a pronunţat o sentinţă prin care l-a obligat pe procurorul general la plata amenzii civile către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daune de întârziere. APADOR-CH a atacat această hotărâre cu recurs.

La 12 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat parţial informaţiile solicitate de asociaţie, lucru considerat de către APADOR-CH ca o continuare a refuzului de a executa o hotărâre judecătorească.

Procesul a fost larg mediatizat pe întreaga sa durată iar datele furnizate în cele din urmă de parchet au dus la concluzia – bănuită de la început – că numărul persoanelor supravegheate a fost nejustificat de mare şi, în majoritatea cazurilor, autorizaţiile au fost lipsite de temei. Asociaţia mai semnalează şi următoarele aspecte:

– informaţiile furnizate până la urmă de parchet conţin numai cifra totală, pe fiecare an, a autorizaţiilor emise pe baza Legii Siguranţei Naţionale (adică în beneficiul serviciilor secrete). Nici un alt detaliu din cele cerute de asociaţie (durată maximă, număr de prelungiri şi, mai ales, numărul persoanelor trimise în judecată şi condamnate pe baza materialului obţinut prin supraveghere) nu figurează în răspunsul parchetului. In schimb, datele cu privire la supravegherea conformă cu Codul de procedură penală (deci pentru presupuse infracţiuni „obişnuite”) sunt complete. Prin urmare, parchetul s-a menţinut pe linia secretizării totale a activităţilor serviciilor secrete. Surprinzător, la puţin timp după aceea, însuşi SRI a dat publicităţii informaţiile pe care le refuzase anterior asociaţiei şi pe care parchetul a încercat să le protejeze până la capăt. Varianta SRI este însă prezentată într-o manieră confuzionantă, imposibil de confruntat cu puţinele date furnizate de parchet;

– în procesele intentate de APADOR-CH celor doi procurori generali (Joiţa şi Botoş) şi Parchetului general pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile – lucru incredibil într-un stat de drept – SRI s-a implicat direct prin cererea de intervenţie în favoarea reclamaţilor.

Cele două aspecte de mai sus demonstrează, în opinia asociaţiei, relaţia de subordonare ce există între parchet şi SRI, confirmând astfel din nou lipsa de independenţă a procurorilor.

1.2. Cazuri noi

In 2003, APADOR-CH a solicitat informaţii de interes public Ministerului Afacerilor Externe (stadiul adoptării de către România a unor acte internaţionale), Ministerului de Interne (date statistice referitoare la trimiterea în judecată a unor persoane returnate din străinătate), Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (date statistice referitoare la recursurile în anulare în materie civilă şi penală, precum şi la deplasările în străinătate ale procurorilor). Instituţiile/autorităţile publice vizate au răspuns, în mare măsură, solicitărilor de informaţii de interes public adresate de asociaţie.

De asemenea, APADOR-CH a intervenit, împreună cu alte patru organizaţii neguvernamentale, în situaţia inacceptabilă creată la Şelimbăr, unde Consiliul local a mărit preţul fotocopiilor solicitate pe baza Legii nr.544/2001 la 100.000 lei pentru fiecare pagină. Această mărire a survenit după ce o persoană ceruse să i se comunice copii ale tuturor hotărârilor adoptate de Consiliul local Şelimbăr. APADOR-CH, împreună cu celelalte organizaţii, a depus la parchetul de pe lângă judecătoria Sibiu o plângere penală împotriva primarului şi consiliului local pentru abuz în serviciu. Soluţia parchetului a fost de neîncepere a urmăririi penale. Pentru a face plângere împotriva soluţiei, organizaţiile implicate au solicitat comunicarea actelor din dosarul întocmit de parchet. In urma refuzului de a comunica copii ale actelor respective, s-a revenit cu o cerere pe baza Legii nr.544/2001 având acelaşi obiect. Comunicarea informaţiilor a fost refuzată, astfel încât APADOR-CH şi celelalte organizaţii implicate au depus o plângere la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ. Procesul este în curs de desfăşurare.

O altă cerere de informaţii a fost adresată de către APADOR-CH Guvernului României, în vederea comunicării tuturor actelor ce au stat la baza numirii fostului procuror general, Tănase Joiţa, în funcţia de consul general la Strasbourg, inclusiv a actelor medicale. Potrivit legii, pentru a ocupa o funcţie consulară, o persoană trebuie să dovedească o stare de sănătate bună, prin acte medicale. Or numirea lui Tănase Joiţa în funcţia de consul general a survenit a doua zi după demisia sa din funcţia de procuror general pe motive de sănătate. Guvernul României a comunicat asociaţiei numai nota de fundamentare a Ministerului Afacerilor Externe, prin care propunea numirea lui Tănase Joiţa în funcţia de consul general. APADOR-CH a considerat insuficient acest răspuns şi a acţionat în judecată Guvernul României, pe baza Legii nr.544/2001. Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a respins plângerea asociaţiei. APADOR-CH aşteaptă motivarea sentinţei pentru a o ataca cu recurs.

2. Alte activităţi legate de Legea accesului la informaţiile de interes public

In anul 2003, APADOR-CH a organizat 8 seminarii cu avocaţi, pentru informarea acestora cu privire la prevederile şi aplicarea Legii nr.544/2001. Intâlnirile au avut loc la Timişoara, Craiova, Galaţi, Bacău, Sibiu, Bucureşti, Zalău şi Eforie Nord. Au participat aproximativ 200 de avocaţi din aproape toate barourile din ţară. La întâlniri au fost prezentate prevederile legale interne şi standardele europene în materie, dificultăţile apărute în aplicarea legii şi strategiile posibile în preluarea de cazuri bazate pe Legea nr.544/2001 de către avocaţii din ţară. Unii dintre participanţi au promovat cereri de informaţii, majoritatea aflându-se în faza administrativă. In funcţie de răspunsul primit de la autorităţile/instituţiile publice vizate, APADOR-CH se va implica în susţinerea cazurilor care vor ajunge pe rolul instanţelor de judecată.

Pe baza experienţei proprii, APADOR-CH a redactat un Ghid practic pentru cetăţeni, în care se explică şi exemplifică etapele administrative şi eventual judiciare ce trebuie parcurse de o persoană interesată de aflarea unor informaţii de interes public. Urmează publicarea şi distribuirea broşurii.

III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A DEŢINUŢILOR

Monitorizarea condiţiilor de detenţie din penitenciare a continuat şi pe parcursul anului 2003. Incepând din partea a doua a anului, APADOR-CH a apreciat că se impune o atenţie în plus monitorizării condiţiilor asigurate minorilor şi tinerilor condamnaţi la închisoare sau faţă de care s-a dispus măsura internării într-un centru de reeducare.

APADOR-CH constată că nici în cursul acestui an nu a fost adoptată o nouă Lege a executării pedepselor privative de libertate. Deşi amendată succesiv – şi în mod absolut necesar – prin ordine ale ministrului justiţiei şi ale directorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP), Legea nr.23/1969 este în continuare în vigoare. De asemenea, este încă în vigoare şi Decretul Preşedintelui Republicii Socialiste România nr.545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Nu au fost adoptate noi reglementări nici cu privire la statutul personalului din sistemul penitenciar (acest personal este în continuare militarizat).

Prin Ordonanţa de urgenţă nr.56/25 iunie 2003, au fost introduse un număr de reglementări de natură să amelioreze „drepturile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate” (interzicerea torturii, tratamentelor inumane sau degradante ori a altor rele tratamente; exercitarea dreptului la informaţie; dreptul la petiţionare şi corespondenţă; dreptul la asistenţa medicală, la vizite şi la primirea de bunuri).

Trebuie menţionat faptul că Ordonanţa de urgenţă nr.56/2003 a fost emisă la scurt timp după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cazul Cotleţ v. România că statul român s-a făcut vinovat de violarea dreptului la viaţă privată, în speţă de nerespectarea confidenţialităţii corespondenţei unui deţinut. Este al doilea proces de acest gen – primul fiind Petra v. România în 2000 – pierdut de statul român la Strasbourg. Deşi a fost nevoie de trei ani şi două condamnări la Curtea Europeană pentru modificarea reglementărilor, APADOR-CH consideră că adoptarea acestei ordonanţe reprezintă un pas important în direcţia apropierii legislaţiei privind sistemul penitenciar de standardele europene. Un aspect ce trebuie menţionat se referă la consultarea asociaţiei de către experţii Ministerului Justiţiei înainte de finalizarea textului ordonanţei şi la includerea multora dintre sugestiile APADOR-CH.

In executarea Ordonanţei de urgenţă nr.56/2003, ministrul justiţiei a emis Ordinul nr.3.131/C/29 octombrie 2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor cu alimente, precum şi bunurile care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. La data de 13 noiembrie 2003, a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.352/C privind obligaţiile şi interdicţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate şi măsurile disciplinare aplicate în cazul săvârşirii de abateri disciplinare. Cu unele excepţii care vor fi menţionate în continuare, APADOR-CH apreciază că noile reglementări sunt de natură să apropie condiţiile de detenţie din sistemul penitenciar românesc de standardele europene şi ONU în materie.

Colaborarea APADOR-CH cu responsabilii DGP a fost bună şi pe parcursul acestui an. Reprezentanţii asociaţiei au avut acces neîngrădit în unităţile Direcţiei, în toate spaţiile de deţinere, precum şi la toate informaţiile pe care le-au solicitat cu privire la condiţiile de detenţie. Rapoartele întocmite în urma fiecărei vizite au fost înaintate conducerii DGP, aceasta manifestând receptivitate faţă de concluziile şi recomandările făcute de reprezentaţii APADOR-CH. Conducerea DGP a răspuns în general cu solicitudine sesizărilor şi cererilor cu care unii deţinuţi s-au adresat asociaţiei şi care ţineau de competenţele legale ale Direcţiei.

Reprezentanţii asociaţiei au avut de asemenea o colaborare bună cu Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere din cadrul Ministerului Justiţiei.

Din păcate, Ministerul Justiţiei a avut şi o iniţiativă negativă din punctul de vedere al APADOR-CH. In august 2003, prin ordin comun al acestui minister şi al Ministerului Sănătăţii, s-a hotărât înfiinţarea unei comisii mixte de analiză a deceselor din sistemul penitenciar. Comisia urma să facă publică numai cauzele deceselor, în vreme ce partea referitoare la îngrijirile medicale acordate anterior decesului a fost clasificată „secret de serviciu”. Prin urmare nimeni, nici măcar familiile deţinuţilor decedaţi, nu ar mai fi avut acces la aceste informaţii. Scopul evident a fost acela de a se elimina orice posibilitate de contestare a calităţii asistenţei medicale anterioare decesului. Considerând inacceptabilăaceastă prevedere, APADOR-CH a demarat procedura de declasificare prevăzută de Legea nr.182/2002 privind informaţiile clasificate. Deoarece contestaţia administrativă nu a avut nici un rezultat, APADOR-CH a atacat prevederea respectivă la Tribunalul Bucureşti, Secţia contencios administrativ. La sfârşitul anului 2003, cauza se afla pe rol, primul termen de judecată fiind stabilit în ianuarie 2004.

In cursul anului 2003, reprezentanţii asociaţiei au vizitat Penitenciarele Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Colibaşi, Bacău, Poarta Albă, Spitalul penitenciar Colibaşi, Centrul de reeducare a minorilor Găeşti, Penitenciarul pentru minori şi tineri de la Tichileşti, precum şi Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) de pe lângă Tribunalele Dâmboviţa şi Brăila. In cadrul raportului, principalele constatări în urma vizitelor la cele două SRSS şi la Centrul Găeşti şi Penitenciarul Tichileşti vor fi menţionate în capitole distincte. Cu ocazia vizitelor la penitenciarul Bucureşti-Rahova, reprezentanţii asociaţiei s-au interesat inclusiv de cazul deţinutului Marian Predică (de 20 de ani, decedat la data de 5 octombrie 2003) şi al deţinutului Dan Bejinaru, care a reclamat că la data de 25 septembrie 2003 a fost bătut de „grupa de intervenţie” a unităţii (cele două cazuri sunt descrise separat).

Aprecierea generală a APADOR-CH este că în anul 2003 situaţia din penitenciare a continuat să se amelioreze. Suprapopularea, insuficienţa fondurilor şi o anumită inerţie care încă mai persistă în mentalitatea şi activitatea unor cadre din unităţile subordonate DGP sunt principalele cauze care au făcut ca evoluţiile să nu fie mai semnificative. Activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a căpătat mai multă concreteţe şi a fost într-o mai mare măsură utilă atât celor cărora le este destinată prin lege cât şi instanţelor de judecată, în special pentru stabilirea de “alternative la încarcerare” şi pentru individualizarea cât mai adecvată a măsurilor şi pedepselor prevăzute de legea penală.

1. Principalele constatări făcute la Penitenciarele Bacău, Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Colibaşi şi Poarta Albă şi la Spitalul penitenciar Colibaşi

a) Suprapopularea

O statistică oficială a DGP (făcută publică la 16 iunie 2003, prin documentul „Starea şi perspectivele sistemului penitenciar”) arăta ca la data de 1 iunie 2003 în unităţile subordonate Direcţiei se găseau 47.070 de persoane. Dintre acestea, 46.703 (44.652 de bărbaţi şi 2.051 de femei) se aflau în penitenciare iar 367 (355 de băieţi şi 12 fete) se găseau în centrele de reeducare. La aceeaşi dată, sistemul penitenciar dispunea de o „capacitate legală de cazare, la 6 m.c./persoană” de 37.995 de locuri. Potrivit cifrelor DGP, la nivelul întregului sistem penitenciar suprapopularea, deşi încă serioasă, ar putea să pară că nu reprezintă o problemă gravă a sistemului.

In cursul anilor 2002 şi 2003, Ministerul Justiţiei şi DGP au întreprins măsuri pentru atenuarea supraaglomerării. In anul 2002, în special prin construirea de noi spaţii de cazare şi prin modernizarea celor existente, au fost create un număr de 4.760 de noi locuri de cazare. Cu toate acestea, APADOR-CH apreciază că supraaglomerarea continuă să constituie o problemă gravă a sistemului penitenciar.

Cazul cel mai serios pe care reprezentaţii asociaţiei l-au constatat în cursul anului 2003 a fost cel al penitenciarului din Bacău. La data vizitei în unitate erau instalate 1.031 de paturi. Suprafaţa spaţiilor de cazare era de 1.868 mp, ceea ce la un număr total de 1.604 deţinuţi şi o suprafaţă “normată” de deţinere de cel puţin 4,5 mp/deţinut dădea un grad de ocupare de 400%. Suprafaţa de cel puţin 4,5 m.p./persoană a fost recomandată de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), în Raportul pe 1999 privind România, şi este necesar ca această normă să fie luată în calcul la nivelul întregului sistem penitenciar. Supraaglomerarea se accentuase în perioada de dinaintea vizitei întrucât în urma lucrărilor de modernizare a camerelor capacitatea de cazare scăzuse cu circa 200 de locuri. Pe timpul vizitei în unele din camerele cele mai aglomerate reprezentanţii asociaţiei au constatat că în spaţiile respective traiul deţinuţilor era infernal. Aerul era încins şi practic irespirabil iar deţinuţii plin de transpiraţie, livizi şi cu ochii înroşiţi. Tratamentul suportat de deţinuţi era inuman şi degradant.

In cazul penitenciarului din Bacău (dar şi al altora care se confruntă cu problema supraaglomerării), faptul acesta este cu atât mai regretabil cu cât se pot găsi soluţii pentru diminuarea supraaglomerării. La Bacău, de exemplu, faţă în faţă cu penitenciarul se afla o clădire (P+3), aparţinând MApN, care fusese folosită la cazarea militarilor şi care la data vizitei era nefolosită. Pe latura de nord a penitenciarului, se afla de asemenea o cazarmă (circa 12 ha şi multe clădiri) în care înainte de restructurarea armatei erau cazaţi circa 3.000 de militari (la data vizitei în unitate mai erau în jur de 50 de militari). O soluţie pe care APADOR-CH a sugerat-o conducerii DGP şi a Ministerului Justiţiei a fost şi aceea a cedării de către MApN a unor spaţii şi clădiri din municipiul Roman, în care a funcţionat Şcoala de şoferi şi mecanici conductori. Asociaţia a sugerat DGP şi Ministerul Justiţiei să ia în calcul inclusiv înfiinţarea unui penitenciar pentru judeţul Neamţ (lucrul acesta se impunea şi datorită faptului că aproape jumătate din cei 1604 de deţinuţi din penitenciarul Bacău erau din judeţul Neamţ).

Un penitenciar de asemenea supraaglomerat era şi Bucureşti-Jilava. La data vizitei, 15 aprilie 2003, în unitate erau cazate 3.187 de persoane în 2.551 de paturi.

La nivelul întregului penitenciar Poarta Albă, supraaglomerarea părea să nu constituie o problemă prea serioasă (la data vizitei, 3 decembrie 2003, în unitate se aflau 1966 de deţinuţi la o suprafaţă totală a spaţiilor de deţinere de 7.307 m.p., ceea ce însemna cam 3,7 m.p./persoană, oarecum apropiat de normele recomandate de CPT). Cu toate acestea, în unitate existau şi camere extrem de aglomerate. La Secţia a VI-a, de exemplu, în camera 5 (de aproximativ 5,5 x 10,5m), se aflau 56 de deţinuţi, „staţionari”, în 50 de paturi. Raportând numărul de deţinuţi la suprafaţa camerei, reiese că gradul de ocupare al camerei era de 1 deţinut pe metru pătrat, cu mult sub minimul impus de standardele CPT. Din cauza marii aglomerări din cameră, aerul era irespirabil.

Două unităţi care nu au avut probleme cu suprapopularea (sau unde aceste probleme au fost mai puţin semnificative) au fost Spitalul penitenciar Colibaşi şi Penitenciarul din aceeaşi localitate. In primul caz, la 15 iulie 2003, existau 350 de paturi aprobate, dintre care „funcţionale” erau 250, iar numărul deţinuţilor internaţi era de 221. In cel de-al doilea, numărul total al deţinuţilor era de 1.133, cel al paturilor instalate era de 1.198, la o capacitate normată de 1.037 de locuri.

b) Disciplina şi pedepsele disciplinare

Prin Ordinul nr.3.352/C/13 noiembrie 2003 al ministrului justiţiei au fost reglementate mai precis şi mai apropiat de normele internaţionale în materie măsurile şi procedurile disciplinare. Au fost stabilite inclusiv căi de atac mai eficiente la dispoziţia deţinuţilor pentru contestarea măsurilor dispuse împotriva lor. Un exemplu este posibilitatea dată deţinuţilor de a contesta măsurile disciplinare luate împotriva lor inclusiv în justiţie (pe calea „plângerii la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul”). Un pas înainte este şi obligaţia pe care comisia de disciplină o are de a audia toţi deţinuţii, indiferent de gravitatea pedepsei preconizate a li se aplica.

Cu toate acestea, în opinia asociaţiei, au rămas încă un număr de probleme nerezolvate. Un exemplu este cel al măsurii disciplinare cu regim restrictiv. In Raportul CPT pe 1999 privind România este criticat faptul că această măsură este o pedeapsă disciplinară (ea ar putea fi acceptată ca măsură necesară ordinii şi siguranţei locurilor de deţinere). De asemenea, este considerată ca excesiv de mare durata pentru care poate fi luată măsura – până la 1 an. Excesiv este de asemenea şi faptul că deţinuţilor pedepsiţi astfel li se poate suprima dreptul la vizite, precum şi că împotriva acestei măsuri nu există cale de atac. Ordinul MJ nr.3.352/C/2003 menţine interdicţia ca deţinuţii de la „restrictiv” să „păstreze şi să folosească în camere aparatură audiovizuală”. Asociaţia consideră că interdicţia impusă unui deţinut, care poate dura chiar şi un an, de a audia/viziona emisiunile radio/tv este evident excesivă şi dăunătoare deţinuţilor. La Penitenciarul Colibaşi a existat un caz în care reprezentanţii asociaţiei au aflat de la deţinutul de la “restrictiv” că îi era interzis să doarmă pe timp de zi (responsabilii unităţii au precizat că există în acest sens un ordin al DGP). APADOR-CH apreciază că o asemenea practică, “reglementată” sau nu prin ordine interne este cu totul inacceptabilă faţă de nişte oameni obligaţi să trăiască în asemenea condiţii chiar şi 12 luni.

APADOR-CH consideră că trebuie revăzute şi condiţiile stabilite pentru deţinuţii pedepsiţi cu „izolare severă”. In aceste camere paturile sunt în cele mai multe cazuri din ciment, iar deţinuţilor le sunt ridicate, pe toată durata zilei, de la deşteptare până la stingere, lenjeria de pat şi cazarmamentul (aceste reguli au fost menţinute prin Ordinul MJ nr.3.352/C/2003). In cele mai multe dintre cazuri, WC-urile nu sunt despărţite de restul încăperii decât printr-un perete de circa 1,20 m. Aceste condiţii echivalează cu tratamente inumane şi degradante, unele din ele punând în pericol sănătatea deţinuţilor.

In penitenciarele vizitate în anul 2003, reprezentanţii asociaţiei nu au constatat cazuri de folosire a lanţurilor ca mijloc disciplinar sau de imobilizare a deţinuţilor, cu excepţia cazului deţinutului grec Passaris (penitenciarul Bucureşti-Jilava), inculpat într-un caz de omor deosebit de grav şi considerat de penitenciar deosebit de periculos. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că şi în acest caz folosirea lanţurilor este nepermisă, dat fiind că lanţurile sunt interzise necondiţionat atât prin normele ONU cât şi prin cele europene în materie penitenciară.

In anul 2003, APADOR-CH a constatat un număr îngrijorător de cazuri în care „grupele de intervenţie” din penitenciare au agresat deţinuţii. Mai mult decât în oricare alt an de până acum, reprezentanţii asociaţiei au constatat aproape peste tot în penitenciarele vizitate prezenţa „mascaţilor”, tot mai numeroşi, mai agresivi şi generând tot mai multe plângeri din partea deţinuţilor. Ei sunt omniprezenţi în unităţi, ceea ce întreţine o atmosferă tensionată în rândul deţinuţilor, date fiind misiunile “speciale” (represive) pe care ei le au, comportamentul abuziv, echipamentul de culoare neagră, cu cagule acoperind complet faţa, armamentul sofisticat şi alte mijloace speciale de intervenţie şi imobilizare (toate purtate cu intenţia clară de a impresiona şi intimida).

Aproape toate cazurile în care deţinuţii au reclamat tratamente abuzive au vizat „grupele de intervenţie”. APADOR-CH a solicitat în mai multe rânduri conducerii DGP să ia măsurile care se impun pentru ca acţiunile personalului „grupelor de intervenţie” să se înscrie în timpul cel mai scurt în limitele legii. Cazurile Dan Bejinaru şi Marian Predică, care vor fi menţionate în continuare, sunt numai două în care există indicii despre comportamentul abuziv al „mascaţilor” (un alt caz le-a fost semnalat reprezentanţilor APADOR-CH de către doi deţinuţi din penitenciarul Poarta Albă, victime ale agresiunilor membrilor „grupei de intervenţie”) .

Cu ocazia vizitelor din acest an, reprezentanţii APADOR-CH au constatat că sunt cazuri în care deţinuţii nu sunt convocaţi în faţa comisiei de liberare condiţionată a unităţii. Asociaţia solicită conducerii DGP introducerea obligativităţii invitării deţinuţilor la lucrările comisiei, în special în cazurile în care se preconizează respingerea cererilor lor. Deciziile comisiilor de liberare condiţionată sunt de o prea mare importanţă cu privire la situaţia deţinuţilor pentru ca aceştia să fie lipsiţi de posibilitatea participării la judecarea situaţiei proprii.

c) Ocuparea timpului liber

Lipsa de activitate a deţinuţilor a continuat să fie o problemă serioasă a sistemului penitenciar. Faptul acesta are ca principale explicaţii efectivele mari, lipsa de personal dar şi o preocupare insuficientă în acest sens a personalului existent. APADOR-CH a constatat şi în 2003 că situaţia cea mai grea este cea a deţinuţilor cu pedepse mari şi care nu sunt scoşi la muncă. Sunt în continuare numeroase cazurile în care zece, cincisprezece sau chiar mai mulţi ani din viaţa unor deţinuţi înseamnă în jur de 20 de ore petrecute zilnic, nemişcat, în pat. Iar inactivitatea şi stresul prelungit nu au cum să nu fie abrutizante şi dăunătoare sănătăţii. Reprezentaţii CPT au subliniat constant că a ţine deţinuţii închişi aproape tot timpul în locuri supraaglomerate şi adesea insalubre, fără a li se propune preocupări veritabile, fără ca măcar să poată conta în fiecare zi pe o mişcare reală în aer liber, nu poate fi decât o experienţă abrutizantă şi că obiectivul care trebuie atins este acela de a asigura ca toţi deţinuţii să poată petrece o parte rezonabilă a zilei, adică cel puţin 8 ore, în afara celulei, ocupaţi cu activităţi variate şi motivante.

Sunt penitenciare în care simpla prelungire a programului de televizor ar putea ameliora situaţia ocupării timpului liber (un exemplu este cel al penitenciarului din Tichileşti). Este necesar ca responsabilii penitenciarelor să trateze cu mai multă solicitudine cererile în acest sens ale deţinuţilor, în special ale celor „staţionari”, care, uneori, în afara unei ore zilnice de plimbare, nu mai au aproape nici o preocupare.

Cu ocazia vizitei la penitenciarul din Colibaşi, reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit o situaţie reprezentativă pentru sistemul penitenciar. Posibilităţile de a-i scoate pe deţinuţi la muncă erau destul de reduse, media deţinuţilor folosiţi la muncă pe primul semestru al anului 2003 fiind de 69 (în special în construcţii şi agricultură). Conducerea penitenciarului a admis că situaţia era necorespunzătoare şi că ar exista anumite posibilităţi de ameliorare a ei. O soluţie pe care reprezentanţii APADOR-CH au sugerat-o constant ar fi aceea ca DGP să fie de acord ca penitenciarele să poată folosi deţinuţi la muncă şi în condiţiile în care veniturile ar fi cu ceva mai mici decât cele stabilite în prezent, corespunzătoare cel puţin salariului minim pe economie. Responsabilii penitenciarului Colibaşi au precizat că ar putea găsi beneficiari care să-i plătească pe deţinuţi cu circa 14-15.000 de lei pe oră, ceea ce, dacă DGP ar aproba, ar fi atât în beneficiul unităţii (veniturile realizate din munca deţinuţilor), cât şi al deţinuţilor înşişi (care nu ar mai sta luni şi ani întregi în camere, fără să desfăşoare nici o activitate şi ar şi realiza câştiguri în zile deduse din pedeapsă şi venituri băneşti). Responsabilii penitenciarului au precizat că ar putea organiza în aşa fel efectivele de cadre de la „operativ” încât să asigure paza corespunzătoare a detaşamentelor de muncă.

Cu ocazia vizitelor în penitenciare, reprezentanţii asociaţiei au constatat că sunt cazuri în care deţinuţilor „care contribuie cu informaţii de interes pentru sistem” li se acordă „zile de muncă” deductibile din pedeapsă (li se consideră 3 zile executate pentru 2 zile efectiv executate). O asemenea practică este „legalizată” prin „Normele metodologice privind determinarea părţii din pedeapsă care poate fi considerată executată pe baza muncii prestate de către deţinuţi şi remunerarea activităţilor lucrative desfăşurate de aceştia”, norme emise de conducerea DGP şi aprobate de ministrul justiţiei prin Ordinul nr.1.704/C/18 iulie 2002. O asemenea practică poate avea consecinţe grave nu doar de ordin etic, ci şi practic (deţinuţii denunţaţi putându-se răzbuna pe delatorii lor). APADOR-CH a solicitat şi solicită conducerii Ministerului Justiţiei şi DGP să renunţe la practica şi reglementările amintite.

d) Legătura cu exteriorul

APADOR-CH apreciază că Ordonanţa de urgenţă nr.56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate şi Ordinul ministrului justiţiei nr.3.131/C/2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor şi bunurile care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au adus ameliorări semnificative condiţiilor de detenţie ale deţinuţilor. Cu ocazia vizitelor făcute, reprezentanţii asociaţiei au constatat că aceste drepturi sunt în general respectate.

Posibilitatea de a da telefon şi de a trimite scrisori fără teama cenzurii a fost înlesnită şi mai mult prin montarea de noi posturi telefonice în cele mai multe din penitenciare şi prin instalarea de cutii poştale de către Compania Naţională „Poşta Română”.

Este necesar ca DGP şi responsabilii penitenciarelor să acorde o mai mare atenţie asigurării confidenţialităţii convorbirilor telefonice ale deţinuţilor (în majoritatea penitenciarelor, acest drept nu este asigurat deţinuţilor). Intâlnirile deţinuţilor cu avocaţii lor trebuie să fie de asemenea confidenţiale. Un caz în care lucrul acesta nu se întâmpla a fost cel al Penitenciarului Bucureşti-Jilava. In pavilionul pentru vizite era amenajată o cameră destinată discuţiilor deţinuţilor cu avocaţii lor. In momentul vizitei reprezentanţilor asociaţiei, în cameră avea loc o întâlnire a unui deţinut cu cei doi avocaţi ai săi. Discuţia era supravegheată de un subofiţer (femeie), care a precizat reprezentanţilor APADOR-CH că are dispoziţie să „asculte ce se vorbeşte şi să nu permită ca deţinuţii să primească de la avocaţi droguri, bani etc”.

Pe baza regulilor europene şi ale ONU în materie penitenciară, asociaţia a solicitat responsabililor sistemului penitenciar ca deţinuţilor necondamnaţi definitiv să li se asigure dreptul de a purta, în toate ocaziile, inclusiv la vizite şi la instanţe, hainele proprii.

e) Hrănirea şi asistenţa medicală

Dintre deficienţele de la acest capitol persistă mai ales lipsa cărnii din hrana deţinuţilor. APADOR-CH a solicitat în mod constant conducerii DGP intervenţii decise pentru ca deţinuţilor să le fie asigurate în toate cazurile normele de hrană stabilite prin lege. Cu ocazia celor mai multe din vizitele făcute în acest an, reprezentanţii asociaţiei au constatat diferenţe evidente mai ales între cantităţile de carne înscrise în evidenţele contabile şi cele existente efectiv în porţiile deţinuţilor.

In privinţa activităţii compartimentelor medicale, este necesară o implicare mai substanţială a acestora în menţinerea unei mai bune stări igienico-sanitare în spaţiile de deţinere. Numărul mare de boli de piele, de exemplu, este un fapt imputabil mai ales personalului medico-sanitar din penitenciare. In două dintre penitenciare, Tichileşti şi Colibaşi, reprezentanţii APADOR-CH au constatat mai multe cazuri de scabie. La Colibaşi, la momentul vizitei, erau în jur de 10 cazuri de scabie (la tineri, mai ales), medicii prezenţi susţinând că faptul acesta nu ar constitui o problemă deosebită. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că, dimpotrivă, această situaţie este una cât se poate de serioasă şi că se cerea tratată cu maximă atenţie de către serviciul medical. In plus, explicaţia că scabia a apărut din cauză că unii deţinuţi „nu vor să se spele” nu poate fi acceptată întrucât în asemenea cazuri – în care deţinuţii ar refuza să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, punând astfel în pericol nu doar propria sănătate ci şi pe aceea a colegilor lor – administraţia penitenciarului şi mai ales serviciul medical au obligaţia să intervină cu fermitate.

2. Principalele constatări făcute cu ocazia vizitei la Centrul de reeducare a minorilor Găeşti (9 octombrie 2003)

La data vizitei, în Centru se aflau 117 minori (101 băieţi şi 16 fete) faţă de care instanţele de judecată au dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 din Codul penal, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare. In comparaţie cu anii precedenţi, numărul celor internaţi în Centru s-a redus substanţial (în anul 1999, de exemplu, aici erau internaţi peste 500 de minori).

Condiţiile în care trăiau şi învăţau minorii erau mai bune decât în anii trecuţi, pe de o parte pentru că numărul celor internaţi aici era acum mai mic iar pe de altă parte pentru că în cursul anilor 2002 şi 2003 au fost făcute unele investiţii în modernizarea spaţiilor pentru cazare şi şcoală. Dormitoarele minorilor, în care înainte erau cazate câte 20 sau chiar 30 de persoane au fost reamenajate şi modernizate, în prezent în fiecare din ele dormind 4 sau 6 minori.

Personalul Centrului, numărând 247 de cadre, era în general acoperitor atât din punct de vedere numeric cât şi al specializării.

Şcoala care funcţionează în cadrul Centrului se numeşte “Şcoala specială cu clasele I-VIII nr. 5 Găeşti”. In cadrul şcolii existau 5 clase de învăţământ primar, 4 de gimnaziu pentru băieţi şi una de gimnaziu „fără frecvenţă” pentru fete. Există şi o „şcoală de arte şi meserii”, cu durata de 2 ani, pentru băieţii care au absolvit 8 clase şi care se pregătesc ca lăcătuşi, mecanici şi pentru construcţii-structuri. Şcoala este planificată între orele 8.00 şi 12.00, iar activităţile educativ-sportive şi recreative între 14.00 şi 18.00 (între orele 12.00 şi 14.00 se ia masa de prânz şi este „timp la dispoziţia minorilor”).

In vara anului 2003, Centrul a reuşit organizarea a 4 tabere şcolare: la Costineşti (au mers 10 minori), la Timişoara, în colaborare cu Fundaţia „Keros” (7 minori), la Vânătoru, judeţul Dâmboviţa (8 minori) şi la Siriu, judeţul Buzău (12 minori). Reprezentanţii asociaţiei au apreciat faptul că 37 de minori, practic o treime din total, au beneficiat de taberele şcolare (cei 37 de minori au fost în tabere împreună cu copii de vârsta lor din afara sistemului penitenciar). Selecţia pentru tabere s-a făcut mai ales pe baza rezultatelor la învăţătură şi comportamentului minorilor.

In cadrul programului „Acces comunitar”, în colaborare cu Primăria Găeşti, cu Casa de cultură, Clubul copiilor şi elevilor şi cu stadionul din oraş, sunt organizate periodic, în afara Centrului, activităţi cultural-educative şi sportive. O dată pe semestru sunt organizate excursii la Piteşti, Curtea de Argeş şi Târgovişte.

Minorilor le era asigurată o asistenţă medicală corespunzătoare. Un fapt pozitiv era că minorii nu sunt încătuşaţi pe timpul internării în spitale.

Dormitoarele minorilor erau modernizate, cu geamuri termopan, având şi utilităţi precum şifoniere, scaune şi noptiere din lemn. Grupurile sanitare aveau cabine cu WC turcesc, chiuvete cu oglinzi şi duşuri proprii. Minorii făceau baie de două ori pe săptămână.

Din discuţiile cu ei a reieşit că se întâmplă foarte rar să nu se facă orele de clasă. Ei au semnalat în schimb că nu sunt mulţumiţi de calitatea mâncării, în special pentru că de cele mai multe ori carnea înseamnă mai mult grăsime şi slănină. De altfel, acest lucru a putut fi constatat şi de către reprezentanţii asociaţiei cu ocazia vizitei. Masa se servea în săli de mese modernizate şi funcţionale, situate la fiecare nivel al clădirilor.

Intr-una din sălile de cursuri pentru clasele I – IV se aflau 10 elevi împreună cu învăţătorul lor (la clasa I erau 4 elevi, la a II-a 2, la a III-a 3 iar la a IV-a 1). Reprezentanţii asociaţiei au constatat că pregătirea elevilor se situa, în general, la nivelul claselor în care erau.

Toţi minorii aveau haine de acasă, pe care puteau să le poarte în toate ocaziile. In cazul în care ar exista minori care să nu aibă haine proprii, Centrul le putea asigura îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvate anotimpului.

Reprezentanţii asociaţiei au constatat că în Centru pedepsele disciplinare, în special cele cu “separarea de colectiv”, se aplică cu destulă uşurinţă (responsabilii Centrului au recunoscut, între altele, că majoritatea fetelor “au fost la izolare”).

3. Principalele constatări făcute cu ocazia vizitei la penitenciarul de minori şi tineri Tichileşti (3 decembrie 2003)

Incepând din luna noiembrie 2002, Centrul pentru reeducarea minorilor Tichileşti s-a transformat în Penitenciar pentru minori şi tineri. Unitatea primeşte minori şi tineri din municipiul Bucureşti şi din 20 de judeţe din Moldova, Dobrogea şi Muntenia (celelalte judeţe sunt arondate unităţii similare de la Craiova). La data vizitei, în penitenciar se aflau 198 de minori şi tineri.

Pentru anul 2004 unitatea avea în plan o investiţie constând din: construirea a două pavilioane pentru cazare, reabilitarea sistemului de canalizare şi construirea unui puţ pentru alimentarea cu apă potabilă (în prezent apa potabilă este asigurată, calitativ corespunzătoare, prin termocentrala din apropiere). Din anul 2002, penitenciarul s-a racordat la reţeaua de gaze naturale şi a reuşi modernizarea centralei termice.

Programul zilnic al minorilor era următorul: 6:00 deşteptarea, 6:00 – 6:30 program administrativ, 7:00 – 8:00 masa de dimineaţă, 8:00 – 13:00 şcoală, 13:30 – 14:30 masa de prânz, 14:30 – 19:30 program de după amiază (2 zile activităţi de instruire profesională cu maiştrii iar restul zilelor, inclusiv sâmbăta şi duminica activităţi educative sub coordonarea educatorilor).

Deţinuţii iau masa în cele două săli cu mese ale blocului alimentar (la momentul vizitei cele două feluri pentru prânz erau împărţite în farfurii, deţinuţii urmând să vină la sălile cu mese). Reprezentanţii APADOR-CH au constatat că în circa o treime dintre porţiile felului doi exista foarte puţină carne sau chiar deloc.

Asistenţa medicală era asigurată, în general, în condiţii corespunzătoare. Medicii lucrau, prin rotaţie, între orele 7.30 şi 19.30, iar asistenţii medicali timp de 24 de ore din 24. Pe parcursul unei zile erau acordate în jur de 40 de consultaţii şi tratamente. In unitate se înregistraseră mai multe cazuri de scabie, datorită, în principal, stării proaste şi neîngrijite a cazarmamentului.

Colaborarea cu Spitalul judeţean Brăila era constant bună. Un fapt pozitiv remarcat de reprezentanţii asociaţiei a fost că bolnavii internaţi în Spitalul judeţean nu erau încătuşaţi, ci doar escortaţi de doi subofiţeri.

Reprezentanţii APADOR-CH au constatat mai multe cazuri în care, pe timpul cât s-au aflat la poliţie, minorii au fost filmaţi şi fotografiaţi fără acordul lor, iar imaginea şi numele lor au apărut în ziare sau la televizor (de exemplu, B.U. şi M.-G. O., pe timpul cât se aflau la Poliţia Municipiului Iaşi, iar S.T. la Poliţia Câmpina). Asociaţia a solicitat DGP să iniţieze demersuri pe lângă Ministerul de Interne pentru interzicerea acestei practici, contrară Ansamblului regulilor minime ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (“Regulile de la Beijing”).

Deşi nu constituiau o practică extinsă, s-au semnalat totuşi cazuri de lovire a minorilor de către personal. APADOR-CH a cerut conducerii unităţii şi a DGP să acţioneze cu severitate maximă pentru sancţionarea unor asemenea purtări abuzive. De asemenea, APADOR-CH a dezavuat în termenii cei mai categorici cazurile în care minorii au fost legaţi – chiar şi câte o zi şi o noapte – cu cătuşele de paturi.

Arestaţii preventiv putea să meargă la vizite în hainele de acasă, însă la sala de vizite erau obligaţi să îmbrace un halat („pentru a nu se confunda cu vizitatorii şi a nu putea să evadeze”, au explicat cadrele). APADOR-CH repetă că potrivit normelor europene în materie penitenciară, arestaţii preventivi au dreptul să poarte hainele proprii în toate ocaziile. Obligarea minorilor să poarte peste hainele proprii un halat de la penitenciar echivalează practic cu anularea dreptului pe care ei îl au. De asemenea împotriva normelor europene era şi practica întâlnită aici ca minorii „preventivi” să meargă la instanţe în hainele de la penitenciar.

