Raportul de activitate al APADOR-CH – 1998

CUPRINS:

INTRODUCERE

I. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

II. COLABORAREA CU ALTE ORGANIZATII NEGUVERNAMENTALE DE DREPTURILE OMULUI

III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

1. Aspecte generale
2. Relatia dintre APADOR–CH si Politie
3. Cazuri aflate in atentia APADOR–CH

IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE

A. Protestele detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti–Jilava din februarie 1997
B. Aspecte generale
C. Situatia din unele penitenciare. Cazuri individuale

V. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

VI. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

1. Cadrul legislativ
2. Proiectul „Serviciile de informatii in democratii constitutionale”
3. Cazuri individuale

VII. MINORITATILE IN ROMANIA

A. Minoritatile religioase
B. Minoritati nationale

VIII. LEGISLATIA NONPROFIT DIN ROMANIA

IX. ALTE ACTIVITATI

INTRODUCERE

Anul 1998 a fost marcat de framantari politice atat in interiorul coalitiei care guverneaza tara cat si intre aceasta si celelalte partide. Din aceasta cauza, in primele luni, activitatile autoritatilor legislative si executive au fost practic paralizate. Dupa demisia primului-ministru si numirea noului premier, aproape intreaga activitate a executivului — ca initiator de proiecte de legi — si a legislativului s-a concentrat mai mult asupra problemelor economice. Drept urmare, in materia protectiei drepturilor civile ale persoanelor nu s-a inregistrat nici un progres, legile esentiale in domeniu — Codul penal, Codul de procedura penala, Legea politiei nr. 26/1994, Legea sigurantei nationale nr. 51/1991 etc. — ramanand nemodificate. In privinta Codului penal si a Codului de procedura penala, Guvernul a inaintat Parlamentului o propunere de modificare dar aceasta a fost respinsa de legislativ. Iar proiecte de legi, absolut necesare, cum ar fi Legea accesului la informatii, Legea privind protectia datelor personale, Legea privind executarea pedepselor, Legea privind probatiunea, Statutul cadrelor din penitenciare, Statutul politistului, Legea cultelor, Legea minoritatilor etc. fie nu au fost nici macar schitate, fie au fost redactate dar nu inca introduse in Parlament.

1998 a fost si anul in care Consiliul Europei a decis incetarea monitorizarii speciale a modului in care statul roman respecta drepturile omului, cu toate ca Romania nu si-a indeplinit decat in mica masura angajamentele asumate in fata forului european in 1997, atunci cand se decisese suspendarea pe un an a procedurii de supraveghere.

A fost si anul in care statul roman a pierdut doua procese la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (cazurile Vasilescu si Petra).

De-a lungul intregului an, APADOR–CH si-a continuat eforturile de a determina autoritatile sa imbunatateasca legislatia privind drepturile civile ale persoanelor atat prin comentarii si sugestii pe marginea unor legi sau proiecte de lege, cat si prin semnalarea unor cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului. Ca si in anii precedenti, asociatia a efectuat propriile investigatii extrajudiciare in situatia in care au existat plangeri cu privire la abuzuri comise de unii politisti. Si, tot ca in anii precedenti, in cele mai multe din aceste cazuri, Parchetul militar a dat solutia neinceperii urmaririi penale. APADOR–CH crede ca astfel de solutii — de cele mai multe ori discutabile — intretin ideea unei „impunitati” a politistilor si bareaza accesul victimelor la justitie, ceea ce intra in contradictie evidenta cu art. 21 din Constitutie. De altminteri, trebuie semnalat faptul ca insasi Curtea Constitutionala a dat o decizie, publicata in Monitorul oficial din 6 martie 1998, prin care se arata ca solutiile date de procurori (civili sau militari) trebuie sa poata fi supuse controlului unor instante judecatoresti.

APADOR–CH a colaborat, mai intens decat in alti ani, cu alte organizatii neguvernamentale cu preocupari in domeniul drepturilor civile si ale minoritatilor (in principal nationale si religioase).

Anul 1998 a insemnat si o imbunatatire a relatiilor dintre APADOR–CH si Inspectoratul General al Politiei, precum si o dezvoltare substantiala a colaborarii dintre asociatie si Directia Generala a Penitenciarelor.

I. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI

PRIN LEGISLATIE

Din punct de vedere legislativ, anul 1998 nu a marcat progresul asteptat in directia asigurarii unei protectii reale si eficiente a drepturilor civile ale persoanelor. Legislatia penala — una din cele mai represive din Europa — a ramas neschimbata. Au fost introduse in Parlament proiecte de modificare a unor legi depasite (Legea sigurantei nationale, Legea secretului de stat si de serviciu) care ar trebui amendate in cea mai mare parte. Alte proiecte de lege vizand restructurarea din temelii a politiei si a sistemului penitenciar nu au ajuns inca la forul legislativ.

1. Codul penal si Codul de procedura penala

In dorinta de a respecta, macar partial, angajamentele asumate de statul roman fata de Consiliul Europei cu ocazia suspendarii pe o perioada de un an (aprilie 1997–aprilie 1998) a monitorizarii speciale la care Romania fusese supusa chiar de la data primirii in forul european, Guvernul a introdus in Camera Deputatilor — cu putin timp inainte de expirarea perioadei — un proiect de lege cu privire la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala. In esenta, proiectul viza dezincriminarea completa a relatiilor homosexuale intre adulti care consimt, eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru insulta si calomnie, abrogarea infractiunilor de ofensa adusa autoritatii si ultraj verbal, cu modificarea corespunzatoare a Codului de procedura penala.

In repetate randuri, APADOR–CH a atras atentia, in mod public (participari la emisiuni de televiziune si radio, declaratii in presa), ca simpla introducere de catre Guvern a unui proiect de lege in Parlament care, fireste, urma sa-l discute si sa-l aprobe sau sa-l respinga, nu insemna ca statul roman si-a respectat angajamentele fata de Consiliul Europei. Numai dupa votarea in ambele Camere si promulgarea legii s-ar fi putut trage o astfel de concluzie.

Din pacate, proiectul de lege a fost respins in iunie 1998.

2. Legea pentru interzicerea avorturilor

La inceputul lunii februarie 1998, un senator a introdus in Parlament un proiect de lege pentru interzicerea avorturilor. APADOR–CH a redactat, la cererea Comisiei Senatoriale pentru Drepturile Omului, urmatoarele comentarii:

„1. Lunga expunere de motive a initiatorului acestui proiect de lege porneste de la premisa ca toate garantiile cu privire la drepturile omului si ale copilului se aplica din chiar primele ore ale existentei fatului. Or, toate documentele internationale cu privire la drepturile omului (inclusiv Conventia ONU cu privire la drepturile copilului) se refera la drepturile copilului dupa nastere si la protejarea mamei atat in perioada pre- cat si post-natala.

2. Initiatorul amesteca morala religioasa cu unele informatii medicale pentru a justifica interzicerea nu numai a avorturilor, ci si a folosirii mijloacelor contraceptive. Sunt ignorate, cu buna stiinta, efectele dezastruoase ce s-au intins pe o perioada de peste 30 de ani ale masurii similare luate de regimul Ceausescu. Rezultatele se cunosc foarte bine: mii de femei care au decedat in urma unor avorturi provocate cu mijloace empirice, copii nedoriti si abandonati, umilinte suportate de femei prin controlul ginecologic obligatoriu, stresul continuu in viata cuplurilor, transformarea femeii in animal de reproducere etc. Repetarea acestei tragice erori va avea, foarte probabil, aceleasi efecte.

Cresterea demografica poate fi asigurata prin masuri sociale si economice prin care statul sa incurajeze familiile sa aiba copii si nu prin mijloacele extreme prevazute in proiectul de lege.

Trebuie precizat si faptul ca in tarile occidentale in care avorturile sunt interzise (Italia, Polonia, Irlanda etc.), recurgerea la masuri contraceptive, la «family planning» si alte metode similare se practica pe scara larga.

In plus, anumite masuri contraceptive sunt in acelasi timp absolut necesare intr-o societate care doreste sa protejeze persoanele impotriva infectarii cu HIV si care, din aceste considerente, ar trebui sa se autoprotejeze printr-o larga campanie de folosire a unor asemenea masuri de contraceptie.

3. Art. 22 din Constitutia Romaniei (dreptul la viata si la integritate fizica si psihica) invocat in expunerea de motive se refera, in mod evident, la dreptul persoanei si numai printr-o interpretare fortata poate fi extins si la copilul nenascut. In plus, initiatorul acestui proiect de lege a ignorat art. 26 din legea fundamentala (respectarea vietii intime, familiale si private), propunand o imixtiune inadmisibila a statului in viata intima.

Pentru aceste motive, APADOR–CH cere comisiilor de specialitate si membrilor Parlamentului Romaniei sa respinga aceasta propunere legislativa.”

Proiectul nu a mai ajuns pe agenda Senatului.

3. Legea privind siguranta nationala

Un proiect de modificare a Legii 51/1991 privind siguranta nationala a fost introdus la Camera Deputatilor la inceputul anului 1998. In martie 1998, APADOR–CH a redactat si a transmis comisiilor de specialitate urmatoarele comentarii:

„1. Aspecte generale

Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei a fost adoptata inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei din 8 decembrie 1991. Legea contine mai multe prevederi care contravin Constitutiei, in special in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale (protejarea vietii intime, familiale si private, secretul corespondentei, libertatea de exprimare, accesul la informatie, accesul liber la justitie etc.). Cu toate semnalele si comentariile critice repetate venite din partea societatii civile, Guvernul Romaniei sau institutiile direct interesate nu au manifestat nici o intentie de modificare a legii. Abia in decembrie 1997 a fost introdusa in Parlament o propunere de modificare a acestei legi semnata de sapte deputati.

O prima observatie care trebuie facuta este aceea ca, desi proiectul contine cateva firave imbunatatiri, el preia aproape toate principiile care au stat la baza Legii nr. 51/1991, la care adauga alte prevederi de natura a pune in real pericol drepturile omului si statul de drept:

— ignorarea totala a notiunii de interes public;

— includerea in categoria amenintarilor la adresa sigurantei nationale a unor activitati care nu reprezinta altceva decat exercitarea fireasca a unor drepturi ale omului;

— definirea mult prea larga — si, prea adesea, foarte vaga — a amenintarilor la adresa sigurantei nationale;

— crearea unui hibrid juridic, anume «comunitatea de informatii», prin intermediul caruia se largeste nepermis de mult sfera persoanelor si organismelor indreptatite sa efectueze activitati operative;

— lipsa totala de transparenta in privinta activitatilor serviciilor de informatii;

— lipsa accesului la justitie a persoanei vatamate;

— lipsa unui control real si eficient din partea societatii civile;

— mentinerea Serviciului de Protectie si Paza, a structurii informative a Ministerului de Justitie (Directia Generala a Penitenciarelor) si a Serviciului de Telecomunicatii Speciale pe lista serviciilor de informatii, ceea ce face ca Romania sa se afle printre putinele exceptii la nivel continental in privinta incadrarii acestor servicii in categoria serviciilor de informatii.

Pe langa acestea, proiectul de lege amplifica rolul Consiliului Suprem de Aparare a Tarii dandu-i competente sporite fata de legea care-i reglementeaza activitatea.

2. Propunerea legislativa privind siguranta nationala

Capitolul I — Dispozitii generale

Se mentine la art. 2 «indatorirea morala (a cetatenilor) de a contribui la realizarea sigurantei nationale». Notiunea de «indatorire morala» nu are ce cauta intr-un text de lege pentru ca ea nu poate fi cuantificata si, in situatia neindeplinirii sale, nu poate antrena efecte juridice. Mai mult, ea poate fi invocata pentru a determina o persoana sa furnizeze informatii, chiar daca art. 29 precizeaza ca «sursele umane» se afla «intr-o legatura confidentiala si liber consimtita (subl.n.)» cu reprezentantul comunitatii de informatii.

Art. 3 defineste siguranta nationala prin enumerarea faptelor ce reprezinta amenintari la adresa sa. Numarul acestora creste de la 12 in Legea nr. 51/1991 la 18 in proiect; in principiu acest lucru nu ar crea probleme, cu conditia ca definitiile sa fie clare, fara putinta de rastalmacire. Dar la lit. a), care se refera la actiuni si planuri vizand suprimarea sau stirbirea suveranitatii, independentei, unitatii si indivizibilitatii statului roman, apare sintagma «in orice mod» ceea ce poate usor da nastere unor interpretari abuzive.

Litera e) care priveste spionajul si divulgarea secretelor de stat «care pericliteaza siguranta nationala sau lezeaza relatiile internationale ale Romaniei» se termina cu formula «precum si orice alte incalcari ale normelor juridice privind apararea si pastrarea secretului de stat» ceea ce inseamna ca sfera se extinde si la alte fapte care nu au legatura cu siguranta nationala.

Litera f) — comunicarea de stiri, date, informatii false «daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei nationale» omite, intocmai ca si Codul penal, ideea esentiala in orice stat democratic, anume existenta (si dovedirea) relei credinte ca temei al sanctiunii. Cu alte cuvinte, chiar daca persoana fizica sau juridica a difuzat cu buna credinta o stire ce s-a dovedit ulterior falsa ea va intra oricum sub incidenta fie a Codului penal fie a Legii privind siguranta nationala, ceea ce echivaleaza cu o foarte serioasa amenintare la adresa libertatii de exprimare.

Litera i) se refera la «organizarea, savarsirea sau sprijinirea actiunilor totalitariste sau extremiste ori de orice alta natura care pot pune in pericol drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani, statul de drept sau, in general, ordinea constitutionala…». Din nou apar exprimari vagi ce permit interpretari abuzive. Trebuie remarcat ca proiectul de lege nu promoveaza ideea existenta in alte tari, anume ca, pentru a trage la raspundere, este necesar ca siguranta nationala sa fie in pericol real, demonstrabil de catre organele cu atributii in domeniu si nu o amenintare teoretica (proiectul foloseste des sintagma «…pot pune in pericol…»).

Litera j) reia ideea de «defaimare a tarii si a natiunii» existenta in Constitutie si introdusa si in Codul penal, in ciuda nenumaratelor semnale critice privind pericolul pe care il prezinta pentru libertatea de exprimare.

Litera s) se refera la activitati ale unor «asociatii neautorizate» «daca sunt de natura sa puna in pericol siguranta nationala». Inregistrarea obligatorie a asociatiilor se bazeaza in prezent pe o lege foarte veche (Legea 21/1924) care urmeaza a fi modificata pentru a fi pusa in concordanta cu standardele internationale care prevad ca asociatiile pot functiona fara nici un fel de inregistrare oficiala. Aceasta formalitate trebuie indeplinita doar in situatia in care asociatiile doresc sa beneficieze de anumite facilitati prevazute de lege. De altfel, existenta unor «asociatii neautorizate» este perfect constitutionala, libertatea de asociere fiind garantata de legea fundamentala.

Capitolul II — stabilirea, organizarea si coordonarea «comunitatii de informatii»

Comunitatea de informatii este un organism supercentralizat a carui constituire nu se justifica. Art. 6 enumera structurile care fac parte din acesta: serviciile de informatii (SRI si SIE), «autoritatile publice autonome care contribuie la realizarea sigurantei nationale» (SPP si STS) si «structurile informative departamentale» (in cadrul MApN, MI si MJ). Trebuie mentionat din nou ca structuri ca SPP, STS si serviciul de informatii al DGP (din MJ) — primele doua autonome iar al treilea cu atributii limitate — practic nu exista in tarile democratice. SPP ar trebui sa fie exact ce ii arata denumirea: serviciu de paza si protectie fara atributii de tip SRI, in subordinea, de pilda, a Ministerului de Interne. SPP ar trebui doar sa primeasca ordinul de a pazi anume demnitari si anume locuri. Serviciul de Telecomunicatii Speciale asigura din punct de vedere logistic protectia comunicatiilor la nivel guvernamental. Cat despre serviciul de informatii din cadrul DGP — unic in Europa — se poate afirma ca este inutil. Eventualele informatii ce ar putea interesa siguranta nationala (sau orice organ din cadrul sistemului judiciar) pot sa apara in faza de urmarire penala a persoanei aflate in arest preventiv, informatiile fiind primite direct de organul de urmarire penala (politie, parchet). Pot exista si situatii in care unii detinuti afla de la colegii de detentie informatii de acest gen, pe care le transmit conducerii penitenciarului care, la randul sau, le transmite DGP. Directia Generala le-ar putea transmite direct serviciilor de informatii (sau organelor judiciare) fara a mai mentine si o structura separata pentru acest gen de activitate. Art. 6 mai cuprinde o prevedere discutabila: in vreme ce SRI, SIE, SPP si STS functioneaza pe baza unor legi speciale, structurile informative din MApN, MI si MJ sunt reglementate prin hotarari de guvern adica nu sunt supuse controlului parlamentar.

Art. 11 sporeste atributiile Consiliului Suprem de Aparare a Tarii mergand pana la:

— a asigura «buna colaborare intre organele Comunitatii de informatii… cu alte autoritati ale administratiei publice» (lit. f),

— a aproba «structurile organizatorice, efectivele si regulamentele de functionare ale organelor Comunitatii de informatii» (lit. g),

— a aviza proiectele de buget (lit. h).

Ideea este reluata si la art. 25, alin. 2, prin care CSAT poate decide «asupra procentului de angajati care lucreaza sub acoperire, din totalul fiecarui organ al Comunitatii de informatii».

Asadar CSAT, organ cu puteri practic depline care isi stabileste propriile atributii si care raspunde numai teoretic in fata Parlamentului prin simpla prezentare a unui raport anual de activitate, va avea control total asupra tuturor serviciilor de informatii din Romania. Pericolul stabilirii unui centru de putere ce scapa oricarui control real este evident.

Art. 12 intareste acest pericol statuand ca hotararile CSAT «se pun in executare prin hotarari ale Guvernului si ordine ale ministrilor si ale directorilor organelor Comunitatii de informatii». Aceasta prevedere este vadit neconstitutionala, de vreme ce potrivit art. 107 alin. (2) din Constitutie, hotararile Guvernului se emit «pentru organizarea executarii legilor». Or, hotararile CSAT nu sunt legi. In plus, trebuie mentionat ca hotararile de guvern nu sunt supuse aprobarii parlamentare.

In ceea ce priveste accesul cetatenilor la continutul hotararilor CSAT sau ale Guvernului trebuie precizat ca acesta este imposibil, pentru ca serviciile de informatii au toate caracter militar si deci, conform art. 107 alin. (4) din Constitutie, aceste hotarari «se comunica numai institutiilor interesate».

Articolele 30–34 reglementeaza operatiunile de interceptare a comunicatiilor, supraveghere — inclusiv cu mijloace electronice — si patrunderea in domiciliul si alte spatii apartinand persoanelor fizice sau juridice. O prima remarca se refera la faptul ca, exact ca in Legea 51/1991, tot procurorii emit autorizatiile de interceptare a comunicatiilor si supraveghere a persoanei suspecte, cu toate ca Legea de organizare judecatoreasca, asa cum a fost modificata, precizeaza clar apartenenta acestora la puterea executiva. Ar fi de dorit ca astfel de autorizatii sa fie emise de magistrati judecatori, ceea ce ar asigura controlul efectiv al puterii judecatoresti asupra acestor institutii ale executivului care sunt serviciile de informatii.

Art. 30 alin. 2 prevede ca cererea pentru emiterea acestei autorizatii «trebuie sa cuprinda date si indicii temeinice din care sa rezulte existenta uneia din amenintarile la adresa sigurantei nationale…». Legea ar trebui sa precizeze obligatia serviciului de informatii de a demonstra magistratului ca recurgerea la aceste metode de supraveghere reprezinta ultima posibilitate de rezolvare a cazului, dupa epuizarea celorlalte metode specifice.

Art. 31 stabileste durata pentru care se emite o astfel de autorizatie: sase luni cu posibilitatea a maximum patru prelungiri de cate trei luni. Este o imbunatatire fata de Legea 51/1991 care permite reinnoiri nelimitate ale mandatului emis de procuror. Cu toate acestea, pe langa limitarea in timp ar fi fost nevoie si de o evaluare din partea celui care a emis autorizatia cu privire la rezultate si la oportunitatea continuarii operatiunilor, ceea ce ar insemna obligatia serviciilor de informatii care au solicitat autorizatia de a prezenta o data la trei luni rapoarte autoritatii care a emis-o.

Art. 33 mentine o prevedere din Legea 51/1991 privind «situatiile exceptionale» in care activitatile de interceptare, supraveghere etc. pot fi intreprinse «chiar fara autorizatie… aceasta urmand a fi solicitata (subl.n.) de indata ce exista posibilitatea dar nu mai tarziu de 48 de ore». Formularea este interpretata in sensul ca, in astfel de situatii, serviciile de informatii au doar obligatia de a solicita autorizatia, nu si de a o obtine.

Art. 31 si art. 34, ultimele alineate, reiau procedurile din Legea 51/1991 privind posibilitatea cetatenilor care se considera lezati in drepturile lor de a se plange de metodele folosite de serviciile de informatii. Ca si in Legea 51/1991, cetatenii nu se pot adresa justitiei, singurele cai de atac fiind plangerile ce pot fi adresate procurorului general de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Avocatului Poporului sau comisiilor parlamentare de specialitate. Toate variantele sunt fie insuficiente fie ineficiente, si in orice caz nu reprezinta acces la justitie, protectia cetateanului fiind practic nula.

In plus, nu se precizeaza obligatia organului care a efectuat supravegherea de a incunostiinta persoana cu privire la faptul ca a facut obiectul supravegherii.

Art. 35 si urmatoarele reglementeaza accesul la informatiile detinute de servicii si circulatia acestora. Clasificarea tuturor acestor informatii drept secrete de stat, accesul la ele al unor categorii de persoane si institutii publice foarte restranse, ca si pedepsele mari prevazute la articolele 41–47 pentru divulgare, refuzul de a aplica prevederile din art. 30 si 31 etc. transforma serviciile de informatii romane in institutii opace pentru societatea civila. «Interesul public» pentru activitatile desfasurate de aceste servicii nu este luat in considerare de lege cu toate ca serviciile sunt platite in principal din taxele achitate de contribuabili care au dreptul sa stie cum sunt folositi banii lor.

3. Propuneri pentru imbunatatirea proiectului de lege privind siguranta nationala

a) renuntarea la conceptul de «Comunitate a informatiilor» si implicit la structura cu acest nume;

b) scoaterea SPP, STS si a structurii informative din DGP din cadrul serviciilor de informatii;

c) renuntarea la unele expresii vagi din cuprinsul art. 3 sau clarificarea lor in vederea eliminarii oricaror rastalmaciri;

d) emiterea autorizatiilor de interceptare a comunicatiilor, supraveghere etc. sa revina judecatorilor. Oricare judecator de la tribunalele judetene sa poata emite o astfel de autorizatie dar numai dupa o atenta examinare a tuturor probelor pe care serviciile de informatii care solicita autorizatia sunt obligate sa i le prezinte. Judecatorul va emite autorizatia numai daca toate celelalte metode specifice culegerii de informatii au fost epuizate de serviciul respectiv;

e) durata de valabilitate a autorizatiei sa fie de 6 luni urmata de cel mult doua prelungiri a cate trei luni. La jumatatea primei perioade de 6 luni, serviciul de informatii va fi obligat sa prezinte judecatorului care a emis autorizatia rezultatele supravegherii. Acesta va aprecia daca supravegherea trebuie sau nu sa continue. In situatia in care la sfarsitul primelor 6 luni nu au aparut elemente noi care sa justifice continuarea supravegherii, judecatorul nu va prelungi autorizatia;

f) art. 33 privind situatiile exceptionale sa includa obligatia nu numai de a solicita autorizatia in maximum 48 de ore ci si de a o obtine;

g) cetateanul care se considera lezat in drepturile sale de activitatile serviciilor de informatii sa poata adresa plangeri instantelor de judecata superioare tribunalelor judetene. La incetarea autorizatiei de supraveghere, in situatia in care nu se iau masuri de natura juridica, cetateanul sa fie informat ca a constituit obiectul unei astfel de actiuni si, la cerere, sa i se dea explicatii cu privire la motivul declansarii supravegherii. Daca serviciul de informatii refuza sa-i furnizeze aceste explicatii sau se constata ca probele care au dus la declansarea procedurii sunt total nefondate, cetateanul lezat sa poata actiona in judecata statul roman cerand despagubiri pentru eventualele daune morale si/sau materiale provocate de metodele de supraveghere;

h) divulgarea documentelor, datelor si informatiilor secrete nu va fi sanctionata daca se dezvaluie activitati ilegale desfasurate de serviciile de informatii, avand in vedere ca astfel de dezvaluiri sunt de interes public;

i) toate serviciile de informatii sa fie obligate sa furnizeze publicului un minim de informatii (adrese, numere de telefon/fax, numele directorilor si adjunctilor lor, numele persoanelor care asigura relatia cu publicul, genul de activitate desfasurata) si sa dea publicitatii rapoarte anuale de activitate;

j) obligatia angajatilor si fostilor angajati ai acestor servicii privind pastrarea secretului de stat dupa parasirea serviciului sa fie limitata in timp pe categorii de secrete, astfel incat sa nu se anuleze insasi substanta libertatii de exprimare si a dreptului de acces la informatii.”

Dupa stiinta APADOR–CH, acest proiect de lege nu a depasit faza comisiilor de specialitate din Camera deputatilor. Din informatiile asociatiei, mai exista un proiect de lege pe aceasta tema introdus in Parlament dar inca nediscutat in comisiile de specialitate, initiator fiind Partidul Democrat.

APADOR–CH, impreuna cu alte organizatii neguvernamentale, a finalizat o alta propunere de modificare a Legii 51/91 privind siguranta nationala. (A se vedea capitolul privind „Serviciile/structurile de informatii”.)

4. Legea privind securitatea informatiilor secrete de stat

si a informatiilor secrete de serviciu

Proiectul de lege a fost introdus de Guvern in Camera Deputatilor la data de 14 iulie 1998. APADOR–CH a redactat comentariul care urmeaza si care a fost distribuit membrilor comisiilor de specialitate.

„Un prim proiect de lege de modificare a Legii 23/1971 privind apararea secretului de stat in Romania si a HCM nr. 19/1972 privind unele masuri in legatura cu apararea secretului de stat a fost introdus in Parlamentul Romaniei in 1993. Dupa indelungate discutii, controverse si amendamente a rezultat un proiect adoptat de Senatul Romaniei la 7 februarie 1996.

APADOR–CH a subliniat permanent neajunsurile proiectului si variantelor dezbatute in Senat pana la alegerile din 1996 si a insistat asupra necesitatii de a promova un proiect de lege cu privire la secretul de stat in paralel sau ulterior adoptarii unei legi cu privire la accesul la informatie. In iulie 1998, Guvernul Romaniei a trimis Parlamentului, respectiv Camerei Deputatilor, un proiect de lege privind «securitatea informatiilor de stat si a informatiilor secrete de serviciu» care reia in buna parte varianta adoptata de Senat in 1996. Introducand un astfel de proiect de lege in Parlament in absenta unor reglementari care sa transforme o garantie constitutionala (art. 31 — accesul la informatie) in realitate palpabila, initiatorii documentului au ignorat prevederile din propriul program de guvernare.

APADOR–CH spera ca Parlamentul Romaniei va intelege ca Legea privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu — care nu poate fi decat restrictiva in materie de drepturi ale omului si libertatilor sale fundamentale — trebuie contrabalansata imediat de o lege privind liberul acces la informatie.

1. Proiectul de Lege privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu

a) Observatii generale

a.1. APADOR–CH subliniaza din nou ca a doua categorie de informatii (secretul de serviciu) nu trebuie reglementata prin aceeasi — sau prin alta — lege. Stabilirea categoriilor de informatii, documente, date etc., ce pot constitui secret de serviciu trebuie lasata la latitudinea fiecarei conduceri a persoanelor juridice. Pentru evitarea eventualelor decizii abuzive cu privire la accesul cetatenilor la informatiile detinute de aceste persoane juridice este suficienta traducerea in practica — printr-un text de lege — a articolului 31 din Constitutie;

a.2. Asociatia considera ca reglementarile legale privind secretul de stat pot fi extinse asupra persoanelor juridice de drept privat numai daca acestea deruleaza unul sau mai multe contracte cu institutiile statului care au sarcini nemijlocite in domeniul sigurantei nationale. Extinderea trebuie sa se refere numai la sfera de activitate acoperita de acel(e) contract(e) si nu asupra tuturor activitatilor desfasurate de persoana juridica de drept privat;

a.3. APADOR–CH remarca din nou ca atributiile conferite SRI de proiectul de lege nou introdus in Parlament, depasesc — ca si in proiectele anterioare — limitele stabilite de Legea 14/1992 cu privire la organizarea si functionarea SRI;

a.4. Asociatia constata ca nici noul proiect de lege nu asigura accesul la justitie al persoanelor fizice (sau juridice) care s-ar considera victime ale incalcarii de catre autoritati a dreptului la accesul la informatii;

b) Textul proiectului de lege

b.1. Institutii nesupuse controlului SRI

Art. 9 alineatul 1 atribuie Serviciului Roman de Informatii «coordonarea activitatii si controlul masurilor privitoare la securitatea informatiilor secrete de stat». Alineatul 2 enumera institutiile care nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat. Lor li se adauga Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale si Administratia Nationala, institutie aflata in subordinea Ministerului Apararii Nationale din punctul de vedere al coordonarii si controlului masurilor privind apararea secretului de stat.

Trebuie subliniat ca in timp ce activitatile SRI, SIE, SPP si STS sunt supuse controlului unor Comisii parlamentare, toate celelalte structuri constituite pentru asigurarea securitatii informatiilor secrete de stat, din cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic, ceea ce este inacceptabil. In plus, dupa stiinta APADOR–CH, in nici o tara cu sistem democratic solid nu exista structuri care ar detine secrete de stat in cadrul Ministerului Justitiei. (Romania este, conform informatiilor detinute de APADOR–CH, singura tara din Europa care are un «serviciu secret» ce se ocupa de penitenciare, aflat in subordinea MJ.)

Articolul 3 din proiect prevede ca: «Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire civica a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara». Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia «Fidelitatea fata de tara este sacra» si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, «cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale». Introducerea notiunilor de «indatorire morala» sau «indatorire civica» intr-un text de lege este discutabila dat fiind ca ele nu pot crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni. APADOR–CH considera ca obligatia de aparare a secretului de stat revine unei anume categorii de persoane care lucreaza cu secrete de stat.

Art. 4 introduce posibilitatea ca autoritatile si institutiile publice, agentii economici, precum si orice persoana juridica de drept privat sa limiteze, prin reglementari proprii, accesul la secretele de serviciu. Detalii in privinta aceasta sunt furnizate de Capitolul III (art. 14–18). Definirea secretelor de serviciu este destul de vaga ele fiind «altele decat cele ce constituie secrete de stat, stabilite astfel de catre conducatorul unitatii… si a caror divulgare este de natura sa lezeze interesele unitatii». Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat. In lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul «secretului de serviciu». Este drept ca art. 18 interzice «stabilirea ca secrete de serviciu a informatiilor care, prin natura sau continutul lor, sunt destinate sa asigure informarea cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal sau pentru a favoriza ori acoperi eludarea legii». Dar lipseste garantia corectitudinii acestor operatiuni, anume controlul judecatoresc. Este absolut necesar ca stabilirea acestor categorii de secrete sa poata fi oricand atacata in justitie pentru ca nici un conducator de unitate, indiferent de natura proprietatii, nu poate fi investit cu puteri depline in acest domeniu.

Corelarea articolului 4 cu atributiile pe care, conform acestei legi, le are SRI prin art. 19 lit. i) ii permite ca la cererea persoanelor fizice si juridice de drept privat «sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora altele decat cele de stat…» (subl.n.). Aceasta inseamna, in fapt, o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al Legii nr. 14/1992 «este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…» (subl.n.)

Articolul 7, in cele 14 paragrafe ale sale, enumera categoriile de informatii secrete de stat. Proiectul prevede unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. Dar lit. f) si g) includ in aceste categorii activitatea, mijloacele, metodele, tehnica si echipamentul de lucru ale «autoritatilor publice care desfasoara activitate de informatii», adica SRI, SIE, SPP, STS si structurilor de aceasta natura din MI, MApN si MJ. In acest fel se elimina orice posibilitate de control din partea societatii civile asupra activitatilor acestor organe/structuri. Literele h) si i) prevad ca documentele cu privire la «intreaga retea geodezica si gravimetrica de stat», «hartile si planurile topografice», «studiile si prospectiunile geologice prin care se evalueaza rezervele nationale de metale si minereuri rare, pretioase, disperse si radioactive» sunt informatii secrete de stat. Acest lucru pare pueril intr-o epoca in care sute de sateliti lansati de marile — si micile — puteri pot obtine toate aceste informatii. Se poate deduce ca secretele de stat mentionate la lit. h) si i) sunt ferite numai de eventuala «curiozitate» a cetatenilor Romaniei.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) al art. 7: «activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta statului sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei» (subl.n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, depasind cu mult sfera sigurantei nationale, a apararii nationale si a secretelor de stat.

Art. 7, litera m) introduce o alta categorie de informatii ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la «relatiile si activitatile externe ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie date publicitatii, potrivit legii». Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie date publicitatii si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (desi exista garantia constitutionala), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

In finalul articolului 7, apare litera n) «alte domenii stabilite de lege». Care lege? Aceasta, sau lege/legi viitoare? Se poate deduce ca orice lege viitoare va putea adauga noi categorii de informatii secrete de stat la cele 14 deja enuntate in acest proiect de lege?

Articolul 8 introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii — «strict secret de importanta deosebita», «strict secret» si «secret» — al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor. Se mai adauga si calificativul «confidential» atunci cand informatiile secrete de stat «sunt destinate strict unor persoane anume determinate». Nu se precizeaza daca orice informatie, indiferent de categoria careia ii apartine, poate fi declarata «confidentiala».

Clasificarea va fi stabilita prin hotarare a Guvernului, deci nu va fi supusa aprobarii Parlamentului.

Nu se prevede absolut nimic in legatura cu declasificarea informatiilor secrete de stat: dupa cat timp pot fi ele facute publice, in ce conditii, cand dispare caracterul «confidential» si cine hotaraste acest lucru, ce se intampla daca o informatie se dovedeste a fi fost eronat clasificata «secret de stat» indiferent de categorie etc. Si, mai ales, cum poate fi contracarata si sanctionata decizia de a include printre secrete de stat informatii care nu au acest caracter?

Art. 11 prevede ca «autoritatile publice… precum si alte institutii centrale vor intocmi liste proprii cuprinzand categoriile de informatii ce constituie secrete de stat in domeniile lor de activitate. Listele… se transmit atat unitatilor subordonate pentru care sunt obligatorii, cat si Serviciului Roman de Informatii». Sunt exceptate Parlamentul, Presedintia, CSAT, Guvernul, servicii de informatii etc. APADOR–CH considera ca toate listele, fara exceptie, trebuie sa fie publice astfel incat fiecare cetatean sa stie ce gen de secrete de stat (nu documentele ca atare) gestioneaza fiecare autoritate publica si fiecare institutie centrala. Altfel, nici un cetatean al Romaniei nu va putea fi acuzat ca n-a respectat o lege care «secretizeaza» pana si listele de secrete.

Articolul 19, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind securitatea informatiilor secrete de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al Legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.

Conform art. 19 lit. c) si d), SRI «efectueaza verificari si ofera date cu privire la persoanele care sunt sau urmeaza a fi incadrate… in functii ce presupun accesul la informatii secrete de stat» si «avizeaza propunerile cu privire la desemnarea persoanelor care urmeaza sa desfasoare activitati privind securitatea informatiilor secrete de stat…». Persoanele care «sunt sau urmeaza a fi incadrate» isi vor da consimtamantul scris pentru efectuarea verificarilor. Ce se va intampla daca o persoana refuza sa-si dea consimtamantul? Va fi demisa — sau nu va fi angajata — din acest motiv? Nu se va intra in contradictie cu Codul muncii, Legea contractelor colective de munca si alte acte normative in domeniu? Cat despre avizarea propunerilor cu «privire la desemnarea persoanelor care urmeaza sa desfasoare activitati privind securitatea informatiilor secrete de stat» nu se precizeaza daca avizul este obligatoriu sau consultativ.

Art. 19 litera f) permite SRI sa efectueze «acte premergatoare referitoare la incalcarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat, in conditiile prevazute de Codul de procedura penala» (subl.n.). Legea nr. 14/1992 prevede la art. 12 alin. 2 ca «La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Roman de Informatii pot acorda sprijin la realizarea unor activitati de cercetare penala pentru infractiuni privind siguranta nationala». Codul de procedura penala, modificat in 1996, prevede la art. 224 alin. 2 ca «… in vederea strangerii datelor necesare organelor de urmarire penala pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care constituie potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale». Trebuie remarcata evolutia limbajului folosit: de la «la solicitarea organelor judiciare» si «pot acorda sprijin» in Legea SRI la «pot efectua» (fara solicitare prealabila) in C.p.p. si la imperativul «efectueaza» in proiectul de lege in discutie. In mod concret, aceasta prevedere inseamna ca SRI va putea cere emiterea unui mandat de interceptare a convorbirilor telefonice si de supraveghere a unei persoane pe perioade de cate 30 zile pe baza art. 224 din C.p.p. sub pretextul efectuarii actelor premergatoare pentru fapte ce ar constitui amenintari la adresa sigurantei nationale, pe langa mandatul cu acelasi continut pe care il pot solicita pe baza art. 13 din Legea Sigurantei Nationale (valabil pentru 6 luni dar putand fi prelungit la nesfarsit). Cu alte cuvinte, in loc sa sporeasca protejarea persoanei fata de posibile abuzuri ale autoritatilor, ea o diminueaza.

Art. 19 litera j) autorizeaza SRI sa efectueze «constatari cu privire la nerespectarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat si sa aplice sanctiunile contraventionale prevazute de lege iar atunci cand faptele constituie infractiuni sesizeaza autoritatile judiciare competente». Or, conform Legii nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea SRI, aplicarea sanctiunilor contraventionale nu intra in competentele acestui organ.

Capitolul V se refera la obligatii, raspunderi si sanctiuni.

Articolul 21 prevede la alin. 2 obligatia persoanelor carora le-au fost incredintate informatii secrete de stat sa asigure securitatea acestora si «dupa incetarea prestarii serviciului sau a profesiei ori dupa disparitia imprejurarilor in legatura cu care persoana a luat cunostinta despre informatii secrete de stat sau secrete de serviciu». De vreme ce nu exista nici o limitare in timp pentru aceasta obligatie si deoarece legea nu prevede nimic in legatura cu declasificarea informatiilor, se deduce ca o persoana care a luat cunostinta de informatii secrete (de stat sau de serviciu) nu va putea niciodata, in nici o imprejurare sa le divulge chiar daca ele sunt de interes public.

Art. 23 alineatul 1 prevede obligatia salariatului «sa sesizeze de indata» conducatorul unitatii, care, la randul sau, va sesiza SRI si, daca este cazul, si organele de urmarire penala. Alineatul 3 al aceluiasi articol 23 instituie obligatia oricarei persoane «care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor secrete de stat sau intra in posesia lor» de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, prevederile din acest articol pot duce la incurajarea delatiunii si a abuzurilor.

Practic, prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date etc. considerate a fi secrete de stat, practic inaccesibile publicului.

Art. 25, 26 si 27 din proiectul de lege se refera la sanctiuni. Se prevad pedepse cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi pentru «sustragerea secretelor de stat, distrugerea neautorizata ori alterarea acestora» si de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi pentru «divulgarea, transmiterea, folosirea, difuzarea sau publicarea, sub orice forma, fara drept, a secretelor de stat» (art. 25 si 26). In ambele situatii se pedepseste si tentativa. Ambele prevederi intra in contradictie cu Codul penal in vigoare, care statueaza alte pedepse pentru aceste infractiuni. Art. 27 se refera la contraventii ce se stabilesc prin hotarare de Guvern (deci in afara controlului parlamentar), sanctiunile contraventionale putand fi aplicate si persoanelor juridice. Agentul insarcinat cu constatarea si aplicarea contraventiilor este SRI (art. 19 lit. j), cu toate ca, asa cum s-a mai mentionat, Legea 14/1992 nu ii permite acest lucru.

Prin articolul 29, Guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii secrete de stat, norme privind masurile de protectie a secretelor de serviciu prevazute la art. 15, la contraventii etc. Or, conditiile de acces la informatii secrete de stat trebuie sa faca obiectul unei legi separate si nu sa fie stabilite printr-o hotarare a Guvernului. Daca aceasta prevedere este mentinuta, inseamna ca executivul se substituie legislativului.

CONCLUZII

1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati cum ar fi accesul la informatii si libera lor circulatie, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine organ de control cu functii ce depasesc atributiile stabilite prin Legea 14/1992;

2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, ale organelor exceptate de la prezenta lege. Pe de alta parte, legea nu prevede nici posibilitatea persoanei careia i s-a refuzat o informatie, sub pretextul ca ar constitui secret de stat sau de serviciu, de a contesta acest refuz in justitie. Astfel, se incalca flagrant articolul 21 (accesul liber la justitie) si articolul 31 (dreptul la informatie) din Constitutia Romaniei;

3. Legea nu prevede posibilitatea — asigurata in legislatiile din tari democratice — pentru cetateanul obisnuit de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unor informatii;

4. Legea nu se refera la posibilitatea declasificarii informatiilor secrete dupa trecerea unei anume perioade de timp. Astfel se mentine conceptia statului totalitar conform careia publicului ii este interzis, pe termen nelimitat, accesul la o categorie foarte larga de informatii;

5. Legea reglementeaza si categoria secretelor de serviciu cu toate ca acest lucru trebuie lasat la latitudinea conducerilor diverselor companii, firme etc.;

6. Legea permite Guvernului sa emita hotarari asupra unui mare numar de aspecte privind secretul de stat si secretul de serviciu, ceea ce poate duce la restrangeri suplimentare ale accesului la informatii cu atat mai mult cu cat nu exista o lege care sa faca operanta garantia statuata de art. 31 din Constitutie.”

Pana la sfarsitul anului 1998, proiectul de lege nu a intrat pe agenda Camerei Deputatilor.

II. COLABORAREA CU ALTE ORGANIZATII

NEGUVERNAMENTALE DE DREPTURILE OMULUI

In 1998, APADOR–CH si-a dezvoltat colaborarea cu alte organizatii neguvernamentale cu preocupari in domeniul drepturilor civile si ale minoritatilor.

1. In aprilie 1998, inainte de sedinta Consiliului Europei in care urma sa se discute abandonarea sau continuarea monitorizarii speciale cu privire la Romania la incheierea anului de suspendare temporara a procedurii, organizatia Amnesty International a tinut o conferinta de presa la Strasbourg in care a demonstrat, pe baza investigatiilor proprii si datelor furnizate de organizatii neguvernamentale nationale, a extraselor din presa, a corespondentei cu autoritatile romane si a altor surse de informatii, ca Romania nu isi respectase angajamentele asumate in aprilie 1997. Surprinzator, Guvernul roman a ales calea denigrarii lui Amnesty International iar unele publicatii, posturi de radio si televiziune au dezlantuit o adevarata campanie impotriva organizatiilor neguvernamentale, in principal a celor care se ocupa de respectarea drepturilor omului. Cum aceasta reactie adversa venea la putin timp dupa o alta campanie de presa, in care organizatiile neguvernamentale si fundatiile fusesera acuzate in bloc de vanzari ilegale de autoturisme importate cu scutire de taxa vamala, patru organizatii neguvernamentale romane, recunoscute pe plan national si international, au convocat o conferinta de presa pentru a clarifica situatia. Textul difuzat presei este urmatorul:

„In ultimul timp, reprezentanti ai unor autoritati de stat si unele publicatii si posturi de radio si televiziune au desfasurat adevarate campanii impotriva organizatiilor neguvernamentale care apara drepturile omului contestand corectitudinea pozitiei lor.

Ingrijorate de consecintele acestor manifestari,

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania–Comitetul Helsinki (APADOR–CH)

Liga Apararii Drepturilor Omului (LADO)

Liga Pro-Europa (LPE)

Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului (SIRDO)

declara urmatoarele:

1. Autoritatile statului roman au datoria de a respecta Constitutia si angajamentele asumate de Romania prin ratificarea unor documente internationale ce devin astfel parte din dreptul intern.

2. Autoritatile statului si unele publicatii inteleg in mod eronat rolul organizatiilor neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului. Garantarea si protejarea exercitarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale constituie responsabilitatea statului roman, prin autoritatile sale centrale si locale. Felul in care autoritatile se achita de aceste obligatii constituie obiectul de activitate al organizatiilor neguvernamentale in Romania, ca si in orice alta tara din lume. In acest scop, printre altele, aceste organizatii semnaleaza cazurile de incalcare a drepturilor si libertatilor, fie ca ele se datoreaza unor lacune ale legilor, fie ca este vorba de abuzuri savarsite de autoritati. Totodata, organizatiile neguvernamentale cer organelor in drept tragerea la raspundere a vinovatilor si remedierea situatiei.

Victimele unor astfel de incalcari pot fi individuale (persoane retinute/arestate si cercetate abuziv, persoane care au fost condamnate in urma unui proces incorect, persoane a caror viata intima este supusa unor imixtiuni din partea autoritatilor, persoane aflate in detentie in conditii total inadecvate, persoane carora li se incalca dreptul de proprietate etc.) sau colective (campanii sau actiuni indreptate impotriva unor minoritati nationale, religioase sau sexuale, obstructionari ale dreptului de asociere sau de manifestare pasnica etc.).

A nega existenta unor violari ale drepturilor omului sau a le minimaliza sub pretextul ca ele ar fi «exceptii nesemnificative» asa cum se intampla in prezent in Romania, nu poate duce decat la inmultirea numarului unor cazuri de acest gen. Cei vinovati de incalcari ale drepturilor omului capata astfel sentimentul imunitatii, ceea ce ii va incuraja si pe altii sa procedeze asemanator, fara teama de a fi trasi la raspundere.

3. Organizatiile semnatare sunt surprinse de reactiile violente ale unor inalti reprezentanti ai statului si ale unor ziaristi fata de semnalele de alarma trase de asociatii — inclusiv internationale — care monitorizeaza modul in care se respecta drepturile omului in Romania. Acuzatiile directe sau indirecte cu privire la «interese obscure» sau la existenta unui «substrat politic» care ar sta la baza criticilor formulate de organizatii neguvernamentale de drepturile omului din tara si din strainatate sunt total nefondate si induc opinia publica in eroare prin discreditarea acestor asociatii.

4. Actuala campanie impotriva organizatiilor neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului are loc in contextul mai larg al incercarii de compromitere a ansamblului asociatiilor si fundatiilor neguvernamentale. In mass-media din ultimele luni acestea au fost acuzate in mod repetat de «afaceri cu masini, tigari, cafea si bauturi alcoolice» introduse in tara «cu scutire de taxe vamale». APADOR–CH, LADO, Liga Pro Europa si SIRDO afirma ca, daca unele organizatii sau fundatii au desfasurat activitati ilegale, organele competente ale statului (Ministerul de Finante, Garda Financiara, Directia Generala a Vamilor etc.) trebuie sa isi faca datoria conform legilor. Culpabilizarea unui intreg sector al societatii civile dauneaza insusi procesului de democratizare a societatii romanesti.

Organizatiile neguvernamentale care apara drepturile omului sunt hotarate sa-si continue activitatea, semnaland incalcarile drepturilor omului si libertatilor fundamentale si recurgand la toate mijloacele legale care le stau la dispozitie.”

2. In mai 1998, trei organizatii neguvernamentale cu preocupari constante in domeniul sistemului penitenciar — APADOR–CH, GRADO (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului) si SIRDO (Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului) — au fost invitate de Directia Generala a Penitenciarelor sa participe la un program de monitorizare a regimului din inchisori. Deoarece propunerea initiala a DGP era confuza si implica participarea in actiunile de monitorizare a reprezentantilor autoritatilor si societatii civile la un loc, cele trei organizatii neguvernamentale au decis sa comunice punctul lor de vedere Directiei Generale a Penitenciarelor:

„Avand in vedere noutatea pe care o reprezinta in Romania initierea unui program privind monitorizarea sistemului penitenciar de catre comunitate prin colective (grupuri) de vizitatori,

Tinand cont de experientele avute de unele ONG-uri — in principal APADOR–CH, GRADO si SIRDO — in acest domeniu,

Considerand ca prin aceasta initiativa se urmareste instaurarea unei monitorizari sistematice si eficiente a penitenciarelor din Romania,

Considerand ca infiintarea unor grupuri eteroclite care sa includa atat reprezentanti ai autoritatilor cat si ai societatii civile nu poate duce la nici un rezultat, compromitand insasi ideea de monitorizare eficienta a sistemului penitenciar,

APADOR–CH, GRADO si SIRDO fac urmatoarele comentarii si propuneri:

1. Monitorizarea sistemului penitenciar de catre comunitate prin colective (grupuri) de vizitatori trebuie sa fie bine definita:

— daca este vorba despre o monitorizare din partea societatii civile, prezenta in aceste grupuri a reprezentantilor autoritatilor centrale sau locale (ministere, politie, parchet etc.) nu se justifica;

— daca monitorizarea este o operatiune echivalenta cu un control de stat prin implicarea reprezentantilor autoritatilor centrale sau locale prezenta unor ONG-uri nu ar avea nici o eficienta;

2. Propuneri:

2.1. Monitorizarea sistemului penitenciar de catre reprezentanti ai societatii civile:

2.1.1. la nivel local, constituirea, in fiecare localitate unde exista un penitenciar, spital penitenciar sau centru de reeducare, a unui grup din minimum cinci persoane format din avocati, doctori, reprezentanti ai unor ONG locale care doresc sa se implice precum si persoane particulare care manifesta interes pentru problematica sistemului penitenciar. Grupurile nu trebuie sa aiba personalitate juridica, unica lor obligatie fiind aceea de a informa atat Directia Generala a Penitenciarelor cat si conducerea penitenciarului local asupra componentei nominale si a oricarei schimbari ulterioare. Aceste grupuri trebuie sa aiba acces nelimitat in penitenciarul din zona, rolul lor fiind de a constata situatia din penitenciarul respectiv si de a sugera solutii. Conducerea penitenciarului local are obligatia de a le pune la dispozitie regulamentul de ordine interioara si de a le da orice lamurire cu privire la organizarea si functionarea penitenciarului. Dupa fiecare vizita a grupului (una pe luna sau ori de cate ori este nevoie), el trebuie sa pregateasca un raport concis asupra constatarilor si sugestiilor. Raportul trebuie semnat de jumatate plus unu din numarul total al membrilor.

Raportul va fi trimis conducerii penitenciarului vizitat, Directiei Generale a Penitenciarelor, Corpului de inspectie a penitenciarelor din Ministerul de Justitie si grupului de ONG-uri care doresc sa se implice la nivel national.

2.1.2. la nivel central, constituirea unui grup de ONG-uri interesate in monitorizarea penitenciarelor. Acest grup va examina rapoartele grupurilor de monitorizare locale si va intocmi sinteze.

APADOR–CH, GRADO si SIRDO se ofera sa pregateasca un punctaj minim ce va trebui urmarit de grupurile locale care monitorizeaza penitenciarele.

2.2. Monitorizarea sistemului penitenciar de catre reprezentanti ai autoritatilor publice centrale si locale prin constituirea unei a doua categorii de grupuri formate din reprezentanti ai acestor autoritati.

Semestrial, sau ori de cate ori este nevoie, reprezentantii celor doua categorii de grupuri de monitorizare vor avea intalniri in timpul carora se vor discuta atat rapoartele centralizate de grupul de ONG-uri constituit la nivel central cat si constatarile grupului format din reprezentanti ai administratiei centrale si locale.

Rezultatele acestor discutii vor fi date publicitatii.

3. APADOR–CH, GRADO si SIRDO precizeaza ca, indiferent de solutia adoptata in final in legatura cu institutionalizarea monitorizarii sistemului penitenciar, vor continua sa-si desfasoare propriile programe cu privire la penitenciare. Implicarea — sau neimplicarea — lor in programul privind monitorizarea sistemului penitenciar de catre comunitate prin colective (grupuri) de vizitatori nu poate afecta in nici un fel continuarea propriilor programe.”

3. APADOR–CH si GRADO au elaborat analize si propuneri cu privire la doua proiecte de lege redactate de Directia Generala a Penitenciarelor privind executarea pedepselor si probatiunea. Dupa informatiile APADOR–CH, o parte din observatiile celor doua asociatii au fost luate in consideratie la finalizarea textelor. Din pacate, pana la sfarsitul anului 1998, proiectele nu au fost discutate de Guvern.