Principalul obiectiv al şcolii din penitenciar – şcoală cu statut “special” – era ca minorii să-şi completeze studiile de acolo de unde le-au abandonat (din cauza arestării ori “abandonului şcolar”) şi să dobândească o calificare profesională. Cei mai mulţi dintre minori şi tineri au 3, 4 sau 5 ani de când au abandonat şcoala. La data vizitei, în cadrul şcolii erau organizate 4 clase primare, fiecare depăşind, ca număr de elevi, norma de 12, având în jur de 16 – 17 (în total erau cam 70 de elevi). Cu minorii complet nealfabetizaţi se făceau două clase într-un an. La gimnazial erau 65 de elevi (câte 2 clase de a V-a şi a VI-a şi câte 1 de a VII-a şi a VIII-a). Incepând cu clasa a V-a, şcoala este organizată normal, nemaifiind nevoie de “comasarea” claselor şi de cursuri “intensive”. Cei care au deja 8 clase sunt cuprinşi în învăţământul profesional (anul I şcoală profesională, 4 clase, aproximativ 45 de elevi, pentru meseriile de tâmplar, sudor, strungar, respectiv electromecanic). Alegerea meseriilor la “profesională” era o opţiune exclusivă a elevilor.

La nivelul şcolii, faţă de necesarul concret de personal, se înregistra un deficit de 10 instructori de educaţie. Ar mai fi fost de asemenea nevoie de încă 4 asistenţi sociali (exista unul singur), de 3 învăţători şi un profesor de educaţie fizică.O problemă pe care reprezentanţii APADOR-CH au reţinut-o este că, în perioadele în care se întâmplă ca efectivele de minori şi tineri să scadă, se operează disponibilizări ale personalului didactic, iar atunci când acestea cresc din nou deficitul rămâne aproape întotdeauna neacoperit. Sugestia asociaţiei este ca în asemenea cazuri să nu se mai recurgă la disponibilizări de personal, aşa cum dealtfel se întâmplă în situaţia restului personalului unităţii – de la “operativ”, logistică, financiar, medical, resurse umane etc.

4. Vizita la Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) de pe lângă Tribunalele Dâmboviţa şi Brăila

SRSS Dâmboviţa, vizitat de reprezentanţii APADOR-CH la 10 octombrie 2003, şi-a început activitatea în luna septembrie 2001, iar cel de la Brăila, vizitat la 4 decembrie 2003, a fost înfiinţat la 13 decembrie 2002.

Legea cadru în baza căreia funcţionează serviciile de reintegrare este Ordonanţa Guvernului nr.92/29 august 2000, aprobată şi modificată prin Legea nr.129/18 martie 2002.

Personalul SRSS Brăila era format din 3 consilieri de reintegrare socială şi supraveghere, inclusiv şeful serviciului, care sunt ajutaţi de un voluntar, iar celălalt avea 4 consilieri, inclusiv şeful serviciului.

Cele două servicii nu dispun de bugete separate, fiind finanţate prin intermediul bugetelor alocate Tribunalelor. Serviciile „acoperă” instanţele de judecată din raza lor teritorială, inclusiv parchetele (SRSS Brăila, de exemplu, acoperă cele 3 judecătorii din judeţ, Tribunalul Brăila şi parchetele de pe lângă aceste instanţe).

In privinţa referatelor de evaluare întocmite la cererea instanţelor de judecată (SRSS Brăila întocmise în anul 2003 aproximativ 50 de asemenea referate), sursele de informare au fost în special dosarul penal, vizitele la domiciliul inculpatului, discuţii, după caz, cu familia, vecinii, profesorii inculpatului. Consilierii evită să folosească poliţia locală ca sursă de informaţii pentru întocmirea referatelor. Parchetele nu au solicitat referate de evaluare, motivând, în principal, că nu dispun de timpul necesar pentru a aştepta întocmirea referatelor în faza de cercetare penală.

In privinţa activităţii de supraveghere, majoritatea persoanele supravegheate sunt condamnaţi faţă de care instanţele de judecată au dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art.863 din Codul penal. In principal activitatea consilierilor se axează pe supravegherea respectării măsurilor prevăzute de art.863 alin.1 lit. a) – d) din Codul penal şi mai puţin a respectării obligaţiilor dispuse în sarcina supravegheaţilor de instanţele de judecată, în baza art.863 alin.3. La momentul vizitelor, SRSS Dâmboviţa avea în supraveghere 40 de persoane, iar SRSS Brăila 48.

Până la data vizitei reprezentanţilor APADOR-CH nu existase nici un caz în care cele două servicii să fi propus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere datorită neîndeplinirii obligaţiilor de către persoanele supravegheate.

Pe parcursul supravegherii, persoanele faţă de care este exercitată pot solicita SRSS asistenţă şi consiliere, consilierii informându-i în acest sens la începutul procedurilor (de exemplu, 10 persoane au solicitat SRSS Dâmboviţa asistenţă şi consiliere).

SRSS Brăila colaborează pe bază de protocoale cu 11 instituţii de la nivel local, printre care: Inspectoratul Şcolar Judeţean, Primăria, Prefectura, Poliţia, Consiliul judeţean, Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, Penitenciarul de la Tichileşti, Penitenciarul Brăila. Pe baza protocolului cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, s-au organizat cursuri de recuperare şcolară la Şcoala Generală nr. 5 din Brăila. SRSS îndrumă persoanele pe care le are în supraveghere şi care doresc să-şi completeze pregătirea şcolară către aceste cursuri. Pe baza protocolului cu Penitenciarul Tichileşti, un consilier al Serviciului vizitează o dată pe săptămână această unitate şi se încearcă cuprinderea celor care urmează să se libereze într-un program de consiliere. Cu 5 dintre aceştia deja s-a realizat o vizită la instituţiile relevante din Brăila. De asemenea, consilieri ai SRSS Brăila s-au deplasat la Penitenciarul Brăila pentru solicitări de consiliere primite din partea deţinuţilor. La solicitarea Comisiei de liberare din Penitenciarul Brăila privind efectuarea de referate pentru cei care urmează să intre în această comisie, SRSS a realizat 15 astfel de referate.

SRSS Dâmboviţa colaborează şi el, pe bază de protocoale, cu o serie de instituţii şi autorităţi. Există un protocol de colaborare cu Centrul de reeducare a minorilor Găeşti şi cu Penitenciarul Mărgineni, pe baza căruia consilierii Serviciului fac o evaluare a minorilor sau a deţinuţilor mai tineri de 25 de ani după perioada de carantină, în urma căruia se întocmeşte un plan de intervenţie, iar în vederea eliberării, întocmesc referate de evaluare la cererea Consiliului profesoral sau a Comisiei de liberare condiţionată. La Centrul de reeducare Găeşti erau avuţi în vedere numai minorii care proveneau din judeţul Dâmboviţa. Persoanele care făceau obiectul acestui protocol de colaborare puteau cere de la SRSS consiliere şi asistenţă, după liberare.

APADOR-CH apreciază că activitatea celor două servicii, deşi încă la început, se dovedeşte utilă, mai ales în ceea ce priveşte alternativele la încarcerare. Este de apreciat că instanţele de judecată, ca urmare a referatelor de evaluare a consilierilor au început să dispună suspendarea executării pedepsei cu închisoarea sub supraveghere, ca alternativă la încarcerare. De asemenea este de apreciat şi faptul că instanţele de judecată ţin cont într-o măsură semnificativă de referatele de evaluare la individualizarea pedepselor.

Este necesar ca serviciile să se implice mai mult în pregătirea pentru eliberare a minorilor şi tinerilor de la Centrul de la Găeşti şi Penitenciarul Tichileşti, precum şi a deţinuţilor din Penitenciarele Mărgineni şi Brăila.

Asociaţia consideră că se impune ca Ministerul Justiţiei să susţină încă şi mai substanţial activitatea celor două Centre, inclusiv sub aspectul finanţării, dotării logistice şi încadrării cu personal.

5. Cazurile Marian Predică şi Dan Bejinaru

a) Cazul Marian Predică

Marian Predică, în vârstă de 20 de ani, deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Rahova, a fost arestat în martie 2000 şi în anul 2003 a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Rahova. In data de 21 septembrie 2003, părinţii au fost în vizită la Marian, ocazie cu care au putut constata că acesta prezenta o stare bună de sănătate. In timpul vizitei, deţinutul nu s-a plâns de vreo agresiune comisă asupra sa, ci doar a menţionat că tratamentul aplicat de cadrele penitenciarului era mai dur decât cel de la Penitenciarul Jilava, unde fusese încarcerat anterior.

In data de 25 septembrie 2003, Marian Predică a fost prezentat la Curtea Supremă de Justiţie, pentru judecarea recursului în cauza în care era arestat. Tatăl său, Ion Predică, a fost în sală în timpul judecăţii şi a putut constata că fiul său nu prezenta urme de violenţă.

In dimineaţa zilei de 6 octombrie 2003, Ion Predică a fost anunţat de către doi subofiţeri de poliţie să se prezinte de urgenţă la Penitenciarul Rahova. Aici a fost anunţat că fiul său a decedat la Spitalul Universitar. Deplasându-se la spital, Ion Predică a aflat că Marian a fost internat în data de 1 octombrie 2003 şi a decedat pe 5 octombrie 2003, în jurul orelor 18.00. In data de 9 octombrie 2003, Ion Predică, însoţit de soţia sa, Maria Predică, şi de unul din fii, Marcel Predică, au fost la I.M.L. pentru a proceda la identificarea cadavrului fiului lor. Familia susţine că Marian era complet desfigurat, partea stângă a feţei fiind zdrobită, că avea o gaură la baza nasului, pe care o bănuiesc a fi urmarea unei lovituri cu un corp contondent, şi că în zona mâinilor prezenta urme de cătuşe, mâna stângă fiind ruptă la încheietură. De asemenea, Marian era ras în cap. Datorită acestor modificări ale fizionomiei lui Marian Predică, familia nu a putut să-l identifice. Abia ulterior, după ce şi-au amintit că avea un semn particular la o unghie la mâna stângă, au putut confirma identitatea lui Marian.

Din concluziile raportului medico-legal (nr. 3589/VIII-1/2003) al INML rezultă că: „Moartea numitului Predică Marian a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale şi intraventriculare, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral şi facial cu fractura oaselor proprii nazale, echimoze faciale şi excoriaţie occipitală dreaptă. Leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu corp dur în regiunea facială urmată de cădere şi lovire de plan dur, cu impact cranian occipital şi pe hemicorpul stâng, cu câteva zile anterior internării în spital din 01.10.2003. Intre leziunile traumatice cerebrale şi deces există o legătură directă de cauzalitate”.

In aceste circumstanţe, Ion Predică a înaintat o plângere Parchetului Militar Bucureşti, cerând iniţierea unei anchete pentru a se afla cauzele decesului lui Marian Predică şi stabilirea persoanelor care se fac vinovate de aceasta. Dosarul de cercetare de la Parchetul Militar Bucureşti a fost înregistrat sub numărul 404/2003.

La Penitenciarul Bucureşti-Rahova, reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu directorul penitenciarului, cu medicul şef, cu colegii de cameră ai lui Marian Predică, precum şi cu V.L., „coleg de faptă” cu Marian şi care a fost împreună cu acesta la instanţă în data de 25 septembrie 2003.

Din discuţia cu conducerea penitenciarului şi cu medicul şef, precum şi din fişa medicală prezentată, a rezultat că în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003 Marian Predică a fost adus la cabinetul medical în stare foarte gravă, unde i s-a pus diagnosticul provizoriu de „criză comiţială”. In jurul orei 10.30, Marian Predică a fost internat în Spitalul Penitenciar Rahova, de unde s-au întocmit formele pentru a fi transferat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca pentru consult de specialitate. Deoarece a intrat în stare de comă, pe parcursul transportului Marian Predică a fost redirecţionat către cel mai apropiat spital, şi anume Spitalul Universitar Bucureşti, unde a fost primit în jurul orei 11.15. Medicul penitenciarului nu a putut explica agravarea foarte rapidă a stării de sănătate a lui Marian Predică decât prin producerea unui anevrism cerebral. De asemenea, medicul a confirmat că Marian Predică nu a fost niciodată bolnav şi că nu a prezentat semne că ar fi suferit de vreo afecţiune anterior zilei de 1 octombrie 2003.

Directorul penitenciarului i-a informat pe reprezentanţii APADOR-CH că nu a iniţiat nici o anchetă internă pentru a stabili circumstanţele decesului, deoarece acesta nu prezenta suspiciuni din punctul de vedere al penitenciarului.

Reprezentanţii APADOR-CH au vizitat camera în care a fost deţinut Marian Predică şi au discutat cu colegii acestuia. Deşi Marian Predică avea 20 de ani, deci făcea parte din categoria separată 18 – 21 de ani, el era încarcerat împreună cu deţinuţi adulţi. „Reprezentantul de cameră” a povestit că în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, lui Marian Predică i s-a făcut rău şi a leşinat lângă patul său. In cădere nu s-a lovit de vreun obiect dur. Imediat au fost sesizaţi gardienii, care l-au scos din cameră, probabil cu scopul de a-l transporta la cabinetul medical. Colegii de cameră au afirmat că în ultimele două săptămâni anterioare acestui eveniment, Marian Predică s-ar fi plâns de dureri de cap şi că ei i-ar fi dat analgezice pentru calmarea durerilor. De asemenea, s-a afirmat că Marian Predică nu a intrat niciodată în vreun conflict/altercaţie cu ei, fiind o persoană retrasă, liniştită, care nu prea comunica cu cei din jur. Reprezentanţii APADOR-CH au putut constata că persoanele din camera în care a fost deţinut Marian Predică se temeau de posibilitatea ca decesul să fie pus în sarcina lor. In acest sens, ei au afirmat că, probabil, decesul s-a produs ca urmare a unei lovituri mai vechi la cap, pe care Marian Predică ar fi suferit-o în timp ce se afla în Penitenciarul Jilava, datorită unei posibile altercaţii cu colegii de cameră de acolo.

Din discuţiile purtate cu V.L. reprezentanţii APADOR-CH au aflat că acesta a fost împreună cu Marian Predică, în ziua de 25 septembrie 2003, la instanţă, şi că Marian nu s-a plâns în legătură cu vreo problemă, cu această ocazie, deşi ei sunt vecini de cartier şi prieteni de mult timp. V.L. a afirmat că, atât timp cât a fost coleg de cameră cu Marian Predică la Penitenciarul Jilava, acesta nu a luat parte la nici o altercaţie şi că, de asemenea, exclude posibilitatea unei altercaţii cu colegii de cameră de la Rahova. In acelaşi timp, V.L. a afirmat că a auzit vorbindu-se că Marian Predică ar fi fost bătut de către angajaţi ai penitenciarului şi că din această cauză s-a produs decesul. In ziua de 25 septembrie 2003, la întoarcerea de la instanţă, V.L. a fost bătut în punctul de primire al deţinuţilor, de grupa de intervenţie, după care a fost ras în cap cu forţa (la data vizitei deţinutul avea părul foarte scurt). In opinia APADOR-CH este foarte semnificativ faptul că un alt deţinut din Penitenciarul Rahova, Dan Bejinaru, al cărui caz va fi prezentat în continuare, a susţinut că a fost bătut şi el de grupa de intervenţie, tot în ziua de 25 septembrie 2003, şi tot în punctul de primire deţinuţi.

Date fiind mai ales concluziile INML potrivit cărora moartea deţinutului a fost violentă şi indiciile că violenţele au fost produse de personalul penitenciarului, APADOR-CH a solicitat Parchetului Militar să investigheze circumstanţele producerii decesului lui Marian Predică potrivit standardelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului.

b) Cazul Dan Bejinaru

Ca urmare a sesizărilor venite din partea familiei deţinutului Dan Bejinaru, potrivit cărora acesta a fost bătut de “grupa de intervenţie” din penitenciar în ziua de 25 septembrie 2003 (urmele acestor agresiuni putând fi constatate de mama deţinutului cu ocazia vizitei din aceeaşi zi), doi reprezentanţi ai APADOR-CH s-au deplasat la Penitenciarul Bucureşti-Rahova pe data de 1 octombrie 2003.

La penitenciar, reprezentanţii APADOR-CH au purtat discuţii atât cu deţinutul, cât şi cu conducerea penitenciarului.

Potrivit spuselor lui Dan Bejinaru, în ziua de 25 septembrie 2003 el s-a deplasat la instanţă îmbrăcat într-o ţinută împrumutată de la un coleg. La întoarcerea în penitenciar, în punctul de primire al deţinuţilor, căpitanul Puiu, ofiţer de serviciu în acea zi, i-a cerut să predea ţinuta cu care era îmbrăcat şi să îmbrace o alta, arătând mult mai rău decât cea pe care deţinutul o avea pe el. Dan Bejinaru a refuzat, motivând că ţinuta de instanţă aparţine unui coleg. Drept urmare, ofiţerul a chemat “grupa de intervenţie” formată din doi indivizi mascaţi, care au început să-l lovească cu picioarele şi pumnii, dezbrăcându-l forţat de ţinuta de instanţă. La aproximativ o jumătate de oră după acest incident, în timp ce se afla în continuare în punctul de primire al deţinuţilor, Dan Bejinaru a fost pus de către cpt. Puiu să dea o declaraţie prin care să recunoască faptul că a refuzat să execute ordinele cadrelor. Urmare a refuzului de a da o asemenea declaraţie, deţinutul a fost din nou bătut. La scurt timp după ce a fost dus în secţia de deţinere, Dan Bejinaru a fost chemat la vorbitor, primind vizita mamei sale.

Reprezentanţii APADOR-CH au putut constata pe corpul deţinutul echimoze mai vechi, în zona toracelui şi pe braţul stâng.

A doua zi, Dan Bejinaru a solicitat să fie dus la cabinetul medical, pentru a primi îngrijirile necesare. Asistenta de la cabinetul medical a solicitat ajutorul doctoriţei Matei, care a consemnat în fişa medicală rezultatele examenului clinic: două echimoze pe toracele anterior de aprox. 3/3 cm, echimoză braţ stâng şi edem la nivelul articulaţiei cotului cu mobilitate păstrată, echimoză facială pomet drept postagresiune (afirmaţie)”. Deţinutului i-a fost recomandat tratament antiinflamator şi antialgic. Reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu dr Matei, care a susţinut cele consemnate în fişa medicală.

Din constatările reprezentanţilor asociaţiei a rezultat că există motive întemeiate de a bănui că deţinutul Dan Bejinaru a fost bătut de cadrele penitenciarului. Indiferent dacă ţinuta de instanţă trebuia sau nu predată în punctul de primire deţinuţi, refuzul lui Dan Bejinaru nu justifică agresiunea comisă asupra lui de către militarii “grupei de intervenţie”, chemaţi la locul incidentului de cpt. Puiu (în declaraţia scrisă dată conducerii unităţii ofiţerul a susţinut că militarii respectivi s-ar fi aflat întâmplător la locul incidentului).

APADOR-CH a solicitat Parchetul Militar să investigheze şi acest caz potrivit standardelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului.

IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI CAZURI INDIVIDUALE

Deşi a trecut un an şi jumătate de la demilitarizarea poliţiei (vezi Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului), APADOR-CH nu a constatat nici o schimbare în bine a modului de a acţiona al poliţiştilor. In 2003, România a suferit deja o condamnare la Curtea europeană (cazul Pantea v. România) care, deşi nu se referă în mod expres la poliţie, critică dur procedurile penale[2]. Drept consecinţă, Codul de procedură penală a fost amendat în mod substanţial. Printre altele, valabilitatea mandatelor de arestare emise de procurori a scăzut la 3 zile (de la 5-30 de zile), persoanele aflate în arest preventiv trebuie trimise în judecată în maximum 6 luni (până la această modificare o persoană putea rămâne în arest preventiv, fără a fi judecată în prima instanţă, până la jumătate din pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea de care era acuzată), suspectul are dreptul de a tăcea (deci a nu da declaraţii prin care s-ar autoincrimina), prezenţa avocatului este obligatorie în toate fazele procesului penal etc. Important din punctul de vedere al APADOR-CH este faptul că perioada „conducerii” (până la 24 de ore) la postul de poliţie se deduce din cele trei zile de arest ordonate de procurori. Legiuitorul a admis, în sfârşit, că şi „conducerea” este o măsură privativă de libertate – ceea ce APADOR-CH a afirmat constant – şi nu doar una administrativă aşa cum au susţinut cu înverşunare poliţiştii de-a lungul anilor. Rezultă că orice persoană trebuie să beneficieze de toate drepturile, inclusiv de prezenţa avocatului încă de la începutul perioadei de „conducere” la postul de poliţie.

O altă plângere la Curtea europeană, ce vizează direct acţiunile poliţiştilor (un minor din Tg.Mureş, privat de libertate şi maltratat) a fost declarată admisibilă la Strasbourg. Altfel spus, a trecut de faza examinării motivelor invocate de reclamant şi argumentelor aduse de guvern în apărare. Toate încălcările de către autorităţile române (în speţă poliţia) ale Convenţiei europene invocate de reclamant (privare ilegală de libertate, rele tratamente, ignorarea prezumţiei de nevinovăţie, violarea vieţii private, investigaţii „de formă” efectuate de parchetul militar, singura respinsă fiind discriminarea pe motiv de etnie) au fost confirmate de Curte prin decizia de admisibilitate. Urmează judecarea propriu-zisă a cauzei.

Incidentele reclamate de minor s-au petrecut în 1995 dar APADOR-CH are în evidenţă multe cazuri de abuzuri ale poliţiştilor petrecute ulterior. Chiar dacă majoritatea victimelor au fost adulţii, asociaţia aminteşte că în cazul Nelu Bălăşoiu, un tânăr de 18 ani, decedat în iunie 2002 în urma tratamentelor inumane suferite în arestul poliţiei din Tg.Cărbuneşti, au fost implicaţi şi doi minori care au fost bătuţi de aceeaşi poliţişti pentru a recunoaşte că au furat lucruri mărunte. (Parchetul civil care a investigat cauzele decesului lui Bălăşoiu a dat, în octombrie 2003, soluţia „clasică” de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor respectivi. Asociaţia are convingerea că investigaţiile au fost făcute doar de formă, confirmându-se astfel că, din păcate, demilitarizarea poliţiei nu a rezolvat şi problema impunităţii de care s-au bucurat – şi se bucură – poliţiştii).

La sfârşitul anului, APADOR-CH a mai aflat de două cazuri – unul petrecut în Suceava, al doilea în Bucureşti, ambele în 2003 – de minori maltrataţi de poliţişti, fie ca „pedeapsă”, fie pentru a recunoaşte faptele imputate. Asociaţia nu a avut timpul material necesar pentru a face propriile investigaţii în aceste două cazuri.

Din punctul de vedere al asociaţiei, problemele principale ale relaţiei dintre poliţie şi persoane rămân cele semnalate în toate rapoartele sale anuale începând cu anul 1993:

– „conducerea” la sediul poliţiei, premergătoare reţinerii legale de 24 de ore, perioadă nereglementată prin lege în care persoana privată de libertate nu se bucură de nici un drept;

– folosirea armelor de foc de către poliţişti în condiţii mult prea permisive ce depăşesc cu mult regulile din ţările europene democratice care prevăd utilizarea acestui mijloc extrem de imobilizare a suspecţilor numai dacă aceştia pun în pericol real şi concret viaţa altora;

– efectuarea raziilor, acţiune doar prevăzută în Legea poliţiei dar nereglementată decât prin decizii interne, inaccesibile publicului. In absenţa unor astfel de reglementări, s-au produs destule abuzuri, investigate formal de parchet şi soldate, toate, cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale.

Mai trebuie semnalat faptul că în situaţia – frecventă – a intervenţiilor operate de poliţişti împreună cu jandarmi, eventualele abuzuri sunt investigate de parchetele militare (nu de cele civile, cum ar fi normal în urma demilitarizării poliţiei), deoarece Jandarmeria continuă să fie o instituţie militarizată.

Dintre cazurile investigate de APADOR-CH în anul 2003 se detaşează două:

a) Lucian Lăcătuşu (comuna Parincea, judeţul Bacău)

In ziua de 11 aprilie 2003, Lucian Lăcătuşu, un tânăr rom de 19 ani din comuna Parincea, a fost reţinut şi condus la postul de poliţie din comună. In după amiaza zilei respective el a fost supus unei anchete în legătură cu o “spargere” care se făcuse nu de mult la magazinul comunei. Potrivit martorilor cu care reprezentanţii asociaţiei au stat de vorbă (familia lui Ion Lăeşelu, rude îndepărtate cu Lucian, Costică Holban şi alţii), pe timpul zilei la anchetă luase parte, alături de poliţiştii din comună şi “un locotenent” de la Poliţia din Bacău. După plecarea “locotenentului”, Lucian a fost bătut în postul de poliţie, în jurul orei 21.00, de subofiţerul “Geluţu” (Gheorghe Gârţu) adjunctul şefului de post, precum şi de câţiva săteni: Nelu Drăgan, Roşu, Poenaru (patronul restaurantului din comună).

Alertaţi de ceea ce au auzit că i se întâmplă lui Lucian, martorii cu care au stat de vorbă reprezentanţii APADOR-CH au ajuns la postul de poliţie, unde l-au văzut pe “Geluţu”, în faţa postului de poliţie, cu o bâtă în mână, într-o stare avansată de ebrietate. Subofiţerul, “care umblă mai mult beat decât treaz, se poartă urât şi bate lumea”, băuse, ca de regulă, la restaurantul lui Poenaru. Ei i-au cerut subofiţerului să nu-l mai bată pe Lucian, la care acesta i-a ameninţat că “o să le arate el mâine şi lor”.

Către miezul nopţii, şeful de post, Constantin Silion, a plecat pentru puţin timp de la post, cerându-i lui “Geluţu” să aibă grijă şi să-l păzească pe Lucian. După plecarea şefului, “Geluţu” a intrat din nou în încăperea în care se afla Lucian şi a început să-l ameninţe pe acesta cu pistolul pentru a-l determina să recunoască şi alte fapte pe care nu le săvârşise (trebuie precizat că Lucian recunoscuse că este autorul spargerii de la magazin). Văzând că Lucian nu vrea să recunoască ce-i cerea, “Geluţu” a început să-l forţeze să bage mâinile în focul din sobă, moment în care Lucian a luat un lemn de lângă sobă şi l-a lovit pe subofiţer în cap. (Pentru reprezentanţii asociaţiei nu a fost totuşi foarte clar până la urmă dacă Lăcătuşu l-a lovit pe poliţist cu bâta cu care acesta fusese văzut în faţa postului sau cu un lemn de foc din faţa sobei din încăpere). Cei doi au început, apoi, să se lupte “corp la corp”, Lucian reuşind, încătuşat fiind, să-i ia arma poliţistului şi să tragă asupra lui trei focuri. In secundele următoare, în faţa postului de poliţie a ajuns şeful de post care, de afară, i-a cerut lui Lucian să lase arma. La rândul lui, Lucian a cerut să nu mai intre nimeni peste el pentru că va accepta să se predea şi să discute numai cu procurorul. Jandarmeria şi procurorul fuseseră deja alertaţi de un cetăţean, Relu Hulubei, de circa 15 minute, şi se aflau pe drum. La un moment dat, Lucian s-a apropiat de fereastră iar în clipa următoare şeful de post l-a împuşcat în cap. Imediat după aceea, Relu Hulubei a intrat în camera unde se afla Lucian şi l-a lovit pe acesta cu o furcă în cap (ulterior, el avea să văruiască peretele pe care ţâşnise sângele din capul lui Lucian). După circa 5 minute la faţa locului a ajuns şi procurorul. Ulterior, au ajuns şi salvările, primul fiind luat subofiţerul, iar apoi, cu o întârziere de câteva ore, şi Lucian, care a fost transportat la un spital din Iaşi.

Pentru a se interesa de stadiul cercetărilor, reprezentanţii asociaţiei au mers la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, unde au stat de vorbă cu prim procurorul adjunct şi cu procurorul care se ocupa de acest caz. Soluţionarea dosarului era “în curs”, iar Lucian se afla internat la spitalul penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei psihiatrice. Cu toate acestea, cei doi procurori s-au pronunţat în termeni aproape cerţi asupra vinovăţiei lui Lucian Lăcătuşu şi a nevinovăţiei subofiţerului Gârţu (un argument îl constituia faptul că Lucian mai fusese condamnat).

Concluzii:

– APADOR-CH consideră că ameninţările şi violenţele la care a fost supus Lucian Lăcătuşu din partea subofiţerului Gheorghe Gârţu au fost cele care au dus la reacţia violentă a acestuia şi la toate consecinţele care au urmat, astfel cum sunt consemnate în prezentul raport;

– asociaţia consideră că există indicii serioase că subofiţerul Gârţu l-a cercetat în mod abuziv pe Lucian Lăcătuşu, ameninţându-l cu pistolul şi obligându-l să bage mâinile în focul din sobă pentru a recunoaşte şi alte fapte decât cea pe care acesta a săvârşit-o şi recunoscut-o;

– consumul de alcool şi comportamentul abuziv al subofiţerului, cunoscute în comună ca un lucru obişnuit în cazul acestui subofiţer, explică atât violenţele comise asupra lui Lăcătuşu cât şi uşurinţa cu care acesta, exasperat de tratamentul la care era supus, a reuşit să-l dezarmeze pe poliţist; practicile ilegale şi abuzive amintite sunt cele care au permis şi ca Lăcătuşu să fie agresat de săteni, în timp ce se afla în custodia şi sub autoritatea poliţiei; asociaţia consideră că sub acest aspect sunt necesare cercetări şi cu privire la responsabilitatea persoanelor respective;

– se impune ca ancheta Parchetului să clarifice dacă, în condiţiile în care Lăcătuşu încetase să mai fie violent iar jandarmii şi procurorul (căruia Lăcătuşu anunţase că se va preda) erau pe punctul de a sosi la locul incidentului, se mai justifica împuşcarea lui Lăcătuşu;

– este necesar ca procurorii investiţi cu soluţionarea cauzei să se pronunţe după analizarea tuturor împrejurărilor relevante în acest sens, inclusiv după audierea şi a acelor martori care susţin că pe timpul incidentelor din 11 aprilie (dar şi în mod obişnuit) poliţistul a avut un comportament abuziv şi contrar legii.

APADOR-CH a cerut Parchetului să aibă în vedere acest raport inclusiv ca un act de sesizare pentru cazul în care Lucian Lăcătuşu (sau surorile sale din Bacău, singurele rude ale lui) nu au putut să se plângă pentru cele întâmplate în ziua de 11 aprilie 2003.

b) Ion Catrinescu (localitatea Urlaţi, judeţul Prahova)

In ziua de 8 noiembrie 2003, doi reprezentanţi ai APADOR-CH s-au deplasat în localitatea Urlaţi şi la Spitalul Judeţean Ploieşti pentru a se interesa de împrejurările şi consecinţele incidentului care a avut loc în ziua de 11 octombrie 2003 şi în care au fost implicaţi lucrători ai Postului de poliţie Albeşti Paleologu şi ai Detaşamentului de poliţie de intervenţie rapidă (DPIR).

Din discuţiile avute cu Niculina Catrinescu a rezultat că în ziua de 11 octombrie 2003, în jurul orelor 10.30, la domiciliul familiei sale s-au prezentat 5 poliţişti (2 de la postul din comună, îmbrăcaţi în uniforme, şi 3 de la Poliţia Mizil, îmbrăcaţi în civil) solicitând să efectueze o percheziţie domiciliară. Poliţiştii au motivat că în noaptea precedentă s-ar fi furat o cantitate de 1.500 de kg de porumb de pe o tarla a unei societăţi comerciale agricole din comună, furt în care ar fi fost implicat şi unul din copiii familiei Catrinescu, Gheorghe. Ştiind că în gospodăria sa nu se afla nici o cantitate de porumb furat, Niculina Catrinescu a refuzat să permită poliţiştilor să intre în curte, mai ales din cauză că, la solicitarea sa, aceştia nu au putut prezenta un mandat legal de percheziţie. După circa o oră, timp în care poliţiştilor li s-a refuzat în continuare accesul în gospodărie, la poartă s-a prezentat o grupă de circa 20 de poliţişti aparţinând DPIR (îmbrăcaţi în combinezoane negre, “mascaţi”). Aceştia au intrat cu forţa în curte, în grădină şi în casă agresându-i şi punându-le cătuşe Niculinei Catrinescu şi celor 2 fii ai acesteia şi unui nepot (cei 3 au vârste între 14 şi 17 ani); cei trei au fost loviţi cu pumnii, cu picioarele iar Niculina Catrinescu şi cu patul armei. Ion Catrinescu, soţul Niculinei, care în momentul intervenţiei poliţiştilor se afla şi el în gospodărie (ţinând în braţe copilul lor cel mai mic, o fetiţă în vârstă de un an) a fost împuşcat de unul din poliţişti în piciorul drept. Armamentul a fost folosit complet nejustificat (a fost tras un singur foc către Ion Catrinescu, de la mică distanţă şi fără nici o somaţie prealabilă). Dintr-un Comunicat de presă al IPJ Prahova (nr. 46541 din 13 octombrie 2003) rezultă că poliţiştii ar fi folosit arma împotriva lui Ion Catrinescu întrucât acesta s-ar fi opus percheziţiei ameninţând că îşi va ucide fetiţa dacă poliţiştii vor efectua percheziţia. Niculina Catrinescu a negat categoric varianta Poliţiei, neputând să dea nici o explicaţie logică folosirii de către poliţişti a armei de foc.

Violenţele împotriva celor aflaţi în gospodăria familie Catrinescu s-au produs deşi nici unul dintre aceştia nu se manifestase agresiv, sub nici o formă, faţă de poliţişti. Singurul care a apucat să schiţeze un gest de apărare în faţa violenţelor a fost unul dintre cei doi băieţi ai soţilor Catrinescu, de faţă la cele întâmplate, care a dat să se apere cu o furcă de unul din poliţiştii care îl ameninţau cu arma. După ce a fost împuşcat în picior, Ion Catrinescu a fost trimis cu Salvarea comunei la Spitalul judeţean. Totodată, poliţiştii au ridicat din curte mai multe unelte gospodăreşti, pretinzând ulterior că membrii familiei Catrinescu ar fi încercat să-i atace cu ele.

Percheziţia gospodăriei Catrinescu s-a finalizat fără să fie găsită nici o cantitate din porumbul căutat de poliţişti. Familia Catrinescu nu a primit nici un exemplar din procesele verbale de percheziţie sau confiscare a uneltelor (dacă asemenea acte au fost încheiate).

Niculina Catrinescu şi cei doi fii ai săi au fost conduşi – cu cătuşe la mâini – la Parchetul din Ploieşti sub acuzaţia de ultraj. După ce li s-au luat declaraţii (Niculina Catrinescu a semnat declaraţia fără să o citească), cei trei au fost lăsaţi să plece acasă, a doua zi în jurul orei 2.00.

Faptul că Niculina Catrinescu şi fiii săi Cristian Catrinescu (17 ani) şi Bujor-Iulian (14 ani) au fost agresaţi rezultă inclusiv din certificatele medico-legale eliberate acestora de Serviciul medico-legal al judeţului Prahova la data de 13 octombrie 2003. Din actele amintite rezultă că Niculina Catrinescu a suferit leziuni “care s-au putut produce prin lovire cu corp dur în data de 11.10.2003 şi care necesită 12-14 zile de îngrijiri medicale”.

La Spitalul din Ploieşti, reprezentanţii APADOR-CH au stat de vorbă cu Ion Catrinescu (el a confirmat integral desfăşurarea incidentelor aşa cum au fost relatate de Niculina Catrinescu). Din evidenţele secţiei de ortopedie, în care Ion Catrinescu a fost internat în perioada 11 octombrie – 13 noiembrie 2003, rezultă că acesta a suferit: plagă prin împuşcare picior drept faţă dorsală delabrantă, fracturi cominutive metatarsiene 1-2 picior drept deschise tip 3B, fractură auricular şi cuneiform drept deschise tip 3B. Este de subliniat că în Comunicatul de presă al IPJ Prahova, amintit mai sus, se menţionează, contrar realităţii, că Ion Catrinescu ar fi fost doar “rănit uşor la glezna piciorului drept”.

In opinia APADOR-CH, intervenţia din ziua de 11 octombrie 2003 a Poliţiei a fost în mod evident abuzivă şi ilegală. Bazându-se pe o simplă bănuială, aceea că porumbul furat ar fi fost ascuns în gospodăria familiei Catrinescu – bănuială care în urma “percheziţiei” s-a dovedit complet falsă – poliţiştii au recurs la o acţiune în forţă cu consecinţe foarte grave: rănirea prin împuşcare a lui Ion Catrinescu şi agresarea gravă a soţiei şi celor 3 minori. Folosirea în această acţiune a mai mult de 20 de poliţişti, care au făcut uz de armamentul din dotare şi de cătuşe, a fost în modul cel mai clar disproporţionată, în condiţiile în care ea a fost îndreptată împotriva a 5 persoane (dintre care 3 minore) care nu s-au manifestat în nici un fel agresiv la adresa poliţiştilor.

Folosirea armei de foc împotriva lui Ion Catrinescu a fost complet nejustificată. Susţinerea Poliţiei potrivit căreia arma de foc ar fi fost folosită pentru înlăturarea pericolului ca Ion Catrinescu să-şi ucidă fetiţa este total necredibilă. Ion Catrinescu nu avea cum să se opună în acest mod disperat percheziţiei poliţiştilor de vreme ce ştia bine că în gospodăria lui nu se găseşte absolut nici o cantitate de porumb furat. Folosirea de către poliţişti a armei de foc ar fi nejustificată inclusiv în ipoteza – susţinută de IPJ în mai mult decât discutabilul său comunicat – ameninţării lui Catrinescu că îşi va ucide fetiţa. Intr-o asemenea situaţie, în care viaţa unui copil este pusă în pericol, este evident că soluţia era renunţarea la percheziţie ori amânarea ei. După cum este elementar că în asemenea cazuri se recurge mai întâi la negocieri cu persoana care creează o asemenea gravă ameninţare şi nu la un atac direct împotriva acesteia.

Faţă de aceste împrejurări, APADOR-CH a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova să dispună măsurile legale pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de actele de agresiune comise împotriva familiei Catrinescu la data de 11 octombrie 2003.

V. MINORITĂŢI NAŢIONALE, DISCRIMINAREA, LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

1. Problematica discriminării

(a) Amendamente legislative

In prim planul temei minorităţilor naţionale şi mai general, al minorităţilor şi comunităţilor fragile, anul 2003 este legat de campania pentru combaterea discriminării. Alături de Centrul de Resurse Juridice, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, ACCEPT, Romani-Criss, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Liga Pro Europa, Institutul pentru Politici Publice, APADOR-CH a făcut parte dintr-un grup de lucru care a elaborat propuneri pentru viitoarele modificări ale legislaţiei anti-discriminare. Acestea au fost trimise Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi apoi, Parlamentului. Principalele propuneri ale grupului au fost următoarele:

(i) Definirea discriminării directe

“Este considerată discriminare directă orice faptă prin care o persoană, un grup sau o comunitate este tratată mai puţin favorabil decât o altă persoană, grup sau comunitate, este, a fost sau ar fi tratată într-o situaţie comparabilă, pe motive de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, conştiinţă, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, dizabilitate, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu.”

(ii) Definirea hărţuirii

“Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, conştiinţă, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, dizabilitate, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.”

“Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional, conform prezentei ordonanţe, orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.”

(iii) Mijloacele de luptă împotriva discriminării

“In înţelesul prezentei ordonanţe eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin:

a) prevenirea oricăror acte/fapte de discriminare prin instituirea unor acţiuni în vederea protecţiei persoanelor avute în vedere în prezenta ordonanţă, măsuri speciale atunci când acestea nu se bucură de egalitatea şanselor.

b) mediere şi conciliere.

c) sancţionarea comportamentului discriminatoriu.”