4. O alta situatie in care mai multe organizatii neguvernamentale — inclusiv APADOR–CH — au avut o reactie comuna a fost cazul Eva-Maria Barki. (A se vedea capitolul „Libertatea de exprimare”)

5. La finele anului 1997, APADOR–CH impreuna cu Asociatia Ecumenica a Bisericilor din Romania (AIDRom), Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului (GRADO), Societatea Independenta Romana a Drepturilor Omului (SIRDO) au decis sa constituie Consiliul Roman pentru Refugiati. Fundatie independenta, neguvernamentala, nepartizana politic sau religios, nonprofit, Consiliului Roman pentru Refugiati i s-a conferit personalitate juridica prin sentinta nr. 181/29 iunie 1998 a Tribunalului Bucuresti.

Consiliul Roman pentru Refugiati are drept scop promovarea si apararea prin toate mijloacele legale a drepturilor omului in general, si in particular a drepturilor solicitantilor de azil si ale altor persoane persecutate in tarile de origine sau de domiciliu, in conformitate cu Constitutia Romaniei, Conventia si Protocolul privind statutul refugiatilor, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si alte tratate internationale la care Romania este parte.

Consiliul Roman pentru Refugiati s-a nascut din dorinta organizatiilor fondatoare de a-si coordona si conjuga eforturile, intreprinse pana acum separat, in sprijinul solicitantilor de azil si refugiatilor, prin constituirea unei structuri mai eficiente, democratice, transparente. Fundatia este deschisa pentru aderare si altor persoane fizice si juridice.

Obiectivul imediat al fundatiei este organizarea unei structuri executive, pe baza criteriilor de profesionalism si angajare personala. Pe termen mediu si lung, membrii fundatiei impreuna cu structura executiva vor concepe si derula programe in sprijinul grupurilor tinta mentionate:

— consiliere si asistenta juridica,

— constituire si extindere a unei retele de avocati care sa preia cazuri selectate de Consiliu,

— monitorizare a punctelor de control de la trecerea frontierei si a locurilor de detentie pentru straini,

— constituire a unui centru de documentare si resurse privind problematica strainilor, a refugiatilor si a solicitantilor de azil — monitorizare a initiativelor legislative si imbunatatire a legislatiei existente in domeniu.

III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

1. Aspecte generale

APADOR–CH a constatat ca nici in anul 1998 nu au fost modificate acele legi — frecvent criticate de organizatii nationale si internationale de drepturile omului — care au relevanta directa pentru raporturile dintre persoanele fizice si politie (Legea Politiei nr. 26/1994, Codul penal, Codul de procedura penala, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor etc.).

Cu toate acestea, ideea demilitarizarii politiei — esentiala pentru normalizarea relatiilor dintre persoanele fizice si politisti — pare a castiga teren. Dupa stiinta APADOR–CH, Ministerul de Interne a redactat doua variante de modificare a Legii 26/1994: una vizand demilitarizarea reala a politiei, cealalta instituind un fel de hibrid de tranzitie in care controlul final ar fi in continuare exercitat la nivelul hipercentralizat actual dar si autoritatile locale civile ar avea un cuvant de spus. Pana la sfarsitul anului 1998, nici una din variante nu a fost insusita de Guvern si transmisa Parlamentului ca initiativa legislativa. In schimb, un proiect de lege care ar fi trebuit introdus in Parlament inca din 1994 — este vorba de Statutul politistului — a fost, in sfarsit, prezentat legislativului. Din pacate, Statutul, care ar mai avea nevoie de unele amendamente pentru a corespunde standardelor europene in domeniu, se refera la o politie civila si deci nu va putea fi adoptat de Parlament decat dupa modificarea Legii Politiei nr. 26/1994.

Problemele de ordin general semnalate in mod repetat de APADOR–CH nu si-au gasit inca solutia legala:

— daca privarea de libertate fara mandat de arestare a unei persoane sub forma retinerii de 24 de ore este o prevedere inclusa atat in Constitutie cat si in Codul penal, conducerea la sectia/postul de politie (prevazuta in plus de Legea politiei), care poate dura tot 24 de ore, nu mai este constitutionala. Ar trebui sa existe o singura perioada de 24 de ore de privare de libertate fara mandat de arestare;

— lipsa aparatorului (ales sau din oficiu) in perioada celor 24 de ore de retinere (plus celelalte 24 de ore de „conducere”). Prezenta avocatului este obligatorie din momentul inceperii urmaririi penale (adica din momentul emiterii primului mandat de arestare preventiva de un procuror) dar nu si in perioada celor posibile 48 de ore de privare de libertate fara mandat;

— tratamentele inumane sau degradante, uneori chiar tortura, aplicate de unii politisti in sectiile/posturile de politie persoanelor retinute sau „conduse” pentru a le determina sa recunoasca una sau mai multe infractiuni. Asociatia a cerut constant ca declaratiile date in absenta aparatorului — deci in perioada de 24 + 24 de ore de privare de libertate fara mandat — sa nu fie luate in consideratie nici de procurori, nici de instantele de judecata;

— intocmirea, cu mare usurinta, a proceselor verbale de amendare pe baza Legii 61/1991 si continuarea practicii ca politia sa ceara instantelor de judecata transformarea amenzilor neplatite in inchisoare contraventionala. In august 1998, Guvernul a inaintat un proiect de lege privind inlocuirea sanctiunii inchisorii contraventionale cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii. Pana la sfarsitul lui decembrie 1998, proiectul nu fusese inca aprobat de Parlament;

— continuarea efectuarii perchezitiei domiciliare cu acordul persoanei vizate. Dupa parerea APADOR–CH, aceasta metoda — prevazuta atat de Codul de procedura penala cat si de Legea politiei — este neconstitutionala (Constitutia Romaniei precizeaza la art. 27 alin. 3: „Perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege.”) si poate da nastere la numeroase abuzuri. APADOR–CH considera ca perchezitia domiciliara — cu exceptia delictului flagrant — trebuie sa se faca numai pe baza mandatului emis de un judecator si nu de procuror. Nu este normal ca procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii penale sa detina si puterea de a emite un astfel de mandat;

— recurgerea relativ frecventa la armele de foc in conditii care, chiar daca sunt legiferate (Legea 26/1994 art. 19 lit. d), nu sunt in concordanta cu prevederile documentelor internationale. Ar trebui avute in vedere in primul rand notiunea de proportionalitate a interventiei politistilor, in raport cu circumstantele si gravitatea faptei.

Pe langa preocuparile amintite, APADOR–CH mentioneaza o alta sursa de tensiune intre populatie si politie si anume raziile. Legea politiei prevede posibilitatea efectuarii raziilor (art. 16 lit. i) dar nu si procedura aferenta. In consecinta, daca nu exista cumva instructiuni „secrete”, trebuie respectate prevederile Codului de procedura penala (mandate de perchezitie, anume ore intre care se poate efectua perchezitia, intocmirea proceselor-verbale de confiscare etc.). APADOR–CH a investigat doua cazuri in care s-au efectuat razii (la Lugoj si in comuna Merisani) si, dupa parerea asociatiei, in nici unul din cazuri nu se justifica o astfel de interventie. Procedura, in momentul de fata, este de a se intocmi un raport din partea politiei locale catre IPJ in care se descriu numeroase situatii — sau posibile situatii — de incalcare a legilor care ar justifica o razie intr-un local, sat, zona. Daca raportul este avizat favorabil de Inspectorul-sef al IPJ, politistii locali impreuna cu militari din brigazile/detasamentele pentru apararea ordinii publice fac o adevarata demonstratie de forta prin numar si dotari tehnice. In cele doua cazuri investigate de APADOR–CH, rezultatele raziilor au fost minime: s-au dat cateva amenzi, nici o persoana condamnata sau in curs de judecare care s-ar fi ascuns in zona nu a fost prinsa, nu s-au gasit droguri, obiecte furate pentru care sa fi existat reclamatii. In schimb, peste 75% din persoanele „conduse” la sectiile de politie in urma celor doua razii s-au plans ca au fost batute de politisti. APADOR–CH mai are cunostinta de actiuni similare ale politiei in Timisoara si Bucuresti. Asociatia nu contesta dreptul politistilor de a organiza razii dar numai daca exista dovezi ca in locul vizat s-au comis — sau sunt pe cale de a se comite — infractiuni si nu pe baza unor simple afirmatii sau supozitii ale informatorilor locali. Asa cum se desfasoara in prezent, raziile au mai degraba rolul de a inspaimanta populatia locala si nu de a depista infractori sau de a preveni infaptuirea unor acte antisociale.

APADOR–CH semnaleaza din nou inegalitatea „armelor” in cazuri de abuzuri comise de politisti. Orice persoana care se considera victima a unui abuz savarsit de un politist se poate plange numai Parchetului militar. Pentru ca un politist sa fie trimis in judecata de Parchetul militar este necesar ca procurorul care instrumenteaza cazul sa aiba la dispozitie dovezi clare si sa fie convins de vinovatia politistului respectiv. Sarcina producerii probelor revine, practic, exclusiv victimei. APADOR–CH aminteste ca, in 1998, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a condamnat Bulgaria (cazul Assenov) pentru incalcarea mai multor drepturi prevazute de Conventia europeana. Relevant si pentru sistemul din Romania este faptul ca reclamantul s-a plans impotriva modului in care Parchetul militar bulgar investigase reclamatia sa cu privire la abuzul comis de unii politisti, investigatie incheiata cu doua solutii de neincepere a urmaririi penale. Curtea de la Strasbourg a considerat ca autoritatile bulgare nu desfasurasera o cercetare reala si impartiala si ca l-au privat pe reclamant de posibilitatea de a ajunge in instanta si a condamnat statul bulgar pentru violarea art. 3 din Conventie.

In aceeasi ordine de idei, APADOR–CH semnaleaza faptul ca insasi Curtea Constitutionala a Romaniei a ajuns la concluzia ca sistemul actual de cercetare din partea Parchetului (inclusiv militar) blocheaza accesul la justitie, garantat de art. 21 din Constitutie. In Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicata in Monitorul oficial nr. 105 din 6 martie 1998, Curtea Constitutionala precizeaza ca: „…fiind vorba de acte si masuri luate de procuror in cursul procesului penal, acestea trebuie sa fie supuse nu numai unui control ierarhic, in cadrul Ministerului Public, dar si controlului din partea instantelor judecatoresti.”(subl.n.). „Acest drept al persoanei este evident in cazul actelor prin care procurorul pune capat conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezolutia de neincepere a urmaririi penale, art. 228 alin. 6 din Codul de procedura penala, scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale, art. 11 pct. 1 lit. b) si c) din Codul de procedura penala. Fiind vorba de acte prin care se infaptuieste justitia, este firesc ca acestea sa fie verificate si confirmate sau infirmate de instantele judecatoresti, singurele autoritati prin a caror activitate se realizeaza justitia (art. 125 alin. 1 din Constitutie.” (subl.n.). Desigur, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii pentru viitor. Dar, atat timp cat nu se modifica in mod corespunzator Codul de procedura penala in sensul precizarii competentelor (la ce nivel al instantei se poate adresa victima, care este rolul judecatorului, ce fel de decizie poate da, cum se aplica decizia etc.), decizia Curtii Constitutionale ramane doar o recunoastere teoretica a deficientei sistemului juridic romanesc.

2. Relatia dintre APADOR–CH si Politie

1998 a fost, din punctul de vedere al relatiilor dintre asociatie si politie, un an al contrastelor.

Sub pretextul unei „mai bune cunoasteri reciproce”, un lucrator din Ministerul de Interne, angajat ca redactor-sef la publicatia „Pentru Patrie”, organ de presa oficial al MI, a avut o foarte lunga discutie, la sediul APADOR–CH cu cele doua copresedinte ale asociatiei. Rezultatul a fost un articol aparut in numarul 6/1998 al revistei, plin de dezinformari, trunchieri si comentarii rauvoitoare la adresa asociatiei. APADOR–CH a remis redactiei un raspuns punctual care, dupa stiinta sa, nu a fost publicat niciodata.

La putin timp dupa aparitia articolului, despre care membri din conducerea IGP au declarat ca nu reprezenta punctul lor de vedere (cu toate ca este vorba despre o publicatie apartinand oficial Ministerului de Interne), APADOR–CH a avut surpriza unei neasteptate schimbari de atitudine din partea IGP: reprezentantii organizatiei care s-au deplasat in tara pentru a investiga cazuri de posibile abuzuri ale politistilor, au avut posibilitatea de a discuta acele cazuri si cu IPJ locale. Desigur, ar fi fost de dorit ca discutiile sa se desfasoare cu politistii direct implicati. Totusi, este un notabil pas inainte in directia normalizarii relatiilor dintre o organizatie neguvernamentala de drepturile omului si autoritatea publica monitorizata.

Un al doilea pas remarcabil s-a produs la sfarsitul lui octombrie 1998, cand IGP si-a dat acordul pentru ca reprezentantii APADOR–CH sa poata vizita aresturile politiei. Anuntarea Directiei de cercetari penale si desemnarea unei persoane care sa-i insoteasca pe reprezentantii APADOR–CH in vizitele din aresturile politiei sunt, desigur, conditii discutabile dar esential ramane acordul de a intra in astfel de locuri de detentie. Un lucru ce mai trebuie semnalat este ca instructiunile nr. 0410/1974 cu privire la aresturi au caracter secret si nu au fost modificate dupa decembrie 1989. Aceste instructiuni erau valabile pentru toate locurile de detentie, deoarece pana dupa decembrie 1989, ele se aflau in subordinea Ministerului de Interne. In 1991, Directia Generala a Penitenciarelor a trecut in subordinea Ministerului de Justitie, iar aresturile politiei au ramas la Ministerul de Interne. In vreme ce DGP a trecut la modificarea — uneori radicala — a instructiunilor din 1974, IGP a continuat sa le aplice ca atare. Teoretic, o persoana este transferata din arestul politiei in penitenciar in momentul in care procurorul care a instrumentat cazul a redactat rechizitoriul, deci a incheiat cercetarea penala. Numai ca intre o persoana care se afla in faza de urmarire penala si una care a fost trimisa in judecata nu trebuie sa existe nici o diferenta: ambele sunt in arest preventiv si ambele beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Or, intre conditiile de detentie din penitenciare si cele din aresturile politiei pentru persoane aflate in arest preventiv exista numeroase diferente rezultate din modificarea si, respectiv, mentinerea instructiunilor 0410/1974:

— in aresturile politiei nu este permisa detinerea obiectelor taioase, inclusiv lame de ras, lucru de mult acceptat in penitenciare;

— in aresturile politiei nu este permisa introducerea aparatelor de radio sau televiziune, ceea ce se aproba de mult in penitenciare. O persoana aflata in arestul unei sectii de politie nu beneficiaza de dreptul minim la informare, exceptand putinele ziare autorizate de conducere;

— in aresturile politiei se poate, inca, recurge la imobilizarea detinutilor cu lanturi, lucru interzis in penitenciare;

— pedeapsa izolarii severe poate fi prelungita pana la 20 de zile consecutiv, in timp ce in penitenciare, durata este de maximum 10 zile;

— in aresturile politiei, retinutii/arestatii nu au voie sa stea culcati pe paturi de la ora desteptarii si pana la ora stingerii. In regula aproape generala, aceasta prevedere nu se mai aplica in penitenciare. A obliga persoane care nu au nimic de facut intre orele 5:00 si 22:00 sa stea — sau sa nu stea — in anume pozitii echivaleaza cu tratament inuman;

— in aresturile politiei, orice discutie intre detinut si aparatorul ales sau din oficiu are loc numai in prezenta si cu acordul ofiterului/procurorului anchetator. Cu alte cuvinte, confidentialitatea relatiei dintre client si avocat este inexistenta. Directia Generala a Penitenciarelor a eradicat — cel putin in principiu — aceasta sursa de incalcare a dreptului la aparare, stabilind regula ca subofiterii de paza sa stea la o distanta de detinut si de avocat care sa nu le permita sa auda ce se discuta. In unele penitenciare, subofiterii de paza raman in afara camerei unde are loc intalnirea.

3. Cazuri aflate in atentia APADOR–CH

a) Cazuri vechi inca nesolutionate de Parchetul militar sau de instantele militare

de judecata

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret, unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992, la Centrul pentru minori de la Gaesti. Moartea a survenit la cateva zile dupa ce a implinit 18 ani. Mama lui Radu Daniel Achim a dat in judecata statul. Procesul a inceput in 1997 si, dupa numeroase piedici, in 1998, instanta de apel a retrimis cauza la instanta de fond. APADOR–CH o sprijina moral si material pe mama lui Radu Daniel Achim in desfasurarea procesului.

Tudorel Tanase si familiile Dragnea–Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin, 1995)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau, Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase, au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de complicitate la trei spargeri. Cei trei au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips, in repetate randuri, la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i s-a taiat o portiune din intestin iar Constantin Dragnea a avut „norocul” de a se alege numai cu o rana superficiala prin impuscare. Tudorel Tanase a fost judecat si condamnat la un an si doua luni pentru complicitate la talharie. Deoarece la data pronuntarii sentintei, el efectuase aproape integral pedeapsa, a refuzat sa mai faca apel. APADOR–CH are informatii contradictorii cu privire la anchetarea politistilor implicati in incidentul din 1995: pe de o parte, IGP sustinea, in martie 1998, ca Parchetul militar daduse solutia neinceperii urmaririi penale, pe de alta parte, in aprilie 1998, tot IGP informa o personalitate politica britanica interesata de caz ca politistii implicati au fost trimisi in judecata, dosarul aflandu-se pe rolul Tribunalului Militar Bucuresti.

Viorel Constantin (Tandarei, 1995)

Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a ales, pe langa bataie, cu auzul afectat pe viata si cu o substantiala amenda pentru „tulburarea linistii publice”. Dupa un an si doua luni de cercetari, Parchetul militar a trimis in judecata patru din cei cinci politisti si gardieni publici implicati. Tribunalul militar i-a condamnat pe inculpati la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala pe care aceiasi politisti i-o aplicasera lui Viorel Constantin. In apel, Tribunalul militar a considerat ca amenda penala era o pedeapsa prea mare pentru fapta comisa asa ca i-a achitat pe cei patru, transformand amenda penala in sanctiune administrativa. Recursul, judecat in 1998, a confirmat decizia instantei de apel. APADOR–CH considera ca acest caz este scandalos pentru modul in care unii judecatori militari aplica legea si il va sprijini pe Viorel Constantin daca va hotari sa se adreseze Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg.

Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)

Urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, Gabriel Carabulea a fost retinut de politistii de la sectia 14 pe data de 13 aprilie 1996, pentru un minor accident de circulatie. Transferat in aceeasi zi la sectia 9, Carabulea a fost dus, trei zile mai tarziu (pe 16 aprilie), in stare foarte grava, mai intai la Spitalul penitenciar Bucuresti–Jilava, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia, fratele si cativa prieteni care au venit la spital, sustin ca Gabriel Carabulea le-a spus ca a fost „rulat” intr-un covor si batut salbatic de politistii de la sectia 9. Ancheta Parchetului militar s-a incheiat constant cu neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor de la sectia 9, cauza decesului fiind considerata a fi direct legata de accidentul de circulatie din 13 aprilie 1996. Desi sotia lui Gabriel Carabulea nu a mai dorit sa se implice in cercetarile cu privire la moartea sotului ei, fratele decedatului a hotarit sa se adreseze Curtii Europene de la Strasbourg.

Marius Popescu (Buzau, 1996)

Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a ajuns acasa in jurul orei 1:00, in stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri. A fost internat a doua zi, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal Buzau, apoi la Spitalul de urgenta Bucuresti. Diagnosticul era „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale”. De ce ar fi acest caz legat de politisti? Pentru ca, in noaptea de 21 februarie 1996, cand mama si sora sa l-au dezbracat, au gasit intr-un buzunar un proces-verbal de amendare, datat 21 februarie 1996. Parchetul militar a decis, in 1998, neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Buzau ignorand toate argumentele aduse de victima si de APADOR–CH:

— daca in noaptea de 21/22 februarie 1996 Marius Popescu a fost gasit de politisti zacand in stare de inconstienta, cum se explica faptul ca acestia, in loc sa-l duca la spital — conform obligatiilor de serviciu — l-au dus la sectie, unde i s-a intocmit un proces-verbal de amendare?

— cine l-a adus pe Marius Popescu, aflat in stare de afazie, la domiciliu?

— de ce au insistat politistii din Buzau sa se distruga procesul-verbal de amendare si copia aflata la Marius Popescu?

In februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic pentru a se stabili daca semnatura de pe procesul-verbal de amendare era sau nu a sa. Nu a aflat rezultatul nici pana la sfarsitul anului 1998.

Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)

Constantin Balasa a avut un banal accident de circulatie, fara urmari serioase, la jumatatea lunii iunie 1996. Invitat verbal la sediul Politiei rutiere din Targu-Jiu, s-a prezentat pe data de 18 iunie 1996, insotit de fiul sau, atunci in varsta de 11 ani. Speriat de numarul mare de politisti, Constantin Balasa a iesit din sediu, pretextand ca nu avea asupra sa asigurarea auto. A fost readus cu forta inapoi in sectie de trei-patru politisti. I s-a facut rau, si-a pierdut cunostinta si s-a trezit abia la Spitalul judetean. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj la data de 20 iunie 1996 mentiona traumatism cranio-cerebral, excoriatii pe umarul stang, pe torace si la cot si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile de ingrijiri medicale.

Constantin Balasa s-a plans la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor de la Targu-Jiu. Prima solutie a Parchetului a fost de neincepere a urmaririi penale (13 noiembrie 1996) si a fost contestata de victima la Sectia Parchetelor Militare, la 27 februarie 1997. Sectia Parchetelor Militar a infirmat prima solutie si a dispus completarea cercetarilor.

La 20 februarie 1997, deci la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost convocat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu-Jiu, unde a aflat cu stupoare ca a fost trimis in judecata pentru „distrugere si ultraj”. Daca prima acuzatie — de distrugere a masinii politiei in timpul transportarii sale de la sectie la spital, distrugere ce consta in „deteriorarea instalatiei de dezaburizare, a unui inchizator de portiera, unui maner si unui ornament prag spate” — se contura oarecum de la sfarsitul lunii octombrie 1996, ultrajul era o noutate. Se pare ca unul din subofiterii implicati in incidentul din 18 iunie 1996 obtinuse un certificat medico-legal din care rezulta ca, in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale.

Procesul in care este inculpat Constantin Balasa se afla pe rolul Judecatoriei Pitesti, in urma cererii de stramutare a dosarului.

Dupa stiinta APADOR–CH, Parchetul militar nu finalizase, pana la sfarsitul anului 1998, cercetarile cu privire la abuzul savarsit de politistii din Targu-Jiu in iunie 1996.

Asociatia considera cazul Constantin Balasa drept un exemplu flagrant de „rasturnare de situatie” in care victima unui abuz al politistilor este transformata in infractor.

APADOR–CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru distrugere si ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie echitabila din partea Parchetului militar.

Danut Iordache (Bucuresti, 1997)

Pe data de 3 februarie 1997, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in casa familiei Iordache si, fara a prezenta mandat sau a cere consimtamantul scris al locatarilor, au efectuat o perchezitie. Dupa circa o ora, au plecat luandu-l pe Danut Iordache la sectie. Acesta a fost pus in libertate abia pe 5 februarie dupa-amiaza, depasindu-se cu mult cele 24 de ore de retinere prevazute de legea penala. Nu poate fi invocata nici „conducerea la sectie” (prevedere neconstitutionala a art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994) deoarece aceasta masura se ia cand nu poate fi stabilita identitatea persoanei suspecte, ceea ce nu era cazul, de vreme ce Danut Iordache a fost luat de la domiciliu. Daca a existat un mandat de arestare preventiva, acesta ar fi fost emis pentru minimum 5 zile si atunci cum se explica punerea in libertate a lui Danut Iordache dupa doua zile si jumatate?

Cert este ca, pe 5 februarie, Danut Iordache prezenta urme vizibile de lovituri. Certificatul medico-legal din 6 februarie 1998 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept”, „fractura mandibulara–ram orizontal drept” (constatata de Spitalul de urgenta, inclusiv pe baza examenului radiologic) si recomanda „50-55 zile de ingrijiri medicale.”

Pe data de 19 februarie 1997, politistii au facut o noua perchezitie la familia Iordache si l-au retinut din nou pe Danut. Acesta se afla in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava.

Pe 4 aprilie 1997, Danut Iordache a adresat Parchetului militar o plangere impotriva politistilor de la sectia 14, in legatura cu cele intamplate in perioada 3–5 februarie 1997.

Intrucat pana la sfarsitul anului 1997 Parchetul militar nu solutionase cazul, reprezentantii APADOR–CH s-au deplasat la Penitenciarul Bucuresti–Jilava, in mai 1998 si, dupa discutia cu Danut Iordache, au trimis Sectiei Parchetelor Militare urmatoarea scrisoare:

„Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului–Comitetul Helsinki (APADOR–CH) a adus la cunostinta Parchetului (adresa nr. 50/15 mai 1997) cazul lui Danut Iordache, domiciliat in strada George Georgescu nr. 30, sector 4, Bucuresti, retinut timp de doua zile si jumatate de politisti de la sectia 14 Politie, in perioada 3–5 februarie 1997. Danut Iordache afirma ca a fost torturat timp de doua zile si doua nopti in sectia de politie, metodele folosite fiind «macavela» si «rotisorul». In «pauze», Danut Iordache sustine ca a fost tinut intr-un garaj din spatele sectiei de politie, in frig, la un loc cu cainii politisti lasati liberi, este drept, cu botnite. Tortura a avut drept scop obtinerea recunoasterii ca victima, impreuna cu alte doua persoane, ar fi comis mai multe spargeri in diverse locuinte.

Danut Iordache s-a plans la Parchetul Militar in legatura cu modul in care a fost tratat de col. Florin Patroiu si de subofiterii Mihai Popa si Branduseasa. Victima are un certificat medico-legal, aflat la dosar, care mentioneaza 55 de zile ingrijiri medicale.

Danut Iordache, aflat in arest preventiv in Penitenciarul Bucuresti, acuza si in prezent dureri de cap zilnice si frecvente crize de epistaxis.

APADOR–CH va roaga sa dispuneti efectuarea unei anchete temeinice asupra acestui caz pe care il considera deosebit de grav.

APADOR–CH reaminteste ca tortura si tratamentele inumane sau degradante sunt interzise atat prin legi interne cat si prin documente internationale ratificate de Romania.”

Belmondo Cobzaru (Mangalia, 1997)

In seara zilei de 4 iulie 1997, Belmondo Cobzaru a parasit pentru o jumatate de ora apartamentul in care traia impreuna cu concubina sa Steluta Mecu. La intoarcere, a batut la usa dar nu i-a deschis nimeni. Alarmat, s-a hotarat sa sparga usa in prezenta unei vecine. A constatat ca Steluta Mecu nu se afla in apartament si a coborat imediat in strada, moment in care l-a vazut pe cumnatul concubinei, Crinel Marin, insotit de trei persoane, venind spre el cu un aer extrem de amenintator si strigandu-i ca a spart apartamentul ca sa fure. Belmondo Cobzaru sustine ca, fiind in inferioritate, a preferat sa o ia la fuga, evitand, astfel, eventuale agresiuni fizice.

Scurt timp dupa aceea, a auzit la aparatul de emisie-receptie al unui politist instructiuni pentru depistarea unui individ. Dandu-si seama ca el era cel cautat, s-a dus direct la sectia de politie. Pe drum, s-a intalnit cu o prietena careia i-a relatat cele intamplate si care l-a insotit la politie.

Belmondo Cobzaru sustine ca a fost batut in sectia de politie de plt.-maj. Gheorghe Gavrila si Didel Curiu, cu participarea (sau in prezenta) a inca patru persoane imbracate civil. El declara ca a fost lovit cu pumnii si cu picioarele pana i-a dat sangele pe nas, dupa care i s-a pus un ziar pe ceafa si a fost batut cu un baston de lemn. A fost obligat sa semneze o declaratie din care rezulta ca fusese batut de cumnatul Stelutei Mecu si de cei care il insotisera.

I s-a dat drumul dupa circa doua ore. Vazand in ce stare se afla, tatal lui Belmondo l-a dus chiar in acea noapte la spitalul din Mangalia, de unde a fost trimis la sectia de neurochirurgie a Spitalului judetean Constanta. Certificatul medico-legal din 7 iulie 1997 mentioneaza „tumefactii occipitale”, „degetele 3–4 de la mana dreapta tumefiate si echimozate”, echimoze pe torace, coapsa si gamba dreapta. Concluzia este ca „necesita 14-15 zile ingrijiri medicale”.

Belmondo Cobzaru a depus plangeri impotriva politistilor din Mangalia atat la Ministerul de Interne cat si la Parchetul militar. Parchetul militar Constanta a dat solutia neinceperii urmaririi penale iar, in 1998, Sectia Parchetelor Militare a confirmat decizia.

APADOR–CH considera ca situatia lui Belmondo Cobzaru, privat de accesul la justitie prin doua decizii de neincepere a urmaririi penale date de Parchetul militar este asemanatoare cu cazul Assenov vs. Bulgaria. Daca victima va decide sa se adreseze Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, asociatia il va sustine.

Alte cazuri semnalate de APADOR–CH (a se vedea raportul anual al asociatiei pe 1997), inca nerezolvate de Parchetul militar sau solutionate prin neinceperea urmaririi penale:

Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997) — a reclamat ca a fost batut de politisti de la sectia 4, la data de 27 februarie 1997 si ca s-a incercat internarea sa cu forta la Spitalul Balaceanca. Are certificat medico-legal, precum si adresa de la Spitalul Bagdasar, unde a fost dus dupa ce s-a renuntat la ideea „Balaceanca”, prin care se atesta ca Nicolae Grigore nu are probleme care sa tina de psihiatrie. A fost amendat pe baza Legii 61/91. Nici el, nici APADOR–CH, nu au primit vreun raspuns scris cu privire la o eventuala solutie a parchetului militar;

Costica Nazaru (Braila, 1997) — a reclamat ca, la data de 13 mai 1997, a fost agresat de cinci civili care s-au recomandat a fi „de la politie”, apoi dus cu forta la sediul politiei din strada Galati, unde a fost din nou lovit si amenintat si, in cele din urma amendat pe baza Legii 61/91. Are certificat medico-legal si martori. Nici el, nici APADOR–CH nu au primit raspuns din partea Parchetului militar;

Ioan Bursuc (Piatra Neamt, 1997) — a reclamat violentele la care a fost supus de un grup de politisti la data de 27 ianuarie 1997, mai intai intr-un local public si apoi in sectia de politie. Are certificat medico-legal, precum si certificate medicale emise de alte autoritati medicale si martori. Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, iar Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt a hotarit trimiterea in judecata a lui Ioan Bursuc pentru ultraj cu violenta la adresa acestora;

Adrian Matei (Bucuresti, 1997), Ioana Enuta (comuna Berceni, judetul Ilfov, 1997), Olga Pusnei (Piatra Neamt, 1997), Vasile Holindrariu (Piatra Neamt, 1997), Pantelimon Zait (comuna Tasca, judetul Neamt, 1996), Dumitru Auras Marcu (comuna Razvad, judetul Dambovita, 1997) sunt toate cazuri in care victimele reclama comportamentul brutal al politistilor si in care Parchetul militar a dat solutia neinceperii urmaririi penale.

b) Cazuri investigate de APADOR–CH in 1998

1. Purtare/cercetare abuziva, tortura

Alexandru Iloaiei (Tandarei, judetul Ialomita)

In seara zilei de 30 aprilie 1998, sotii Alexandru si Florica Iloaiei, impreuna cu doi prieteni — Marian Stanciu si Ionela Preda — au intrat in restaurantul „Gambrinus”, in jurul orei 23:00. Au baut o bere si au inchiriat masa de biliard. Lt.-maj. de politie Manolache, aflat in stare de ebrietate, le-a cerut sa-i cedeze masa de biliard. La refuzul celor patru, locotenentul i-a amenintat „ca-i aranjeaza el”. Considerand discutia doar un incident minor, cei patru nu i-au dat importanta si au inceput sa joace biliard. Cateva minute mai tarziu, Alexandru Iloaiei a primit o puternica lovitura la cap si a cazut la podea in stare de semiinconstienta. Marian Stanciu si Ionela Preda au vazut foarte clar cine l-a lovit, anume sergentul major Ion Tudor, dar nu au vazut cu ce. O simpla lovitura cu pumnul nu putea produce o rana care sa sangereze. Rana are si o forma ciudata ce seamana cu litera Y. Marian Stanciu a fost si el lovit in fata de acelasi sergent major, „ajutat” de gardianul public Vasile Tudor, totul petrecandu-se sub ochii lt.-maj. Manolache.

Alexandru si Florica Iloaiei, impreuna cu Marian Stanciu si Ionela Preda s-au dus la politie, unde au depus plangere, apoi la spitalul din Tandarei unde Alexandru Iloaiei a fost internat (in jurul orei 3:30) cu diagnosticul „traumatism cranian — comotie cerebrala”. Trebuie mentionat ca pe adeverinta medicala eliberata ulterior de spitalul din Tandarei (la 8 mai 1998) apare si mentiunea „stare de ebrietate”, lucru negat categoric de familia Iloaiei si de prietenii lor. Un aspect extrem de grav este ca, timp de trei zile cat a fost internat la Tandarei, Alexandru Iloaiei a fost tinut sub observatie fara a i se face vreun tratament sau examen de specialitate, toata ingrijirea medicala limitandu-se la administrarea de analgezice. Pe data de 3 mai, a fost transferat la spitalul judetean Slobozia unde a fost imediat internat la sectia de reanimare timp de 24 de ore si apoi transferat la sectia de chirurgie unde a ramas pana la data de 18 mai 1998 Diagnosticul de pe biletul de iesire din spital (din 18 mai — foaie de observatie nr 9795) este: „traumatism cranian acut inchis cu comotie cerebrala”.

Alexandru Iloaiei a stat in spital in total 19 zile. In toata aceasta perioada a fost vizitat in mod repetat de diversi politisti, inclusiv de comandantul Politiei Tandarei, toti propunandu-i „sa-l ierte pe serg.-maj. Ion Tudor”, „sa se impace”, „sa ajunga la o intelegere”. Propuneri similare au fost facute si sotiei victimei. Politistii au facut frecvent aluzie la un alt caz petrecut in Tandarei in 1995, cand Viorel Constantin a fost batut intr-o discoteca, in prezenta a numerosi martori, de un grup de politisti si gardieni din care facea parte acelasi Ion Tudor. Curtea militara de Apel a dat castig de cauza politistilor care l-au agresat pe Viorel Constantin, condamnati initial la o amenda penala minora, transformata, in apel, in amenda administrativa si confirmata la recurs. In acest fel, politistii si gardienii implicati nu vor avea cazier si nu vor fi scosi din randurile politiei. Dupa toate aparentele, serg.-maj. Ion Tudor a recidivat in cazul lui Alexandru Iloaiei.

A doua zi dupa iesirea din spital, Alexandru Iloaiei s-a prezentat, cu documentele de spital, la medicul legist. Laboratorul de medicina legala Slobozia i-a eliberat, la data de 26 mai 1998, certificatul medico-legal nr. 436 care mentioneaza ca „necesita 2 (doua)-3 (trei) zile de ingrijiri medicale de la data producerii traumatismului daca nu survin complicatii”! Asadar, medicul legist Adrian Jipescu a ignorat total cele 19 zile de spitalizare.

La restaurantul „Gambrinus”, tanara care servise la bar in seara de 30 aprilie a declarat ca l-a vazut pe Alexandru Iloaiei cazut la podea dar nu stie nici cine l-a lovit, nici de ce. A admis ca a existat un conflict intre serg.-maj. Ion Tudor, secondat de gardianul public Vasile Tudor, si familia Iloaiei. Nu a mentionat numele lt.-maj. Manolache, prezent in acea seara in restaurant. O declaratie similara a fost data la politie.

Alexandru Iloaiei a depus plangere la Sectia militara a Parchetelor de pe langa Curtea Suprema de Justitie (prin posta cu confirmare de primire — rec. 4391/7 mai 1998).

Mai trebuie precizat ca Alexandru Iloaiei avea un contract de reparatii/zugraveli pe care ar fi trebuit sa-l execute incepand cu data de 1 mai 1998. Aflat in imposibilitatea de a-si indeplini obligatia, el a fost nevoit sa delege pe altcineva pentru executarea contractului.

APADOR–CH a sugerat in repetate randuri ca politistii cercetati de Parchetele militare sa fie, in functie de gravitatea acuzatiilor, suspendati sau mutati in alta sectie/post de politie sau trecuti intr-o munca administrativa, pana la solutionarea cazului respectiv. Acest lucru nu s-a intamplat la Tandarei, iar rezultatul este ca un politist deja trimis in judecata pentru purtare abuziva, a comis — dupa toate aparentele — un nou abuz.

Nepasarea cu care victima Alexandru Iloaiei a fost tratata la spitalul Tandarei in primele trei zile dupa incident, putea avea consecinte tragice. Acest aspect foarte grav a fost reclamat de victima la Ministerul Sanatatii.

Certificatul medico-legal emis de laboratorul din Slobozia, cu ignorarea documentelor medicale prezentate de victima, sugereaza o incercare de minimalizare a efectelor abuzului savarsit de politistul din Tandarei. Din pacate, prin interpretarea limitativa a Codului de procedura penala, procurorii militari tin cont numai de certificatul medico-legal. Aceasta exclusivitate acordata IML, cu ignorarea tuturor celorlalte institutii medicale, este una din sursele nenumaratelor solutii de neincepere a urmaririi penale dictate de parchetele militare in cazuri in care politistii sunt acuzati de savarsirea unor abuzuri impotriva persoanelor fizice.

Insistenta cu care politistii din Tandarei au cautat sa convinga familia Iloaiei sa nu depuna plangere impotriva serg.-maj. Ion Tudor, a gardianului public Vasile Tudor si a lt.-maj. Manolache nu poate fi interpretata decat ca o recunoastere a abuzului comis in seara de 30 aprilie 1998.

Inspectoratul General de Politie a trimis APADOR–CH comentariile sale in legatura cu acest caz, din care rezulta ca „a avut loc o altercatie intre familia Iloaiei, Preda Ionela si Stanciu Marian, pe de o parte, si gardianul public Tudor Marian, pe de alta parte, acesta din urma fiind frate cu plt. Tudor Ion, subofiter in cadrul Politiei orasului Tandarei”… „discutiile contradictorii si incidentul s-au iscat intre gardianul Tudor Marian, care l-a lovit peste fata si Iloaiei Alexandru, acesta cazand si lovindu-se cu capul de masa de biliard” (subl.n.). In raspunsul IGP se mentioneaza si declaratia plt. Tudor Ion care sustine ca „Iloaiei Alexandru l-a lovit cu pumnul in fata, motiv care l-a determinat in consecinta pe Tudor Marian sa-l loveasca pe Iloaiei Alexandru, care a cazut, in cadere lovindu-se cu capul de masa de biliard.”

IGP mai precizeaza ca dosarul plutonierului Tudor Ion a fost inaintat parchetului militar.

Sebastian Fitzek (Bucuresti)

In ziua de 21 august 1998, Sebastian Fitzek, in varsta de 16 ani, elev la Seminarul teologic catolic din Bucuresti a ajutat un coleg care nu cunostea Capitala sa gaseasca adresa unei rude pe care nu o mai vazuse de multi ani. Intrucat persoana respectiva nu era acasa, cei doi tineri au sunat la usa unei vecine si s-au interesat daca acea ruda mai locuia acolo sau nu. La raspunsul afirmativ, cei doi tineri au spus ca vor reveni mai tarziu. In jurul orei 14:00 ei s-au intors la adresa respectiva si au avut surpriza de a li se pune imediat catusele de un grup de politisti (unul in uniforma — sublocotenentul Boncu — si trei in civil) si a fi condusi — fara nici o explicatie — la sectia 21 Politie. Aici, pe langa faptul ca au dat declaratii, li s-au luat amprentele si au fost fotografiati. Un politist in civil l-a lovit pe Sebastian Fitzek atat de puternic peste fata incat i-a produs un „traumatism ureche stg. cu fisura timpanului stg.”, dupa cum se precizeaza in adeverinta medicala nr. 1933/24 august 1998, eliberata de Spitalul de copii „Dr. Victor Gomoiu”.

In plus, conform celor afirmate de victima, politistii au facut comentarii rauvoitoare la adresa bisericii catolice si au cerut tinerilor sa cante psalmi in sectie! Acest gen de purtare din partea politistilor echivaleaza — in opinia APADOR–CH — cu tratament degradant.

Anuntat de politie, tatal lui Sebastian a venit imediat la sectie. Pentru lamurirea deplina a situatiei, el, impreuna cu cei doi tineri, s-au dus din nou la adresa cautata si au revenit la sectie insotiti de una din matusi, care a confirmat integral declaratiile tinerilor. Politistii s-au marginit la a declara ca „se mai intampla greseli”.

Familia Fitzek a adresat o plangere Parchetului militar Bucuresti (nr. 604 din 2.09.1998) in legatura cu tratamentul aplicat tanarului de 16 ani. Al doilea tanar implicat in acest incident a parasit Romania pentru o perioada de timp nedeterminata.

Pana la sfarsitul anului 1998, nu s-a primit nici un raspuns de la Parchetul militar.

Marin Cornea (Bucuresti)

Marin Cornea din satul Dracea, comuna Crangu, judetul Teleorman, aflat in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava, s-a plans cu privire la modul brutal in care a fost tratat de politisti de la sectia 20 din Bucuresti, in lunile aprilie–mai 1998.

Conform declaratiilor sale, in seara zilei de 11 aprilie 1998, Marin Cornea a fost luat de o patrula de politie din barul „Cloraz Impex. SRL”, str. Orhideelor nr. 37 Bucuresti si dus intr-o cladire (un institut?) de langa statia CFR Basarab. A fost perchezitionat si s-a gasit asupra sa suma de 250.000 lei. Initial, politistii i-au spus ca ii confisca intreaga suma dar, la insistentele sale, i-au returnat 120.000. Nu i s-a dat nici o dovada pentru suma retinuta. Subofiterii l-au acuzat ca ar fi autorul unei talharii ce avusese loc cu cateva ore mai devreme. Marin Cornea a negat ca ar fi comis vreo infractiune. A fost lovit in mod repetat de unul din subofiteri.

In jurul orei 22:00, a fost dus cu o masina a politiei la sectia 20 din Crangasi. Timp de cateva ore, un politist civil (despre care Marin Cornea a aflat ulterior ca ar face parte din serviciul judiciar al sectiei) si alti politisti l-au batut pentru a recunoaste talharia. Marin Cornea sustine ca dimineata a cedat fizic si psihic si a dat o declaratie dictata de politisti. Dupa mai putin de doua ore a fost preluat de capitanul Barbu care i-a aplicat acelasi tratament.

Pe data de 13 aprilie a fost dus la Parchet unde i s-a emis mandat de arestare de 5 zile, cu conditia ca organele de cercetare penala sa faca proba vinovatiei sale. Cu alte cuvinte, la acea data, singura proba impotriva lui Marin Cornea era propria declaratie data dupa o noapte de tratament inuman.

Pe 15 aprilie este dus din nou la Parchet si i se aduce la cunostinta ca este invinuit de comiterea infractiunii de talharie. Ca fapt divers, avocatul din oficiu prezent la Parchet l-a indemnat insistent pe Marin Cornea sa-si recunoasca fapta, caci „va fi bine pentru el”. Inculpatul afirma ca a aflat ulterior ca acel avocat fusese si el politist si chiar coleg cu capitanul Barbu.

Pe data de 7 mai, instanta i-a prelungit mandatul de arestare preventiva. Marin Cornea a incercat sa spuna in instanta ce i se intamplase la politie dar nu a fost ascultat. La revenirea in arestul sectiei de politie 20 a fost din nou batut, iar pe 10 mai a fost internat la Spitalul penitenciar Bucuresti. Marin Cornea afirma ca varsa atata sange incat cei de la spital au refuzat, initial, sa-l interneze. Starea sa se datora batailor — sustine inculpatul. Diagnosticul la internare este insa TBC pulmonar.

Pe data de 5 noiembrie, Marin Cornea a avut primul termen de judecata la TMB sectia a 2-a penala (dosarul 1293/98), ocazie cu care si-a putut citi, pentru prima oara, rechizitoriul. Din mai pana in noiembrie, inculpatul nu a mai fost dus la instanta pentru prelungirea mandatului de arestare preventiva.

Marin Cornea a facut plangere la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti (nr. 461/iulie 1998) cu privire la modul in care a fost tratat de politisti. A fost audiat de maiorul magistrat Alexandru in luna septembrie.

Marin Cornea sustine ca a fost batut de politisti mai intai la „institut” (?!) si apoi in sectia 20. Este evident ca nici politistii direct implicati, nici colegii lor nu vor recunoaste acest lucru. Singurii sai martori ar putea fi persoanele aflate in arestul politiei care l-au vazut cand a fost adus dupa interogatoriu. Nu are — si nici nu avea cum sa obtina — certificat medico-legal.

APADOR–CH precizeaza ca primeste numeroase plangeri similare, dar, pentru ca victimele nu au cum sa obtina nici certificate medico-legale si nu au nici martori, ele prefera sa nu declanseze procedurile legale care, mai mult ca sigur, in aceste circumstante, nu le-ar da castig de cauza. Asociatia considera ca plangerea lui Marin Cornea este credibila si crede ca Parchetul militar trebuie sa demonstreze daca victima are — sau nu — dreptate. Cu alte cuvinte, le revine autoritatilor sarcina de a efectua investigatii complete si impartiale si nu de a obliga — ca pana acum — reclamantul sa produca toate probele.

Razvan Dragus (Galati)

Razvan Dragus face parte dintr-o familie stabilita in Germania, in 1990. El este singurul care s-a repatriat pana acum, dupa ce si-a terminat studiile muzicale.

In noaptea de 15/16 august, in jurul orei 12:30-1:00, Razvan Dragus se indrepta spre casa, impreuna cu doi prieteni. A oprit masina in dreptul unui magazin particular si toti trei s-au dat jos. Vazand ca magazinul era inchis, ei au revenit la masina si, in acel moment, Razvan a fost agresat de doi tineri aflati in stare de ebrietate. Loviturile primite i-au provocat echimoze si excoriatii la buze si fractura coronara a doi incisivi superiori. Razvan Dragus afirma ca nu ii cunostea pe agresori si ca nu avusese nici un conflict anterior cu nici unul din ei.

Razvan Dragus s-a dus acasa si, impreuna cu fratele sau — aflat in vacanta in Romania — si trei prieteni, a plecat spre spitalul judetean. Pe drum, s-au reintalnit cu agresorii care, de data aceasta, se aflau intr-un grup de circa 15 persoane. S-au schimbat lovituri, insulte si amenintari de ambele parti, pana cand fratii Dragus si prietenii lor s-au retras. De retinut ca tanarul care il lovise pe Razvan Dragus la gura in primul incident si care participase si la al doilea, le-a strigat ca „o sa-i aranjeze pe toti pentru ca tatal sau este sef la politie”. Razvan s-a dus apoi la spital si de acolo la policlinica, unde a primit primele ingrijiri medicale.

Duminica 16 august, spre pranz, doi politisti in civil (locotenentul Dobre si un subofiter) s-au prezentat acasa la Razvan Dragus cu intentia de a-l duce la politie. Alti doi politisti asteptau pe scara si inca doi la duba cu care venisera. Asadar, in total sase politisti s-au deplasat pentru a „conduce” sau a „retine” o persoana. Intamplator, la Dragus acasa se aflau si prietenii implicati in incidentele din noaptea precedenta si un vechi prieten al familiei. Acesta din urma, cunoscator al legilor, a reusit sa detensioneze situatia si a mers, impreuna cu tinerii, la politie. Acolo tinerii au dat declaratii in legatura cu cele intamplate in noaptea precedenta. Razvan Dragus afirma ca atat el cat si fratele sau au fost supusi unor amenintari si intimidari din partea politistilor. Fratii Dragus si prietenii lor au fost tinuti in sectia de politie pana la ora 23:00. In jurul orei 22:00, au fost adusi toti intr-o camera unde a aparut si Mihai Tanase, fiul colonelului Tanase care este adjunct al sefului Politiei municipiului Galati. Razvan Dragus afirma ca Mihai Tanase, participant la ambele incidente din noaptea de 15/16 august, a fost unul din cei care l-au lovit. Mihai Tanase a declarat in fata tinerilor si a politistilor ca el nu a lovit pe nimeni in acele incidente si ca, de fapt, el fusese cel lovit de persoanele prezente in camera.

Luni 17 august, Razvan Dragus s-a prezentat la IML Galati pentru a obtine certificat medico-legal. Acolo a avut surpriza sa-l intalneasca pe insusi colonelul Tanase, care venise cu masina politiei. Documentul medico-legal ce i s-a eliberat dupa multiple insistente (nr. 1741 din 17 august 1998) mentioneaza excoriatiile si fractura coronara a incisivilor precum si faptul ca Razvan Dragus se plangea de dureri de cap si in zona „hemitorace drept spate” si concluzioneaza ca tanarul „necesita 7-8 (sapte-opt) zile de ingrijiri medicale pentru vindecare, cu protezarea dintilor vatamati, de la data producerii, daca nu survin complicatii”.

Razvan Dragus a facut plangere direct la Inspectoratul de Politie al judetului Galati pentru loviturile primite in noaptea de 15–16 august, plangere depusa pe 18 august si inregistrata sub numarul 13703.

Razvan Dragus sustine ca, de la data incidentului, a fost oprit de mai multe ori de politisti de la circulatie, sub diverse pretexte si chiar amenintat direct.

Domnul Inspector general Luca Iamandi a cerut ca investigatiile in conflictul dintre grupurile Mihai Tanase si Razvan Dragus sa fie preluate de IPJ, tocmai pentru a elimina orice suspiciune cu privire la impartialitatea cercetarilor efectuate de Politia municipala Galati, in cadrul careia activeaza tatal lui Mihai Tanase ca adjunct al sefului politiei. Dar acest lucru s-a intamplat abia pe 18 august, dupa depunerea plangerii lui Razvan Dragus, iar politia municipala organizase deja descinderea la domiciliu si interogarea timp de 11 de ore a lui si a prietenilor sai pe data de 16 august.

S-a ridicat problema descinderii grupului de sase politisti din ziua de duminica 16 august. Aceasta, deoarece nimeni nu depusese inca vreo plangere in legatura cu evenimentele din noaptea precedenta. Razvan Dragus a depus plangerea la IPJ pe data de 18 august, iar din partea grupului Mihai Tanase, un tanar pe nume Tarala — internat in spital — a facut plangere tot pe data de 18. Trebuie mentionat ca, pana la data discutiei reprezentantilor APADOR–CH cu IPJ, Mihai Tanase nu depusese nici plangere impotriva lui Razvan Dragus sau a prietenilor lui si nici certificatul medico-legal. De altfel, la intrebarea privind cine reclamase incidentul, conducerea IPJ a evitat un raspuns concret prin formule de genul „poate un telefon anonim” sau „un cetatean indignat” dar ca oricum nu asta este important. Este greu de crezut ca politia nu are o evidenta a plangerilor si apelurilor primite si a autorilor acestora, mai ales atunci cand in urma acestora se si intreprind actiuni concrete.

Neexistand nici o plangere sau sesizare pe data de 16 august, se poate conchide ca descinderea politistilor si retinerea lui Razvan Dragus si a prietenilor sai s-au datorat faptului ca Mihai Tanase, unul din participantii directi la incidentele din noaptea precedenta, este fiul colonelului Tanase.

APADOR–CH considera ca descinderea din ziua de 16 august la domiciliul lui Razvan Dragus este nelegala. APADOR–CH subliniaza ca art. 180 din Codul penal prevede la alin. 2 si 3 ca in situatia in care „lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare ingrijiri medicale de cel mult 20 de zile…” „actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate” (subl.n.). Iar art. 279 din Codul de procedura penala prevede ca „Plangerea prealabila se adreseaza: a) instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal in art. 180,…” (subl.n.). Asadar, in situatia creata de incidentele din noaptea de 15/16 august, politia nu avea competenta de a interveni in nici un fel.

In raspunsul primit de la IGP, se precizeaza ca „ori de cate ori la spital se prezinta un cetatean prezentand leziuni corporale despre care acesta declara ca au fost provocate in urma unei agresiuni, unitatea sanitara sesizeaza organul de politie pe raza caruia s-a savarsit incidentul. Asa s-ar putea explica faptul ca in data de 16 august 1998, organele de politie s-au deplasat la domiciliul numitului Razvan Dragus, solicitandu-i sa le insoteasca.” (subl.n.). Se mai mentioneaza si ca politia este autorizata sa cerceteze cazuri de „lovire sau alte violente” si „vatamare corporala” „urmand a-si declina competenta ulterior, in favoarea judecatoriei…”. Avand in vedere dispozitiile penale deja mentionate, APADOR–CH continua sa considere ca interventia politiei in acest caz a fost nelegala.

Cazurile din comuna Nereju, judetul Vrancea

Comuna Nereju, de care mai depind, din punct de vedere administrativ, alte patru sate, este situata la circa 75 km de Focsani si numara cam 5.000 de locuitori. Fiind situata in zona muntoasa, locuitorii nu au alte surse de venituri decat padurea si cresterea animalelor. Nu exista terenuri cu care taranii ar putea fi improprietariti asa incat cine nu are animale nu are alta posibilitate de supravietuire decat taiatul copacilor din padure, legal sau ilegal. In unele situatii, aspectul ilegal al acestei activitati a fost provocat chiar de padurari care, dupa ce au angajat unii sateni la taiat, le-au oferit ca plata lemne in loc de bani, evident, fara nici un document. Politistii din Nereju i-au surprins in mod repetat cu „transport ilegal de lemne”, le-au confiscat materialul si i-au si amendat.

Multi sustin ca bataia este practica obisnuita a politistilor, cu bastoane, pumni si picioare. Amenintarea cu pistolul este si ea una din metodele favorite ale politistilor, in special a lui Valentin Gaina. A bea pe gratis in localurile din sat si a cere sa fie serviti chiar si in toiul noptii, dupa ora inchiderii, este un lucru de acum obisnuit pentru politisti. Toader Dragu, proprietar al unui mic local, a povestit cu amanunte doua astfel de „descinderi” dupa ora inchiderii, petrecute de curand: la prima, nevasta lui Dragu, in acel moment singura cu copiii, a fost injurata, insultata si amenintata cand a refuzat sa-i serveasca dupa inchidere; a doua oara, plt. Valentin Gaina a scos pistolul si l-a amenintat pe Toader Dragu ca il impusca daca nu deschide localul. Cand s-a plans a doua zi sefului de post, Gelu Vlad, acesta i-a raspuns ironic „Da’ ce vroiai, ma, sa scoata? O furca?”. Toader Dragu a mai avut si altfel de experiente cu politistii. El face aprovizionarea micului local cu o Dacie, autoturism proprietate personala. In luna august, revenea la Nereju cu masina incarcata. Politistii l-au oprit, i-au controlat marfa si actele si au descoperit ca ii lipseau documentele pentru trei navete de bauturi. I-au confiscat marfa (procesul-verbal de confiscare fiind scris pe un petic de hartie fara antet, fara numar de inregistrare si cu doua semnaturi indescifrabile) si i-au dat o amenda de 300.000 lei. Omul, care stia ca luase toata marfa cu acte in regula, a facut din nou drumul pana la Focsani, a luat factura uitata si s-a prezentat cu ea a doua zi la postul de politie. Orice insistenta a sa a fost inutila, raspunsul de care s-a lovit fiind „nu aveai acte cand te-am oprit, sa fii sanatos!”. Pentru a nu „se pune rau” cu politia, Toader Dragu a ramas cu paguba. Mai mult, el a platit cei 300.000 lei amenda direct la politie, de unde nu i s-a dat nici o dovada ca ar fi achitat-o. Foarte multi sateni — si nu numai la Nereju — nu cunosc nici prevederile legale, nici ce cai de atac pot folosi pentru a se apara de eventuale abuzuri. Cat despre informatiile pe care s-ar cuveni ca insasi politia sa le ofere, ele se rezuma la „daca nu platesti, maine te legam!”

Cazuri de deces la Nereju

a) Ion Putoi, impuscat mortal in aprilie 1995

Conform relatarilor lui Marcel Putoi, fratele decedatului, in februarie 1995, el si Ion s-au dus sa joace popice la un local din sat. Se afla acolo si plt. Ion Cherciu, in civil, cu care s-au antrenat la joc, miza fiind bautura. La un moment dat, Marcel Putoi si Ion Cherciu au avut o altercatie cu privire la cine castigase partida si cine trebuia sa cumpere bautura. Cand s-a ajuns la imbranceli, Ion Putoi a intervenit intre cei doi si totul s-a calmat. A doua zi, mai multi politisti au venit la domiciliul lui Ion Putoi, l-au luat de acasa, l-au dus la sectie si l-au batut cu salbaticie, acuzandu-l ca, impreuna cu fratele sau Marcel, l-ar fi agresat pe Ion Cherciu. Intr-un tarziu, i-au dat drumul acasa. Vazand ce i se intamplase fratelui sau, pe care il stia complet nevinovat, Marcel Putoi a fugit de acasa si, dupa ce a stat ascuns o vreme, a ajuns la Brasov, unde s-a angajat la un atelier. Pana la prinderea sa, politistii din Nereju au facut mai multe descinderi la domiciliul sau si al socrilor, in cateva situatii spargand geamurile si fortand usile. In timpul uneia din aceste descinderi, au asmutit cainii politisti asupra sorei lui Marcel care, de la spaima trasa atunci, a ramas cu o afectiune psihica. Marcel Putoi a fost descoperit de politisti la Brasov, dus la arestul IPJ Vrancea si batut crunt pentru a declara ca fratele sau Ion il agresase pe politist si nu el, Marcel. Marcel Putoi sustine ca a refuzat constant sa dea aceasta declaratie si ca nu intelegea deloc de ce i se cerea sa dea vina asupra fratelui sau. Abia intr-un tarziu a aflat ca Ion Putoi fusese impuscat mortal de politisti pe data de 4 aprilie 1995. Marcel Putoi a fost judecat si condamnat la 2 ani si 6 luni si pus in libertate dupa executarea fractiunii obligatorii conform legii penale. El afirma ca acuzatiile aduse au fost ultrajul si talharia, ultima fiind bazata pe marturia mincinoasa a unui padurar care il angajase la taiat lemne si care nu ii platise decat o parte din suma cuvenita. Marcel i-a cerut sa-i achite diferenta de 10.000 lei, suma pe care i-a platit-o dupa mai multe tergiversari si discutii. Padurarul, chemat la postul de politie din Nereju, a declarat insa ca Marcel Putoi l-ar fi talharit de cei 10.000 lei. La intoarcerea in sat dupa liberare, politistii i-au cerut sa plece din Nereju si, pentru ca acesta a refuzat sa o faca, l-au chemat in mai multe randuri la post unde a fost batut de fiecare data. Marcel Putoi a reclamat comportamentul politistilor la IPJ Vrancea dar nu s-a luat absolut nici o masura.

Revenind la Ion Putoi, trebuie spus ca si lui i s-a intocmit dosar de ultraj si s-a emis un mandat de arestare preventiva. Si la el acasa au venit politistii in repetate randuri, au folosit spray paralizant impotriva sotiei, au spart usi si ferestre. In acea perioada, Ion Putoi lucra la o casa aflata la relativ mica distanta de domiciliul sau. La inceputul lunii aprilie 1995 (certificatul de deces mentioneaza ca data 4 aprilie 1995), politistii au aflat unde se afla Ion Putoi. Un grup de circa zece politisti — dupa unii sateni — au urcat noaptea dupa el, l-au batut ingrozitor si apoi l-au impuscat in inima, din fata. Sotia sa, Niculina Putoi crede ca Ion era deja mort atunci cand l-au impuscat, pentru ca altfel nu se explica faptul ca nu a curs nici o picatura de sange in urma impuscaturii. Cateva fotografii alb-negru de la inmormantare arata un semn clar de lovitura la tampla dreapta si un altul, mai putin clar, la nas. Niculina Putoi si cateva persoane care au spalat mortul sustin ca Ion avea testiculele foarte umflate si vinete. Uciderea lui Ion Putoi a starnit o vie reactie in sat, foarte multi sateni participand la inmormantare. Circa 40 de politisti au fost adusi de la IPJ pentru a preveni orice protest. Parerea satenilor este si acum aceeasi: Ion Putoi a fost omorat degeaba si total nevinovat. Trebuie notat ca un reprezentant al Parchetului militar si un medic legist au venit la Nereju, au facut autopsia pe loc si au plecat cu hainele mortului. Familia nu a mai recuperat niciodata acele haine. O adresa a Parchetului Militar Teritorial Bucuresti (nr. 1120/P/1995) din 5 noiembrie 1996 o instiinta pe sotia decedatului ca s-a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor care ar fi actionat legal si in „stare de necesitate”. Nu se precizeaza in ce a constat „starea de necesitate” provocata de Ion Putoi: cutremur, inundatii, revolutie? Niculina Putoi, ramasa vaduva cu doi copii mici, nu a stiut ca avea dreptul sa conteste aceasta solutie a PMTB.

APADOR–CH considera ca in cazul Ion si Marcel Putoi, politistii din Nereju si apoi si cei de la IPJ Vrancea au recurs la metode extrem de brutale pentru a „pedepsi” o altercatie intre Marcel Putoi si politistul Ion Cherciu aflat in afara orelor de program, intr-un local oarecare. Intreaga operatiune de capturare a lui Ion Putoi (numar mare de politisti participanti, recurgere la lovituri de o violenta deosebita si, in final, la arma de foc) a fost total disproportionata fata de fapta de care era acuzat si anume ultraj. Trebuie amintit si faptul ca Marcel Putoi, aflat in detentie in perioada in care fratele sau a fost impuscat, a fost batut pentru a declara ca Ion fusese autorul infractiunii de ultraj. Cu alte cuvinte, politistii din Nereju incercau sa fabrice un motiv pentru a justifica impuscarea lui Ion Putoi. Politistul Ion Cherciu a fost mutat din Nereju dupa acest incident deosebit de grav.

b) Toader Elinoiu

In varsta de 42 de ani, Toader Elinoiu a decedat in cursul noptii de 15/16 august 1998, in casa sorei sale, Anica Asaftei.

Relatarile martorilor:

— Marcel Putoi afirma ca in seara zilei de vineri 14 august, l-a vazut pe politistul Fane Alexandru lovindu-l cu pumnii si picioarele pe Toader Elinoiu, in fata magazinului particular al carui proprietar este Panaite Bratu, zis Dragoi. Marcel Putoi se afla in trecere prin zona respectiva si l-a auzit pe politist spunandu-i patronului sa-l duca pe Elinoiu inauntru si „sa-l spele”. Dupa vreo 10-15 minute, Marcel Putoi, care revenea pe acelasi drum, l-a vazut pe Elinoiu plin de sange si vaitandu-se de durere in fata magazinului lui Bratu;

— Anica Asaftei, sora lui Toader Elinoiu, sustine ca acesta a trecut pe la ea in seara zilei de vineri, in drum spre centrul comunei. Sambata 15 august, in jurul orei 14:00, Toader Elinoiu a venit la Anica Asaftei. Avea buzele umflate, se plangea de dureri mari in spate si i-a spus ca a fost batut de politistul Fane Alexandru si apoi de patronul Panaite Bratu. Anica l-a culcat, iar dimineata l-a gasit mort. Anuntati imediat, politistii Fane Alexandru si Valentin Gaina au venit acasa la Anica, au pus lacat pe usa interzicand tuturor sa se mai apropie de mort, au revenit in circa 15 minute, au luat cadavrul si l-au transportat la morga din Focsani. Politistii nu au permis nimanui din familie sa insoteasca trupul la Focsani. Rezultatul autopsiei a fost „coma alcoolica” urmata de deces. Anica Asaftei afirma ca a vazut in ce hal fusese batut fratele ei abia atunci cand, inainte de inmormantare, ziaristii de la Focsani l-au dezbracat si filmat. Aceasta, deoarece nici una din rudele mortului nu a fost lasata sa participe la spalarea si imbracarea cadavrului la morga din Focsani. Tot ea a mai spus ca sotul ei, Luca Asaftei, a fost chemat la postul de politie unde a fost batut la palme de Valentin Gaina pentru a declara ca avusese o cearta cu Toader Elinoiu si ca acesta murise din cauza spirtului baut. De frica si durere, Luca a declarat exact ce i-a spus politistul;

— Gheorghe Chirica, un satean semiparalizat, cu dificultati de vorbire, sustine ca, vineri 14 august, a coborat in centrul comunei impreuna cu Toader Elinoiu. Au cumparat impreuna o sticla de spirt dar nu au baut-o atunci. In dreptul magazinului lui Bratu, lui Elinoiu i-a venit rau si a vomitat. Politistul Fane Alexandru i-a pus pe amandoi sa sufle ca sa-si dea seama daca erau beti. Chirica mai avusese o experienta neplacuta cu un politist cu catva timp in urma, asa ca a preferat sa plece. L-a vazut pe politistul Fane Alexandru lovindu-l pe Elinoiu si l-a auzit spunandu-i patronului Panaite Bratu sa-l duca „in spate”. Chirica s-a dus la un bar din apropiere, a baut ceva si dupa circa 15 minute s-a reintors in dreptul magazinului si l-a gasit pe Toader Elinoiu care i s-a plans ca a fost batut groaznic. Chirica afirma ca partea stanga a corpului era vanata si prezenta niste ciudate zgarieturi orizontale din care curgea sange, ca si cum ar fi fost lovit cu o scandura cu cui la capat. Chirica l-a ajutat pe Toader Elinoiu sa mearga spre casa si l-a lasat singur doar cand a ajuns aproape de casa Anicai Asaftei.

Alti sateni stiau ca dupa ce a fost batut de politistul Fane Alexandru si de patronul Bratu, Elinoiu a venit direct la sora sa acasa si a murit in acea noapte. Ei cred ca incidentul s-a petrecut sambata spre pranz.

Confuzia intre zilele de vineri si sambata nu schimba insa datele de baza si anume ca Toader Elinoiu a fost batut mai intai de politist si apoi de patronul Panaite Bratu.

Ziarul „Monitorul de Vrancea” a publicat mai multe articole despre cazul Elinoiu si despre alte abuzuri ale politiei din Nereju. In articolul din 22 august se semnaleaza ca Biroul de Presa al Politiei Vrancea a dat un comunicat pe data de 17 august in care se spunea ca Toader Elinoiu a murit din cauza consumului de spirt medicinal iar „cadavrul nu prezinta urme de violenta”. Or, pe de o parte, autopsierea a avut loc pe 18 august, deci o zi dupa aparitiei comunicatului, iar pe de alta, ziaristii prezenti la Nereju — inclusiv reporterii de la TVR Focsani — au vazut si filmat urmele perfect vizibile de lovituri de pe fata si trupul decedatului (buze umflate si crestate, contuzii pe fata si pe corp, zgarieturi, „urme rotunde, posibile semne ale unor lovituri puternice, concentrate, cu corp tare”, piele exfoliata pe suprafete mari). Ulterior, a mai aparut si informatia ca la autopsie s-a descoperit ca Toader Elinoiu avea si trei coaste rupte.

Ziaristii de la „Monitorul de Vrancea” au semnalat si modul in care s-a desfasurat ancheta efectuata de doi ofiteri de la IPJ Vrancea pe data de 20 august. Acestia au audiat un numar de sateni care au sustinut ca nu a fost nici o bataie si deci, nici un politist implicat. Numai la insistentele ziaristilor au acceptat sa discute si cu ceilalti sateni care aveau complet alta parere.

Este posibil ca Toader Elinoiu sa fi decedat din cauza consumului de alcool, sau din cauza loviturilor primite sau sa fi fost victima combinatiei intre cele doua cauze. Oricare ar fi varianta reala, ea nu poate elimina investigarea serioasa a loviturilor primite atat de la politistul Fane Alexandru cat si de la patronul Panaite Bratu. Politistul are un grad sporit de vinovatie pentru ca datoria lui era sa-l protejeze pe Toader Elinoiu de mania patronului Bratu si nici cum sa-l incurajeze pe acesta din urma sa-l bata salbatic pentru „vina” de a fi vomitat in fata magazinului.

Incercarea de musamalizare a cazului Elinoiu rezulta din negarea constanta din partea politistilor locali a celor intamplate, in ciuda documentelor medicale si a numerosi martori. Insusi IPJ Vrancea a incercat acest lucru prin modul in care ofiterii de politie au desfasurat ancheta in 20 august 1998 si prin graba cu care s-a dat acel comunicat al Biroului de Presa care contine o afirmatie contrazisa de realitate.

Satenii care stiu ceva de cazul Elinoiu au fost intimidati de politistii locali pentru a-si retrage — sau a nu da — declaratii despre cele intamplate.

APADOR–CH subliniaza din nou ca tortura, tratamentul inuman sau degradant sunt interzise prin Constitutie si prin documentele internationale cu privire la drepturile omului ratificate de Romania, iar folosirea lor este pedepsita de Codul penal cu agravanta decesului victimei. Or, bataia, amenintarea cu pistolul si chiar recurgerea la arma de foc (vezi cazul Ion Putoi) par a fi „metodele” obisnuite ale politistilor din Nereju;

APADOR–CH mai semnaleaza si faptul ca, dupa vizita sa la Nereju, dupa cum a informat cotidianul central „Ziua”, mai multi politisti de la IPJ Vrancea au facut o descindere in comuna, pentru „discutii” cu satenii. Daca s-a dorit intimidarea celor care au vorbit cu reprezentantii asociatiei, APADOR–CH, care a primit deja un raspuns din partea IGP in care se neaga in bloc orice eventuala ilegalitate comisa de politistii din comuna, atrage foarte serios atentia ca politia poate fi acuzata de obstructionarea dreptului la opinie, a libertatii de exprimare si a dreptului de petitionare ale satenilor din comuna Nereju.

Cu privire la cazul Toader Elinoiu, Inspectoratul General al Politiei pare convins ca decesul s-a datorat consumului excesiv de alcool. Se reproseaza APADOR–CH ca a luat in considerare cele declarate de Gheorghe Chirica („handicapat, incoerent in vorbire… infirmitate definitiva constand in lipsa de substanta osoasa — pareza partea stanga”) si de Marcel Putoi („cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat de mai multe ori pentru infractiuni cu violenta”). IGP sustine ca „la nivelul localitatii nu sunt stari tensionate sau conflictuale, inclusiv cu privire la activitatea subofiterilor postului de politie”. Totusi, dosarul privind moartea lui Toader Elinoiu a fost inaintat Parchetului militar Bacau care urmeaza sa dea solutia „sub aspectul savarsirii infractiunii de purtare abuziva comisa de plt. Alexandru Fanica”.

In privinta decesului lui Ion Putoi, IGP considera ca politistii au actionat in deplina legalitate. Mai mult, Parchetul militar Bacau care a anchetat cazul a trimis dosarul spre solutionare la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti, care l-a solutionat prin neinceperea urmaririi penale.

Nicolae Cazacu (Poiana Lacului)

Conform declaratiei sale, in ziua de 5 septembrie 1998, in jurul orei 12:00, trei politisti din comuna (Gabriel Nadragea, Octavian Florea si Marius Dobrin) au venit la el acasa, l-au acuzat ca ar fi furat o bicicleta, l-au urcat in masina si l-au dus la postul de politie. Pe traseu, l-au lovit cu un levier peste picioare si pe spate. La postul de politie, cei trei politisti au continuat sa-l bata cu pumnii, cu picioarele, cu bastoanele de cauciuc si cu levierul. A fost obligat sa se intinda pe masa cu fata in jos, a fost legat si batut cu bastoanele de cauciuc pe umeri si spate pana a lesinat. Au turnat apa peste el si, cand si-a revenit, a fost batut la palme si la talpi. Nicolae Cazacu sustine ca si seful de post Lazar se afla acolo imbracat civil insa ofiterii de la IPJ Arges afirma ca acesta nu a fost in sediu in acea perioada. Tanarul a negat constant ca ar fi comis furtul dar asta nu a facut decat sa-i indarjeasca pe politisti. Tortura a durat cam 5-6 ore, pana cand pagubasul (cunoscut sub numele de domnul Marinel) a venit la postul de politie si a declarat politistilor ca nu Nicolae Cazacu era cel care ii furase bicicleta.

Tatal lui Nicolae Cazacu si vecinii afirma ca nu au vazut niciodata un om batut in halul acela: palmele ii erau foarte umflate si rosii-vinetii, spatele ii era brazdat de dungi rosii si vinete, avea urme de lovituri si pe fata si nu se putea tine pe picioare. Exista fotografii color, din care doua au aparut si in ziarul pitestean „Curierul zilei” care confirma integral aceasta descriere. Toti vecinii familiei Cazacu au sustinut ca, in ciuda saraciei lucii in care traiesc, nici un membru al familiei nu a furat niciodata nimic. De altminteri corpul delict — bicicleta — nu a fost gasit pana in prezent. Dupa ce i s-a dat drumul acasa, Nicolae Cazacu a fost — se pare — transportat cu masina de insusi reclamantul, pana aproape de ulita pe care locuieste. Dupa ce a coborat din masina, i-a venit rau chiar in dreptul unui magazin satesc unde se aflau la acea ora mai multi sateni. Exista deci numerosi martori care l-au vazut si au auzit ce patise la postul de politie. A fost dus la spitalul judetean din Pitesti unde a fost pansat la maini si i s-au facut radiografii.

Pe data de 7 septembrie, Nicolae Cazacu s-a prezentat la IML Pitesti, unde i s-a eliberat certificatul medico-legal nr. 1074 care mentioneaza mai multe excoriatii, dungi echimotice si contuzii si care concluzioneaza ca „leziunile traumatice (au fost) produse prin lovire cu corp dur si corp dur alungit si necesita pentru vindecare 8-9 zile ingrijiri medicale de la data producerii”.

Dupa expirarea certificatului, Nicolae Cazacu s-a prezentat din nou la IML, de unde i s-a mai dat un nou certificat pentru inca 8-9 zile de ingrijiri medicale. Trebuie semnalat faptul ca politistii au venit si l-au luat de acasa pe Nicolae Cazacu si l-au dus la IML pentru inca o expertiza, facuta de alt doctor care a constatat ca prelungirea numarului de zile/ingrijiri era „nejustificata” deoarece leziunile se vindecasera. Costel Cazacu, fratele lui Nicolae, isi aminteste ca politistii au venit cu un autoturism proprietate personala pe 21 sau 22 septembrie, deci dupa ce se declansase ancheta impotriva lor.

Reprezentantele APADOR–CH au discutat cu o vecina care a sustinut ca, dupa o saptamana de la bataie, a vazut mainile lui Nicolae Cazacu care erau departe de a se fi vindecat.

Nicolae Cazacu a depus plangere la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti la data de 24 septembrie 1998 sub numarul 447 din condica de audiente.

Grupul de patru copii

In aceeasi zi in care Nicolae Cazacu a fost torturat la postul de politie, patru copii intre 13 si 16 ani au fost si ei dusi la post pentru acelasi caz de furt de bicicleta. Copiii au fost tinuti la politie circa 7-8 ore fara ca parintii sa fi fost incunostintati, au fost loviti si amenintati si pusi sa semneze declaratiile scrise de politisti. Toti copiii sunt elevi la scoala din Poiana Lacului. Chiar in prima zi de scoala (14 septembrie) ei au mai fost chemati o data la postul de politie, de data aceasta impreuna cu parintii. Acolo se aflau ofiteri de la IPJ Arges si de la IGP. Toti copiii si-au retras primele declaratii.

Reprezentantele APADOR–CH au discutat cu doi din cei patru copii. Mihai C., nascut la 30 mai 1985, este in continuare socat de experienta avuta la postul de politie. A relatat ca, prima oara cand a fost acolo, a fost lovit de politisti peste ceafa si obligat sa semneze doua declaratii intocmite de unul din politisti. Stie ca si ceilalti trei minori au fost loviti si ca, in acelasi timp cu ei se afla in post si Nicolae Cazacu pe care il auzea tipand. Mihai C. locuieste impreuna cu bunica lui, care nu a fost anuntata ca minorul a fost retinut timp de 7-8 ore.

Costel A., nascut la 6 februarie 1984, a fost si el dus la postul de politie, unde a fost batut la maini si la picioare cu bastonul pentru a recunoaste furtul. In cele din urma, el a semnat declaratia prin care se autoincrimina. Inspaimantati de ce i se intamplase copilului, parintii au cumparat o bicicleta pe care i-au dat-o pagubasului, lucru interpretat de politisti drept o dovada clara a vinovatiei minorului.

Copiii nu au fost dusi la medic pentru a constata urmarile tratamentului aplicat de politisti, iar familiile nu au depus plangeri, pe de o parte pentru ca nu stiu care le sunt drepturile si cum sa procedeze, iar pe de alta, de frica.

Domnul colonel Fatuloiu, inspector-sef al IPJ Arges, cunostea cazul de la Poiana Lacului. Dansul a dispus efectuarea unor cercetari chiar pe 7 septembrie, data aparitiei in ziarul local „Curierul zilei” a articolului insotit de fotografii color cu privire la Nicolae Cazacu. Dansul a confirmat ca IPJ a „sesizat” IML Pitesti in legatura cu emiterea celui de al doilea certificat medico-legal — care a si fost „infirmat”(?!) — pentru Nicolae Cazacu si si-a exprimat banuiala ca acesta din urma ar fi facut „aranjamente” pentru dublarea numarului de zile de ingrijiri medicale. Un ofiter din IPJ prezent la discutie, a avansat ipoteza ca cineva l-a impins pe Nicolae Cazacu sa reclame peste tot cu scopul de a compromite politia din Poiana Lacului.

Pe de alta parte, domnul colonel Fatuloiu a afirmat ca a luat deja masura mutarii a trei din cei patru politisti de la Poiana Lacului in alta localitate, masura urmand a fi pusa in practica de la 1 octombrie 1998 In acelasi timp, in urma cercetarilor privind modul in care politistii din Poiana Lacului i-au anchetat pe Nicolae Cazacu si pe cei patru copii, IPJ si-a declinat competenta si a inaintat dosarul la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti.

Cu privire la furt, IPJ a ajuns la urmatoarele concluzii: pentru doi din cei patru copii — care au recunoscut initial ca au furat bicicleta — (Costel A. si Dorel R., nascut la 1 iulie 1983) s-a propus ca cercetarea sa fie intreprinsa de ofiteri specializati in probleme ale minorilor din Politia municipiului Pitesti. Lui Nicolae Cazacu i s-a intocmit dosar pentru art. 211 Cod penal (tainuire) deoarece ar fi recunoscut ca a vandut bicicleta furata pentru suma de 50.000 lei. Ofiterii de la IPJ nu par a-si pune problema modului in care au fost obtinute acele declaratii de recunoastere si nici a absentei corpului delict. Mai mult, s-a mai semnalat si furtul a inca doua biciclete, care a fost pus tot pe seama celor doi minori.

Tratamentul suportat de Nicolae Cazacu la postul de politie din Poiana Lacului este un caz clar de tortura, interzisa de Constitutie si de toate documentele internationale ratificate de Romania, si pedepsita de Codul penal.

Purtarea politistilor din Poiana Lacului fata de cei patru copii echivaleaza cu tratament inuman, pedepsit de lege. Recurgerea la astfel de metode pentru a smulge suspectilor declaratii prin care sa se autoincrimineze este de asemenea pedepsita de legea penala.

Interventia IPJ pe langa IML Pitesti in legatura cu al doilea certificat medico-legal eliberat lui Nicolae Cazacu poate fi considerata drept o imixtiune a politistilor in infaptuirea actului medical. In acelasi timp, ducerea cu forta a lui Nicolae Cazacu de politisti la laboratorul IML, echivaleaza cu o privare ilegala de libertate.

APADOR–CH atrage atentia atat Ministerului de Interne cat si Parchetului Militar asupra unor actiuni de intimidare declansate — sau pe cale de a fi declansate — impotriva medicului care a semnat al doilea certificat medico-legal al lui Cazacu si a persoanei care l-a ajutat si sfatuit pe acesta cum sa reactioneze fata de incalcarea flagranta a drepturilor sale;

APADOR–CH a fost informata ca, pana la sfarsitul anului 1998, cei trei (sau patru) politisti implicati in cazul de tortura de la Poiana Lacului continuau sa-si desfasoare activitatea in comuna. Nici unul nu fusese mutat dupa cum daduse asigurari domnul colonel Fatuloiu.

Raspunsul primit de la IGP in acest caz sugereaza ca n-ar fi adevarat ca Nicolae Cazacu a fost batut la postul de politie, dar ca oricum „este prematura o concluzie certa in legatura cu vinovatia sau nevinovatia subofiterilor fata de Nicolae Cazacu si cei trei minori implicati”. IPJ Arges si-a declinat competenta in favoarea Parchetului militar Bucuresti.

2. Recurgerea de catre politisti la arma de foc

Marin Remus Marin (satul Vizuresti, comuna Ciocanesti, judetul Dambovita, 1997)

Marin Remus Marin a fost impuscat in noaptea de 8/9 august 1997 de subofiterul de politie Nicu Toma de la Serviciul „Furturi auto” al sectiei 8 Politie, in zona orasului Buftea. Familia Marin l-a gasit pe tanar la ora 5:30 dimineata, zacand plin de sange langa gardul casei. Transportat de urgenta la spital, a fost operat si i s-au extras trei gloante din corp, la internare constatandu-se „plagi impuscate cot drept, regiune deltoidiana si scapulara dreapta, submandibular dreapta”. In prezent, se afla in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava.

1. Descrierea evenimentelor din august 1997, asa cum au fost relatate de familia victimei:

Marin Remus Marin are 21 de ani si este tatal a doi copii de 3 si respectiv un an si jumatate. Urmarit pentru participare la mai multe spargeri faptuite in februarie 1997 (din care inculpatul nu recunoaste decat una), tanarul pleca des de acasa stand mai mult in Bucuresti.

In dimineata zilei de 9 august 1997, in jurul orei 5:30, mama sa — Floarea Marin — l-a gasit zacand in stare de inconstienta, cu hainele pline de sange, intr-un sant, la cativa metri de casa lor din Vizuresti. A alertat imediat familia si vecinii si l-au transportat la Spitalul de urgenta din Bucuresti. Acolo au aflat ca Remus fusese impuscat (patru plagi impuscate in bratul drept si una langa urechea dreapta, glontul oprindu-se in gat). A fost operat in doua randuri si a stat in spital pana pe data de 25 august, timp in care a fost permanent pazit de politisti de la sectia 8 din Bucuresti, care nu i-au permis sa ia legatura cu familia. Aceiasi politisti au luat-o din spital, chiar pe data de 9 august, pe Florina Stoican, mama copiilor lui Remus si au dus-o la sectia 8 de politie pentru declaratii in legatura cu impuscarea tanarului(?!). Conform relatarii sale, Florina Stoican a fost supusa unui tratament degradant in sectia 8 (a fost obligata sa se dezbrace si a fost tinuta intr-un fel de cusca din sarma) pana in jurul orei 22:00, cand a fost transferata in arestul politiei din orasul Buftea. A fost eliberata abia a doua zi, pe data de 10 august, in jurul pranzului.

La data de 25 august 1997, Marin Remus Marin a fost luat de la spitalul de urgenta si dus la sectia de politie din Buftea. Dupa circa 24 de ore, el a fost internat la spitalul penitenciar Bucuresti. A fost readus la politia din Buftea pe 17 septembrie, ramanand in arest pana la 26 noiembrie, cand a fost transferat la Penitenciarul Bucuresti. Cu exceptia perioadei cand s-a aflat in spitalul penitenciar, inculpatul nu a avut dreptul la vizite si la pachete decat dupa aducerea la penitenciar, adica din decembrie 1997.

In prezent, Marin Remus Marin este trimis in judecata pe baza a doua rechizitorii: primul se refera la sustragerile prin efractie savarsite in februarie 1997 (art. 208 si 209 C.p.), al doilea, la infractiunile de talharie si distrugere (art. 211 alin. 2 si 217 alin. 1 din C.p.) pe care le-ar fi savarsit la data de 8 august 1997.

2. Relatarea lui Marin Remus Marin

Inculpatul recunoaste ca a participat la o spargere in februarie 1997 (una singura din cele patru-cinci care i se atribuie) dar se declara complet nevinovat in legatura cu infractiunile din luna august 1997.

Tanarul sustine ca in seara de 8 august 1997 a venit de la Bucuresti cu ultimul autobuz de Buftea, unde a ajuns in jurul orei 23:00. De la Buftea la Vizuresti sunt circa 8 km, pe care se pregatea sa-i faca pe jos, cand a fost ajuns din urma de o caruta in care se aflau doi tineri si un barbat mai in varsta. I-a intrebat daca il pot lua si pe el iar ei au acceptat, cu precizarea ca mergeau la Ciocanesti, localitate aflata in drumul spre Vizuresti. Marin Remus Marin le-a spus cum il cheama si unde sta, dar nu i-a intrebat si pe ei cine sunt. Dupa iesirea din orasul Buftea, pe sosea stationa pe partea dreapta, in sensul opus directiei de mers, o masina Dacia, cu toate luminile stinse. In momentul in care a aparut caruta, s-au aprins toate farurile. Conducatorul carutei a dat bice calului si a ocolit masina pe dreapta, luand-o pe camp. Remus afirma ca a vazut patru barbati, toti in civil, care stateau langa masina, o Dacie obisnuita, fara insemnele politiei. Dupa ce caruta a mai parcurs circa 15 metri, s-a tras asupra ocupantilor. Remus Marin, care statea in partea din spate, a fost impuscat cu cinci focuri de arma. El nu a auzit nici o somatie si nici focuri de arma de avertisment. Din momentul impuscarii, el nu mai stie ce s-a intamplat pana cand si-a revenit la spitalul de urgenta.

3. Aspecte neclare in legatura cu incidentul din 8 august 1997:

a) cine erau cele trei persoane din caruta? Au fost ele audiate? Sunt ele arestate? De ce i s-a refuzat lui Marin Remus Marin cererea de a aduce pentru identificare posesorii de carute din Ciocanesti?

b) dintre cei patru barbati postati langa autoturismul Dacia se cunoaste identitatea unuia (politist aflat in concediu). Cine sunt ceilalti trei?

c) ce s-a intamplat dupa ce au fost trase focurile de arma care l-au ranit pe Marin Remus Marin? A pornit autoturismul Dacia in urmarirea carutei? Daca da, ce s-a intamplat cu persoanele aflate in caruta? Daca nu, de ce au renuntat cei din Dacia la o actiune pe care au considerat-o legala?

d) daca, asa cum se mentioneaza in al doilea rechizitoriu, politistul aflat in concediu a surprins un grup de infractori — inclusiv pe Marin Remus Marin — in timp ce dadeau o spargere la un magazin particular din orasul Buftea, de ce nu a recurs la arma pe loc? De unde au stiut cei patru din autoturismul Dacia pe unde o vor lua potentialii infractori si, inainte de orice, cum puteau fi siguri ca persoanele aflate in caruta erau cele care facusera tentativa de spargere? Trebuie precizat din nou ca era noapte (aproximativ 23:30), deci vizibilitatea era minima;

e) dupa spusele lui Marin Remus Marin, unul dintre martori (cine sunt martorii? persoanele care il insoteau pe politistul aflat in concediu?) l-ar fi identificat ca fiind conducatorul atelajului. Daca asa ar fi, atunci cum se explica faptul ca, depasind Dacia pe partea dreapta a drumului, tanarul a fost impuscat in partea dreapta a corpului? Daca el conducea caruta, ar fi fost impuscat in partea stanga;

f) cum se explica faptul ca politistul aflat in concediu avea asupra sa arma din dotare? Permite regulamentul MI pastrarea armei si in perioada de concediu? Cate cartuse folosite a raportat sectiei de politie de care apartine acel politist? Remus Marin a avut cinci plagi prin impuscare, nici una din rani neputandu-se produce prin ricosarea vreunui glont, ceea ce inseamna ca politistul a tras cel putin cinci focuri de arma in directia ocupantilor carutei;

g) cum se explica sistemul de izolare totala aplicat de politistii de la sectia a 8-a de politie din Bucuresti lui Marin Remus Marin pe toata perioada spitalizarii la urgenta? De ce nu i s-a permis nici un contact cu familia? Care este gradul extrem de periculozitate al faptei pe care Marin Remus Marin este presupus a fi comis-o? Poate o tentativa de spargere — daca acuzatia se dovedeste reala — justifica acea desfasurare de forte politienesti practicata, in general, atunci cand este vorba de mari criminali?

h) cum a fost posibil ca Marin Remus Marin sa fie abandonat de catre politistul care a tras cinci gloante in el? Era, in mod evident, obligatia politistului si a celorlalti ocupanti ai Daciei sa-l transporte la spital pentru a primi ingrijirile medicale necesare in vederea salvarii vietii.

APADOR–CH considera ca, indiferent de gravitatea faptei de care este acuzat Marin Remus Marin, nimic nu poate justifica recurgerea la arma de foc in circumstantele date. Este evidenta disproportia dintre infractiunea eventual comisa (tentativa de spargere) si reactia politistului care a tras cel putin cinci focuri de arma, toate nimerindu-l pe Remus in partea superioara a corpului si deci punandu-i viata in pericol, intr-un moment in care el nu era inarmat si nu ataca pe nimeni.

Dupa parerea APADOR–CH, inculpatul Marin Remus Marin ar trebui sa fie judecat pentru eventualele spargeri comise in februarie 1997; judecarea dosarului cu privire la eventuala talharie din august 1997 ar trebui amanata pana la solutionarea de catre Parchetul militar teritorial a cazului privind folosirea de catre un politist a armei de foc.

APADOR–CH a recurs la metoda — nepracticata si neacceptata in Romania — amicus curiae, aceasta insemnand ca o organizatie neguvernamentala se implica intr-un dosar alaturi de una din parti. Practica aceasta este raspandita in multe tari cu sistem democratic stabil. Ea se aplica si la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Prima tentativa de acest gen din Romania a apartinut asociatiei neguvernamentale AAPADO (Asociatia Avocatilor pentru Drepturile Omului) din Brasov si s-a soldat cu un esec. APADOR–CH a incercat din nou in 1998, in cazul Marin Remus Marin, in care a depus la dosarul aflat pe rolul Judecatoriei sectorului 1, o petitie prin care solicita instantei suspendarea judecarii infractiunilor de care acesta era acuzat ca le-ar fi comis in august 1997 pana la solutionarea cauzei privind recurgerea la arma de foc de catre un politist, in legatura directa cu infractiunea de care era invinuit inculpatul. Cererea APADOR–CH a ramas fara raspuns. Si nici Parchetul militar nu a dat o solutie pana la sfarsitul anului 1998.

Marian Ciulei (Codlea, judetul Brasov)

La data de 12 iunie 1998, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Brasov, Codlea si Ghimbav pentru a verifica o informatie furnizata de presa cu privire la impuscarea unui minor de catre un subofiter de politie in orasul Codlea.

Reprezentantii APADOR–CH se asteptau ca minorul — impuscat in ficat — sa fie inca internat la spitalul judetean Brasov. El fusese insa externat inca din 5 iunie. Cum in registrul spitalului nu figura nici o adresa a victimei si nici daca fusese transferat la alt spital, cei doi reprezentanti au mers la spitalul din Codlea. Din registrul spitalului, a reiesit ca Marian Ciulei, in varsta de 16 ani, fusese adus in seara de 24 mai 1998, cu plaga impuscata in partea dreapta a corpului cu hemoragie interna si „soc hipovolemic”. A fost transportat imediat cu salvarea la spitalul judetean Brasov.

Marian Ciulei este elev in ultima clasa la Grupul scolar industrial de constructii din Brasov si locuieste, impreuna cu familia, in Ghimbav. In ziua vizitei reprezentantilor APADOR–CH, el se dusese la scoala pentru a depune certificatul medico-legal (55 zile de ingrijiri medicale) in vederea motivarii absentelor. Conform celor relatate de mama si de tatal sau, tanarul se simtea relativ bine, rana se vindecase dar el trebuia sa se prezinte la control la medic din 20 in 20 de zile si sa tina un regim alimentar foarte strict.

Tatal lui Marian — Dumitru Ciulei — a povestit urmatoarele: in seara zilei de 24 mai 1998, Marian, impreuna cu trei prieteni si vecini din care cel mai mare are 19 ani, s-au dus cu trenul de ora 20:00 la Codlea, la discoteca. Dansul nu incepuse inca, asa ca cei patru s-au dus la un bar si au baut o jumatate de litru de lichior de cirese (cam 125 gr. de persoana). S-au intors la discoteca unde, fara nici un motiv, un tanar din localitatea Holbav, aflat in stare de ebrietate, i-a tras un pumn lui Marian. Nedorind sa declanseze un conflict si stiind ca ultimul tren spre Ghimbav pleca din Codlea la 23:30, Marian le-a spus prietenilor lui sa mearga la gara. Insa cel mai mare dintre ei s-a repezit la agresor cerandu-i socoteala pentru ca il lovise pe Marian. In altercatia iscata, agresorului i s-a rupt lantisorul de aur de la gat. Cineva a anuntat politia, al carei sediu este chiar peste drum de discoteca. Marian si prietenii au luat-o la fuga sa prinda trenul. Doi dintre ei s-au oprit la somatia politistilor, al treilea a sarit in tren, iar Marian a mai alergat cativa metri. Un subofiter de politie l-a urmarit, l-a somat „stai ca trag!” si a tras, in momentul in care tanarul se arunca pe burta. Glontul a patruns in corp in partea dreapta, lateral spate si i-a atins plamanul, ficatul si rinichiul. Spre norocul lui Marian Ciulei, glontul nu i-a atins nici un nerv.

In dorinta de a-si minimaliza vina de a fi tras asupra unui minor, politistii l-au prezentat la spitalul judetean ca fiind „un copil al strazii”, iar doctorul de serviciu ar fi spus ca tanarul ar fi homosexual (pentru ca avea un cercel in ureche!) si ca ar putea avea HIV! Din pacate, toate aceste informatii false au fost preluate de presa, punand familia Ciulei intr-o situatie extrem de jenanta intr-o localitate atat de mica cum este Ghimbav. „Copilul strazii” avea identitate si domiciliu, dovada fiind datele inscrise in registrul spitalului si faptul ca in noaptea incidentului, pe la 3:30, doi politisti au venit acasa la familia Ciulei pentru a o anunta de cele intamplate. Daca medicul care l-a primit pe Marian a facut cu adevarat afirmatia privind infectarea cu HIV, atunci el a dat dovada de o crasa lipsa de profesionalism si de etica medicala.

Impresionata de tineretea subofiterului care a tras (23 de ani) si scapata de spaima ca Marian ar fi putut ramane cu sechele pe viata, familia Ciulei a incheiat cu politistul o conventie civila prin care acesta s-a obligat sa plateasca minorului un fel de pensie, pe o perioada de doi ani. Suma totala, depusa la CEC, se ridica la 6.600.000 lei.

Este insa evident ca, indiferent de intelegerea civila la care s-a ajuns, Parchetul militar va trebui sa finalizeze cercetarile sub aspect penal.

Pe de alta parte, dupa incidentul din 24 mai seara, ceilalti trei prieteni ai lui Marian Ciulei au dat declaratii la politie. Nici unul — inclusiv Marian — nu a mai fost convocat dupa aceea si nimeni nu a fost amendat.

APADOR–CH atrage din nou atentia asupra riscurilor enorme pe care le presupune autorizarea politistilor (si a gardienilor) de a recurge la arme de foc. In conditiile in care persoanele civile care au permise de port-arma sunt putin numeroase si se afla sub controlul strict al Politiei, APADOR–CH considera ca uzul de arma de catre politisti ar trebui drastic restrans prin modificarea art. 19 din Legea Politiei nr. 26/1994;

In cazul minorului Marian Ciulei, APADOR–CH considera ca subofiterul de la Codlea nu poate invoca nici una din situatiile prevazute la art. 19, nici macar lit. d) „retinerea infractorilor prinsi in flagrant care incearca sa fuga si nu se supun somatiei de a ramane la locul faptei”; (subl.n.). Este limpede ca minorul nu comisese nici o fapta penala si deci nu avea cum sa fie „prins in flagrant”. O simpla altercatie poate fi, cel mult, socotita drept contraventie. Subofiterul nu poate invoca nici alin. 2 de la art. 21 care i-ar fi permis sa faca uz de arma daca ar fi fost atacat prin suprindere. Or, Marian Ciulei a fost impuscat in partea laterala dreapta spre spate. Daca ar fi avut intentia de a-l ataca pe politist, tanarul ar fi fost impuscat din fata. Mai mult, politistul nu a respectat alin. 1 al art. 21 deoarece dupa somatia „stai ca trag”, nu a tras foc de avertisment in plan vertical.

Dat fiind ca doi din cei patru tineri se oprisera la somatie, uzul de arma impotriva lui Marian Ciulei a fost complet nejustificat si pentru faptul ca — in varianta in care acesta ar fi comis o infractiune — putea fi identificat ulterior, pe baza declaratiilor celor doi aflati deja in custodia politistilor;

Explicatia data de subofiter (prezentata pe posturile de televiziune) cum ca a crezut ca Marian Ciulei ar urma sa-l atace si a tras de frica, este o nota proasta pentru modul in care sunt pregatiti politistii din punct de vedere profesional. Un politist trebuie pregatit atat fizic (conditie fizica foarte buna, tehnici de imobilizare, precizie in manevrarea armei, in asa fel incat sa nu puna in pericol viata suspectului etc.), cat si psihic (eliminarea pericolul de a intra in panica si de a actiona instinctiv, aprecierea corecta a gradului de periculozitate pe care il prezinta suspectul etc.).

APADOR–CH sugereaza Inspectoratului General al Politiei ca, pe perioada cercetarilor intreprinse de Parchetul militar si, mai ales, in situatia in care solutia va fi de scoatere de sub urmarirea penala, subofiterului de la Codlea sa i se interzica portul de arma pe o perioada de timp. APADOR–CH propune IGP ca toti ofiterii si subofiterii de politie care sunt dotati cu arme sa fie supusi periodic unui control psihologic.

Dupa ce asociatia a transmis raportul asupra acestui caz autoritatilor competente, Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistului de la sectia din Codlea. Decizia se bazeaza, in primul rand, pe art. 19 lit. d) din Legea politiei nr. 26/1994, care autorizeaza politistii sa recurga la „forta armelor albe sau a armelor de foc” pentru „retinerea infractorilor prinsi in flagrant care incearca sa fuga si nu se supun somatiei de a ramane la locul faptei”. In plus, in cazul lui Marian Ciulei, un rol important in adoptarea solutiei de neincepere a urmaririi penale l-a avut „intelegerea” la care familia a ajuns cu subofiterul care a tras.

Ioan Herea (Brasov)

Reprezentantii asociatiei precizeaza ca, din motive obiective, nu au putut sa discute cu Ioan Herea aflat, se pare, in arestul IPJ Brasov. Nu au avut acces nici la dosarul sau, deoarece acesta fusese deja transmis Parchetului militar. Au avut insa o discutie cu colonelul Mircea Bucur, comandantul Politiei municipiului Brasov.

In noaptea de 17/18 iunie 1998, in jurul orei 2:40, Ioan Herea si Nicolae Pana au incercat sa intre prin efractie intr-un chiosc cu maruntisuri. Au fost surprinsi de doua patrule (fiecare patrula este formata dintr-un subofiter de politie si un jandarm) si au luat-o la fuga. La somatiile repetate ale celor doua patrule, Nicolae Pana s-a oprit si s-a predat. Ioan Herea si-a continuat cursa. Sergentul major Ion Stanescu a tras foc de avertisment, apoi foc asupra fugarului care a fost nimerit in spate, in zona intercostala dreapta. A fost dus imediat la Spitalul judetean Brasov unde a fost operat de urgenta. Ioan Herea este in prezent in afara oricarui pericol.

Ziarele centrale au insistat pe ideea — preluata in mod sigur de la Politia Brasov — ca Ioan Herea este un recidivist bine cunoscut, ca la cei 29 de ani ai sai a acumulat deja un total de 20 de ani inchisoare — din care a executat pana in prezent opt — pentru numeroase furturi si spargeri, ca este „client” permanent al politiei si al penitenciarelor inca de la varsta de 14 ani etc. APADOR–CH doreste sa faca urmatoarele precizari in legatura cu modul acesta de prezentare: a) chiar daca este vorba de un recidivist notoriu, el ramane o fiinta umana care trebuie sa se bucure de toate drepturile, inclusiv de dreptul la viata. Or, viata sa a fost pusa intr-un real pericol si numai o sansa extraordinara a facut ca glontul sa nu ii atinga un organ vital; b) multele furturi si spargeri pentru care Ioan Herea a fost deja condamnat par a fi o justificare pentru recurgerea la arma de foc. Or, este clar ca subofiterul care a tras cu pistolul nu avea habar de identitatea persoanei pe care o urmarea, lucru confirmat si de domnul colonel Bucur.

Cand reprezentantii APADOR–CH i-au spus domnului colonel Bucur ca Ioan Herea putea fi omorat de acel glonte tras de subofiterul Stanescu pe intuneric, de la o distanta de aproximativ 50 de metri, dansul a raspuns ca „s-ar fi bucurat” daca s-ar fi intamplat asa! Domnul comandant era absolut convins ca actiunea politistului a fost „perfect justificata si legala”, drept care l-a si premiat!

Problema ridicata de reprezentantii APADOR–CH este daca acesta a fost „un caz de absoluta necesitate” dat fiind faptul ca Nicolae Pana, complicele lui Ioan Herea la tentativa de spargere, fusese deja retinut. Daca Ioan Herea ar fi reusit sa dispara, politistii ar fi avut posibilitatea sa-l identifice si sa-l retina ulterior, fara a-i pune viata in pericol.

Ambele cazuri prezentate (Marian Ciulei si Ioan Herea), ca si altele semnalate de presa, arata, dupa parerea APADOR–CH, cat de nociva si contrara dreptului la viata poate fi prevederea mentionata de art. 19 lit. d) din Legea politiei. Aceasta prevedere trebuie abrogata deoarece ea permite folosirea armei de foc in cazul unor posibile fapte antisociale minore, cu ignorarea a doua articole din documentul ONU cu privire la principiile fundamentale pe care trebuie sa le respecte cei insarcinati cu aplicarea legii, atunci cand recurg la arma de foc: art. 5 lit. a) — proportionalitatea intre gravitatea infractiunii si obiectivul interventiei si art. 9 — folosirea armei de foc numai pentru protejarea vietii. Asociatia considera ca nici fapta comisa de Marian Ciulei (reclamata disparitie a unui lantisor de aur, gasit ulterior chiar la picioarele reclamantului), nici tentativa de spargere a unui chiosc cu maruntisuri din Brasov de catre Ioan Herea, nu justificau folosirea armelor de foc.

Este de asemenea necesar ca politistii sa cunoasca si sa aplice toate celelalte metode de identificare, depistare, imobilizare etc., a suspectilor. Folosirea armei de foc trebuie sa fie ultima metoda la care politistii sa recurga „in caz de absoluta necesitate”. In ambele cazuri semnalate mai sus fusesera retinuti unii dintre suspecti (unul din doi la Brasov si doi din patru la Codlea). Ar fi fost deci posibil ca politistii sa-i identifice pe ceilalti faptasi fara a se face uz de arma.

In ambele cazuri descrise mai sus, Parchetul militar a dat solutii de neincepere a urmaririi penale.

3. Raziile

Lugoj (27 iunie 1998)

Orasul Lugoj are cam 60.000 de locuitori. Printre foarte putinele posibilitati de distractie pe care le au tinerii, se numara si discoteca „Compact International” al carei patron este din Timisoara si vine destul de rar la Lugoj, treburile fiind lasate in seama administratorului local. Discoteca, inaugurata cu un an si ceva in urma, este situata pe o insula, accesul facandu-se numai pe pod. Pe perioada verii, discoteca este deschisa zilnic, iar in celelalte anotimpuri, numai la sfarsit de saptamana. Blocurile de locuit din zona se afla la o distanta de peste 200 m de insula asa ca este putin probabil ca locatarii sa fie deranjati de zgomote.

Doi tineri — Stefan Gomoescu si Petrica Balint — au infiintat o firma de „bodyguards”, facand toate demersurile legale necesare functionarii, cu exceptia avizului Politiei Lugoj, lucru ce urma a fi reglementat la sfarsitul lunii iunie 1998. Firma, care are circa zece angajati, lucra deja la discoteca de pe insula, asigurand paza si ordinea. Conform afirmatiilor lui Stefan Gomoescu si Petrica Balint, nici unul din angajati nu are cazier.