(iv) Discriminarea repetată

“In cazul repetării faptei sancţionate contravenţional conform prezentei ordonanţe, limitele amenzii contravenţionale pot fi majorate cu jumătate din maximul general prevăzut .”

(v) Compensarea victimei

“Plata amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 20 se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni consemnându-se pe numele victimei. O copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la art. 28 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor.”

(vi) Calitatea procesuală

“(1) Organizaţiile neguvernamentale care urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.

(2) Organizaţiile din alineatul precedent au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.”

(vii) Persoanele cu dizabilităţi

“In vederea garantării conformării cu principiul egalităţii de tratament în legătură cu persoanele cu dizabilităţi, angajatorii au obligaţia de a asigura persoanelor cu dizabilităţi o adaptare rezonabilă. Aceasta înseamnă că, în cazurile particulare în care se impune, angajatorii trebuie să ia măsurile necesare pentru a permite unei persoane cu dizabilităţi să aibă acces, să participe sau să promoveze la locul de muncă sau să beneficieze de instruire, cu excepţia cazului în care astfel de măsuri ar presupune un efort disproporţionat din partea angajatorului.”

Alte prevederi se referă la discriminarea în domeniul serviciilor (vânzări, închirieri, accesul în teatre, cinematografe, magazine, hoteluri, transportul în comun etc.), la asigurarea autonomiei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin trecerea sa în subordinea Parlamentului, la procedurile în faţa instanţelor de judecată.

(b) Discriminare prin hărţuire: cazul iniţiatorilor Consiliului Naţional Secuiesc

Dintre cazurile de discriminare, unele au caracter de hărţuire asupra unor grupuri care aparţin unor minorităţi naţionale, dar care au proiecte culturale, sociale şi politice diferite decât ale reprezentanţilor majoritari ai comunităţii naţionale în cauză. Cazul cel mai preocupant, din acest punct de vedere a fost cel al hărţuirii iniţiatorilor Consiliului Naţional al Secuilor. Analiza APADOR-CH a fost următoarea:

La data de 7 noiembrie 2003, domnul Márton Lajos, membru UDMR, Târgu-Mureş, a trimis către APADOR-CH o sesizare în care reclama presiunea exercitată asupra unor membri ai Consiliului Naţional al Secuilor de către reprezentanţi ai unor autorităţi publice în judeţul Mureş. Domnul Márton Lajos a declarat următoarele:

“In seara zilei de 9 octombrie 2003 , după ora 21:00, eram în staţia de autobuz în Piaţa Republicii din Târgu Mureş, împreună cu consilierul judeţean UDMR Andrassy Arpad şi am observat că o dubă a poliţiei a venit perpendicular pe trotuar, cu farurile către noi, au sărit afară poliţiştii, ne-au încercuit, (…) ne-au legitimat, pe motivul că . (…)”. “După ameninţări, ne-au escortat la sediul poliţiei din Târgu-Mureş … unde ne-au ţinut aproximativ o oră. Aşteptând în curte să vină anchetatorul s-a continuat teroarea psihică cu ameninţări de tipul securităţii: de ce utilizăm tipărituri în limba maghiară, că ne … bagă în puşcărie 15 ani, că noi maghiarii suntem duşmanii ţării etc.” Domnul Márton Lajos declară că, din cauza “ameninţărilor poliţieneşti şi a procuraturii cu 15 ani închisoare” şi a stresului, din 9 octombrie are probleme fizice şi psihice care i-au redus capacitatea de munca.

Pe data de 10 noiembrie, domnul Tökes Andras, consilier judeţean din partea UDMR a fost oprit din drum la Sovata şi i s-a percheziţionat automobilul personal, fiind acuzat de distribuirea de afişe în limba maghiară care promovau ideile Consiliului Naţional al Secuilor.

De notat că aceste acţiuni s-au desfăşurat paralel cu reţinerea – joi, 9 octombrie 2003 – viceprimarului oraşului Târgu Mureş, Fodor Imre. Acesta a fost oprit de un plutonier de jandarmerie la Sângeorzu de Pădure şi dus de doi poliţişti la Secţia de Poliţie din localitate, unde a fost acuzat de deţinerea în maşină a unui teanc de afişe pe care se afla desenată o hartă a Ţinutului Secuiesc.

Domnul Márton Lajos a mai declarat că, “In urma acţiunilor corelate şi repetate ale poliţiei şi ale procuraturii, în luna octombrie, în mai mai multe localităţi, în populaţia maghiară din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna s-a observat o frică de a merge la şedinţele de constituire a CNS între 12 şi 26 octombrie 2003 … . “

Reprezentantul APADOR-CH a verificat prin discuţii susţinerile domnului Márton Lajos, care concordă cu ale domnilor Fodor Imre şi Szilagy Zolt, reclamate de asemenea organizaţiei. In legătură cu acestea, sunt de observat următoarele:

1. Conducerea la sediul poliţiei şi percheziţionarea domnilor Imre Fodor,Márton Lajos, Arpad Andrassy şi Tokes Andras au fost determinate de activitatea lor în cadrul Consiliului Naţional Secuiesc (CNS). Aceasta a însemnat fie pregătirea şi răspândirea de afişe cu harta Ţinutului Secuiesc, fie înfiinţarea “consiliilor locale secuieşti”. Scopul declarat al CNS este realizarea unei regiuni cu statut autonom.

2. Statutul adoptat de Consiliul Consultativ al Scaunelor Secuieşti, în şedinţele din 13.IV.1995 şi din 23.V.1995 şi reconsiderat în ultimele luni ca proiect a enunţat “voinţa comunităţilor de a exercita dreptul la autonomie teritoriala a Ţinutului Secuiesc” şi de a se obţine garanţii legale pentru aplicarea neîngrădită a acestui drept.

3. Promovarea de către Comitetul de iniţiativă al Consiliului Naţional Secuiesc a ideilor de autonomie teritorială şi de autoadministrare internă a maghiarilor este absolut legitimă şi este protejată de libertatea de exprimare şi de dreptul de asociere. In ce priveşte structurile asociative propriu-zise preconizate de către CNS, acestea ar încălca Constituţia numai dacă acţiunile lor ar fi împotriva “pluralismului democratic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României” (art 37, alin. 2, Constituţia României). Este limpede, în acest moment, că nu există nici un fel de probe în acest sens.

4. Un principiu invocat de autorităţile judeţului Mureş în timpul acţiunilor lor de hărţuire este restricţia constituţională privind “îndemnul … la separatism teritorial” (Art. 30, (7)). Dincolo de faptul că însuşi principiul constituţional adaugă, la acest punct, nepermis la principiile generale ale dreptului internaţional al drepturilor omului privitoare la limitarea libertăţii de expresie, se află confuzia dintre separatismul teritorial şi crearea unor forme de autonomie teritorială. Dacă separatismul înseamnă scoaterea de sub suveranitatea naţională a teritoriului separat, în schimb autonomiile nu fac decât să definească anumite forme de organizare ca modalitate de administrare internă a statului, de afirmare a suveranităţii statului şi autodeterminare a populaţiei. Or, sensul pe care membrii CNS îl dau ideii de autonomie a Ţinutului Secuiesc este în mod evident altul decât separatismul teritorial. Acest aspect a fost clarificat chiar în proiectul de statut al CNS: “Autonomia Ţinutului Secuiesc (Székelyföld – Terra Siculorum) nu lezează integritatea teritorială a României, nici suveranitatea naţională. Autonomia Ţinutului Secuiesc se bazează pe dreptul la autodeterminare internă a comunităţilor, pe principul subsidiarităţii şi al autoadministrării.”

5. Este de notat că nu este prima încercare a autorităţilor publice de a pedepsi iniţiative protejate de garanţiile constituţionale şi internaţionale la libera exprimare şi asociere şi de a-i intimida pe autorii lor. In perioada 1994-1995, Parchetul a anunţat cercetări împotriva Consiliului reprezentanţilor şi Consiliului consilierilor şi primarilor UDMR, motivând neconstituţionalitatea unor astfel de asocieri. Datorită faptului că, aşa cum era limpede de la început, autorităţile abilitate nu au putut dovedi încălcarea principiilor constituţionale şi a legislaţiei în vigoare, aceste cercetări au trebuit oprite. Motivele invocate pentru deschiderea investigaţiilor s-au dovedit fără temei. Faptul că, în anul 2003, Parchetul repetă acţiunea într-un caz aproape identic sugerează intenţia de hărţuire a unor maghiari care promovează idei de organizare administrativă a statului diferite de cele existente.

6. Existenţa unei hărţuiri pe motive identitare – cei în cauză fiind fie secui, fie asumând în numele comunităţii proiectul unei identităţi specifice, a secuilor – este evidentă când se face comparaţia cu atitudinea faţă de alte opţiuni politice care nu intră (nu intrau) în cadrul constituţional existent. Este, astfel, relevantă diferenţa de atitudine faţă de acţiuni asemănătoare ale membrilor majorităţii, precum organizarea unor acţiuni comune ale românilor din Harghita şi Covasna având ca scop schimbarea cadrului de reprezentare şi administrare a minorităţilor.[3]

7. Acţiunile Jandarmeriei, Poliţiei şi Parchetului din Târgu Mureş împotriva membrilor Consiliului Naţional Secuiesc intră în categoria unor deosebiri, excluderi şi restricţii care au ca scop şi ca efect “restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic, social şi cultural” (Art. 2 (1), Ordonanţa nr. 137/2000, amendată). Ordonanţa nr. 137/2000 tratează drept contravenţie – când nu intră sub incidenţa legii penale – şi sancţionează acest tip de comportament al autorităţilor care este un “comportament activ … care, prin efectele pe care le generează … defavorizează nejustificat” şi “supune unui tratament injust” şi “degradant” (Art. 2 (2)), atât pe cei patru membri ai CNS numiţi mai sus, cât şi pe ceilalţi secui supuşi intimidărilor.

8. Conjugarea acţiunilor Jandarmeriei, Poliţiei şi Parchetului din Târgu Mureş împotriva celor patru membri ai CNS, cu ameninţările la adresa celor reţinuţi şi cu declaraţiile privind neconstituţionalitatea înfiinţării CNS – în acest sens pronunţându-se şi ministrul Administraţiei Publice, Gabriel Oprea -, arată că nu a fost vorba, în cazurile amintite, despre conduceri la sediul poliţiei şi percheziţii de rutină ale autorităţilor abilitate, compatibile cu legea. Ci despre acte premeditate, având ca scop intimidarea, prin hărţuire, a unor secui, cetăţeni români de identitate diferită de cea a majorităţii, împiedicaţi să exercite drepturi fundamentale garantate prin Constituţie şi convenţiile internaţionale în materie.

9. Având în vedere, pe de o parte, competenţele sale, iar pe de alta, gravitatea restricţiilor şi excluderilor operate de către autorităţile din Târgu Mureş, luarea de măsuri, inclusiv sancţionarea de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a celor vinovaţi – în conformitate cu Art. 1, (4) şi (5)/HG nr. 1514/2002 şi Art. 2, k)/HG nr. 1194/2001 – este indispensabilă şi urgentă. Căci, dacă şi într-un caz în care restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este atât de evidentă, cu o motivaţie identitară atât de clară, CNCD evită să-şi asume responsabilitatea impusă de lege, Consiliul va da prin asta un semnal, că discriminarea poate rămâne fără urmări şi deci ar fi acceptabilă, întrucât cei discriminaţi sunt diferiţi faţă de persoanele şi grupurile tolerate de reprezentanţii politici ai majorităţii.

2. Problematica libertăţii de credinţă şi conştiinţă

In anul 2003, o schimbare importantă cu privire la regimul general al cultelor din România a constat în recunoaşterea, drept cult, a Martorilor lui Iehova.

(a) Martorii lui Iehova

Ordinul ministrului Răzvan Teodorescu, din 22 mai 2003, a recunoscut statutul de organizare şi funcţionare a Organizaţiei: “In baza statutului, Organizaţia Religioasă “Martorii lui Iehova” este un cult religios” (Art. 2).

Această recunoaştere a survenit după 3 ani de la data la care Curtea Supremă de Justiţie hotărâse, printr-o decizie irevocabilă, că “Martorii lui Iehova” sunt un cult religios. Intre beneficiile de care se bucură cultele recunoscute, spre deosebire de organizaţiile religioase, se numără salarizarea personalului clerical, la cerere, de la bugetul de stat, subvenţii pentru căminele destinate elevilor şi studenţilor, scutirea de impozite şi taxe a lăcaşurilor de cult, a mânăstirilor, a caselor parohiale, a sediilor. Organele administraţiei publice locale pot atribui gratuit terenuri pentru construirea unor lăcaşuri şi instituţii de asistenţă socială. Cultele au acces în unităţile militare, spitale şi penitenciare pentru a oferi solicitanţilor asistenţă spirituală. In sfârşit, cultele au dreptul să asigure educaţie în şcoală copiilor, în conformitate cu credinţa proprie.

Martorii lui Iehova nu acceptă salarii ori alte subvenţii de la stat. Dar scutirea de impozite şi taxe reprezentă un beneficiu. Oricum, Ordinul din 22 mai 2003 nu a fost urmat de adaptarea imediată a normelor metodologice în materia taxelor şi impozitelor locale, care continuă să prevadă că “Martorii lui Iehova” nu este un cult religios şi ca atare, în practică, multe autorităţi locale solicită plata acestor taxe. La sfârşitul anului 2003 erau pe rolul instanţelor proceduri judiciare declanşate de cult pentru a obliga guvernul să modifice normele legale în discuţie.[4]

APADOR-CH s-a implicat în procedurile în faţa instanţelor de judecată, în obligarea Ministerului Culturii şi Cultelor de a pune în aplicare hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, lucru ce s-a întâmplat cu o întârziere nepermis de mare şi în procedurile care sunt pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(b) Falun Gong

Un caz de hărţuire pe motive de conştiinţă este cel al membrilor sau simpatizanţilor mişcării Falun Gong. In urma plângerilor venite la asociaţie, APADOR-CH a trimis Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării următoarea sesizare:

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki a fost sesizată de membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA în legătură cu încălcarea unora dintre drepturile lor fundamentale. Sub anumite aspecte, această încălcare are forma unei politici de discriminare motivată de apartenenţa celor discriminaţi la o mişcare spirituală.

1. Ce este mişcarea Falun Gong

Falun Gong este o practică tradiţională apărută în China, care constă într-o dublă educaţie fizică şi spirituală. Astăzi, Falun Gong este practicată de mai multe zeci de milioane de oameni răspândiţi în întreaga lume. O astfel de mişcare există şi în România, cu centre de practică în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Suceava, Piatra Neamţ, Oradea.

După ce mişcarea Falun Gong a câştigat numeroşi adepţi în China, autorităţile comuniste din această ţară au trecut la reprimarea ei. Zeci de mii de practicanţi au fost arestaţi, închişi în spitale psihiatrice, mulţi au fost torturaţi şi ucişi. Acesta este unul din motivele pentru care, în ţările cu regim democratic unde libertatea de exprimare şi manifestare este garantă, membrii Falun Gong protestează împotriva comportamentului autorităţilor chineze.

Opresiunea mişcării Falun Gong de către autorităţile chineze a fost criticată de către Amnesty International, Human Rights Watch, Avocaţii pentru Drepturile Omului, Congresul Statelor Unite (rezoluţiile nr. 218/1999, nr. 188/2002, nr. 304/2003), Parlamentul European (Hotărârea din 15.02.2001) ş.a.

2. Hărţuirea membrilor mişcării spirituale Falun Gong în România

Membrii şi simpatizanţii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA s-au plâns de următoarele:

1. In toamna anului 2001, jandarmii au confiscat (fără proces verbal) bannerul cu emblema şcolii Falun Gong, pe care îl purta cu el Adrian Sturdza, membru al AQFDR, pe motiv că pe ea s-ar afla reprezentată o zvastică. Purtătorul bannerului a fost amendat.

2. La 24 martie 2003, Poliţia a împiedicat desfăşurarea unei manifestaţii de protest în faţa Ambasadei Chinei, deşi fuseseră urmate toate procedurile impuse de lege. Participanţii au fost amendaţi.

3. La 31 martie 2003, expoziţia de pictură a Doamnei Zhang Cui Ying, organizată de Asociaţia de Qigong FALUN DAFA ROMANIA la Teatrul Foarte Mic, a fost închisă la intervenţia Ambasadei Chinei.

4. La data de 29 iulie 2003, mai mulţi membri şi simpatizanţi ai Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA au fost opriţi, intimidaţi şi amendaţi întrucât au strâns semnături pe stradă, în Bucureşti, pentru susţinerea procesului intentat în Statele Unite fostului preşedinte al Chinei, care a persecutat mişcarea Falun Gong în China.

5. La 12 august 2003, membrii şi simpatizanţii AQFDR care făceau exerciţii în faţa statuii lui Matei Corvin şi împărţeau materiale informative au fost intimidaţi de Şeful Secţiei de Ordine Publică a Poliţiei Cluj, domnul Ovidiu Brici. Acesta le-a cerut să părăsească locul, întrucât nu ar fi primit aprobare de la primărie pentru ceea ce fac, şi i-a ameninţat cu amendă şi cu închisoare. Despre aceste manifestări, Asociaţia de Qigong FALUN DAFA ROMANIA anunţase primăria Cluj cu mai multe zile înainte.

6. La familiile unora dintre practicanţii Falun Gong au venit poliţişti, cerând informaţii despre viaţa practicanţilor şi făcând afirmaţii jignitoare faţă de această mişcare spirituală numită de ei “sectă”.

3. Dreptul de a împărţi pe stradă materiale informative

Intr-unul dintre cazuri, membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA au fost ameninţaţi şi amendaţi întrucât au răspândit materiale informative. Or, posibilitatea de a distribui materiale “prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (Art. 30, Constituţia României), face parte intrinsecă din libertatea de exprimare, consacrată de legea fundamentală şi de principalele convenţii internaţionale privind drepturile omului, ratificate de România. Nici una dintre restricţiile prevăzute în materia libertăţii de exprimare nu se aplică în cazul informaţiilor privind mişcarea Falun Gong şi persecuţiile suportate de membrii ei în China.

4. Dreptul la organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice

Intervenţia autorităţilor publice în astfel de cazuri este reglementată de Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIAau îndeplinit toate procedurile necesare acţiunilor lor, prin aceasta înţelegând declararea adunărilor la primării (Art. 6) şi depunerea declaraţiilor scrise la primării cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării întrunirilor publice anunţate (Art. 7).

5. Restricţiile privind desfăşurarea adunărilor publice şi spiritul Legii nr. 60/1991

Există un număr de restrângeri privind desfăşurarea adunărilor publice, cum sunt obligaţia ca acestea să aibă loc paşnic şi fără nici un fel de arme (Art. 1), de a nu propaga ideile totalitare, ale organizaţiilor terorist-diversioniste, de a organiza lovituri de stat sau alte acţiuni contrare siguranţei naţionale, de a nu încălca ordinea, siguranţa sau moralitatea publică (Art. 9) şi altele.

Restrângerile în desfăşurarea adunării publice sunt excepţia, nu regula şi ca urmare, trebuie interpretate/ evaluate în sensul cel mai strict. Ele trebuie să păstreze substanţa dreptului în cauză, neacceptându-se vreo interpretare arbitrară. De altfel, fondul Legii nr. 60/1991 este asigurarea condiţiilor exercitării dreptului de întrunire, în nici un caz, relativizarea lui. Chiar şi în cazurile neprevăzute, când situaţia impune intervenţia poliţiei sau/şi jandarmeriei, “Folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spaţiilor, împrăştierea participanţilor şi s-a restabilit ordinea publică.” (Art. 24).

Caracterul de tip-hărţuire a membrilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA de către autorităţile publice din Bucureşti apare flagrant sub acest aspect. Nu numai că în timpul manifestării din faţa Ambasadei Chinei nu a existat nimic care să impună intervenţia organelor de ordine, dar acestea s-au concentrat – contrar sensului legii – pe reţinerea şi pe sancţionarea participanţilor. Intervenţia autorităţilor nu a avut ca scop, aşa cum ar fi fost legitim în situaţii speciale, apărarea ordinii publice, protejarea cetăţenilor de implicaţiile violente ale unor adunări ci limitarea exercitării, de către membri ai Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, a unui drept fundamental al omului.

Reprezentanţii autorităţilor publice au motivat represaliile lor susţinând că zona Ambasadei Chinei ar fi un obiectiv militar. Nu a fost adusă însă nici o probă în acest sens. Caracterul abuziv al eventualei includeri a Ambasadei Chinei într-o astfel de categorie apare limpede dacă se are în vedere sensul libertăţii de întrunire: de a împărtăşi opinii şi a lua poziţii prin intermediul manifestaţiilor publice. Libertatea de întrunire subliniază importanţa exprimării şi împărtăşirii atitudinilor în spaţiul public. Or, esenţa manifestării Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA era condamnarea politicii guvernului chinez faţă de mişcarea Falun Gong. Locul firesc pentru o astfel de manifestaţie era chiar Ambasada Chinei. Lucrul rezultă şi din faptul că protestele din întreaga lume împotriva represiunii mişcării Falun Gong în China au loc în faţa reprezentanţelor acestui stat.

6. Hărţuirea membrilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, ca subiect al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Există şi un aspect care intră direct în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării: hărţuirea membrilor unui grup definit pe baza unor opţiuni spirituale. Art . 2 (2) al Ordonanţei nr. 137/2000, respectiv, Legea nr. 42/2001, enunţă că “Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust şi degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa penală” (subl.n.).

Membrii şi simpatizanţii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA care au participat la acţiunile AQFDR au fost supuşi hărţuirii, prin limitarea drepturilor lor fundamentale. Lor li se refuză drepturi exercitate de ceilalţi cetăţeni: proteste, întruniri, răspândirea de materiale informative. Impiedicarea membrilor AQFDR de a se manifesta nu este un caz izolat, explicabil prin lipsa de profesionalism sau reaua credinţă a unor funcţionari publici. Toate acţiunile AQFDR au fost dezavuate, apoi oprite iar membrii organizaţiei au avut de suferit – fiind amendaţi.

Cei responsabili pentru această formă de discriminare – hărţuire colectivă datorită identităţii spirituale a mişcării Falun Gong – sunt poate dificil de identificat. In cazurile individuale se poate numi uşor vinovatul, spre exemplu, şeful secţiei de ordine publică a Poliţiei Cluj. Cazul nu ar intra în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât eventuala răspundere este de natură penală şi cere din partea celor care au fost împiedicaţi să-şi exercite drepturile fundamentale o plângere prealabilă.

Pe de altă parte, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ar acţiona împotriva mandatului său dacă s-ar prevala de eventualul caracter penal al faptelor implicate în hărţuirea AQFDG, pentru a nu se implica în cazul semnalat.

Ca atare, APADOR-CH a solicitat CNCD să ia o decizie de recunoaştere a cazului de hărţuire a membrilor şi simpatizanţilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, chiar dacă nu poate identifica cu precizie responsabilii acestei hărţuiri. Odată făcută publică şi transmisă, în particular, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Jandarmeriei Române şi Primăriilor implicate în hărţuirea membrilor AQFDG, decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării va determina autorităţile în cauză să renunţe la acţiunea de hărţuire, ceea ce reprezintă chiar scopul ultim al CNCD: combaterea discriminării în România.

VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. [5]Cazurile prezentate în continuare se află în diverse stadii procedurale, cu excepţia primului, care a fost judecat în anul 2003.

1. Cotleţ versus România(nr. 38565/97)

La data de 3 iunie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o hotărâre prin care a decis în acest caz trei încălcări ale articolului 8 precum şi încălcarea articolului 34 din Convenţia Europeană (hotărârea Curţii a rămas definitivă).

Prima încălcare a articolului 8 a avut ca obiect întârzierile cu care scrisorile reclamantului – deţinut în penitenciar în executarea unei pedepse definitive- au ajuns la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în anii 1995 şi 1997 (anterior adoptării Ordinului nr. 2036 din 24.11.1997 al ministrului justiţiei, prin care s-a prevăzut secretul corespondenţei deţinuţilor). Incălcarea articolului 8 a fost argumentată prin lipsa unui suport legal al cenzurării corespondenţei deţinuţilor, întrucât controlul corespondenţei de către autorităţile penitenciare se făcea la acea dată în mod automat, nu exista un control judiciar, dispoziţiile legale care reglementau cenzurarea corespondenţei nu erau publice, toate acestea conducând la concluzia că cenzurarea corespondenţei nu a fost prevăzută de lege, în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie. A doua încălcare a articolului 8 se referă la deschiderea corespondenţei reclamantului către şi de la instituţiile din Strasbourg (Comisia şi Curtea) înainte şi după adoptarea Ordinului 2036/1997. Cea de a treia încălcare a articolului 8 a constat în refuzul autorităţilor penitenciare de a pune la dispoziţia reclamantului materialele necesare (plicuri, timbre şi hârtie) purtării corespondenţei cu Curtea Europeană, argumentându-se în sensul existenţei unei obligaţii pozitive a autorităţilor în acest sens, pentru că altfel dreptul de corespondenţă ar fi lipsit de conţinut. Incălcarea articolului 34 (ultima propoziţie) s-a datorat actelor repetate de ostilitate şi intimidare din partea personalului penitenciar ca urmare a procedurilor iniţiate de reclamant în faţa Curţii Europene.

2. Notar versus România(nr. 42860/98)

La data de 13 noiembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamantului Gheorghe Notar sub aspectul încălcării articolelor 3, 5 paragrafele 1-5, 6 paragrafele 1 şi 2, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Plângerea a fost declarată inadmisibilă sub aspectul articolului 14 (discriminare pe motiv de apartenenţă la etnia romilor). Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat observaţii suplimentare pe fondul cauzei şi a răspuns observaţiilor formulate de guvern. Cazul datează din 1998, când s-a înregistrat plângerea la Curtea Europeană.

Faptele prezentate de reclamant în plângere sunt următoarele:

Reclamantul –minor la acea dată- domiciliază în Târgu Mureş. In 1996, în timp ce se afla pe scara unui bloc, el a fost interpelat de un poliţist, bătut cu bastonul şi cu picioarele, şi dus la secţia de poliţie, unde a fost interogat, alături de alţi minori, cu privire la o tâlhărie care avusese loc în acea zi. In timpul interogării, reclamantul a fost din nou lovit cu bastonul şi, pentru că refuza să scrie ce îi dictau poliţiştii, a fost lovit cu capul de birou în repetate rânduri. Interogatoriul în incinta secţiei de poliţie a durat aproximativ 5 ore, timp în care reclamantul nu a avut contact cu un avocat sau cu părinţii. El a fost apoi dus de poliţişti la Centrul de minori, fără a se emite un mandat de arestare sau ordonanţă de reţinere pe numele său, ci numai pe baza unei scrisori neînregistrată şi nedatată, semnată de un poliţist. La Centrul de minori, reclamantul a fost ras în cap, pus să facă un duş rece, spălat cu gaz şi obligat să îmbrace hainele centrului. Reclamantul a fost deţinut în Centrul de minori timp de 5 zile, perioadă în care nu a avut acces la un doctor, avocat sau la părinţi, deşi aceştia au cerut să îl vadă în repetate rânduri; tot în acest interval de timp el a fost bătut în diverse modalităţi de gardienii de la Centrul de minori. In cursul celor 5 zile de detenţie, reclamantul a fost dus la poliţie pentru interogatorii, luate de asemenea în lipsa unui avocat ori a părinţilor. In timp ce era interogat împreună cu un alt minor în secţia de poliţie, cei doi minori au fost obligaţi să se pălmuiască reciproc ori de câte ori răspunsurile lor nu erau pe placul poliţiştilor anchetatori. In a doua zi de detenţie, reclamantul şi alţi minori au fost aduşi în secţia de poliţie unde au fost filmaţi de postul de televiziune ANTENA 1 şi în aceeaşi zi au fost prezentaţi pe post drept autori ai unei tâlhării. Nici reclamantului şi nici părinţilor acestuia nu li s-a cerut acordul pentru filmare şi prezentare pe postul de televiziune. Reclamantul a fost în cele din urma eliberat la insistenţele organizaţiei neguvernamentale Liga Pro Europa din Târgu Mureş. Reclamantul nu a fost niciodată trimis în judecată pentru vreo infracţiune. Dimpotrivă, el a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea de tâlhărie. In 1998, unii poliţişti din Târgu Mureş au exercitat presiuni asupra familiei Notar pentru retragerea plângerii depuse la Curtea Europeană, vizitându-i la domiciliu şi chemându-i la poliţie sub diverse pretexte.

Procedurile interne. Reclamantul s-a plâns la parchetul militar împotriva arestării şi detenţiei ilegale, împotriva agresiunilor fizice la care a fost supus de poliţişti şi de gardieni, a tratamentului degradant la care a fost supus în Centrul de minori şi împotriva încălcării prezumţiei de nevinovăţie prin prezentarea sa, ca tâlhar, pe un post de televiziune. Plângerea sa a fost soluţionată de procurorul militar Sandu Marin, care a dispus în mai multe rânduri neînceperea urmăririi penale faţă de cei reclamaţi de minor. Această soluţie a fost confirmată finalmente de Parchetul General. Intr-una din rezoluţiile sale, procurorul militar Sandu Marin s-a referit la reclamant ca la autorul unei tâlhării, deşi se pronunţase deja soluţia de nevinovăţie a minorului.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Plângerea a fost trimisă Curţii Europene în 1998, iar ulterior s-au formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul plângerii.

Pe scurt, reclamantul a susţinut următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 3 – a fost supus unui tratament degradant şi inuman atât în momentul arestării cât şi în timpul interogatoriilor şi al detenţiei, constând în bătăi, duş rece şi spălat cu gaz, ras în cap, lipsa contact cu părinţii, doctor şi avocat, filmare, toate acestea producându-i suferinţe fizice şi psihice deosebite; articolul 3 – ancheta efectuată de procurorii militari a fost ineficientă, lungă şi lipsită de imparţialitate; articolul 5 paragraful 1 – a fost arestat ilegal; articolul 5 paragraful 2 – nu a fost informat cu privire la motivele arestării şi cu privire la învinuire; articolul 5 paragraful 3 – nu a fost dus de îndată în faţa unui judecător; articolul 5 paragraful 4 – nu a putut ataca în faţa unei instanţe de judecată măsura arestării şi a detenţiei; articolul 5 paragraful 5 – nu a avut instrumentul legal de a obţine despăgubiri pentru detenţia ilegală; articolul 6 paragraful 1 – nu a avut acces la o instanţă de judecată pentru a cere despăgubiri pentru ilegalitatea detenţiei şi tratamentele degradante şi inumane la care a fost supus; articolul 6 paragraful 2 – i s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie prin prezentarea pe postul de televiziune ca autor al unei tâlhării fără a fi fost condamnat pentru o astfel de faptă şi prin afirmaţia scrisă a procurorului militar Sandu Marin în sensul că reclamantul era autorul unei tâlhării; articolul 13 – nu a avut la dispoziţie, în dreptul intern, remedii efective împotriva încălcării drepturilor prevăzute în articolele 3, 5 şi 6 din Convenţie; articolul 14 – încălcarea drepturilor menţionate s-a făcut în mod discriminatoriu, datorită apartenenţei sale la etnia romilor; articolul 34 – poliţia a exercitat presiuni asupra familiei reclamantului pentru retragerea plângerii.

Cu excepţia susţinerii referitoare la articolul 14, toate celelalte au fost declarate admisibile de către Curtea Europeană, în noiembrie 2003. Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat o cerere de satisfacţii echitabile şi acoperire costuri şi cheltuieli.

3. Sabou şi Pîrcălab versus România(nr. 46572/99)

La data de 2 septembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamanţilor Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab sub aspectul încălcării articolelor 10, 8 şi 13 combinat cu 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Plângerea a fost declarată inadmisibilă sub aspectul articolului 6 (pentru că reclamanţii nu invocaseră fondul acestor încălcări în faţa instanţelor naţionale). Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat observaţii suplimentare pe fondul cauzei şi a răspuns observaţiilor guvernului. Cazul datează din 1998, când s-a înregistrat plângerea la Curtea Europeană.

Faptele şi procedurile interne sunt următoarele:

In anul 1998 ambii reclamanţi au fost condamnaţi definitiv la pedepse penale şi despăgubiri civile pentru infracţiunea de calomnie împotriva unei judecătoare, care îndeplinea şi funcţia de preşedintă a judecătoriei din Baia Mare. La acea dată reclamanţii erau ziarişti la “Ziua de Nord Vest” din Baia Mare. Reclamantul Sabou a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi civile, inclusiv cele părinteşti. El a fost încarcerat pe 20 august 1998 şi eliberat pe 5 octombrie 1998, fiind ulterior graţiat prin decret prezidenţial (pe 2 februarie 1999). Reclamantul Pîrcălab a fost condamnat la o amendă penală. Ambii au fost obligaţi, în solidar cu ziarul, la plata sumei de 30 milioane despăgubiri civile (sumă majorată prin reactualizare la aproape 50 milioane lei); despăgubirile civile au fost plătite integral. Instanţele de judecată naţionale (Judecătoria Năsăud şi Tribunalul Bistriţa Năsăud) au reţinut că cei doi ziarişti au făcut afirmaţii calomnioase, acuzând-o pe preşedinta judecătoriei de folosire de acte false şi influenţarea autorităţilor administraţiei publice în scopul soluţionării în favoarea sa a unui litigiu imobiliar.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Plângerea celor doi ziarişti a fost trimisă Curţii Europene în 1998 şi ulterior s-au formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul cazului. Reclamanţii au invocat următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 10 – condamnarea lor nu a fost “necesară într-o societate democratică” pentru protecţia reputaţiei victimei: imputările din articole au avut o bază factuală (documente depuse la instanţa de recurs care are competenţe pe fondul cauzei); ei au fost de bună credinţă, scopul lor fiind de a informa publicul asupra unor chestiuni de interes public, funcţionarea justiţiei şi aplicarea legii fondului funciar; pedeapsa cu închisoare şi cea a interzicerii exercitării unor drepturi civile aplicată reclamantului Sabou a fost vădit disproporţionată; ambele condamnări au avut scopul şi capacitatea descurajării ziariştilor de a critica magistraţii; 8 – numai în raport cu reclamantul Sabou, care a susţinut că interzicerea exerciţiului drepturilor părinteşti pe timpul detenţiei i-a încălcat viaţa de familie, respectiv relaţiile cu cei trei copii minori; 8 combinat cu 13 – numai în raport cu reclamantul Sabou, care a susţinut că nu are remedii efective pe plan intern pentru recunoaşterea şi remedierea încălcării articolului 8 având în vedere că restricţia privind drepturile părinteşti este prevăzută de lege şi este absolută; 6 – lipsa unui proces echitabil şi a unei instanţe independente în raport cu primul termen la judecătoria Baia Mare.

Plângerea a fost declarată admisibilă sub toate capetele de cerere cu excepţia celui referitor la articolul 6 din Convenţie. Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamanţii au formulat o cerere de satisfacţii echitabile şi acoperire a costurilor şi cheltuielilor.

4. Parohia greco-catolică Comana de Jos versus România(nr. 35795/03)

Plângerea a fost trimisă Curţii Europene în anul 2003. Parohia reclamantă a invocat încălcarea articolelor 6, 9, 6 şi 9 combinat cu 14, 13 din Convenţia Europeană şi a articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Faptele care au constituit obiectul plângerii şi procedurile interne sunt următoarele:

In anul 1993 parohia reclamantă a solicitat în justiţie restituirea bisericii, cimitirului, casei parohiale şi a terenului aferent, aflate în posesia parohiei ortodoxe. După trei cicluri procesuale care au durat 10 ani, procesul s-a încheiat în anul 2003 printr-o decizie irevocabilă a Curţii de Apel Braşov, care a menţinut sentinţa pronunţată în fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei cu motivaţia neconstituirii comisiei mixte greco-catolice/ortodoxe care ar fi trebuit, în opinia instanţei, să decidă soarta bunurilor revendicate în funcţie de dorinţa credincioşilor, conform Decretului Lege 129/1990 al CPUN. Această soluţie s-a adoptat în ciuda faptului că timp de 3 ani de zile înseşi instanţele încercaseră să constituie comisia mixtă, iar nereuşita nu s-a datorat comportamentului reclamantei. Dimpotrivă, parohia ortodoxă a refuzat participarea în comisia mixtă. Credincioşii greco-catolici din comuna Comana nu au un lăcaş de cult în care să îşi practice ritualurile religioase, în timp ce credincioşii ortodocşi folosesc alternativ cele două biserici (din care una greco-catolică), iar în ziua în care o folosesc pe una dintre ele, o încuie pe cealaltă.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Parohia greco-catolică a invocat şi argumentat următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 6 – decizia judecătorească irevocabilă i-a negat accesul în justiţie, pentru că instanţele sunt obligate să judece orice litigiu care priveşte un drept civil (cum este dreptul de proprietate); comisia mixtă nu este o instanţă independentă şi imparţială, ea fiind compusă tocmai din părţile aflate în litigiu, nu urmează nici un fel de procedură, cu atât mai puţin adversarială, nu poate lua decizii obligatorii; în plus, dorinţa credincioşilor este irelevantă pentru stabilirea unor drepturi reale (privind proprietatea), iar proprietatea nu depinde de numărul celor care alcătuiesc noţiunea de “proprietar”; articolul 6 – lungimea nerezonabilă a procedurilor judecătoreşti, care au durat aproximativ 10 ani; articolul 9 – împiedicarea exercitării de către credincioşii greco-catolici a libertăţii religioase; articolele 6 şi 9 coroborate cu articolul 14 – încălcările s-au datorat apartenenţei reclamantei la o minoritate religioasă, articolul 13 – nu există în dreptul intern remedii legale eficiente pentru recunoaşterea şi repararea încălcărilor Convenţiei; articolul 1 din Protocolul 1 – reclamanta este lipsită în mod nejustificat de folosinţa proprietăţii sale.

5. Cornelia Popa versus România(17437/03)

Plângerea a fost trimisă Curţii în 2003. Reclamanta a invocat încălcarea articolelor 10 şi 6 din Convenţia Europeană.

Faptele care au constituit obiectul plângerii şi procedurile interne sunt următoarele: Reclamanta este ziaristă, iar în anul 2001 lucra la cotidianul “Independentul” din Constanţa. In urma unui articol critic la adresa unei judecătoare de la judecătoria Constanţa, ziarista a fost condamnată definitiv pentru infracţiunea de calomnie la o amendă penală de 6 milioane lei şi obligată să plătească judecătoarei daune morale în cuantum de 60 milioane lei. Cauza a fost judecată în fond de judecătoria Constanţa şi în recurs de Tribunalul Galaţi.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Reclamanta a invocat şi argumentat următoarele încălcări ale Convenţiei: articolul 6 – lipsa de imparţialitate a instanţei de fond, care a judecat practic plângerea depusă de o colegă judecător; lipsa posibilităţii de a pune întrebări victimei, care nu a fost audiată de instanţa de fond; respingerea unor probe esenţiale apărării (comunicatul de presă privind iniţierea procedurilor disciplinare împotriva judecătoarei respective); articolul 10 – condamnarea sa penală nu a fost o măsură “necesară într-o societate democratică” pentru protejarea reputaţiei victimei; articolul incriminat exprima o opinie critică şi nu imputa fapte; funcţionarea justiţiei este o problemă de interes public; ziarista a fost de bună credinţă; în plus, sancţiunile au fost vădit neproporţionale, în condiţiile în care suma despăgubirilor morale era de peste 15 ori mai mare decât salariul mediu net pe economie şi de peste 30 ori mai mare decât salariul ziaristei; astfel de sancţiuni, penale (care atrag cazier judiciar) şi civile sunt capabile să descurajeze ziariştii în dezbaterea în presă a chestiunilor de interes public.

CONCLUZII

1. Cu puţine excepţii (modificarea Codului de procedură penală, ordonanţa guvernului privind unele drepturi ale deţinuţilor), nu s-au înregistrat progresele aşteptate în domeniul drepturilor civile ale omului, în direcţia armonizării legislaţiei interne cu standardele europene. Proiectul de lege privind noul Cod penal este încă în faza de dezbatere în Parlament; pentru amendarea substanţială a Legii siguranţei naţionale au fost depuse la Parlament mai multe proiecte, nici unul finalizat nici măcar de Comisia de specialitate; proiecte de lege privind regimul executării pedepselor şi respectiv statutul cadrelor din penitenciare nu se află încă pe agenda Parlamentului. Despre alte legi ce ar trebui amendate, de pildă Legea informaţiilor clasificate sau Legea privind regimul armelor şi muniţiilor, nu se discută nici măcar la nivel de iniţiativă. In schimb, Jandarmeria doreşte puteri sporite şi a propus amendarea propriei legi arogându-şi unele atribuţii egale cu ale poliţiei.

2. In 2003 s-a accentuat tendinţa de neaplicare sau aplicare parţială a legilor în vigoare. Exemple în acest sens sunt Legea liberului acces la informaţiile de interes public sau Legea transparenţei decizionale în care principalii „vinovaţi” sunt mentalităţile învechite şi teama de Legea informaţiilor clasificate ale funcţionarilor publici.

O altă cauză a discrepanţei dintre teorie şi practică rezidă în însuşi complicatul sistem de legiferare: o lege sau chiar şi o ordonanţă guvernamentală trebuie urmată de emiterea unui regulament de aplicare, în absenţa căruia actul normativ rămâne „literă moartă”. In plus, nenumăratele ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi hotărâri ale guvernului sau la fel de numeroasele ordine ale diverselor ministere, unele ajungând până la modificarea legii la care se referă, sporesc incertitudinile şi confuziile.

3. Libertatea de exprimare, în primul rând libertatea presei audio-vizuale şi scrise, a fost pusă în pericol mult mai mult decât în anii precedenţi. Menţinerea unor prevederi din Codul penal (insulta, calomnia, răspândirea de ştiri false dacă pun în pericol siguranţa naţională sau relaţiile internaţionale etc.), presiunile de natură politică sau economico-financiară asupra unor mass media, în principal a posturilor de televiziune, imixtiunile puterilor centrale şi locale în presa scrisă, în special în cazul publicaţiilor locale precum şi înmulţirea cazurilor de agresiuni fizice sau ameninţări la adresa ziariştilor incomozi sunt metodele la care guvernanţii au recurs pe faţă pentru a „cuminţi” presa. La acestea s-au adăugat despăgubirile enorme dictate de justiţie în procesele de insultă şi/sau calomnie intentate jurnaliştilor.

4. Libertatea de asociere un alt drept care, ca şi libertatea de exprimare, părea un drept dobândit pentru totdeauna a fost pus în pericol în 2003 printr-o ordonanţă guvernamentală al cărei scop este instituirea controlului puterii asupra vieţii asociative prin pârghii administrative şi financiare.

5. Justiţia nu este independentă şi constituie un sistem încă dezarticulat, care întreţine sentimente larg răspândite de nesiguranţă şi neîncredere ale justiţiabililor. Actul de justiţie pare a fi mai degrabă rezultatul arbitrariului decât al respectării legilor. Imixtiunile politicului în actul de justiţie au fost evidente, inclusiv prin controlul exercitat de ministrul justiţiei asupra instanţelor. Cele două proiecte de lege – organizarea judiciară şi statutul magistraţilor – aflate în dezbaterea Parlamentului nu rezolvă problemele decât în mică măsură şi nu asigură independenţa reală şi funcţionarea coerentă ale justiţiei.

6. Demilitarizarea poliţiei nu a avut nici un efect asupra relaţiei dintre poliţişti şi persoane, comportamentul primilor rămânând neschimbat în vreme ce procurorii au continuat să dea soluţii de neîncepere a urmăririi penale în cazurile de abuz. Una din iniţiativele intens popularizate ale poliţiei – crearea poliţistului „de proximitate” – nu a avut, până la sfârşitul anului 2003, nici un impact pozitiv. Ideea descentralizării poliţiei – susţinută de APADOR-CH de-a lungul anilor – a revenit în actualitate. Dar dacă oameni cu mentalităţi depăşite sunt menţinuţi în poliţie, dacă pregătirea viitorilor poliţişti continuă să fie deficitară sub aspect profesional şi etic şi dacă Parchetul continuă să fie părtinitor în examinarea plângerilor împotriva poliţiştilor eventuala descentralizare va avea acelaşi efect ca şi demilitarizarea, adică total nesemnificativ.

7. Ca şi în anii precedenţi, în sistemul penitenciar s-au adoptat unele măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. Insă sistemul este încă departe de standardele europene iar până la elaborarea şi votarea unei legi noi cu privire la regimul executării pedepselor (este încă în vigoare Legea nr.23/1969 !) aceste măsuri nu reprezintă decât paşi mărunţi.

Un alt deziderat este cel al demilitarizării cadrelor din penitenciare care va avea, foarte probabil, un impact pozitiv (spre diferenţă de demilitarizarea poliţiei) asupra deţinuţilor, cadrelor şi relaţiilor dintre aceste două categorii, tocmai datorită acestor paşi mărunţi făcuţi constant de-a lungul anilor.

8. Problema minorităţilor naţionale, religioase şi de altă natură nu a fost reglementată nici în 2003. Nu există încă o lege a minorităţilor naţionale şi nici o lege a libertăţii religioase. Mai mult, Legea împotriva tuturor formelor de discriminare, considerată bună la data apariţiei (anul 2000) s-a dovedit deficitară în momentul aplicării şi prin urmare trebuie amendată. De asemenea, nu au fost încă rezolvate numeroasele stări conflictuale dintre Biserica Greco-Catolică şi cea Ortodoxă pe tema restituirii proprietăţilor celei dintâi.

APADOR-CH consideră că situaţia drepturilor civile s-a deteriorat în România anului 2003 şi că acest regres îndepărtează şi mai mult ţara de standardele europene în materia drepturilor omului.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

CONSILIUL EUROPEI

[1] Hotărârea din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial nr.19, Partea I din 11 ianuarie 2001

[2] In 2003, APADOR-CH a protestat public în două cazuri individuale (al ziaristului Andrei Gheorghe şi respectiv al judecătoarei Andreea Ciucă) de privare de libertate prin dispoziţii ale parchetului. Asociaţia a subliniat din nou lipsa de independenţă a procurorilor rezultată din chiar statutul lor care îi face parte din puterea executivă, contradicţia dintre puterile date procurorilor prin legea penală română şi prevederile Convenţiei europene, frecvenţa inadmisibilă a emiterii mandatelor de arestare preventivă de către aceştia precum şi tratamentul inuman, înjositor şi abuziv aplicat persoanelor private de libertate.

[3] Vezi propunerile şi acţiunile comune ale unor organizaţii precum Liga Cultural Creştină „Andrei Şaguna”, Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, Fundaţia Cultural Creştină “Miron Cristea”, Uniunea Culturală Vatra Românească-Covasna, Fundaţia Cultural-Creştină Justinian Teculescu-Covasna, Fundaţia Culturală Mihai Viteazul, Asociaţia Cadrelor Didactice din Judeţul Harghita, Asociaţia Pedagogilor Români din Judeţul Covasna, Liga Tineretului Creştin Ortodox Român- Filiala Sf. Gheorghe, Fundaţia Naţională Neamul Românesc- Filiala Covasna, Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni Filialele Covasna şi Harghita care au fost întâmpinate cu respect de către Preşedintele României şi de către Guvern.

[4]Publicarea normelor metodologice ale Codului fiscal, în februarie 2004, a rezolvat în fine această chestiune, introducând “Martorii lui Iehova” între cultele religioase din România.

[5] Pentru cazurile aflate pe rolul Curţii Europene în care nu s-au înregistrat evoluţii în 2003, vezi rapoartele anuale ale asociaţiei din 2001 şi 2002.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 2002

Introducere

Anul 2002 a însemnat consolidarea puterii instalate la conducere în urma alegerilor din 2000. Tendinţele de centralizare şi de controlare a tuturor domeniilor de activitate s-au accentuat, exemplele cele mai recente fiind trecerea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii sau a Registrului Comerţului, trecut sub autoritatea Ministerului Justiţiei, sau lupta, încă neîncheiată, pentru păstrarea agenţiei naţionale de ştiri ROMPRES în subordinea Ministerului Informaţiilor Publice (un fel de minister al propagandei, a cărui existenţă nu se justifică într-un stat democratic). Cel mai clar semnal în această privinţă îl reprezintă prezenţa covârşitoare, la toate posturile de televiziune, inclusiv – sau mai ales – cele private, a primului ministru, a membrilor cabinetului său dar şi a reprezentanţilor de frunte ai PSD, în paralel cu reducerea până la dispariţie a emisiunilor care “îndrăzneau” să critice partidul de guvernământ.

Guvernul PSD (susţinut constant de UDMR) a continuat să emită un număr foarte mare de Ordonanţe şi Ordonanţe de urgenţă, unele dintre ele vizând chiar modificarea unor legi organice (de exemplu: Codul penal). De menţionat că nici una din Ordonanţele de urgenţă nu se justifică prin existenţa vreunei situaţii excepţionale care să determine adoptarea unui astfel de act normativ. Este adevărat că toate ordonanţele emise de Guvern urmează a fi dezbătute în Parlament. Dar 1) nu există un termen-limită (de exemplu, până la sfârşitul anului 2002, Ordonanţa 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile nu fusese, încă, examinată de nici una din cele două Camere ale Parlamentului) şi 2) până la votarea lor în Parlament, ordonanţele produc efecte juridice.

Parlamentul a continuat – şi accentuat – blocajul informaţional. Dacă la Camera Deputaţilor funcţionează, încă, un centru de informare (dar, pentru a cere şi primi informaţiile dorite, orice persoană trebuie să ştie dinainte că există anume proiecte de legi care o interesează şi să cunoască agenda lucrărilor comisiilor de specialitate), la Senat nu există nici măcar această minoră deschidere. În ambele Camere, marea majoritate a şedinţelor comisiilor de specialitate – care, practic, hotărăsc varianta finală a unui proiect de lege – se desfăşoară cu uşile închise, singurii acceptaţi fiind reprezentanţii iniţiatorilor, în majoritate covârşitoare, ministerele (un exemplu este Legea Poliţiei şi Statutul Poliţistului. APADOR-CH a avut numeroase comentarii şi sugestii în fiecare fază a celor două legi. Cu toate acestea, nici un reprezentant al asociaţiei nu a fost invitat, în nici un moment, la dezbaterile din comisiile de specialitate – pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică şi, respectiv juridică – din cele două Camere). Lipsa de transparenţă a procedurilor puterii legislative, combinată cu practica Guvernului – putere executivă – de a emite ordonanţe când şi cum doreşte blochează orice posibilitate de participare a societăţii civile (asociaţii, fundaţii, sindicate sau persoane fizice preocupate de anume domenii) la procesul de reglementare democratică a problematicii de interes public.

Lipsa de transparenţă a procesului decizional este vizibilă şi la nivelul administraţiei publice centrale şi locale. HG nr.555/2001 interzice autorităţilor de resort să facă publice informaţii privind orice iniţiativă legislativă sau orice proiect de decizie la nivel local până la finalizare. APADOR-CH este categoric împotiva secretomaniei în materie de decizii care privesc viaţa comunităţilor şi, mai ales, modul în care sunt folosiţi banii publici.

2002 a fost şi anul în care s-au înmulţit ameninţările la adresa libertăţii de exprimare. Pe lângă presiunile vizibile – şi măsurabile – la adresa posturilor de televiziune publice şi particulare, mergând până la desfiinţarea unui post de televiziune particular, Guvernul a recurs chiar şi la dezinformări faţă de organisme internaţionale autorizate să monitorizeze situaţia din România (de exemplu: în martie 2002, Comitetul de postmonitorizare a României de pe lângă Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost informat eronat că România ar fi modificat deja articolele din Codul penal referitoare la “defăimare”). În plus, este evidentă lipsa de voinţă politică de a dezincrimina insulta şi calomnia şi de a accepta standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la gradul sporit de expunere a demnitarilor la critica presei şi a publicului. Tentativele de menţinere sau pseudo-modificare a articolelor privind insulta, calomnia, proba verităţii, ofensa adusă autorităţilor şi ultrajul verbal sunt edificatoare. În plus, legislativul şi executivul dovedesc constant o reţinere majoră faţă de noţiunile – unanim acceptate în statele democratice – de bună (sau rea) credinţă a jurnaliştilor şi de interes public.

Asociaţia consideră că adoptarea şi aplicarea Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public constituie un instrument extrem de puternic în lupta împotriva corupţiei, fenomen generalizat în România şi semnalat ca atare în toate rapoartele organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale. Din păcate, autorităţile/instituţiile publice nu sunt nici pregătite, nici interesate să aplice această lege. Pe de altă parte, persoanele fizice şi juridice din România nu au, încă, experienţa şi “curajul” de a se lupta cu autorităţile, inclusiv pe calea justiţiei. Ideea de drept al contribuabilului de a cere socoteală autorităţilor pentru modul în care sunt folosite taxele pe care le-a plătit nu este, deocamdată, unanim acceptată şi aplicată. În plus, Legea 182/2002 privind informaţiile clasificate (secrete de stat şi de serviciu), ulterioară Legii 544/2001, introduce o multitudine de restricţii în calea accesului liber la informaţiile de interes public. APADOR-CH urmăreşte cu maxim interes modul în care justiţia cumpăneşte între interesul public în aflarea unor informaţii deţinute de autorităţi şi refuzul acestora de a le furniza invocând legea informaţiilor clasificate.

În 2002, s-a realizat, în sfârşit, demilitarizarea poliţiei, un deziderat pe care APADOR-CH l-a susţinut constant în ultimii opt ani. Asociaţia are, însă, rezerve faţă de noile legi în acest domeniu care privesc: 1) absenţa descentralizării, 2) menţinerea “conducerii de până la 24 de ore la sediul poliţiei”, distinctă de “reţinere”, 3) condiţiile în care poliţiştii pot recurge la arme de foc şi 4) efectuarea raziilor. Mai sunt şi alte obiecţii ale asociaţiei faţă de noua lege a poliţiei şi de statutul poliţistului (a se vedea capitolul “Poliţie” din acest raport), cu precizarea că este relativ devreme pentru a aprecia impactul noilor legi asupra relaţiei dintre poliţie şi persoane. Asociaţia menţionează că, deşi a făcut repetate comentarii asupra ambelor proiecte de lege, nu a fost niciodată invitată de vreuna din comisiile de specialitate din cele două Camere ale Parlamentului să-şi expună punctul de vedere, singura parte ascultată fiind Ministerul de Interne, iniţiatorul proiectelor.

Colaborarea dintre APADOR-CH şi Direcţia Generală a Penitenciarelor s-a desfăşurat în condiţii bune, ca şi în anii precedenţi. DGP a dovedit din nou că, deşi funcţionează pe baza unei legi total depăşite (Legea 23/1969), are un grad de transparenţă apreciabil, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o instituţie coercitivă. Reprezentanţii APADOR-CH au beneficiat de permise de acces liber în penitenciare, fără nici o înştiinţare prealabilă. Evident, aceasta nu înseamnă că nu au existat şi tentative de “cosmetizare” a realităţii din penitenciare din partea cadrelor. Asociaţia menţionează că, spre diferenţă de anii trecuţi, în 2002, conducerea DGP nu a mai răspuns în mod concret la sugestiile/obiecţiile/comentariile reprezentanţilor APADOR-CH, limitându-se la simpla confirmare a primirii rapoartelor pe fiecare penitenciar vizitat. Asociaţia consideră că orice comentariu din partea DGP la constatările reprezentanţilor săi este binevenit, indiferent dacă este pozitiv sau negativ. Numai în acest fel se poate realiza o colaborare reală între sistemul penitenciar din România şi organizaţiile neguvernamentale care se ocupă constant de acest domeniu.

Ordonanţa privind combaterea tuturor formelor de discriminare (nr.137/2000) s-a dovedit inaplicabilă până la sfârşitul anului 2002, cu toate că în luna august 2002 s-a constituit, în sfârşit, Consiliul Naţional, ca organism abilitat să aplice legea. Din păcate, la sfârşitul lunii decembrie 2002, o Hotărâre a Guvernului a transformat Consiliul Naţional dintr-o instituţie cu un anumit grad de autonomie într-una total subordonată Guvernului. Prin această măsură, Guvernul a pus obstacole aplicării legii şi a ignorat o cerinţă explicită a Uniunii Europene cu privire la combaterea discriminării.

APADOR-CH consideră că în anul 2002 nu s-au realizat progrese de substanţă în domeniul de care se ocupă şi anume drepturile civile, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi de Protocoalele adiţionale şi interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

I. Cadrul legislativ privind drepturile omului

1. Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2002

Anul 2002 s-a caracterizat printr-un număr foarte mare de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă emise de Guvern, inclusiv cu privire la aspecte ce ţin de domeniul legilor organice (de exemplu, Codul penal). Textele ce stau la baza acestor acte normative nu sunt accesibile publicului iar adoptarea lor de către guvern are loc în şedinţe cu uşile închise. Ordonanţele intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial iar cele de urgenţă, imediat după introducerea lor în Parlament. Toate ordonanţele urmează să fie dezbătute în cele două Camere ale Parlamentului şi admise – cu eventuale modificări – sau respinse. Nu există termene stabilite pentru dezbaterea ordonanţelor. De pildă, Ordonanţa nr.26 din 2000 privind asociaţiile şi fundaţiile nu a fost încă discutată în nici una din Camere, deşi a fost adoptată în urmă cu aproape 3 ani.

Ordonanţa de urgenţă nr.58 din 23 mai 2002 de modificare a unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală a readus în prim plan problema art.205 (insulta), art.206 (calomnia), art.238 (ofensă adusă autorităţii) şi art.239 alin.1 (ultrajul verbal). Trebuie menţionat că Rezoluţia 1123 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cerea României, în mod expres, să modifice aceste articole (plus art.200 – relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex – abrogat în 2001). A urmat o perioadă de post-monitorizare a României, încheiată în aprilie 2002, când se consemna, pe baza unui raport eronat prezentat de partea română la data de 12 martie 2002, că toate schimbările recomandate fuseseră deja efectuate. APADOR-CH a protestat public împotriva acestei dezinformări. Pe 23 mai 2002, Guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă prin care a încercat să anihileze efectele negative ale dezinformării. Modificările propuse de OUG 58 au fost considerate nesatisfăcătoare de 17 ONG – uri care au iniţiat următorul protest:

“1. În mai 2002, anunţarea oficială a ridicării post-monitorizării României de către Comitetul de Monitorizare al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei s-a bazat, între altele, pe raportarea eronată a modificării unor articole din Codul Penal. Era vorba despre art.205 (insulta), art.206 (calomnia), art.238 (ofensa adusă autorităţii) şi art.239 alin.1 (ultrajul verbal) – menţionate în mod expres în Rezoluţia 1123 din 1997 a APCE – , care ar fi fost deja modificate şi adoptate. Încercând să repare eroarea, Guvernul a recurs la o Ordonanţă de Urgenţă prin care a amendat Codul Penal. Însă rezultatul este doar o cosmetizare a articolelor 205, 206, şi 239 alin.1, singurul abrogat fiind art. 238 (ofensa adusă autorităţii). Conform expunerii de motive, s-a avut în vedere “sancţionarea corespunzătoare a gravităţii acestor fapte, care nu au grad de pericol ridicat …. luându-se totodată în seamă şi realităţile din practica judiciară”.

Textele modificate prin OUG nr.58 din 23 mai 2002

A. Insulta şi calomnia

Din art.205 – insulta – s-a eliminat numai alternativa închisorii, păstrându-se amenda penală deci tot o condamnare penală trecută în cazier. Art.206 – calomnia – menţine pedeapsa alternativă a amenzii penale sau închisorii, reducându-se numai termenele pedepsei cu închisoare (de la 3 luni – 3 ani la 2 luni – 2 ani).

OUG nu prevede nimic în legătură cu art.207 – proba verităţii. În toate statele democratice, principalele apărări ale celor acuzaţi de insultă sau calomnie sunt buna credinţă, interesul public şi, rar, proba verităţii dar numai ca alternativă la celelalte două şi numai la alegerea acuzatului.

Menţinerea probei verităţii ca unică apărare este o caracteristică a sistemului retrograd al legii penale româneşti care cere acuzatului să îşi dovedească nevinovăţia. Într-un sistem juridic democratic, acuzarea trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului. În plus, trebuie avut în vedere standardul european al verificării rezonabile făcute de ziarişti, cărora nu li se poate pretinde efectuarea unor cercetări complete pentru stabilirea indubitabilă a adevărului sau falsităţii unei informaţii. În cazul Dalban v. România, Curtea europeană a afirmat că proba verităţii este inacceptabilă în raport cu exprimarea unor opinii, că relatarea unor fapte trebuie admisă atât timp cât acestea nu sunt “total neadevărate” şi că sarcina probei revine celui care acuză.

În opinia asociaţiilor semnatare articolele 205 şi 206 trebuie eliminate din Codul penal. Răspunderea pentru insultă sau calomnie trebuie să fie exclusiv de natură civilă. De asemenea, răspunderea pentru astfel de fapte trebuie regândită în sensul că în situaţia reparării prejudiciilor morale să aibă prioritate alte mijloace decât cele băneşti.

În cazul în care abrogarea calomniei nu este acceptată, organizaţiile semnatare cer eliminarea pedepsei cu închisoarea. Menţinerea acestei pedepse pentru un delict de opinie este un tip de cenzură care descurajează ziariştii şi îngrădeşte libertatea de exprimare.

B. Insulta, calomnia, ameninţarea la adresa funcţionarilor publici

Art.238 (ofensă adusă autorităţii) a fost abrogat. Dar OUG menţine, într-o formă uşor modificată, art.239 alin.1. respectiv pedepse mai mari în cazul insultei şi calomniei la adresa unei largi categorii de funcţionari publici şi anume cei care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Prin urmare, această categorie de “funcţionari publici” continuă să beneficieze de o protecţie sporită faţă de persoanele obişnuite. În timp ce insulta şi calomnia împotriva oricărei persoane se pedepsesc cu amendă (insulta) respectiv cu amendă sau închisoare de la 2 luni la 2 ani (calomnia) aceleaşi fapte comise împotriva unui funcţionar public se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, pedeapsa amenzii fiind exclusă. Astfel, se încalcă principiul egalităţii în faţa legii. Prevederile art.239 alin.1 au fost – şi probabil vor mai fi – utilizate de unii funcţionari publici pentru confecţionarea unor dosare penale pentru ultraj verbal, în cazul unor persoane “incomode”.

Organizaţiile semnatare consideră că prin această OUG Guvernul României nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în Rezoluţia nr.1123 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În opinia organizaţiilor semnatare, restrângerile libertăţii de exprimare se menţin şi în urma modificării prin OUG a articolelor menţionate în mod expres în Rezoluţie.

Organizaţiile semnatare cer Parlamentului României ca, la dezbaterile OUG 58 din 23 mai 2002 (publicată în MO nr.351 din 27 mai 2002)

– să elimine art.205 (insulta)

– să elimine art.206 (calomnia) sau, în cel mai rău caz, să se renunţe la pedeapsa cu închisoarea. Dacă nu se elimină incriminarea, este necesară modificarea art.207, în sensul introducerii bunei-credinţe şi a interesului public drept mijloace de probă, alternativ sau simultan cu proba verităţii

– să elimine art.239 alin.1, urmând ca funcţionarii publici să recurgă la prevederile de drept comun aplicabile în cazul oricărei persoane care se consideră insultată sau calomniată.”

Camera Deputaţilor a adoptat OUG în forma prezentată de guvern. În septembrie 2002, Senatul a votat acelaşi text, cu două amendamente minore (micşorarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie la maximum 6 luni şi introducerea alternativei amenzii la art. 239 alin.1). APADOR-CH şi semnatarii primului protest au reluat toate argumentele pentru alinierea legislaţiei privind “defăimarea” la standardele europene pentru a determina comisia de mediere Senat – Camera Deputaţilor să opereze modificările necesare sau chiar să restituie textul comisiilor de specialitate. Din păcate, comisia mixtă a adoptat varianta Senatului. În octombrie 2002, Preşedintele României a refuzat să promulge legea şi a restituit-o Parlamentului cu menţiunea că nu este de acord cu “pedepse cu închisoarea pentru ziarişti”. Până la sfârşitul anului 2002, Parlamentul nu a reluat în discuţie proiectul de lege returnat.

2. Legea informaţiilor clasificate nr. 182/2002

Legea informaţiilor clasificate a fost votată iniţial în 2001. Curtea Constituţională a declarat-o neconstituţională, dar numai sub aspectul procedurii de adoptare, hotărârea Curţii nevizând conţinutul legii.

În februarie 2002, după o întâlnire cu un grup de parlamentari implicaţi în revizuirea proiectului de lege, un grup de 7 organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au redactat şi publicat un set de principii dar şi de amendamente concrete la textul proiectului de lege. Obiecţiile de principiu erau următoarele:

Nu trebuie clasificate toate informaţiile din domeniile siguranţei naţionale şi apărării naţionale. În mod greşit, proiectul de lege clasifică, în mod automat şi integral, toate informaţiile din aceste domenii.

Listele categoriilor de secrete (nu informaţia ca atare) trebuie să fie publice, pentru că altfel legea nu îndeplineşte cerinţa previzibilităţii iar persoanele nu-şi pot adapta comportamentul prevederilor legale.

Reexaminarea nivelurilor de secretizare trebuie efectuată periodic (de exemplu, o dată la doi ani). Proiectul nu are o astfel de prevedere.

Informaţiile declasificate trebuie aduse la cunoştinţa publicului. Proiectul omite să prevadă această obligaţie a emitentului sau deţinătorului informaţiei declasificate.

Noţiunea de interes public lipseşte din textul proiectului. Interesul public în aflarea unor informaţii poate avea prioritate faţă de dorinţa autorităţilor de a secretiza cât mai multe informaţii.

Secretul de serviciu nu trebuie reglementat prin lege. În orice caz, secretul de serviciu este legat cel mult de strategiile comerciale, ca atare formularea actuală, care obligă autorităţile şi administraţia publică să-şi precizeze secretele de serviciu este inacceptabilă. Nu poate exista secret de serviciu la instituţiile bugetare care nu sunt implicate în siguranţa naţională, utilizarea banilor publici în orice fel de activitate trebuind să fie complet transparentă.

Răspunderea, inclusiv penală, pentru protejarea informaţiilor clasificate trebuie să revină exclusiv autorităţilor deţinătoare şi nu altor persoane.

Accesul cetăţenilor statelor membre NATO şi UE şi al cetăţenilor români care au o a doua cetăţenie a unuia dintre aceste state nu poate fi limitat în perspectiva aderării României la aceste două structuri.

Proiectul nu îndeplineşte cerinţa previzibilităţii, menţinând expresia vagă, ambiguă şi imposibil de definit “…de natură să…” – preluată din Legea 23/1971 privind secretul de stat- atunci când se referă la pericolele împotriva siguranţei naţionale, ori a altor valori pe care statul doreşte să le protejeze.

Nici Camera Deputaţilor, nici Senatul nu au ţinut cont de aceste observaţii. Cu mici îmbunătăţiri (art.20 – dreptul persoanei de a contesta secretizarea unor informaţii, dar în contencios administrativ, procedură practic ineficientă în cazul acestei legi, sau art. 24 alin.5 – interdicţia de a secretiza informaţii “în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile publice…”), legea a fost adoptată şi promulgată pe 12 aprilie 2002. [1]

În iunie 2002, Guvernul a adoptat normele de aplicare a Legii 182. Extrem de numeroase şi de stufoase, normele se aplică atât informaţiilor secrete de stat cât şi secretelor de serviciu. APADOR-CH consideră că Legea 182, care conţine prevederi neconstituţionale sau în contradicţie cu standardele europene, reprezintă un pericol real pentru liberul acces la informaţii de interes public

3. Codul de procedură penală

Datorită numărului foarte mare de ordonanţe simple sau de urgenţă, de iniţiative legislative ale guvernului sau parlamentarilor, introduse aleatoriu în Senat sau în Camera Deputaţilor, este aproape imposibil pentru societatea civilă să reacţioneze, în timp util, faţă de unele proiecte de lege ce conţin ameninţări la adresa drepturilor omului. Mai există şi practica introducerii unei iniţiative legislative, a retragerii (dacă nu a intrat pe agenda Parlamentului) şi reintroducerii acesteia într-o formă modificată. Este ceea ce s-a întâmplat cu Codul de procedură penală. În plus, regula generală (cu foarte puţine excepţii) este că dezbaterile comisiilor de specialitate, în care, practic, se stabilesc variantele finale ale proiectelor de lege, se ţin cu uşile închise.

Din dorinţa de a contribui la armonizarea C.p.p. cu standardele stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin interpretarea garanţiilor din Convenţia europeană şi protocoalele adiţionale, APADOR-CH a elaborat, pe baza ultimului proiect de lege de modificare a codului, introdus în Senat, un set de propuneri şi comentarii. Materialul vizează atât articolele deja propuse pentru modificare cât şi articole neincluse în proiect.

Problemele de principiu ridicate de APADOR-CH sunt următoarele:

1. Proiectul propune unele modificări necesare şi utile. Din păcate, se păstrează rolul dublu al acuzării, respectiv al organelor de urmărire penală, care sunt obligate să « strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele », scop în care « adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului » (articolul 209 din Codul de procedură penală). Este evident că aceeaşi persoană nu poate îndeplini în acelaşi timp, în mod real şi adecvat, fiecare dintre cele două roluri opuse. Odată începută urmărirea penală şi, eventual, luată o măsura de privare de libertate, organele de urmărire penală şi-au exprimat, în mod subiectiv, opinia vinovăţiei.

În sistemele de drept unde principiul contradictorialităţii funcţionează, acuzarea (poliţia, procurorul) adună probele acuzatoare, iar apărarea (avocatul şi acuzatul) adună probele în apărare, cu obligaţia acuzării de a comunica apărării probele de nevinovăţie descoperite pe parcursul cercetărilor. Acest sistem este echilibrat şi asigură o contradictorialitate reală.

Nerealistă este şi prevederea potrivit căreia « în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului » (articolul 3 din Codul de procedură penală). În realitate, în procesul penal se administrează probe împotriva acuzatului şi în favoarea sa, iar o instanţă de judecată independentă trebuie să cântărească cele două categorii de probe şi să decidă care predomină şi sunt convingătoare. Rezultatul este un « adevăr judiciar » stabilit pe bază de probe şi este posibil ca acesta să nu coincidă cu « adevărul ». Trebuie să existe posibilitatea legală de a accepta lipsa sau puţinătatea probelor în acuzare, împrejurare în care nu se află « adevărul », ci se constată o insuficienţă a probelor în acuzare, care implică numai o nevinovăţie în sens judiciar şi nu real. Acelaşi principiu funcţionează şi pentru situaţia inversă.

Proiectul în discuţie nu a propus astfel de modificări de esenţă care ar fi constituit o reformă reală a sistemului judiciar penal.

2. O altă chestiune de principiu este împărţirea prerogativelor între procuror şi magistratul independent (judecător), în faza urmăririi penale.

În concepţia proiectului, procurorul este cel care conduce, supraveghează şi controlează activitatea de cercetare desfăşurată de organele de poliţie. APADOR-CH consideră că procurorul trebuie să deţină numai competenţa de a decide cu privire la trimiterea în judecată a unei persoane, în timp ce magistratul independent (judecătorul) trebuie să supravegheze şi controleze activitatea de urmărire penală, cu dreptul de a dispune efectuarea oricăror acte pe care le consideră necesare.

Numai în acest mod se garantează suficient legalitatea şi temeinicia actelor şi măsurilor din cursul urmăririi penale.

Dintre propunerile concrete,[2] cele mai importante se referă la :

· eliminarea subordonării acţiunii civile faţă de cursul şi rezultatul procesului penal. Sistemul actual este bazat pe regula « penalul ţine în loc civilul » (art.19 alin.2 şi 3, 20 şi 22, neprevăzute în proiectul de lege) ;

· reducerea până la eliminare a competenţei instanţelor militare ;

· audierea în instanţă a agenţilor constatatori (poliţişti sau alte categorii), pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii de arme între acuzare şi apărare (art.64 neinclus în proiect) ;

· înregistrarea şi înserierea, ca formulare cu regim special, a tuturor declaraţiilor date de o persoană în faza urmăririi penale şi includerea lor în dosar (completare la art.88) ;

· autorizaţia de interceptare/înregistrare să fie dată de instanţa de judecată (nu de preşedintele instanţei competente) şi numai după ce a fost începută urmărirea penală în cauza respectivă (nu şi în faza actelor premergătoare) (completare la art.91/1 alin.1) ;

· arestarea unei persoane să fie dispusă de instanţa de judecată, nu de procuror (în proiect se prevede ca procurorul să emită un mandat de arestare de 3 zile – evidentă îmbunătăţire faţă de cele 30 de zile în prezent – dar insuficientă pentru a se conforma standardelor europene) ;

· instanţa de judecată trebuie să se pronunţe (în termen de 48 de ore) şi asupra deciziei de începere a urmăririi penale împotriva unei persoane (în prezent, rezoluţia de începere a urmăririi penale este dată de procuror, fără nici un control judecătoresc) ;

· eliminarea unora din situaţiile în care se poate dispune arestarea învinuitului (art.148 actual, art.89-94 din proiect) cum sunt : lipsa datelor necesare pentru stabilirea identităţii sau domiciliului ; recidiva ; pericolul alterării probelor sau influenţării martorilor ; cuantumul pedepsei pentru infracţiunea de care este acuzată persoana.

Alte propuneri se referă la efectuarea percheziţiilor, la punerea în libertate provizorie etc.

4. Legea partidelor politice

La 27 iunie 2002, Camera Deputaţilor a adoptat o variantă modificată a propunerii legislative nr. 54/2002 privind amendarea Legii partidelor politice. În urma votării de către Senat a aceluiaşi text, Parlamentul României a înaintat spre promulgare o serie de reglementări menite să aducă restricţii severe asupra dreptului de asociere. Astfel, proiectul adoptat condiţiona înfiinţarea unui partid de existenţa unui număr de 50.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 21 de judeţe, cu cel puţin 1.000 de persoane din fiecare judeţ. Partidele deja create, care nu au acest număr de membrii, urmau să fie dizolvate.

Noile reglementări legislative încalcă un principiu de bază al unei societăţi democratice, garantat şi în Constituţia României. Ele contrastează cu felul în care ţările cu democraţii avansate reglementează dreptul la asociere, multe dintre acestea asigurând posibilitatea ca numai o persoană, două sau trei să poată forma un partid politic.

Având în vedere caracterul excesiv şi nejustificat al prevederilor adoptate de către Parlamentul României, patru organizaţii (Liga Pro Europa, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, APADOR-CH şi Asociaţia Pro Democraţia) au dat publicităţii, la 24 octombrie 2002 un “Protest faţă de încălcarea libertăţilor politice”, căruia i s-a făcut o largă prezentare în presă. Cele patru organizaţii au acuzat partidele parlamentare de a se fi solidarizat pentru a bloca procesul politic din România, nesocotind distincţiile necesare într-o societate democratică, încălcând drepturile şi libertăţile fundamentale. În finalul protestului, s-a cerut Preşedintelui României să nu promulge actul normativ, după care Parlamentul să revină asupra Legii şi să o pună de acord cu garanţiile constituţionale şi cu normele internaţionale în materie.

În luna noiembrie 2002, Preşedintele României a refuzat promulgarea Legii partidelor, returnând-o Parlamentului. Având în vedere situaţia creată, Guvernul a adus câteva amendamente minore proiectului iniţial, coborând numărul minim de membri fondatori ai unui partid la 25.000, domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe.

5. Accesul la informaţiile de interes public (aplicarea Legii nr.544/2001)

Legea 544 privind liberul acces la informaţiile de interes public a intrat în vigoare la sfârşitul lunii decembrie 2001, iar normele de aplicare, pe 8 martie 2002. APADOR-CH consideră această lege drept un instrument important în lupta împotriva corupţiei şi pentru asigurarea transparenţei activităţilor autorităţilor şi instituţiilor publice. În consecinţă, asociaţia a avut în vedere, în 2002, atât aspecte teoretice (identificarea deficienţelor Legii 544 şi normelor de aplicare, dar şi obstacolele pe care alte legi în vigoare – Legea informaţiilor clasificate nr.182/2002, Legea arhivelor naţionale nr.16/1996, Legea privind siguranţa naţională nr.51/1991, Legea Serviciului Român de Informaţii nr.14/1992, Legea Serviciului de Informaţii Externe nr.7/1997 etc. inclusiv regulamentele Parlamentului – le pun în calea liberului acces la informaţiile publice)[3] cât şi aspecte practice.

Trebuie precizat că Legea 544 prevede obligaţia autorităţilor/instituţiilor publice şi regiilor autonome care folosesc bani publici de a pune la dispoziţie, din oficiu o serie de informaţii (statut, surse financiare, buget, bilanţ, structură etc.). În afara acestora, autorităţile/instituţiile publice şi regiile autonome au obligaţia de a răspunde întrebărilor vizând alte domenii de activitate.

Cu titlu individual, membri ai asociaţiei au trimis cereri către diverse autorităţi/instituţii/regii (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, CEC, Preşedinţia României, TAROM, Ministerul de Interne, SRI, RADET etc.). Cinci din aceste cereri au fost fie respinse, fie au rămas fără răspuns. Drept urmare, petenţii s-au adresat Tribunalului Bucureşti – secţia contencios administrativ. Până la sfârşitul anului 2002, un singur proces a fost finalizat (M.S. contra CNAS) reclamanta câştigând în prima instanţă dar pierzând recursul la Curtea de Apel.

Tot cu titlu individual, au fost vizitate sediile unor ministere pentru a verifica dacă şi cum funcţionează biroul/compartimentul pentru informaţii publice. Până în septembrie 2002, doar câteva ministere desemnaseră câte o persoană care să răspundă de această problemă, dar nicăieri nu exista setul de documente/informaţii ce trebuia pus la dispoziţia publicului din oficiu, aşa cum prevede Legea 544.

În paralel, APADOR-CH ca persoană juridică, a înaintat 4 cereri către SRI, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul Finanţelor şi Ministerul de Interne. Primele trei au primit răspunsuri negative atât la prima cerere cât şi la reclamaţia administrativă. În consecinţă, asociaţia a făcut plângeri la Tribunalul Bucureşti – secţia contencios administrativ. Până la sfârşitul anului 2002, Tribunalul se pronunţase în procesele contra Ministerului Finanţelor şi respectiv Parchetului, dând câştig de cauză asociaţiei. Vor urma, foarte probabil, recursurile la Curtea de Apel Bucureşti. APADOR-CH a pierdut, în prima instanţă, tot la Tribunalul Bucureşti, procesul cu SRI.

Experienţele membrilor asociaţiei dar şi ale asociaţiei ca persoană juridică au stat la baza elaborării unui Ghid practic de aplicare a Legii 544.[4]Ghidul clarifică procedurile ce trebuie urmate de orice persoană pentru a obţine informaţii de interes public, menţionează dificultăţile şi sugerează soluţii.

Asociaţia a organizat şi un seminar cu reprezentanţi ai presei şi ai organizaţiilor neguvernamentale (pe 6 noiembrie) pe tema accesului la informaţiile de interes public. De asemenea, APADOR-CH a participat la mai multe întâlniri şi mese rotunde – din care două cu funcţionari ai administraţiei publice locale – cu scopul de a explica modalităţile concrete de aplicare a Legii 544.

II. Poliţia – Aspecte generale şi cazuri individuale

Anul 2002 a adus schimbarea radicală, insistent cerută de-a lungul anilor de organizaţii neguvernamentale din ţară şi de peste hotare, dar şi de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană, anume demilitarizarea poliţiei. Legea 218/19 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea 360/4 iunie 2002 privind Statutul poliţistului conţin prevederi clare în acest sens: poliţia este “serviciu public specializat” iar “poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special”.