In noaptea de sambata 27/duminica 28 iunie, in jurul orei 1:00-1:30, cand se aflau in discoteca peste o mie de tineri, un grup de circa 30 de politisti — majoritatea mascati, apartinand Departamentului de aparare a ordinii si linistii publice Timis — au navalit pe insula, au legitimat circa o suta de persoane, au lovit mai multe persoane, au imobilizat cu catuse si au condus la sectia de politie circa 12 persoane, patru dintre ele fiind membri ai firmei de „bodyguards”. Politistii din Lugoj care insoteau echipa de interventie indicau „mascatilor” pe cine sa imobilizeze cu catuse si sa transporte la sectie. Nu a fost prezentat nici un mandat de perchezitie si nu a existat consimtamantul patronului sau al reprezentantului sau autorizat. Cei „condusi” la sectie au fost pusi in genunchi cu fata la perete si loviti cu bocancii si cu pumnii. Unora li s-au luat declaratii, altora nu. Unsprezece au primit amenzi (in mare majoritate pe baza Legii 61/91 — art. 2 alin. 1). Nimanui nu i s-a dat vreo explicatie. „Condusii” declara ca au fost intrebati cum ii cheama dupa ce fusesera imobilizati cu catusele si loviti. Marius Calafeteanu (18 ani) a ramas ultimul in sectie, fiind privat de libertate mai bine de doua ore si fiind lovit si in discoteca si la Politie. Mihai Homoc, batut si el, a primit o amenda de 1.400.000 lei pe care a contestat-o la Judecatorie. Vasile Murgu a suportat un tratament similar dar a fost amendat cu „doar” 400.000 lei pentru ca politistii locali si-au amintit ca tatal sau murise de curand! Sorin Iancu (zis Alin Grasu’) a fost transportat de la sectia de politie direct la spital („nu mai respira” — afirma tinerii; „era beat” — sustin politistii). Mama lui Sorin Iancu, alertata de alti tineri, a intrat in incinta sectiei de politie si i-a vazut pe „mascati” lovindu-i pe tinerii „condusi”, inclusiv pe fiul sau. Stefan Gomoescu — initiatorul asociatiei de „bodyguards” — a fost imobilizat cu catuse la discoteca, tinut pe burta minute in sir, dus la sectie si amendat pentru ca firma sa nu avea aviz de functionare de la Politie, cu toate ca, dupa cum s-a mentionat deja, problema urma sa fie reglementata, fiind stabilita chiar si data de 29 iunie cand Gomoescu trebuia sa se prezinte la IPJ Timis. In plus, patronul discotecii a fost amendat cu 2.500.000 lei pentru ca folosea serviciile unei firme care nu avea avizul Politiei.

Alte doua persoane care nu au dorit ca numele lor sa fie facute publice, au declarat ca intrasera in discoteca, impreuna cu nevestele, cu doar 10-15 minute inainte de interventia in forta. Amandoi au fost loviti de „mascati”, incatusati si transportati la sectie, dupa care au fost eliberati fara a da vreo declaratie, fara a fi amendati dar si fara vreo explicatie! Unul dintre ei sustine ca inca mai are dureri in zona coastelor, ca s-a dus chiar in noaptea respectiva la spital unde i s-a facut o radiografie. Cand s-a prezentat sa o ridice, a fost refuzat de personalul spitalului.

Toti tinerii loviti in seara cu pricina au afirmat ca, desi nu au fost refuzati pe fata de medicii de la laboratorul IML, li s-a spus sa vina „maine” sau „peste cateva zile”. Ei au considerat ca amanarea echivala cu un refuz, cu scopul de a-i proteja pe politisti.

Asadar, pe langa cei patru „bodyguards” ai firmei, alte opt persoane au fost lovite, incatusate si „conduse” la sectie. Care au fost scopul si motivul acestei interventii in forta atata vreme cat pe insula nu se semnalase nici un incident si nu exista nici o reclamatie? Si care au fost criteriile dupa care au fost selectati cei aproape o suta care au fost legitimati si cei 12 „condusi” la sectie?

Domnul colonel Valeriu Halbac, adjunctul comandantului Politiei Lugoj, locuieste in zona unde se afla discoteca. Dansul a sustinut ca linistea locuitorilor este tulburata de grupuri de tineri care vin sau pleaca de la discoteca in stare de ebrietate mai mult sau mai putin avansata. Dansul a mai spus ca pe insula sunt „tufe”(!?) si ca, din cauza vizibilitatii reduse, s-ar putea intampla multe. Domnul colonel a prezentat reprezentantilor APADOR–CH planul de actiune aprobat de IPJ Timis, plan ce cuprindea toate posibilitatile infractionale, de la droguri si violuri, la depistarea persoanelor care se sustrag de la executarea pedepselor sau sunt date in urmarire generala! Aici trebuie mentionat faptul ca domnul colonel a admis ca nu exista nici o plangere cu privire la vreuna din infractiunile invocate in plan. A precizat insa ca existau „informatii” ca, de-a lungul a peste un an de functionare, unele persoane ar fi fost tratate cu brutalitate la discoteca dar ca s-au temut sa depuna plangere. Reprezentantii APADOR–CH au adus argumentul ca, fiind vorba despre o discoteca, daca s-ar fi petrecut astfel de situatii, atunci patronul/reprezentantul sau ar fi fost primii interesati sa sesizeze politia pentru a-si proteja afacerile. Or, acest lucru nu s-a intamplat.

Domnul colonel Halbac a sustinut ca interventia in forta a avut drept scop prevenirea comiterii unor infractiuni, chiar daca nu existau sesizari si nu se semnalase nici un eveniment deosebit de cand functiona discoteca. In plus, nu au fost folosite alte cai care presupuneau mai putin efort si mai putina cheltuiala, de a preveni comiterea unor infractiuni — discutii cu patronul discotecii, discutii cu persoanele considerate a avea un potential agresiv ridicat care frecventeaza localul.

Domnul colonel Halbac a declarat ca, pentru interventia in forta din noaptea de 27/28 iunie, nu era nevoie de mandat emis de Parchet cu toate ca Legea Politiei nr. 26/1994 prevede la art. 16 lit f) ca politistii au dreptul „sa intre… in orice incinta… cu respectarea dispozitiilor legale. Orice perchezitie sau act de urmarire penala trebuie sa se faca numai cu consimtamantul conducerii acestor unitati…” „Nu s-a facut perchezitie”, a afirmat domnul colonel. Dar patrunderea fara mandat intr-un spatiu privat incalca sau nu garantia constitutionala a protejarii dreptului la proprietate?

Din sinteza rezultatelor interventiei rezulta urmatoarele:

— persoane legitimate — 87

— persoane conduse — 12

— descinderi — 1

— urmariti general — zero

— sanctiuni contraventionale — 11

— suma totala — 4.550.000 lei

Intreaga operatiune pe insula a durat 7 minute, interval de timp extrem de scurt, in care, pe intuneric, politistii — cu sau fara cagula — au legitimat aproape o suta de oameni si i-au selectat pe cei 12 „condusi” la sectie din peste o mie de persoane prezente la discoteca.

Domnul colonel a sustinut ca majoritatea tinerilor care dansau nu au fost inoportunati pe durata interventiei. Mai mult, spune dansul, a primit, ulterior, telefoane de felicitare pentru actiunea din insula. Pe de alta parte, victimele interventiei afirma ca au sute de martori gata sa dea declaratii in legatura cu brutalitatea politistilor.

Domnul colonel Halbac a fost de parere ca discoteca de pe insula este un loc „neorganizat”(?!) care scapa oricarui control din cauza pozitiei si a vegetatiei. Asadar, controlul (politienesc) fiind aproape imposibil, pe insula se pot produce infractiuni grave. A fost, deci, nevoie de acea actiune de prevenire.

Dupa parerea APADOR–CH, interventia politistilor din Lugoj impreuna cu politisti de la DAOLP Timis la ora 1:00-1:30 noaptea, intr-un spatiu privat, fara mandat de perchezitie si fara consimtamantul patronului reprezinta o incalcare a prevederilor legale. Singurul temei legal ce ar fi putut justifica interventia — flagrantul delict — nu a existat. Tot asa cum nu a existat vreo reclamatie anterioara interventiei cu privire la eventuale infractiuni ce s-ar comite la discoteca. Dupa toate aparentele, singurul motiv al descinderii a fost sentimentul de frustrare al politiei din Lugoj ca nu poate controla sutele de tineri care se adunau pe insula. Cum in peste un an de functionare, politia nu primise nici o reclamatie, s-a hotarat organizarea acestei actiuni in forta mai degraba de intimidare decat de prevenire.

Cu exceptia lui Stefan Gomoescu, ceilalti zece tineri „condusi” la sectia de politie au primit amenzi contraventionale substantiale pentru „proferarea de cuvinte obscene in public”. Era oare nevoie de interventia a circa 30 de politisti — multi transportati de la Timisoara — pentru sanctionarea unei contraventii minore, presupunand ca ar fi reala?

Persoanele lovite in timpul interventiei si apoi in sectia de politie nu au certificate medico-legale. Exista insa foarte multi martori oculari care pot confirma caracterul brutal al actiunii in forta.

APADOR–CH a fost informata ca DAOLP Timis a organizat o alta descindere in forta in Timisoara, la o discoteca din cartierul Giroc, la o saptamana dupa cele petrecute la Lugoj. Asadar astfel de actiuni in forta executate cu avizul IPJ Timis par a deveni o practica obisnuita in judet. Fara indoiala, astfel de descinderi pot fi justificate daca exista motive temeinice sa se considere ca in unele locuri se petrec infractiuni grave (sau tentative) si daca se respecta procedurile legale. Dupa informatiile APADOR–CH, aceste conditii nu au fost indeplinite. Cel putin la Lugoj.

Satul Merisani, comuna Babaita, judetul Teleorman (30 iulie 1998)

Razia a avut loc pe data de 30 iulie, incepand cu ora 5 dimineata. S-au efectuat perchezitii in zece case. In sapte cazuri, politistii au prezentat mandate de perchezitie eliberate de Parchet iar in celelalte trei, au obtinut consimtamantul satenilor. Dupa fiecare perchezitie s-a intocmit proces-verbal dar numai doua persoane — Ion Prailea si Ionel Nedelescu — au primit copii ale acestor documente. In fiecare casa au patruns grupe de cinci-sase politisti si jandarmi.

Politistii au retinut buletinele de identitate a zece barbati si le-au spus acestora sa vina la scoala din sat. Strada pe care se afla scoala era plina de politisti si jandarmi, acestia din urma cu scuturi si tuburi (asemanatoare, ca dimensiuni, extinctoarelor) cu gaze lacrimogene. Cei aproximativ 50 de politisti si jandarmi cu caini politisti, plus o duba mare, trei autoturisme si un TV i-au inspaimantat pe sateni, care s-au simtit in stare de asediu.

Cei zece sateni „convocati” la scoala au fost urcati in duba si transportati la sediul IPJ Teleorman din Alexandria, unde au fost despartiti in doua grupuri pentru interogatorii. Sapte dintre ei s-au plans ca au fost batuti de politisti ca sa dea anume declaratii. Toate persoanele retinute au sustinut ca au fost amenintate cu „rotisorul” si injurate si ca, pe toata durata retinerii (aproximativ zece ore) nu li s-a dat nici apa sa bea si nu li s-a permis accesul la toaleta.

Ionel Petculescu a scris mai multe declaratii deoarece politistii ii cereau sa recunoasca ceva fara sa precizeze ce. Singurul element concret invocat de politisti era faptul ca s-ar fi descoperit pe un camp de langa Merisani ramasitele unui taur — presupus a fi fost furat. Ionel Petculescu a negat constant ca ar fi avut cunostinta de acel furt si declara ca a fost batut de sefii posturilor de politie — si/sau de adjunctii lor — din Babaita, Draganesti–Vlasca si Orbeasca precum si de lt. Jianu de la IPJ.

Nelu Galeteanu a primit un pumn in cap de la lt. Jianu si a fost „invitat” sa scrie declaratia cu expresia „depune-ti, ma, icrele”, dupa care a fost lovit cu bastoanele de cauciuc de seful de post — Marinescu — si de adjunctul lui — Lungu — din Babaita ca sa declare daca patru din ceilalti retinuti „umbla noaptea”(?!).

George Ciobanete a fost lovit si el de adjunctul sefului de post din Babaita. In timpul perchezitiei de la domiciliul sau, politistii au gasit trei saci de orz, unul de grau si unul de uruiala, acuzandu-l pe satean ca le-ar fi furat. Acesta a negat.

Marian Ciobanete a fost lovit cu bastonul de cauciuc si cu pumnii in cap si amenintat cu „metoda cu foaia” (lovituri la palme pe care se asaza o foaie de hartie sau ziar) ca sa spuna ce stie despre unul din ceilalti retinuti.

Ionel Nedelescu a fost lovit cu pumnii si cu picioarele in stomac si cu bastonul de cauciuc in cap. S-a simtit foarte rau dupa acest tratament si a vomat sange timp de doua saptamani. In timpul perchezitiei s-au gasit la el — conform procesului-verbal — 12 saci de uree de provenienta „suspecta” dupa parerea politistilor. Ionel Nedelescu afirma insa ca i-a luat de la Asociatia Agricola pe cupoane.

Florin Bira, in varsta de 17 ani, a fost cel mai rau batut dintre toti. In timpul perchezitiei la familia Bira au fost gasiti sase purcei pe care minorul, care are deja un dosar pe rol pentru un furt, a afirmat initial ca i-a gasit pe camp cu o seara inainte dar, pana la urma, a recunoscut ca i-a furat. Tanarul a fost batut la palme, la talpi, lovit la cap, tarat de par pe coridoare pentru a fi scos la aer atunci cand i se facea rau. Nelu Galeteanu s-a aflat in aceeasi camera la IPJ cu Florin Bira si a vazut cum mai multi politisti l-au lovit in mod repetat. Florin Bira a fost pus in libertate in acea seara dar, dupa patru zile, a fost ridicat din nou de politie, dus la Alexandria si batut din nou. A doua zi, Parchetul a emis mandat de arestare pentru 5 zile, pe care le-a executat in arestul IPJ.

Nici unul din cei batuti nu are certificat medico-legal. Motivul a fost acela ca, dupa stiinta lor, nu se puteau prezenta la Laboratorul IML fara buletin de identitate. Or, buletinele lor de identitate au fost retinute la IPJ Teleorman timp de 11 zile.

Ion Prailea este unul din putinii care a scapat doar cu amenintari. Procesul-verbal intocmit dupa perchezitie cuprinde o lunga lista de obiecte pe care politistii le-au considerat a fi de provenienta „suspecta”, intre care o electropompa la fantana, pentru care Ion Prailea are certificat de garantie (deci a fost cumparata si nu furata) si mai multe maruntisuri („4 m de furtun albastru”, „2 bucati furtun — 1,5 m — maro”, „2 jenti de Dacia” etc.) pentru care cu greu ar putea cineva prezenta acte justificative.

Cu exceptia intrebarii cu privire la taurul sacrificat pe camp, nici unul din sateni nu a fost interogat in legatura cu furturile de animale semnalate in zona. Or, acesta a fost principalul motiv pentru care IPJ Teleorman a organizat acea razie.

Satenii au mai afirmat ca unii dintre ei au mai fost perchezitionati si dupa razie de politistii de la Babaita, care i-au „sfatuit” „sa-si tina gura”. Ei insa au facut reclamatii la Ministerul de Interne — care si-a declinat competenta inaintand dosarul cauzei Parchetului Militar Teritorial Bucuresti — la ziarul „Adevarul”, care a publicat doua numere la rand articole despre cele intamplate la Merisani, la TVR 1, care a prezentat un reportaj la emisiunea de actualitati si la APADOR–CH.

Domnul lt.-col. Tiberiu Olteanu, adjunctul inspectorului-sef al IPJ Teleorman, a afirmat ca razia a fost organizata de Serviciul de ordine publica impreuna cu Politia criminala din IPJ, pe baza informatiilor primite de la posturile de politie din Babaita, Orbeasca, Draganesti-Vlasca si a numarului mare de AN-uri (autori neidentificati) cu privire la furturi de animale. Cu alte cuvinte, au existat mai multe reclamatii de acest gen pe care politistii din comune nu le-au putut rezolva si atunci s-a organizat razia.

Domnul lt.-col. Olteanu si-a exprimat indoiala in legatura cu efectuarea perchezitiilor inainte de ora 6:00 — ora prevazuta de lege pentru inceperea perchezitiilor. Or, cei trei frati Ciobanete, fiecare avand casa sa, sustin ca perchezitiile s-au efectuat intre orele 5:00 si 6:00 dimineata. Dansul a mai sustinut ca este imposibil ca politistii sa nu fi inmanat copii ale proceselor verbale tuturor persoanelor perchezitionate. Or, dupa cum s-a mentionat mai sus, satenii afirma ca numai doi dintre ei au primit aceste copii.

Impresionanta desfasurare de forte s-a datorat faptului ca satul Merisani este considerat a prezenta un inalt grad de periculozitate. Domnul lt.-col. Olteanu a sustinut ca, in mod sigur, au mai fost efectuate astfel de razii, in vreme ce satenii din Merisani, inclusiv persoane total neimplicate, afirma ca niciodata nu s-a mai intamplat asa ceva. Nu exista nici informatii privind eventuala agresare de catre sateni a politistilor de la Babaita astfel incat „inaltul grad de periculozitate” pe care l-ar prezenta satenii din Merisani trebuie pus sub semnul intrebarii.

Domnul lt.-col. Olteanu a spus ca la astfel de actiuni (raziile) participa si sefii posturilor de politie din comune, care ii pot interoga pe cei retinuti. Nu a fost insa clar daca si adjunctii lor au acest drept. Or, numele subofiterului Dorel Lungu, adjunctul sefului de post din Babaita, se regaseste in aproape toate declaratiile satenilor atunci cand descriu tratamentul brutal ce li s-a aplicat la IPJ.

Domnul lt.-col. Olteanu a fost surprins cand a aflat ca buletinele de identitate ale celor zece sateni au fost retinute la IPJ timp de 11 zile, dar a declarat ca acest fapt nu constituia un impediment pentru a obtine certificate medico-legale. Laboratorul IML din Alexandria a confirmat ca orice persoana se poate prezenta pentru examen medical chiar si fara buletin daca prezinta dovada ca a achitat costul unui astfel de consult. APADOR–CH s-a interesat la Institutul Medico-Legal din Bucuresti, de unde a primit un raspuns total diferit: IML Bucuresti efectueaza examenul medical numai pentru persoane care locuiesc in Bucuresti si Ilfov, drept care este obligatorie prezentarea buletinelor de identitate. Pretul unui astfel de examen este de 65.200 lei. Or, este greu de crezut ca IML aplica o regula iar propriile laboratoare din teritoriu, alta regula.

Adjunctul inspectorului-sef a admis ca rezultatele raziei nu au fost pe masura asteptarilor, singurul posibil hot de animale prins fiind minorul Florin Bira. Este insa clar ca disparitia celor 6 purcei nu figura printre reclamatiile primite la postul de politie din Babaita deoarece fapta fusese comisa chiar in noaptea dinaintea raziei.

Domnul lt.-colonel nu a facut nici un comentariu in legatura cu relele tratamente aplicate la IPJ, subliniind ca, din momentul declinarii competentei, numai Parchetul militar se poate pronunta. Dansul a insistat insa pe ideea ca astfel de razii au caracter de prevenire si ca oamenii vor constata incetul cu incetul cat de benefice sunt astfel de actiuni.

APADOR–CH considera ca motivele pentru care s-a organizat aceasta razie sunt departe de a fi convingatoare. Multele AN-uri invocate de IPJ cu privire la furturi de animale si la spargeri dovedesc doar ca politistii din comunele respective nu au reusit sa identifice faptasii. A recurge la metoda raziilor pentru a „rezolva” aceste cazuri este o dovada de lipsa de profesionalism. De altminteri, informatiile primite la IPJ nu s-au confirmat, cu exceptia celor 6 purcei gasiti intamplator. Asociatia crede ca nu se justifica desfasurarea masiva de forte si nici cheltuielile aferente unei astfel de actiuni in forta.

APADOR–CH doreste sa afle pe ce baza a fost redactata lista celor zece persoane care urmau sa fie perchezitionate. Inspectorul-sef al IPJ Teleorman a declarat ziarului „Adevarul” ca mai toate aceste persoane sunt cunoscute cu antecedente penale pentru fapte similare. Or, George Ciobanete are o condamnare pentru un conflict cu o persoana, Nelu Galeteanu are o condamnare de 8 luni pentru ca a intarziat 12 ore la incorporare. Singurul cu o condamnare anterioara pentru furt este Ion Prailea (un an si doua luni cu suspendare), iar minorul Florin Bira are un dosar pe rol tot pentru furt.

APADOR–CH mentioneaza si faptul ca din cele doua procese-verbale, aflate in posesia satenilor, rezulta ca ambele mandate de perchezitie aveau acelasi numar, respectiv 2546/II/7/98. Se poate deduce deci, ca Parchetul a emis un singur mandat de perchezitie cu acest numar, multiplicat si completat ulterior de politisti cu numele celor sapte persoane vizate initial, la care s-au mai adaugat trei sateni carora li s-a cerut consimtamantul. Concluzia ar fi ca procurorul care a emis mandatul nu a fost corect informat cu privire la posibilele infractiuni pe care le-ar fi savarsit suspectii.

APADOR–CH aminteste ca legea penala pedepseste cercetarea abuziva (art. 266 alineatul 2). Conform celor declarate de sateni, cele intamplate la IPJ Teleorman in ziua de 30 iulie 1998 se pot incadra la „cercetare abuziva”. APADOR–CH considera ca astfel de razii — care au loc din ce in ce mai frecvent (a se vedea raziile de la Lugoj, Timisoara, Bucuresti etc.) — concepute in ideea de prevenire, au ca efect doar inspaimantarea locuitorilor din zona respectiva, in conditiile unor desfasurari de forte si cheltuieli impresionante.

Ambele razii sunt considerate ca fiind justificate de catre Inspectoratul General al Politiei, chiar daca rezultatele nu au fost pe masura asteptarilor. Cu privire la razia de la Merisani, IGP afirma ca toate perchezitiile au inceput la ora 6:00 (ora prevazuta de lege) si ca Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Teleorman a emis autorizatie de perchezitie „pentru fiecare suspect in parte. Faptul ca toate autorizatiile poarta acelasi numar nu este relevant si reprezinta o problema de inregistrare a documentelor care priveste institutia emitenta, respectiv Parchetul”.

4. Vizita in aresturile sectiilor de politie 20 si 21 din sectorul 6, Bucuresti

(11 decembrie 1998)

Pe parcursul vizitelor la cele doua sectii de politie, reprezentantii APADOR–CH au fost insotiti de un capitan de la IGP.

a) Informatii generale

Aresturile din sectiile de politie din toata tara aplica si in prezent instructiunile Ministerului de Interne nr. 0410/1974 privind organizarea si functionarea locurilor de retinere in arest preventiv in Politie. Aceste instructiuni — cu caracter secret — nu au suferit nici o modificare din 1974 incoace. Rezultatul este o discrepanta evidenta intre conditiile din arestul politiei si standardele minime internationale in materie. Mai mult, exista o diferenta evidenta chiar si intre aceste conditii din aresturile politiei si cele din penitenciare, astfel incat persoane aflate in aceeasi faza procesuala sunt supuse unor tratamente diferite.

Conform afirmatiilor ofiterilor de politie de la cele doua sectii vizitate, nici o camera de arest preventiv din sectiile de politie din tara nu este dotata cu grup sanitar propriu. Persoanele aflate in arest isi satisfac nevoile fiziologice intr-o galeata de plastic cu capac, pe care o golesc de doua ori pe zi (dimineata si seara). In nici o camera de arest preventiv din sectiile de politie din tara nu exista prize. Altfel spus, persoanele din aceste aresturi sunt rupte complet de realitate deoarece nu au nici macar un aparat de radio. Din discutiile avute la cele doua sectii de politie a rezultat ca, deocamdata, numai arestul IGP dispune de difuzoare instalate in fiecare camera dar ca ar urma sa se instaleze astfel de sisteme si in alte aresturi.

Din cele 23 de sectii de politie din Bucuresti, 4 nu au camere de arest preventiv, persoanele retinute fiind transferate la sectii din sectoarele respective care au astfel de dotari.

Instructiunile MI 0410/1974 prevad ca fiecare detinut trebuie sa fie examinat de un doctor in decurs de maximum 24 de ore de la retinere. Nici una din cele 19 sectii de politie din Bucuresti care au spatii amenajate pentru arest preventiv nu dispune nici de cabinete medicale, nici de personal cu minima pregatire in domeniul medical. Toate examinarile se efectueaza de medicii (sau de asistentii sanitari) de la Directia Generala de Politie a municipiului Bucuresti. Din discutiile avute cu cativa din detinutii aflati in cele doua sectii de politie vizitate, a rezultat ca acest examen medical este mai mult formal (intrebari privind starea generala de sanatate a persoanei retinute si a familiei, fara a se avea in vedere lipsa aproape totala de educatie sanitara a mediilor din care provin multe din persoanele retinute), singura investigatie medicala reala fiind radiografia pulmonara. Conform art. 29 din Legea nr. 26/1994, personalul politiei „este obligat sa vegheze ca sanatatea si integritatea corporala a persoanelor a caror paza o asigura sa fie pe deplin ocrotite”. Or, in conditiile mentionate, este aproape imposibil de respectat aceasta prevedere legala.

Contactul dintre persoana privata de libertate si aparatorul sau (ales sau din oficiu) se face numai in prezenta ofiterului anchetator. Altfel spus, confidentialitatea relatiei client–avocat nu exista. Discutiile cu avocatul, ca si anchetele propriu-zise, se desfasoara — cel putin la sectiile de politie 20 si 21 — in birourile ofiterilor de politie, deci in prezenta mai multor persoane, pe langa ofiterul anchetator.

Conform instructiunilor recente ale IGP, fiecare arest de politie a fost dotat cu formulare tip care prevad drepturile si obligatiile persoanelor private de libertate. Formularele contin prevederi legate de drepturile la pachet, vizite din afara, corespondenta etc., dar nimic despre dreptul la aparare si accesul la informatii. Dreptul la aparare este subiect de controversa intre politisti (in principal cei de la urmarire penala) si APADOR–CH. Asociatia sustine ca dreptul la aparare trebuie sa functioneze din momentul privarii de libertate a unei persoane (sub forma de conducere la sectia de politie sau retinere), ofiterii de politie afirma ca dreptul la aparare se manifesta din momentul inceperii urmaririi penale (adica de la emiterea mandatului de arestare preventiva de un procuror). Disputa se refera la cele 24 de ore de retinere (plus cele 24 de ore de „conducere” la sectia de politie in vederea identificarii, prevedere neconstitutionala din Legea 26/1994, art. 16 lit. b), timp in care persoanei private de libertate i se pot lua declaratii ce pot fi folosite pentru determinarea procurorilor de a emite primul mandat de arestare. Exista cazuri in care inculpatii sustin in fata instantelor ca acele declaratii au fost obtinute de politisti prin metode brutale.

O ultima remarca legata, in principal, de mentinerea caracterului militar al politiei, priveste teama politistilor, indiferent de grad sau de functie, de producerea unor „evenimente” si de consecintele acestora asupra lor. Reprezentantii APADOR–CH au aflat cu suprindere ca, in conformitate cu regulamentul militar, in cazul producerii unor „evenimente” (evadare, automutilare, sinucidere etc. a unui detinut) sanctiunile disciplinare se aplica nu numai politistilor direct implicati (cu toate ca nu in toate cazurile sunt vinovati) ci si superiorilor lor ierarhici, ajungandu-se la situatii pe care APADOR–CH le considera absurde, de a fi sanctionat un sef de sector care nu are nici o legatura cu „evenimentul” produs. Aceasta teama constanta are drept urmare aplicarea unui regim extrem de sever in aresturile politiei, regim ce nu corespunde standardelor minime internationale in vigoare in majoritatea statelor civilizate.

b) Aresturile sectiilor 20 si 21 din sectorul 6

1. Sectia 20 (zona Crangasi)

La data vizitei, se aflau in arest 14 persoane la o capacitate de aproximativ 20 de locuri. Paturile sunt din piatra, cu saltele de circa 5 cm grosime. Ferestrele, de dimensiuni mici, sunt blocate cu zabrele groase nepermitand patrunderea luminii de afara. Singura sursa de lumina este un tub de neon de circa 30 cm, situat deasupra usii de acces, ceea ce este, evident, total insuficient. Camerele erau destul de spatioase, iar sistemul de incalzire functiona bine. Cearsafurile erau curate si, conform detinutilor, erau schimbate o data pe saptamana.

Neexistand spatii de plimbare, singura forma de „relaxare” a persoanelor aflate in detentie este vidarea tinetelor si mersul la grupul sanitar (ambele de doua ori pe zi). In ciuda asigurarilor privind repetatele actiuni de dezinsectie, in camerele vizitate (numerele 3 si 4), gandacii misunau pe pereti. Cu toate ca detinutii au afirmat ca citesc presa zilnic, reprezentantii APADOR–CH nu au vazut nici un ziar (sau carte) in cele doua camere vizitate. Explicatia politistilor a fost ca, dupa ce detinutii termina de citit publicatiile/cartile, le returneaza subofiterilor de la arest.

Asa cum s-a mentionat deja, persoanele private de libertate nu au nici macar posibilitatea de a asculta emisiuni radio. La intrebarea reprezentantilor APADOR–CH in legatura cu posibilitatea ca detinutii sa-si aduca propriul aparat radio in camera, raspunsurile politistilor au fost contradictorii: „este interzis de regulament” (regulamentul 0410/1974) si „li s-ar putea permite sa-si aduca aparate cu tranzistori dar n-au cerut”! Cum ar putea detinutii sa ceara permisiunea de a-si aduce un astfel de aparat daca acest lucru este interzis prin regulament?

Grupul sanitar al arestului sectiei 20 Politie consta in doua WC-uri de tip „turcesc”, un jgheab cu trei robinete si doua dusuri. Politistii de la arestul sectiei 20 au sustinut ca orice detinut poate merge la grupul sanitar oricand in timpul zilei, daca solicita acest lucru.

Mancarea zilnica vine de la penitenciar, dar la sectia 20, reprezentantii APADOR–CH nu au vazut vreo instalatie de incalzire a preparatelor. Cu toate acestea, detinutii nu s-au plans de calitatea hranei. Comandantul sectiei aproba pachete suplimentare cu ocazia sarbatorilor oficiale (Craciun, Anul Nou etc.) dar si particulare (zile de nastere, a numelui etc.).

2. Sectia 21 (zona Militari)

Domnul colonel Udroiu, care este comandant al fortelor de politie pe sectorul 6 (sectiile de politie 20, 21 si 22), a relatat ca, la nivel de sector, exista circa 470 de politisti activi, la o populatie stabila de aproximativ 410.000 locuitori. Dotarea tehnica a sectiilor de politie, in principal sectia 21 unde se afla si sediul politiei de sector, este total insuficienta. Masinile sunt in stare tehnica deplorabila, iar ofiterii insarcinati cu urmarirea penala nu pot face fata celor peste 10.000 de plangeri pe an ale populatiei. Nu exista logistica minima necesara desfasurarii unei activitati normale.

Spre deosebire de arestul sectiei 20, aici exista paturi normale — nu „priciuri” de piatra. La data vizitei, erau 17 persoane in detentie, la o capacitate de 28 de paturi. O alta diferenta este ca arestul sectiei este dotat cu un minuscul spatiu de plimbare, de circa 2 m/3 m si cu un aragaz pe care se incalzeste mancarea primita de la penitenciar. Problema iluminatului este insa identica cu cea gasita la sectia 20: ferestre zabrelite care nu permit patrunderea luminii zilei si un tub de neon total insuficient pentru a permite detinutilor sa citeasca sau sa scrie. La fel si conditiile igienice: o galeata pentru satisfacerea nevoilor fiziologice (vidata de doua ori pe zi de detinuti) si un grup sanitar format din doua WC-uri de tip „turcesc”, un jgheab cu trei robinete si doua dusuri. Interesant de remarcat este faptul ca rozetele robinetelor si sitele dusurilor sunt demontate si tinute de subofiterii din arest. Ele sunt montate numai daca exista solicitari din partea detinutilor de a se spala. Argumentul a fost ca detinutii „folosesc rozetele si sitele in alte scopuri”!

Detinutii respecta inca dispozitia de a se intoarce cu spatele ori de cate ori se deschide usa camerei — practica abandonata de mult in sistemul penitenciar. S-a ajuns la situatia ridicola in care, la camera 1 minori din arestul sectiei 21, unde se afla un singur detinut, acesta sa se intoarca cu spatele la usa si sa strige „atentie”(!?) atunci cand reprezentantii APADOR–CH si ai sectiei de politie au intrat in camera.

Arestul din sectia 21 are un dulapior pentru medicamente. Toate — sau aproape toate — medicamentele sunt „mostenite” de la detinutii care au fost liberati sau mutati. Acele medicamente sunt departe de a acoperi minimul necesar pentru asistenta medicala de urgenta. De altminteri, orice urgenta medicala se rezolva la „Capitala”. Nu se intelege insa cine stabileste daca este sau nu vorba de o urgenta, dat fiind ca nici unul din politistii sectiei 21 nu are o minima pregatire in domeniul asistentei medicale.

c) Concluzii si recomandari:

— renuntarea de urgenta la Instructiunile MI 0410/1974 cu privire la aresturile politiei;

— emiterea unor noi reglementari care sa corespunda normelor minime standard internationale privind locurile de detentie (iluminat, igiena personala, plimbare zilnica, informatii prin mass-media, contactul cu lumea exterioara, dreptul la aparare, protectia fata de eventuale abuzuri pe durata desfasurarii anchetei etc.);

— incheierea unor contracte de colaborare cu institutii medicale civile, in asa fel incat sa se asigure o asistenta medicala reala si eficienta pentru toate persoanele aflate in aresturile politiei;

— afisarea in toate sectiile de politie din tara a listei cu avocatii dispusi sa preia apararea (platita sau din oficiu) a persoanelor aflate in arest preventiv, lista avizata de Barourile de avocati din localitatile unde functioneaza aresturile politiei;

— pana la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala, APADOR–CH cere Inspectoratului General de Politie sa dispuna ca orice persoana depusa intr-o sectie de politie (pentru „conducere” sau „retinere”) sa beneficieze imediat de dreptul de a fi asistata de un aparator;

— eliminarea tuturor diferentelor dintre regimul aplicat persoanei aflate in arest preventiv in arestul politiei si regimul persoanei aflate in situatie juridica similara dar depusa in sistemul penitenciar. Este evident ca in privinta ultimei categorii, se fac eforturi notabile pentru reducerea decalajului dintre conditiile de detentie in penitenciar si standardele internationale in materie.

IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE

APADOR–CH a declarat in multe ocazii ca Directia Generala a Penitenciarelor este, dintre autoritatile publice cu care asociatia lucreaza constant, cea mai deschisa si mai cooperanta. Cu toate ca 1998 ar fi trebuit sa fie anul marilor schimbari legislative in materia penitenciarelor — exista proiecte de lege privind regimul executarii pedepselor, statutul cadrelor din penitenciare si, noutate absoluta pentru Romania, agentul de probatiune — nu s-au finalizat, din pacate, propuneri legislative care sa fie avansate Parlamentului.

In ciuda acestei situatii, DGP a decis ca unele masuri — absolut necesare pentru imbunatatirea conditiilor de detentie — pot fi luate si in absenta legilor. Astfel, Directia a aprobat infiintarea unor centre-pilot de probatiune, precum si a unor sectii penitenciare semideschise (a se vedea raportul APADOR–CH cu privire la sectia penitenciara de la Targu-Ocna), a adus la conducerea unor penitenciare persoane civile (procurori, judecatori) in locul comandantilor militari, a interzis angajatilor deschiderea si citirea corespondentei detinutilor etc. In legatura cu acest ultim aspect, trebuie amintit si faptul ca in 1998 statul roman a fost condamnat de Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg pentru incalcarea art. 8 (respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si corespondentei) si art. 25 (dreptul persoanei de a se adresa Comisiei pentru Drepturile Omului) din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (cazul Petra vs. Romania). Cazul a fost adus in fata instantelor Consiliului Europei de o persoana aflata in detentie la penitenciarul din Aiud.

A. Protestele detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti–Jilava,

din februarie 1997

La data de 23 februarie 1997, Directia Generala a Penitenciarelor condusa — la acea vreme — de generalul Ioan Chis, a decis interventia in forta impotriva detinutilor care protestau pasnic de circa o saptamana. Protestul lor viza marirea fractiunii de pedeapsa obligatorie pentru a intra la comisia de liberare conditionata, durata prea lunga a proceselor, supraaglomerarea, hrana proasta etc. Nu au existat violente din partea detinutilor, singurele manifestari fiind refuzul de hrana, strigarea si afisarea unor lozinci si, in cateva camere, baricadarea pe dinauntru. Nici un ofiter sau subofiter nu a fost agresat. Cu toate acestea, forte mult mai numeroase decat cele de care dispunea penitenciarul au spart usile camerelor, au batut detinutii, au recurs si la gaze lacrimogene si i-au obligat sa ramana ore in sir culcati pe ciment.

Despre aceasta prima parte a interventiei in forta, APADOR–CH a afirmat constant ca a fost disproportionata fata de scopul legitim al restabilirii ordinii in penitenciar.

In paralel, s-a desfasurat si actiunea de selectare a „liderilor” miscarii de protest. Circa 100 de detinuti au fost scosi din camere pe baza unor liste nominale, dusi intr-o curte si batuti cu pumnii, cu picioarele, cu bastoanele si cu batele pana in zorii zilei urmatoare.

Cu rare exceptii, detinutii batuti — unii cu fracturi sau fisuri de oase, altii cu traumatisme serioase — nu au beneficiat de asistenta medicala. Mai mult, unii dintre cei torturati toata noaptea (Ilie Ghita, George Nastase Bobancu, Viorel Vasile, Amet Metin si altii) au fost, imediat, pedepsiti cu regim restrictiv. Abia in aprilie 1997, in urma vizitei unei comisii ce-l includea pe doctorul Ciobanu, unii dintre ei, aflati in stare grava, au fost transferati la spitalul penitenciar din imediata vecinatate. Trebuie mentionat faptul ca doctorul Ciobanu a pornit de la lista cu posibile victime (circa 20) alcatuita de asociatie pe baza putinelor informatii pe care le-a putut obtine la cateva zile dupa represiune si a constatat ca numarul lor se ridica la circa 70.

Pe tot parcursul anilor 1997 si 1998, APADOR–CH a continuat sa primeasca reclamatii ale unor fosti sau actuali detinuti de la Jilava in legatura cu tratamentul salbatic aplicat in februarie 1997 de catre autoritati. Asociatia a trimis, de fiecare data, informatiile obtinute, la Parchetul militar, unicul organ abilitat prin lege sa cerceteze cadre din sistemul, inca militarizat, al penitenciarelor. APADOR–CH precizeaza ca o parte din detinutii batuti au depus plangeri la Parchetul militar in legatura cu tratamentul aplicat in 23 februarie 1997 si noaptea urmatoare.

Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale si a reconfirmat solutia. Argumentele principale au fost ca „interventia in forta a avut loc dupa ce toate posibilitatile de actiune nonviolenta au fost epuizate si s-a facut in conformitate cu Planul-cadru nr. 40710/21.02.1997 aprobat de secretarul de stat Dorin Clocotici…”.

Dupa stiinta APADOR–CH, planul-cadru nr. 40710 din 21.02.1997 prevedea folosirea fortei numai daca detinutii ar fi distrus — sau ar fi incercat sa distruga — bunuri, instalatii sau cladiri, ceea ce nu s-a intamplat.

Din declaratiile mai multor fosti sau actuali detinuti, a rezultat ca ei au fost incurajati de supraveghetori sa-si continue protestul, fiind anuntati de fiecare data cand presa — in principal televiziunea — se afla la Jilava.

Modul in care a fost reprimat protestul detinutilor de la Jilava a depasit cu mult — dupa parerea APADOR–CH — cadrul stabilit de plan si s-a datorat excesului de zel al unor cadre dintre care comandantul de atunci al penitenciarului, colonelul Parjol, comandantul adjunct cu paza de la spitalul penitenciar, transferat ulterior la Penitenciarul Jilava — colonelul Olteanu — si, mai ales, colonelul Stroescu de la DGP, toti identificati in plangerile pe care detinutii batuti si/sau torturati le-au adresat atat Parchetului militar, cat si APADOR–CH.

APADOR–CH a cerut din nou Parchetului militar sa investigheze represiunea din februarie 1997 de la Penitenciarul Jilava in mod corect si impartial. Asociatia are semnale, comunicate deja Sectiei Parchetelor Militare, cu privire la intimidarea unor detinuti direct implicati, sau la ignorarea declaratiilor lor, de catre unii procurori militari care s-au ocupat de acest caz deosebit de grav.

B. Aspecte generale

a) Demilitarizarea sistemului penitenciar

Aceasta este o problema care se discuta de mai multi ani dar care s-a materializat abia in 1997, prin proiectul de lege cu privire la Statutul cadrelor din penitenciare, pregatit de Directia Generala a Penitenciarelor. APADOR–CH nu are cunostinta decat de o prima versiune a acestui proiect care a suferit ulterior numeroase modificari si nu a fost inca introdus in Parlament.

Parerile in privinta oportunitatii schimbarii radicale a statutului cadrelor din penitenciare sunt impartite: multi ofiteri si subofiteri cred ca isi vor pierde unele beneficii materiale (salarii calculate dupa grile diferite de cele ale bugetarilor civili, sporuri, asistenta medicala preferentiala, imbracaminte si transport gratuite etc.) si ca „dezbracarea” de uniforma ar insemna pierderea prestigiului in fata detinutilor si a civililor. Incet-incet, ei au inceput totusi sa perceapa si avantajele: posibilitatea de a se organiza in sindicate, program zilnic de 8 ore de munca cinci zile pe saptamana (in loc de 12 ore munca/24 ore libere, proportie adesea nerespectata din lipsa de personal), cu plata separata a orelor suplimentare efectuate, dreptul de a refuza executarea unui ordin ilegal sau absurd etc.

APADOR–CH constata ca acele cadre care au avut ocazia sa vada sau sa auda cum functioneaza penitenciarele din tari cu sistem democratic consolidat sunt mult mai receptive la ideea demilitarizarii. Asociatia stie ca Directia Generala a Penitenciarelor incurajeaza contactele de acest gen, inclusiv prin libertatea data fiecarui penitenciar de a stabili relatii cu inchisori din alte tari (in principal, Olanda).

b) Supraaglomerarea

Aceasta ramane una din cele mai serioase probleme ale sistemului penitenciar din Romania, cu implicatii directe asupra conditiilor de detentie. Evident, vina nu apartine DGP ci legislatiei romane care permite emiterea primelor mandate de arestare preventiva de catre procurori cu mult prea multa usurinta si intr-un numar de situatii care depasesc prevederile art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De asemenea, judecatorii care prelungesc valabilitatea mandatelor nu tin cont de gradul de pericol al faptei de care este acuzat inculpatul, ci in primul rand de prevederile Codului de procedura penala — aflate in contradictie cu Conventia europeana — si, in al doilea rand, de cerintele anchetatorilor. Acestia din urma continua sa aplice procedura „intai arestam si apoi cautam probele” si au, deci, interesul de a mentine in stare de arest o persoana banuita a fi comis o infractiune, pana la strangerea dovezilor incriminatoare. In tarile cu sistem democratic consolidat, o persoana poate fi tinuta in arest preventiv fara a fi judecata o perioada de timp limitata (dupa informatiile APADOR–CH aceasta ar fi de maximum sase luni). In Romania, aceasta perioada se poate intinde pana la jumatate din maximul pedepsei prevazute pentru infractiunea de care este banuita persoana.

Inca din 1995, Curtea Constitutionala s-a pronuntat cu privire la prelungirea valabilitatii mandatului de arestare preventiva de catre un judecator, o data la 30 de zile. Cu toate ca deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii pentru viitor, conform Constitutiei Romaniei (art. 145 alin. 2), a fost nevoie de inca o decizie, pe aceeasi tema, pentru ca instantele de judecata si penitenciarele sa o puna in aplicare. Evident, raspunderea inaintarii cererii de prelungire a mandatului de arestare preventiva revine procurorului care efectueaza/raspunde de ancheta. Ce se intampla insa in situatiile in care acesta, supraaglomerat cu dosare, nu adreseaza cererea in timp util? Cui revine sarcina de a solicita prelungirea — sau invalidarea — mandatului de arestare preventiva? Sunt trei raspunsuri posibile, nici unul statuat legal: inculpatul insusi, conducerea penitenciarului sau judecatoria. Din aceasta nesiguranta, se nasc, in continuare, situatii in care persoane arestate preventiv raman In penitenciar luni de zile, fara ca o instanta de judecata sa aprecieze daca mentinerea starii de arest este — sau nu — necesara.

Respectarea doar aproximativa a unei decizii a Curtii Constitutionale si, mai ales, creditul total acordat de instantele de judecata Parchetului — reminiscenta a unei mentalitati invechite cu privire la libertatea persoanei — duc la mentinerea in stare de arest — si deci la supraaglomerarea penitenciarelor — a unui numar situat intre o treime si o jumatate din numarul total al detinutilor.

In cursul vizitelor intreprinse in penitenciare in 1998, APADOR–CH a constatat ca la Tulcea si la Targu-Ocna nu exista supraaglomerare, cel putin atunci cand au venit reprezentantii asociatiei. In rest, este frecventa situatia in care trei — sau chiar patru — detinuti dorm in doua paturi alaturate, fara a mai discuta despre suprainaltarea paturilor pana la mai putin de o jumatate de metru de tavan sau de limitarea la maximum a spatiului liber dintr-o camera prin instalarea de paturi in plus.

Supraaglomerarea are consecinte si asupra proportiei dintre efectivele detinutilor si numarul de cadre operative (care lucreaza direct cu arestatii si cu condamnatii). Directia Generala a Penitenciarelor a declarat ca media este de 6 detinuti la un cadru, ceea ce plaseaza sistemul penitenciar romanesc pe un loc codas in ierarhia — in acest domeniu — a tarilor democratice din Europa. APADOR–CH sustine ca, in majoritatea penitenciarelor vizitate, aceasta proportie este de 10-12 detinuti la un cadru si, avand in vedere ca se lucreaza in ture (12 ore cu 24) rezulta ca numarul de detinuti pe cadru creste si mai mult. In aceste conditii, fara marirea substantiala a numarului de cadre — cu studii de specialitate —, cu greu se poate imagina o schimbare in bine a relatiei dintre acestea si detinuti, inclusiv in directia resocializarii.

c) Fonduri insuficiente

Acesta este un motiv foarte des invocat atat de Directia Generala a Penitenciarelor, cat si de conducerile penitenciarelor vizitate.

APADOR–CH a propus mereu instituirea unei mai mari autonomii a fiecarui penitenciar in parte, creandu-se astfel posibilitatea de a se fructifica resursele materiale si umane pe plan local. Ar fi, poate, de dorit ca eventualul surplus de produse din fermele proprii sa poata fi vandut pe piata locala, la preturi competitive si, cu banii astfel obtinuti, sa se acopere o parte din necesarul de produse alimentare sau nealimentare. Este evident ca nici un penitenciar nu se poate dispensa de subventii de la buget. Nu este nici posibil, nici de dorit, atata vreme cat masura privarii de libertate pentru fapte antisociale dar si raspunderea pentru reinsertia sociala de dupa liberare, intra in atributiile statului. Insa o mai mare autonomie administrativa ar putea avea efecte benefice asupra regimului detinutilor.

Hrana detinutilor este, in general, de proasta calitate: carne foarte putina, mai mult subproduse (cap si picioare de porc) si slanina, felul doi seamana pana la confuzie, in privinta consistentei, cu felul unu, lactatele sunt o raritate. Se mentin baremurile unice de calorii/zi/detinut stabilite de DGP pe categorii de detinuti.

Conditiile de igiena sunt complet nesatisfacatoare cu exceptia penitenciarelor noi sau reamenajate. Camerele din penitenciarele vechi sunt dotate cu grupuri sanitare formate din doua-trei WC-uri de tip „turcesc” si spalatoare cu trei-patru robinete (mai rar, chiuvete), total insuficiente pentru numarul mare de detinuti. Camerele in care stau detinutii cu condamnari pe viata de la Penitenciarul Craiova sunt extrem de mici iar WC-ul este „la vedere”. Acelasi sistem este valabil pentru camerele din izolatoarele majoritatii penitenciarelor. Un dus cald pe saptamana nu poate compensa precaritatea instalatiilor sanitare din camere. Paturile, saltelele, cearsafurile, paturile sunt vechi, degradate si greu de dezinfectat. S-au facut si se fac eforturi pentru reinnoirea cazarmamentului, dar numarul mare de detinuti si bugetul prea mic nu permit o imbunatatire vizibila a situatiei.

d) Activitati cultural-educative

Educarea — sau reeducarea detinutilor — ar trebui sa fie una din prioritatile sistemului penitenciar. Din pacate, numarul educatorilor este mult prea mic fata de numarul mare de detinuti. Un educator se ocupa de sute de detinuti, ceea ce face ca munca sa sa fie, evident, ineficienta. Se organizeaza conferinte dar temele abordate sunt de multe ori aride si nu starnesc nici o reactie din partea detinutilor. APADOR–CH sugereaza ca atunci cand se stabilesc subiectele conferintelor sa fie consultati si detinutii. De pilda, s-ar putea pregati o lista cu viitoarele manifestari de acest gen care sa circule prin camere, iar definitivarea temelor sa aiba in vedere si optiunile beneficiarilor. In unele penitenciare exista cercuri de pictura sau sculptura — si chiar se organizeaza expozitii — dar ele antreneaza un numar mic de detinuti. Asociatii neguvernamentale sau religioase incearca si ele sa contribuie la reeducare prin intalniri si prin discutii cu detinutii. Din cand in cand, mai ales cu ocazia marilor sarbatori, se organizeaza spectacole cu trupe din afara sau chiar cu detinuti. Dar toate aceste actiuni sunt sporadice.

APADOR–CH a sustinut mereu ca dupa supraaglomerare, problema cea mai importanta este ocuparea timpului detinutilor. Cei care ies la munca sunt relativ putini, cererea este redusa si cel mai adesea detinutii sunt folositi, in functie de sezon, la munci agricole sau la executarea unor constructii. Multe penitenciare au ateliere proprii si aproape toate au ferme si terenuri agricole unde lucreaza detinuti. Cu toate acestea, APADOR–CH estimeaza ca peste o jumatate din numarul total al detinutilor de toate categoriile isi petrece 23 de ore din 24 in camerele supraaglomerate. Tot ce pot face este sa citeasca, sa se uite la televizor (daca exista aparat), sa discute intre ei si sa astepte plimbarea zilnica (intre 30 si 60 de minute). Nu este deloc greu de inteles de ce exista tensiuni permanente intre detinuti, dar si intre detinuti si supraveghetori. Lucrurile sunt si mai complicate in cazul persoanelor cu pedepse mari, inclusiv detentie pe viata. Ele stau impreuna ani si ani, neavand nici macar variatia oferita de venirea unor detinuti noi si plecarea altora — evenimente relativ frecvente in sectoarele celor cu pedepse sub 10 ani. Unii dintre ei regreta abolirea pedepsei cu moartea, pentru ca — spun ei — regimul actual de detentie nu le mai lasa nici o speranta.

APADOR–CH considera ca este imperios necesar sa se regandeasca intreaga activitate cultural-educativa. Cateva sugestii ar fi:

— angajarea unui numar mult marit de educatori, cu pregatire de specialitate;

— incurajarea tuturor asociatiilor/organizatiilor/fundatiilor interesate in ameliorarea situatiei detinutilor sa desfasoare proiecte/programe cu caracter cat de cat regulat;

— diversificarea activitatilor organizate in fiecare penitenciar (de exemplu: concursuri intre sectii sau chiar camere pe diferite teme, cu recompense pentru castigatori; constituirea unor echipe de teatru cu sprijinul profesionistilor de la teatrele locale care sa dea spectacole nu numai in penitenciar ci si pentru publicul din localitate — a se vedea initiativa de la Targu-Ocna etc.);

— discutii intre educatori si grupuri mici de detinuti pe teme de interes pentru acestia din urma;

— participarea detinutilor la spectacole, concerte, expozitii din orase;

— programe speciale pentru condamnatii cu pedepse mari, in special cei cu condamnari pe viata.

e) Asistenta medicala

Numarul medicilor este mult prea mic fata de cel al detinutilor, ceea ce creeaza nemultumiri printre acestia din urma care cred ca sunt fie ignorati, fie prost tratati. O medie de o suta de consultatii pe zi — cat afirma multi doctori ca ar acorda — ar insemna cam 4 minute de detinut, excluzand eventualele mici pauze pe care si le-ar lua medicul in cele 7 ore de serviciu. Doua motive au fost frecvent invocate pentru a contracara acest simplu calcul:

Primul apartine medicilor din penitenciare — in majoritate internisti sau generalisti — care sustin ca ii cunosc pe detinuti si starea lor de sanatate si ca, de cele mai multe ori, trebuie doar sa le dea aspirine sau alte medicamente. Mai mult, asistentii medicali se pot ocupa si ei de detinutii care vin la cabinet. Cu alte cuvinte, fiecare detinut ar beneficia de toata atentia impusa de cazul sau.

APADOR–CH crede ca in 4 minute, nici un doctor nu isi poate da seama daca pacientul prezinta simptome caracteristice unor boli vechi, depistate, inregistrate si tinute sub control — lasand deoparte timpul necesar pentru scoaterea si studierea fisei medicale a detinutului — sau daca acesta nu a dobandit o noua afectiune. In plus, asociatia aminteste ca medicii din penitenciare au in ingrijire si cadrele, care beneficiaza de prioritate. APADOR–CH considera ca asistenta medicala acordata cadrelor ar fi justificata numai in cazuri de urgenta. Cat despre asistentii medicali, munca lor este absolut necesara dar nici unul din ei nu are calificarea necesara si dreptul de a se substitui medicului.

Al doilea motiv este adus de persoane din DGP care cred ca proportia medic–numar de detinuti este similara celei din afara sistemului penitenciar.

APADOR–CH considera ca argumentul nu este valabil pentru ca o persoana aflata in libertate se poate adresa oricand altui medic decat cel de familie si poate face apel la orice spital de urgenta, policlinica cu plata, cabinet particular etc. atunci cand este nevoie, ceea ce nu este cazul pentru un detinut. Iar conditiile de trai — locuinta, hrana, procurarea de medicamente etc. — ale celor doua categorii nu pot fi comparate. (A se vedea si raportul privind vizita reprezentantilor asociatiei la Penitenciarul Bacau.)

Exista, fara indoiala, si cazuri de simulanti printre detinuti. Dar pentru a se stabili cine este realmente bolnav si cine simuleaza, este necesar ca fiecare detinut sa fie examinat cu toata atentia.

Un alt aspect ce trebuie semnalat se refera la internarea detinutilor bolnavi in spitale civile in situatii ce nu pot fi rezolvate de cabinetele medicale din penitenciare. Fiecare penitenciar poate stabili o relatie de colaborare pe plan local cu spitalele — in principal, judetene sau orasenesti — in vederea preluarii unor cazuri serioase. Din multele probleme pe care le creeaza aparitia unui detinut printre bolnavi „civili” (foarte putine spitale pot asigura o incapere separata pentru un detinut internat), APADOR–CH semnaleaza doua:

1. Siguranta.

Detinutii internati pot fi legati cu catusele de pat. Decizia de a-i imobiliza — sau nu — apartine conducerilor penitenciarelor deoarece — afirma acestea — numai cei care lucreaza direct cu detinutii stiu daca cei transferati la spital sunt periculosi sau au intentia sa evadeze. APADOR–CH considera ca, o data ce medicul penitenciarului a hotarat ca un detinut se afla intr-o stare atat de grava incat trebuie internat de urgenta intr-o institutie civila (in cazuri mai putin serioase, detinutii sunt transferati la Spitalul penitenciar Bucuresti–Jilava), decizia de a-l imobiliza trebuie luata numai dupa ce doctorul civil l-a consultat si numai la cererea acestuia;

2. Paza

In prezent, paza unui detinut internat intra in obligatiile penitenciarului. Cate doi subofiteri pe tura stau langa detinut 24 de ore din 24. Dezavantajele sistemului sunt evidente: pe de o parte, subofiterii respectivi sunt scosi din dispozitiv, ceea ce micsoreaza numarul de cadre — si asa insuficiente — care lucreaza in penitenciar; pe de alta parte, acei supraveghetori sunt expusi nu numai unor riscuri de contaminare cu diferite boli tratate in spitalul respectiv dar si unei stanjenitoare atentii din partea bolnavilor „civili”. APADOR–CH a sugerat ca paza detinutilor bolnavi sa fie asigurata de jandarmi sau de gardieni publici. Plata pentru aceste servicii ar putea fi suportata din bugetul primariei.

Un alt aspect cu privire la asistenta medicala se refera la modul in care se intocmesc fisele medicale ale detinutilor adusi in penitenciare, in special ale celor transferati din aresturile sectiilor de politie. De-a lungul anului 1998, ca si in anii precedenti, reprezentantilor APADOR–CH li s-a spus de catre medicii de penitenciare ca nu au existat cazuri in care persoane aduse din aresturile politiei sa fi prezentat urme de violenta. Daca ar fi existat astfel de situatii — au sustinut medicii respectivi la unison — ei ar fi refuzat sa primeasca acele persoane. Nu a fost deloc clar daca s-ar intocmi un proces-verbal sau nu, daca evenimentul ar fi consemnat in vreo evidenta, daca persoana in suferinta ar primi — sau nu — un prim ajutor medical si, mai ales, daca penitenciarul ar urma sa informeze o autoritate competenta (in speta, Parchetul militar) in legatura cu abuzul constatat. S-ar putea trage concluzia ca nici o persoana transferata din aresturile politiei intr-un penitenciar nu a avut de suferit rele tratamente din partea politistilor. Numai ca mai mult de jumatate din inculpatii/detinutii cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH in penitenciare afirma contrariul.

In sfarsit, APADOR–CH semnaleaza iarasi ca mentalitatea invechita a multora din cei care lucreaza in sistemul penitenciar ii impiedica sa admita riscurile sporite in materie de transmitere de boli venerice si HIV in conditii de detentie. Protectia cea mai simpla este furnizarea de prezervative. Pretul ar fi infinit mai redus decat costisitoarele tratamente pentru fiecare detinut infectat. Este adevarat ca, spre deosebire de anii trecuti, in 1998 reprezentantii APADOR–CH au intalnit putini ofiteri sau subofiteri care sa mai nege existenta unor relatii homosexuale intre detinuti. Insa de aici pana la asigurarea unor mijloace de protectie elementare impotriva contaminarii pe cale sexuala mai este cale lunga.

Ca si in alti ani, APADOR–CH sugereaza din nou ca medicii si asistentii lor sa nu mai fie angajatii DGP, eliminandu-se astfel suspiciunile cu privire la modul in care acestia isi practica meseria.

f) Pedepse aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului de ordine interioara

In 1998, APADOR–CH a constatat un progres in directia informarii detinutilor asupra drepturilor si indatoririlor lor. Ghidul pentru uzul detinutilor poate fi consultat daca nu in fiecare camera, cel putin in biblioteca din fiecare penitenciar. Din pacate, procedura pentru pedepsirea detinutilor care au incalcat regulamentul a ramas neschimbata. Supraveghetorul este cel care constata fapta, intocmeste raportul de pedepsire (care acum se numeste „de incident”) si propune pedeapsa, iar comandantul/directorul sau adjunctul sau ia hotararea finala, cu exceptia masurii de sanctionare cu regim restrictiv (intre 3 si 12 luni, cu taierea drepturilor la munca, vizite, pachete, corespondenta, inclusiv la televizor si radio) asupra careia se pronunta DGP. In principiu, este audiat si detinutul care isi poate pleda cauza si aduce martori. Insa APADOR–CH a intalnit la Penitenciarul Bacau un caz in care doi detinuti se aflau deja la izolator de cateva zile fara sa stie de ce si fara sa se fi intocmit raportul de pedepsire. „Sunt izolati de colectiv pana la lamurirea situatiei”, a fost explicatia data de cadre. Nimeni nu a putut explica diferenta dintre izolarea ca pedeapsa si „izolarea de colectiv”. (A se vedea raportul privind Penitenciarul Bacau.)

In multe situatii, in afara de semnatura detinutului pe raportul de pedepsire, nu exista nici o dovada ca acesta a fost audiat (declaratii ale detinutului si ale martorilor, proces-verbal de constatare etc.). Singura cale de atac a detinutului pedepsit este plangerea la DGP, deci tot in interiorul sistemului. Asadar, in prezent, nu exista o autoritate independenta si impartiala — un judecator — care sa se pronunte asupra corectitudinii aplicarii unei sanctiuni. Este adevarat ca detinutul se poate plange unor organizatii neguvernamentale sau Avocatului Poporului, dar nici una din aceste institutii nu are putere de decizie, putand, eventual, solicita, tot DGP, explicatii. Un proiect de lege initiat de DGP privind executarea pedepselor — inca neintrodus in Parlament — prevede institutia judecatorului cu executarea pedepsei, care ar veghea, intre altele, la corectitudinea pedepselor aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului de ordine interioara. Pana la adoptarea acestei legi, s-ar putea generaliza sistemul adoptat la Targu-Ocna (raportul intocmit de supraveghetor este realmente de „incident” — deci descrie cele intamplate — fara a propune pedeapsa). In acest fel, s-ar evita eventuala frustrare a supraveghetorului care vede ca propunerea de sanctionare a fost fie respinsa, fie redusa. Este important atat pentru moralul supraveghetorului cat si pentru prestigiul sau in fata detinutilor.

g) Dreptul la aparare

Intre o treime si jumatate din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Evident, sistemul penitenciar nu are nimic de a face cu emiterea si cu prelungirea mandatelor de arestare preventiva. Dar, din pacate, persoanele aflate in aceasta situatie au parte de aceleasi conditii de detentie: supraaglomerare, conditii igienice precare, hrana in general proasta, lipsa de activitate fizica etc.

Directia Generala a Penitenciarelor a inclus in propunerea legislativa privind regimul executarii pedepselor, infiintarea unor „case de arest preventiv” complet separate de inchisori. Solutia ar fi buna din mai multe puncte de vedere: ar rezolva, in mare masura, supraaglomerarea din penitenciare, ar permite un regim diferit pentru cei arestati preventiv care sunt considerati nevinovati pana la pronuntarea unei sentinte definitive si ar elimina suspiciunile legate de tratamentul aplicat acestora in aresturile politiei pe perioada cercetarii penale.

Foarte multe persoane aflate in arest preventiv au posibilitati materiale reduse, asa incat ele urmeaza sa fie aparate de avocati din oficiu. Majoritatea celor cu care au discutat reprezentantii asociatiei in diverse penitenciare au afirmat ca nu au discutat vreodata cu avocatul inainte de termenele de judecata si ca pledoariile in fata instantelor s-au rezumat la a cere clementa pentru clientii lor („e tanar” sau „e la prima abatere” sau „are grija de familie” etc.). Desigur, sistemul actual de plata pentru avocatii din oficiu (circa 200.000 lei pentru un caz, indiferent de durata procesului, fara acoperirea eventualelor cheltuieli de deplasare) este departe de a fi un stimulent. Solutiile pentru ca dreptul la aparare sa nu fie doar o formalitate trebuie gasite si aplicate de barourile si de cabinetele particulare ale avocatilor, cu sprijinul mai substantial al statului.

Cu toate ca sistemul penitenciar nu este direct implicat in problema asigurarii dreptului la aparare, APADOR–CH considera ca s-ar putea lua unele masuri prin care s-ar diminua nemultumirile arestatilor preventiv si neincrederea lor in justitie:

— sa se tina evidenta stricta a valabilitatii mandatelor de arestare preventiva si sa fie anuntate organele competente atunci cand se apropie termenul de expirare. Aceasta ar trebui sa fie sarcina procurorului anchetator dar exista destule cazuri in care nu o face, fie din neglijenta, fie pentru ca nu a interpretat corect cele doua decizii ale Curtii Constitutionale privind obligativitatea instantelor de a analiza, o data la 30 de zile, indiferent de derularea procesului, daca mandatul de arestare preventiva trebuie sau nu prelungit;

— sa se usureze accesul in penitenciare al avocatilor. In prezent, ei trebuie sa faca o cerere catre comandant/director si sa prezinte delegatia de la barou sau de la cabinet. Ei nu pot sa discute decat cu arestatul pentru care au delegatie. Daca un alt detinut ar dori si el o consultatie, avocatul — daca este de acord — trebuie sa refaca toate formalitatile;

— sa se permita detinutilor sa dea telefon (daca exista telefoane publice) ori de cate ori doresc sa discute cu aparatorii lor. Iar supraveghetorii care ii insotesc ar trebui ca, dupa ce se asigura ca numarul format este al avocatului, sa stea la o distanta care sa-i permita doar sa vada ce face detinutul si nu sa auda ce vorbeste.

h) Resocializarea detinutilor

O alta initiativa legislativa a Directiei Generale a Penitenciarelor, din pacate inca nefinalizata, se refera la adoptarea sistemului probatiunii. Fiind vorba de o institutie complet noua pentru Romania, care nu este inca reglementata legal, cateva organizatii neguvernamentale au preluat elemente din sistemele de probatiuni din tari cu traditie democratica si incearca sa le aplice in unele centre pilot. In principiu, agentii de probatiune fac anchete sociale cu privire la inculpati, sugereaza pedepse alternative, lucreaza cu persoanele respective pe durata executarii pedepsei (fie in penitenciar, fie in comunitate, in functie de natura pedepsei), inclusiv in perioada de dupa liberarea conditionata. Ei nu sunt avocati ai persoanelor de care se ocupa si nici nu intervin in desfasurarea proceselor decat la cererea judecatorilor si numai sub forma acelor anchete sociale. Rolul lor este acela de a-i ajuta pe condamnati sa se reintegreze in societate, indiferent de natura si de durata pedepsei.

Chiar daca legea probatiunii (sau modificarile pe care introducerea probatiunii le-ar presupune in Codul penal si in Codul de procedura penala) ar fi rapid adoptata de Parlament, aceasta nu inseamna ca sistemul penitenciar ar fi scutit de orice preocupare in domeniul resocializarii. In situatia in care o persoana isi executa pedeapsa in penitenciar, va fi nevoie de o colaborare permanenta intre agentul de probatiune si cadre, de organizarea unor actiuni complementare, fara de care recuperarea pentru viata in societate ar putea fi sortita esecului.

C. Situatia din unele penitenciare. Cazuri individuale

1. Vizita la Penitenciarul din Aiud (10 martie 1998)

a) Structura detinutilor si informatii generale despre penitenciar

Penitenciarul are o capacitate de 2.589 de locuri, realizata prin suprainaltarea paturilor la nivelurile 3 si 4. La data vizitei, erau 2.427 de detinuti, inclusiv 39 de femei. Structura pe categorii de detinuti era urmatoarea: minori — 60, tineri — 216, arestati preventiv — 692, condamnati definitiv — 1.705 (pedepse peste 10 ani — 760, pedepse sub 10 ani — 945), contravenienti — 18, recidivisti — 788, straini — 4.

In perimetrul penitenciarului (9,6 ha) functioneaza o regie autonoma de metalurgie la care lucreaza 77 de detinuti platiti la nivelul salariului minim pe tara. Circa 150 de detinuti lucreaza in sezon la unitati agricole din zona, fiind platiti cu aproximativ 330.000 lei/luna. Tot in cadrul penitenciarului functioneaza o societate particulara care fabrica mobilier. Exista si o sectie care produce ambalaje de carton pentru fabrica de aparate electrocasnice din Cugir. Detinutii au prestat si munci in folosul comunitatii, contribuind la construirea/repararea unor manastiri. Penitenciarul poseda si o suprafata arabila de 36 ha, inclusiv sectorul zootehnic si legumicol. Toate legumele necesare hranirii detinutilor provin exclusiv din surse proprii, in vreme ce necesarul de carne este acoperit numai in proportie de 80%. Consumul mediu de carne pe zi pentru intreg penitenciarul este de circa 200 kg.

296 de cadre (18 ofiteri, 268 subofiteri si maistri militari si 10 civili) asigura desfasurarea tuturor activitatilor.

In 1997, 120 de detinuti au urmat cursurile scolii (clasele I–VIII), iar anul acesta, erau inscrisi 106.

b) Conditii de detentie

1. La sectia „vizite” au fost instalate de curand (dar nu au fost inca date in folosinta) doua telefoane publice cu cartela. Pe pereti sunt puse mai multe afise cu acelasi continut: „Acest telefon este ascultat”. La intrebarile reprezentantilor APADOR–CH cu privire la rostul acestor afise si la posibilitatea de ascultare propriu-zisa, comandantul a raspuns ca era doar o modalitate de a-i determina pe detinuti sa fie atenti la ce vorbesc si ca, evident, nu exista in penitenciar posibilitatea tehnica de a asculta convorbirile.

2. Asistenta sanitara

Este asigurata de doi medici generalisti, un stomatolog si opt asistenti. Cabinetul de stomatologie parea bine dotat (in 1995, penitenciarul a primit o donatie de aparatura din strainatate). Cabinetul primeste circa 25-30 de pacienti pe zi (inclusiv cadre, pentru care exista instrumentar separat) si poate efectua chiar operatii si lucrari dentare. Acestea din urma se platesc de pacienti, in vreme ce extractiile si plombele sunt gratuite.

Cabinetul medical pentru detinuti (exista si unul separat pentru cadre) acorda cam 150-200 de consultatii zilnic. Este evident ca cei doi medici generalisti nu pot face fata unui asemenea ritm, ceea ce produce nemultumire in randurile detinutilor. Cu toate ca medicul a declarat ca are absolut toate medicamentele necesare, s-a pus problema costurilor ridicate deoarece penitenciarul trebuie sa cumpere totul la pretul pietei, fara nici un rabat.

Dupa parerea medicului, in penitenciar exista circa 180 de detinuti care prezinta tulburari psihice, din care mai mult de 20 au probleme serioase. In absenta unor psihiatri si/sau psihologi, acestor persoane nu li se poate asigura o ingrijire adecvata. S-au semnalat si boli venerice (lues, gonoree etc.) dar medicul a sustinut ca in majoritatea cazurilor este vorba de boli contractate inainte de venirea in penitenciar.

Toate camerele de la infirmerie sunt de tip „celular”, adica foarte mici. In cele doua camere vizitate de reprezentantii APADOR–CH erau cate patru paturi si patru detinuti bolnavi. Ca spatiu, o astfel de camera ar trebui sa adaposteasca unu — maximum doi — detinuti si nu patru. Problemele cele mai grave sunt insa lipsa de caldura (un detinut a afirmat ca pe timpul iernii caloriferele au functionat intre 30 si 60 de minute pe noapte), igrasia si, mai ales, WC-ul plasat chiar in camera, fara nici un fel de separare.

3. Activitati fizice

Pe langa obisnuita plimbare zilnica, s-a reusit amenajarea unei sali pentru exercitii de forta (greutati, extensoare, spaliere etc. — toate executate in penitenciar). Sala este deschisa zilnic, iar detinutii pot practica aceste exercitii dupa un program care permite accesul tuturor celor interesati. Mai exista si doua terenuri de fotbal, precum si un al treilea in curs de amenajare. Fiecare din cele 8 sectii ale penitenciarului are propriul spatiu de plimbare.

4. Camere vizitate

La camera 344 (tineri) erau 23 de detinuti la 20 de paturi. Grupul sanitar consta intr-un WC si o chiuveta, evident insuficiente pentru intretinerea igienei corporale. Conform unor reguli vechi, detinutii nu au voie sa stea decat pe paturile de jos sau, cel mult, de la nivelul unu, de la desteptare pana la stingere.

La camera 338 (minori) erau 28 de detinuti la 28 de paturi. Un WC si o chiuveta constituiau grupul sanitar. Saltelele erau foarte vechi si rupte.

La regim restrictiv (periculosi, evadati), camerele, dotate cu cate patru paturi, sunt extrem de mici, intre paturi si zid ramanand un spatiu de aproximativ o jumatate de metru. WC-ul si chiuveta se afla in camera, fara nici un fel de separare. Detinutii din cele doua camere vizitate s-au plans ca nu au avut caldura decat maximum o ora pe noapte in timpul iernii.

In incercarea de a rezolva problema cazarii, conducerea penitenciarului a hotarat reamenajarea parterului unei aripi din penitenciar cunoscuta sub numele de „zarca” (construita in 1882).

5. Bucataria

Conducerea penitenciarului a hotarat sa inceapa foarte curand reparatii capitale la aceste spatii care, in prezent, nu satisfac cerintele minime in materie de igiena, aerisire etc. Reprezentantii APADOR–CH au remarcat, pentru prima data intr-un penitenciar, ca felul doi nu mai arata ca felul intai, adica o zeama lunga. Carne era putina si era clar ca la distribuire nu fiecare detinut va primi o bucatica. Detinutii bolnavi de diabet beneficiau de o hrana mai consistenta (inclusiv oua). Ratia de paine zilnica variaza intre 300 g pentru diabetici si 868 g pentru cei arestati preventiv care lucreaza. Dupa spusele comandantului, la penitenciar ar exista spatiu pentru amenajarea unei brutarii proprii — dupa modelul celor de la Poarta Alba sau Focsani — dar nu a obtinut inca aprobarea de la DGP.

6. Sala de dusuri

Penitenciarul are o sala de baie cu 50 de dusuri, folosita de aproape toti detinutii cu exceptia celor in regim restrictiv si a femeilor care au propriile bai. Este evident ca pentru cei peste 2.000 de detinuti, dotarea este total insuficienta pentru mentinerea unei igiene corporale normale.

Cazul Mariana Cetiner

a) Situatia juridica a Marianei Cetiner

Nascuta in 1957, Mariana Cetiner a absolvit Facultatea de Educatie Fizica si Sport, cu specializare in handbal si inot. Dupa ce a fost antrenoare de handbal in Olanda, a revenit in Romania in 1995 si s-a stabilit la Alba-Iulia. Mariana Cetiner a fost reclamata la politia din Alba-Iulia pentru ca ar fi facut in mod repetat propuneri de a intretine relatii sexuale Adinei Vana, cu care locuia impreuna la o gazda, pe nume Mihailescu. La 6 octombrie 1995, Mariana Cetiner a fost arestata si trimisa in judecata pe baza art. 200 paragraful 4 (devenit paragraful 5 dupa modificarea Codului penal in octombrie 1996 — indemnarea sau ademenirea in vederea practicarii unor relatii homosexuale) si art. 192 paragraful 1 (violare de domiciliu). Judecatoria Alba-Iulia, prin sentinta penala nr. 715/1996 din 17 iunie 1996, a condamnat-o la 3 ani pentru infractiunea prevazuta de art. 200 alineatul ultim, 6 luni pentru art. 192 alin. 1 si interzicerea unor drepturi (art. 64 raportat la art. 71 din Codul penal), urmand ca, prin contopire, sa execute pedeapsa cea mai mare. La apelul judecat de Tribunalul Alba, in ianuarie 1997, Mariana Cetiner a fost achitata pe ambele capete de acuzare si, la 15 ianuarie 1997, pusa in libertate. Parchetul a introdus recurs, judecat la Curtea de Apel Alba, care, prin hotararea ramasa definitiva nr. 166, din 6 mai 1997, a confirmat sentinta data de prima instanta si a dispus ca Mariana Cetiner sa fie rearestata si sa continue sa execute pedeapsa de 3 ani. La 16 mai 1997, Mariana Cetiner a fost adusa la Penitenciarul Aiud, avand un mandat de arestare preventiva pentru un furt pe care l-ar fi savarsit la data de 12 aprilie 1997 si un mandat de executare a restului pedepsei primite pe baza art. 200 si a art. 192.

Mariana Cetiner sustine ca la 12 aprilie 1997 s-a dus acasa la dna Mihailescu pentru a-i cere restituirea unei datorii. Dna Mihailescu i-a spus ca nu are bani dar i-a oferit un televizor marca „Orion” care ar fi valorat cam 2.500.000 lei. La plecare, Mariana Cetiner a luat imprumut o jacheta din material plastic. A doua zi, dna Mihailescu a depus plangere impotriva Marianei Cetiner pe care a acuzat-o de furtul televizorului si al jachetei. Judecatoria Alba-Iulia a condamnat-o pentru furt (art. 208 C.p.) si furt calificat (art. 209 C.p.) la 4 ani inchisoare (sentinta penala nr. 1087/1997). Mariana Cetiner a facut apel, judecat de Tribunalul Alba, care i-a retinut numai art. 208 si i-a redus pedeapsa la doi ani, pedeapsa amnistiata in 1997 (decizia nr. 107/A/1998). Instanta a dispus punerea in libertate a inculpatei. La data de 9 martie 1998, Parchetul a introdus recurs pe motive procedurale si nu pentru a contesta incadrarea juridica si pedeapsa. Deoarece la inceputul lunii martie 1998, presedintele Romaniei a gratiat-o pe Mariana Cetiner pentru condamnarea pe baza art. 200 alin. 5, ea trebuia pusa in libertate imediat dupa judecarea recursului.

Mariana Cetiner a fost eliberata la sfarsitul lunii martie 1998.

b) Rele tratamente reclamate de Mariana Cetiner in perioada detentiei

In cele 751 zile de detentie petrecute la Penitenciarele Targsor si Aiud, Mariana Cetiner a avut mai multe rapoarte de pedepsire (inclusiv izolare severa) in urma unor altercatii cu alte detinute sau cu cadre din penitenciar. Problema care s-a ridicat din nou este una general valabila pentru intreg sistemul penitenciar: detinutii pedepsiti pentru eventuala incalcare a regulamentului intern nu au posibilitatea de a contesta in afara sistemului penitenciar aceste pedepse. Rapoartele intocmite de cadrele din penitenciar sunt aprobate — sau respinse — de comandantii penitenciarelor sau, in functie de pedepsele propuse, de Directia Generala a Penitenciarelor. Nu exista o instanta impartiala si independenta care sa se pronunte asupra faptelor reclamate si a pedepselor aplicate.

Mariana Cetiner afirma ca la Penitenciarul Targsor a fost batuta de doi subofiteri — Dragomir si Draghici — atat de tare incat mai are si acum urme pe picior si la coaste. Iar la Aiud, in urma unor altercatii cu supraveghetoarea Valeria Ticala, a fost tinuta in picioare, cu catuse la maini, timp de aproximativ noua ore si batuta in mod repetat de subofiterul Ionica Moldovan. Supraveghetoarea a negat categoric aceste acuzatii si s-a plans ca Mariana Cetiner a insultat-o si a amenintat-o in mai multe randuri.

APADOR–CH a sustinut constant necesitatea abrogarii art. 200 din Codul penal, in principal alin. 1 si 5, considerandu-le contrare atat Constitutiei Romaniei cat si Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si jurisprudentei Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Asociatia considera ca sentinta data in cazul Marianei Cetiner pe baza art. 200 alin. 5 este un exemplu de modul in care statul roman — in speta justitia — nu respecta angajamentele internationale asumate. APADOR–CH aminteste ca atat la primirea Romaniei in Consiliul Europei cat si la suspendarea monitorizarii modului in care se respecta drepturile omului in tara, Consiliul Europei a cerut dezincriminarea relatiilor sexuale intre persoane de acelasi sex.

2. Vizita la Penitenciarul din Tulcea (22 mai 1998)

a) Conditii de detentie

Penitenciarul vechi a fost demolat aproape in intregime, iar din constructia noua s-a dat deja in folosinta un tronson, al doilea urmand sa fie gata pana la sfarsitul anului 1998. Proiectul mai prevede si construirea unui al treilea tronson care ar urma sa adaposteasca sectorul „vizite”, bucatarie, sali de club, camerele de carantina etc. Pana la terminarea proiectului, este inca folosit unicul corp de cladire ramas nedemolat din vechiul penitenciar.

Penitenciarul are o sectie separata la Chilia unde — dupa spusele dlui Constantin Avramoaica, loctiitor pentru probleme de logistica — conditiile de cazare sunt mai proaste (detinutii stau in baraci, apa potabila este o problema, accesul la Chilia se face in principal cu vaporul, care nu are curse regulate, soseaua fiind frecvent inundata de apele Dunarii). Cu toate acestea, exista detinuti care prefera Chilia deoarece acolo toti muncesc si stau practic tot timpul in aer liber.

Penitenciarul dispune de suprafete de teren in Tulcea (50 ha) si la Chilia (150 ha) pe care le cultiva cu legume si cu furaje. Detinutii muncesc in agricultura — dar contractele cu beneficiari din afara sunt relativ putine din cauza situatiei economice din judet — si in micile ateliere (sudura, croitorie etc. din incinta penitenciarului). Din pacate, nu exista posibilitatea de a se organiza cursuri de calificare. Mai exista o intelegere cu primaria orasului Tulcea, detinutii fiind folositi la intretinerea curateniei orasului.

Detinutii pot urma cursuri de alfabetizare (clasele I–IV), atat la Tulcea, cat si la Chilia, invatatorii predand pe baza de contract incheiat intre penitenciar si inspectoratul scolar.

Conducerea penitenciarului a avut de curand doua initiative laudabile: circa 300 de detinuti au fost dusi — pentru prima oara — la un spectacol in oras si s-a organizat o expozitie cu sculpturi in lemn realizate de detinuti, foarte bine primita de publicul vizitator. Ofiterul care s-a ocupat atat de atelierul de sculptura, cat si de organizarea expozitiei a declarat ca unii vizitatori au dorit chiar sa cumpere unele lucrari dar, din pacate, sistemul contabil din penitenciare nu permite acest gen de operatiuni.

O problema ce va fi rezolvata abia dupa construirea celui de al treilea tronson este spatiul pentru vizite. In momentul de fata, acest spatiu inseamna o salita de circa 8 metri patrati, impartita in doua printr-o tejghea. Aici au loc atat vizitele, cat si primirea pachetelor. Comandantul Chiriac a declarat ca a permis vizitatorilor sa discute cu detinutii in curte, tocmai pentru a compensa lipsa unui spatiu adecvat.

b) Structura detinutilor

Penitenciarul Tulcea este a doua exceptie de la regula supraaglomerarii (prima fiind Penitenciarul Bistrita) intalnita de reprezentantii APADOR–CH in vizitele facute de-a lungul ultimilor 4 ani. Conform afirmatiilor conducerii penitenciarului — confirmate si de detinuti — aici nu se pune problema supraaglomerarii, fiecare detinut avand patul sau. Mai mult, exista chiar paturi libere. La data vizitei APADOR–CH, in penitenciar se aflau 1.044 detinuti plus 483 la Chilia: 61 arestati preventiv, din care 11 minori si o femeie; 52 condamnati in prima instanta, din care patru femei; 603 condamnati definitiv nerecidivisti, din care sapte femei; 782 condamnati definitiv, recidivisti, din care o femeie; 29 contravenienti. Capacitatea totala actuala a penitenciarului (exclusiv sectia de la Chilia) este de 1.198 paturi.

APADOR–CH a constatat ca si in judetul Tulcea se continua practica transformarii amenzilor neachitate in zile de inchisoare contraventionala sau se aplica direct sanctiunea privarii de libertate pe perioade de pana la sase luni (Legea 61/91). Asociatia subliniaza din nou ca acest gen de pedepse pentru fapte antisociale minore ar trebui executate prin munca in favoarea comunitatii, cu atat mai mult cu cat conditiile de detentie pentru contravenienti sunt aceleasi ca si pentru condamnatii penal, cu exceptia dreptului la pachete si la vizite. Din examinarea catorva dosare de contravenienti luate la intamplare, a rezultat ca transformarea unor amenzi neplatite in zile/inchisoare contraventionala s-a facut corect din punct de vedere aritmetic prin impartirea cuantumului amenzii la coeficientul de 10.000 lei/zi. Sentintele civile ale judecatoriei Babadag constituie o exceptie deoarece ele mentioneaza numai numarul de zile/inchisoare, nu si cuantumul amenzii. Astfel, Valeriu Gurei are de executat 140 zile prin sentinta civila nr. 1148 din 28.10.1997, Vasile Leah, 40 de zile prin sentinta civila nr. 105/3.02.1998, Marian Tilichigiu, 40 de zile prin sentinta civila nr. 325/24.03.1998, in nici unul din aceste cazuri neprecizandu-se sumele cu care au fost amendati.

c) Asistenta medicala

Penitenciarul are doi medici generalisti — dintre care unul la rezidentiat — si un stomatolog, cu totul insuficienti pentru cei peste o mie de detinuti.

La cabinetul de stomatologie, in dimineata vizitei APADOR–CH fusesera tratate sase cadre (pentru care exista instrumentar separat) si 19 detinuti. Date fiind noile reglementari la nivel national cu privire la asistenta medicala, APADOR–CH considera ca ofiterii si subofiterii din penitenciare ar trebui sa se trateze in afara sistemului penitenciar.

Doctorul generalist a declarat ca media zilnica de consultatii este de 80-100 de detinuti in cele 7 ore de program! Insusi comandantul penitenciarului — dl Chiriac — a admis ca acest numar este mult prea ridicat, dar solutia avansata de dansul („doctorul sa nu mai primeasca toti detinutii care cer sa vina la cabinet ci sa faca o selectie”) nu este cea corecta deoarece nici un medic nu poate stabili daca un pacient are o problema reala sau nu, fara a-l consulta. Chiar si in cazul celor cu diagnostic deja stabilit se pot ivi simptome noi sau complicatii ce nu pot fi solutionate decat prin consult.

Cele mai frecvente boli sunt cele digestive. 40 de detinuti bolnavi de TBC (stabilizat) sunt in atentia permanenta a doctorului. Un caz deosebit este detinutul Filip, bolnav de epilepsie, al carui tratament consta in administrarea de tranchilizante in perioadele de criza. APADOR–CH ridica problema daca un bolnav de epilepsie poate executa o pedeapsa in penitenciar. Un alt caz este cel al detinutului Constantin Perpechitis, aflat, la momentul vizitei APADOR–CH, in camera 2 (carantina) din vechea cladire: el este obez si sufera de tromboflebita la ambele picioare, neputand sa stea in picioare si nici sa se deplaseze decat cu ajutor. Medicamentele date de cabinet (tetraciclina, codeina, paracetamol si unguent jecolan) nu par a-l ajuta. Singura lui dorinta a fost sa fie mutat in aripa noua a penitenciarului, unde conditiile de detentie sunt net mai bune. Comandantul Chiriac i-a cerut doctorului sa-l mute, cu toate ca nu au expirat cele trei saptamani obligatorii de carantina.

d) Hrana detinutilor

Bucataria se afla inca in corpul vechi de cladire. Hrana se prepara in conditii igienice proaste: condens, instalatii vechi, spalatoare pentru vase total neadecvate, camera de curatat legume foarte murdara etc.

Penitenciarul are propria ferma de animale (1.200 de porci, 700 de oi, 70 de vaci, 500 de pasari) dar se pare ca produsele obtinute nu sunt suficiente pentru acoperirea nevoilor. La data vizitei, meniul de la pranz prevedea ciorba de cartofi cu paste si ghiveci de cartofi cu grasime si carne. In cazanele ce contineau felul doi au fost, cu greu, depistate cateva bucati de carne. In spatiul pentru curatarea legumelor se afla doar un maldar de cartofi in stare avansata de incoltire si deci improprii pentru gatit.

e) Activitati cultural-educative

In afara cercului de sculptura deja mentionat, conducerea penitenciarului a organizat, impreuna cu Fundatia pentru Tineret si cu Asociatia Sahistilor din Tulcea, meciuri si chiar campionate de sah. Relatia dintre cele doua organizatii tulcene si penitenciar este in curs de permanentizare, ceea ce este un semn bun pentru implicarea societatii civile pe plan local in eforturile de imbunatatire a conditiilor de detentie si de reeducare a detinutilor.

Biblioteca penitenciarului numara cam 1.700 de exemplare dar titluri putine. Conducerea penitenciarului a avut initiativa unui sondaj printre detinuti pentru a stabili ce gen de carti — eventual chiar titluri — prezinta interes pentru ei. Rezultatele sondajului au fost trimise la Directia Generala a Penitenciarelor, responsabila cu achizitionarea cartilor.

Plimbarea zilnica se face practic printre tronsoanele noilor cladiri aflate in diverse stadii de constructie. In tronsonul nou deja dat in folosinta a fost amenajata — cu resurse proprii — o sala de sport cu spaliere si aparate dar la ora vizitei acolo nu se afla nici un detinut. Nu este deloc clar cine foloseste acea sala (cadrele? detinutii?) si nici dupa ce orar.

f) Vizita in camere

In camera 2 din corpul vechi de cladire (carantina) erau 21 de detinuti la 21 de paturi. Grupul sanitar este format dintr-un singur WC, evident insuficient.

La camera 5 tot din corpul vechi de cladire (arestati preventiv) erau 30 de persoane la 42 de paturi, iar grupul sanitar cuprindea 2 WC-uri si doua chiuvete, din care numai una functiona.

Contrastul dintre vechea cladire si noul tronson este izbitor: camere curate, cazarmament nou, ferestre mari, instalatii sanitare acceptabile. Cu toate acestea, camerele de regim restrictiv, dotate cu doua sau cu trei paturi, au grup sanitar neseparat de camera. Doua grilaje suplimentare (primul intre usa si camera, al doilea la aproximativ un metru de fereastra) limiteaza drastic spatiul de miscare al detinutilor in camera (mai putin de 3 m intre grilaje si cam un metru intre paturile suprapuse si peretele opus). Cum detinutii pedepsiti nu sunt scosi la munca, le ramane ca exercitiu fizic doar plimbarea de 30-60 de minute, care nu este nici macar zilnica.

Situatia detinutilor Stelica Dragomir si Petre Stoica — aflati in Penitenciarul Tulcea in regim restrictiv.

1. Stelica Dragomir

Condamnat la 16 ani si 6 luni pentru viol, sechestrare de persoane si furt, Stelica Dragomir are o puternica personalitate, un fizic impresionant si „gura mare”, ceea ce i-a atras multe neplaceri, inclusiv numeroase rapoarte de pedepsire, in majoritate pentru „insulte la adresa cadrelor”. In august 1996, cand se afla in executarea pedepsei la Penitenciarul Poarta Alba, colonelul Dughila de la DGP, aflat in inspectie, a ordonat o perchezitie in cateva camere, inclusiv cea in care se afla Stelica Dragomir, caruia i-au fost confiscate mai multe bunuri personale (televizor, haine, cutii de conserve, tigari) care depaseau cantitativ limitele prescrise de regulament. La scurt timp dupa aceea, un detinut pe nume Gandac s-a ascuns in magazia cu efecte personale ale detinutilor unde a fost gasit dupa multe ore de cautare. Stelica Dragomir a fost acuzat ca l-ar fi trimis pe Gandac la magazie pentru a-i recupera o parte din obiectele confiscate si a fost pedepsit cu mutarea la sectia de periculosi si un an de regim restrictiv. Stelica Dragomir a negat constant ca ar fi fost implicat in acel eveniment si a adresat nenumarate plangeri prin care contesta justetea pedepsei aplicate.

In noiembrie 1996, la intoarcerea de la instanta, Dragomir a fost surprins sa vada ca toti detinutii de pe sectie, inclusiv cei cu regim restrictiv, fusesera scosi din camere. Prezenta in sectie a unui cadru cu pregatire in electronica si a doi civili l-a facut sa traga concluzia ca se instalau microfoane in camerele de detentie. Presupunerea s-a adeverit foarte repede, Stelica Dragomir descoperind un astfel de microfon intr-una din camere. Au urmat zile in sir de amenintari si promisiuni din partea conducerii penitenciarului dar si din partea unui civil despre care detinutul crede ca ar fi de la SRI, cu scopul de a-l determina „sa-si tina gura” si sa returneze microfonul. Stelica Dragomir a cerut sa fie scos de la „periculosi” si sa i se anuleze pedeapsa cu regim restrictiv, lucru care s-a si intamplat. In afara de el, doar patru detinuti mai stiau istoria cu microfonul.

Timp de aproximativ un an, nu s-a mai intamplat nimic, cu exceptia unor relatii incordate intre cadre si Stelica Dragomir, materializate prin rapoarte de pedepsire cu izolare severa.

La inceputul lunii august 1997, Stelica Dragomir se afla — cu aprobarea comandantului — in brutaria particulara infiintata in incinta Penitenciarului Poarta Alba, impreuna cu doi dintre detinutii care stiau povestea cu microfonul (este vorba de Nicolae Alexandru si Ion Clamparu, ultimul muncind ca brutar). Capitanul Ailinei, insotit de circa zece cadre, a intrat in brutarie si i-a anuntat ca va face perchezitie deoarece avea „informatii ca detinutii ar fi ascuns acolo un telefon celular”. Ion Clamparu s-a opus perchezitiei, respectand dispozitia patronului care ii spusese ca numai daca exista ordinul expres al comandantului penitenciarului se poate efectua un astfel de control in acea firma particulara. Capitanul si cadrele au renuntat la perchezitie. Pe data de 8 august 1997, un grup masiv de cadre cu caini lupi si „bombe” cu gaze lacrimogene l-au luat pe sus pe Stelica Dragomir si l-au transportat la Penitenciarul Tulcea unde a fost imediat trecut la regim restrictiv (ordinul nr. 33986 din 11 august 1997, semnat de colonelul Stroescu, executarea incepand la 1 octombrie 1997). In dosarul de penitenciar al detinutului figureaza o adresa semnata de fostul secretar de stat Dorin Clocotici in care se precizeaza ca Stelica Dragomir a organizat un grup de cinci detinuti care s-au opus prin violenta unor acte perfect legale pe care autoritatile penitenciare de la Poarta Alba doreau sa le puna in aplicare. Dl Clocotici conchide ca pedeapsa impusa (un an de regim restrictiv) este perfect justificata. O data cu Stelica Dragomir, a fost adus la Tulcea si Petre Stoica, unul din ceilalti patru detinuti la curent cu istoria cu microfonul, cu toate ca el nu se aflase nici macar prin preajma brutariei in ziua in care se incercase efectuarea perchezitiei. Si el a fost imediat incarcerat tot la regim restrictiv fara sa stie de ce. In acelasi timp, cei doi detinuti de la brutarie (Nicolae Alexandru si Ion Clamparu), carora li s-a adaugat si Florin Moldovan (a patra persoana care stia de microfon), au fost transferati la Penitenciarul Galati. Ca si Petre Stoica, Florin Moldovan nu se aflase in brutarie — sau in imprejurimi — in ziua perchezitiei.

Stelica Dragomir este in prezent in regim restrictiv la Penitenciarul Tulcea. A fost in refuz de hrana si are, de la data aducerii in Penitenciarul Tulcea pana la data vizitei APADOR–CH, cam zece rapoarte de pedepsire, fiecare de cate zece zile izolare severa. Toate aceste rapoarte se bazeaza pe afirmatiile cadrelor ca au fost „jignite” sau „insultate” de detinut. Fiecare pedeapsa se adauga la pedeapsa initiala de 12 luni de regim restrictiv. Ceea ce inseamna ca la cele 12 luni initiale se mai adauga deja circa o suta de zile! Daca se mentine acest ritm al rapoartelor de pedepsire, sunt sanse ca detinutul sa isi ispaseasca toata pedeapsa de 16 ani si 6 luni in regim restrictiv. Corespondenta sa este citita — conform afirmatiei comandantului — inclusiv scrisorile cu caracter strict personal, iar rarele vizite din afara trebuie aprobate de comandant. Cu numai cateva zile inainte de vizita APADOR–CH, Stelica Dragomir a primit permisiunea de a urmari emisiunile TV. Desi camera 107 in care se afla in prezent este situata in noul tronson construit la Penitenciarul Tulcea si are deci un grad de confort acceptabil prin comparatie cu alte penitenciare (doua persoane intr-un spatiu de aproximativ 8 m patrati), simplul fapt ca doi detinuti stau 24 de ore din 24 — exceptand jumatatea de ora de plimbare (nici aceea zilnica) — intr-o incapere, fara nici o ocupatie care sa le asigure, cat de cat, revenirea in societate ca membri recuperati integral, echivaleaza cu o pedeapsa aditionala.

Stelica Dragomir mai are o problema deosebita: are pe rol doua procese, unul la Constanta (dosarul 925/97, art. 213 — abuz de incredere —, victima fiind Stefan Bajenaru) si altul la Medgidia (dosarul 2746/97, incredintare minor). Primul dosar s-a incheiat prin neprezentarea reclamantului. Al doilea este inca pe rol (urmatorul termen este la inceputul lunii iunie). Reprezentantelor APADOR–CH li s-a spus de catre conducerea Penitenciarului Tulcea ca detinutul a refuzat sa se prezinte la proces si li s-a adus drept dovada chiar citatia pe care detinutul scrisese ca doreste sa fie transferat la Penitenciarul Poarta Alba. Conform celor afirmate de conducerea Penitenciarului Tulcea, atunci cand un detinut are un proces civil, citatia din partea instantei trebuie sa fie insotita de un ordin de transfer la penitenciarul cel mai apropiat de sediul judecatoriei, in cazul lui Stelica Dragomir, Penitenciarul Poarta Alba. Nu a rezultat din discutie daca judecatoria Medgidia nu a cerut acest lucru sau daca aceasta este practica obisnuita. Cert este ca Penitenciarul Poarta Alba nu vrea sa-l primeasca pe detinut, nici macar pentru scurta perioada a prezentarii in instanta.

2. Petre Stoica

Petre Stoica, nascut la 16 mai 1971, executa o pedeapsa de zece ani. In perioada 1992–1997 (pana la transferarea de la Poarta Alba la Tulcea) a avut un singur raport de pedepsire (in 1992), urmat de nenumarate rapoarte de recompensa. In anul 1996, ofiterul CI de la Penitenciarul Poarta Alba i-a cerut sa colaboreze. Detinutul a refuzat si, din acel moment, a fost mutat in mod repetat de pe o sectie pe alta si dintr-o camera in alta. A ajuns in camera cu Stelica Dragomir in doua randuri si a aflat de la acesta de istoria cu microfonul. Nu a fost implicat nici in descoperirea microfonului, nici in refuzul detinutilor de la brutarie de a permite o perchezitie in incinta unei firme particulare. Cu toate acestea, a fost si el transferat la Penitenciarul Tulcea o data cu Stelica Dragomir si a fost pedepsit cu un an de regim restrictiv fara sa i se comunice motivele sau sa i se permita sa se apere. Trebuie remarcat si faptul ca, desi la Poarta Alba a avut un singur raport de pedepsire (in 1992), la Penitenciarul Tulcea a avut deja sapte astfel de rapoarte!

Petre Stoica a sustinut in fata reprezentantilor APADOR–CH ca a vazut o fotocopie de pe o scrisoare pe care i-o adresase tatalui sau, pe care i-a pus-o in fata unul din cadrele de conducere ale Penitenciarului Tulcea, dovada indubitabila a faptului ca si corespondenta sa — ca si cea a lui Stelica Dragomir — este supravegheata.

3. Concluzii si intrebari:

— In virtutea art. 13 din Legea sigurantei nationale, organele cu atributii in domeniu (inclusiv DGP, ceea ce reprezinta o exceptie pe plan european) au nevoie de un mandat emis de un procuror anume desemnat de procurorul-sef, prin care sa se permita supravegherea electronica. Este nevoie de un astfel de mandat si daca supravegherea se face in conformitate cu Codul de procedura penala, art. 91. A existat un astfel de mandat pentru Penitenciarul Poarta Alba? Daca da, cine l-a semnat si care a fost dovada adusa de DGP in legatura cu potentiale amenintari la adresa sigurantei nationale din partea detinutilor sau la situatiile prevazute de art. 91 din C.p.p.?

— Stabilirea unei masuri punitive (regim restrictiv intre 6 si 12 luni, izolare simpla de 15 zile, izolare severa de 10 zile, ridicarea dreptului la pachete, vizite, corespondenta) se face strict pe baza rapoartelor de pedepsire intocmite de cadrele de supraveghere si paza, cu aprobarea comandantilor. Detinutii sanctionati nu au cale de atac decat tot in interiorul sistemului penitenciar (plangere la DGP care, oricum, aproba masura regimului restrictiv si deci s-a „antepronuntat”). Asadar, pe langa pedeapsa privarii de libertate pentru o fapta antisociala comisa de o persoana, in perioada executarii pedepsei, i se mai pot aplica si pedepse suplimentare (regim restrictiv), urmate de altele „supersuplimentare” (10 zile izolare severa) in conditiile cel putin precare existente in sistemul penitenciar roman. APADOR–CH considera ca aceste pedepse aditionale ar trebui aplicate numai in cazuri de incalcari serioase ale regulamentului penitenciar (nu doar reclamatii din partea cadrelor ce se considera „insultate”);

— In cazul concret al celor cinci detinuti de la Poarta Alba, care a fost motivul real al transferarii? Daca a fost vorba doar de incidentul de la brutarie, de ce nu au fost transferati numai cei trei prezenti acolo? De ce a fost mutat si Petre Stoica si mai ales de ce i s-a aplicat pedeapsa cu regim restrictiv?

Raspunsul Directiei Generale a Penitenciarelor cu privire la cele doua cazuri individuale prezentate mai sus a fost ca toate sanctiunile aplicate au fost justificate si legale, ca detinutul Stelica Dragomir a fost dus la termenele stabilite la judecatoriile Constanta si Medgidia, cu „exceptia cazurilor cand instantele de judecata au considerat ca nu este obligatorie prezenta sa, ca limitarea si cenzurarea corespondentei celor doi a fost corecta (cu precizarea ca ar fi trebuit sa se comunice si detinutilor luarea acestor masuri — n.n.) si ca DGP „nu a dispus si nu dispune” de mijloace electronice de ascultare a detinutilor in camerele de detentie.

3. Vizita la Penitenciarul Bucuresti (Jilava) (19 mai 1998)

a) Conditii de detentie

La data vizitei, se aflau in penitenciar 3.190 de detinuti la 2.624 de paturi instalate. Penitenciarul este permanent supraaglomerat si trebuie precizat ca numarul de paturi instalate — mereu insuficiente — depaseste cu mult capacitatea corespunzatoare normelor standard minime privind spatiul ce revine fiecarui detinut.

Structura detinutilor la data vizitei era urmatoarea: 31 minori, 31 contravenienti, 460 tineri (18–21 ani), 1.004 cu condamnari definitive, 1.012 arestati preventiv, 1.112 condamnati in prima instanta. Din totalul de 3.190, numai 889 de detinuti ies la munca, restul ramanand in camere 24 de ore din 24, cu exceptia plimbarii de o jumatate de ora care nu este nici macar zilnica. Lipsa totala de activitate, cu exceptia urmaririi emisiunilor la televizor (daca exista un aparat) este una din cauzele care duc la o stare de tensiune permanenta intre detinuti si intre detinuti si cadre. Cat despre reeducare si pregatire pentru viata de dupa liberare, ele lipsesc aproape cu desavarsire, eforturile putinilor educatori fiind anulate atat de numarul mare de detinuti, cat si de fluctuatia din acest penitenciar de tranzit.

Daca situatia este extrem de dificila pentru toti detinutii, trebuie mentionata separat cea mai afectata categorie: condamnatii pe viata. Fara indoiala, acestia au comis infractiuni extrem de grave insa o condamnare pe viata nu ii anuleaza ca fiinte umane si nici nu le taie complet orice speranta de a reveni in societate. In sistemul penitenciar romanesc exista un singur loc de detentie pentru astfel de persoane si anume la Craiova unde conditiile sunt foarte proaste (cladire foarte veche, camere minuscule cu WC intr-un colt al camerei fara zid despartitor etc.). Si la Penitenciarul Bucuresti (Jilava) unde sunt adusi pentru procese, acesti condamnati au cele mai proaste camere si cel mai dur tratament. Izolati complet, fara nici o activitate, fara nici o perspectiva de schimbare a situatiei lor, sunt cei mai afectati psihic si fizic. APADOR–CH sugereaza ca ei sa se bucure de mai multa atentie atat din partea conducerii celor doua penitenciare (Craiova si Bucuresti) cat si a educatorilor, preotului etc. Una din deficientele majore ale sistemului penitenciar din Romania este lipsa de activitati organizate pentru detinuti, dar, pana la gasirea unor solutii general valabile, pentru aceasta categorie — putin numeroasa — ar trebui sa se puna urgent la punct un program special, inclusiv scoaterea la munca. APADOR–CH mai sugereaza ca toti cei condamnati pe viata (dupa stiinta asociatiei ar fi vorba de circa 40 de persoane) sa fie dusi la un penitenciar in care sa existe macar conditii de detentie acceptabile.

Cele 463 de cadre (numarul include si medicii, si preotul si educatorii etc.) sunt prea putine pentru numarul mare de detinuti tinand cont si de specificul acestui penitenciar care este, in principal, unul de tranzit. Aceasta inseamna ca, zilnic, unii detinuti pleaca la alte penitenciare din tara dupa ce instantele de judecata de la Bucuresti au pronuntat hotarari definitive de condamnare, in timp ce altii, care au dosare pe rol, sunt transferati de la alte penitenciare la acesta. Fluctuatia permanenta face aproape imposibila sarcina celor care se ocupa de reeducarea detinutilor si deci de pregatirea lor pentru viata in libertate, dupa executarea — totala sau partiala — a pedepselor. Pana in anul 1997, in incinta penitenciarului a functionat o scoala de subofiteri, cu durata de un an. Scoala a fost mutata la Targu-Ocna din motive administrative. APADOR–CH considera ca, pentru partea practica a pregatirii subofiterilor, cel mai „bun” penitenciar ar fi fost totusi cel de la Jilava, unde se intalnesc cele mai diferite si mai dificile cazuri. In paranteza fie spus, localul ocupat anterior de scoala a fost preluat ca atare si este folosit de administratia penitenciarului in loc sa se incerce extinderea spatiului afectat detinutilor.

Trebuie mentionat si faptul ca absolventii scolii de subofiteri sunt prea putini pentru a acoperi nevoile de personal din sistemul penitenciar. La Penitenciarul Bucuresti au venit cam zece absolventi, administratia fiind nevoita sa angajeze peste o suta de tineri instruiti in circa trei saptamani chiar in penitenciar, dobandind deci o pregatire evident insuficienta.

b) Asistenta sanitara

Sase doctori, dintre care doi aflati la studii, si doi stomatologi asigura asistenta sanitara pentru peste 3.000 de oameni. Dupa spusele doctoritei care se ocupa de sectiile 1 si 2 din penitenciar, media zilnica de detinuti examinati se situeaza in jurul cifrei de 60. La regimul de lucru de 7 ore zilnic (420 de minute) aceasta inseamna ca un detinut beneficiaza de atentia medicului cam 7 minute! Daca se mai scad micile pauze care ar putea insuma (intr-o viziune optimista) cam 40 de minute in sapte ore, ar rezulta 6 minute si ceva de detinut. Este, evident, cu totul insuficient pentru stabilirea unui diagnostic corect si a unui tratament adecvat. Argumentul invocat in alte penitenciare cu populatie relativ stabila, conform caruia doctorii isi cunosc deja pacientii, nu functioneaza intr-o inchisoare de tranzit. De altminteri, doctorita de la sectiile 1 si 2 examinase, in ziua vizitei, in trei ore, 45 de detinuti, ceea ce inseamna 4 minute de detinut, cu toate ca dansa fusese mutata la acest cabinet de circa doua saptamani si deci nu avusese timp sa-si cunoasca pacientii!