Din păcate, dezbaterile din comisiile de specialitate din cele două Camere (comisiile de apărare şi comisiile juridice) au avut loc ca de obicei cu uşile închise, singura participare acceptată fiind cea a iniţiatorului proiectului de lege, respectiv Ministerul de Interne. APADOR-CH, care a criticat în mod constant vechea lege a Poliţiei (nr.26/1994) şi care a făcut comentarii scrise pe marginea noilor proiecte de legi încă din 2001, nu a fost niciodată invitată pentru a-şi susţine punctul de vedere iar sugestiile sale asupra unor aspecte esenţiale (“conducerea la sediul poliţiei”, recurgerea la arma de foc etc.) au fost complet ignorate.

Principalele preocupări ale asociaţiei cu privire la cele două legi sunt următoarele:

1. Legea nr.218/2002

a. Poliţia este demilitarizată dar nu şi descentralizată. Chiar dacă Inspectoratele poliţiilor judeţene au primit statut de persoană juridică, Inspectoratul General al Poliţiei continuă, practic, să deţină controlul asupra tuturor;

b. Corpul Naţional al Poliţiştilor – instituţie nou creată – este un fel de “sindicat obligatoriu”, controlat de administraţia IGP, ceea ce afectează ideea de sindicat ca mijloc de asociere voluntară, a cărei menire este să apere drepturile poliţiştilor;

c. Autoritatea teritorială de ordine publică, de asemenea nou înfiinţată, este presupusă a exercita un “control civil” asupra poliţiei dar este lipsită de eficienţă, neavând decât un rol consultativ;

d. Problema “conducerii unei persoane la sediul poliţiei” pentru o perioadă de până la 24 de ore, separat şi în plus faţă de “reţinerea de 24 de ore” (reglementată în mod expres şi în Constituţie şi în legea penală) a rămas neschimbată cu diferenţa adăugării precizării că este vorba despre o măsură administrativă, deci nu despre o privare de libertate. Trebuie menţionat faptul că, sesizată de un grup de parlamentari cu privire la acest ultim aspect, Curtea Constituţională a declarat art.31 lit.b drept constituţional. [5] APADOR-CH continuă să susţină că măsura “conducerii la sediul poliţiei” este o formă de privare de libertate. Şi mai grav este faptul că nu există reglementări clare cu privire la proceduri, iar persoana “condusă” este lipsită de orice drept.

e. Problema majoră a folosirii armelor de foc a fost “rezolvată” prin trimiterea la Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, care prevede zece situaţii (faţă de numai cinci în vechea lege a Poliţiei) în care poliţiştii pot recurge la acest mijloc extrem. Dacă la art.34 alin.4 (folosirea mijloacelor de imobilizare altele decât armele de foc) apare ideea de proporţionalitate în intervenţii, art.35, care se referă la uzul de arme albe şi arme de foc, nu mai conţine o astfel de precizare. Se poate lesne deduce că principiul proporţionalităţii nu funcţionează în cazul armelor de foc. Mai mult, alin.3 precizează că “folosirea armelor din dotare pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de lege, înlătură caracterul penal al faptei.” Prin urmare, poliţiştii vor continua să tragă asupra unor persoane suspecte că ar fi furat de exemplu, bunuri cu valoare foarte mică, fără teama de a fi vreodată traşi la răspundere penală.

f. Problema controalelor şi raziilor a rămas la fel definită, aceste acţiuni poliţieneşti care implică un număr mare de poliţişti şi/sau jandarmi şi adesea recurgerea la forţă, inclusiv la armele de foc, putând avea loc atunci “când există indicii temeinice cu privire la savârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori….”(art.31 lit.g). APADOR-CH a susţinut constant că legea trebuie să includă şi unele precizări privind procedura (supravegherea de către reprezentanţii Parchetului, existenţa unor mandate de percheziţie, identificarea din timp a imobilelor suspecte şi limitarea acţiunilor poliţiei la acestea), în absenţa cărora persoanele care se consideră victime nu au cum contesta legalitatea acţiunilor poliţiei.

2. Legea nr.360/2002

a. Detaliile privind Corpul Naţional al Poliţiştilor (art.49-52) confirmă ideea unui “sindicat obligatoriu” ce contravine libertăţii de asociere.

b. Art.46 menţionează situaţiile în care un poliţist poate fi mutat “în altă localitate decât cea de domiciliu” şi include la lit.e) afectarea imaginii sale în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea. Dar alin.2) precizează că (şi) pentru această situaţie “este necesar acordul celui mutat”, lucru greu de imaginat pentru că ar echivala cu o recunoaştere a poliţistului că a greşit în relaţia cu comunitatea locală. APADOR-CH a întâlnit destule cazuri (în special în mediul rural) în care localnicii erau profund nemulţumiţi de activitatea şi de comportamentul poliţiştilor iar repetatele lor reclamaţii rămăseseră fără ecou. S-a creat astfel o stare de tensiune permanentă şi s-a ajuns chiar la conflicte între săteni şi poliţişti. Cea mai gravă situaţie este cea în care una sau mai multe persoane se plâng de comiterea unor abuzuri (ameninţări, bătăi, tortură etc.) din partea poliţiştilor iar Parchetul (militar, până la 24 august 2002) declanşează ancheta. Este lesne de imaginat ce presiuni pot exercita poliţiştii anchetaţi asupra reclamantului sau martorilor acestuia. Asociaţia consideră că, tocmai pentru a nu obstrucţiona investigaţiile, poliţiştii reclamaţi pentru abuzuri serioase ar trebui mutaţi din localitate, indiferent dacă sunt de acord sau nu, sau măcar trecuţi pe o funcţie care să nu le permită folosirea unor metode de intimidare ce pot fi chiar legale, de genul “conducerii la sediu” sau proceselor verbale de amendare.

c. Art.56 (“Este absolvit de orice răspundere poliţistul care, prin exercitarea, în limitele legii, a atribuţiilor de serviciu a cauzat suferinţe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora.”) statuează, practic, impunitatea poliţiştilor. În majoritatea covârşitoare a cazurilor de abuzuri ale poliţiştilor, investigate de APADOR-CH în ultimii 9 ani, procurorii militari au dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale sub pretextul exercitării legale a atribuţiilor de serviciu, inclusiv în cazuri de decese sau vătămări corporale grave rezultate din folosirea nejustificată a armelor de foc.

d. Art.64 stabileşte competenţele organelor de urmărire penală a poliţiştilor în condiţiile demilitarizării. Nu este clar, încă, ce se va întâmpla cu plângerile împotriva unor poliţişti a căror anchetare a fost începută de parchetele militare, înainte de 24 august 2002, cu atât mai mult cu cât o surprinzătoare decizie a Curţii Supreme de Justiţie din decembrie a restituit un dosar penal pentru un abuz al poliţiei, aflat în faza recursului …… organelor de cercetare penală civile, în virtutea demilitarizării poliţiei!

Până la sfârşitul anului 2002, singurele schimbări concrete rezultate din demilitarizarea poliţiei au fost: a) echivalarea gradelor militare cu grade profesionale (de exemplu: sergent major – agent de poliţie, căpitan – inspector principal de poliţie, colonel – comisar-şef de poliţie, general – chestor-şef de poliţie etc.) şi b) preluarea investigaţiilor în cazuri de abuzuri ale poliţiei de către Parchetele civile.

În altă ordine de idei, trebuie menţionat faptul că, în iunie 2002, pentru prima oară în cei aproape 10 ani de când APADOR-CH a declanşat programul de monitorizare a legislaţiei în materie de poliţie dar şi a unor cazuri individuale de abuzuri ale poliţiştilor, reprezentanţii asociaţiei au fost invitaţi la o audiere la Comisia pentru drepturile omului din Senatul României. Subiectul l-a constituit prezentarea unor cazuri de abuzuri ale poliţiştilor, investigate de asociaţie şi finalizate cu rapoarte accesibile pe Internet.

O săptămână mai târziu, aceeaşi Comisie a audiat şi reprezentanţii Ministerului de Interne, pe tema aceloraşi cazuri de abuzuri.

Din păcate, după cele două audieri, Comisia a dat doar o scurtă declaraţie de presă din care rezulta că unele cazuri semnalate de APADOR-CH erau reale, altele, nu. Dacă există vreun raport al Comisiei, acesta nu a fost făcut public.

3. Cazuri concrete investigate de APADOR – CH

1. Cazul Mugur Ciuvică şi Ovidiu Iane

Pe 18 ianuarie 2002, în jurul orei 18.30, Mugur Ciuvică, presupus autor al unui raport difuzat pe Internet sub titlul “Armaghedon II” a fost ridicat de pe stradă de trei poliţişti (numai unul s-a legitimat), fără mandat şi dus la sediul Parchetului general. Acolo a fost interogat de procurori până după miezul nopţii. A fost pus în libertate cu interdicţia de a părăsi capitala. În perioada privării sale de libertate, organele de anchetă au efectuat percheziţii la domiciliile prietenei lui Ciuvică şi al mamei acestuia.

Ovidiu Iane fusese reţinut anterior pentru “vina” de a fi transmis raportul “Armaghedon II” pe Internet dar şi pentru unele nereguli la mica sa firmă de calculatoare. Împotriva lui, s-a emis un mandat de arestare de 5 zile (executat numai parţial).

Mugur Ciuvică şi Ovidiu Iane au fost acuzaţi pe temeiul art.168/1 din Codul penal (“…răspândirea…. de ştiri, date sau informaţii false…dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale…“) care prevede pedeapsa cu închisoare de la unu la 5 ani. Trebuie menţionat că raportul anonim încriminat se referea exclusiv la relaţiile Primului ministru cu personaje dubioase şi la considerabila sa avere personală, informaţii deja publicate în presă de-a lungul anilor.

Pe 20 ianuarie, organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au organizat o conferinţă de presă în care au fost dur criticate Parchetul şi Poliţia.

Ulterior, APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent au emis următorul protest:

“APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent protestează ferm împotriva măsurilor luate de autorităţile publice (Poliţie, Parchet) cu privire la presupusul autor al raportului “Armagedon II” şi la persoana care a asigurat difuzarea documentului în format electronic.

1. Raportul cuprinde o serie de informaţii cu privire la situaţia materială şi la conexiunile primului ministru cu unele cercuri de afaceri din România. Aceste informaţii sunt de interes public deoarece ele îi vizează pe şeful executivului şi alţi politicieni. Politicienii – spre deosebire de persoanele obişnuite – trebuie să accepte critici mai severe, inclusiv pe acelea care deranjează, ofensează sau şochează. În acest sens a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cazuri, inclusiv Dalban v. România.

2. Este irelevant cine este autorul raportului. Comunicarea sau difuzarea acestuia nu constituie infracţiune. Articolul 168.1 din Codul penal cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii: a) ştirile, datele sau informaţiile transmise trebuie să fie false; b) difuzarea acestora trebuie să aibă capacitatea de a pune în pericol siguranţa naţională sau relaţiile internaţionale ale României. Prima condiţie nu a fost îndeplinită deoarece nu s-a probat falsitatea informaţiilor iar simpla afirmaţie a Parchetului cu privire la acest aspect este irelevantă. Nici a doua cerinţă nu a fost îndeplinită deoarece este inadmisibil ca persoana primului ministru să fie echivalată cu Statul român, iar criticile la adresa şefului Guvernului, să fie interpretate drept ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau a relaţiilor internaţionale. Identificarea unor persoane, indiferent de funcţia lor, cu instituţiile statului este caracteristică regimurilor dictatoriale care se protejează în acest fel împotriva criticii politice.

3. Raportul Armagedon II conţine atât opinii cât şi fapte. Opiniile, în special cele de natură politică, trebuie să circule liber şi nu pot fi calificate drept adevărate sau false. În privinţa faptelor, eventuala lor falsitate trebuie dovedită de persoana vizată de dezvăluiri sau de autorităţile judiciare. De altfel, Curtea Europeană a afirmat că libertatea de exprimare acoperă şi un anumit grad de provocare şi exagerare (a se vedea jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în principal hotărârea în cazul Dalban v. România). Condiţionarea difuzării de informaţii de dovedirea prealabilă a adevărului acestora şi de sesizarea directă a autorităţilor ar lipsi de substanţă libertatea de exprimare a oricărei persoane.

4. Organizaţiile semnatare consideră că declanşarea cercetărilor precum şi modul în care au reacţionat Parchetul şi Poliţia atât în cazul lui Mugur Ciuvică, presupusul autor al raportului (percheziţii repetate, privare ilegală de libertate, presiuni asupra familiei, interdicţia de a părăsi localitatea etc.) cât şi al lui Ovidiu Iane, deja arestat, reprezintă un abuz foarte grav şi o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent cer Poliţiei şi Parchetului să înceteze orice investigaţie cu privire la autorul (autorii) raportului Armagedon II şi punerea în libertate, de îndată, a lui Ovidiu Iane. De asemenea, cele două asociaţii cer sancţionarea drastică a celor responsabili de acest abuz. În caz contrar, se crează un precedent extrem de periculos care afectează însăşi substanţa libertăţii de exprimare şi care dovedeşte lipsa de voinţă a autorităţilor de a aplica regulile democraţiei. “

Ovidiu Iane a fost eliberat înainte de expirarea primului mandat de arestare de 5 zile. După câteva luni, şi Ciuvică şi Iane au fost scoşi de sub urmărire penală pentru “răspândirea de informaţii false”.

Mugur Ciuvică, împreună cu prietena şi mama sa, a făcut plângere la Parchetul general împotriva procurorilor care l-au anchetat şi a poliţiştilor care au participat la acţiunile din 18 ianuarie. Până la sfârşitul anului 2002, nu li se comunicaseră rezultatele eventualelor investigaţii.

2. Decese în aresturile poliţiei sau ca urmare a acţiunilor unor poliţişti

2.1. Cazul Mihai Iorga

Mihai Iorga (32 de ani) primise, în 2002, o amendă de 800.000 lei pentru tulburarea liniştii publice. Fiind o sumă exorbitantă pentru veniturile extrem de modeste ale familiei, Mihai Iorga nu a putut plăti amenda iar instanţa a decis ca acesta să facă muncă în folosul comunităţii (62 de ore). După spusele fratelui său – Nicolae Iorga – şi ale unui vecin, Mihai ar fi muncit aproape jumătate din numărul de ore. Dar, din motive neclare, primăria a cerut întreruperea executării în acest fel a pedepsei.

Judecătoria Ploieşti a transformat pedeapsa cu munca în folosul comunităţii în 40 de zile de închisoare contravenţională.

Pe data de 12 martie 2002, poliţia l-a luat pe Mihai Iorga din casa unui prieten şi l-a dus în arestul din Ploieşti, urmând ca, a doua zi, să-l transfere la penitenciar. Din acel moment, familia Iorga nu a mai ştiut nimic de el. După câteva zile de căutări, familia a aflat, de la săteni – nu de la poliţişti – că Mihai murise la Spitalul Floreasca din Bucureşti (data decesului este 21 martie) unde fusese dus din arestul poliţiei.

Pe 13 martie dimineaţa, Mihai Iorga a fost transportat la Spitalul judeţean din Ploieşti de unde a fost readus în arest. Pe 16 martie a fost din nou dus la Spitalul judeţean şi de acolo, transportat la Spitalul de urgenţă Floreasca din Bucureşti unde a ajuns în stare de comă profundă. A murit după patru zile. Autopsia – efectuată pe 25 martie – a stabilit, indubitabil, că moartea a fost violentă, medicii legişti consemnând “traumatism cranian puternic cu escoriaţii” precum şi câteva coaste rupte. Medicul şef de la IML a declarat că Mihai Iorga “a fost bătut”.

Familia Iorga şi vecinii care au fost de faţă la înmormântare au afirmat că decedatul era de nerecunoscut din cauza urmelor loviturilor la cap dar şi pe tot trupul.

La câteva zile după decesul lui Mihai Iorga, fraţii Viorel şi Florin Davidoiu, ambii şefi de camere în arestul poliţiei din Ploieşti, au fost transferaţi primul la penitenciarul Mărgineni, al doilea la penitenciarul Ploieşti. Conform celor relatate în scrisorile trimise familiei Iorga de mai mulţi deţinuţi, Mihai Iorga a fost introdus întâi în camera 3, unde şef era Viorel Davidoiu. Acesta l-a bătut pe Mihai până a leşinat. În dimineaţa zilei de 13 martie, Iorga a fost dus la Spitalul judeţean Ploieşti unde, susţin deţinuţii, nu i s-a acordat nici un ajutor şi a fost readus în arest. De data aceasta, a fost introdus în camera 36, unde şef era Florin Davidoiu. Acesta l-a bătut din nou pe Mihai, pe 16 martie, (unul din deţinuţi susţine că l-a lovit cu un ciocan) până când Iorga a intrat în comă. În una din cele trei scrisori se menţionează că, iritaţi de al doilea “scandal”, poliţiştii l-au scos pe Iorga pe coridor şi l-au lovit şi ei. Scrisorile atestă faptul că poliţiştii din arestul Ploieşti au ştiut ce se întâmpla cu Mihai Iorga şi nu au intervenit pentru a-l proteja, conform obligaţiilor prevăzute de lege (art.29 din Legea 26/1994 a Poliţiei, în vigoare la acea dată). Mai mult, ei sunt suspectaţi de încurajarea agresiunilor împotriva lui Iorga şi chiar de co-autoriat la infracţiunea de omor (art.174 Cod penal).

Parchetul militar Ploieşti a finalizat – într-un timp record de două săptămâni – cercetările privind răspunderea poliţiştilor şi medicului arestului cu soluţia neînceperii urmăririi penale.

Concluziile APADOR-CH :

– Soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor şi medicului din arestul Ploieşti a ignorat obligaţia prevăzută în art.29 din Legea 26/1994. Încălcarea art.29 (răspunderea poliţiştilor pentru integritatea fizică şi mentală a persoanei aflate în custodia poliţiei) este sancţionată de Codul penal cu închisoare de la 2 la 10 ani dacă fapta “a avut consecinţe deosebit de grave” (art.249 , “neglijenţa în serviciu”, alin.2);

– Soluţia Parchetului militar Ploieşti se dovedeşte netemeinică şi prin faptul că nu au fost audiaţi martorii oculari (deţinuţii din camerele 3 şi 36 din arestul poliţiei, precum şi deţinuţii din camerele învecinate) sau, dacă au fost audiaţi, este evident că nu s-a ţinut cont de declaraţiile lor;

– Nici Mihai Iorga, nici vreun membru al familiei nu îi cunoştea pe fraţii Davidoiu şi nu avuseseră vreun conflict – direct sau indirect – cu aceştia. Este cu atât mai inexplicabilă reacţia violentă a fraţilor Davidoiu – ambii şefi de camere – faţă de Mihai Iorga, un simplu contravenient. Fratele decedatului – Nicolae Iorga – are informaţii conform cărora poliţiştii i-ar fi cerut lui Mihai să ia asupra sa nişte AN-uri (fapte cu autori neidentificaţi) iar rolul bătăuşilor Davidoiu ar fi fost acela de a-l “determina” pe Mihai Iorga să recunoască acele fapte;

– Scrisorile primite de familia Iorga de la deţinuţi din penitenciarul Ploieşti atestă că poliţiştii din arestul Ploieşti ştiau ce se întâmplă cu Mihai Iorga, dacă nu cumva chiar au provocat şi încurajat agresiunile ce au dus la decesul acestuia;

– Chiar dacă fraţii Davidoiu vor fi găsiţi vinovaţi de moartea lui Mihai Iorga, acest lucru nu va putea absolvi de vina non-intervenţiei (sau a co-autoriatului) poliţiştilor.

Pâna la data redactării raportului anual, asociaţia nu a primit nici o comunicare din partea Parchetului militar cu privire la cazul Iorga. APADOR-CH consideră că raportul său asupra decesului lui Mihai Iorga a constituit un motiv substanţial pentru ca Parchetul militar să reia cercetările. Asociaţia ştie că şi familia decedatului a făcut plângere (şi revenire la plângere) pe tema cauzei morţii lui Mihai Iorga.

2.2. Cazul Andrei Sauciuc (63 de ani)

A decedat pe 22 aprilie 2002, în arestul IPJ Vaslui. Reprezentanţii APADOR-CH au mers în comuna Zorleni (cam 30 km. de Vaslui), unde au discutat cu soţia şi un nepot. A rezultat că Andrei Sauciuc suferea de mulţi ani de inimă şi că lua zilnic medicamente “cu pumnul”. După arestarea lui, soţia a avut două vorbitoare (al treilea nu a mai avut loc pentru că Sauciuc decedase cu două zile înainte). La primul vorbitor, i-a dus medicamentele (nitroglicerină, miofilin). La al doilea vorbitor, i s-a spus să nu le mai aducă pentru că poliţia urma să-i asigure arestatului medicaţia. Convingerea soţiei şi a nepotului este că poliţiştii nu i-au dat doctoriile necesare, ceea ce a dus la decesul lui Sauciuc.

APADOR-CH consideră că trebuie investigat aspectul privind acordarea – sau neacordarea – medicaţiei necesare unui bolnav de inimă pe durata detenţiei în arestul IPJ Vaslui. Poliţia are această obligaţie prin lege şi raspunde de integritatea fizică şi psihică a persoanelor aflate în custodia ei.

Asociaţia a primit răspuns de la Parchetul Vaslui în care se preciza că decesul lui Andrei Sauciuc a survenit din cauze naturale, nu a prezentat nici o suspiciune şi, prin urmare, nu a necesitat investigaţii.

2.3. Cazul Nelu Bălăşoiu

Investigaţiile APADOR-CH în cazul Nelu Bălăşoiu au avut loc în trei etape: spitalul penitenciar Jilava (14 iunie 2002), Tg.Cărbuneşti (3 iulie 2002) şi penitenciarul Tg.Jiu (4 iulie 2002).

Pe 5 aprilie 2002, poliţiştii din Târgu Cărbuneşti, localitate situată la circa 17 km de Târgu Jiu, i-au surprins pe Nelu Bălăşoiu, 18 ani, şi doi minori în timp ce transportau cu căruţa o roată furată dintr-un autoturism. Cei trei au fost duşi în arestul poliţiei.

Pe 14 mai, Nelu Bălăşoiu a fost transferat din arest la penitenciarul Tg. Jiu iar pe 4 iunie, a fost dus la spitalul penitenciar Jilava cu diagnosticul “pleurezie”. A ajuns la spital la ora 16.10. A murit pe 5 iunie la ora 10.20.

Spitalul penitenciar Jilava

La circa 10 zile după decesul lui Nelu Bălăşoiu, reprezentanţii APADOR-CH au mers la spitalul Jilava, unde se aflau actele medicale ale deţinutului cu două excepţii: raportul de autopsie şi fişa medicală ce ar fi trebuit întocmită în arestul poliţiei Cărbuneşti. Raportul de autopsie – ce cade în sarcina Institutului de Medicină Legală – nu fusese încă finalizat.Absenţa fişei medicale ce ar fi trebuit întocmită de poliţia Cărbuneşti ridică două probleme: fie nu a existat (ceea ce înseamnă că Nelu Bălăşoiu nu a fost văzut de nici un doctor pe întreaga durată a şederii în arestul poliţiei Cărbuneşti), fie s-a “pierdut” pe traseul arest – penitenciarul Tg.Jiu – spitalul penitenciar Jilava.

Conform actelor medicale de la Jilava, Nelu Bălăşoiu a fost dus, pe 3 iunie, la spitalul judeţean din Tg. Jiu unde a fost examinat la secţiile de chirurgie şi interne (ambele rezultate: “nimic clinic”) şi i s-a făcut o radiografie, în urma căreia s-a stabilit o “pleurezie bazală stângă – în observaţie” şi s-a recomandat transferarea la spitalul penitenciar Jilava, unde a şi ajuns pe 4 iunie după-amiază. Medicii de la Jilava au constatat însă că Nelu Bălăşoiu prezenta “stare modificată gravă” pe fond de insuficienţă renală. Bolnavul prezenta edeme pe picioare (şi la cap, după cum au declarat atât deţinuţii care au stat cu el în carantină şi în camera de detenţie din penitenciar, cât şi familia). I s-au făcut urgent analizele urologice rezultatele fiind de-a dreptul şocante: creatinina – 11,9 (limita normală este 1,2) iar ureea – 146 (limita normală este 40). Dat fiind că Nelu Bălăşoiu nu a fost supus vreunui tratament inuman din momentul aducerii în penitenciar, reprezentanţii APADOR-CH au tras concluzia că ambii rinichi au fost zdrobiţi în urma bătăilor repetate suportate în arestul poliţiei din Cărbuneşti. Această concluzie a fost confirmată de numeroşi martori cu care reprezentanţii asociaţiei au discutat la Cărbuneşti şi în penitenciarul Tg.Jiu.

Penitenciarul Tg.Jiu

Din discuţiile purtate cu conducerea penitenciarului, cu medicul şef şi cu deţinuţii care au fost colegi de cameră cu Nelu Bălăşoiu, mai întâi la carantină şi apoi în camera 12, a rezultat că acesta a venit din arest profund traumatizat fizic şi psihic. Faptul că nu a spus ce păţise la poliţie în momentul în care a fost adus în penitenciar şi că nu a cerut să fie dus la cabinetul medical deşi se simţea din ce în ce mai rău (i se umflase mai întâi abdomenul, apoi picioarele şi capul, urina şi voma sânge, avea dureri în piept şi la rinichi) se datorează, fără îndoială, groazei inspirate de poliţiştii din Cărbuneşti şi ameninţărilor lor că dacă va spune cuiva cum a fost tratat, va fi adus înapoi la poliţie.

La insistenţele deţinuţilor din camera 12, pe 28 mai Nelu Bălăşoiu a fost scos la cabinetul medical. Diagnostic: “colică biliară”. Pe 29 mai a fost din nou dus la cabinet şi s-a constatat “sensibilitate în hipocondrul drept şi regiunea epigastrică”. Balonarea excesivă a stomacului, edemele de la cap şi picioare, vărsăturile cu sânge, urina roşie nu i-au provocat medicului nici o suspiciune cu privire la starea rinichilor. Nici medicii de la spitalul judeţean Tg. Jiu unde a fost dus Nelu Bălăşoiu în după-amiaza zilei de 3 iunie nu au luat în considerare un examen urologic. Pentru o “pleurezie – în observaţie”, medicul internist de la spitalul judeţean, a recomandat internarea deţinutului la spitalul Jilava. În aceeaşi seară, penitenciarul Tg. Jiu a cerut spitalului Jilava acordul pentru internarea lui Bălăşoiu. Acceptul a fost dat a doua zi, pe 4 iunie, în jurul orei 11.00. Drumul cu autosanitara a durat cinci ore, Nelu Bălăşoiu ajungând la Jilava într-o stare foarte gravă. A murit după 16 ore.

Concluzii:

– În opinia asociaţiei tratamentul aplicat lui Nelu Bălăşoiu şi celor doi minori (Daniel Dumitru şi Bobi Căldăraru) este tortură urmată de decesul uneia din victime. Conform art.267/1 alin.3 din Codul penal o astfel de faptă se pedepseşte cu “detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani” în cazul Bălăşoiu şi cu închisoare “de la 2 la 7 ani” în cazul minorilor (alin.1). În acelaşi timp, aceste fapte reprezintă o gravă încălcare a art.2 şi 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;

– APADOR-CH consideră că lipsa de reacţie a comandantului poliţiei Cărbuneşti faţă de modul în care s-a desfăşurat ancheta, timp de şase săptămâni (5 aprilie – 14 mai 2002) în sediul poliţiei, înseamnă complicitate la tortură şi se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă;

– Lipsa actelor medicale de la poliţie din dosarul lui Nelu Bălăşoiu indică ignorarea totală a obligaţiei legale a poliţiştilor cu privire la protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanelor aflate în custodia poliţiei.

APADOR-CH a cerut Parchetului Militar să efectueze cercetări riguroase şi imparţiale cu privire la torturile la care au fost supuşi Nelu Bălăşoiu (decedat) şi cei doi minori în arestul poliţiei Cărbuneşti şi să ia măsurile legale ce se impun în acest caz extrem de grav.

2.4. Cazul Ion Baieră (32 de ani)

Satul Buda, comuna Oşeşti se află la circa 40 km de Vaslui. Locuinţa familiei Ivanciu, unde a fost împuşcat Ion Baieră, este situată la marginea satului. Conform celor relatate de Constantin Ivanciu (tatăl) şi Mihai Ivanciu (fiul lui Constantin) – relatări confirmate de rudele prezente la discuţia cu reprezentanţii APADOR-CH – în dimineaţa zilei de 11 octombrie 2002, pe la 8.30 – 9.00, Ion Baieră a năvălit în curtea familiei Ivanciu, spunându-le că este urmărit de poliţişti. Baieră a intrat într-o încăpere foarte mică (cam 6 m.p.), o anexă a gospodăriei, unde se mai aflau şi doi copii în vârstă de un an şi o lună şi respectiv 3 ani şi două luni ai lui Mihai Ivanciu. După câteva minute, poliţiştii Mihai Hristea (comuna Deleşti) şi Vasile Lica (comuna Oşeşti) au intrat în curte, s-au dus la clădirea anexă, l-au întrebat pe Baieră cum îl cheamă (acesta şi-a declarat o identitate falsă) şi l-au invitat la postul de poliţie. Baieră a refuzat să se lase încătuşat şi atunci poliţiştii au folosit spray paralizant (sau lacrimogen) în acea minusculă încăpere în care se aflau cei doi copii. Copiii au fost scoşi imediat de părinţi în curte, dar efectele şocului suferit erau vizibile şi după două săptămâni de la incident. Apoi, sub ochii lui Constantin, Mihai, ai soţiei sale şi ai celor doi copii, s-a petrecut următoarea scenă: poliţiştii au ieşit din minuscula anexă şi s-au postat la circa 5 m. de uşă. De câte ori Baieră încerca să iasă din camera plină de gaz, ei trăgeau cu arma (conform Parchetului Vaslui, s-au tras opt focuri de armă din care şase de “avertisment”. Martorii susţin că nu s-a tras nici unul de “avertisment”). În cele din urmă, poliţiştii l-au nimerit pe Baieră în abdomen (la nivelul stomacului, a spus Constantin Ivanciu). Baieră a căzut pe prag, a fost dus de cei doi agenţi circa o sută de metri, până la locul unde era parcată maşina personală a unuia dintre ei. Apoi, au plecat spre spital dar, pe drum, s-au întâlnit cu ambulanţa şi l-au predat pe Baieră acesteia. La spitalul judeţean s-a putut constata doardecesul lui Ion Baieră.

APADOR-CH a cerut următoarele, Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui:

– Să stabilească exact dacă Ion Baieră a fost împuşcat în stomac şi în cap. Dacă a fost împuşcat şi în cap, să se precizeze momentul în care s-a întâmplat acest lucru;

– Să stabilească dacă utilizarea gazului lacrimogen într-un spaţiu de maximum 6 mp în care se aflau şi doi copii are vreo justificare;

– Să analizeze dacă confiscarea unor obiecte absolut necesare muncii în orice gospodărie ţărănească (topor, greblă, furcă etc.) are vreo legătură (dacă da, cum anume) cu împuşcarea lui Ion Baieră;

Asociaţia consideră că cele opt focuri de armă (nici unul de “avertisment”, în plan “vertical”, după spusele martorilor oculari) trase de cei doi poliţişti au pus în pericol viaţa celor trei adulţi (bunicul, Constantin, tatăl, Mihai şi soţia lui) şi a celor doi copii minori, toţi aflaţi într-un perimetru de maximum 10 mp (curtea din faţa anexei) pe durata canonadei.

3. Alte cazuri

3.1. Cazul Ovidiu Gîngă (33 de ani)

A decedat pe data de 19 iulie 2002, din cauza unui traumatism cranio-cerebral. Cu o zi sau două înainte, fusese oprit de doi gardieni publici, lovit şi dus cu forţa la sediul poliţiei unde i s-a aplicat o amendă pentru tulburarea liniştii publice. După toate aparenţele, Gîngă a fost trimis de la poliţie acasă, în loc să fie dus la spital. La scurt timp după aceea, a fost adus la spital dar nu figurează ca “internat” în nici una din evidenţele spitalului, singura concluzie fiind că era deja mort şi deci a fost preluat direct de morgă. Nu se ştie cine l-a dus la spital. La sediul Corpului Gardienilor publici din Vaslui, reprezentanţii asociaţiei au fost informaţi că nu s-a luat nici o măsură împotriva celor doi gardieni implicaţi, întrucât s-a considerat că au acţionat legal. Pe de altă parte, cercetarea de către Parchet nu s-a încheiat încă, sau cel puţin aşa a rezultat din discuţia cu procurorul de serviciu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui. Faptul că nu există o soluţie a Parchetului poate sugera că există dubii cu privire la cauzele decesului.

Deoarece nici mama, nici (neidentificata) concubină ale victimei nu au făcut plângere, APADOR-CH a cerut Parchetului să considere raportul asociaţiei drept sesizare în cazul decesului lui Ovidiu Gîngă.

3.2. Cazul Severius Tănase (municipiul Săcele, judeţul Braşov)

Severius Tănase, în vârstă de 34 de ani, a fost amendat contravenţional în mai multe rânduri de poliţişti din Săcele, de obicei pentru “tulburarea liniştii şi ordinii publice”. Pe 9 octombrie 1999, în jurul orelor 10.00 – 11.00 dimineaţa, un grup de lucrători de la IPJ Braşov (FIR – Forţa de Intervenţie Rapidă), cu cagule şi echipament anti-terorist, au pătruns cu forţa în apartamentul lui Severius Tănase, în absenţa acestuia. Lucrătorii IPJ au distrus uşile – inclusiv cea de la intrare – au spart geamuri, au răvăşit lucrurile şi actele din casă. Nu este clar nici în ce scop a fost efectuată percheziţia (se pare că IPJ ar fi dat curs unei sesizări anonime potrivit căreia, un infractor căutat de poliţie s-ar fi ascuns acasă la Tănase) şi nici dacă s-au ridicat obiecte/înscrisuri. Este însă clar că nu a fost găsit nici un infractor ascuns.

Conform celor spuse de Severius Tănase, IPJ Braşov şi-a cerut public scuze pentru modul în care a fost efectuată percheziţia şi a promis, tot public, că va remedia stricăciunile provocate, ceea ce nu s-a întâmplat nici până în mai 2002. Pe 12 noiembrie 1999, Severius Tănase a depus plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov care i-a comunicat prin adresa nr.831/VIII/1999 din 15 noiembrie 1999 că “percheziţia domiciliară a fost autorizată de procuror în condiţiile art.101 C.pr.penală…”( art.101, alin.1: “Organul de cercetare penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului”).

Severius Tănase a depus plângere şi la Parchetul militar Braşov, împotriva lucrătorilor IPJ Braşov “pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere şi abuz în serviciu contra intereselor persoanei”. Pe 31 iulie 2000, Parchetul militar a dat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale “întrucît – din actele de cercetare efectuate în cauză – a rezultat că faptele au fost comise în stare de necesitate” (subl.n.).

Severius Tănase a contestat soluţia Parchetului militar Braşov la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General, la care a făcut revenire în martie 2002, dar până la data discuţiei cu reprezentanţii APADOR-CH nu primise răspuns.

Al doilea incident grav, în care Severius Tănase a fost victima unor poliţişti – de data aceasta din Săcele – s-a petrecut pe 12 martie 2002 şi a fost intens mediatizat în presa centrală şi locală. În acea zi, în jurul orei 12.30 ziua, Tănase se afla în centrul oraşului (zona numită “Cernatu”), foarte aproape de sediul poliţiei. În momentul în care a traversat strada principală, doi subofiţeri aflaţi într-o maşină ce rula spre sediul poliţiei i-au adresat injurii, a afirmat Tănase. Poliţiştii au susţinut că, dimpotrivă, Tănase i-ar fi înjurat primul. Chiar dacă aşa a fost, nimic nu poate justifica reacţia ulterioară a poliţiştilor care l-au luat la bătaie, l-au băgat cu forţa în sediul poliţiei şi l-au lovit cu pumnii şi picioarele în partea superioară a corpului şi la cap. Între două reprize de bătaie, Tănase a reuşit să ajungă la comandantul poliţiei dar acesta şi-a îndemnat subalternii să-l ducă “în beci” şi să-i dea şi amendă. După ce a fost din nou bătut (nu în “beci” ci într-un birou), Severius Tănase, aflat în stare de şoc, a fost pus să semneze un proces verbal de contravenţie (p.v.nr.463388/12.03.2002 – amendă 800.000 lei). Ca martor, a semnat Petre Sandu, aflat în sediul poliţiei cu alte probleme. Pe lângă acesta, mai există şi alţi martori oculari care pot depune mărturie despre modul în care a fost tratat Severius Tănase. În plus, fotografiile apărute în presă arată clar un hematom imens la ochiul stâng, care este aproape închis.

După ce l-au pus să se spele de sângele de pe faţă, poliţiştii l-au pus în libertate cu “recomandarea” să nu spună nimic despre cele întâmplate.

Severius Tănase a fost spitalizat la secţia chirurgie în perioada 12 – 14 martie 2002. Biletul de ieşire din spital datat 14 martie (foaie de observaţie nr.4599) menţionează diagnosticul “contuzie toraco-abdominală prin agresiune. Hematom periorbital stâng.” Pe 20 martie, la recomandarea medicului de familie, Severius Tănase este supus unui examen oftalmologic a cărui concluzie este: “contuzie oculară gr.I-II, edem macular posttraumatic … hemoragie subconjunctivală”. Pe această bază şi după o efectuarea unei retinoscopii, Serviciul medico-legal judeţean a prelungit numărul de zile de îngrijiri medicale la 30-35 zile în total (prelungire nr.805/E din 22 martie 2002).

Evident, comandantul Poliţiei Săcele a negat că subordonaţii săi l-ar fi bătut pe Tănase.

Severius Tănase a depus plângere împotriva celor doi subofiţeri la Parchetul militar Braşov (data confirmării de primire prin poştă este 19 aprilie 2002).

Concluzii:

– APADOR-CH consideră că subofiţerii din Săcele se fac vinovaţi de vătămare corporală (art.181 Cod penal), privare ilegală de libertate şi cercetare abuzivă (art.266 Cod penal) şi supunere la rele tratamente (art.267 Cod penal) iar comandantul secţiei de poliţie, de instigare şi complicitate;

– Toate acţiunile poliţiştilor din primul incident (percheziţia domiciliară din 1999) şi din al doilea (privarea de libertate, vătămarea corporală şi supunerea la rele tratamente din 2002) reprezintă încălcări ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului;

– Asociaţia aşteaptă ca Secţia Parchetelor Militare să infirme soluţia de neîncepere a urmăririi penale în cazul incidentului din 1999, justificată de o “stare de necesitate” inexistentă.

APADOR-CH a cerut Parchetului militar să efectueze cercetări complete şi imparţiale cu privire la abuzurile poliţiştilor din Săcele a căror victimă a fost Severius Tănase. Asociaţia a solicitat ca ancheta să fie efectuată nemijlocit de procuror, fără implicarea poliţiştilor de la IPJ Braşov şi, cu atât mai puţin, a celor din Săcele.

Conform declaraţiilor ofiţerului de presă de la IPJ Braşov (reproduse în publicaţii ca “Naţionalul” din 14 martie 2002), urmau să se facă cercetări, la nivelul inspectoratului, pentru lămurirea lucrurilor. APADOR-CH a solicitat IGP să îi comunice rezultatele cercetărilor.