De asemenea, doi stomatologi la peste 3.000 de detinuti este o cifra total insuficienta pentru a se asigura o ingrijire medicala satisfacatoare.

Dupa stiinta APADOR–CH, aceiasi medici (inclusiv stomatologii) dau consultatii si cadrelor din penitenciar, ceea ce diminueaza substantial numarul de minute acordate detinutilor si, implicit, calitatea asistentei medicale.

c) Hrana detinutilor

Un calcul efectuat chiar de cadrele din penitenciar arata ca media cheltuielilor pentru hrana pe zi pe detinut este urmatoarea: in luna ianuarie — 4.465 lei; in februarie — 4.995 lei; in martie — 5.345 lei. In ziua vizitei APADOR–CH, meniul de la pranz consta in ciorba de zarzavat si ghiveci cu subproduse din carne (cap si copite de porc — 160 g — si slanina — 46 g de persoana). Pentru seara, detinutii urmau sa primeasca paste cu bulion (60 g de paste si 20 g de bulion de persoana).

d) Vizita in camere

In camera 106, sectia 1, erau 41 de detinuti la 24 de paturi. Un detinut — Ion Tanase, nascut la 22.04.1943 — era arestat preventiv de circa noua luni pentru conducere fara permis si nu fusese inca judecat in prima instanta. Un alt detinut din aceeasi camera — Marian Ghita — nu avea, dupa un an si opt luni de arest preventiv, o condamnare in prima instanta, el fiind acuzat de furt de autoturism. Tot in camera 106 se aflau in executarea pedepsei de 6 luni inchisoare contraventionala un numar de cinci detinuti (Vasile Nicolae, Gica Francu, Ignat Manole, Toma Dinca si Ion Costache, primul fiind pensionat medical de 12 ani). Explicatia conducerii penitenciarului privind plasarea celor cinci contravenienti intr-o camera de infractori de drept comun pentru a se evita „supraaglomerarea” din camerele de contravenienti (31 in total conform statisticilor penitenciarului) nu poate fi acceptata. Contravenientii savarsesc fapte antisociale minore care nu intra in sfera penalului. O convietuire, fie ea de sase luni, cu persoane suspecte — sau dovedite — a fi comis infractiuni grave poate avea consecinte serioase asupra contravenientilor. Camera 106 are un grup sanitar format din 2 WC-uri de tip „turcesc” si un jgheab cu doua robinete, total insuficiente pentru asigurarea unui minim de igiena corporala pentru cei 41 de detinuti.

In camera 107, 38 de detinuti imparteau 27 de paturi. 2 WC-uri turcesti si doua chiuvete reprezentau grupul sanitar care ar fi trebuit sa asigure igiena corporala a detinutilor. Cearsafurile aveau o culoare dubioasa, cu toate ca detinutii au sustinut ca lenjeria de pat se schimba o data pe saptamana.

In camera 405 (minori) sectia 4, 11 detinuti imparteau 9 paturi. Un WC turcesc — neseparat de restul camerei — si o chiuveta constituie „grupul sanitar” care ar trebui sa asigure detinutilor igiena personala. In mod evident, conditiile in care traiesc detinutii minori echivaleaza cu un tratament degradant o data ce nici macar un minim de intimitate nu este respectat.

Reprezentantii APADOR–CH au verificat la intamplare cateva dosare ale persoanelor aflate in executarea unor pedepse contraventionale (Legea 61/91). Iata cateva cazuri: Costica Nedea a avut o amenda de 400.000 lei pe care nu a achitat-o si care i-a fost transformata in 80 zile inchisoare contraventionala (Judecatoria sectorului 6 Bucuresti, dosarul 1176/98) cu toate ca, din octombrie 1996, coeficientul la care se imparte cuantumul amenzii atunci cand aceasta se transforma in zile inchisoare este de 10.000 lei/zi. Cu alte cuvinte, o amenda neplatita de 400.000 lei ar fi trebuit sa fie transformata in 40 zile de inchisoare contraventionala si nu in 80, adica dublu! Cornel Suciu (amenda de 800.000 lei transformata in 80 zile de inchisoare contraventionala prin sentinta 740, dosarul 1041/98, judecatoria Bistrita), Viorel Moisescu (sentinta 3187/98 a Judecatoriei sector 1 Bucuresti prin care se transforma in zece zile inchisoare contraventionala o amenda al carei cuantum nu este mentionat) si altii executa pedepse privative de libertate in exact aceleasi conditii ca si infractorii de drept comun. APADOR–CH a atras atentia autoritatilor ca ar fi de preferat ca persoanele amendate care nu si-au achitat amenda sa fie condamnate la munca in favoarea comunitatii si nu la privare de libertate.

Discutiile cu detinutii

1. Viorel Roventu

Condamnat la moarte de instantele militare in 1983 pentru spargerea unui post de militie dintr-o comuna, de unde a sustras doua pistoale, munitie si o serie de documente (art. 208 si 209 raportate la 224 C.p.), lui Viorel Roventu i-a fost comutata pedeapsa in inchisoare pe viata, iar in 1988, in 20 de ani inchisoare. In anul 1990, procuratura generala a introdus recurs extraordinar, care a fost respins. Viorel Roventu a evadat, a fost prins si condamnat la inca 2 ani inchisoare, asadar un total de 22 de ani din care a executat deja 15.

Viorel Roventu considera ca incadrarea juridica (furt, furt calificat si furt din avutul obstesc cu consecinte deosebit de grave) nu a fost corecta si cere rejudecarea fondului problemei. A facut nenumarate cereri pentru declansarea unui nou recurs in anulare, toate respinse.

2. Iulian Virgil Tihon

Arestat pe data de 13 decembrie 1996, a fost condamnat pentru furt si ultraj (dosarul 3284/97 la TMB Sectia I penala) la 4 ani. Detinutul sustine ca a fost batut la o sectie de politie din sectorul 2, unde a fost dus de un grup de sapte-opt politisti in seara zilei de 12 decembrie 1996. In jurul orei 3:00, pe 13 decembrie, a fost dus la spitalul de urgenta pentru ingrijiri medicale, apoi readus in arestul politiei, batut din nou si dus, pentru a doua oara in aceeasi zi, la spital. Iulian Virgil Tihon are un umar dislocat, rezultat — afirma el — al bataii din acea noapte. Detinutul declara ca a facut plangere la Parchetul militar in legatura cu acest tratament in octombrie sau in noiembrie 1997 dar ca nu a primit nici un raspuns pana in prezent. El mai sustine ca materialul de urmarire penala i-a fost adus la cunostinta in arestul politiei, fara prezenta unui avocat.

Detinutul nu are inca o condamnare definitiva, intre timp intentandu-i-se inca un proces pentru ultraj la adresa instantei de judecata.

3. Florin Alexandru Voinea

Condamnat la 5 ani pentru furt, detinutul mai are un dosar pe rol din 1993 pentru furt din masina unui cetatean german care nu s-a prezentat la nici un termen pana in prezent. Instantele dau termene foarte lungi (unul sau doua termene pe an) (dosarul 3149/93 la Judecatoria sectorului 6), neexistand inca o condamnare in prima instanta. Dupa stiinta detinutului, reclamantul ar fi trimis o declaratie ca nu mai are nici o pretentie. Cu toate acestea, dosarul se afla inca pe rol, dupa cinci ani de amanari.

4. Vizita la Penitenciarul Targsor (4 iunie 1998)

a) Prezentare generala

Penitenciarul Targsor este unicul loc de detentie din tara pentru femei. Exista sectii de femei in alte penitenciare dar, in regula generala, acolo se afla detinutele care au procese pe rol. O data condamnate definitiv, ele sunt transferate la Targsor. Drept rezultat, aici se intalnesc cam toate categoriile de pedepse, de la furt sau prostitutie la omor deosebit de grav.

Cu toate ca este situat relativ aproape de Ploiesti (circa 20 km), accesul la penitenciar este dificil datorita numarului redus de curse (tren sau autobuz) care sa asigure legatura cu orasul. Acest aspect creeaza dificultati atat pentru vizitatori cat si pentru cadre.

Penitenciarul se afla intr-o fosta manastire transformata in 1948 in inchisoare pentru condamnatii politici. Din 1952, dupa dezafectarea puscariei de la Mislea, a devenit loc de detentie pentru femei. Cu exceptia unor reparatii si lucrari de amenajare, la Targsor nu s-a construit si nu s-a modernizat nimic. Penitenciarul are cheltuieli mari cu combustibilul (motorina), lucru ce se reflecta in asigurarea apei calde (o data si — rar — de doua ori pe saptamana).

Penitenciarul are o sectie complet separata pentru barbati (circa 70 de detinuti), care asigura serviciile (intretinere instalatii, reparatii etc.).

Din cele 156 de cadre care lucreaza in penitenciar, 102 sunt in sectorul operativ (3 ofiteri — o femeie si doi barbati si 99 subofiteri — 51 femei si 48 barbati).

b) Structura detinutelor

La data vizitei, in penitenciar se aflau 1.013 detinute la 1.150 de paturi. Cu toate acestea, supraaglomerarea exista, deoarece capacitatea normala a penitenciarului este de 790 de paturi, restul pana la 1.150 fiind instalate suplimentar, ceea ce duce la restrangerea spatiului din camere. O masura de ultima ora este mutarea bibliotecii in incinta clubului, incaperile ocupate anterior fiind transformate in camere de detentie.

Din cele 1.013 detinute, 289 sunt recidiviste iar 724, nerecidiviste. 944 persoane din ambele categorii au sentinte definitive. Cifra totala a detinutelor include 77 persoane in arest preventiv, 17 minore, 112 tinere (18–21 ani) si 7 contraveniente. In legatura cu ultima categorie, APADOR–CH a constatat ca se continua practica transformarii amenzilor neplatite in inchisoare contraventionala (a se vedea cazurile Florentina Raileanu — 20 de zile inchisoare, sau Viorica Stefan — 80 de zile inchisoare, ambele sentinte date de Judecatoria Targoviste).

70% din detinute ies la munca, in principal in agricultura. Cele cu pedepse mari (peste 10 ani) muncesc la fabrica de confectii din incinta penitenciarului. Fabrica organizeaza si cursuri de calificare, iar la absolvire detinutele primesc certificat de confectioner, ceea ce le-ar putea ajuta sa-si gaseasca un loc de munca dupa liberare. Trebuie mentionate eforturile facute de conducerea penitenciarului in acest sens prin contacte permanente cu autoritatile locale din Ploiesti. Din pacate, numai serele ofera locuri de munca (si locuinte), dar marea majoritate a detinutelor liberate au preferat sa se intoarca in localitatile unde traiesc familiile lor.

c) Asistenta medicala

O doctorita generalista si un medic stomatolog (plus doua asistente) formeaza personalul medical care se ocupa de detinute dar si de cele 156 de cadre. Reforma sanitara a introdus categoria medicului de familie, precum si reglementari cu privire la modul in care se poate face apel la un medic de specialitate. Aceasta lege trebuie sa fie aplicata si in situatia cadrelor din penitenciare. Daca este de inteles ca programul lor de munca (12 ore cu 24) nu le permite consultarea unui medic din afara penitenciarului in situatii de urgenta, nu poate fi acceptata procedura folosita la Targsor unde doctorita rezerva 6 ore pe saptamana (martea si joia intre orele 12:00 si 15:00) numai pentru cadre, in detrimentul detinutelor. Programul zilnic al doctoritei este de 7 ore, la care se adauga o permanenta de 24 de ore in fiecare saptamana, ceea ce inseamna 59 de ore saptamanal, minus 6, deci 53 de ore de consultatii pentru cele peste o mie de detinute! Conform spuselor asistentei de la cabinetul medical, intre 40 si 100 de detinute vin zilnic la cabinet. Asadar fiecare beneficiaza de o consultatie ce dureaza maximum 10 si minimum 4 minute, fara a lua in calcul micile pauze de care are nevoie doctorita.

APADOR–CH considera ca situatia asistentei medicale de la Targsor trebuie urgent imbunatatita. Sigur, exista un fel de protocol incheiat cu Spitalul municipal Schuller din Ploiesti, care da consultatii special pentru detinute in fiecare vineri, dar este total insuficient pentru o mie de persoane. Femeile au probleme de sanatate in plus fata de barbatii detinuti (ciclu, sarcina etc.) si ar fi normal ca la penitenciar sa existe o sectie de ginecologie cu orar permanent.

Mai trebuie semnalat si faptul ca tuturor detinutelor aduse la Targsor li se face testul HIV o data cu testul Wasserman. Asistenta a sustinut ca fiecarei detinute i se explica de ce i se recolteaza sange si ce inseamna testul HIV. APADOR–CH subliniaza ca acest test trebuie facut numai cu acordul sau la cererea persoanei private de libertate, iar acest acord trebuie sa fie dat in scris.

d) Sectorul vizite

Cu toate ca geamurile separatoare intre detinuta si vizitator au fost eliminate, camera pentru vizite este dotata cu un fel de tejghea lata de circa 2,5 m divizata in doua (jumatate pentru detinute, jumatate pentru vizitatori) si atat de inalta incat este obligatoriu ca persoanele respective sa stea in picioare sau chiar sa se urce pe un scaunel. In aceste conditii, este clar ca vizita nu poate dura decat cateva minute. O camera separata, cu mese si scaune (goala la data vizitei APADOR–CH) ar fi rezervata pentru familiile care aduc si copii la vizite.

Primirea pachetelor se face intr-un mod pe care APADOR–CH il considera nesatisfacator deoarece detinuta nu are posibilitatea de a vedea ce i s-a adus. Primirea, cantarirea, controlul pachetelor se fac la un geam, destinatara asteptand la un alt geam plasat in unghi mort fata de primul. Pentru eliminarea oricarei suspiciuni, normal ar fi ca detinuta si vizitatorul sa urmareasca direct controlul continutului pachetelor.

Pentru intreg penitenciarul exista un telefon public cu cartela. Ca sa dea un telefon, o detinuta trebuie sa faca raport scris care sa fie aprobat — sau respins — de comandanta.

e) Hrana

Cu toate ca penitenciarul are propria ferma de animale si propria gradina de zarzavat, nu poate acoperi decat aproximativ 40% din necesarul de alimente. O solutie, practicata si de alte penitenciare, este munca cu plata in produse agroalimentare. Carnea pentru hrana detinutelor din ziua urmatoare consta in capete de porc si o bucata de carne cu multa slanina destinata „regimului”. Reprezentantilor APADOR–CH li s-a spus la bucatarie ca „in ciorba si felul doi se fierbe carne doar pentru… gust”!? De altminteri, in ziua vizitei, felurile de mancare (ciorba de zarzavat si iahnie de fasole) contineau doar vagi urme de carne si cateva bucatele de grasime. Numai pilaful de regim avea oarece carne. Ca si cum penitenciarul nu ar avea propriile dificultati, bucataria pregateste si hrana celor aproximativ 200 de detinuti de la Penitenciarul Ploiesti.

Spalarea vaselor se face in trei jgheaburi mici, total insuficiente pentru asigurarea igienei elementare.

Un aspect pozitiv care trebuie mentionat este acela ca masa de pranz se serveste in sala de mese si nu in camere. Toate detinutele, cu exceptia celor pedepsite cu izolarea si a celor inapte, iau pranzul in sala, ceea ce presupune ca macar cateva minute au o preocupare care le scoate din camere si, mai ales, ca mananca in conditii mai igienice.

f) Educarea detinutelor

Pentru cele peste o mie de detinute, penitenciarul are doua educatoare care lucreaza in ture, ceea ce inseamna o educatoare pe zi la o mie de detinute, deci o proportie ridicola si total ineficienta. Comandanta penitenciarului a reusit sa convinga, de curand, doua studente din ultimul an la psihologie sa lucreze cu detinutele, ceea ce este un lucru remarcabil, mai ales daca se va putea permanentiza. Prezenta permanenta a unui psiholog sau psihiatru sau asistent social este absolut necesara in orice penitenciar, cu atat mai mult intr-unul in care se afla peste o mie de detinute.

Invatatoarea din comuna Targsor preda la clasele I–IV organizate in penitenciar. Doamna comandant Trandafirescu a pomenit despre o initiativa pe care reprezentantele APADOR–CH o considera cel putin discutabila si anume: invatatoarea ar urma sa conduca un grup de detinute care sa analizeze aspecte ale vietii in penitenciar, in principal rapoartele de pedepsire. APADOR–CH crede ca investirea unor detinute cu o asemenea atributie si, mai ales, desemnarea invatatoarei — o persoana care nu cunoaste legile, regulamentele si specificul problemelor din sistemul penitenciar — drept „sefa” a acestui grup, nu poate avea efecte benefice. Dupa parerea APADOR–CH, care a sustinut constant renuntarea la numirea de catre comandant a sefilor de camera, acordarea oricaror atributii de constatare — sau chiar decizie — unor detinuti (detinute) asupra celorlalti, va duce la animozitati, tensiuni, privilegii si surse de profit pentru primii in defavoarea celor din urma. APADOR–CH considera ca, indiferent de procedura desemnarii sefului de camera sau a oricarui detinut care ar urma sa primeasca anume insarcinari, aceasta masura este neproductiva, ea putand declansa rivalitati si ranchiune in universul inchis al penitenciarelor.

Detinutele nu au, practic, decat foarte putine activitati care s-ar putea incadra la capitolul cultural-educativ. Biblioteca este saraca (circa 400 de titluri), clubul organizeaza proiectarea unui film (vechi) pe luna, penitenciarul are circa 15 televizoare, ceea ce inseamna ca in camerele unde detinutele insele nu au posibilitatea de a-si instala un televizor, acest mijloc de informare lipseste.

g) Vizita in camere

Camerele vizitate sunt curate, asternuturile par a fi de calitate relativ buna si, mai ales, schimbate conform regulamentului (o data la doua saptamani), saltele si paturile sunt in stare acceptabila.

La camera 36 (sectia a 4-a, recidiviste) erau 12 detinute la 21 paturi. Detinutele erau toate cu TBC stabilizat si urmau un tratament medicamentos. Cum ele nu muncesc, sunt scoase la aer zilnic intre 30 si — rar — 60 de minute. Grupul sanitar consta intr-un WC si doua chiuvete cu patru robinete, din care numai unul functiona la data vizitei. Cu o evidenta retinere in prezenta comandantei si a subofiterelor care insoteau reprezentantii APADOR–CH, detinutele au sustinut ca acel unic robinet le este suficient pentru igiena personala si pentru spalarea propriilor obiecte de imbracaminte, lucru greu de crezut.

La camera 34 (inapte), erau 26 de detinute la 30 de paturi. Grupul sanitar era inadecvat (un WC si doua chiuvete). O detinuta — Elisabeta Caldararu — are partea stanga a corpului paralizata si se misca foarte greu. Ea sustine ca, inainte de a fi condamnata, a avut insotitor timp de opt ani si ca nu poate suporta starea de detentie. Este absolut clar ca Elisabeta Caldararu nu ar trebui sa-si execute pedeapsa in penitenciar, chiar daca este ajutata de colegele de camera sa-si satisfaca nevoile zilnice minime. APADOR–CH ridica problema mentinerii unei persoane pe jumatate paralizate in stare de detentie.

Infirmeria — unica pe intreg penitenciarul — nu avea decat doua paturi ocupate: o detinuta cu probleme de vedere si insotitoarea sa. Camera era foarte curata, asternuturile de asemenea.

Sala de baie — una pentru tot penitenciarul — are 31 de dusuri pentru cele peste o mie de detinute. Dusul cu apa calda se face o data pe saptamana si, dupa spusele doamnei comandante, uneori de doua ori pe saptamana. Dat fiind ca 70% din detinute muncesc fie la camp, fie in fabrica de confectii, un dus pe saptamana — rar, doua — este clar insuficient pentru mentinerea unei igiene corporale normale, cu atat mai mult cu cat nu se furnizeaza apa calda in camere.

Izolatorul — gol la data vizitei APADOR–CH — contine sase paturi si un WC. Doamna comandanta a afirmat ca Penitenciarul Targsor nu are camere pentru regim restrictiv.

Cazuri individuale

Despina Iliescu, condamnata la 20 de ani pentru omor, isi executa pedeapsa incepand din 1994. Dosarul ei de penitenciar este plin de rapoarte de pedepsire, dar si de rapoarte de recompensare. Detinuta are o inteligenta peste medie dar si o stare de nervozitate excesiva datorata — se pare — legarii trompelor in urma cu sase ani. Absenta ciclului menstrual poate fi la originea crizelor de nervi pe care le face in mod repetat. Despina Iliescu se plange de dureri de cap insuportabile, de reactii violente pe care nu le poate controla (sparge geamuri, se da cu capul de pereti, se taie cu lama, agreseaza detinute si subofitere etc.). Abia in 1998 a fost dusa la un control psihiatric in urma caruia i s-au recomandat calmante. Detinuta se mai plange si de probleme cu rinichii (urineaza sange), pentru care nu a fost inca vazuta de un doctor de specialitate.

Jumatate din rapoartele de pedepsire (mai toate propunand cate 10 zile de izolare) invoca „atitudine necuviincioasa fata de cadre”, lucru imposibil de combatut de detinuta.

Despina Iliescu nu doreste decat:

a) sa fie tratata medical in mod adecvat, lucru aproape imposibil de realizat din cauza relatiei tensionate dintre detinuta si doctorita penitenciarului;

b) sa fie mutata din camera unde se afla in prezent din cauza relatiei de dusmanie cu actuala „sefa de camera”;

c) sa se reglementeze relatia tensionata cu subofitera Maria Pertea care pare a-si fi facut o preocupare constanta din provocarea Despinei Iliescu la reactii violente.

Ea nu-si neaga vinovatia si nu cere clementa. Vrea doar ca pedeapsa pe care o are de executat sa fie numai privarea de libertate, fara „suplimente” nejustificate si incontrolabile.

5. Vizita la Penitenciarul Colibasi (11 iunie 1998)

a) Structura detinutilor

Penitenciarul Colibasi, ale carui cladiri sunt improprii pentru adapostirea unor oameni condamnati la ani de detentie (camere mici cu geamuri minuscule, o singura sala de dusuri, bucatarie cu condens — in ciuda schimbarii instalatiei de ventilatie — etc.), a inceput demersurile oficiale pentru recuperarea cladirilor din Pitesti (faimosul penitenciar de reeducare a detinutilor politici), ocupate in prezent de cateva firme particulare. Reusita acestei actiuni este vitala pentru dezaglomerarea penitenciarului. Ideea de baza este transformarea spatiului din Pitesti in sectie pentru persoanele aflate in arest preventiv.

La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.308 detinuti la o capacitate de 1.715 paturi instalate, fata de capacitatea normala de 1.195 paturi. Din totalul de 2.308 detinuti, 714 erau in arest preventiv, 1.539 condamnati definitiv si 55, femei, majoritatea in diverse stadii ale proceselor. Tot din totalul de 2.308, 17 erau minori, 223, tineri (18–21 ani) si 52, contravenienti.

APADOR–CH a constatat din nou ca se continua transformarea unor amenzi neachitate in zile/inchisoare contraventionala, cu toate ca in Romania nu exista spatii de detentie adecvate. Contravenientii isi executa pedepsele in exact aceleasi conditii ca si infractorii periculosi: supraaglomerare, mancare proasta, plimbare de circa 30 de minute pe zi. Dreptul de a primi mai multe pachete si vizite este iluzoriu deoarece contravenientii provin, in majoritate, din familii foarte sarace care nu isi pot permite nici sa se deplaseze frecvent la penitenciare si nici sa cheltuiasca bani pentru cumpararea alimentelor. Cateva dosare de penitenciar luate la intamplare contineau decizii de transformare a amenzilor neachitate in zile/inchisoare prin impartirea cuantumului amenzii la suma de 10.000 lei/zi. Judecatoria din Turnu-Magurele nu mentiona insa cuantumul amenzii ci numai numarul de zile/inchisoare. (Burcea Marian — sentinta nr. 27/12 ianuarie 1998 — 140 zile inchisoare; Burcea Paul — sentinta nr. 28/12 ianuarie 1998 — 160 zile inchisoare). Fratii Burcea din comuna Traian, judetul Teleorman, au sustinut ca nu au primit nici un proces-verbal de amendare ci direct citatie la judecatoria Turnu Magurele.

Din cei 2.308 detinuti, circa 800 ies la munca, in principal in agricultura. Din acestia, unii lucreaza chiar in penitenciar, unde exista sere, ferma de animale, ateliere de boltare, saltele, tamplarie si impletituri de rachita.

Detinutii sunt dusi la instanta imbracati in uniforme, puse la dispozitie de penitenciar. APADOR–CH semnaleaza din nou ca aceste uniforme singularizeaza persoanele aflate in detentie care sunt prezentate in instanta. Asociatia reaminteste decizia Curtii Constitutionale prin care numai persoanele aflate in arest preventiv care nu au propria imbracaminte decenta vor primi costume standard.

b) Asistenta medicala

Doua cabinete medicale (unul pentru cele doua sectii de inapti si unul pentru celelalte sase sectii) cu sase medici (doi internisti, trei generalisti si un stomatolog) si zece asistenti asigura asistenta medicala pentru cei peste 2.300 de detinuti si cele circa 280 de cadre. APADOR–CH constata ca, in ciuda reformei sanitare (medicul de familie, recomandare catre medicul de specialitate etc.), cadrele din penitenciare continua sa faca apel la medicii presupusi a se ocupa numai de detinuti. Asociatia nu contesta ca in situatii de urgenta, cadrele pot apela la serviciile medicilor penitenciarelor, dar acest lucru nu trebuie sa impieteze asupra asistentei medicale acordate detinutilor.

Ca si in alte penitenciare vizitate de APADOR–CH, si la Colibasi se semnaleaza un numar foarte mare de consultatii zilnice: la cabinetul medical pentru cele doua sectii de inapti se semnalau circa 40-50 de consultatii zilnice, in vreme ce la celalalt cabinet, media zilnica crestea de circa trei ori: pana la 150 de detinuti examinati in unele zile. Este evident ca atat la inapti (circa 300 de detinuti) cat, mai ales, la al doilea cabinet unde sunt arondati restul de 2.000 de detinuti, numarul de minute ce revine pentru o consultatie este total insuficient pentru asigurarea unei asistente medicale reale, variind intre 10 minute (la inapti) si 3 minute pentru ceilalti detinuti, cu conditia ca doctorii si asistentii sa nu isi ia nici un minut de pauza!

Un lucru bun realizat de Penitenciarul Colibasi din punctul de vedere al asistentei medicale este incheierea unui protocol cu unitati spitalicesti din Pitesti, prin care in fiecare luni si joi se acorda consultatii pentru toate specialitatile, pentru orice detinut de la Colibasi. Problema pe care APADOR–CH o considera nerezolvata este faptul ca detinutii care au — sau sustin ca au — probleme de sanatate depind de buna- sau de reaua-vointa a subofiterilor de paza. Cererea unui detinut de a merge la cabinetul medical (sau la raport cu comandantul/directorul) poate fi usor ignorata de cadrele din penitenciar care nu il agreeaza pe acel detinut.

Penitenciarul nu are un medic psihiatru, desi, dupa afirmatiile celor de la cabinetul medical pentru inapti (si nu numai) ar exista cel putin 30 de detinuti cu serioase tulburari psihice. Unul dintre ei este detinutul Florian Busu, nascut in 1956 si condamnat la 18 ani pentru omor. El sustine ca a fost internat in repetate randuri la diverse spitale psihiatrice, inclusiv Poiana Mare si ca a fost judecat in libertate pentru un omor anterior. Parerea medicului-sef de la Penitenciarul Colibasi este ca acest om nu trebuie sa se afle intr-un penitenciar ci intr-un institut de boli mintale. Cu toate acestea, expertiza IML in legatura cu a doua crima comisa de Florian Busu precizeaza ca detinutul are „discernamant scazut”, deci poate fi considerat raspunzator pentru fapta comisa si poate executa pedeapsa in penitenciar!

In timpul vizitei in penitenciar, mai multi detinuti au declarat ca au fost batuti chiar de un asistent medical sau legati cu catusele de calorifer si lasati sa astepte cu orele. Domnul doctor Burcea — medicul-sef al penitenciarului — a luat nota de aceste grave acuzatii la adresa cadrelor din subordine. Intrebarea APADOR–CH este de ce nu s-a sesizat pana la data vizitei?

c) Alimentatia

Cu toate ca instalatia de ventilatie a bucatariei a fost recent refacuta, condensul a aparut din nou.

Meniul pentru pranzul din ziua vizitei consta in bors cu paste si tocana de cartofi cu carne si slanina. Pentru cei care aveau regim, meniul era: bors cu cartofi si pilaf de orez cu carne. Pentru masa de seara erau prevazute pilaf de orez cu carne (meniu normal) si macaroane cu branza (regim). Conform registrului, se folosisera 111 kg carne, 129 kg subproduse si 149 kg slanina, ceea ce ar fi insemnat circa 150 g de carne si slanina pentru fiecare detinut.

Numai ca toti detinutii cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH s-au plans de hrana, unii reclamand chiar ca au gasit viermi in mancare.

d) Vizita in camere

La camera 52 (sectia inapti) erau noua persoane la noua paturi. Corpul de cladire unde se afla cele doua sectii de inapti este singurul dotat cu dusuri in fiecare camera. Apa calda se furnizeaza o data pe saptamana cam 30-60 de minute. Detinutii primesc ziare („Curierul National” si „Adevarul”) si stau la aer circa o ora pe zi. Cele doua sectii de inapti au propria curte de plimbare.

In sectia a 4-a, la camera 37 se aflau detinutii care intrasera in refuz de hrana fie din cauza duratei excesiv de lungi a proceselor, fie pentru ca judecatoria le respinsese cererea de liberare conditionata. Acest ultim motiv este unul din subiectele ce revin constant in majoritatea penitenciarelor vizitate de APADOR–CH. Procedura in vederea liberarii conditionate este urmatoarea: o comisie formata din conducerea penitenciarului respectiv si alte cadre cu atributii in domeniul educatiei, impreuna cu procurorul care raspunde de acel penitenciar, examineaza dosarele detinutilor si ii propun pentru liberare conditionata. Propunerea este trimisa la judecatorie, iar judecatorii hotarasc daca detinutii pot fi pusi in libertate conditionat sau nu. Problema care se ridica este ca, uneori, judecatorii decid pur si simplu ca un detinut sau altul nu a fost suficient reeducat, ignorand prin aceasta recomandarea comisiei, cea mai in masura sa aprecieze evolutia fiecarui detinut propus pentru liberare conditionata. Un argument al unor judecatori este ca procesul-verbal al comisiei — pe baza caruia ei trebuie sa se pronunte — mentioneaza doar fractiunea de pedeapsa executata, daca detinutul a avut rapoarte de recompensare sau pedepsire si cateva propozitii standard despre participarea la activitati culturale. In aceste conditii — sustin judecatorii — este foarte greu de apreciat daca detinutul respectiv este apt — sau nu — sa se reincadreze in societate.

Din pacate, problema amanarilor dictate de instantele de judecata creeaza mari nemultumiri printre detinuti care nu inteleg nici mecanismul justitiei si nici rolul instantelor. Este si cazul a patru din cei cinci detinuti aflati in greva foamei la Colibasi.

In sectia a 3-a, la camera 26, erau noua detinuti la sase paturi. Geamul era spart inca de asta iarna. Unul dintre detinuti — Marian Florin Jagar, condamnat la 13 ani inchisoare — fusese transferat de la Penitenciarul Bucuresti (Jilava) si, cu toate ca el afirma ca nu a avut nici un raport de pedepsire, la Colibasi fusese dus direct pe „celular”, adica o camera foarte mica, cu un WC si o chiuveta. („Celularele” sunt, in general, camere mici unde sunt dusi detinutii periculosi, sau cu pedepse mari sau cu regim restrictiv).

La camera 27 erau 26 de persoane (25 de minori, ceea ce depaseste cifra de 17 furnizata de conducerea penitenciarului) la 18 paturi. Grupul sanitar consta intr-un WC si o chiuveta.

La camera 25 erau 27 de detinuti la 24 de paturi (un pat era intrebuintat drept cambuza). Un WC si o chiuveta formeaza grupul sanitar.

Nici una din camerele vizitate nu este prevazuta cu un spatiu pentru depozitarea alimentelor primite din pachete. Acestea sunt tinute fie pe unul din paturi, fie pe jos.

In camere era o atmosfera insuportabila din cauza caldurii de afara. Geamurile sunt prea mici pentru a asigura aerisirea unor camere in care stau peste 25 de persoane. Cu doar o saptamana inainte de vizita reprezentantilor APADOR–CH s-a dispus ca usile de fier ale camerelor sa ramana deschise, incercandu-se astfel ventilarea aerului.

Aproape toti detinutii s-au plans de calitatea mancarii.

Detinutii au declarat ca in camere sunt gandaci, paduchi si soareci. Cu o luna inainte de vizita APADOR–CH avusese loc deratizarea si dezinfectarea intregului penitenciar.

Sala de dusuri (una pentru sase sectii, deci pentru aproximativ 1.700 de detinuti) este prevazuta cu 40 de dusuri. Intr-o incapere anexa se mai afla inca 12 dusuri folosite pentru persoane cu parazitoza. Reprezentantii APADOR–CH au dorit sa stie de ce nu li se permite detinutilor sa faca dus cu apa rece, daca ei vor acest lucru. Nu s-a raspuns la aceasta intrebare. Ar fi un efort minim din partea administratiei si i-ar ajuta pe detinuti sa suporte mai usor caldura infernala din camerele de detentie. In plus, s-ar asigura mai usor igiena corporala, lucru foarte dificil in conditiile dotarilor actuale.

Discutiile cu detinutii

Majoritatea celor cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH au probleme judiciare, legate de mersul proceselor. Altii, dintre cei cu hotarari ramase definitive se considera nedreptatiti.

Unul din detinuti — Ioan Florea, condamnat la 17 ani de detentie pentru omor, s-a plans de comportamentul unuia dintre ofiteri. Acesta i-ar fi facut trei rapoarte de pedepsire intr-o singura zi, toate pentru lucruri minore (un casetofon dat prea tare, o altercatie intre detinuti). Ioan Florea a mai declarat si ca detinutii nu sunt tinuti la aer mai mult de 30 de minute si ca nu sunt scosi deloc sambata si duminica si nici „in zilele ploioase sau in zilele cand subofiterii nu au chef”, a mai adaugat detinutul. El a mai reclamat si faptul ca, daca cere sa mearga la cabinetul medical, i se pun catusele si ramane legat de o teava cu orele pana se indura doctorul sa-l vada. A mai sustinut si ca unicele medicamente ce i se dau de la cabinet sunt diazepam si fenobarbital, indiferent de natura problemei de sanatate.

Detinutul Ion Radu, condamnat la 4 ani si 5 luni pentru distrugere prin incendiere si nerespectarea hotararii judecatoresti are o problema de alta natura. In varsta de 57 de ani, el a executat un an de inchisoare. A solicitat presedintelui Romaniei sa fie gratiat si a primit un raspuns prin care i se cerea sa trimita hotararea definitiva de condamnare. Cu toate ca el a fost judecat pe 30 aprilie 1998, nu primise inca pana la data de 11 iunie textul sentintei definitive (dosarul nr. 1656/97, decizia Curtii de Apel Arges nr. 272/R/98).

Detinutul Ion Stanescu, condamnat la 3 ani si 4 luni (pentru violare de domiciliu si distrugere) plus 2 ani (pentru furt) s-a plans de faptul ca starea sanatatii sale este atat de subreda incat nu mai suporta detentia. In sprijinul afirmatiei sale, a prezentat acte medicale din care rezulta ca: a) a fost internat in mod repetat la spitalul Gheorghe Marinescu, fiind bolnav psihic (acest aspect a fost invocat si de aparatorul sau intr-unul din dosare dar instanta a considerat ca totul s-ar datora consumului de alcool); b) sufera de prolaps de valva mitrala si se afla sub supraveghere medicala constanta (a se vedea carnetul bolnavului, eliberat de Sectia de cardiologie Pitesti) si c) are sindrom de intoxicatie cu plumb (a se vedea foaia de observatie clinica generala de la Spitalul judetean Pitesti).

6. Vizita la Penitenciarul din Timisoara (23 iulie 1998)

a) Date generale

Penitenciarul a fost construit in anul 1907. De atunci si pana in prezent s-a ridicat doar un pavilion cu o capacitate de 350 de locuri. S-au facut reparatii si amenajari, iar la data vizitei, tocmai demarase o lucrare de anvergura: inlocuirea tuturor tevilor de incalzire si racordarea instalatiei la gaz metan.

Penitenciarul deserveste doua judete: Timis si Caras-Severin. Unitatea dispune de un teren de 10 ha pe care se afla ferma de animale (vaci, porci si pasari) si gradina de legume. Produsele obtinute la ferma de animale sunt insuficiente pentru a acoperi necesarul de carne. In schimb, recoltele de legume sunt suficiente.

b) Structura efectivelor de detinuti

La o capacitate de 1.786 paturi instalate, la 23 iulie 1998 se aflau in penitenciar 2.118 persoane din care: 268 in arest preventiv, 328 condamnati in prima instanta, 1.477 condamnati definitiv si 45 de contravenienti. Din totalul de 2.118, 2.074 erau barbati (1.728 majori, 284 tineri intre 18 si 21 de ani si 62 minori) si 44, femei (35 majore si 9 minore).

Supraaglomerarea nu rezulta numai din cei 332 de detinuti in plus fata de numarul de paturi ci, mai ales, din instalarea paturilor pe trei niveluri, ultimul fiind — in unele camere — la circa o jumatate de metru de tavan. Caldura si mirosul din camerele mari sunt insuportabile, cu toate ca usile de metal si geamurile sunt deschise permanent pe perioada verii.

Circa 700 de detinuti ies la munca, in principal in agricultura si in constructii. Penitenciarul a reusit sa obtina un contract permanent cu SNCFR pentru intretinerea si amenajarea cailor ferate. La punctul de lucru din penitenciar se lucreaza, pe baza de contract, piese pentru contoare electrice. Detinutii mai au posibilitatea sa munceasca in cadrul penitenciarului la constructii (noul pavilion) si la reparatii (inlocuirea tevilor de incalzire).

La Penitenciarul Timisoara lucreaza 232 de cadre, din care numai sase sunt ofiteri. Asadar o proportie de circa zece detinuti la un cadru!

c) Evenimentele din Penitenciarul Timisoara, din februarie 1997

Cam la o saptamana de la declansarea protestelor la Penitenciarul Bucuresti (Jilava), detinutii din Penitenciarul Timisoara au inceput si ei sa scrie pe cearsafuri lozinci si sa strige tot felul de revendicari. Totul s-a desfasurat pasnic pana in momentul in care la sectia a III-a (periculosi), unii detinuti, la instigarea grupului Odobescu — considerat ca unul din cele mai violente —, au spart usile camerelor si au iesit pe coridoare. Domnul comandant Ion Bala, aflat in penitenciar pe toata durata revoltei, a luat hotararea ca, pentru a-i proteja pe supraveghetori, acestia sa se retraga in sectia I. Detinutii care iesisera din camere au spart usa de acces la pod si au incendiat haine, saltele si alte lucruri depozitate acolo. In jurul orei 12:00 noaptea, cadrele au sesizat ca la ultimul etaj se declansase incendiul si au chemat pompierii care s-au luptat cu focul circa 10 ore.

Intre timp, detinutii revoltati au fost invitati sa-si desemneze reprezentanti pentru negocieri. La discutiile dintre acestia si conducerea penitenciarului au participat si prefectul de Timis, si ziaristi. Peste 250 de cadre, jandarmi si politisti au ocupat incinta penitenciarului.

Domnul comandant Bala a declarat ca nici un detinut nu a fost lovit sau bruscat in acea noapte. Prefectul de Timis, de meserie avocat, s-a adresat detinutilor pe un ton foarte ferm care a avut, se pare, efect deoarece toti s-au intors in camere, iar revolta, practic, s-a stins. Nici un cadru din penitenciar nu a fost agresat fizic.

Timp de 3-4 zile dupa evenimente, detinutii au continuat sa strige lozinci, fara a intreprinde alte actiuni. Din dispozitia generalului Ioan Chis (la acea vreme sef al Directiei Generale a Penitenciarelor) de a imobiliza si izola detinutii cei mai violenti, comandantul Ion Bala a cerut sprijinul IPJ Timis. Politistii au fost adusi special pentru cei din grupul Odobescu dar nu a fost nevoie de interventia lor. Detinutii au fost convinsi sa iasa din camera pentru a se efectua o perchezitie, li s-au pus catusele si au fost imediat transferati la penitenciarul Arad unde au ramas cateva luni. Domnul comandant Bala a sustinut din nou ca nu s-a folosit forta pentru aceasta interventie.

Dintre detinutii care au luat parte la spargerea usilor si la incendierea podului, aproximativ 12 sunt trimisi in judecata, iar 40 au primit diverse pedepse inclusiv regim restrictiv.

d) Asistenta medicala

Penitenciarul Timisoara se afla intr-o situatie dificila din acest punct de vedere. Cei trei medici generalisti sunt la rezidentiat, ceea ce ar insemna ca, practic, penitenciarul nu are nici un doctor, intreaga activitate medicala fiind desfasurata de asistenti (cinci, in total). In urma insistentelor domnului comandant Bala, din cei trei generalisti, doi au acceptat sa vina zilnic, cate 4 ore, la penitenciar (o doctorita se afla in concediu postnatal). Din aceasta cauza, a crescut substantial numarul detinutilor care sunt internati in spitale, in principal la spitalul municipal si la cel judetean, ceea ce presupune si cresterea numarului de cadre — oricum insuficient — scoase din sistemul de paza. Fiecare detinut internat este pazit 24 de ore din 24 de doi subofiteri din paza penitenciarului.

In incercarea de a contracara aceasta situatie, conducerea penitenciarului a creat o noua sectie pentru detinutii cu probleme de sanatate. Asistentii medicali lucreaza in doua ture de 8 ore fiecare, deci 16 ore pe zi. In fiecare tura sunt doi asistenti. Conform estimarii unui asistent sanitar, cam 70-80 de detinuti se prezinta zilnic la cabinet, ceea ce ar insemna o medie de 15 minute pentru fiecare pacient. Media este mult superioara fata de alte penitenciare vizitate de APADOR–CH dar, din pacate, asistentii au atributii — si pregatire — inferioare unui doctor.

e) Educatia

Penitenciarul nu are nici un educator cu studii de specialitate. Cele patru posturi de educatori sunt neocupate. Pentru a compensa, partial, aceasta lipsa, conducerea a incurajat grupuri ale societatii civile sa viziteze cat mai des penitenciarul si sa organizeze diverse actiuni cu detinutii. In afara reprezentantilor unor culte religioase (greco-catolici, romano-catolici, penticostali), asociatii neguvernamentale ca „Femeile Ortodoxe din Timisoara”, „Centrul Crestin Biserica Agape”, „Prison Fellowship”, sau „Serviciul Umanitar pentru Penitenciare” desfasoara proiecte de educatie a detinutilor.

O initiativa ce merita extinsa in intreg sistemul este efectuarea stagiilor de practica a studentilor de la drept si ziaristica in penitenciar.

O alta initiativa a fost organizarea unei intalniri intre femeile detinute si o clasa de copii cu ocazia zilei de 1 iunie.

Dintre actiunile organizate de curand, merita amintita o expozitie de caricaturi, jumatate fiind opera unui student la arte plastice, jumatate fiind desenate de detinuti.

f) Asistenta juridica

Domnul comandant Bala a afirmat ca se respecta cu strictete regula prezentarii detinutilor la instante pentru prelungirea mandatelor de arestare preventiva o data la 30 de zile. Este primul penitenciar vizitat de reprezentantii APADOR–CH in care se petrece acest lucru. Evidenta duratei mandatelor de arestare preventiva se tine in registru si pe calculator si, cu toate dificultatile legate de transport, detinutii sunt prezentati la cele 32 de instante din judetele Timis si Caras-Severin.

Domnul comandant a mai spus ca detinutii sunt vizitati de avocatii lor — inclusiv de cei numiti din oficiu — lucru nemaiintalnit in majoritatea penitenciarelor vizitate de APADOR–CH. Discutiile sunt confidentiale, un cadru din penitenciar fiind prezent numai la cererea avocatului.

Comandantul a instalat cutii postale — la care numai el are cheie — in fiecare sectie, detinutii avand astfel posibilitatea de a i se adresa cu plangeri scrise.

O problema este efectuarea de convorbiri telefonice cu exteriorul. Penitenciarul are un singur telefon public cu cartela. Detinutul care doreste sa telefoneze trebuie sa faca o cerere scrisa catre comandant in care sa specifice numele si numarul de telefon al persoanei pe care doreste sa o contacteze. Un subofiter trebuie sa fie de fata atunci cand detinutul telefoneaza, ceea ce anuleaza confidentialitatea convorbirii, mai ales in situatia in care detinutul discuta cu avocatul sau. De vreme ce penitenciarul asigura confidentialitatea discutiilor dintre detinut si aparator in timpul vizitelor, ar trebui facut acelasi lucru si in cazul convorbirilor telefonice.

Domnul comandant Bala a mai afirmat ca dansul vede absolut toate rapoartele de pedepsire intocmite de supraveghetori, ca discuta cu fiecare detinut implicat si ca, de multe ori, a respins propunerile de pedepsire. APADOR–CH semnaleaza din nou inechitatea procedurii de pedepsire a detinutilor presupusi a fi incalcat regulamentul de ordine interioara, acestia neavand nici o cale de atac in afara sistemului penitenciar.

g) Vizita in penitenciar

1. sectia vizite

Doua camere mici reprezinta sectorul vizite. Cadre din penitenciar sunt, obligatoriu, de fata in timpul vizitelor. Din cauza dimensiunilor reduse ale camerelor, este clar ca subofiterii aud tot ce se discuta, cata vreme normele standardelor internationale presupun numai supravegherea vizuala.

Pachetele se primesc la un ghiseu si cu toate ca reprezentantii APADOR–CH au fost asigurati ca destinatarii vad perfect tot ce contin ele, exista unele dubii dat fiind ca fereastra unde stau detinutii este in unghi drept fata de ghiseul de primire.

2. bucataria

Meniul zilei cuprindea: pilaf cu carne — dimineata, ciorba de legume si tocana de cartofi — la pranz, ceai cu biscuiti, branza si marmelada — seara. Ca in majoritatea penitenciarelor vizitate, felul intai si felul doi de la pranz semanau pana la confuzie (o zeama lunga cu legume, bucatele de slanina si rare bucatele de carne). Pentru acea zi, se folosisera — conform registrelor — 89 kg carne de porc, 123 kg de subproduse de carne si 59 kg de slanina, revenind cam 100 g carne si 28 g slanina pentru fiecare detinut. Multi dintre detinutii cu care au discutat reprezentantii APADOR–CH nu mananca nimic dimineata, chiar daca ies la munca, preferand sa doarma cateva minute in plus.

3. infirmeria

La 14 paturi erau doar 11 detinuti cu probleme de sanatate. Reprezentantii APADOR–CH semnaleaza doua cazuri deosebite:

a) Ionel Zarnica

Este bolnav de hemofilie si are o foarte accentuata fragilitate a oaselor. Orice atingere mai serioasa ii poate provoca fracturi. APADOR–CH sugereaza o expertiza a IML pentru a se constata daca acest om poate suporta starea de detentie;

b) Iosif Atanartu

Are 77 de ani, este condamnat pentru omor la o pedeapsa de 16 ani, din care a executat 3 ani si 4 luni. Are probleme serioase cu inima, abia se misca si este incapabil sa se ingrijeasca singur. APADOR–CH sugereaza, si in cazul sau, efectuarea unei expertize medico-legale.

4. camerele de detentie

La sectia de femei, la camera 12 erau cinci detinute la patru paturi. Patru dintre detinute executau inchisoare contraventionala pentru prostitutie. Un miros neplacut provenind de la WC-ul defect de circa trei saptamani facea irespirabil aerul din camera foarte mica.

Sectia a III-a are doua subsectii: munci si periculosi. La periculosi, la camera 15 — foarte mica — erau cinci paturi si cinci detinuti. Toti aveau evadari — sau tentative de evadare — la activ, motiv pentru care au fost considerati periculosi. Singura lor activitate este plimbarea de 30 de minute de doua — maximum trei — ori pe saptamana. Nu au ziare, nu pot imprumuta carti (biblioteca este in curs de mutare si rearanjare), nu sunt scosi la activitati si, evident, nu muncesc. Pentru orice fleac — spun ei — supraveghetorii le fac rapoarte de pedepsire, ii lovesc si ii injura. Aceste abuzuri se petrec numai atunci cand comandantul este plecat. Detinutii au solicitat aprobare sa aiba un televizor in camera dar au fost refuzati pe motiv ca au multe rapoarte de pedepsire.

Vizitele pentru detinutii periculosi sunt programate numai in zile lucratoare si numai pana la ora 15:00. In aceste conditii, este extrem de dificil pentru membrii familiilor care muncesc sa se deplaseze la penitenciar.

La o alta camera de periculosi (nr. 21) erau doar trei detinuti la patru paturi. Diferenta dintre aceasta camera si prima vizitata era frapanta. Camera 21 era mult mai ingrijita si mai bine dotata (inclusiv cu carti), aici executandu-si pedeapsa unul din cei mai celebri detinuti — Mujea Marcelini.

La camera 27 (munci) erau 56 de detinuti la 48 de paturi. Grupul sanitar consta intr-un singur WC si… o lada de gunoi! Aerul era irespirabil din cauza caldurii si a mirosului.

La sectia a IV-a (carantina), la camera 34 erau 31 de detinuti la 24 de paturi. Tot cazarmamentul era foarte vechi, iar saltelele erau rupte, cu caltii iesiti prin toate gaurile.

In sectia a V-a exista doua camere mari. In una din ele — camera 40 — erau 149 detinuti la 99 de paturi pe trei randuri. Camera era dotata cu trei WC-uri si doua chiuvete.

La sectia a VI-a (tineri si minori), la camera 52 erau 63 de detinuti la 42 de paturi din care doua erau rupte. Aici se afla Aurel Ionascu, nascut la 8 septembrie 1983, arestat din 23 martie 1998 pentru mai multe furturi din magazine. Majoritatea faptelor mentionate in rechizitoriul intocmit de Parchetul de pe langa Judecatoria Timisoara (nr. 1780/P/98) au fost savarsite inainte de implinirea varstei de 14 ani. Art. 99 din Codul penal stipuleaza ca „Minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal. Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant”. APADOR–CH considera ca minorul Aurel Ionascu trebuie scos din penitenciar si pus in libertate supravegheata sau internat intr-un centru de reeducare.

Pavilionul nou construit ofera conditii infinit mai bune de detentie. Fiecare camera este dotata cu propriul grup sanitar format din dus, WC si chiuveta si este conectata prin interfon la camera supraveghetorilor. Intrebat pe ce criterii se aleg detinutii repartizati in pavilionul nou, domnul comandant a spus ca aici sunt cazati acei detinuti care presteaza munci in folosul penitenciarului.

Pentru intreg penitenciarul — cu exceptia sectiei pentru femei si a pavilionului nou — exista doar doua sali de baie cu 20 si respectiv 22 de dusuri, evident insuficiente pentru asigurarea igienei corporale.

7. Vizita la Penitenciarul Margineni, judetul Prahova (17 septembrie 1998)

a) Aspecte generale

Fosta manastire (sec. XV), transformata in penitenciar la jumatatea secolului trecut, actualul penitenciar Margineni a beneficiat de ultimele imbunatatiri — dupa spusele sefului Serviciului Paza — acum 15-20 de ani. La fel ca majoritatea locurilor de detentie din tara, penitenciarul este supraaglomerat, iar spatiile de detentie si dotarile sunt nesatisfacatoare.

Exista o centrala termica pentru intregul complex, insa executarea unor reparatii capitale la instalatiile sanitare si la cele termice se afla doar in stadiu de proiect. Alimentarea cu apa (numai 9 ore pe zi) se face cu dificultate. In timpul vizitei in camere s-a dovedit ca la etaj apa nu ajunge nici in timpul orelor de program, datorita presiunii scazute. Directorul penitenciarului, dl Victor Marcu, are in vedere un proiect pentru o statie de tratare a apei care sa faca posibila rezolvarea acestei probleme.