III. ASPECTE PRIVIND TRATAMENTUL DEŢINUŢILOR ÎN PENITENCIARE

Programul asociaţiei destinat monitorizării tratamentului deţinuţilor în penitenciare s-a desfăşurat în condiţii normale, faptul datorându-se şi în acest an, între altele, unei bune colaborări cu Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP). DGP şi responsabilii penitenciarelor vizitate au asigurat reprezentanţilor APADOR-CH accesul la datele şi în spaţiile care au fost de interes pentru ei. Spre deosebire de anii anteriori, însă, DGP a renunţat, practic, să mai răspundă asociaţiei la rapoartele pe care reprezentanţii acesteia i le-a înaintat după fiecare din vizitele făcute. Fără să constituie, evident, o obligaţie a DGP, în toţi anii în care au fost date, răspunsurile respective au asigurat o comunicare pe care reprezentanţii APADOR-CH au perceput-o benefică mai ales pentru corectarea unora dintre deficienţele constatate.

Nici în cursul acestui an, Parlamentul nu a adoptat o nouă lege a executării pedepselor privative de libertate şi nici un nou Statut al cadrelor din penitenciare, personalul rămânând şi în continuare militarizat.

În luna iulie 2002, prin trei ordine ale ministrului Justiţiei au fost stabilite noi reglementări privind acordarea drepturilor deţinuţilor la vizită, pachete, ţigări şi cumpărături, metodologia determinării părţii de pedeapsă dedusă pe baza muncii deţinuţilor şi metodologia regimului semideschis de detenţie.

Pe parcursul anului 2002, reprezentanţii APADOR-CH au vizitat 12 penitenciare: Galaţi (19 februarie), Tulcea (21 februarie), Giurgiu (14 martie), Mărgineni (25 martie), Bistriţa (23 mai), Dej (spital penitenciar, 24 mai), Ploieşti (19 iunie), Târgu Jiu (4 iulie), Codlea (1 octombrie), Vaslui (29 octombrie), Bacău (31 octombrie) şi Bucureşti – Rahova (12 noiembrie).

Principalele constatări făcute cu ocazia vizitelor

1. Suprapopularea

Problema cea mai serioasă cu care se confruntă penitenciarele a rămas aceeaşi din toţi anii din urmă – suprapopularea.

În unele din penitenciarele vizitate au fost întâlnite situaţii cu totul deosebite, ca în cazul penitenciarului din Bacău. Aici, la data vizitei, „indicele de ocupare” era de peste 330% (în unitate erau cazaţi 1541 de deţinuţi în 1117 paturi, la o capacitate normată de 468 de locuri). Chiar dacă nu tot atât de aglomerate, restul penitenciarelor, în marea lor majoritate, se află de asemenea într-o situaţie neacceptabilă, cu un „indice de ocupare” în jur de 200%. În această categorie sunt de amintit penitenciare precum Târgu Jiu (capacitate normată 500 de locuri, 892 de paturi instalate şi 1251 de deţinuţi), Ploieşti (574/760/1136), Codlea (640/960/1291), Vaslui (538/849/1005) etc. Câteva exemple concrete de camere supraaglomerate sunt cele în care erau cazaţi, la Ploieşti, minorii, tinerii şi recidiviştii, unde media era de 2 – 3 deţinuţi într-un pat. La Bacău, în camera 13, recidivişti, erau 30 de paturi şi 53 de persoane, în camera 20, arestaţi preventiv, erau 30 de persoane şi 15 paturi iar în camera 36 erau 20 de paturi şi 37 de deţinuţi minori. Mai ales pe timp de vară în aceste spaţii aerul este irespirabil, ceea ce în opinia asociaţiei constituie un tratament inuman. Puţinele exemple de sens contrar, în care suprapopularea nu constituie o problemă (sau, în orice caz, nu o problemă acută), sunt penitenciarele Giurgiu (1000/1000/1105), Botoşani (837/948/1033), Tulcea (timp de mai multe luni la rând nu au existat decât în mod cu totul excepţional cazuri în care deţinuţii să fie nevoiţi să doarmă câte doi în pat) şi Bucureşti – Rahova, având un „grad de ocupare” de sub 100%.

În limita fondurilor pe care le-a avut la dispoziţie DGP a făcut, în general, tot ce se putea face pentru ameliorarea situaţiei. La Galaţi a fost finalizat un tronson nou pentru cazarea deţinuţilor (fapt ce a ameliorat dar nu a rezolvat nici aici problema supraaglomerării), la Mărgineni – dar şi în alte unităţi – au fost efectuate lucrări de reparaţii şi modernizări ale spaţiilor de cazare a deţinuţilor etc. În schimb, din cauza lipsei fondurilor necesare, penitenciarul Bistriţa a fost nevoit, în 1997, să oprească investiţia pe care o începuse şi care consta, în principal, în construirea a trei pavilioane noi pentru detenţie (s-a reuşit construirea numai a unei părţi dintr-un pavilion). La penitenciarul din Tulcea, se afla în construcţie un nou pavilion în care urmau să fie amenajate cabinetele medicale, infirmeria, sectorul vizite, capela şi secţiile pentru minori şi femei; pentru anul 2002 au putut fi alocate numai 6 miliarde de lei, reprezentând circa 1/5 din fodurile necesare. Un fapt pozitiv îl reprezintă faptul că la acest penitenciar s-a reuşit o investiţie foarte necesară, instalaţia de „potabilizare” a apei de la secţia Chilia Veche.

APADOR-CH continuă să considere că suprapopularea este mai ales o consecinţă a politicii penale actuale şi a numărului ridicat de condamnări la pedepse privative de libertate. O perspectivă practic identică are, de altfel, şi Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT), care în rapoartele sale privind România a subliniat în mod constant nevoia „reformării Codului penal şi a Codului de procedură penală pentru reducerea duratei arestării preventive şi a cercetării judiciare, crearea de măsuri alternative la privarea de libertate, precum şi o refacere a legislaţiei referitoare la executarea pedepselor”. APADOR-CH reaminteşte că în legea penală românească numărul situaţiilor în care poate fi dispusă arestarea preventivă este cu mult mai mare decât acela prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului şi că această măsură poate fi prelungită până la jumătatea maximului pedepsei pentru fapta de care este acuzată persoana arestată.

Printre numeroasele consecinţe ale suprapopulării se numără şi imposibilitatea separării deţinuţilor pe diferitele criterii prevăzute atât în legea internă cât şi în tratatele internaţionale ratificate de România (la Ploieşti, de exemplu, arestaţii preventivi erau cazaţi împreună cu condamnaţii definitiv). Trebuie de asemenea subliniat că supraaglomerarea crează probleme şi în ce priveşte raportul dintre numărul de deţinuţi şi cel al cadrelor care se ocupă de aceştia. Astfel, în timp ce la nivelul standardelor europene raportul acceptabil este de 1 cadru la 2 deţinuţi, media în penitenciarele româneşti este în jur de 1 cadru la 8 sau 10 deţinuţi, ajungând uneori, ca în cazul penitenciarului Ploieşti, chiar şi la 1/15 şi mai mult.

2. Asistenţa medicală şi starea igienico – sanitară

Insuficienţa personalului medical este, asemeni suprapopulării, o problemă dintre cele mai serioase care s-a cronicizat la nivelul sistemului penitenciar. Cu toate acestea, personalul medical existent este, în general, preocupat ca asistenţa acordată deţinuţilor să fie acceptabilă, în condiţiile date. Şi în cursul anului 2002, medicii au continuat să se ocupe, practic în toate penitenciarele, şi de cadre. La Târgu Jiu, de exemplu, s-a constatat faptul că cei doi medici generalişti (a căror sarcină exclusivă ar trebui să fie cei aproape 1300 de deţinuţi), acordă una, trei sau uneori chiar cinci ore pe zi cadrelor din unitate (circa 240, plus membrii familiilor lor) şi personalului Tribunalului şi Parchetului local (în jur de 250 de persoane). La Vaslui, medicii se ocupă de cadre zilnic între orele 7.00 – 9.00 şi 14.00 – 15.00. La penitenciarul din Bacău, singurul medic generalist are în grijă exclusiv cadrele iar la Ploieşti cabinetul medical rezervă cadrelor două ore pe zi. APADOR-CH repetă că o asemenea practică nu are cum să nu afecteze calitatea actului medical care ar trebui asigurat deţinuţilor. Reprezentanţii asociaţiei au constatat şi anul acesta că sunt frecvente cazurile în care un medic este pus în situaţia să acorde în jur de 70 – 80 sau mai multe consultaţii şi tratamente pe zi, pe durata celor 7 ore de program zilnic.

Problemele cele mai acute ale deficitului de personal medical au fost întâlnite la penitenciarele din Tulcea (din 3 posturi de medici generalişti era încadrat numai unul) şi la cel din Giurgiu, unde din 6 medici de medicină generală şi 1 stomatolog, prevăzuţi în statul de organizare, erau încadraţi numai 2 generalişti.

Sunt încă penitenciare unde serviciului de stomatologie ar trebui să i se acorde o mai mare atenţie. La Ploieşti, de exemplu, deşi conducerea penitenciarului a reuşit să amenajeze cu dotările necesare un cabinet stomatologic şi să angajeze un medic, serviciul nu putea funcţiona deoarece nu avea instrumentarul necesar, în valoare de aproximativ 100 de milioane de lei. Penitenciarele Giurgiu şi Galaţi nu aveau medic stomatolog. La Giurgiu exista această situaţie deoarece postul era blocat din toamna anului 2001, neputând fi încadrat, deşi penitenciarul avea 3 candidaţi iar la Galaţi un stomatolog făcea „voluntariat” şi urma, „în principiu”, să fie angajat. La Bacău, era necesară punerea în funcţiune a unui laborator de tehnică dentară (exista încăperea necesară însă ar fi fost nevoie de deblocarea postului de tehnician dentar, prevăzut în statul de organizare) iar la Vaslui se impunea achiziţionarea unui al doilea scaun stomatologic.

În toate penitenciarele vizitate a continuat şi în cursul anului 2002 practica încătuşării deţinuţilor internaţi în spitalele civile. Reprezentanţii APADOR-CH au reiterat în mod constant că atât Comitetul european pentru prevenirea torturii cât şi raportorul special ONU împotriva torturii au criticat practica încătuşării deţinuţilor bolnavi. În sistemul penitenciar din România un asemenea tratament este cu atât mai lipsit de sens cu cât fiecare deţinut bolnav internat într-un spital civil este păzit în permanenţă de doi subofiţeri. Asociaţia solicită conducerii DGP să renunţe la această regulă, care în ultimul timp este privită cu rezerve inclusiv de personalul medical şi de pază din penitenciare.

Distribuirea de prezervative deţinuţilor rămâne în continuare o măsură dezirabilă dar şi cu perspective neclare. Deşi la nivelul personalului şi responsabililor din sistem rezervele din anii anteriori nu mai persistă decât în proporţie nesemnificativă, luarea acestei măsuri întârzie şi pare să nu mai depindă decât de găsirea banilor necesari. Reprezentanţii asociaţiei au pledat constant pentru luarea acestei măsuri argumentând mai ales că, dacă este vorba despre costuri, transmiterea unor boli grave, inclusiv incurabile, între deţinuţi este categoric mai costisitoare – uman, material, financiar etc – decât procurarea acestui mijloc de protecţie absolut elementar.

Asociaţia a reţinut ca pertinentă ideea medicilor din penitenciarul Bacău – pe care a supus-o atenţiei conducerii DGP – ca analizele destinate să depisteze luesul (testul VDRL) să fie făcute încă de la arestarea de către poliţie. Introducerea acestei reguli se justifică deoarece cu cât depistarea bolii este mai timpurie, cu atât durata tratării ei este mai scurtă, costurile tratamentului sunt mai reduse iar suferinţa celor bolnavi este şi ea mai mică şi de mai scurtă durată.

În privinţa spitalelor penitenciare, APADOR-CH şi-a însuşit observaţiile medicilor de la spitalul penitenciar Dej – pe care de asemenea le-a supus atenţiei conducerii DGP – potrivit cărora este necesar ca la nivelul Casei „militare” de asigurări de sănătate, la care DGP este repartizată, să se renunţe la „baremul obligatoriu lunar de externări” (care în cazul spitalului Dej era de 200, adică exact capacitatea spitalului). Fără îndeplinirea „normei”, spitalele nu primesc fondurile de care au nevoie, ceea ce constituie un risc cât se poate de serios la adresa calităţii actului medical, mai ales prin aceea că medicii se pot vedea constrânşi să externeze bolnavi nevindecaţi complet.

Un serviciu medical care se confruntă de mai mulţi ani cu probleme mai serioase de dotare tehnică este cel de la Tulcea, care la data vizitei avea în continuare nevoie (mai ales pentru secţia de la Chilia Veche) de o şalupă rapidă, un electrocardiograf, un defibrilator etc.

Cu toate că starea igienico – sanitară din penitenciare este în general acceptabilă, mai sunt încă unităţi în care în camerele deţinuţilor sunt gândaci, şoareci şi păduchi. Câteva exemple sunt cele ale penitenciarelor din Vaslui, Codlea, Târgu Jiu şi Bacău. La Bacău, reprezentanţii asociaţiei au întâlnit o situaţie cu totul inacceptabilă chiar în una din camerele infirmeriei: pe jos era mizerie, lenjeria de pat era foarte murdară, din cauza aglomerării, un deţinut având un picior amputat dormea pe jos pe o saltea din care rămăsese aproape numai dosul iar cearşaful şi perna deţinutului erau pur şi simplu negre.

Comparativ cu anii precedenţi s-a înregistrat o situaţie mai bună în domeniul asigurării cu produse pentru igiena colectivă şi individuală a deţinuţilor: detergenţi, săpun, hârtie igienică, pastă de dinţi şi lame de ras. Situaţiile în care deţinuţii nu primeau lame de ras, de exemplu, au fost destul de rare (ca în cazul penitenciarului din Giurgiu), dar nu mai puţin inacceptabile, în condiţiile în care este ştiut ce riscuri comportă folosirea de către mai multe persoane a aceleiaşi lame de ras.

Cu privire la activitatea serviciilor medicale, APADOR-CH a consemnat două situaţii deosebite, la penitenciarele din Târgu Jiu şi Codlea.

În primul caz a fost vorba de decesul, la 5 iunie 2002, în spitalul penitenciar Bucureşti – Jilava, a deţinutului Nelu Bălăşoiu, în vârstă de 18 ani (pentru detalii vezi capitolul Poliţia – aspecte generale şi cazuri individuale). Investigând acest caz, reprezentanţii asociaţiei au constatat, mai întâi, că la data de 14 mai 2002 cadrele serviciului medical din penitenciar au acceptat primirea fără acte medicale a lui Nelu Bălăşoiu, care fusese adus aici din arestul poliţiei Târgu Cărbuneşti (din investigaţiile reprezentanţilor APADOR-CH au reieşit un număr de indicii serioase că deţinutul a fost bătut grav în arestul poliţiei). În al doilea rând, a reţinut atenţia superficialitatea cu care personalul medical din unitate l-a tratat pe Nelu Bălăşoiu, care a fost adus în penitenciar traumatizat grav fizic şi psihic şi care avea să moară peste trei săptămâni. Din analizele urologice făcute la spitalul penitenciar Bucureşti – Jilava, analize cu rezultate efectiv incredibile (creatinina 11,9, la o limită normală de 1,2 iar ureea 146, în condiţiile în care limita normală este 40), a rezultat că Nelu Bălăşoiu a avut rinichii practic zdrobiţi. Cu toate acestea şi deşi deţinutul prezenta edeme foarte evidente pe picioare şi la cap, vărsa sânge şi avea o balonare excesivă a stomacului, diagnosticul pus de cabinetul medical a fost mai întâi „colică biliară” şi apoi „sensibilitate în hipocondrul drept şi regiunea epigastrică”. Iar la un examen de specialitate Nelu Bălăşoiu a fost trimis cu numai două zile înainte de a muri. APADOR-CH cere DGP clarificarea eventualelor responsabilităţi ce revin personalului medical al unităţii în cazul Nelu Bălăşoiu.

În cazul penitenciarului Codlea este vorba despre epidemia de râie, din lunile august – septembrie 2002. La începutul lunii august, în penitenciar au apărut, la deţinuţi, 7 cazuri de scabine, într-o formă agravată, „cu suprainfecţie (în 2 din cazuri a fost necesară internarea în spitalul penitenciar Bucureşti – Jilava). Iniţial tratamentul a fost făcut cu sulf iar ulterior a fost necesar să se folosească unguentul cu scabex. Cu toate acestea îmbolnăvirile au continuat şi până la sfârşitul lunii septembrie s-au înregistrat încă 25 de cazuri. În opinia APADOR-CH, epidemia a avut drept primă explicaţie măsurile deficitare de ordin igienico – sanitar, situaţie pentru care responsabilitatea revine mai ales compartimentului medical.

3. Hrana

În urma vizitelor pe care le-a făcut în cursul acestui an în cele 12 penitenciare, reprezentanţii APADOR-CH au rămas cu impresia că situaţia în acest domeniu s-a ameliorat într-o oarecare măsură în comparaţie cu anii precedenţi. Conducerile penitenciarelor şi compartimentele de logistică par să fi fost preocupate mai mult decât în anii trecuţi de calitatea hranei şi de condiţiile în care aceasta este pregătită.

Lipsa cărnii din mâncare, diferenţele încă mari dintre cantităţile înscrise în acte şi cele găsite efectiv în cazane, este în continuare problema principală (în marea majoritate a cazurilor se folosesc subproduse şi, mai ales, slănină) . Câteva exemple pozitive (sau, în orice caz, cu o situaţie mai bună) au fost, în acest an, cele ale penitenciarelor din Giurgiu, Mărgineni, Botoşani şi mai ales al spitalului penitenciar Dej (în raportul lor, reprezentanţii asociaţiei au consemnat că „A fost una din rarele dăţi în care au văzut carne în cantităţi suficiente în hrana deţinuţilor”). În schimb la Galaţi, de exemplu, situaţia întâlnită a fost destul de criticabilă. În ziua vizitei reprezentanţilor APADOR-CH, în acte era consemnat că pentru prepararea hranei de prânz de la magazie fuseseră scoase 88 kg de carne şi 73 kg subproduse, în timp ce în cazane puteau fi găsite maximum 25 – 30 kg de carne. Cazul acestui penitenciar este, din acest punct de vedere, cu atât mai serios cu cât în anul 2000 reprezentanţii asociaţiei au descoperit o substanţială cantitate de carne dosită în camera frigorifică (subofiţerul de serviciu fiind „dat afară”, a precizat, la vizita din acest an, comandantul unităţii). Situaţii criticabile au fost de asemenea întâlnite la penitenciarele din Târgu Jiu, Bacău, Bucureşti – Rahova, Ploieşti etc.

La spitalul penitenciar Dej, în beciul unităţii se aflau mari cantităţi de ceapă şi cartofi în stare avansată de degradare (ceapa era încolţită, la fel şi cartofii, care erau stropiţi cu o soluţie de var). Tot în beci erau depozitate circa 20 kg de mălai cu termenul de valabilitate depăşit de aproape trei luni.

4. Legătura cu exteriorul

Corespondenţa scrisă a deţinuţilor este nelimitată, necenzurată şi sunt asigurate condiţiile confidenţialităţii acesteia.

Cu toate că, potrivit Constituţiei României convorbirile telefonice sunt asimilate corespondenţei scrise – având, deci, de urmat acelaşi regim – nici în cursul anului 2002 lucrul acesta nu a fost respectat în marea majoritate a penitenciarelor. Ca şi în anii precedenţi, prin modul în care sunt amplasate telefoanele publice destinate deţinuţilor, supraveghetorii aud ce vorbesc deţinuţii la telefon. Este de asemenea menţinută în continuare o procedură destul de complicată şi greoaie pe care deţinuţii şi persoanalul trebuie s-o urmeze pentru a fi aprobate convorbirile pe care deţinuţii le solicită. Aceştia trebuie să precizeze inclusiv ce număr vor să apeleze, cu ce persoană urmează să vorbescă şi chiar şi ce anume vor să vorbească. Pentru cazurile în care s-ar impune supravegherea corespondenţei unui deţinut este necesar ca lucrul acesta să fie făcut în condiţii de strictă legalitate, pe baza unui mandat emis în condiţiile legii şi a unor proceduri specifice, de asemenea stabilite prin lege. Este necesar ca responsabilii penitenciarelor să se preocupe mai mult de creşterea numărului de telefoane pe care deţinuţii să le poată da în decursul unei luni. Lucrul acesta este posibil atât prin instalarea de noi posturi telefonice cât şi prin optimizarea activităţii şi o mai mare solicitudine faţă de nevoile deţinuţilor. Ultimul aspect se dovedeşte destul de important în condiţiile în care sunt penitenciare (Târgu Jiu, de exemplu) în care deţinuţii pot să dea un telefon pe săptămână, în timp ce în multe dintre celelalte acest lucru este posibil numai o dată sau de două ori pe lună, deşi numărul de posturi telefonice şi al deţinuţilor nu diferă în nici un caz în asemenea proporţii între penitenciarele cu practici atât de diferite. Important este de asemenea ca personalul din penitenciare să nu mai considere telefonul ca pe o recompensă (sau „facilitate”), ci ca pe un drept al deţinuţilor. Dacă telefonul este asimilat corespondenţei scrise iar deţinuţii au dreptul să trimită câte scrisori vor, rezultă că ei ar trebui să poată să dea şi câte telefoane vor (desigur, în limita posibilităţilor tehnice din penitenciare). În sensul acesta, dar şi al eliminării unei birocraţii restrictive şi nejustificate, asociaţia consideră că se impune modificat sau abrogat ordinul directorului general al DGP nr 820/1998. O situaţie deosebită a fost întâlnită în penitenciarul Bacău, unde deţinuţii puteau să dea telefoane numai între 28 şi 31 ale fiecărei luni, între orele 9 – 13 şi 15 – 18, reprezentanţii unităţii explicând că celelalte zile sunt rezervate primirii vizitelor. Reprezentanţii asociaţiei au considerat acest program cu totul restrictiv şi nejustificat şi au solicitat conducerii penitenciarului să renunţe la el, inclusiv pentru că una din nemulţumirile cele mai serioase ale deţinuţilor ţinea de acest fapt.

APADOR-CH apreciază ca foarte bine venită măsura prin care Ministerul Justiţiei şi DGP au suplimentat, începând cu luna iulie 2002, drepturile deţinuţilor la vizite, pachete, ţigări şi cumpărături. Potrivit noilor norme arestaţii preventiv şi condamnaţii nerecidivişti au lunar dreptul la 3 vizite şi 15 kg de alimente, condamnaţii recidivişti – 2 vizite şi 10 kg de alimente, iar minorii, condamnaţii care ajută la paza altor condamnaţi, cei selecţionaţi în regim semideschis şi arestaţii contravenţional – 4 vizite şi 20 kg de alimente. Deţinuţii pot primi lunar 1200 de ţigări iar cumpărături pot să facă în limita a ¼ din salariul lunar minim brut pe ţară, cei care primesc pachete cu alimente şi în limita a ½ din acelaşi salariu, cei care nu primesc pachete. Cu ocazia vizitelor făcute ulterior adoptării noilor norme, reprezentanţii asociaţiei au constatat că acestea erau cunoscute de deţinuţi şi respectate de personal.

Primirea vizitelor de către deţinuţi se desfăşoară în general fără probleme. Câteva din deficienţele care mai sunt în acest domeniu ţin de condiţiile practice în care au loc uneori vizitele. Un exemplu este cel al penitenciarului din Galaţi. Accesul vizitatorilor la camera pentru vizite se făcea printr-un culoar sub cerul liber de circa un metru lăţime, culoar care la momentul vizitei era tixit de vizitatorii care aşteptau de mult timp. Sectorul pentru vizite avea o cameră pentru vizite „la masă” (unde nu era nimeni) şi o a doua cameră pentru vizite „obişnuite”, „la pupitru”, de circa 16 mp, unde 6 deţinuţi şi cel puţin 12 vizitatori (inclusiv copii mici) vorbeau toţi în acelaşi timp într-un vacarm de nedescris. Toţi deţinuţii şi vizitatorii lor stau în picioare. Pe un perete se afla un afiş care preciza că „Pe timpul vizitei se discută numai în limba română” iar pe un altul un alt afiş care stabilea că pe timpul vizitei deţinuţii şi vizitatorii lor trebuie să discute „numai probleme familiale, în caz contrar vizita se suspendă”. Reprezentanţii APADOR-CH au considerat ambele restricţii complet nejustificate şi au cerut responsabililor penitenciarului să renunţe la ele. O a doua problemă întâlnită pe timpul vizitelor priveşte unele cazuri (precum cel de la penitenciarul Bacău) în care comandantul unităţii poate să refuze vizitarea deţinuţilor de către alte persoane decât cele pe care deţinuţii le-au menţionat în fişă, la venirea în penitenciar sau, ca la penitenciarul din Giurgiu, deţinuţii nu pot fi vizitaţi decât de persoane care poartă aceleaşi nume ca şi ei (părinţi, soţi, copii). APADOR-CH insistă că deţinuţii trebuie să decidă ei înşişi de cine să fie sau să nu fie vizitaţi, în exact aceleaşi condiţii şi în aceeaşi logică după care decid cui scriu, cui dau telefoane ori de la cine vor să primească pachete. O problemă nerezolvată rămâne în continuare aceea a hainelor – de penitenciar – în care sunt obligaţi deţinuţii să meargă la vizite. Asociaţia a pledat continuu şi nu va înceta să o facă pentru a se permite deţinuţilor care au haine de acasă să poată merge la vizite îmbrăcaţi cu ele. Întâlnirea în haine de penitenciar cu copiii (nu o dată minori), cu părinţii şi soţii este traumatizantă atât pentru deţinuţi cât şi pentru cei care îi vizitează. Teama că în hainele civile deţinuţii ar putea să evadeze foarte uşor este contrazisă de practica din penitenciarul Tulcea, unde toţi deţinuţii care au haine civile le pot purta atât în interiorul unităţii, cât şi pe timpul deplasărilor în afară şi la vizite. În orice caz, până când o asemenea practică – care merită întreaga apreciere – va fi generalizată la nivelul întregului sistem penitenciar, APADOR-CH insistă ca măcar deţinuţii necondamnaţi definitiv, minorii şi femeile să poată să se îmbrace în hainele de acasă.

Deţinuţii au, în general, condiţiile necesare pentru a se informa cu privire la realitatea din exterior. Penitenciarele fac abonamente la ziare centrale şi locale şi în regulă aproape generală distribuie deţinuţilor aceste publicaţii la timp (o problemă o constituie numărul prea mic de exemplare în comparaţie cu cel al deţinuţilor). Din cauza fondurilor insuficiente, penitenciarele pot să asigure aparate TV numai în mică măsură, în cele mai multe cazuri în camere existând televizoare pe care deţinuţii le primesc de la familii.

5. Disciplina şi pedepsele disciplinare

Regulile stabilite pentru cercetarea şi sancţionarea deţinuţilor sunt în general respectate. Singura problemă care se mai ridică sub acest aspect este că în unele penitenciare (Bacău, Rahova şi Codlea, de exemplu) comisiile de disciplină nu-i audiază pe toţi deţinuţii faţă de care au fost puse în mişcare procedurile disciplinare, mai ales atunci când împotriva deţinuţilor respectivi se preconizează a fi decise sancţiuni mai puţin severe. Dat fiind faptul că pedepsele disciplinare, chiar şi cele mai puţin severe, au consecinţe asupra situaţiei deţinuţilor, inclusiv atunci când sunt luate în discuţie cererile acestora de liberare condiţionată, APADOR-CH a considerat constant că audierea de către comisie a deţinuţilor – în fapt posibilitatea lor de a se apăra cu privire la învinuirile care li se aduc prin „rapoartele de incident” – se impune în toate cazurile. Asociaţia consideră că este necesar ca DGP să dea dispoziţii mai precise în acest sens.

Şi în cursul anului 2002, a mai fost întâlnită (la penitenciarul din Ploieşti, de exemplu) interpretarea discutabilă a noţiunii de „separare de colectiv”, noţiune existentă fără vreo precizare în ordinul DGP care reglementează procedurile disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară (ROI). Asociaţia consideră – asemeni unora dintre conducerile penitenciarelor, cum ar fi cea de la Târgu Jiu, de exemplu – că interpretarea firească a acestei noţiuni este separarea numai de colectivul (camera) în care un deţinut a creat probleme, şi nu de întregul efectiv de deţinuţi, prin introducerea acestuia, aşa cum încă se mai practică, în camera de izolare („izolatorul de pedeapsă”). Dat fiind că întrunirea comisiilor de disciplină se face numai săptămânal, deţinuţii astfel „separaţi de colectiv” sunt ţinuţi la izolare până şi 6 zile, până când li se stabileşte pedeapsa. Situaţia aceasta este cu atât mai neacceptabilă în cazurile în care perioada petrecută la izolare nici măcar nu se deduce din pedeapsa stabilită de comisia de disciplină. Asociaţia a solicitat DGP să clarifice problema „separării de colectiv”, propunând următoarele două variante: deţinutul acuzat de încălcarea ROI, în cazul în care aceasta se referă la relaţia cu colegii din cameră, să fie mutat în altă cameră până la decizia comisiei de disciplină; deţinutul să fie introdus la izolator însă atunci zilele petrecute acolo să fie deduse din pedeapsa aplicată.

În privinţa regimului de la izolare, asociaţia este de acord ca acest gen de pedeapsă să însemne o înăsprire a regimului de detenţie. În acelaşi timp, însă, consideră că un număr de reguli stabilite pentru acest caz sunt excesive, presupunând chiar riscuri pentru sănătatea fizică şi psihică a deţinuţilor: saltele şi aşternuturile se ridică de la deşteptare şi până la stingere, deţinuţii fiind din această cauză obligaţi să stea fie în picioare, timp de 16 ore, fie culcaţi sau aşezaţi pe paturile din beton, specifice acestor camere, existând un risc serios de îmbolnăvire; WC-ul nu este, practic, separat de restul camerei; deţinuţii nu primesc ziare şi cărţi şi sunt scoşi la plimbare cu cătuşe la mâini. Asociaţia solicită DGP să facă demersurile care se impun în vederea amendării Ordinului MJ nr 778/2000, în sensul renunţării la aceste restricţii excesive.

În marea majoritate a penitenciarelor vizitate, lanţurile nu erau folosite împotriva deţinuţilor. Din luna martie 2002, odată cu numirea în funcţie a actualei directoare, folosirea lanţurilor a fost interzisă şi în penitenciarul Bucureşti – Rahova. Singurele două penitenciare care nu renunţaseră la această practică erau cele din Mărgineni şi Giurgiu (din discuţiile pe care reprezentanţii asociaţiei le-au avut cu unii deţinuţi transferaţi de la penitenciarul Bucureşti – Jilava a reieşit că şi aici ar mai exista încă această practică). APADOR-CH a dezavuat constant folosirea lanţurilor împotriva deţinuţilor. Această măsură încalcă normele internaţionale în materie pe care statul român le-a ratificat: Regulile minime ONU pentru tratamentul deţinuţilor (Regula 33) şi Regulile europene pentru penitenciare (Regula 39). Contrar acestor norme, în anul 2000 ministrul Justiţiei a emis ordinul nr 1257/C, prin care a autorizat folosirea lanţurilor. Asociaţia a cerut în repetate rânduri abrogarea neîntârziată a acestui ordin.

Există o regulă generală, insituită prin dispoziţii ale DGP, după care documentele întocmite în legătură cu procedurile disciplinare sunt ţinute separat de cele constituind dosarul personal al deţinuţilor şi nu îi însoţesc pe aceştia la transferul în alt penitenciar. APADOR-CH consideră acest fapt nefiresc. Împrejurările în care un deţinut a comis o abatere, dacă a fost sau nu audiat de comisia de disciplină, dacă a avut posibilitatea să se apere sau să conteste sancţiunea care i-a fost aplicată sunt chestiuni relevante în situaţiile în care autorităţile penitenciare sau judiciare, avocaţii deţinuţilor sau organizaţiile neguvernamentale sunt interesate de situaţia disciplinară sau judiciară a unuia sau altuia dintre deţinuţi. Asociaţia solicită DGP să modifice ordinul nr 2963/1999 în sensul anexării obligatorii la dosarul de penitenciar al fiecărui deţinut a tuturor actelor întocmite cu ocazia pedepsirii sale pentru încălcarea ROI.

În general, deţinuţii au acces la propriul dosar de penitenciar. Mai există însă şi situaţii în care responsabilii unităţii au unele reţineri în a permite accesul nelimitat al deţinuţilor la propriile dosare. APADOR-CH consideră că nu trebuie să existe absolut nici un motiv pentru care deţinuţii să nu-şi poată vedea, atunci când vor, dosarele personale. Ei trebuie să aibă inclusiv posibilitatea de a face fotocopii de pe oricare din actele din dosar (inclusiv de pe actele instanţelor judiciare, fără ca personalul să stea, ca la penitenciarul Bacău, cu grija că respectivele instanţe „ar putea să nu fie de acord cu aşa ceva”).

Cu toate că numărul cazurilor în care deţinuţii s-au plâns de comportamentul personalului este relativ mic, mai există încă situaţii în care sunt indicii că subofiţerii sau ofiţerii se poartă abuziv în relaţiile cu deţinuţii. Reprezentanţii asociaţiei au semnalat prin rapoartele lor câteva asemenea cazuri cum ar fi: la penitenciarul Bistriţa, violenţele comise împotriva unor deţinuţi de grupa de intervenţie a penitenciarului din Gherla, aflată “în vizită” în acest penitenciar; la penitenciarul Ploieşti, lovirea cu bastonul a unui minor de către ofiţerul de serviciu; la penitenciarul Codlea, cazul subofiţerului Stoica, despre care mai mulţi deţinuţi au declarat că se poartă abuziv cu ei; la penitenciarul Bucureşti – Rahova, cazul deţinutului Florea Drăgan, agresat de subofiţerul Paul. Sunt de asemenea indicii că în unele cazuri cadrele îi şicanează pe deţinuţii mai „incomozi”, mai ales pe aceia care cer ca ei şi colegii lor să fie trataţi regulamentar, să li se respecte drepturile pe care le au, personalitatea şi demnitatea. Asociaţia a solicitat conducerii DGP să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a descuraja încă şi mai mult şi a elimina în viitor orice astfel de comportamente.

În privinţa categoriei deţinuţilor consideraţi periculoşi, în ultimul timp, reprezentanţii asociaţiei au întâlnit în unele cazuri practica salutară a cazării acestora împreună cu deţinuţi care nu fac parte din această categorie (câteva exemple sunt ale penitenciarelor Galaţi, Tulcea, Bistriţa, Giurgiu, Bacău). În aceste cazuri nu există practic nici o diferenţă de tratament între cele două categorii, cu excepţia faptului că personalul urmăreşte cu mai multă atenţie comportamentul deţinuţilor “periculoşi”. La Mărgineni şi Târgu Jiu sunt ţinuţi în camere speciale numai acei deţinuţi care, făcând parte din această categorie, au avut tentative de evadare, sunt violenţi sau care îşi instigă colegii la nesupunere şi revoltă. În majoritatea penitenciarelor, responsabilii acestora au precizat că situaţia deţinuţilor din această categorie este analizată lunar iar atunci când se constată că un deţinut are constant un comportament corespunzător încetează categorisirea sa ca “periculos”. Reprezentanţii asociaţiei au mai întâlnit însă cazuri în care introducerea în categoria deţinuţilor “cu grad sporit de periculozitate” se face după criterii mai mult decât discutabile (de exemplu, adnotarea “intenţie de evadare” făcută la poliţie pe dosar, fără dată, fără ştampilă şi semnătură şi fără nici o documentare care să explice o învinuire atât de gravă, cu consecinţe pe măsură). Mai mult, încă mai există situaţii în care deţinuţii sunt introduşi la “periculoşi” fără absolut nici o explicaţie. Reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit un asemenea caz, al deţinutului Nicolae Popescu, la penitenciarul Mărgineni. Deţinutul fusese transferat, împreună cu alţi 11 colegi, de la penitenciarul Bucureşti – Rahova, la puţin timp după “scandalul colonelului Truţulescu” (au făcut vâlvă dezvăluirile unor ziarişti care au aflat că respectivul colonel în rezervă, deţinut la Rahova în cunoscutul caz “Ţigareta II”, ieşea în repetate rânduri în Bucureşti, în interes personal, cu complicitatea unor cadre). Unii ofiţeri de la Mărgineni le-au spus lui Nicolae Popescu şi celorlalţi deţinuţi, neoficial, că au fost transferaţi pentru că “sunt incomozi, ştiu prea multe despre cadrele corupte” şi că ar “face parte din banda lui Miron Cozma”. Popescu fusese transferat de la Bucureşti deşi avea afaceri judiciare la Curtea Supremă de Justiţie iar familia lui locuieşte în capitală. Deţinutul era foarte nemulţumit că a fost transferat şi introdus la “periculoşi” fără nici o explicaţie oficială, fără să fie avut nici un raport de pedepsire şi fără ca personalul să aibă vreun reproş cu privire la comportamentul şi activitatea sa. În privinţa caracterizărilor cu care deţinuţii vin de la poliţie, la penitenciarele din Bistriţa şi Tulcea există regula, care merită subliniată, că asemenea caracterizări sunt luate în consideraţie numai dacă sunt suficient de “documentate şi credibile”. La penitenciarul Bistriţa, însă, a fost întâlnită şi practica introducerii în categoria “periculoşilor” a deţinuţilor care se autoagresează. Reprezentanţii APADOR-CH au insistat constant că o asemenea practică este complet nejustificată mai ales că pentru un deţinut care ajunge în situaţia de a-şi produce vătămări corporale, adesea grave, pedepsele disciplinare nu pot constitui un factor descurajant şi cu atât mai puţin unul care să-i convingă că procedează greşit. În concluzie, opinia asociaţiei este că în categorisirea ca „periculos” a unui deţinut trebuie să conteze înainte de orice comportamentul din penitenciar al acestuia şi evaluarea, cât mai temeinică şi mai obiectivă, a acestui comportament de către cadrele unităţii.

Cu ocazia vizitei în penitenciarul Vaslui, reprezentanţii asociaţiei au reţinut cazul deţinutului Marius Maricel Năstase, în vârstă de 27 de ani, ucis de unul din colegii săi, deţinutul Mihai Călin. Năstase era arestat preventiv fiind acuzat că ar fi violat un copil. Dat fiind faptul că în locurile de detenţie „telefonul fără fir” funcţionează din plin, în penitenciar s-a răspândit zvonul că Năstase ar fi „pedofil”. După cele 21 de zile de carantină, el a fost mutat, la 14 februarie 2002, într-o cameră „liniştită” – au spus cadrele – în care, la câteva minute după ce a intrat, a fost lovit de deţinutul Călin şi a decedat (“hemoragie meningee cu inundaţie sanguină ventriculară, ruptură de arteră vertebrală şi traumatism cervical”). Cadrele cu care au stat de vorbă reprezentanţii APADOR-CH au explicat că deţinuţii ar avea anumite „valori morale” specifice, după care omorul, de pildă, ar fi acceptabil dar nu şi pedofilia. Asemenea explicaţii nu pot fi sub nici o formă o justificare a celor întâmplate iar cadrele aveau obligaţia legală de a preveni reacţiile violente la adresa lui Năstase, mai cu seamă că erau la curent cu zvonurile pe seama acestuia şi cunoşteau şi mentalitatea deţinuţilor în legătură cu acest gen de infracţiune. O situaţie asemănătoare, însă cu consecinţe evident mai puţin grave, s-a petrecut în luna noiembrie 2002 la penitenciarul din Iaşi. Deţinuţii Kurt William Treptow şi Tatiana Popovici, inculpaţi şi ei într-un dosar de „pedofilie”, foarte „mediatizat” de presă, au fost agresaţi de colegii de detenţie. În acest caz deznodământul nu a fost tragic şi pentru că intervenţia personalului penitenciarului şi a conducerii DGP a fost, inclusiv la sesizarea APADOR-CH, fermă şi de natură să descurajeze pornirile cu totul deplasate şi ilegitime ale deţinuţilor „justiţiari”. Asociaţia subliniază şi aici că responsabilitatea – inclusiv penală – a personalului din penitenciare derivă în asemenea situaţii mai ales din obligaţia legală pe care acesta o are de a prezerva viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a celor pe care îi are în detenţie.

6. Ocuparea timpului liber şi activitatea cultural – educativă

APADOR-CH apreciază că la acest capitol – al ocupării timpului liber al deţinuţilor, în special – rămân în continuare foarte multe de făcut, chiar şi în condiţiile în care supraaglomerarea penitenciarelor şi raportul dintre numărul deţinuţilor şi cel al cadrelor continuă să fie două mari probleme ale sistemului penitenciar. Acest deziderat are în vedere în primul rând faptul că în practic toate penitenciarele cei mai mulţi deţinuţi stau ani la rând în camere, aproape 24 de ore din 24, fără să aibă nici o preocupare sau activitate. O asemenea situaţie nu poate să nu afecteze sănătatea deţinuţilor, să nu le degradeze condiţia fizică, intelectuală şi psihică.

În condiţiile în care supraaglomerarea şi insuficienţa personalului par să nu fie chestiuni rezolvabile într-o perspectivă apropiată, APADOR-CH a insistat constant că este necesar ca responsabilii penitenciarelor să fie deschişi oricărei idei şi măsuri concrete care ar putea să facă mai suportabilă pentru deţinuţi lipsa de activitate. Reprezentanţii asociaţiei au pledat în mod permanent, de exemplu, ca atunci când nu au alte activităţi deţinuţilor să li se permită să urmărească emisiunile de la televizor. În destule penitenciare există o legătură cauzală aproape directă între restricţiile legate de programul de televizor şi starea de nemulţumire a deţinuţilor. La penitenciarul din Codlea, deţinuţii, care puteau să se uite la televizor numai după ora 17.00, au cerut în marea lor majoritate prelungirea acestui program. Solicitări şi nemulţumiri asemănătoare au fost întâlnite şi la penitenciarul Mărgineni. Reprezentanţii penitenciarelor răspund acestor cereri mai ales prin aceea că prelungirea funcţionării televizoarelor ar cauza o creştere a consumului de curent care ar greva bugetul unităţii. Explicaţia este contrazisă de adevărul destul de evident că televizoarele consumă destul de puţin curent, infinit mai puţin decât alţi consumatori care funcţionează în penitenciare – maşinile şi utilajele de la ateliere, maşinile şi instalaţiile de la blocul alimentar, becurile pentru iluminat etc. În sensul acesta este cât se poate de relevantă experienţa din penitenciarele unde televizoarele pot să funcţioneze în tot timpul în care deţinuţii nu au alt program. În nici unul dintre aceste cazuri reprezentanţii asociaţiei nu au aflat că energia electrică consumată de televizoare ar afecta semnificativ bugetele penitenciarelor. În schimb, este o realitate care poate fi constatată uşor că în asemenea unităţi starea de nemulţumire a deţinuţilor este semnificativ diminuată în comparaţie cu restul penitenciarelor (câteva exemple de acest gen sunt penitenciarele Târgu Jiu, Bacău, Giurgiu).

La penitenciarul din Bistriţa, reprezentanţii APADOR-CH au constatat o anumită rigiditate – asemănătoare celei din cazărmi – în felul de a privi programul zilnic al deţinuţilor. Asociaţia nu pledează pentru lipsa de organizare şi bunul plac în viaţa din penitenciare, însă consideră că este nefiresc ca deţinuţilor – nişte oameni care stau degeaba în camere timp de 5, 10 sau 20 de ani – să li se impună ca la ora 6 fix să sară din paturi, de la 6.10 la 6.15 să se spele pe dinţi, de la 12 la 12.05 să se pregătească pentru masa de prânz etc etc. În programul zilnic al unui penitenciar unele “repere orare” sunt, desigur, inevitabile (orele pentru cabinetul medical, pentru plimbare, distribuirea hranei, prezentarea la instanţe, la muncă etc). Însă în afara unor asemenea ore fixe, programul deţinuţilor ar trebui să fie cât mai relaxat cu putinţă.

Este de asemenea important să se găsească soluţii ca atunci când deţinuţii sunt ţinuţi în cameră să poată avea cele mai diverse preocupări, să lucreze, de exemplu, artizanat, să sculpteze, să picteze, să joace şah, remmy, table, cărţi etc. Reprezentanţii asociaţiei au rămas în ultimii ani cu impresia că procurarea unor asemenea jocuri, a sculelor şi materialelor necesare preocupă într-o măsură tot mai mică personalul penitenciarelor. Mai mult, sunt cazuri (penitenciarul Vaslui dar şi altele) în care femeilor le este interzis să aibă în camere ace, croşete, andrele, absolut necesare pentru diminuarea inconfortului cauzat de lipsa de activitate.

Durata programului de plimbare în aer liber este în general mai mică decât cea stabilită prin normele internaţionale în materie ratificate şi de statul român (atât Regulile ONU cât şi cele europene prevăd “cel puţin o oră pe zi”). Situaţia aceasta se datorează în cele mai multe din cazuri suprapopulării penitenciarelor dar şi unei planificări a activităţilor susceptibilă a fi optimizată. La penitenciarul Galaţi, deşi progresele faţă de situaţia din urmă cu doi ani erau vizibile (acum existau trei curţi de plimbare şi un teren de fotbal, chiar dacă improvizate), cea mai recentă programare a “plimbării zilnice” prevedea o jumătate de oră, până la o oră, două zile pe săptămână, plus vinerea, o dată la două săptămâni. Explicaţia cadrelor a fost că efectivele personalului de la pază şi tratament sunt insuficiente. Asociaţia a considerat, însă, această situaţie cu totul deosebită şi de neacceptat, de natură să afecteze inclusiv sănătatea deţinuţilor. O situaţie oarecum asemănătoare a fost întâlnită şi la penitenciarul Bistriţa, unde “plimbarea zilnică” avea loc numai patru zile pe săptămână, câte o jumătate de oră de fiecare dată. Cu ocazia vizitei la Bistriţa, reprezentanţii APADOR-CH au aflat de existenţa unui ordin al DGP, din luna aprilie 2002, prin care refuzul de a ieşi la plimbarea zilnică este considerată abatere disciplinară. Pentru a justifica, probabil, o asemenea reglementare ordinul invocă – selectiv – Regulile minime ONU în materie (care nu privesc plimbarea zilnică drept o obligaţie a deţinuţilor) care stabilesc un principiu pe care ordinul DGP nu-l aminteşte, anume că deţinuţilor trebuie să li se asigure în fiecare zi cel puţin o oră pentru plimbare; contrar acestui principiu, ordinul DGP prevede doar 30 de minute pentru plimbarea zilnică. Din cauza numărului mare de deţinuţi, a existenţei numai a unei curţi de plimbare, dar şi pe baza ordinului DGP, programul de plimbare era şi la Târgu Jiu redus nepermis de mult – între o jumătate de oră şi o oră, numai de luni până joi, vinerea şi sâmbăta fiind “program administrativ”. Asociaţia a solicitat conducerii DGP să renunţe la ordinul amintit, ca fiind în dezacord evident cu normele internaţionale în materie. Deşi cu condiţii apropiate de media din celelalte penitenciare există şi cazuri în care plimbarea zilnică este planificată şi se desfăşoară în acord cu cerinţele existente în acest domeniu (cazul care poate fi primul menţionat este al penitenciarului Mărgineni, unde durata acestui program este de o oră, o oră şi jumătate, în fiecare zi, inclusiv sâmbăta şi duminica). Acest fapt, împreună cu preocuparea conducerii pentru rezolvarea problemelor deţinuţilor, cu grija pentru o asistenţă medicală şi o hrănire de calitate, explică de ce în penitenciarul Mărgineni există o stare destul de lipsită de tensiuni între deţinuţi şi personal.

Compartimentele cultural – educative sunt în general preocupate de îndeplinirea rolului care le revine. Insuficienţa personalului şi anumite tendinţe spre teoretizare şi formalism sunt factorii fără de care activitatea socio – educativă ar putea să fie mai eficace. Sunt penitenciare în care grija pentru ocuparea timpului liber al deţinuţilor este o constantă a activităţii acestor compartimente. Reprezentanţii APADOR-CH au constatat o asemenea preocupare, inclusiv în colaborarea cu instituţii de cultură din comunitate, la penitenciarul Tulcea. La Casa Tineretului din localitate au fost organizate mai multe spectacole (de teatru, muzică populară şi uşoară, dans tematic), la care au asistat de fiecare dată în jur de 200 – 250 de deţinuţi (este important de subliniat că în nici una din aceste ocazii deţinuţii nu au pus nici un fel de probleme iar responsabilii instituţiilor de cultură şi cetăţenii oraşului cu care deţinuţii au intrat în contact nu au avut nimic de reproşat cu privire la comportamentul lor). Tot la Tulcea, formaţii artistice locale au prezentat spectacole de muzică şi dansuri populare în curtea unităţii şi tot acolo deţinuţii au putut viziona, pe un ecran mare, filme artistice. Cu deţinuţi din penitenciarele Mărgineni şi Târgu Jiu au fost organizate, la Târgovişte, respectiv la Târgu Jiu expoziţii de iconografie, artă decorativă, pictură, lansări de carte. Reprezentanţii asociaţiei au pledat în permanenţă pentru acest gen de manifestări – din păcate încă destul de sporadic – care nu numai că ocupă timpul deţinuţilor, îi recrează, îi educă şi instruieşte dar îi şi “resocializează” într-o anumită măsură şi îi pregăteşte pentru viaţa de după punerea în libertate.

Asociaţia apreciază atenţia reală şi cu consecinţe dintre cele mai benefice pe care conducerile unor penitenciare şi compartimentele socio – educative o dau unor categorii speciale de deţinuţi, în special minorilor şi deţinuţilor pe viaţă. În privinţa minorilor, trei din încă relativ puţinele exemple care pot fi date sunt cele ale penitenciarelor Vaslui, Târgu Jiu, şi Codlea. La Vaslui, mai ales datorită preocupării remarcabile a psihologului, sunt organizate cu minorii acţiuni educative “pentru viaţă”, activităţi sportive foarte atractive, consiliere individuală şi de grup etc. La data vizitei se lucra la punerea în scenă, tot cu minori, a unor schiţe de Caragiale şi a piesei “Cei trei purceluşi”, tema fiind medierea conflictelor. Şi la Târgu Jiu psihologul are o contribuţie care merită notată. De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Ziua Penitenciarelor), de Ziua Femeii şi a aniversării lui Mihai Eminescu au fost puse în scenă spectacole cu minorii, inclusiv scenete (terapie prin teatru). Au fost gândite şi puse în practică teste pentru stabilirea şi cultivarea originalităţii şi creativităţii minorilor. La Codlea, pe lângă activităţi de acelaşi gen au fost organizate, periodic, întâlniri şi discuţii cu părinţii minorilor. Cu ocazia vizitei în penitenciarul Bucureşti – Rahova, reprezentanţii asociaţiei au constatat că de la venirea noii directoare, din luna martie 2002, deţinuţilor condamnaţi pe viaţă le este acordată o atenţie specială. Compartimentul cultural – educativ are programe speciale cu ei, vizând mai ales buna cunoaştere a problemelor şi nevoilor lor. În ultimele luni de dinaintea vizitei, deţinuţii participaseră la activităţi care presupun o bună încredere reciprocă între ei şi cadrele unităţii. Conducerea organizase cu toţi aceşti deţinuţi o întâlnire la clubul unităţii iar cu o altă ocazie ei participaseră, alături de deţinuţi din alte categorii, la un spectacol de teatru organizat în unitate. Zilnic erau scoşi la plimbare, fără cătuşe, iar sâmbăta şi duminica puteau să joace fotbal (conducerea intenţiona amenajarea unui teren de fotbal separat, pentru a le crea condiţii să iasă zilnic să joace fotbal).

Cu ocazia vizitelor pe care le-au făcut, reprezentanţii asociaţiei au constatat că pe lângă un număr de tribunale judeţene (Galaţi, Tulcea, Bistriţa, de exemplu) nu fuseseră încă organizate serviciile de integrare socială şi supraveghere, deşi acest lucru fusese stabilit a se întâmpla printr-o ordonanţă adoptată de Guvern încă din luna noiembrie 2000. Ca exemple de sens contrar pot fi date tribunalele Dâmboviţa (penitenciarul Mărgineni), Gorj, Braşov şi Vaslui. Cei doi consilieri ai serviciului de pe lângă Tribunalul Gorj veneau destul de frecvent în penitenciarul Târgu Jiu şi erau interesaţi mai ales să se informeze în legătură cu cazurile cele mai deosebite de deţinuţi care după punerea în libertate nu au nici o perspectivă de reinserţie socială. Este notabil că în ultimul an prin acest serviciu de probaţiune s-a reuşit angajarea a 8 deţinuţi care nu aveau nici o perpsectivă după liberare. La Braşov (Codlea), activitatea serviciului consta mai ales în identificarea cazurilor în care instanţele de judecată puteau opta, prin sentinţele lor, pentru măsuri alternative la încarcerare (reprezentanţii serviciului analizau situaţia unor astfel de deţinuţi şi înaintau instanţelor opinia lor). Acelaşi gen de preocupări aveau şi consilierii serviciului de la Vaslui, cu precizarea că aveau în vedere mai ales deţinuţii minori. La Bistriţa, deşi serviciul de „probaţiune” nu fusese înfiinţat, unitatea era în curs de a pune la punct un protocol cu reprezentanţii din zonă ai cultului penticostal pentru realizarea unui centru de reintegrare socială a acelor deţinuţi care au problemele cele mai serioase la ieşirea din penitenciar. Proiectul avea în vedere construirea unei „case” unde să se asigure cazarea şi masa pentru circa 60 – 70 de foşti deţinuţi (centrul urmând să se ocupe şi de găsirea unui loc de muncă pentru aceştia). Doi deţinuţi liberaţi cu puţin timp înainte de vizita reprezentanţilor APADOR-CH locuiau într-un apartament pus la dispoziţie, în municipiul Bistriţa, de comunitatea penticostală iar unui al treilea i se dăduse de lucru pe terenul agricol al unei familii din comunitate.

Dat fiind că reintegrarea socială a deţinuţilor a continuat să pună probleme dintre cele mai serioase, asociaţia a solicitat DGP să facă demersurile care se impun pe lângă forurile în drept pentru organizarea cât mai curând posibilă a serviciilor de „probaţiune” şi pentru alocarea unui sprijin financiar echivalent cu un salariu minim net pe economie fiecărui deţinut care la data liberării nu are mijloacele de subzistenţă necesare pentru o lună.

Colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale a devenit, din păcate, tot mai sporadică şi se rezumă aproape exclusiv la educaţia religiosă pe care o fac organizaţii precum Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Stânca Veacurilor, Misiunea Creştină pentru Penitenciare. La Vaslui este activă organizaţia Oraşul Speranţei, care se ocupă exclusiv de deţinuţii tineri (între 18 şi 21 de ani) care urmează să fie puşi în libertate, iar Prison Fellowship are în câteva penitenciare (între care de asemenea Vaslui) programe destinate în principal deţinutelor. Penitenciarul din Târgu Jiu a colaborat cu Centrul zonal de educaţie pentru adulţi (instituţie teritorială a Ministerului Culturii şi Cultelor), fiind organizate, cam o dată pe lună, dezbateri şi consiliere pentru deţinute. A existat de asemenea un parteneriat cu Universităţile Constantin Brâncuşi şi cea a Jiului de Jos, constând mai ales în implicarea a circa 120 de studenţi în programele de educaţie legislativă şi în practica pe care aceştia o fac în unitate. În acelaşi sens trebuie notată colaborarea pe care penitenciarul Bistriţa o are cu Şcoala postliceală de asistenţi sociali „Carol Davilla” din localiate, Asociaţia asistenţilor sociali din Transilvania, Şcoala postliceală „Louis Pasteur” şi Liga tineretului ortodox.

Şi în cursul anului 2002, procentul mediu al deţinuţilor folosiţi la muncă s-a situat în jur de 30 – 40% în sezonul agricol şi în jur de 5 – 7% în afara acestuia. Este pozitiv faptul că în ultimul timp DGP a acordat mai multă libertate conducerilor penitenciarelor în privinţa încheierii contractelor cu beneficiarii, permiţând coborârea sub nivelul salariului minim pe economie. Asociaţia consideră că atât timp cât în ţară există o rată mare a şomajului, cât beneficiarii trebuie să plătească impozite mari pe veniturile deţinuţilor (35% din acestea) şi cât în penitenciare există o atât de mare suprapopulare şi imposibilitatea organizării de activităţi care să ocupe timpul deţinuţilor, este de preferat ca aceştia să iasă la muncă (practic să iasă din camerele adesea sufocante) chiar şi cu un salariu mai mic. Prin ordinul ministrului Justiţiei nr 1704/C/2002, prin care a fost aprobată metodologia determinării părţii de pedeapsă dedusă pe baza muncii deţinuţilor, s-a stabilit ca de normele instituite prin ordin să beneficieze şi deţinuţii şi minorii care prin “informaţiile furnizate organelor competente” contribuie la aflarea adevărului cu privire la infracţiuni sau la prevenirea acestora şi a evenimentelor negative la locurile de deţinere. Întrucât consideră că o asemenea reglementare este de natură să încurajeze delaţiunea, să genereze suspiciuni şi conflicte cu consecinţe dintre cele mai grave între deţinuţi, APADOR-CH a solicitat DGP şi Ministerului Justiţiei să renunţe la această prevedere din ordinul amintit.

IV. Minorităţile naţionale în românia

1. Elaborarea unei legi a minorităţilor naţionale

În anul 2002, s-a redeschis dezbaterea asupra necesităţii de a avea (sau nu) o lege a minorităţilor naţionale. Alături de mai vechi motivaţii privind reglementarea coerentă şi unitară a domeniului, au apărut şi altele noi. În frunte s-au aflat apariţia “noilor minorităţi” – considerate de anumite organizaţii “artificiale” -, care au trimis în anul 2000, în Parlament reprezentanţi (precum rutenii şi macedonenii slavi) şi creşterea numărului de emigranţi rezidenţi în România. Subiectul a interesat Consiliul Europei, a implicat mai mulţi specialişti şi a luat forma unei cercetări desfăşurate sub egida Centrului de Resurse Juridice – la care a participat şi APADOR-CH. Următoarele concluzii au fost discutate cu reprezentanţii minorităţilor naţionale, ai instituţiilor publice, ai Consiliului Europei şi ai societăţii civile:

a) O lege a minorităţilor naţionale va putea lua forma unei legi-cadru. Chiar şi aşa, legea va putea sublinia explicit prevederile contradictorii ale actualului cadru juridic şi va stabili care este norma aplicabilă. Amânarea unei astfel de decizii până la operarea unor modificări ulterioare a actualului cadru juridic nu va conduce la soluţionarea eficientă a chestiunii protecţiei minorităţilor, indiferent de adoptarea legii-cadru în acest domeniu. Legea va stipula explicit că toate prevederile internaţionale trebuie respectate “în bloc” (asigurând protecţia drepturilor astfel dobândite).

b) O altă opinie este aceea că nu este necesar ca legea să fie una generală, care să includă toate prevederile referitoare la protecţia minorităţilor naţionale, prevederi incluse în diferitele legi speciale în vigoare. O lege-cadru care să conţină numai principiile directoare şi referinţe la normele specifice incluse în legile speciale (cum sunt: legea partidelor politice, legile electorale, legea administraţiei publice locale, legea învăţământului etc.) – ar fi mult mai adecvată. Prima variantă (cea a adoptării unei legi generale vizând includerea tuturor reglementărilor în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale) comportă câteva riscuri: poate fi o lege cu mult prea amplă; pentru fiecare domeniu reglementat separat, există riscul de a intra în conflict cu reglementările generale; pot apare omisiuni, lăsând “spaţii albe”, ceea ce poate fi în detrimentul protecţiei minorităţilor naţionale. Totuşi, chiar dacă va fi adoptată o lege-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, ea trebuie însoţită de modificările corespunzătoare ale legislaţiei speciale din domeniu.

c) Este necesară adoptarea unei definiţii pentru noţiunea de „minoritate naţională”. Luând în considerare caracterul obligatoriu al Recomandării 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în contextul juridic românesc, definiţia ce ar urma să fie inclusă în viitoarea lege privind minorităţile naţionale nu poate fi inferioară standardului prevăzut prin recomandare. Una din posibilităţi ar fi ca legea să enumere ab initio minorităţile îndreptăţite la protecţie (prim măsuri speciale) în baza prevederilor sale, recunoscute, astfel, ca minorităţi naţionale. De asemenea, legea poate oferi o procedură deschisă de recunoaştere a altor minorităţi (de către Parlament), în cazul în care o astfel de cerere este înaintată de un număr minim de persoane susţinând că aparţin unei minorităţi (numărul minim va fi stabilit prin lege), conform definiţiei juridice a conceptului.

d) Legea ar putea stabili o distincţie între minorităţi naţionale şi grupuri etnice, ultimele fiind în principal rezidenţii aparţinând unui grup etnic, dar care au dreptul la protecţie în calitate de refugiaţi, azilanţi etc.

e) Cadrul instituţional relevant ar putea fi conceput ca o dublă reţea: o structură executivă (cu atribuţii în aplicarea legii privind protecţia minorităţilor naţionale şi a altor prevederi legate de protecţia activă / măsurile speciale) şi o structură de supervizare. Actualele instituţii (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Direcţia pentru Relaţii Interetnice, Consiliul Minorităţilor Naţionale, Avocatul Poporului) deţin simultan atribuţii care se suprapun sau care vin în contradicţie care trebuie eliminate. Va fi foarte important ca legea privind minorităţile naţionale să ofere un cadru instituţional limpede, pe două niveluri, în care deciziile structurilor executive să poată fi contestate în faţa unor instituţii de control independente.

2. Înfiinţarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Conform Ordonanţei de Guvern nr.137/2000 privind anti-discriminarea, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuia înfiinţat în termen de 60 de zile de la publicarea ordonanţei, înainte de sfârşitul lunii octombrie 2000. Cu toate acestea, Hotărârea de Guvern nr. 1194/2001 privind crearea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a fost adoptată abia în decembrie 2001, devenind funcţională la jumătatea anului 2002. În absenţa înfiinţării acestei structuri instituţionale, o mare parte din punerea efectivă în aplicare a a dispoziţiilor speciale incluse în Ordonanţa anti-discriminare nu era posibilă.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării face parte din sistemul instituţional mai larg dedicat protecţiei minorităţilor naţionale, care mai include Departamentul pentru Relaţii Interetnice, Consiliul Minorităţilor Naţionale şi Avocatul Poporului. Cu excepţia ultimei, toate celelalte instituţii enumerate sunt în subordinea executivului.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este o structură executivă a administraţiei centrale, subordonată Guvernului. Totuşi, Hotărârea de Guvern stipulează că CNCD îşi exercită mandatul independent, în afara interferenţelor altor instituţii sau autorităţi ale statului. CNCD este condus de un colegiu director alcătuit dintr-un preşedinte şi şase membri numiţi şi eliberaţi din funcţie prin decizia primului-ministru.

Nici o prevedere nu impune o minimă reprezentare a grupurilor defavorizate în Colegiul Director al CNCD, deşi Ordonanţa conţine o recomandare în acest sens. Anterior numirii membrilor Colegiului CNCD, mai multe organizaţii neguvernamentale, printre care APADOR-CH, au insistat asupra includerii în Colegiu a unor persoane cu experienţă şi provenind din categoriile protejate. Dintre cei şapte membri numiţi de către primul-ministru, doar unul îndeplineşte această condiţie, fiind membru al minorităţii maghiare.

Printre atribuţiile avute conform legii, CNCD (1) propune instituirea, în condiţiile legii, a unor acţiuni sau a unor măsuri speciale pentru protecţia persoanelor şi categoriilor; (2) propune Guvernului proiecte de acte normative în domeniul său de activitate; (3) colaborează cu autorităţile publice competente în vederea armonizării legislaţiei interne cu normele internaţionale în materia nediscriminării; (4) colaborează cu alte autorităţi publice pentru asigurarea eliminării tuturor formelor de discriminare; (5) urmăreşte implementarea dispoziţiilor normative ce privesc nediscriminarea; (6) primeşte petiţii şi sesizări privind încălcarea dispoziţiilor normative referitoare la principiul egalităţii şi nediscriminării, le analizează, adoptă măsurile corespunzătoare şi comunică răspunsul reclamanţilor; (7) elaborează studii privind respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, publică materiale în domeniu; (8) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului; (9) constată şi sancţionează contravenţiile prevăzute de O.G. nr.137/2000.

De la înfiinţarea sa, Colegiul Director al CNCD a purtat mai multe discuţii cu organizaţii neguvernamentale, printre care şi APADOR-CH, direct ori în cadrul unor seminarii. În ciuda acestor manifestări de interes pentru comunicare cu societatea civilă, până în luna decembrie 2002 activitatea CNCD nu a fost practic simţită. Singura intervenţie publică notorie este susţinerea suspendării de către Consiliul Naţional al Audiovizualului a postului de televiziune OTV, la presiunea politică venită din partea Preşedintelui României, decizie a CNA criticată de către APADOR-CH. Aceasta arată importanţa stabilirii de către CNCD a unei metodologii precise şi transparente în evaluarea actelor de discriminare.

La data de 18 decembrie 2002, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 1503 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.1194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Articolul 1 al Hotărârii introduce o prevedere semnificativă, care extinde domeniul de acţiune al CNCD asupra persoanelor în general: “… Consiliul veghează la aplicarea unui tratament nediscriminatoriu faţă de categoriile de persoane care nu au calitatea de cetăţean al României”.

Articolul 3 al HG. nr. 1503 modifică prevederea anterioară privind conducerea CNCD de către un Colegiu director şi stipulează: “Consiliul este condus de către un preşedinte” (Art. 3 (1)). Colegiul director (redenumit “Consiliu”) devine un simplu organ deliberativ, care ajută preşedintele CNCD, având rolul de a analiza petiţiile şi sesizările primite pe adresa Consiliului şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale.

Modificarea elimină orice independenţă a CNCD. Într-adevăr, preşedintele CNCD “este numit şi eliberat din funcţie prin decizia primului-ministru” (Art. 4, HG nr. 1194/2001). În sensul de mai sus, CNCD devine un intrument direct al primului-ministru, fără absolut nici o posibilitate de a contracara eventualele acţiuni abuzive în materie ale Guvernului.

Or, independenţa reprezintă una dintre premisele importante ale activităţii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, un atribut pe care îl subliniază Directiva anti-rasistă pe care Uniunea Europeană a adoptat-o în anul 2000, reprezentând un cadru pentru legislaţia internă a statelor membre şi deci, pentru candidatele la integrarea în UE. Conform Art. 12 al Directivei, “Statele membre vor asigura înfiinţarea de organisme independente în scopul promovării tratamentului egal al persoanelor de diferite origini rasiale sau etnice. Aceste organisme ar putea fi agenţii independente având competenţa la nivel naţional de apărare a drepturilor omului şi a drepturilor individuale”.

Ordonanţa 137/2000 a stabilit constituirea CNCD ca “organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea guvernului”. Totuşi, prin Hotărârea nr. 1194/2001, a fost asigurată o anumită independenţă CNCD, prevăzându-se că “în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să îi fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii sau autorităţi” . În plus, prin faptul că “La numirea membrilor Colegiului director se va avea în vedere şi prezenţa unor persoane aparţinând minorităţilor naţionale sau categoriilor defavorizate” (Art. 5, (6)) şi “După numire membrii Colegiului director nu mai reprezintă autorităţile publice care au formulat propunerile privind numirea lor în funcţie” (Art. 5, (6)) existau motive, în contextul atribuţiilor Colegiului, să se prezume atitudinea independentă a membrilor Colegiului director.

Specificul schimbărilor operate prin HG. 1503/2002 demonstrează intenţia făţişă a Guvernului de a anula orice independenţă a CNCD. O astfel de măsură nu poate contribui la combaterea discriminării, ci împiedică îndeplinirea obiectivului CNCD. Guvernul reduce mult din credibilitatea instituţiei pe care a creat-o şi, în acelaşi timp, pune în discuţie voinţa altminteri exprimată de a adopta normele Uniunii Europene.

3. Observaţii criticeasupra “Proiectului de Amendamente la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii” al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale

În decursul lunii noiembrie 2002, Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale a depus un proiect privind organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Proiectul este precedat de o “Expunere de motive” în care se aduc următoarele argumente:

1. Vidul legislativ cu privire la recunoaşterea unei minorităţi naţionale de către statul român impune existenţa unei reglementări limitative, care să aibă în vedere că legea oferă minorităţilor naţionale drepturi precum reprezentarea parlamentară;

2. Condiţiile de înfiinţare a unei asociaţii prin Ordonanţa Guvernului 26/2000 se dovedesc impropii organizaţiilor minorităţilor naţionale, care sunt organizaţii reprezentative la nivel naţional, a căror legitimitate este dată de numărul mare de membri;

3. În aceste condiţii se impune adoptarea unui nou capitol în ce priveşte înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor minorităţilor naţionale.

Proiectul de amendare a Ordonanţei Guvernului 26/2000 introduce un număr de cerinţe numai pentru minorităţile naţionale şi organizaţiile acestora:

– Minorităţile naţionale trebuie să aibă prezenţa “atestată de cel puţin un secol pe teritoriul României” (Art. 37.1). Art. 37.2 instituie, pe baza reprezentării acestora în Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) sau/şi în Parlament următoarele minorităţi naţionale: albanezii, armenii, bulgarii, cehii, croaţii, elenii, evreii, germanii, italienii, maghiarii, macedonenii slavi, polonezii, romii, ruşii lipoveni, rutenii, sârbii, slovacii, tătarii, turcii, ucrainienii.

– Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale devin “subiect de drept” numai dacă au cel puţin “30% din numărul total al cetăţenilor înregistraţi ca aparţinând acestei minorităţi în cadrul ultimului recensământ al populaţiei, dar nu mai mult de 30.000 de persoane” (Art. 37.4). Cererea de înregistrare a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se depune la Tribunalul Bucureşti, unde va fi înregistrată în Registrul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

– În continuare, Proiectul defineşte actele necesare înregistrării şi anumite elemente privind organizarea şi funcţionarea organizaţiilor. Proiecul stabileşte că “Organizaţiile minorităţilor naţionale care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe au făcut parte din Consiliul Minorităţilor Naţionale sau au avut reprezentare parlamentară îşi păstrează personalitatea juridică dobândită” (Art. 37.10), iar toate celelalte “îşi pierd personalitatea juridică şi sunt obligate să se reînfiinţeze” în condiţiile prevederilor anterioare.

În legătură cu “Proiectul de Amendamente la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii” al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale APADOR-CH, Fundaţia pentru o Societate Deschisă şi Liga Pro Europa fac observaţiile următoare:

Legitimitatea preocupării

a) Preocuparea exprimată în “Expunerea” Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale este justificată. Constituţia României şi legislaţia internă asigură minorităţilor naţionale atât reprezentarea parlamentară din oficiu cât şi accesul la resurse de la buget distribuite în principal prin intermediul CMN. Astfel de drepturi speciale pot deveni instrumente prin care persoane şi grupuri îşi promovează interesele lor. Or, un drept de un asemenea impact asupra sistemului politic cum este reprezentarea parlamentară trebuie ferit de abuzuri. Presiuni s-au manifestat deja în toate legislaturile din 1992 încoace. Cu ocazia alegerilor din 2000, Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale s-a opus intrării în Parlament a reprezentanţilor rutenilor şi macedonenilor slavi, considerând că vorbesc în numele unor minorităţi artificiale. La 1 martie 2001, Camera Deputaţilor a validat totuşi, cu 196 voturi „pentru”, 60 „împotrivă” şi 11 abţineri, mandatele deputaţilor reprezentând cele două minorităţi. De asemenea, cu ocazia ultimelor alegeri au fost exprimate nemulţumiri din partea unor reprezentanţi ai minorităţilor naţionale privitor la felul în care organizaţii ale unor minorităţi create mai mult sau mai puţin ad-hoc au ajuns sa fie reprezentate în Parlament.

b) Soluţia Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale, de recunoaştere a minorităţilor naţionale prin enumerarea lor explicită, este legitimă şi îşi găseşte analogia în legislaţia altor ţări. Dar miza acestui tip de reglementări depăşeşte pretenţiile unui Proiect de amendare a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000. Astfel, definirea minorităţilor naţionale ar trebui făcută în raport cu alte grupuri etnoculturale, îndreptăţite la protecţie din partea statului român, precum refugiaţii, azilanţii, muncitorii migranţi, dar nu şi la măsuri afirmative de care se bucură minorităţile naţionale. Trebuie subliniat că până în prezent România nu a agreat varianta enumerării minorităţilor naţionale, motiv pentru care o astfel de declaraţie nu a fost făcută cu ocazia semnării şi ratificării Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, aşa cum au procedat alte state membre la convenţie.

Locul reglementării

Cadrul firesc pentru rezolvarea temelor vizate de Proiectul Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale este o lege a protecţiei minorităţilor naţionale şi a comunităţilor etnoculturale. Iniţiatorii ar putea să aibă în vedere şi o procedură deschisă de recunoaştere a altor minorităţi de către Parlament, în cazul în care o astfel de cerere este înaintată de un număr minim de persoane susţinând că aparţin unei minorităţi. În orice caz, definirea minorităţilor naţionale nu îşi are locul într-un proiect de genul celui promovat de către Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale.

Inadmisibilitatea amendamentelor propuse

a) Scopul vădit al proiectului de amendare a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 este limitarea accesului în Parlament şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale a reprezentanţilor unor alte organizaţii ale minorităţilor naţionale decât cele deja existente în Parlament şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale. Soluţia Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale a fost să pună restricţii constituirii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Iniţiativa legislativă produce însă confuzii şi poate deveni uşor sursa încălcării unor drepturi şi libertăţi – în primul rând, al dreptului constituţional la libera asociere.

b) Prima confuzie rezultă din suprapunerea termenului de “organizaţie” şi a celui de “asociaţie”. Constituţia României, în Art. 59 alin. (2), Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, Legea nr.68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Legea nr.27/1996 a partidelor politice reglementează dreptul membrilor minorităţilor de a crea structuri asimilate partidelor politice referindu-se la “organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”. Constituţia României numeşte, la Art. 37 privind dreptul de asociere, partidele politice, sindicatele, asociaţiile şi “alte forme de asociere”. Vechea Lege nr. 21/1924 şi Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 reglementează două tipuri asociative: asociaţiile şi fundaţiile. Este limpede că legiuitorul a identificat “organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”cu “asociaţiile” înfiinţate de către aceşti cetăţeni pe baza celor două norme juridice invocate anterior. Acesta este cazul tuturor organizaţiilor minorităţilor prezente astăzi în Parlament ori în CMN.

c) Or, instituirea, aşa cum cere Proiectul de lege al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale, a unei forme asociative distincte numită “organizaţia cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”, produce confuzii. Dincolo însă de acest aspect, Proiectul, care enumără condiţiile pentru înfiinţarea unor organizaţii (ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale), deci exercitarea unui drept fundamental al omului, anume libertatea de asociere, întră în contradicţie cu principiile reglementărilor în materie. Legiuitorului îi este interzis să impună restricţii altele decât măsurile necesare, “într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora”. (art. 11, Convenţia europeană a drepturilor omului).Din acest punct de vedere, restricţiile de asociere pe care le propun prezentele amendamente, privind limita minimă a reprezentării (30%) şi cea de sus (nu mai mult de 30.000 de membri) sunt şi inadmisibile şi contradictorii.

d) O a doua confuzie se face între dreptul de asociere şi drepturile electorale. Iniţiativa Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale îşi găseşte legitimitatea în sensul asigurării unui cadru optim de vot pentru alegători şi pentru administrarea cu responsabilitate a banilor publici, ori în cazul discutat, al împiedicării folosirii de către persoane şi grupuri, în mod abuziv, a prevederilor legislaţiei interne. Acestea permit introducerea anumitor condiţii privind participarea organizaţiilor la alegeri, care însă nu au ce să caute într-o lege care consfinţeşte dreptul la asociere, reglementând exercitarea lui.

e) Chiar dacă prevederile Proiectului de Amendamente la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii s-ar restrânge doar la impunerea de condiţii pentru participarea la alegeri a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, tot ar încălca drepturile şi libertăţile fundamentale. Se crează o discriminare între cetăţenii care au format uniunile culturale actuale, ca asociaţii, şi cetăţenii care doresc, în viitor, să creeze asociaţii cu aceleaşi obiective. Primii şi-ar exercita dreptul de asociere şi drepturile electorale în condiţii mult mai convenabile decât ceilalţi. În plus, reglementările impuse acestor noi forme de asociere numite “organizaţii ale cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale” sunt nejustificate, în multe cazuri prohibitive şi în două, chiar imposibile. Totodată, se instituie o discriminare între dreptul de asociere liberă al tuturor cât şi acela restricţionat al membrilor minorităţilor naţionale.

Astfel, nici o nouă organizaţie de romi şi de maghiari nu poate îndeplini simultan criteriile Proiectului. La cei circa 600.000 de romi identificaţi la ultimul recensământ procentul de 30% înseamnă 200.000 de persoane, cifră care depăşeşte limita maximă admisă de Proiect, de 30.000. În cazul maghiarilor, 30% înseamnă cam 330.000 de persoane. Deci, doar UDMR şi Partida romilor mai pot exista ca organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, şi asta numai şi numai pentru că se află deja reprezentate în Parlament şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale.

Conform recensământului din 1992, mai multe minorităţi naţionale aveau câteva zeci de mii de membrii: germanii 119.436 (astăzi numărul este sensibil mai mic); ucrainienii 67.833, ruşii-lipoveni 38,688; turcii 29.533, sârbii 29,080. Pentru a putea fi înfiinţate, ar trebui ca noile organizaţii ale membrilor minorităţilor enumerate să depăşească 10.000 de membri. Este o cifră în măsură să descurajeze orice iniţiativă asociativă, nemaivorbind de faptul că propunerea se referă la 30% din numărul total al membrilor comunităţii, ignorând faptul că în numărul din recensământ sunt prinşi şi copiii minori.

Concluzii

Soluţia Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale crează confuzii. Dar mai ales, el trebuie criticat întrucât încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi ale persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. În funcţionarea sa concretă, proiectul ar crea un monopol în favoarea actualelor organizaţii culturale asupra vieţii minorităţilor naţionale, în special în domeniul activităţii politice şi a accesului la fondurile publice. Adoptarea unei asemenea soluţii ar afecta grav viaţa internă a minorităţilor naţionale, solidaritatea necesară afirmării identităţii naţionale pericilitând sistemul creat în acest scop.

APADOR-CH solicită retragerea actualei propuneri şi recomandă pregătirea cadrului necesar pentru recunoaşterea minorităţilor naţionale – ca etapă a reprezentării lor în Parlament – prin elaborarea unui proiect de lege privind minorităţile naţionale şi grupurile etnoculturale la realizarea căruia să fie consultate nu doar organizaţiile deja reprezentate în Parlament şi cele din Consiliul Minorităţilor Naţionale, ci şi alte structuri asociative de drepturile omului sau ale minorităţilor naţionale care au fost implicate în ultimii 12 ani în promovarea şi apărarea drepturilor minorităţilor naţionale în România.

V. CAZURI AFLATE PE ROLUL CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (STRASBOURG)

În acest capitol sunt prezentate o parte din cazurile în care APADOR-CH s-a implicat în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în anul 2002, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). De asemenea, capitolul cuprinde prezentarea evoluţiei unora dintre cazurile în care Asociaţia a iniţiat demersurile în faţa Cuţii Europene înainte de 2002, cazuri ce au fost dezvoltate pe larg în raporturile anuale anterioare ale APADOR-CH.

1. Evoluţia cazurilor în care APADOR-CH s-a implicat anterior anului 2002

Toate cazurile în care Asociaţia s-a implicat şi în care procedurile în faţa Comisiei/Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost declanşate anterior anului 2002 (vezi Raportul anual al APADOR-CH pe anul 2001) continuă să se afle pe rolul Curţii.