Penitenciarul deserveste judetele Prahova si Dambovita, avand in efectivele sale doar detinuti barbati.

b) Structura efectivelor de detinuti

La data vizitei se aflau in penitenciar 2.276 detinuti, in timp ce numarul paturilor instalate este de 1.760. Capacitatea normala a penitenciarului este de 1.150 de locuri. Numarul cadrelor operative este de 166 (din totalul de 245 cadre, din care 22 sunt ofiteri si 223, subofiteri) ceea ce inseamna un raport de aproximativ un cadru la 14 detinuti, mai mult decat dublul cifrei avansate de catre DGP (1 la 6).

— 703 dintre detinuti sunt recidivisti,

— 258 sunt tineri (18–21 de ani),

— 60 executa pedepse contraventionale (transformarea amenzilor neplatite in zile de inchisoare).

Aproximativ 600 dintre detinuti (mai putin de o treime) muncesc permanent intr-o sectie a fabricii de mobila „I.L. Caragiale”, aflata in incinta penitenciarului dar nu in administrarea sa, iar alti 300-400 sunt scosi la munci sezoniere sau ocazionale.

c) Conditii de detentie

1. Camere

Reprezentantii APADOR–CH au constatat ca intre sectia a IV-a (maxima siguranta) si celelalte sectii exista diferente notabile, atat ca regim al repartitiei detinutilor, cat si ca igiena, dotari, dimensiuni.

Astfel, desi in intreaga sectie sunt 60 de detinuti la 74 paturi, ceea ce ar insemna ca nu exista supraaglomerare, in camera 30 dormeau 7 oameni in 6 paturi. Camera este mica (aprox. 9 mp), asternuturile si saltelele sunt in stare proasta. Un WC turcesc, separat de restul camerei doar de un paravan cu o inaltime de circa 1,5 m, si o chiuveta joasa tin loc de grup sanitar. Camera 26 din aceeasi sectie arata, in schimb, mult mai bine, este mai mare si mai curata, iar saltelele sunt noi. Dar si aici exista acelasi tip de WC, practic neizolat de restul camerei. Diferenta vizibila dintre cele doua camere nu poate fi atribuita numai delasarii si lipsei de spirit gospodaresc — asa cum au sugerat cadrele din penitenciar. Este clar ca starea jalnica a cazarmamentului din camera 30 se datoreaza administratiei care — cu intentie sau nu — pedepseste suplimentar detinutii din acea camera.

In sectia I, sunt repartizati detinutii care lucreaza in fabrica. In camera 5 (aprox. 60 mp) sunt instalate 60 de paturi. La data vizitei, aici erau 68 detinuti. In camera este loc pentru o masa cu doua banci, si, separat, se afla o cambuza si grupul sanitar cu 3 cabine WC si 3 spalatoare. Din cele spuse de seful pazei penitenciarului si de detinutii insisi reiese ca in toata unitatea exista televizoare (jumatate dintre ele fiind achizitionate de institutie), si ca, de asemenea, toate camerele primesc zilnic ziare („Sportul”, „Cronica Romana”, „Evenimentul Zilei”, ziare locale).

In camera 12 din sectia II, se afla 93 de detinuti, contravenienti si detinuti cu condamnari penale, dar nerecidivisti, la un loc, fapt motivat de conducerea unitatii prin lipsa spatiului. Sunt instalate doar 50 de paturi ceea ce inseamna ca aproape toti detinutii sunt nevoiti sa doarma cate doi intr-un pat sau trei in doua paturi; intr-o alta camera (24 din sectia III), cam de aceleasi dimensiuni (aprox. 55 mp), erau 56 de detinuti la 48 de paturi. In fiecare din cele doua camere exista un singur WC si un singur spalator, iar pe un perete sunt amenajate cateva rafturi pentru bagaje (in mod evident prea putine si prea mici). Este clar ca in asemenea conditii, igiena corporala este foarte greu de intretinut, iar notiunea de intimitate este total ignorata.

Camera pentru detinutii minori este foarte mica, in 20 de paturi fiind nevoite sa incapa 37 de persoane. Un WC turcesc si doua spalatoare reprezinta dotarea sanitara a camerei. Dupa cum s-a mentionat mai sus, alimentarea cu apa curenta este o mare problema. In nici una din camerele vizitate nu curgea apa, ceea ce face si mai dificila mentinerea unei igiene corporale cat de cat acceptabile.

In sectia III se afla si cele 3 sali de baie cu un total de 40 de dusuri, din care 3, complet separate, pentru bolnavii de TBC. Programul de furnizare a apei calde si numarul mic de dusuri nu pot sa asigure conditii normale de spalat pentru cei peste 2.200 de detinuti.

Cladirile din zona de detentie sunt inghesuite, lasand foarte putin spatiu pentru plimbare. Penitenciarul mai dispune de o biblioteca si o scoala (care organizeaza cursuri primare si gimnaziale). Se are in vedere amenajarea a doua terenuri sportive, lucru care ar rezolva in parte problema exercitiului fizic.

2. Alimentatia

Penitenciarul are propria ferma de animale si un teren arabil de 40 ha. Produsele obtinute nu sunt insa suficiente pentru asigurarea hranei detinutilor. Pranzul din ziua vizitei era alcatuit din ciorba de zarzavat si iahnie de fasole. Pregatirea meniului pe intreaga zi presupunea folosirea a 70 kg carne, 48 kg slanina, 148 kg subproduse. Cele doua feluri de mancare erau preparate cu multa slanina si doar cateva bucatele de carne. Gatita separat, mancarea de regim insemna de fapt acelasi fel dar fara sare. Portiile pentru diabet aratau mai bine, avand fiecare o bucata de carne.

Bucataria este proaspat varuita, iar instalatiile de ventilare functioneaza satisfacator. Insa spalatoarele de vase constau in aceleasi jgheaburi insalubre greu de utilizat si de intretinut din toate penitenciarele.

3. Asistenta medicala

Cei peste doua mii de detinuti sunt ingrijiti de un singur medic care munceste 8 ore pe zi, din care 3 ore sunt rezervate consultatiilor pentru cadre. Totusi, doamna doctor Negut a afirmat ca asistenta sanitara este asigurata 24 de ore din 24 de cei cinci asistenti. Doamna doctor a declarat ca vede zilnic cam 100-150 de detinuti, ceea ce ar insemna o medie de 2-3 minute pentru fiecare caz in parte! Pentru consultatiile de specialitate, detinutii sunt trimisi, la recomandarea medicului din penitenciar, la Moreni sau la Targoviste. Cu toate ca unul din motivele pentru care detinutii sunt inchisi in sectia cu regim de maxima siguranta este acela ca dovedesc tulburari psihice, in ultimii 15 ani doar in doua randuri s-a intamplat ca un detinut sa fie transferat intr-o unitate de specialitate.

Infirmeria este mica (12 paturi peste care se mai pot suprapune, la nevoie, inca 6). Aici se afla un detinut — Nicolae Voicea — care are 75 de ani si este bolnav de Parkinson. El are o condamnare de 3 ani, pentru omor. APADOR–CH atrage din nou atentia ca astfel de persoane in varsta si suferinde n-ar trebui sa se afle in penitenciar, ci in institutii care sa le poata oferi ingrijirea de care au nevoie. Desigur, raspunderea pentru condamnari cu executarea pedepsei in penitenciar revine instantelor de judecata. Dar ar fi de dorit ca medicii din penitenciare sa fie mai activi in demersurile absolut necesare fie pentru intreruperea executarii pedepsei, fie pentru transferarea intr-o unitate de specialitate, atunci cand este vorba de persoane in varsta, care nu suporta starea de detentie si care devin, fara voia lor, o povara pentru ceilalti detinuti.

Exista 33 de cazuri de TBC evolutiv, oameni care sunt tinuti intr-o camera de detentie normala (de 25 de paturi). Nu este firesc ca, in aceasta faza a bolii, detinutii sa fie tinuti in penitenciar si nu transferati/internati intr-un spital unde sa urmeze tratamentele adecvate, sub supraveghere medicala permanenta.

In afara de medicul generalist (ajutat de cei cinci asistenti), penitenciarul mai are angajat un stomatolog. Este evident ca numarul cadrelor medicale este mult prea mic, neputand asigura o asistenta medicala normala. De altfel, dl Marcu, directorul penitenciarului a incercat sa mai angajeze medici, insa fara succes.

4. Educatia

In Penitenciarul Margineni sunt cinci educatori, absolventi de sociologie, psihologie, asistenta sociala si drept. Ei asigura o legatura permanenta intre penitenciar si Directia Muncii si Protectiei Sociale Dambovita pentru obtinerea listelor cu locurile de munca vacante ce ar putea fi de folos detinutilor care se libereaza. De asemenea, colaboreaza cu Serviciul de asistenta sociala din cadrul Primariei si cu Serviciul Umanitar pentru Penitenciare. Sunt organizate, ocazional, activitati culturale — o expozitie de pictura cu exponate realizate de detinuti, o prezentare realizata cu ajutorul Muzeului de istorie Targoviste. Exista un protocol incheiat cu reprezentantii organizatiei neguvernamentale ARAS, pentru realizarea unui proiect de trei luni pe teme de educatie sanitara. O masura foarte buna — practicata si la Timisoara, care ar trebui extinsa la toate penitenciarele — este asigurarea efectuarii practicii de vara a studentilor in penitenciar.

Cu toate ca aceste colaborari intre penitenciar si institutii si organizatii din afara sistemului este salutara, numarul lor este insuficient, iar problema detinutilor care nu muncesc (adica jumatate dintre ei) si sunt tinuti in camere supraaglomerate 23 ore pe zi — timp pe care cu greu il pot umple programele TV, ziarele si cele cateva carti — ramane nerezolvata.

Detinutii pot vorbi la telefon cu exteriorul, in cazul in care isi permit o cartela, insa in penitenciar exista un singur aparat, iar procedura de utilizare presupune completarea unei cereri in care se specifica numarul de telefon, numele persoanei cu care detinutul doreste sa discute si motivul apelului, cerere care trebuie aprobata de directiune. De asemenea, ofiterul de serviciu verifica daca solicitantul a format numarul mentionat si asista la convorbire. In acest fel, se anuleaza caracterul confidential al discutiei, lucru si mai grav in situatia in care detinutul doreste sa vorbeasca cu avocatul sau. Deoarece aceasta procedura a fost pusa la punct de Directia Generala a Penitenciarelor, ar fi de dorit ca ea sa fie modificata de aceeasi institutie, in sensul respectarii dreptului la viata intima si a confidentialitatii relatiei cu avocatul.

Cazuri deosebite

1. Ion Draguna

A fost condamnat la o pedeapsa de 7 ani pentru tentativa de omor, din care a executat 3 ani si 4 luni.

Sustine ca nu a comis fapta pentru care a fost condamnat si ca adevaratul autor, aflat in penitenciar pentru o alta „afacere”, a facut un autodenunt prin care isi recunoaste vinovatia.

Dupa spusele lui, in timpul executarii pedepsei la Margineni, una din asistentele medicale i-a refuzat ajutorul, fiind amenintat chiar cu intocmirea unui raport de pedepsire. (Raportul de pedepsire a fost intocmit de asistenta respectiva dar a fost infirmat de comandantul de atunci al penitenciarului.) Ion Draguna a cerut sa fie trecut la regim de diabet, lucru care s-a intamplat cu mare greutate si abia dupa multe insistente. De altfel in fisa lui medicala sunt mentionate, pe langa diabetul zaharat, afectiuni renale si hepatita cronica. Afirma ca nu i se ofera intregul tratament de care ar avea nevoie. A facut mai multe cereri pentru a iesi la raport la directorul penitenciarului dar a fost refuzat de fiecare data (de acest lucru s-au plans mai multi dintre detinutii cu care reprezentantii APADOR–CH au stat de vorba). Doamna doctor Negut a negat cele sustinute de Ion Draguna si a insistat asupra faptului ca in dosarul medical al detinutului figurau si medicamente ce se dau pentru afectiuni renale si hepatita. Ion Draguna este, dupa toate aparentele, un detinut mai dificil. El insusi a recunoscut ca, din cauza bolilor de care sufera, isi iese usor din fire. Acesta nu poate fi insa un motiv pentru a i se refuza asistenta medicala ori de cate ori o solicita si a nu fi scos la raport cu directorul.

2. Minorul Dumitru Georgian Rotaru

Este arestat de 1 an si jumatate, adica de la varsta de 15 ani, sub acuzatia de complicitate la talharie si nu are inca o hotarare definitiva. Desigur, nu sistemul penitenciar poate rezolva aceste aspecte ci numai justitia.

8. Vizita la Penitenciarul Bacau (15 decembrie 1998)

a) Structura detinutilor

La data vizitei, in penitenciar se aflau 1.938 de detinuti, din care 83 lucreaza si locuiesc la ferma anexa. Capacitatea normala de detentie a penitenciarului este de 780 de paturi. Numarul de locuri a crescut la 1.350 (plus 85 la ferma anexa) prin micsorarea spatiilor libere din camere si/sau adaugarea unui al treilea rand de paturi pe verticala. Din totalul de 1.938, 55 erau minori, 57 — femei, 275 — tineri (18–21 ani) si 1551 — barbati adulti. Mai mult de un sfert din ei (546) erau in arest preventiv.

Penitenciarul are probleme serioase cu gasirea unor locuri de munca pentru detinuti. La data vizitei, numai 70 de detinuti iesisera la lucru, in afara celor 83 care muncesc permanent la ferma anexa.

Circa 150 de ofiteri si subofiteri lucreaza direct cu detinutii, ceea ce inseamna o proportie de 13 detinuti la un cadru, depasind cu mult nu numai cifrele similare din tarile democratice dar si proportia anuntata oficial de Directia Generala a Penitenciarelor (6 detinuti la un cadru). Este clar ca in aceste conditii apar constant tensiuni si frustrari intre cadre si detinuti.

b) Activitati educative

Patru educatori, ajutati de un subofiter tehnic, trebuie sa se ocupe de cei aproape 2.000 de detinuti. Nici unul dintre educatori nu este psiholog. Ei organizeaza in fiecare zi cate o actiune cu detinutii, care dureaza aproximativ doua ore. Practic, aceasta inseamna ca detinutii din una-doua camere sunt adusi la club unde li se prezinta o expunere pe o anume tema, urmata — sau nu — de discutii. Unele prezentari au starnit interesul detinutilor — o scurta istorie a armatei romane, educatie sanitara — altele, nu (de exemplu expunerea privind semnificatia zilei de 1 decembrie). APADOR–CH a sugerat ca ofiterii educatori sa pregateasca o lista cu temele avute in vedere pe care sa o distribuie detinutilor si sa le ceara parerea. Organizarea actiunilor ar urma sa se faca si in functie de preferintele acestora. Conducerea penitenciarului a incheiat un protocol cu muzeele de stiinte naturale si istorie precum si cu observatorul astronomic din Bacau pe baza caruia in tot cursul anului 1999 se va organiza lunar o conferinta pe teme specifice.

In paralel cu acest gen „clasic” de activitate, educatorii incearca sa introduca un nou sistem: lucrul cu grupe mai mici de detinuti. Cu toate ca cifra avansata (30-40 de detinuti intr-o grupa) este inca prea mare pentru ca fiecare detinut sa beneficieze in mod real de efectele activitatilor educationale, ar fi totusi un progres fata de situatia actuala.

O initiativa buna a fost invitarea teatrului „George Bacovia” din localitate care a dat doua spectacole in 1998 in penitenciar. De asemenea, o trupa de actori copii a jucat pentru detinuti (minori si femei) o piesa de teatru. O alta initiativa remarcabila este aprobarea data unui detinut de a instala — cu aparatura proprie — un post de radio cu circuit intern, care functioneaza intre orele 8:25 si 15:35 si transmite muzica si stiri preluate de la alte posturi de radio.

Ca in majoritatea penitenciarelor, si la Bacau se organizeaza cursuri de alfabetizare si scolarizare in doua cicluri. La data vizitei, 18 minori erau inscrisi la alfabetizare, 22 de detinuti urmau clasele I–IV si 112, clasele V–VIII. Daca in privinta recunoasterii certificatelor de absolvire a acestor forme de invatamant nu exista probleme, nu acelasi lucru se poate spune despre calificarea profesionala a detinutilor. Un protocol recent incheiat cu Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul de Justitie si Directia locala a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale ar urma sa asigure, incepand din 1999, recunoasterea diplomelor de calificare intr-o meserie. Din pacate, Penitenciarul Bacau nu poate asigura decat un singur curs de 3 luni de calificare in legumicultura pentru 23 de detinuti.

In afara de preotul ortodox care este o prezenta permanenta, in Penitenciarul Bacau mai au acces, dupa un orar stabilit de comun acord, reprezentantii altor culte (catolic, penticostal, adventist) si ai unei organizatii neguvernamentale cu preocupari socio-economice.

Penitenciarul are legaturi de colaborare directa cu un penitenciar olandez de la care a primit unele ajutoare materiale.

Reprezentantii APADOR–CH au apreciat eforturile educatorilor si mai ales dorinta lor de a-si moderniza activitatile cu detinutii. Este insa evident ca numai patru educatori pentru 2.000 de detinuti este prea putin. Prezenta sporadica a unor membri ai societatii civile si organizarea unor actiuni la care participa — de regula — un numar mare de detinuti nu pot avea decat efecte minore in privinta educarii si resocializarii persoanelor aflate in detentie.

c) Alimentatia

Bucataria si anexele au fost reamenajate si zugravite in 1998, iar vechea instalatie de ventilatie, inlocuita cu una moderna si eficienta.

Meniul pentru masa de pranz consta in ciorba taraneasca si mancare de cartofi cu carne. Ambele feluri insemnau de fapt o zeama lunga, cu diferenta ca in marmitele cu „felul doi” pluteau bucatele de carne si slanina. La pregatirea mancarii se folosisera 48 kg de carne, 55 kg de subproduse (capete si picioare de porc) si 209 kg de slanina.

La sectia de femei exista o sala de mese unde mananca zilnic toate detinutele. Un spatiu cu aceeasi destinatie functioneaza si la sectiile de barbati dar, din cauza supraaglomerarii, fiecarui detinut ii vine randul sa manance acolo „o data pe saptamana” — afirma cadrele —, „niciodata, deoarece sala de mese este doar de decor” — sustin unii detinuti.

Un aspect care merita mentionat este legat de dorinta unor detinuti de a posti cu ocazia unor sarbatori religioase. Conducerea penitenciarului a declarat ca acest lucru nu este posibil deoarece este obligatoriu, prin ordin al DGP, ca fiecare detinut sa primeasca un numar de calorii zilnic (2.700), regim imposibil de realizat daca un detinut ar posti.

d) Cabinetul medical

Intreaga asistenta medicala este asigurata de un internist (al doilea fiind plecat la stagiatura), un stomatolog si sase asistenti. Medicul a spus ca vede zilnic cam 60-80 de detinuti dar ca numai 10-20% din cei consultati au probleme serioase. Pe langa detinuti, acelasi doctor acorda consultatii si celor aproximativ 200 de cadre din penitenciar. El a sustinut ca, daca o persoana este adusa de la o sectie de politie si prezinta urme de lovituri, acest lucru este consemnat in fisa medicala, iar persoana respectiva este returnata la politie pana la vindecare.

Cu tot ajutorul celor sase asistenti sanitari — care au evident o pregatire profesionala mult mai sumara — nu este de crezut ca un singur doctor poate face fata celor 2.200 de persoane de care se ocupa.

e) Sectia de femei

Din cele trei camere vizitate (46, 54 si 55), numai ultima depasea gradul standard de ocupabilitate, la patru paturi fiind cinci detinute. Camerele au pana la sase paturi si sunt dotate cu grupuri sanitare formate dintr-un WC de tip „turcesc” si o chiuveta. O sala de baie cu cinci dusuri este folosita de intreaga sectie. Detinutele beneficiaza de apa calda de doua ori pe saptamana. Una din camere — numarul 50 — a fost transformata in punct de lucru. Aici se aflau tot felul de mici obiecte confectionate manual de detinute si chiar si un mini-razboi de tesut. In toata sectia era curatenie, inclusiv in sala de mese.

Ca in majoritatea penitenciarelor, detinutele s-au plans de faptul ca aparatorii (mai ales cei numiti din oficiu) nu vin la penitenciar sa discute cu ele inainte de sedintele de judecata si nu fac acest lucru nici macar la grefa sau in sala de sedinte. Majoritatea avocatilor din oficiu isi limiteaza apararea la a solicita indulgenta instantei pentru clientul lor. Trebuie precizat ca detinutele de la Penitenciarul Bacau au dosare pe rol si urmeaza ca, in cazul in care vor fi condamnate definitiv, sa fie transferate la Penitenciarul Targsor.

f) Sectiile de barbati

In camera 38 — foarte mica — erau patru detinuti la patru paturi. Ei primesc ziare zilnic („Adevarul”, „Cronica Romana”, „Monitorul de Bacau”) si se pot uita la televizor cat doresc. Prin comparatie cu celelalte camere vizitate, camera 38 este aproape acceptabila. Daca acest lucru se datoreste — sau nu — faptului ca unul din detinuti este posesorul aparaturii si animatorul postului de radio cu circuit intern, este greu de apreciat.

In camera 43 erau 50 de detinuti la 43 de paturi. Saltelele si cearsafurile erau vechi si deteriorate. Grupul sanitar inseamna 2 WC-uri de tip „turcesc” si 3 chiuvete.

In camera 36 erau 62 de detinuti la 30 de paturi instalate pe trei niveluri. La ultimul nivel, distanta dintre pat si tavan este mai mica de 50 cm, incat detinutii care dorm in paturile de sus nu pot decat sa se intoarca de pe o parte pe alta cu mare greutate. Repartitia este cam trei sau patru persoane in doua paturi alaturate. Gandacii si paduchii sunt prezente constante. Camera este prevazuta cu un grup sanitar format din 2 WC-uri si 3 chiuvete.

Aceeasi supraetajare a paturilor si la camera 33 (minori) unde 57 de detinuti sub 18 ani dorm cate 4 in doua paturi. Camera este prevazuta cu un singur WC. Se practica in continuare vechiul sistem de a desemna un detinut adult ca sef de camera.

g) Izolatorul

Izolatorul contine trei camere, fiecare cu cate doua paturi, un WC si o chiuveta nedespartite de restul camerei.

In prima camera se aflau doi detinuti — Liviu Zota si Vasile Gheti — adusi la izolator cu 6 zile inainte, deci din 10 decembrie — fara a exista rapoarte de pedepsire („de incident”), fara a fi informati in legatura cu motivul luarii acestei masuri si fara a fi ascultati. Conducerea penitenciarului afirma ca ei ar fi furat 500.000 lei din poseta unei profesoare, ca ar fi cumparat o jacheta de la un minor contra a 100.000 lei, ca diferenta de 400.000 a fost recuperata si returnata pagubasei, iar vanzarea-cumpararea jachetei a fost recunoscuta de toate partile implicate. Daca situatia este atat de clara, atunci de ce nu s-au intocmit, nici dupa 6 zile, rapoartele de pedepsire? Si de ce au fost cei doi detinuti introdusi la izolator inainte ca rapoartele sa fie intocmite si inainte ca ei sa fie audiati, iar comandantul sa ia decizia finala cu privire la pedeapsa?

In a doua camera se aflau 6 detinuti. Cadrele au explicat ca, deoarece a treia camera din izolator era in curs de igienizare, detinutii aflati acolo fusesera mutati temporar in a doua camera. Chiar si asa, 6 detinuti la patru paturi inseamna supraaglomerare ce poate avea efecte dezastruoase dat fiind ca in izolator sunt adusi detinuti presupusi a fi periculosi. Din cei 6, doi executau pedepse cu regim restrictiv (unul pentru agresivitate contra altor detinuti, al doilea pentru evadare), ceilalti patru — toti minori — aveau pedepse de 5 sau 10 zile de izolare pentru ca jucasera barbut pe bani. Minorii nu fusesera audiati aducandu-li-se la cunostinta numai verbal pentru ce fusesera pedepsiti si in ce consta pedeapsa.

Discutia cu detinutii

1. Paun Sava

Paun Sava are o condamnare la 22 de ani de inchisoare pentru omor si mai are pe rol inca un dosar pentru talharie. El se plange de modul in care se poarta cadrele din Penitenciarul Bacau cu detinutii, in principal insulte si batai, dar si tratamente inumane si degradante. O victima a unui astfel de tratament este Dumitru Viorel care, fiind homosexual, ar fi fost obligat sa-l masturbeze pe partenerul sau in prezenta si pentru distractia mai multor supraveghetori. Reprezentantilor APADOR–CH care si-au exprimat dorinta de a discuta cu Dumitru Viorel, li s-a comunicat ca acesta fusese transferat la Penitenciarul Poarta Alba.

Paun Sava mai afirma ca stie cum au fost tratati alti doi detinuti — Gheorghe Carmenel Lefter si Cornel Croitoru — in timp ce se aflau (toti trei) la izolator in camere invecinate.

Paun Sava a primit, in septembrie 1998, o pedeapsa de 10 zile izolare severa pentru ca, in camera unde era sef, cadrele au gasit mai multe bidoane continand circa 80 kg de fructe puse la macerat in vederea obtinerii de alcool. Paun Sava sustine ca a incercat in mai multe randuri sa semnaleze conducerii ca in camera sa se producea o ilegalitate, dar ca nu a fost scos la raport. In fapt, Paun Sava a fost adus la izolator pe 7 septembrie, dar raportul de pedepsire a fost intocmit dupa 14 zile. El a stat la izolator 24 de zile (7 septembrie–1 octombrie 1998) dar in dosarul sau de penitenciar figureaza doar o pedeapsa de 10 zile izolare. In timpul executarii pedepsei, in camera de alaturi din izolator au fost adusi Cornel Croitoru si Gheorghe Carmenel Lefter. Paun Sava afirma ca, dupa ce au fost batuti cu salbaticie, cei doi au fost imobilizati cu catusele de paturi, nepermitandu-li-se nici macar sa mearga la toaleta. Drept urmare, urina lui Lefter, aflat in patul de sus, curgea pe Croitoru.

2. Cornel Croitoru

Detinutul are o situatie si mai dificila. El a fost adus anul acesta la Penitenciarul Bacau de la postul de politie Moinesti unde primise o pedeapsa de 20 de zile izolare pentru ca se gasise asupra sa o lama de ras. Deoarece nu apucase sa-si execute pedeapsa la politie, el urma sa fie introdus in izolatorul penitenciarului. Doi detinuti din penitenciar, ale caror declaratii se afla in dosarul lui Cornel Croitoru, l-au acuzat pe acesta ca le-a propus sa intretina relatii homosexuale si, pentru ca l-au refuzat, Croitoru i-a batut. Nu exista la dosar nici o declaratie a lui Croitoru in legatura cu aceste eventuale incidente si nici o mentiune medicala sau macar vreo sustinere a unor martori care sa ateste ca s-a facut o ancheta si ca detinutul acuzat a avut posibilitatea sa se apere. Asadar, raportul din dosarul de penitenciar al lui Cornel Croitoru din 5 septembrie 1998 mentioneaza ca acesta a fost pedepsit cu izolare pe timp de 10 zile pentru tentativa de a intretine relatii homosexuale cu doi detinuti prin violenta. Dupa doua zile, pe 7 septembrie, cadrele care supravegheau distribuirea mesei „uita” sa traga zavoarele la usile camerelor de la izolator. „Intentionat” — sustin Paun Sava si Cornel Croitoru — dar, in timp ce primul a rezistat „ispitei”, al doilea si colegul sau de izolator Gheorghe Carmenel Lefter au cedat si au iesit din camera. Au facut numai doi-trei pasi si imediat au fost prinsi de cadre. Paun Sava si Cornel Croitoru sustin ca lt.-col. Lupascu i-ar fi ordonat plt.-maj. Doru Panaite „sa-l aranjeze” pe Croitoru. Acesta a fost batut de Panaite si, ulterior, de alti supraveghetori, legat cu catusele de pat (ca si Lefter) si lipsit de hrana zile in sir. Pentru „tentativa de evadare”, Cornel Croitoru a mai primit inca o pedeapsa de 5 zile de izolare. Raportul precizeaza ca „in timp ce se servea masa, a incercat sa iasa prin violenta din camera si a devenit agresiv”. Formularul mentioneaza, pe verso, parerea unui educator care constata ca detinutul nu este cooperant. Nu este clar nici in ce masura a contat parerea sa la stabilirea pedepsei si nici de ce un educator este implicat in sanctionarea detinutilor. Nu exista nici o declaratie a lui Cornel Croitoru si nici o dovada ca s-a facut vreo cercetare.

Fara a discuta cat de serioasa a fost tentativa de evadare a lui Cornel Croitoru, reprezentantii APADOR–CH s-au intrebat doar cum si-ar fi putut inchipui un detinut ca poate evada trecand de sistemele de securitate de la izolator, apoi de cele pe sectie si apoi de cele ale penitenciarului, in plina zi, fara arme si fara ajutor dinauntru sau din afara penitenciarului? Si cum si-ar fi putut imagina cadrele din penitenciar ca un detinut ar fi incercat realmente sa evadeze de la izolator?

La cele doua pedepse 10 + 5 zile de izolare, s-au adaugat cele 20 zile de izolare hotarate de politia din Moinesti. Din totalul celor 35 zile de izolare, Cornel Croitoru a executat doar 25 fara intrerupere, cele 20 zile dictate de politie fiind reduse la 10.

Mai trebuie precizat ca Paun Sava si Cornel Croitoru sunt cazati la sectia I la camerele 1 si respectiv 7, in ambele camere fiind cate 72 de detinuti la 36 de paturi.

APADOR–CH a constatat ca, exceptand sectia de femei, conditiile de detentie de la Penitenciarul Bacau sunt extrem de grele pentru detinuti. Supraaglomerare exista in marea majoritate a penitenciarelor romanesti dar la Bacau situatia s-a agravat fata de vizita precedenta a APADOR–CH (iunie 1997) cand erau circa 1.500 de detinuti la aceeasi capacitate de cazare. Singura imbunatatire pare a fi darea in folosinta a celor doua sali de mese.

Conducerea penitenciarului nu pare a lua in serios dreptul detinutilor de a-si apara cauza atunci cand sunt acuzati de incalcari ale Regulamentului de ordine interioara. De altminteri, cu toate ca exista cutii postale in care detinutii ar putea depune plangeri cu privire la tratamentele aplicate de cadre, foarte putini au incredere in aceasta metoda si continua sa apeleze la caile „clasice” (cererea de a iesi la raportul lunar cu comandantul). Cazurile de pedepsire a unor detinuti, descrise mai sus, arata ca oamenii sunt mai intai „izolati de colectiv” (dupa cum s-a exprimat un educator) pe perioada „cercetarilor” si apoi „izolati” pe baza raportului de pedepsire! Cu alte cuvinte, unii detinuti sunt mai intai izolati (cazul lui Paun Sava, dar si cazurile Liviu Zota si Vasile Gheti, aflati de 6 zile la izolare fara a exista rapoarte de pedepsire si fara indeplinirea formalitatilor obligatorii) si apoi se hotaraste daca si cum vor fi pedepsiti.

APADOR–CH considera ca, fata de iunie 1997, cand nu s-au semnalat astfel de cazuri (fie ca nu existau, fie ca detinutii nu au avut curajul sa le reclame), nu s-a produs o imbunatatire prin numirea unui nou comandant, in privinta relatiilor dintre detinuti si unele cadre.

9. Vizita la sectia penitenciara Targu-Ocna (16 decembrie 1998)

Sectia penitenciara se afla in perimetrul Scolii postliceale pentru penitenciare. Pana in 1997, aici a functionat un centru de reeducare pentru minori. Dupa mutarea scolii de subofiteri pentru penitenciare de la Jilava la Targu-Ocna, au mai ramas, ca spatiu de detentie, doar cateva cladiri numai cu parter.

a) Experimentul „penitenciar semideschis”

Sectia se afla in faza de tranzitie spre statutul de penitenciar semideschis, idee cu atat mai laudabila cu cat proiectul de lege privind executarea pedepselor (care prevede, intre altele, o noua clasificare a penitenciarelor) nu a fost inca inaintat Parlamentului.

Primele diferente vizibile fata de regimul din celelalte penitenciare sunt urmatoarele:

— intrarea in sectie se face pe o poarta obisnuita, fara controlul si supracontrolul din celelalte penitenciare. Reprezentantii APADOR–CH nu au realizat momentul in care au parasit perimetrul scolii postliceale pentru penitenciare si au intrat in cel al penitenciarului;

— detinutii sunt liberi sa-si viziteze colegii din celelalte camere aflate in aceeasi cladire si au voie sa iasa si in curte dar cu permisiunea supraveghetorului;

— dupa instalarea unui gard inalt cam de un metru si ceva intre perimetrul scolii postliceale si cel al sectiei, detinutii vor fi liberi sa circule permanent in intreg spatiul ocupat de penitenciar;

— usile de la camerele de detentie sunt usi normale (nu de fier si gratii) prevazute doar cu un zavor mic;

— sala de mese, in faza de finisare, urmeaza sa fie data curand in folosinta in sistem de autoservire;

— nu exista izolator si, dupa cum a afirmat domnul lt.-col. Pantaru, loctiitorul directorului penitenciarului, supraveghetorii care intocmesc rapoarte impotriva detinutilor care incalca regulamentul de ordine interioara se limiteaza la descrierea incidentelor fara a mai propune si pedeapsa.

O actiune ce trebuie mentionata a avut loc pe data de 13 decembrie 1998, cand un grup de detinuti si elevi ai scolii au sustinut, impreuna, un spectacol cu public civil la Casa de cultura din Targu-Ocna.

In perspectiva, se va ajunge si la trimiterea detinutilor acasa la sfarsit de saptamana, precum si la alte facilitati caracteristice unui penitenciar semideschis.

In privinta detinutilor aflati in sectie la data vizitei — in total 237 —, sunt necesare cateva precizari:

— numai o parte din ei se bucura de primele avantaje ale regimului semideschis si anume cei selectionati de la Penitenciarele Bacau, Iasi si Focsani precum si cativa din detinutii aflati la Targu-Ocna dinainte de schimbarea regimului de executare a pedepsei;

— criteriile dupa care au fost selectionati cei care se bucura de acest tratament sunt: comportament bun, pedeapsa sub 10 ani, cel putin o treime din pedeapsa executata, fapta sa nu fi fost comisa cu violenta, legaturi cu familia si varsta peste 25 de ani.

b) Aspecte generale

Sectia este formata din mai multe cladiri numai cu parter. Cateva pavilioane sunt ateliere de lacatuserie, strungarie, vopsitorie. Cum s-a mentionat mai sus, la Targu-Ocna a functionat pana in 1997 un centru de reeducare a minorilor. O parte din maistrii si inginerii cu grad didactic care au lucrat cu minorii au ramas pe loc dupa desfiintarea centrului, asa incat partea de pregatire teoretica pentru obtinerea unei calificari este asigurata. Domnul lt.-col. Pantaru a spus ca, din 1999, penitenciarul va putea emite certificate de calificare valabile, singura problema ramasa nerezolvata fiind gasirea institutiei care sa serveasca drept „girant moral”. Cu alte cuvinte, pentru ca detinutii liberati sa nu aiba dificultati la angajare, certificatele nu trebuie sa aiba nici antetul, nici stampila penitenciarului ci ale unei scoli „civile” acreditate.

Sectia are o ferma anexa unde se cresc porcine si se cultiva legume, in principal radacinoase. Intr-o perspectiva apropiata, ferma va deveni sectie penitenciara deschisa, cu circa 50 de detinuti.

Cateva organizatii vin frecvent in vizita: Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, „Stanca Veacului”, Misiunea Crestina pentru Inchisori.

Sectorul cultural-educativ are un singur angajat dar exista o colaborare permanenta cu scoala postliceala.

Bucataria si cabinetul medical deservesc, deocamdata, atat scoala cat si sectia penitenciara. Intr-un viitor apropiat, sectia va avea propriul bloc alimentar si propriul cabinet medical cu infirmerie. In prezent, un medic generalist, un medic stomatolog, un tehnician stomatolog si 5 asistenti medicali se ocupa de sanatatea detinutilor, a cadrelor, a elevilor si a profesorilor.

c) Sectia

Fiecare detinut din cei 237 are patul lui, dupa cum a afirmat domnul lt.-col. Pantaru, asadar nu exista supraaglomerare. Primul pavilion vizitat era mai vechi, ceea ce inseamna ca grupul sanitar format din doua incaperi separate — una pentru dusuri, cealalta pentru WC-uri — se afla la capatului coridorului. Detinutii fac dus de doua ori pe saptamana dar, in ziua vizitei, in sala de baie era foarte frig deoarece instalatia de incalzire nu functiona.

Camerele sunt luminoase si destul de mari, astfel incat chiar daca sunt cate 20-25 de detinuti in fiecare, atmosfera ramane respirabila.

Al doilea pavilion vizitat este nou. Fiecare camera are propriul grup sanitar si exista un spatiu separat unde detinutii isi depoziteaza alimentele primite in pachete si alte bunuri personale.

In ambele pavilioane, zavoarele de la toate usile erau deschise si totusi nici un detinut nu se afla pe coridoare. Mai mult, detinutii nu pareau prea convinsi ca pot iesi oricand din camera. Din relatarile lor destul de confuze a reiesit in cele din urma ca se pot duce in alte camere dar numai cu permisiunea supraveghetorului care „trebuie sa stie unde se afla fiecare ca sa-i poata chema daca ii cauta cineva”. Nici in curte nu erau decat cativa detinuti care lucrau, cu toate ca era o vreme insorita si destul de calda. Domnul lt.-col. Pantaru a oferit explicatia ca supraveghetorii si detinutii aflasera ca venise „o inspectie” si au crezut ca e mai bine ca ultimii sa fie in camere.

Detinutii au fost reticenti si atunci cand au fost intrebati despre modul in care se intocmesc rapoartele de pedepsire.

Reprezentantii APADOR–CH au ramas cu impresia ca ideea de penitenciar semideschis, chiar si in aceasta prima faza, este neclara atat pentru cadre cat si pentru detinuti. De altminteri, domnul lt.-col. Pantaru a afirmat ca primise noul regulament in urma cu numai o luna, ceea ce ar insemna timp suficient pentru studiere dar nu si pentru asimilare.

Cu toate micile rezerve de mai sus, reprezentantii APADOR–CH considera ca initiativa adoptarii unor masuri de trecere la regim semideschis este foarte buna. Se pare ca acest experiment este in curs de desfasurare la inca doua penitenciare din tara, ceea ce arata ca Directia Generala a Penitenciarelor este hotarata sa faca o reforma reala a sistemului. Masura luata la Targu-Ocna cu privire la intocmirea rapoartelor de pedepsire — supraveghetorul descrie doar incidentul fara a propune si pedeapsa — este binevenita. APADOR–CH solicita DGP sa o aplice in toate penitenciarele, indiferent de regimul acestora. APADOR–CH sugereaza de asemenea ca fiecare raport, indiferent de natura sanctiuni stabilite, sa fie insotit de declaratiile scrise ale detinutului pedepsit si ale martorilor sai, iar toate aceste acte sa fie pastrate in dosarul de penitenciar.

APADOR–CH mentioneaza promptitudinea cu care Directia Generala a Penitenciarelor a raspuns la toate problemele ridicate de asociatie dupa fiecare vizita. DGP recunoaste deschis ca multe din dificultatile semnalate de APADOR–CH sunt reale si ca se incearca, in masura posibilului, remedierea lor, chiar si in absenta legilor absolut necesare. Exista insa si puncte divergente, unul dintre ele privind asistenta medicala care se acorda si cadrelor. DGP invoca regulamentul militar care prevede dreptul cadrelor la consultatii gratuite din partea medicilor si asistentilor din penitenciare, in vreme ce APADOR–CH continua sa creada ca prin aplicarea acestui drept, personalul sanitar — prea putin numeros pentru efectivele de detinuti si, mai ales, pentru problemele de sanatate deosebite create de starea de detentie — are si mai putin timp la dispozitie pentru acestia din urma.

10. Pregatirea supraveghetorilor din penitenciare: vizita la Scoala postliceala pentru penitenciare Targu-Ocna (16 decembrie 1998)

a) Prezentare generala

In primavara lui 1997, Directia Generala a Penitenciarelor a hotarat mutarea scolii de subofiteri pentru penitenciare de la Jilava la Targu-Ocna unde functiona un centru de reeducare a minorilor. O data cu mutarea, s-au schimbat si alte lucruri: scoala a devenit postliceala, si-a modificat radical programa de invatamant si ofera o dubla calificare (supraveghetori pentru penitenciare si lucratori in administratia publica).

In acelasi loc, mai functioneaza un centru de perfectionare initiala (durata cursurilor — 45 de zile) pentru persoanele angajate direct ca supraveghetori si un centru de perfectionare continua pentru celelalte cadre (fiecare urmeaza cursul o data la 5 ani).

Cladirile care adapostesc, pe langa scoala, camine, sali de festivitati, sali de sport sunt situate intr-un parc. Complexul mai cuprinde terenuri de sport si chiar un teatru in aer liber. In continuarea complexului si separata de acesta printr-o poarta si un gard mai mult simbolice, se afla sectia penitenciara.

b) Scoala postliceala pentru penitenciare

Scoala postliceala are o durata de 11 luni. Numarul elevilor din acest an scolar este de 111, la care se adauga circa 40 de persoane aflate la perfectionare initiala (cei angajati direct in sistemul penitenciar fara sa fi absolvit scoala postliceala). Programa de invatamant este organizata pe module: stiinte socio-umane, stiinte juridice, teorie si practica penitenciare, discipline administrative, tragere si pregatire fizica. Orarul zilnic este de 6 ore de expunere — predare, dimineata si 3 ore si 40 de minute de studiu individual, dupa-amiaza. In plus, elevii fac si paza in ture la sectia penitenciara.

Scoala pare a fi bine dotata didactic: are doua biblioteci cu carti de specialitate dar si de cultura generala, o sala cu calculatoare unde elevilor li se preda informatica, sala de sport, numeroase sali de clasa etc.

Directorul scolii, domnul Tantaru spunea ca programa scolara a fost modificata dupa modelul unor institutii similare din tarile democratice. Se discuta posibilitatea prelungirii perioadei de scolarizare si, pentru atragerea unui numar mai mare de elevi, considerarea acestei perioade drept stagiu militar satisfacut.

In timpul vizitei, reprezentantii APADOR–CH au intrat intr-o sala de clasa unde circa 20 de elevi dadeau un test scris la drept constitutional. Temele date vizau capacitatea de a memora si de a interpreta textul Constitutiei. APADOR–CH considera ca a cere unor viitori supraveghetori de penitenciare sau functionari in administratia publica sa interpreteze prevederile Constitutiei este exagerat. De altminteri, intreaga programa scolara pare supraincarcata, in special la modulul „stiinte juridice”. Un alt aspect ce trebuie avut in vedere este ca persoanele angajate direct la penitenciare si care vin apoi la perfectionare initiala, trebuie sa invete in 45 de zile tot ce invata elevii scolii in 11 luni, ceea ce este practic imposibil.

APADOR–CH are urmatoarele sugestii:

— marirea capacitatii scolii postliceale pentru penitenciare (este evident ca 111 absolventi, din care o parte se va indrepta, probabil, catre administratia publica, sunt insuficienti pentru nevoile actuale ale sistemului penitenciar);

— simplificarea programei scolare prin renuntarea la unele materii prea putin utile pentru genul de munca pe care o vor presta absolventii;

— renuntarea la acele aspecte din procesul de pregatire a elevilor care tin inca de regimul militar (obligatia de a locui la caminul scolii, sistemul de invoiri etc.), avandu-se in vedere perspectiva apropiata a demilitarizarii sistemului penitenciar.

V. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1998 a fost anul surprizelor neplacute sub aspectul protectiei libertatii de exprimare: pe de o parte, Camera Deputatilor a respins proiectul de lege privind modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala care viza, intre altele, eliminarea variantei pedepsei cu inchisoarea pentru insulta (art. 205) si calomnie (art. 206), precum si abrogarea art. 238 (ofensa adusa autoritatii) si art. 239 alin. 1 (ultraj verbal); pe de a alta parte, dar in directa legatura cu respingerea proiectului de lege, mai multi ziaristi decat in anii precedenti au fost dati in judecata, unii dintre ei fiind condamnati la inchisoare, pentru insulta si calomnie prin presa. Cornel Sabou, ziarist in Cluj, a executat chiar o parte din pedeapsa de zece luni in penitenciar, aprobandu-i-se o intrerupere de trei luni (pana la 3 ianuarie 1999) pentru rezolvarea unor probleme familiale.

In legatura cu acest caz, APADOR–CH a emis, in luna august 1998, urmatorul protest:

„1. Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania (APADOR–CH) protesteaza impotriva condamnarii ziaristului Cornel Sabou de la ziarul «Ziua de Nord-Vest» din Cluj-Napoca la zece luni inchisoare cu executarea pedepsei in penitenciar si a ziaristului Dan Calin Pircalab de la aceeasi publicatie la o amenda penala de 500.000 lei, ambii pentru infractiunea de calomnie (art. 206 Cod penal).

APADOR–CH cere instantei de judecata sa dispuna suspendarea executarii pedepsei privative de libertate pronuntate in cazul lui Cornel Sabou, iar Procurorului General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, sa introduca urgent recurs in anulare impotriva sentintei penale nr. 846/1997 (dosarul nr. 2612/1997 la Judecatoria Nasaud), ramasa definitiva in urma respingerii recursului prin decizia nr. 43/1998 (dosarul nr. 389/1998 la Tribunalul Bistrita-Nasaud).

2. APADOR–CH a sustinut constant necesitatea modificarii Codului penal in sensul eliminarii unor articole, in principal a celor care pun in pericol libertatea de exprimare garantata atat de Constitutia Romaniei cat si de documentele internationale cu privire la drepturile omului. Este vorba de art. 205 (insulta), 206 (calomnia), 238 (ofensa adusa autoritatii) si 239 alineatul 1 (ultraj verbal). Din pacate, Camera Deputatilor a respins anul acesta proiectul de lege cu privire la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala care rezolva, partial, problema respectarii libertatii de exprimare. Consecintele negative ale mentinerii unor prevederi contrare normelor democratice sunt din ce in ce mai vizibile prin inmultirea numarului de ziaristi condamnati la inchisoare pentru delicte de presa.

APADOR–CH cere Ministerului de Justitie sa refaca proiectul de modificare a Codului penal in sensul eliminarii, printre altele, a articolelor ce pun in pericol libertatea de exprimare si sa-l reintroduca in Parlament in cel mai scurt timp.

Asociatia solicita Parlamentului sa examineze noul proiect in regim de urgenta si sa voteze pentru eliminarea prevederilor care constituie o amenintare la adresa drepturilor omului si libertatilor fundamentale.”

Un al doilea caz foarte grav a fost cel al celor doi ziaristi de la „Monitorul de Iasi”, condamnati, in prima instanta, la cate un an inchisoare si plata unor daune morale imense.

APADOR–CH a dat publicitatii, in august 1998, un comunicat privind acest grav act de injustitie:

„Sentinta Judecatoriei Iasi, prin care doi ziaristi au fost condamnati la cate un an inchisoare — cu executare —, la interzicerea unor drepturi civile si politice, precum si la plata unor daune morale de 1,5 miliarde lei reprezinta cel mai grav act de injustitie de pana acum savarsit impotriva unor ziaristi.

In legatura cu cazul propriu-zis si cu sistemul de justitie in care aceasta hotarare a fost posibila, APADOR–CH precizeaza:

1. Continutul articolului pentru care cei doi ziaristi au fost condamnati nu cuprinde nici un enunt calomnios la adresa colonelului Petru Susanu si cu atat mai putin la adresa sotiei acestuia, judecatoarea Otilia Susanu. Informatiile si tonul articolului se inscriu in totalitate in limitele firesti ale libertatii de exprimare si ale exercitarii profesiunii de ziarist.

2. Sentinta in sine, raportata chiar la continutul unei infractiuni de calomnie, este vadit disproportionata, fiind in acelasi timp cea mai severa hotarare judecatoreasca pronuntata pana in prezent intr-un proces de acest gen. Ea contravine atat legislatiei din Romania cat si documentelor internationale care protejeaza libertatea de exprimare si dreptul la un proces corect si echitabil. Ea reprezinta mai degraba manifestarea unei razbunari decat aplicarea principiilor statului de drept.

APADOR–CH considera ca este de competenta Consiliului Superior al Magistraturii de a lua in discutie — din punct de vedere disciplinar — comportamentul judecatoarelor implicate in solutionarea acestui caz, avand in vedere circumstantele concrete in care s-a desfasurat procesul. A nu proceda astfel si a invoca „independenta judecatoreasca” intr-o situatie atat de flagranta ar echivala cu o incurajare din partea noului Consiliu a unor comportamente specifice unui stat autoritar, neavand nimic in comun cu cerintele statului de drept.

3. Solutia Curtii Supreme de Justitie prin care s-a respins cererea de stramutare a cauzei de la Judecatoria Iasi este, in mod evident, un act contrar intereselor promovarii unui stat de drept, in care onestitatea si impartialitatea judecatorilor trebuie sa fie aparate de orice suspiciune. Pastrarea unei cauze pe rolul unei instante unde este judecatoare fiica reclamantei, aceasta din urma fiind ea insasi presedinta la instanta imediat superioara dovedeste un dezinteres total fata de evolutia democratica a Romaniei si de cerintele unui stat intemeiat pe principiile de drept. Responsabilitatea revine in totalitate acelor judecatori ai Curtii Supreme de Justitie care au solutionat cererea de stramutare. APADOR–CH considera ca un minim apel la onoare i-ar obliga pe judecatorii care au pronuntat aceasta solutie sa demisioneze, in situatia in care ei mai sunt inca judecatori ai instantei supreme. In orice caz, astfel de atitudini — profund dispretuitoare la adresa a ceea ce societatea romaneasca doreste sa devina actul de justitie — vor trebui avute in vedere de Consiliul Superior al Magistraturii si de presedintele Romaniei la numirea, in viitor, a judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie.

4. APADOR–CH reaminteste opiniei publice ca initiativa Ministerului de Justitie de modificare (minimala) a Codului penal, privind pedepsirea infractiunilor de insulta si calomnie numai cu amenda penala si dezincriminarea infractiunilor de ofensa adusa autoritatii si ultraj (comis prin exercitarea libertatii de exprimare) a fost respinsa. Acest esec trebuie sa ne dea de gandit in legatura cu directia in care se indreapta societatea romaneasca. Guvernul Romaniei a fost primul care nu a fost de acord cu propunerea asa cum a fost lansata initial, insistand asupra pastrarii unor sanctiuni mai grave, iar Camera Deputatilor a respins proiectul in intregime, intr-o sedinta in care au prevalat orice alte interese in afara celor ale Romaniei si ale cetatenilor ei.”

Recursul in cazul celor doi ziaristi de la Iasi nu fusese inca judecat pana la sfarsitul anului 1998.

Un al treilea caz, extrem de grav cu privire la incalcarea libertatii de exprimare in Romania, s-a petrecut in luna septembrie 1998. O avocata austriaca de origine maghiara — Eva-Maria Barki — careia ii fusese interzis accesul in Romania pe o perioada de 3 ani in 1994 pentru discursul fatis promaghiar, a revenit in tara si a continuat sa isi sustina ideile in diverse ocazii publice. Era deci vorba strict de idei pe care ascultatorii puteau sa le impartaseasca sau nu. Cu toate acestea, Presedintia Romaniei a avut o reactie nu numai violenta ci si disproportionata fata de aceasta persoana care nu facea nimic altceva decat sa isi exercite dreptul la opinie, fara a intreprinde vreo actiune concreta care ar fi putut fi interpretata drept amenintare la adresa sigurantei nationale a tarii.

Comunicatul Presedintiei Romaniei a provocat reactia APADOR–CH care impreuna cu alte trei organizatii neguvernamentale, a dat publicitatii urmatoarea declaratie:

„La data de 28 septembrie 1998 Presedintia Romaniei a dat publicitatii un comunicat prin care Presedintele Emil Constantinescu, in calitate de garant al Constitutiei Romaniei, solicita institutiilor statului sa ia masuri impotriva unor persoane si asociatii care incalca art. 30 (7) din Constitutia Romaniei, cu referire directa la unele declaratii facute de cetateana austriaca Eva-Maria Barki. In legatura cu acest comunicat, ASOCIATIA PENTRU APARAREA DREPTURILOR OMULUI IN ROMANIA–COMITETUL HELSINKI, LIGA PRO-EUROPA, LIGA APARARII DREPTURILOR OMULUI si SOCIETATEA INDEPENDENTA ROMANA A DREPTURILOR OMULUI declara:

1. Libertatea de opinie si exprimare reprezinta un drept fundamental al omului si este o conditie esentiala pentru insasi notiunea de stat democratic. In sistemul legislativ din Romania, libertatea de exprimare este garantata atat de Constitutie (art. 30), cat si de Conventia europeana a drepturilor omului (art. 10), Pactul international cu privire la drepturile civile si politice (art. 19) si Declaratia universala a drepturilor omului (art. 19).