1. În cazul Cotleţ versus România (cererea nr. 38565/1997), la data de 16 aprilie 2002 Curtea a adoptat o decizie finală asupra admisibilităţii plângerii sub aspectul încălcării articolului 8 din Convenţie. Reclamantul a susţinut că deschiderea corespondenţei sale cu Comisia/Curtea Europeană de către autorităţile penitenciare, precum şi întârzierea cu care scrisorile sale au fost expediate către aceste organisme, echivalează cu o încălcare a dreptului său la viaţă privată prevăzut de articolului 8 din Convenţie. În decizia de admisibilitate Curtea a reţinut că plângerea reclamantului ridică probleme serioase de fapt şi de drept care necesită o examinare pe fond şi în consecinţă a declarat plângerea admisibilă. La solicitarea Curţii, la 10 mai 2002, reprezentantul reclamantului a trimis observaţii suplimentare privind fondul cauzei, în care a susţinut că după adoptarea Ordinului Ministrului justiţiei nr.1792 din 17 octombrie 1997 – care a interzis violarea secretului corespondenţei deţinuţilor –, încălcarea dreptului la corespondenţă al reclamantului a continuat sub o altă formă, autorităţile din penitenciar nepunându-i la dispoziţie cele necesare purtării corespondenţei: hârtie, plicuri, timbre poştale. De asemenea, reprezentantul reclamantului a susţinut că lipsirea acestuia de cele necesare purtării corespondenţei, întârzierea cu care scrisorile sale au fost expediate de autorităţile penitenciare, precum şi presiunile la care a fost suspus pentru a-şi retrage plângerea aflată pe rolul Curţii echivalează cu o încălcare a articolului 34 din Convenţie, care interzice autorităţilor să împiedice exerciţiul dreptului persoanelor interesate de a sesiza Curtea cu plângeri privind încălcări ale Convenţiei. Observaţiile suplimentare ale reclamantului au avut ca obiect şi cererea de satisfacţie echitabilă în baza articolului 41 din Convenţie. În urma răspunsului Guvernului la observaţiile suplimentare, reprezentantul reclamantului a formulat obiecţii pe care le-a comunicat Curţii la data de 14 iunie 2002. Urmează ca în acest caz Curtea să adopte o hotărâre cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie.

2. În cazul Parohia greco-catolică Sâmbăta-Bihor versus România (cererea nr. 48107/1999), reclamanta s-a plâns că refuzul instanţelor naţionale de a judeca cererea sa privind restituirea bisericii greco-catolice din comuna Sâmbăta i-a încălcat dreptul de acces în justiţie (articolul 6 din Convenţie), iar refuzul de a judeca cererea sa de a celebra serviciul religios alternativ i-a încălcat libertatea de religie (articolul 9 din Convenţie) În urma comunicării observaţiilor Guvernului la 18 decembrie 2001, reprezentanta reclamantului a transmis Curţii observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului cauzei la 3 februarie 2002. Pe lângă încălcările articolelor 6 şi 9 din Convenţie invocate expres de reclamantă în plângerea sa, reprezentanta acesteia a susţinut că autorităţile naţionale au încălcat şi drepturile reclamantei prevăzute de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi articolul 13 din Convenţie şi că aceste încălcări au fost înfăţişate în situaţia de fapt, precum şi în expunerea privitoare la încălcările Convenţiei, deşi nu au fost precizate in terminis. Curtea urmează să decidă asupra admisibilităţii plângerii.

3. În cazul Vili Rupa versus România (cererea nr. 58478/98), plângerea reclamantului privind încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor sale prevăzute de Convenţie (dreptul de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, garantat în articolul 3; dreptul la libertate, dreptul de a fi dus prompt în faţa unei instanţe de judecată şi dreptul de a contesta legalitatea arestării preventive, prevăzute de articolul 5; dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6 paragraful 1; dreptul de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie, prevăzut de articolul 6 paragraful 2; drepturile persoanei acuzate de a fi informată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, de a avea timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării şi de a se apăra în mod real şi eficient, garantate în paragraful 3 al articolului 6; dreptul la viaţă privată, prevăzut de articolul 8; dreptul la remedii efective, prevăzut de articolul 13) a fost comunicată Guvernului, care a trimis Curţii observaţiile sale. La data de 13 septembrie 2002, reprezentanta reclamantului a transmis Curţii observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului cauzei. Curtea urmează să adopte o decizie în privinţa adimisibilităţii plângerii.

4. În cazurile Achim versus România (cererea nr. 63101/2000) şi Parohia greco-catolică Sf. Vasile – Polonă (cererea nr. 65965/2001) procedurile interne în vederea obţinerii de remedii efective pentru încălcarea drepturile reclamanţilor prevăzute de Convenţie nu au fost finalizate nici până în prezent. Reprezentanţii reclamanţilor din aceste două cazuri au continuat corespondenţa cu grefa Curţii şi au informat-o în legătură cu evoluţia procedurilor interne.

În celelalte cazuri prezentate în Raportul anual 2001 al APADOR-CH nu au avut loc dezvoltări seminificative în anul 2002, ele continuând să se afle pe rolul Curţii.

2. Cazuri în care APADOR-CH s-a implicat în 2002

1. Damian versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

Marius Damian-Burueană şi Viorel Damian sunt fraţi. Marius Damian este avocat şi locuieşte în Bucureşti, iar Viorel Damian este inginer şi locuieşte în Turceni, judeţul Gorj. În seara zilei de 29 ianuarie 1995, cei doi fraţi se aflau în faţa blocului în care locuieşte Viorel Damian. Mai mulţi poliţişti i-au cerut lui Viorel Damian să îi însoţească la sediul Poliţiei Turceni, fără a-i prezenta vreun motiv. În urma refuzului acestuia de a se conforma, precum şi a protestelor lui Marius Damian-Burueană, cei doi fraţi au fost loviţi, urcaţi cu forţa într-un autoturism şi duşi la sediul poliţiei. Martorii au declarat că brutalităţile poliţiştilor nu au fost justificate. Violenţele asupra victimelor au continuat pe drum, iar la sediul poliţiei au fost supuşi unei percheziţii corporale, în lipsa unei autorizaţii emise de un magistrat. Mai mult, în seara zilei de 29 ianuarie 1995, poliţişti au efectuat şi o percheziţie la domiciliul lui Viorel Damian, fără a avea mandat pentru aceasta şi în timpul nopţii. Arestarea şi deţinerea victimelor la sediul poliţiei au fost făcute în lipsa unei ordonanţe de reţinere sau a unui mandat de arestare, fără a li se aduce la cunoştinţa vreo învinuire şi fără a li se respecta dreptul la apărare. Abia la data de 30 ianuarie, împotriva celor doi s-a dispus de către organele de poliţie începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiuni de ultraj, precum şi reţinerea pe o durată de 24 de ore.

Prin ordonanţele din 31 ianuarie 1995 date de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu, s-a dispus arestarea celor doi pe termen de 5 zile, reţinându-se că ei au comis infracţiunile de “ultraj cu violenţă” şi “ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice”.

Pentru a fi prezentaţi unui medic legist care să constate leziunie suferite, cei doi fraţi au intrat în refuz de hrană. În cele din urmă, Marius Damian-Burueană a fost prezentat unui medic legist la 2 februarie 1995, iar Viorel Damian la 6 februarie 1995. Rapoartele de expertiză medico-legală constată leziunile suferite de aceştia, precizând un număr de 12-14 zile îngrijiri medicale în primul caz şi 4-5 zile de îngrijiri medicale în cel de-al doilea caz.

La data de 3 februarie 1995 s-a dispus arestarea celor doi pentru 25 de zile. Victimele au solicitat procurorului punerea în libertate provizorie pe cauţiune, dar cererile lor au fost respinse. La data de 17 februarie 1995 Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a celor doi, pentru infracţiunile de «ultraj cu violenţă» şi «ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice», la care s-a adăugat şi cea de conducere a unui autoturism având permisul de conducere suspendat, pentru Viorel Damian. În timpul urmăririi penale, atât poliţia cât şi procurorul au audiat martori fără ca apărătorii celor doi să fie prezenţi sau înştiinţaţi despre aceasta. Dosarul a fost trimis la Judecătoria Tg. Jiu, iar la data de 23 februarie 1995 cei doi au fost puşi în libertate provizorie.

La cererea celor două victime, procesul a fost strămutat la Judecătoria Sectorului 3, Bucureşti, această instanţă dispunând achitarea lor pentru toate infracţiunile pentru care fuseseră trimişi în judecată, cu motivarea că faptele de ultraj nu există, iar la data conducerii autoturismului, Viorel Damian nu avea permisul suspendat. În apel, Tribunalul Bucureşti a hotărât sancţionarea fiecărui inculpat cu o amendă administrativă în cuantum de 25.000 lei pentru săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată. În recurs, la 10 iunie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a casat în totalitate decizia penală a Tribunalul Bucureşti şi a menţinut sentinţa penală a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti (prin care se dispusese achitarea inclupaţilor pe motivul inexistenţei tuturor faptelor reţinute în sarcina lor).

În legătură cu brutalităţile şi abuzurile comise de poliţişti şi cu arestarea ilegală a celor doi fraţi, mama lor a formulat o plângere pe care a adresat-o Parchetului Militar Craiova la data de 3 februarie 1995. În paralel, cei doi s-au adresat cu o plângere şi Ministerului de Interne. La data de 29 noiembrie 1996, Parchetul Militar Craiova a adoptat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale prin care se arăta că faptele penale imputate nu s-au confirmat. Plângerea împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 20 iulie 1999. O nouă plângere, a fost parţial admisă de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 25 iunie 2001, care a reţinut că poliţiştii s-au făcut vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor de «loviri şi alte violenţe» şi «purtare abuzivă», dar că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru aceste fapte. Cei doi au formulat plângere şi împotriva acestei soluţii, cu motivaţia că în sarcina poliţiştilor trebuiau reţinute şi alte infracţiuni (tortura, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, pentru care răspunderea penală nu se prescrisese). La 24 august 2001, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus respingerea plângerii şi menţinerea concluziilor sale din data de 25 iunie 2001.

Cei doi fraţi au declanşat proceduri interne pentru a obţine despăgubiri în urma arestării preventive “pe nederept”. Până la data formulării plângerii către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele celor doi nu au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, ambele aflându-se în faza de recurs.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La sfârşitul lunii decembrie 2001, victimele s-au adresat cu o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea, pentru fiecare dintre ei, a drepturilor garantate în articolele 3, 5, 6, 8, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanţii au susţinut încălcarea dreptului de a nu fi torturati ori supuşi unor tratamente inumane sau degradante în două situaţii distincte. Prima are ca obiect torturarea lor de către lucrători ai poliţiei, datorită brutalizării lor în seara zilei de 29 ianuarie 1995, precum şi a traumatismelor psihice la care au fost supuşi prin deţinerea lor nelegală, fără a fi încunoştiinţaţi de învinuirile ce li se aduceau şi fără mâncare şi apă. A doua încălcare a articolului 3 a vizat lipsa unei anchete eficiente, rapide şi imparţiale de către autorităţile naţionale (parchetele militare) aptă să conducă la sancţionarea vinovaţilor.

În continuare, reclamanţii au susţinut încălcarea dreptului la libertate garantat de articolul 5 din Convenţie, în mai multe situaţii distincte: arestarea lor nu a urmat procedurile legale; nu au fost informaţi “prompt” cu privire la motivele arestării lor şi la acuzaţiile aduse; nu au fost prezentaţi prompt în faţa unui judecător ori a altui reprezentant al autorităţilor însărcinat prin lege să exercite puteri judiciare, iar un astfel de reprezentant nu s-a pronunţat asupra cererii lor de liberare provizorie pe cauţiune (procurorul neîndeplinind cerinţele impuse de articolul 5).

Reclamanţii s-au plâns şi de încălcarea drepturilor lor prevăzute de articolul 6 din Convenţie prin mai multe situaţii distincte: nu au fost informaţi prompt şi amănunţit în legătură cumotivele şi învinuirea sub care au fost arestaţi; nu au avut facilităţi adecvate pentru a-şi organiza apărarea pe întreaga durată a arestării preventive şi nu li s-au înmânat copii ale actelor de cercetare efectuate în faza de urmărire penală; au fost lipsiţi de apărare, fiindu-le oprit contactul cu apărătorul angajat de mama lor, iar acesta nu a fost înştiinţat pentru a putea participa la administrarea probelor; nu au participat, nici ei şi nici avocatul lor, la efectuarea actelor de cercetare în faza de anchetă.

În privinţa încălcării articolului 8 din Convenţie, reclamanţii au susţinut că acesta le-a fost încălcat prin supunerea lor la percheziţii corporale fără o bază legală şi prin efectuarea unei percheziţii domiciliare ilegale.

În ceea ce priveste dreptul la remedii efective, garantat de articolul 13, s-a susţinut că omisiunea autorităţilor naţionale de a efectua o anchetă eficientă şi imparţială i-a lipsit pe reclamanţi de orice posibilitate de remediere a încălcărilor suferite. În conformitate cu legea internă, singurele îndreptăţite să ancheteze plângerile împotriva lucrătorilor de poliţie erau parchetele militare, a căror lipsă de independenţă şi imparţialitate a fost argumentată atât pe baza unor elemente de fapt cât şi pe baza cadrului legal în care acestea funcţionează.

În final, reclamanţii au susţinut că parchetul militar a refuzat să le dea xerocopii ale actelor din dosarul şi lucrările parchetelor militare, deşi au menţionat expres că acestea le sunt necesare pentru susţinerea plângerii în faţa Curţii Europene, ceea ce echivalează cu încălcarea, de către autorităţile naţionale, a obligaţiei prevăzute în articolul 34 (ultima propoziţie) din Convenţie.

Plângerea reclamanţilor se află pe rolul Curţii Europene, unde a fost înregistrată sub numărul 6773/2002.

2. Soare şi alţii versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

Mugurel Soare şi Vipan Soare sunt fraţi. La data de 19 mai 2000, în plină stradă, ei au fost bătuţi de trei lucrători de poliţie îmbrăcăţi în civil, iar Mugurel Soare a fost împuşcat în cap, de la mică distanţă, intrând în comă (cazul a fost prezentat în rapoartele APADO-CH din anii 2000 şi 2001).

Ca urmare a leziunilor suferite, Mugurel Soare, (18 ani la data incidentului) a fost spitalizat o lungă perioadă, suportând mai multe intervenţii chirurgicale neurologice. Deficienţele funcţionale majore suferite au dus la pensionarea sa pe motive medicale.

Doi dintre martoii oculari ai incidentului, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu, au fost conduşi la sediul Secţiei 10 Poliţie în jurul orelor 19.30. La aceeaşi secţie a mai fost adus şi Vipan Soare şi s-a prezentat de bunăvoie şi unchiul victimei, Alexandru Soare.

Audierile acestor patru persoane au început în jurul orei 21. După ce au dat declaraţii în faţa unui poliţist, ei şi-au exprimat dorinţa de a pleca acasă, însă au fost împiedicaţi, necomunicâdu-li-se motivului şi perioada pentru care trebuie să mai rămână. Toţi patru au fost ţinuţi în acelaşi birou, fără a li se da mâncare şi apă. În jurul orelor 0:00-0:30, a început o nouă audiere a celor patru, de către un procuror militar, însoţit de un bărbat în civil. Audierile s-au prelungit până la ora 5.00 dimineaţă, timp în care nici unul dintre cei patru nu a fost lăsat să părăsească secţia, cu toate că în jurul orei 2.00 Angela Vlăsceanu a protestat, cerând să fie lăsaţi să plece pentru că nu există nici o bază legală pentru reţinerea împotriva voinţei lor. În timpul audierilor Dorel Baicu, Vipan Soare şi Angela Vlăsceanu au fost supuşi presiunilor şi ameninţărilor pentru a declara că Mugurel Soare ar fi avut un cuţit, ceea ce ei au refuzat. Au fost aplicate metode de intimidare, cum ar fi reluarea declaraţiei de la început, de fiecare dată când se ajungea la negarea faptului că Mugurel Soare ar fi avut cuţit. Tututor li s-au dat declaraţii spre semnare, pe care aceştia le-au semnat fără să le citească din diferite motive (scris ilizibil, extenuare, neinformarea cu privire la acest aspect din partea procurorului). Nimic din ceea ce a declarat Alexandru Soare, unchiul victimei, nu a fost consemnat, spunându-i-se că va fi ulterior audiat de procurorul militar însărcinat cu ancheta. Acest lucru nu s-a întâmplat, deşi Alexandru Soare s-a prezentat de mai multe ori, din proprie iniţiativă, la sediul parchetului militar. Timp de 19 luni nici unul dintre cei patru nu a fost solicitat de autorităţi pentru a depune mărturie sau a da informaţii legate de cele întâmplate.

Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu s-au temut să formuleze o plângere penală împotriva reţinerii lor nelegale timp de 10 ore la sediul poliţiei. Totuşi ei au acţionat prin intermendiul APADOR-CH, care la 4 iulie 2000 a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, cerând efectuarea de cercetari cu privire la «tratamentul inuman şi degradant» şi la «privarea ilegală de libertate» a celor doi. Această sesizare a rămas fără răspuns.

Asociaţia a efectuat investigaţii extrajudiciare şi a procedat la audierea celor implicaţi, după care a întocmit un raport prin care a sesizat autorităţile competente ale statului, cerând o soluţionare promptă şi corectă a cazului. Demersurile Asociaţiei au rămas fără răspuns.

La 24 iulie 2001, Parchetul Militar Teritorial a adoptat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în privinţa poliţistului care l-a împuşcat pe Mugurel Soare, cu motivaţia că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare. Această soluţie a fost examinată de Parchetul de pe lânga Curtea Supremă de Justiţie, care, printr-o adresă din 14 septembrie 2001, a constatat existenţa unor deficienţe majore în desfăşurarea anchetei, care nu a elucidat fondul. Cu toate acestea, soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu a fost infirmată.

Împotriva rezoluţiei din 24 iulie 2001, atât victima cât şi APADOR-CH au formulat plângeri (la 10, respectiv 12 octombrie 2001) şi au solicitat comunicarea unei copii a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale; aceasta nu li s-a comunicat nici până în prezent. Mai mult, la 7 martie 2002, reprezentanţii victimei s-au deplasat la Parchetul Militar Teriorial şi au cerut să li se remită copia rezoluţiei, fiind refuzaţi. Aceştia au mai cerut, în scris, şi copii ale dosarului cauzei, ce le erau necesare pentru a redacta plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. Şi această cerere a fost refuzată.

La 10 decembrie 2001 parchetul Militar Teritorial a dispus infirmarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi completarea cercetărilor. Cauza nu a fost soluţionată nici până în prezent.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La 21 iunie 2002, reclamanţii Mugurel Soare, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au adresat o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reclamantul Mugurel Soare a susţinut că autorităţile naţionale i-au încălcat drepturile prevăzute de Convenţie în articolele 2, 3, 6 paragraful 1, 13 şi 2 şi 3 combinate cu 14 şi 34. Reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au susţinut că autorităţile naţionale le-au încălcat, fiecăruia în parte, drepturile garantate de Convenţie în articolele 3, 5 şi 13.

Reclamantul Mugurel Soare a susţinut că dreptul său la viaţă, garantat de articolul 2 din Convenţie, i-a fost încălcat de autorităţile române în două situaţii distincte, prin împuşcarea sa în cap, ce îi putea provoca moartea, şi prin lipsa unei anchete eficiente, rapide şi imparţiale de natură să conducă la sancţionarea celui vinovat de împuşcarea sa.

În privinţa dreptului de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, Mugurel Soare s-a plâns de încălcarea acestuia în două situaţii distincte. Prima are ca obiect torturarea lor de către poliţist, prin lovirea sa repetată şi foarte brutală, care a culminat cu împuşcarea sa în cap. A doua încălcare a articolului 3 a vizat lipsa unei anchete eficiente, rapide şi imparţiale de către autorităţile naţionale (parchetele militare) aptă să conducă la sancţionarea vinovaţilor.

Reclamantul Mugurel Soare s-a plâns şi de încălcarea dreprului său la acces la justiţie prevăzut de articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, deoarece nesoluţionarea plângerii sale penale, în care a menţionat că doreşte despăgubiri morale şi materiale, îl împiedică să obţină aceste despăgubiri, ca parte civilă în procesul penal.

În ceea ce priveşte dreptul la remedii efective, garantat de articolul 13, Mugurel Soare a susţinut că lipsa unei anchete eficiente, imparţiale şi transparente l-a lipsit de orice posibilitate de remediere a încălcărilor suferite.

Reclamantul, care aparţine etniei rome, a susţinut şi că încălcarea drepturilor sale garantate în articolele 2 şi 3 ale Convenţiei sunt parţial cauzate de atitudinea discriminatorie a autorităţilor.

În final, reclamantul Mugurel Soare a susţinut că parchetul militar a refuzat să îi dea xerocopii ale actelor din dosarul în care se anchetează împuşcarea sa, deşi reprezentanţii săi au menţionat expres că acestea le sunt necesare pentru susţinerea plângerii în faţa Curţii Europene. Aceasta echivalează cu încălcarea, de către autorităţile naţionale, a obligaţiei prevăzute în articolul 34 din Convenţie, care interzice acestora să împiedice dreptul de petiţionare al oricărei persoane care doreşte să se adreseze Curţii Europene, ca victimă a încălcării drepturilor sale.

Reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au susţinut încălcarea dreptului lor de a nu fi supuşi unui tratament degradant, prevăzut de articolul 3 din Convenţie, în două situaţii distincte. Prima încălcare a avut ca obiect tratamentul la care au fost supuşi în timpul audierii lor, când pe parcursul celor 10 ore cât au fost împiedicaţi să părăsească sediul poliţiei, nu au putut să se odihnească, nu au primit mâncare şi apă de băut şi au fost supuşi persiunilor şi ameninţărilor pentru a da declaraţii contrare realităţii, la care s-a adăugat frica de repercusiuni. A doua încălcare a articolului 3 a vizat lipsa oricărei anchete asupra tratamentului la care au fost supuşi

Reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu s-au plâns şi de încălcarea dreptului lor garantat de articolul 5 din Convenţie deoarece: privarea lor de libertate s-a făcut fără nici un temei legal şi fără a se întocmi vreo formalitate legală, nu au fost informaţi nici un moment asupra motivelor reţinerii lor nelegale şi nu au avut posibilitatea de a obţine reparaţii pentru privarea lor de libertate nelegală.

În final, reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au susţinut că le-a fost încălcat dreptul la remedii efective pentru încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie, drept prevăzut de articolul 13 din Convenţie.

Cererea reclamanţilor a fost înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului cu numărul 24329/02.

3. Tarău versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

În cursul anului 2000, în urma unui anunţ de mica publicitate, Daniela Tarău s-a prezentat la o firmă de intermediere de contracte de muncă în străinătate care căuta colaboratori. În iunie 2000, Daniela Tarău a frecventat firma circa 3 săptămâni, în vederea angajării sale pe acest post.

În perioada 3 iulie 2000 – 1 august 2000, Daniela Tarău a fost internată în spital pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale, timp în care a fost vizitată frecvent de Veronica Gori, care dorea ajutor pentru obţinerea unei vize Schengen. Daniela Tarău a acceptat să o ajute şi la 11 iulie 2000 a primit de la Veronica Gori suma de 1.000 USD pentru a-i transmite persoanei din firmă care se ocupa de obţinerea vizelor, Costel Gheorghe. Pentru această sumă Daniela Tarău a întocmit o chitanţă, în care nu se prevederea vreun termen de restituire. Banii au fost transmişi lui Costel Gheorghe.

Ulterior, Veronica Gori a depus la poliţie o plângere prin care solicita restituirea sumei de 1000 USD. La acel moment poliţia efectua cercetări penale cu privire la activitatea persoanelor din cadrul firmei de intermediere. Daniela Tarău nu era implicată în acele fapte.

La data de 15 decembrie 2000, Secţia 3 Poliţie i-a trimis o citaţie Danielei Tarău, prin care era invitată să se prezinte “foarte urgent” în calitate de “martor”, iar reclamanta s-a conformat. La data de 22 februarie 2001, Daniela Tarău a fost arestată preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu toate că nerestituirea unei sume de bani nu este o infracţiune, ci o problemă de natură civilă. Mai mult, Daniela Tarău se afla într-o stare de sănătate precară, era singurul întreţinător al unui copil minor şi a doi părinţi în vârstă, nu avea antecedente penale şi se dovedise cooperantă cu poliţia.

Pe parcursul cercetărilor, Danielei Tarău i-au fost refuzate probe importante în aparare, cum ar fi confruntarea cu Veronica Gori şi cu Costel Gheorghe. La data de 26 iunie 2001, când Daniela Tarău se afla încă arestată în baza unui mandat emis cu patru luni înainte, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a judecat o nouă cerere a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti de prelungire a arestării preventive a Danielei Tarău şi a altor patru inculpaţi, cercetaţi în acelaşi dosar. Daniela Tarău nu era asistată de un apărător, astfel încât s-a stabilit ca asistenţa juridică să îi fie acordată de apărătoarea altui inculpat din aceeaşi cauză. Aceasta a cerut un termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului foarte voluminos, dar cererea i-a fost respinsă pe motiv că arestarea preventivă exipra în acea zi. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins în final cererea de prelungire a arestării preventive a Danielei Tarău. Totuşi aceasta nu a fost pusă în libertate.

Printr-un proces verbal datat 26 iunie 2001, se atesta de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti că, la ora 16.40, procurorul a declarat recurs în şedinţă publică împotriva respingerii cererii de prelungire a arestării preventive. Daniela Tarău susţine însă că şedinţa de judecată a durat în acea zi până la ora 14.00.

Dintr-un referat al grefierei, rezultă că, la data de 26 iunie 2001 la ora 17.45, aceasta a telefonat la Spitalul Penitenciar Jilava, unde era deţinută Daniela Tarău, cerând aducerea ei la Tribunalul Bucureşti pentru judecarea recursului, însă ofiţerul de serviciu de la spitalul penitenciar i-a comunicat că nu mai este nimeni la Serviciul evidenţă pentru a prelua nota telefonică şi a o aduce pe inculpata arestată la tribunal.

Recursul a fost judecat de Tribunalul Bucureşti, la data de 26 iunie 2001 (în aceeaşi zi în care s-a judecat şi fondul), în jurul orei 18.00, fără ca inculpata să fie prezentă şi fără a fi reprezentată de un avocat. Un avocat din oficiu a fost delegat abia la o zi după ce procesul s-a judecat. Tribunalul a admis recursul şi a dispus prelungirea arestării preventivei a Danielei Tarău cu 30 de zile, cu o motivare sumară. Până la data redactării plângerii către Curtea Europenă a Drepturilor Omului, Daniela Tarău nu fusese eliberată. (A fost pusă în libertate abia în decembrie 2002).

Decizia pronuntaţă de tribunal în recurs a fost defintivă şi nu mai putea fi atacată de Daniela Tarău. Ea a trimis un memoriu procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru promovarea recursului în anulare în cauză, cerere ce i-a fost respinsă. Un nou memoriu a fost trimis pentru promovarea recursului în anulare, însă nu a primit nici un răspuns la acest demers.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Daniela Tarău a sesizat printr-o scrisoare Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa încălcării drepturilor sale la 24 decembrie 2001. Plângerea sa completă a fost trimisă Curţii la data de 19 ianuarie 2002. Reclamanta a susţinut că autorităţile statului i-au încălcat drepturile garantate în articolele 5, 6, 11, 13 din Convenţie şi în articolului 1 din Protocolul nr.4 la Convenţie.

Reclamanta a susţinut că dreptul său la libertate şi siguranţă prevăzut de articolul 5 din Convenţie a fost încălcat deoarece: arestarea sa preventivă a fost lipsită de suport legal în raport cu legislaţia internă; informarea asupra motivelor arestării sale şi asupra acuzaţiilor ce i se aduceau a fost plină de erori şi omisiuni, ceea ce echivalează cu lipsa informării; timp de 32 de zile nu a fost dusă în faţa unui judecător, singurul care exercită puteri judiciare şi nu a fost eliberată sau judecată într-un termen rezonabil; nu a avut posibilitatea de a declanşa proceduri judiciare pentru determinarea legalităţii detenţiei sale.

Reclamanta a susţinut că dreptul său la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6 din Convenţie a fost încălcat sub mai multe aspecte: nu a fost informată în mod complet şi amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; nu a dispus de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; nu i s-a acordat dreptul să fie asistată de un apărător ales, iar la recurs, nu a fost asistată nici de un avocat din oficiu; nu a putut obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Reclamanta a mai susţinut că autorităţile naţionale i-au încălcat dreptul prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr.4 la Convneţie, care interzice privarea de libertate pentru datorii, deoarece singurul motiv pentru care a fost arestată a fost neîndepliniea unei obligaţii contractuale.

În privinţa dreptului la libera întrunire şi asociere, prevăzut de articolul 11 din Convenţie, reclamanta a susţinut că acesta i-a fost încălcat deoarece singura explicaţie rezonabilă pentru abuzurile la care a fost supusă ar fi faptul că face parte din grupul care a scris versurile tuturor cântecelor intonate în cadrul demonstraţiilor din Piaţa Universitaţii, din anul 1990.

În final, reclamanta a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la remedii efective pentru încălcarea drepturilor garantate de Convenţie, drept prevăzut de articolul 13 din Convenţie.

Cererea sa a fost înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu numărul 3584/02.

4. Parohia greco-catolică Pruniş versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

Reclamanta este Parohia greco-catolică Pruniş, care a declanşat pe plan intern proceduri judiciare pentru restituirea bisericii, cimitirului şi casei parohiale greco-catolice din comuna Pruniş, ocupate în prezent de parohia ortodoxă din localitate.

În februarie 2001, Judecătoria Turda a respins cererea reclamantei, ca “neîntemeiată”, deşi argumentaţia instanţei a fost în sensul lipsei de competenţă, făcând trimitere la dispoziţiile Decretului nr.126/1990, care ar institui competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii pentru comisiile mixte formate din reprezentanţii Bisericii ortodoxe şi a celei greco-catolice. Judecând apelul declarat, la 9 noiembrie 2001, Tribunalul Cluj a anulat sentinţa anterioară şi a admis cererea reclamantei, recunoscând existenţa unui drept continuu de proprietate a parohiei greco-catolice asupra bunurilor în litigiu. Hotărârea Tribunalului Cluj a fost pusă în executare la 11 decembrie 2001. În urma judecării recursului împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel Cluj a menţinut dispoziţiile Judecătoriei Turda, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată la data de 9 mai 2002. În consecinţă, parohia ortodoxă a intrat din nou în posesia bisericii, cimitirului şi casei parohiale.

În timpul judecării recursului, la 12 februarie 2002, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a trimis o scrisoare ministrului de justiţie în care denunţa “îndrăzneala” unor instanţe din Ardeal de a judeca cererile parohiilor greco-catolice privind stabilirea situaţiei juridice a bunurilor lor şi a cerut intervenţia conducerii Ministerului de Justiţie pentru “disciplinarea” acestora. Curtea de Apel Cluj era una dintre instanţele “reclamate”. Scrisoarea Patriarhului a fost trimisă de Costache Ivanov, secretar de stat în Ministerul Justiţiei, cu o adresă de însoţire, la Curtea de Apel Cluj, la data de 28 februarie 2002.

Împotriva hotărârii Curţii de Apel Cluj, reclamanta a formulat o cerere de contestaţie în anulare ce i-a fost respinsă.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Reclamanta s-a adresat Curţii Europene la 23 octombrie 2002, suşţinând că prin deciziile instanţelor naţionale i-au fost încălcate drepturile garantate în articolele 6, 9, 1 din Protocolul nr.1, 13, precum şi 14 în coroborare cu primele trei articole invocate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În legătură cu articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil, reclamanta a susţinut că acesta i-a fost încălcat în trei situaţii distincte: negarea accesului la justiţie, prin invocarea lipsei de competenţă a instanţelor de judecată în favoarea comisiilor mixte formate din chiar părţile aflate în conflict; lipsa de motivare pe fond a hotărârilor din primă instanţă şi recurs în care deşi cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, s-a motivat lipsa de competenţă generală a instanţelor; lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţei de recurs în raport cu intervenţia Ministerului de Justiţie în favoarea Bisericii Ortodoxe.

Reclamanta a mai argumentat că decizia irevocabilă a Curţii de Apel Cluj a privat-o de bunul său, fără ca această ingerinţa să fie justificată prin existenţa unui interes public şi fără a satisface cerinţa proporţionalităţii, ceea ce echivalează cu o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

În continuare, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de recurs a avut drept rezultat încălcarea dreptului său la libertate religioasă, garantat de articolul 9 din Convenţie, deoarece a fost deposedată de bunuri care sunt esenţiale exerciţiului acestui drept. Reclamanta este o parohie şi, prin lipsirea sa de bunuri ca biserică, cimitir şi casă parohială, credincioşii săi nu îşi pot exercita liber religia.

În legătură cu aceste prime trei încălcări, reclamanta a susţinut că ele au fost cauzate şi din motive care implică discriminarea religioasă, astfel încât i-a fost încălcat şi dreptul garantat de articolul 14 din Convenţie, care interzice discriminarea în exerciţiul celorlalte drepturi prevăzute de Convenţie.

În final, reclamanta a susţinut că pentru nici una din încălcările reclamate nu are mijloace legale efective la nivel naţional pentru a obţine recunoaşterea încălcărilor invocate, precum şi remedierea şi compensarea prejudiciilor materiale şi morale suferite, contrar articolului 13 din Convenţie.

Plângerea reclamantei a fost înregistrată la Curtea Europeană sub numărul 38134/02.

VI. ALTE ACTIVITĂŢI

1. Retragerea licenţei postului privat de televiziune OTV

Măsura luată de Consiliul Naţional al Audiovizualului a produs satisfacţie în lumea presei, în special în presa scrisă, dar şi a cercurilor de intelectuali, iritate de tonul uneori extrem de agresiv al emisiunilor lui Dan Diaconescu, dar mai ales a unora din invitaţii săi în direct.

APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent au interpretat măsura drept o ameninţare la adresa libertăţii de exprimare. În comunicatul comun, cele două organizaţii “consideră că decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului NR.94/12.09.2002 de retragere a licenţei postului privat de televiziune OTV este o masură inacceptabilă într-o societate democratică în care se respectă libertatea de exprimare şi informare. Decizia CNA nu menţionează în mod concret nici în ce au constat acele afirmaţii pe care le-a calificat ca fiind “antisemite, xenofobe, discriminatorii, calomnioase” şi nici care sunt “prejudiciile grave aduse interesului public’’. Nemotivarea clară şi temeinică a deciziei lasă loc arbitrariului în aplicarea legii.

Decizia CNA de a retrage licenţa unui post privat de televiziune din cauza declaraţiilor în direct ale unor invitaţi poate duce la instaurarea cenzurii sau autocenzurii, ambele la fel de periculoase pentru libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie al publicului. Instituţiile de presă audio vizuală nu răspund pentru afirmaţiile făcute în direct de persoanele invitate în studio, dar acestea din urmă răspund pentru afirmaţiile lor. Prin urmare, dacă susţinerile senatorului Corneliu Vadim Tudor – invitatul emisiunilor menţionate în decizia CNA – sunt considerate “antisemite, xenofobe şi discriminatorii” ele pot face obiectul unor investigaţii, pe baza textelor din Codul penal, Ordonanţei nr.137/2000 (aprobată prin Legea nr.48/2002) privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi Ordonanţei de urgentă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, care incriminează tocmai astfel de afirmaţii.Dacă unii politicieni , inclusiv preşedintele ţării sau primul ministru, se simt lezaţi de susţinerile unor invitaţi în emisiuni în direct, ei pot recurge la căile legale de care dispuneorice persoană particulară care se consideră insultată sau calomniată.

În nici un caz nu trebuia desfiinţat postul de televiziune care nu a fost decât canalul prin care au fost difuzate acele afirmaţii. În plus, CNA a optat, de la început, pentru cea mai aspră sancţiune prevăzută de lege şi a şi aplicat-o imediat, ignorând dreptul postului OTV de a se adresa instanţei de contencios administrativ în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit art.95 alineatul 2 din Legea audiovizualului.

Conştiente de pericolul discursului rasist şi xenofob şi fără a susţine în nici un fel politica postului OTV, APADOR-CH şi CJI consideră că retragerea licenţei nu este un răspuns împotriva rasismului, ci constituie numai o încălcare a libertăţii de exprimare şi informare, creând un precedent periculos. Organizaţiile cer CNA să revină asupra deciziei nr. 94/2002 şi asupra comunicării transmise operatorilor de televiziune prin cablu, pentru ca postul privat OTV să-şi poată continua activitatea, cel puţin până în momentul în care va exista o hotărâre judecătorească definitivă.”

2. Proiectul privind familiarizarea jurnaliştilor şi avocaţilor cu standardele europene în domeniul libertăţii de exprimare (în colaborare cu Agenţia de Monitorizare a Presei)

Proiectul a inclus zece seminarii, în zece localităţi diferite, la care au participat ziarişti şi avocaţi. Reprezentanţii APADOR-CH au prezentat atât problemele ridicate de legislaţia internă cât şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg în domeniul libertăţii de exprimare. Proiectul a fost finalizat prin publicarea unui Ghid Juridic al Jurnalistului.

3. Proiectul destinat evaluării compatibilităţii legislaţiei şi practicii penitenciare din România cu standardele europene şi ale ONU în materie (împreună cu Centrul de Resurse Juridice)

Proiectul a presupus o analiză comparativă a legislaţiei penitenciare în vigoare în România şi a Regulilor minime ONU şi ale Consiliului Europei în materie penitenciară. De asemenea, au fost vizitate şase penitenciare, ocazie cu care s-a făcut o evaluare a gradului în care practica penitenciară din România este în acord cu normele internaţionale dar şi cu legislaţia internă specifică.

4. Programul de consultaţii juridice gratuite

Început încă din 1994, programul a continuat şi în 2002. O dată pe săptămână, un cabinet de avocaţi oferă consultaţii juridice gratuite tuturor celor interesaţi, indiferent de natura juridică a problemelor. Numărul mediu al celor care beneficiază de aceste servicii este de 12-14 persoane săptămânal. În proporţie covârşitoare, litigiile au fost de natură civilă.

CONCLUZII

1. În domeniul legislaţiei cu impact direct asupra drepturilor civile nu s-a făcut nimic în direcţia armonizării cu standardele europene. Disputa, nefinalizată, cu privire la “delictele de presă” (art.205 – insulta, art.206 – calomnia, art.207 – proba verităţii, art.238 –ofensă adusă autorităţii şi art.239 alin.1 – ultrajul verbal) a arătat clar lipsa de voinţă a politicienilor cu privire la asigurarea libertăţii de exprimare, prin dezincriminarea acestor “infracţiuni”. Alte legi importante cum sunt Legea siguranţei naţionale, Codul penal, Codul de procedură penală, Legea privind regimul executării pedepselor ar fi trebuit să fie drastic amendate sau înlocuite cu legi noi, ceea ce nu s-a întâmplat până la sfârşitul lui 2002.

2. Termenul de câteva luni de la intrarea în vigoare a noi Legi a Poliţiei şi a Statutului poliţistului este prea scurt pentru a putea aprecia dacă aceste acte normative au un impact real şi pozitiv asupra relaţiei dintre poliţişti şi comunităţi sau persoane. APADOR-CH a constatat însă, cu îngrijorare, că în 2002 a crescut numărul situaţiilor în care poliţiştii au recurs la arme de foc. Asociaţia a repetat constant că singura situaţie care ar justifica folosirea armelor de foc este cea în care viaţa unei persoane este pusă în pericol real şi iminent. Din păcate, noua Lege a Poliţiei a înmulţit situaţiile de uz de armă prin raportarea la Legea 17/1996 a regimului armelor şi muniţiilor.

3. Situaţia din sistemul penit