In conformitate cu prevederile art. 11 si 20 ale Constitutiei, documentele internationale sus-amintite fac parte din legislatia noastra interna, iar «dispozitiile constitutionale privind drepturile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia universala a drepturilor omului si cu celelalte tratate la care Romania este parte».

Aceasta inseamna ca interpretarea drepturilor omului si a libertatilor constitutionale, ca si orice posibila restrangere a exercitiului acestora, trebuie facute exclusiv in conformitate cu legislatia internationala care protejeaza drepturile omului. In aceste conditii trebuie inteles ca «restrictiile privind libertatea de exprimare din art. 30 alin. 7 al Constitutiei pot fi invocate numai in masura in care sunt conforme cu documentele internationale sus-amintite».

2. Comunicatul Presedintiei Romaniei se inscrie intr-o actiune mai larga declansata de catva timp de unele autoritati ale statului roman impotriva libertatii de exprimare, ca de pilda condamnarea unor ziaristi la pedepse cu inchisoarea.

3. Eva-Maria Barki — cetatean strain — se bucura, conform art. 18 din legea fundamentala, de «protectia generala a persoanelor si a averilor garantata de Constitutie si de alte legi», inclusiv de libertatea de exprimare. Cerand declansarea unei actiuni juridice impotriva cetatenei austriece, Presedintele Romaniei incearca sa sanctioneze o persoana pentru opiniile sale. Cu toate ca asociatiile semnatare nu impartasesc opiniile doamnei Eva-Maria Barki, ele considera ca, indiferent de continutul acestora, libertatea sa de a se exprima nu poate si nu trebuie ingradita si sanctionata. Ideile nu pot fi combatute decat prin alte idei, deci prin dialog. In opinia Curtii pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, pronuntata in mai multe cazuri, libertatea de exprimare «acopera nu numai informatiile si ideile care sunt primite favorabil sau cu indiferenta ori sunt considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza ori deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis fara de care nu exista societate democratica».

Organizatiile de drepturile omului semnatare ale acestei declaratii cer incetarea imediata a actiunilor de intimidare sau punitive indreptate impotriva libertatii de exprimare.”

Aceasta declaratie a starnit reactii adverse in unele publicatii care au dovedit ca nu inteleg ca libertatea de exprimare este un drept al oricarei persoane si nu doar al ziaristilor.

Ministrul de interne a decis din nou, in 1998, ca Evei-Maria Barki sa-i fie interzisa intrarea in Romania.

VI. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

1. Cadrul legislativ

Problema relatiei dintre activitatile desfasurate de serviciile de informatii care se ocupa de siguranta nationala si de respectarea drepturilor omului este subiect de dezbateri si dispute in mai multe tari, inclusiv cele cu un sistem democratic consolidat. Insusi Consiliul Europei manifesta o preocupare crescanda fata de acest aspect, unele voci cerand elaborarea unor norme europene in domeniu.

In Romania, in 1998, s-au adoptat si cele doua legi restante cu privire la serviciile de informatii — Legea Serviciului de Informatii Externe si Legea Serviciului de Paza si Protectie. Din pacate, ambele se bazeaza tot pe Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, considerata de multi experti drept depasita si neconstitutionala. Incercarile de modificare a acestei legi au ramas, pana la sfarsitul anului 1998, in faza de proiecte legislative neavizate nici macar de comisiile de specialitate. (A se vedea capitolul privind legislatia si drepturile omului.)

Dintre implicatiile pe care activitatile serviciilor de informatii le pot avea asupra drepturilor persoanei, trei sunt considerate esentiale:

a) invocarea protejarii sigurantei nationale ca temei legal pentru restrangerea exercitiului unor drepturi (libertatea de exprimare, liberul acces la informatii, libertatea de asociere, libertatea de intrunire, dreptul la viata privata, inclusiv secretul corespondentei etc.);

b) posibilitatea persoanei de a se apara — inclusiv in justitie — impotriva unor eventuale abuzuri comise de serviciile de informatii in desfasurarea activitatilor lor;

c) controlul societatii civile asupra modului cum functioneaza serviciile de informatii.

La sfarsitul anului 1998, structura serviciilor de informatii din Romania era urmatoarea:

1. Serviciul Roman de Informatii (Legea 14/1992)

2. Serviciul de Informatii Externe (Legea 1/1998)

3. Serviciul de Paza si Protectie (Legea 191/1998)

APADOR–CH sustine ca si Serviciul de Telecomunicatii Speciale (Legea 92/1996) face parte dintre acestea deoarece „are structura militara si face parte din sistemul national de aparare” (art. 1 alin. 5) si „asigura masurile privind siguranta nationala in domeniul sau de activitate…” (art. 11 alin. h).

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (Legea 39/1990) organizeaza si coordoneaza activitatile acestor servicii, inclusiv STS. Este adevarat ca ele sunt controlate de comisii parlamentare dar informatiile care ajung la opinia publica in legatura cu aceasta monitorizare sunt putine si, in general, nerelevante.

Pe langa cele patru servicii mentionate mai sus, Ministerele Apararii, de Interne si al Justitiei au propriile structuri informative a caror activitate este reglementata prin hotarari/ordine nepublicate si deci inaccesibile publicului. Infiintarea si functionarea lor au fost posibile pe baza Legii sigurantei nationale (art. 8 si 9).

2. Proiectul „Serviciile de informatii in democratii constitutionale”

Este un proiect international care a inceput in 1997. Initiatorii sai sunt Fundatia Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia si Centrul de Studii privind Siguranta Nationala din Washington DC, organizatie neguvernamentala, nonprofit al carei scop este apararea drepturilor omului in situatii in care se invoca protejarea sigurantei nationale. Proiectul are in vedere monitorizarea activitatilor serviciilor de informatii din tarile foste comuniste din Europa si din SUA si isi propune sa examineze si sa compare legislatia in materie in vigoare in aceste tari, sa faca sugestii cu privire la imbunatatirea legilor, sa sensibilizeze autoritatile si opinia publica in legatura cu amenintarile la adresa drepturilor omului pe care chiar cadrul legal existent le permite etc. APADOR–CH este partenerul roman in acest proiect.

Conform agendei proiectului, in 1998 APADOR–CH a pregatit un raport cu privire la modul in care se realizeaza controlul parlamentar asupra activitatilor serviciilor de informatii, a tradus si a distribuit principiile adoptate de toti partenerii cu privire la serviciile de informatii, a distribuit primul numar al Buletinului tiparit in cadrul proiectului si a pregatit o propunere legislativa de modificare a Legii sigurantei nationale. Aceasta ultima actiune are o semnificatie deosebita deoarece ea a antrenat si alte organizatii neguvernamentale romanesti care se ocupa de drepturile omului (Liga Pro-Europa, Asociatia Avocatilor pentru Drepturile Omului, Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului, Alianta Civica, Societatea Independenta Romana a Drepturilor Omului) in finalizarea propunerii.

In esenta, textul se refera la:

— definirea foarte clara, prin lege, a rolului, a atributiilor si a limitelor fiecarui serviciu/structura de informatii in parte;

— reducerea numarului de servicii de informatii. (A se vedea numarul acestor servicii in tari cu democratii consolidate: Anglia, Franta, Germania, Italia, Suedia, Belgia, Spania, Finlanda, Olanda — cate unu, maximum doua servicii de informatii interne la care se adauga cate un serviciu de informatii externe. In aceeasi directie au mers si Cehia, Slovenia si Slovacia);

— demilitarizarea tuturor serviciilor de informatii. Exceptie poate face numai structura informativa din cadrul MApN, al carei rol trebuie clar definit si limitat prin legea de organizare si functionare a ministerului la protectia informativa a propriilor angajati. Toate serviciile de informatii si toate structurile informative trebuie sa fie obligate prin lege sa prezinte comisiilor parlamentare specializate rapoarte anuale de activitate;

— instituirea unui control judecatoresc dublu — anterior si posterior — asupra operatiunilor informative si de executie care pot incalca drepturile omului. Controlul anterior trebuie sa respecte urmatoarele reguli: (i) mandatul prin care se autorizeaza folosirea metodelor de supraveghere prevazute la art. 13 alin. 1 sta in puterea judecatorului; (ii) judecatorului trebuie sa i se puna la dispozitie toate materialele care justifica solicitarea serviciilor secrete de a obtine un astfel de mandat; (iii) in continutul mandatelor trebuie mentionate cu exactitate obiectivul si sfera operatiunii aprobate, precum si durata pentru care se emite; (iv) rezultatele operatiunilor trebuie verificate periodic de judecator care va decide asupra oportunitatii mentinerii supravegherii persoanei. Controlul judecatoresc posterior se realizeaza prin accesul in justitie al persoanelor care se considera lezate in drepturile lor prin acest gen de supraveghere. Limitarea prin lege a duratei si a numarului mandatelor (un singur mandat, valabil maximum sase luni cu o singura prelungire de maximum trei luni), precum si obligatia de instiintare ulterioara a persoanei despre supravegherea la care a fost supusa sunt conditii esentiale pentru asigurarea unui control judecatoresc si public eficient;

— interzicerea prin lege ca aceste servicii/structuri sa desfasoare orice fel de activitati comerciale, atat in calitate de institutii, cat si de catre persoanele angajate in aceste institutii. Interdictia trebuie sa vizeze si sotul/sotia persoanei angajate. Ratiunile pentru aceasta interdictie sunt multiple: informatii economice/comerciale obtinute in virtutea legii si folosite in interesul propriilor firme/companii; concurenta neloiala si distorsionarea pietei; pericolul unor grupari/actiuni paralegale sau acoperite; obtinerea unor venituri necontrolabile etc.;

— accesul persoanelor la informatiile de interes public detinute de aceste servicii/structuri de informatii. Limitarile aduse exercitiului dreptului la informare sub pretextul sigurantei nationale trebuie sa fie clar precizate. Autoritatile trebuie sa demonstreze ca: (i) accesul la o anume informatie si difuzarea ei in public ameninta in mod grav un interes legitim referitor la siguranta nationala; (ii) restrictia este absolut necesara pentru apararea acelui interes; (iii) restrictia este necesara intr-o societate democratica. Refuzul de a furniza informatii de catre servicii/structuri de informatii trebuie sa fie supus controlului judecatoresc;

— obligatia serviciilor/structurilor de informatii de a demonstra existenta unui pericol real pentru siguranta nationala care sa justifice declansarea unor actiuni specifice in vederea anihilarii pericolului.

Organizatiile neguvernamentale romane care si-au adus contributia la redactarea textului, care mai contine si propuneri concrete de modificare a Legii 51/1991 pe articole, spera ca parlamentarii vor fi interesati de aceasta initiativa, cu atat mai mult cu cat multi dintre ei sunt convinsi de necesitatea punerii in acord a acestei legi atat cu Constitutia Romaniei cat si cu documentele internationale privind drepturile omului.

3. Cazuri individuale

a) Kiraly Stefan

Inginerul geolog Kiraly Stefan are 58 de ani. Pana in iunie 1990, a fost consilier pentru probleme de geologie, minerit si petrol al unui vice-prim-ministru. In perioada iunie 1990–august 1991 a detinut functia de subsecretar de stat la Departamentul Minelor din cadrul Ministerului Industriilor, apoi pe cea de consilier in acelasi minister pana in octombrie 1991 si de director general adjunct la Directia de Geologie pana in iunie 1992. S-a transferat la societatea comerciala „Ioszef Obernauer Company” SA de unde s-a pensionat in 1993.

In februarie 1995, a fost arestat preventiv sub acuzatia de „transmitere unor puteri sau organizatii straine ori agentilor acestora a unor documente sau date ce constituie secrete de stat” (art. 157 alin. 1 Cod penal). Au urmat doua perchezitii in cursul carora i-au fost confiscate 347 de documente. Nici unul nu purta mentiunea „secret de stat” sau „de serviciu”. Organele de urmarire penala au cerut parerea unui expert din Ministerul Comertului, care a confirmat ca nici unul din documentele confiscate nu avea caracter secret, si unei comisii din cadrul Ministerului Industriilor, care a stabilit ca 12 din cele 347 de acte aveau caracter de „secret de stat”. Nu se stie pe ce baza legala s-au efectuat expertizele. Mai mult, ele au fost efectuate in perioada urmaririi penale, fara ca inculpatul sa fie consultat sau sa poata adresa intrebari expertilor. Cert este ca solicitarea repetata a inculpatului de a se efectua o noua expertiza de catre un grup de experti independenti a fost refuzata de instantele de judecata. Dupa arestarea sa, Kiraly Stefan a aflat ca telefonul si corespondenta sa fusesera interceptate de SRI timp de doi ani, pana la data retinerii. Prin decizia din 15 noiembrie 1996, Curtea de Apel Bucuresti a admis ca acele documente nu erau „inregistrate ca secrete de stat” dar a considerat ca ele aveau un astfel de caracter pe baza expertizei comisiei Ministerului Industriilor. A mai admis si ca nici o inregistrare telefonica sau a corespondentei lui Kiraly Stefan de catre SRI nu a putut dovedi intentia acestuia de a transmite documentele unei puteri straine sau agentilor acestora. In aceste conditii, Curtea de Apel Bucuresti a schimbat incadrarea juridica si l-a condamnat pe Kiraly Stefan la 7 ani inchisoare pentru „divulgarea secretului care pericliteaza siguranta nationala” (art. 169 alin. 2 C.p.). Mai trebuie precizat ca documentele incriminate se refereau la prospectiuni geologice si miniere, fara legatura cu siguranta nationala. Asadar, fara a-l absolvi de acuzatia initiala (art. 157 alin. 1), Curtea de Apel Bucuresti l-a condamnat pe baza art. 169 alin. 2.

Kiraly Stefan si Parchetul au facut recurs, judecat de Curtea Suprema de Justitie la data de 17 octombrie 1997. CSJ a admis recursul Parchetului si l-a condamnat pe Kiraly Stefan la 16 ani inchisoare pentru invinuirea initiala de „tradare prin transmitere de secrete”.

Trebuie amintit faptul ca nici una din instante nu a fost interesata sa audieze ca martori pe oamenii de afaceri straini care au beneficiat de expertiza lui Kiraly Stefan.

La Curtea de Apel Bucuresti judecata a fost publica, la CSJ, sedintele s-au desfasurat cu usile inchise.

Toate cererile adresate de Kiraly Stefan Parchetului General pentru introducerea unui recurs in anulare au primit raspuns negativ. Iar cererea de gratiere adresata Presedintiei a ramas fara raspuns.

Kiraly Stefan se afla in detentie de aproape 4 ani. Conform legii in vigoare, el va putea intra la comisia de liberare conditionata in anul 2007.

b) Dan Razvan Socolescu

In primavara anului 1996, Dan Razvan Socolescu a facut parte dintr-o delegatie a UPETROM–Ploiesti care s-a deplasat in Republica Moldova pentru negocieri cu firma ASCOM SA Chisinau. Inginerul pregatise lista documentelor de care avea nevoie — lista aprobata de institutia la care lucra — dar, cu putin timp inainte de plecare, s-a hotarat sa ia si un set de „instructiuni pentru reparatii” precum si documentatia de oferta si cataloage. Nu a mai avut timp sa refaca lista dar nu si-a facut nici o problema deoarece nici unul din documentele suplimentare nu purta mentiunea de „secret de stat” sau „de serviciu” sau „confidential”. In plus, multe din aceste documente erau deja incluse in prima lista. De pilda, la „instructiuni pentru reparatii”, „tabelul cu dimensiuni de baza ale filetului pentru teava conic NPFT standard SUA” era inclus la punctul 3 din adresa, numit „tabele de calcul si alegere” la ultima rubrica intitulata „filete”.

Organele de control de la aeroportul Otopeni au fost insa de alta parere. A urmat confiscarea documentelor, iar inginerului Socolescu i s-a intocmit dosar penal pe baza art. 20 Cod penal (tentativa) raportat la art. 19 din Legea 51/1991 privind siguranta nationala („…culegere si transmitere de informatii cu caracter secret ori confidential, prin orice mijloace in afara cadrului legal”), Parchetul a mai adaugat si art. 242 Cod penal („sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice alt inscris…”) si art. 33 lit a) Cod penal (concurs de infractiuni). Despre ce fel de „sustragere” or „distrugere” ar putea fi vorba, de vreme ce inginerul avea doar fotocopii iar originalele sunt intacte la UPETROM? Si care au putut fi dovezile pe care s-a bazat procurorul atunci cand, invocand art. 33 lit. a) Cod penal, s-a referit la existenta unei „echipe de tradatori”?

In adresa nr. 013/225 din 31 mai 1996, UPETROM enumera toate documentele gasite asupra inginerului Socolescu si a doi din colegii sai, mentionand, acolo unde era cazul, caracterul de „secret de serviciu” ori „confidential”. „Instructiunile de reparatii” sunt descrise ca avand caracter „confidential”. Dar o adresa anterioara a UPETROM (nr. 033/323 din 24 aprilie 1996) includea „instructiunile” printre documentele aprobate a fi scoase din tara, nefiind catalogate drept „secrete de serviciu”. Cat despre documentatia de oferta si cataloage, UPETROM a precizat limpede ca forma in care le-a detinut inginerul (copii xerox), nu prezenta caracter de „secret de serviciu”. Se poate deduce deci ca UPETROM nu-si inventariase documentele si nu stabilise care constituiau „secrete de stat” sau „de serviciu” sau aveau caracter „confidential” decat dupa intamplarea de la Otopeni. Cel putin in privinta documentelor confiscate de la Dan Razvan Socolescu. Asadar, acesta nu putea fi acuzat de tentativa de a scoate din tara documente secrete de vreme ce:

1. Nu exista un inventar al documentelor institutiei;

2. Nici unul din materialele confiscate nu purta mentiunea „secret de stat” sau „de serviciu” sau „confidential”;

3. Fusese deja autorizat de UPETROM sa detina si sa scoata din tara acele documente.

Pe langa cele doua adrese — dintre care prima, cea din aprilie, a fost constant ignorata atat de organele de cercetare penala cat si de instante — s-a mai intocmit Raportul expertizei tehnice din care rezulta ca nici unul din documentele gasite asupra inginerului Socolescu si colegilor sai nu era „secret de serviciu”. Atat autorii raportului cat si specialistii audiati au precizat ca informatiile continute in documentele confiscate nu puteau fi folosite nicaieri pentru reproducerea vreunui utilaj, contrazicand astfel una din supozitiile procurorului cu privire la pericolul de reproducere a „utilajului petrolier de conceptie si fabricatie romaneasca de catre ASCOM SA Chisinau”.

In ciuda tuturor argumentelor in apararea lui Dan Razvan Socolescu, inculpatul a fost condamnat de Tribunalul Prahova, prin sentinta nr. 112 din 5 mai 1998, la un an cu suspendare si 3 ani de incercare pentru infractiunea prevazuta de art. 20 C.p. si art. 19 din Legea 51/1991. Instanta l-a achitat pentru infractiunea de sustragere de inscrisuri (art. 242 C.p.) si nu a retinut acuzatia de concurs de infractiuni (art. 33 lit a. C.p.). Atat inculpatul cat si Parchetul au declarat apel.

La 5 octombrie 1998, Curtea de Apel Ploiesti a mentinut, prin decizia penala nr. 308, condamnarea la un an pentru tentativa la art. 20 C.p. si art. 19 din legea 51/1991, dar cu executarea pedepsei in penitenciar si a considerat ca Dan Razvan Socolescu este vinovat si de „sustragere de inscrisuri” pentru care a primit tot un an de inchisoare.

Invocarea constanta a Legii 51/1991 privind siguranta nationala arata ca SRI este implicat in cazul lui Dan Razvan Socolescu. Mai mult, inainte de judecarea apelului, inginerul a fost invitat la Parchet, intreaga discutie purtandu-se in jurul unor convorbiri telefonice pe care acesta le-a avut cu diverse persoane incepand din 1996. Concluzia evidenta este ca SRI (poate si alte servicii/structuri informative) a interceptat convorbirile telefonice ale familiei Socolescu. Tenacitatea cu care se urmareste condamnarea inculpatului in ciuda tuturor dovezilor si a marturiilor care il disculpa nu poate avea decat urmatoarele explicatii: achitarea lui Socolescu ar demonstra subrezenia intregului esafodaj al acuzarii, iar instantele care au judecat dosarul par a fi inca timorate de invocarea notiunii de siguranta nationala, chiar daca sunt constiente de faptul ca Legea 51/1991 este depasita si neconstitutionala.

Dan Razvan Socolescu a introdus recurs ce se va judeca la Curtea Suprema de Justitie la 9 martie 1999.

APADOR–CH considera ca, in ambele cazuri prezentate, chiar daca serviciile de informatii nu sunt expres mentionate, acestea si-au folosit prerogativele practic nelimitate pentru a supraveghea cele doua persoane acuzate pe perioade de cel putin doi ani (art. 13 din Legea 51/91 privind siguranta nationala autorizeaza aceste operatiuni mai intai pentru o perioada de sase luni urmata de prelungiri in numar nelimitat de cate trei luni). Se poate deduce si ca aceleasi servicii au avut influenta asupra expertizelor cu privire la caracterul secret de stat sau secret de serviciu sau confidential al documentelor confiscate de la Kiraly Stefan si Dan Razvan Socolescu. APADOR–CH mai constata si ca mai multe instante de judecata au pronuntat condamnari pe baza Legii 51/1991, coroborata cu prevederile similare din Codul penal, chiar daca este evident ca aceste texte legale sunt depasite.

VII. MINORITATILE IN ROMANIA

A. Minoritatile religioase

Situatia libertatii religioase din Romania a ramas si in 1998 neschimbata fata de anii anteriori. Au avut loc violente impotriva unor credinciosi care nu apartin majoritatii ortodoxe. Un aspect nou si relevant a fost discutia care s-a purtat in jurul transformarii spatiului Universitatii Bucuresti intr-un cadru de propaganda ortodoxista. Data fiind complexitatea situatiei create, in aprilie 1998, APADOR–CH si-a facut publica pozitia fata de implicatiile transformarii teritoriului universitar in spatiu confesional:

„APADOR–CH a fost sesizata de-a lungul timpului asupra unor aspecte privind respectarea libertatii de constiinta in spatiul universitar. In acest sens, au fost aduse la cunostinta Asociatiei actiunile Ligii Studentilor si ale Asociatiei Studentilor Crestin-Ortodocsi din Romania, incluzand afisele si materialele publicate sub egida lor, declaratiile cu valoare politica, dezbaterile pe teme confesionale din Universitatea Bucuresti, manifestarile cu caracter ritual — cum ar fi sfintirea caminelor si a salilor de curs —, punerea de candele si icoane in spatiile destinate studiului ori initiativa de ridicare a unei Biserici Ortodoxe in curtea Facultatii de Drept si Filozofie.

In acelasi timp, Asociatia a luat act de contestatiile studentilor care, sustinand ca spatiul universitar este unul al libertatii de gandire, in afara dogmelor religioase sau politice, denuntau «intentia de a ridica un lacas de cult ortodox chiar in curtea cladirii care adaposteste Facultatea de Drept si Facultatea de Filozofie din Bucuresti» ca si «introducerea icoanelor ortodoxe in amfiteatrele Facultatii de Drept» considerand «Liga Studentilor si Asociatia Studentilor Crestin-Ortodocsi din Romania, organizatii ce practica de multa vreme o propaganda religioasa in Universitate si care acum isi permit sa ia decizii exagerate». Pe aceeasi linie sunt si protestele studentilor care afirma «politizarea excesiva a mediului universitar si impunerea unui monopol ideologic», «proliferarea grupurilor de extrema dreapta», respectiv, «tolerarea si sprijinirea fundamentalismelor».

Ultima expresie a situatiei create este hotararea adoptata de Biroul Senatului Universitatii Bucuresti, la 26 martie 1998, de a nu autoriza «manifestari religioase in spatiul universitar». Se asteapta, in continuare, ratificarea acestei decizii de catre Senat. Ca reactie la decizia Biroului Senatului, ASCOR a publicat, sub semnatura presedintelui Asociatiei, o luare de pozitie in care denunta «nonsalanta cu care grupari anticrestine, folosindu-se de unii colegi de la Filozofie, au inceput sa faca presiuni puternice asupra conducerii Universitatii Bucuresti». Liga studentilor a transmis presei un comunicat, la 8 aprilie 1998, in care vorbeste despre «un grup de orientare incerta (autointitulat Asociatia Studentilor din Universitatea Bucuresti)» si despre o «ofensiva puternica a fortelor si a practicilor de sorginte comunista».

In legatura cu toate aceste aspecte, APADOR–CH afirma urmatoarele:

1. Manifestarile religioase reprezinta o componenta a dreptului la libertatea religioasa, drept recunoscut de Constitutia Romaniei si de numeroase conventii internationale ratificate de catre Romania. Aceste manifestari pot avea loc in spatii private, sau in spatii publice, cu conditia ca ele sa nu afecteze drepturile si libertatile altor persoane.

2. Existenta unor dezbateri, pe teme spirituale, religioase, sau de alta natura este nu numai compatibila cu spatiul universitar, ci chiar in spiritul universitatii. Ar fi de amintit in acest context ca misiunea si obiectivele Universitatii Bucuresti, asa cum sunt acestea descrise de catre Carta Universitatii, includ si dezvoltarea culturii nationale, tezaurizarea si difuzarea valorilor culturii si civilizatiei umane, afirmarea identitatii culturii nationale.

3. Alte forme de exprimare religioasa sau confesionala pot fi acceptate numai in masura in care se dovedesc compatibile cu viata universitara. Ele sunt ilegitime daca aduc atingere misiunii si obiectivelor universitatii. In acest sens, orice manifestare contrara punctului (7), cap. II al Cartei Universitatii Bucuresti: «asumarea si realizarea menirii de focar al constiintei civice nationale, care sa promoveze pluralismul optiunilor, analizele critice si constructive, dezvoltarea in Romania a culturii politice si civice, apararea cadrului democratic intemeiat pe respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale individului si cetateanului in statul de drept» trebuie respinsa de catre conducerea Universitatii.

Distingerea intre manifestarile care incalca valorile pluralismului si democratiei si cele care le respecta cade in competenta Senatului Universitatii Bucuresti. In acest sens, APADOR–CH considera ca Senatul Universitatii are obligatia sa elaboreze un cod de conduita aplicabil diferitelor evenimente desfasurate in spatiul universitar, asa cum se intampla in majoritatea universitatilor din democratiile functionale. Incalcarea codului de conduita — prin propaganda, prin incitarea la intoleranta, violenta etc. — ar urma sa atraga dupa sine ridicarea dreptului persoanelor sau organizatiilor responsabile de a mai desfasura actiuni in spatiul universitar.

4. In ceea ce priveste transformarea spatiului universitatii publice intr-un mediu confesional, APADOR–CH o considera contrara prevederilor Constitutiei Romaniei. Ea constituie o incalcare a caracterului secular al statului, a drepturilor si a libertatilor studentilor, a cadrelor didactice si a personalului din universitate. Punerea de icoane pe peretii salilor de studiu sau ai culoarelor ori ridicarea unei biserici in spatiul universitatii afecteaza libertatea de constiinta a celor care nu impartasesc aceleasi optiuni religioase ori aceleasi forme de manifestare a credintei.

Avand in vedere ca manifestarile amintite intra in conflict cu prevederile constitutionale, APADOR-CH considera ca Senatul Universitatii si oricare alta autoritate universitara nu au competenta sa autorizeze desfasurarea lor. Pentru respectarea cadrului constitutional, a drepturilor si a libertatilor tuturor studentilor si a cadrelor didactice, Senatul are obligatia de a le interzice.

5. In vederea asigurarii pluralismului optiunilor, APADOR–CH considera necesar ca Senatul Universitatii sa limiteze si sa precizeze locurile de afisaj, modul de administrare si sanctiunile in caz de nerespectare.”

In anul 1998, un subiect de preocupare a ramas circulara din 25 martie 1997, prin care Secretariatul de Stat pentru Culte a cerut prefectilor si autoritatilor locale sa refuze ori sa anuleze autorizatiile de constructie pentru asociatiile si fundatiile religioase. Aceasta a fost aplicata si in anul 1998, in ciuda protestelor anterioare ale asociatiilor si ale fundatiilor afectate dar si a unor organizatii de drepturile omului din tara si internationale. Cu ocazia reuniunii internationale care a prilejuit, in toamna lui 1998, prezenta la Bucuresti a unui mare numar de reprezentanti religiosi din intreaga lume, APADOR–CH a transmis acestora, cat si opiniei publice, urmatorul apel:

„APADOR–CH saluta reuniunea internationala «Oameni si religii», cu tema «Pacea este numele lui Dumnezeu», organizata de Patriarhia Romana si de Comunitatea Sant’ Egidio, la initiativa Presedintelui Romaniei. Intrunirea reprezentantilor cultelor din peste 50 de tari, a unor importanti lideri religiosi, sub semnul pacii si al intelegerii, constituie un mesaj in favoarea exercitiului liber al constiintei, al credintei si al practicii religioase. Apreciem initiativa si vointa celor care au dorit ca in acest an reuniunea traditionala a Comunitatii religioase Sant’ Egidio sa aiba loc in Romania.

In acelasi timp, APADOR–CH aminteste ca astfel de manifestari generoase nu trebuie sa arunce o falsa lumina asupra situatiei reale a vietii religioase din Romania. APADOR–CH s-a exprimat public in mai multe randuri in legatura cu incalcarea drepturilor si a libertatilor religioase, carora le cad victime diferiti credinciosi, unii amenintati, altii chiar agresati pentru singura «vina» ca au o alta credinta decat cea ortodoxa, majoritara in Romania. APADOR–CH aminteste inasprirea situatiei religioase din Romania, incepand cu luna martie 1997, cand, datorita politicii Secretariatului de Stat pentru Culte, organizatiilor religioase care nu au primit statut de culte li s-au interzis drepturi elementare pentru exercitarea libertatii religioase, precum cel de ridicare a unor lacase de cult.

Tentativa cea mai agresiva de violare a drepturilor si libertatilor religioase este actualul proiect de lege a cultelor, elaborat sub egida Secretariatului de Stat pentru Culte, trimis la Parlamentul Romaniei. Intre alte prevederi inacceptabile din proiect, atragem atentia asupra art. 66, care enunta urmatoarele:

«In organizarea si functionarea lor, asociatiile si fundatiile care nu au solicitat ori nu au primit calitatea de cult religios nu pot folosi drepturile si prerogativele unui cult religios recunoscut (efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat etc.)».

Interzicerea unor drepturi care constituie aspecte elementare ale libertatilor si ale drepturilor religioase — «tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult» etc. — este contrara prevederilor constitutionale si obligatiilor internationale luate de Romania, dar nu mai putin adevaratelor valori religioase. Facem un apel catre reprezentantii si liderii religiosi participanti la reuniunea internationala «Oameni si religii» sa afirme valorile libertatii religioase ale tuturor, indiferent de credinta pe care o impartasesc.”

Proiectul de lege a cultelor

Subiectul cu importanta pe termen foarte lung a fost, in anul 1998, evolutia proiectului de lege a cultelor, care trebuia, conform celor anuntate, sa fie trimis pentru dezbatere in Parlament. In luna mai 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a adus intr-o noua faza proiectul de „Lege a cultelor” a carui elaborare incepuse inca din anul 1991. Proiectul amintit a fost intr-adevar trimis la Parlament, dar la putin timp s-a hotarat retragerea sa. In vara anului 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a pus in circulatie un nou proiect sub titulatura „Legea cultelor si a libertatilor religioase”. Si acesta a fost inlocuit, in luna noiembrie 1998, cu o varianta purtand titulatura „Legea pentru regimul general al cultelor”.

Exista mai multe diferente semnificative intre ultimele formulari ale proiectului de lege. Trei dintre ele sunt cu adevarat importante si trebuie mentionate intrucat ar putea deveni un subiect fierbinte in dezbaterea parlamentara: tema Bisericii nationale; tema optiunilor atee in raport cu optiunile religioase; drepturile asociatiilor si ale fundatiilor cu caracter religios.

Toata discutia in jurul legii cultelor s-a aflat, din 1990 pana in primavara lui 1998, sub presiunea Bisericii Ortodoxe. BOR a cerut sa aiba statutul unei Biserici nationale si, in sensul acesta, sa devina Biserica de stat. Proiectul de lege a cultelor facea referire la cererea BOR, aratand deosebirea fata de opiniile altor culte. Ultimele doua proiecte de lege, „Legea pentru regimul general al cultelor” si „Legea cultelor si a libertatilor religioase”, nu mai contin aceasta cerinta.

Trebuie mentionata pozitia Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a considerat ca existenta unei biserici de stat nu incalca drepturile enuntate de art. 9 al Conventiei europene a drepturilor omului. Doar ca un sistem bazat pe o biserica de stat este obligat sa satisfaca o serie de conditii. Dupa opinia APADOR–CH, conditiile din Romania fac ca transformarea Bisericii Ortodoxe in biserica de stat sa pericliteze grav drepturile si libertatile cetatenilor care au o credinta diferita si, in general, caracterul secular al statului roman.

Proiectul „Legii cultelor”, finalizat in luna mai 1998, cerea ca nici un organ de stat sau institutie guvernamentala sa nu initieze, instituie, omologheze ori sa subventioneze programe de propaganda ateista (art. 5). Dar, conform aceluiasi proiect, cultele pot solicita si pot primi de la stat sume necesare activitatii lor — deci, inclusiv, sume pentru propaganda religioasa (art. 56). Aceasta constituie insa o discriminare intre „tipuri de opinii”. Libertatea de constiinta inseamna libertatea de a crede si libertatea de a nu crede, iar statul trebuie sa manifeste acelasi tip de reactie pentru ambele posibilitati. De altfel, in dreptul international si deci si in sensul Constitutiei Romaniei (vezi art. 11 si 20), „libertatea de opinie, de constiinta si de religie”, care este baza unei legi a libertatii religioase in Romania (a cultelor) are un sens care depaseste continutul religios. Krishnaswami, raportorul special a Subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor a aratat ca termenul „religie sau credinta” a fost utilizat in studiul sau pentru a include credinte teiste variate, agnosticismul, gandirea atee si rationalismul. Aceeasi pozitie au avut-o proiectul Conventiei asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranta religioasa pe baza de religie ori credinta, din 1967 si lucrarile pregatitoare ale Declaratiei ONU asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranta religioasa pe baza de religie ori credinta, 1981. De altfel, Documentul final al intalnirii de la Viena (CSCE, 1989) enunta, in clauza 16 (a), „efectiva egalitate intre credinciosi si necredinciosi”. Documentul final de la Viena constituie, desigur, una dintre obligatiile cu caracter politic asumate de Romania in raport cu CSCE.

In ceea ce priveste tema dreptului gruparilor religioase care nu au fost recunoscute drept culte, ultimul proiect de lege face un mare pas inainte fata de cele anterioare prin eliminarea articolului care interzice asociatiilor si fundatiilor religioase „efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat etc.”.

Ultima forma a proiectului elaborat sub egida Secretariatului de Stat pentru Culte, prezentata sub titulatura „Legea pentru regimul general al cultelor”, nu contine cele trei grave prevederi prezente in proiectele anterioare. Pana in acest moment insa nu se stie care va fi forma finala a proiectului ce urmeaza sa fie depus la Parlament. In plus, actuala forma mai pastreaza defecte de constructie si continua sa aduca restrictii libertatilor religioase.

Alte prevederi incalca autonomia cultelor afirmata in preambulul proiectului — indirect ori direct. Astfel, statutul de organizare si functionare care se elaboreaza de fiecare cult, ar trebui confirmat de presedintele Romaniei (art. 14). Presedintele Romaniei — daca se merge pe aceasta atribuire de competenta — ar trebui sa aiba in vedere ansamblul datelor care determina statul roman sa acorde asistenta unei anumite grupari religioase.

Se pastreaza aproape identica prevederea de pe vremea regimului comunist, conform careia sefii cultelor, precum si mitropolitii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, vor fi recunoscuti in functii, la cerere, prin decret prezidential. Se pastreaza si obligatia ca acestia sa fie numai cetateni romani (art. 25).

Proiectul da competente exagerate Secretariatului de Stat pentru Culte. El ar urma, printre altele, sa asigure respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, medierea relatiilor reciproce dintre culte si relatiile acestora cu autoritati ale administratiei publice centrale si locale. Competente exagerate, intrucat ele privesc fie activitati proprii cultelor, fie fapte care cad sub incidenta unor organe specializate ale statului, cum ar fi sistemul de justitie. Rostul unui secretariat de stat pentru culte este acela de a acorda asistenta activitatii religioase si de a garanta practic libertatea religioasa in Romania si doar atat.

Trebuie adaugate la observatiile de mai sus tema finantarii cultelor in Romania. Ea se face, traditional, prin preluari directe de la bugetul statului. In ultimul timp se observa o extraordinara crestere a solicitarilor bisericilor — in special, a celei ortodoxe — si o crestere substantiala a subventiilor acordate de statul roman cultelor recunoscute, cu precadere bisericii ortodoxe. In acest cadru se inscrie recenta hotarare guvernamentala prin care s-a decis platirea integrala a salariilor preotilor celor 15 biserici recunoscute. Cum, datorita autonomiei cultelor, numarul preotilor depinde de vointa bisericilor — autonome fata de stat! — inseamna ca absorbtia resurselor de la stat de catre culte poate lua proportii necontrolate. In plus, cautarea de resurse invita conducerea cultelor sa exercite presiuni de ordin politic, ducand la o imixtiune crescanda a factorului religios in viata statului. Fenomenul este deja vizibil si poate afecta profund viata democratica din Romania.

Iata de ce APADOR–CH considera ca fiind preferabil sa se acorde, prin lege, competenta distributiei resurselor catre culte, Ministerului Finantelor. Acesta ar avea conditiile sa adapteze mecanismul de finantare a cultelor la noile evolutii in materie de formare a bugetului national si respectiv, in formarea bugetelor locale — ceea ce este logic. O data cu intrarea in vigoare a impozitarii venitului global, fiecare cetatean roman ar putea fi indrituit sa acorde un procent din impozitul sau bisericii in care crede sau pe care doreste din diferite ratiuni sa o sustina. Solutia respecta vointa statului de a oferi sprijin vietii religioase din Romania dar asigura, in acelasi timp, o radicala schimbare fata de situatia de astazi. Pe de o parte, veniturile bisericilor ar fi expresia echitabila a suportului popular iar pe de alta parte, institutiile statului ar fi ferite de interventiile clientelare, contrare statului de drept.

„Observatiile APADOR–CH cu privire la

Proiectul de lege pentru

regimul general al cultelor religioase

1. Observatii generale

a) Metodologia de elaborare a legii cultelor

Actualul proiect de lege pentru regimul general al cultelor religioase a fost elaborat in urma unei stranse colaborari intre cultele recunoscute in Romania si Secretariatul de Stat pentru Culte, ca institutie specializata a statului roman care intermediaza relatiile dintre autoritatile publice si organizatiile religioase. Implicarea cultelor inseamna luarea in considerare a principiului democratic al stabilirii normelor care reglementeaza viata unei anumite comunitati in dialog cu reprezentantii comunitatii. Din acelasi motiv insa ar fi fost necesara o implicare a grupurilor religioase care nu au statut de cult. Faptul ca in elaborarea proiectului de lege nu au fost invitati specialisti apartinand organizatiilor de drepturile omului arata neintelegerea faptului ca fundamentul acestei legi este garantarea libertatii de constiinta, de opinie si de credinta. Continutul proiectului reflecta o astfel de scapare.

Pe de alta parte, dintre toate propunerile anterioare, acesta se apropie cel mai mult de standardele firesti ale unei legi a cultelor si a libertatii religioase.

b) Referintele avute in vedere de Proiect

Actualul Proiect de lege pentru regimul general al cultelor religioase a fost elaborat, asa cum rezulta din continutul sau, avand ca principala referinta Decretul nr. 177/1948 care reglementa organizarea si functionarea cultelor religioase in Romania sub regimul comunist. Acest lucru afecteaza in adancime proiectul, ceea ce este de inteles, avand in vedere ca Decretul nr. 177 avea ca scop limitarea vietii religioase si instituirea controlului statului comunist asupra acesteia. Desigur, nu se poate omite actuala realitate, care reflecta functionarea, timp de 50 de ani, a sistemului proiectat pe baza Decretului nr. 177/1948. Dar nici nu se poate afirma ca Proiectul de lege pentru regimul general al cultelor religioase reprezinta un compromis multumitor intre situatia de fapt actuala din Romania si standardele prevazute de documente internationale si practicate in tari avand in acelasi timp o traditie democratica si o viata religioasa foarte activa.

c) Obiectivele legii

Proiectul de lege pentru regimul general al cultelor religioase stabileste cadrul manifestarii libertatii de constiinta si credinta al persoanelor si comunitatilor create de acestea, nu numai al cultelor. Ca urmare, ar fi fost de preferat titlul acceptat la un moment dat, intr-un anteproiect: «Legea cultelor si a libertatii religioase».

2. Proiectul de lege

a) Optiunile generale ale proiectului de lege

Proiectul de lege urmeaza principiile Constitutiei Romaniei, privitoare la libertatea de constiinta (art. 29), in sensul ca afirma libertatea credintelor religioase dar nu urmeaza principiul laicitatii (stat neutru/impartial in raport cu subiectii religiosi, excluzand religia din viata publica dar si interventia statului altfel decat prin controlul respectarii legilor). Proiectul promoveaza principiul enuntat in art. 29 (5), conform caruia cultele religioase se bucura de un important sprijin din partea statului. Cu alte cuvinte, un numar de subiecti cu caracter colectiv (biserici, confesiuni — parte a comunitatilor religioase) sunt liberi sa actioneze in conditii de avantaj substantial prin comparatie cu alti subiecti cu caracter colectiv.

Asistenta activitatii de cult nu este incompatibila cu libertatea credintelor religioase. Dar ramane deschisa problema ca sarcinile financiare suportate de populatie sa nu depaseasca un prag care sa afecteze libertatea de constiinta a diferitelor persoane, credincioase sau nu.

b) Structura proiectului de lege

Proiectul de lege pentru regimul general al cultelor religioase enunta in primele doua articole/capitolul I, principiile libertatii de gandire, de constiinta, de credinta si de religie intr-o forma apropiata prevederilor constitutionale. Urmeaza, apoi, reglementari privitoare la culte, pana la art. 58/capitolul IX. Ultimul capitol este dedicat dispozitiilor finale. Anexa enumera cultele recunoscute in acest moment si a caror recunoastere legea o asigura automat. In cuprinsul legii gruparile religioase recunoscute drept culte au o pondere exagerata, punandu-se in umbra problematica libertatii religioase a persoanelor si a comunitatilor religioase care nu sunt recunoscute drept culte. Principiile generale ale libertatii de constiinta ar trebui sa constituie un capitol distinct si mai detaliat; ar fi fost necesar ca grupurile religioase care nu sunt recunoscute de statul roman drept culte — fiind inregistrate ca asociatii si fundatii — sa se bucure de o atentie mai mare.

3. Continutul Proiectului de lege din perspectiva libertatii de gandire, de constiinta,

de credinta si de religie: observatii pe articole

Art. 2. Libertatea religioasa cuprinde libertatea fiecarei persoane de a avea sau de a adopta o religie sau o credinta religioasa la libera alegere, libertatea de a-si exercita propriul crez religios, precum si dreptul de a-si manifesta religia individual sau in colectiv, atat in particular, cat si in public, de a apara, a respecta si a practica riturile. Presupune, de asemenea, dreptul de a-si schimba religia sau credinta religioasa.

Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie sau sa adere la o credinta religioasa contrar convingerilor sale.

«Libertatea religioasa cuprinde libertatea fiecarei persoane de a avea sau adopta o religie (…) a respecta si practica riturile» sa se reformuleze: «Libertatea religioasa include libertatea fiecarei persoane de a avea sau adopta o religie (…), a respecta si practica riturile, de a construi in acest scop lacasuri de cult, de a crea institutii de caritate, de a produce obiecte de cult, de a tipari si raspandi publicatii religioase si alte manifestari de acest gen.» Completarea articolului cu drepturi care sunt inscrise in art. 6 al Declaratiei cu privire la eliminarea tuturor formelor de intoleranta si discriminare bazate pe religie sau credinta (1981) este cu atat mai necesara cu cat au existat incercari in ultimii ani, in Romania, de a nega aceste drepturi.

Art. 3. In Romania, cultele religioase sunt autonome fata de stat. Statul roman recunoaste, respecta si garanteaza libertatea si autonomia cultelor religioase.

In intreaga lor activitate, cultele religioase au obligatia sa respecte Constitutia si legile tarii, sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Textul nu trebuie sa se refere numai la libertatea si la autonomia cultelor ci, mai general, la libertatea si la autonomia organizatiilor religioase. Deoarece articolul vine in continuarea prevederilor generale privitoare la libertatea de religie, referirea la libertatea si la autonomia cultelor si nu ale organizatiilor religioase in general are sensul unei restrangeri inacceptabile din punctul de vedere al Constitutiei si al dreptului international.

Art. 6. Impiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare si de manifestare a unui cult religios se pedepseste conform prevederilor legale.

Formularea actuala trebuie inlocuita cu: «Impiedicarea sau tulburarea manifestarilor religioase se pedepseste conform prevederilor legale». Referirea, in actualul proiect, numai la pedepsirea «Impiedicarii sau tulburarii libertatii de exercitare si de manifestare a unui cult religios» sugereaza ca tulburarea manifestarii unui grup religios nerecunoscut ca si cult nu este supusa sanctiunilor legale. Articolul ar trebui sa treaca de altfel in pozitia a IV-a, in seria garantiilor generale privind libertatea de religie.

Inlocuirea este cu atat mai necesara cu cat actualul Cod penal face aceeasi greseala la art. 318 sanctionand impiedicarea sau tulburarea manifestarilor de cult. Este insa evident ca dreptul ce trebuie protejat nu este viata de cult, ci viata religioasa in general, conditia de «cult recunoscut de stat» aratand numai indrituirea cultelor de a primi o asistenta din partea statului — nu «mai multa libertate». «Omisiunea» din Codul penal se explica prin luarea in considerare a mediului socio-politic in anul in care acesta a aparut — 1968/1969, cand tot ce nu era recunoscut de stat era interzis. Este deci necesar sa fie modificat nu numai art. 6 din Legea cultelor ci si art. 318 din Codul penal.

Art. 10. Cultele religioase sunt libere sa participe si sa oficieze servicii religioase la solemnitatile nationale si la alte manifestari aniversare din viata tarii. Organele de stat stabilesc si asigura reprezentantilor cultelor cadrul de participare la aceste manifestari.

Deoarece cultele religioase nu au dreptul sa foloseasca actiunile oficiale legate de manifestarile nationale in propriile scopuri — ar afecta prin asta caracterul secular al statului — articolul trebuie reformulat dupa cum urmeaza: «Cultele religioase pot sa participe la solemnitatile nationale si la alte manifestari aniversare din viata tarii. Organele de stat stabilesc si asigura reprezentantilor cultelor cadrul de participare la aceste manifestari.»

Art. 13. Fiecare cult religios are un organ central de conducere sau de reprezentare, organe de conducere locale si unitati de cult. Acestea sunt persoane juridice avand capacitate juridica deplina. Unitatile de cult au personalitate juridica in conditiile legii.

Nu exista nici un motiv de a determina cultele religioase sa se organizeze conform schemei: organ central — organe locale — unitati de cult, fiecare cu capacitate juridica deplina. Organizarea cultelor trebuie lasata la aprecierea lor, acesta fiind si sensul autonomiei religioase.

Art. 18. Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia.

Secretariatul de Stat pentru Culte este organul de specialitate al administratiei publice centrale, in subordinea guvernului care urmareste respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, mediaza relatiile reciproce dintre culte si le sprijina in relatiile acestora cu autoritatile administratiei publice centrale si locale.

Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie sa urmareasca (in sensul: «sa se preocupe de») respectarea si realizarea drepturilor legale ale tuturor gruparilor religioase, nu numai ale cultelor. In plus, el nu poate avea printre competentele sale medierea relatiilor dintre culte deoarece aceasta implica ideea de obligare a cultelor sa accepte acest rol. Cel mult, Secretariatul de Stat pentru Culte isi poate oferi serviciile in vederea medierii.

Art. 19. Recunoasterea de catre stat a unui cult religios consta in confirmarea statutului sau de organizare si functionare prin Decret al Presedintelui Romaniei, la propunerea Guvernului, pe baza recomandarii Secretariatului de Stat pentru Culte.

Modificarea statutelor cultelor se face potrivit prevederilor inscrise in alineatul de mai sus.

In Romania, la data adoptarii prezentei legi, sunt recunoscute si functioneaza cultele religioase cuprinse in Anexa.

Confirmarea unui cult de catre stat, cu toate obligatiile in sarcina statului pe care aceasta recunoastere o implica, trebuie sa aiba in vedere nu numai statutul de organizare si functionare a cultului, ci ansamblul doctrinei si al practicilor (pentru ca acestea sunt considerate a fi de interes public). Ca urmare, nu statutul trebuie validat. Decretul Presedintelui Romaniei trebuie sa fie «un decret de recunoastere a cultului», la propunerea Guvernului, pe baza unei expuneri de motive.

Art. 20. In cazul in care un grup de credinciosi, cetateni romani, egal ca numar cu cel al cultului recunoscut cel mai putin numeros din Romania, cu identitate doctrinara proprie, vor dori sa se constituie ca un cult religios, se vor adresa Secretariatului de Stat pentru Culte, depunand, in vederea recunoasterii urmatoarele documente:

1) lista cu numele, prenumele, varsta, actul de identitate, adresa adeptilor viitorului cult, semnatura;

2) expunerea de motive asupra temeiurilor care justifica cererea de infiintare a cultului;

3) marturisirea de credinta;

4) Statutul de organizare si functionare care va cuprinde:

a) obligatia cultului de a respecta Constitutia si legile tarii, sa nu aduca atingere sigurantei nationale, ordinii, sanatatii si moralei publice, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului;

b) structura, modul de organizare si functionare centrala si locala a cultului si unitatile sale componente;

c) organele de conducere, atributiile si raspunderile acestora;

d) formele activitatii de cult, locurile in care se exercita acestea si modul de pregatire a personalului deservent;

e) modul de realizare si administrare a mijloacelor materiale si banesti ale cultului;

f) alte prevederi cu privire la organizarea si activitatea cultului.

Denumirea noului cult nu poate sa fie identica sau sa creeze confuzie cu denumirea unui cult recunoscut.

Conditia privind limita numerica — de genul: «un numar egal cu cel al cultului recunoscut cel mai putin numeros» trebuie eliminata. Numarul de credinciosi este, desigur, important si demn de luat in seama in acordarea statutului de cult, dar el actioneaza impreuna cu alte criterii, de aceea nu trebuie introdusa o norma stricta.

Conditia ca toti credinciosii sa fie cetateni romani este de asemenea impotriva libertatii de credinta, care include si libertatea de a fi alaturi de semeni de aceeasi credinta cu cetatenie diferita — ori apatrizi. Intr-adevar, libertatea de credinta este garantata persoanelor, nu numai cetatenilor. Mai mult, cetatenia este un raport de drept public/constitutional care se stabileste intre o persoana si statul a carei cetatenie o are, in vreme ce statutul de membru al unui cult reprezinta o relatie de drept privat intre o persoana si acel cult.

Art. 22. Sefii cultelor, precum si mitropolitii, arhiepiscopii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, alesi sau numiti in conformitate cu statutele de organizare ale cultelor respective, sunt asimilati cu demnitarii si recunoscuti in functie, la cererea cultelor, prin decret al Presedintelui Romaniei, in urma constatarii de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a respectarii conditiilor legale. Acestia trebuie sa fie cetateni romani, cu domiciliul stabil in tara.

Cultele religioase pot folosi in activitatea lor si personal de alta cetatenie cu respectarea prevederilor legale.

Asimilarea membrilor ierarhiei cultelor cu demnitarii reprezinta o grava violare a caracterului secular al statului. Demnitarul este persoana care ocupa o demnitate publica, deci exercita o autoritate de stat.

Conditia ca orice membru al ierarhiei cultelor sa fie cetatean roman este de asemenea arbitrara, impotriva autonomiei cultelor. Eventual, se poate introduce conditia ca seful cultului si peste jumatate din organul de conducere suprem — daca exista — sa fie rezidenti romani. (Argumentul in intampinarea acestei cerinte ar fi asumarea de catre stat a finantarii cultelor. Se are astfel grija ca banii preluati de la buget sa se reintoarca la platitorii de impozite).

Eventuala posibilitate a unor ierarhi de a avea cetatenie straina scoate in evidenta inadecvarea tratarii acestora ca demnitari. (Vezi si contradictia cu art. 16 (3) din Constitutie.)

Art. 23. Organizarea de partide politice si sindicate pe baza exclusiv confesionala este interzisa.

Trebuie eliminat deoarece crearea de formatiuni politice sau sindicate sunt deja reglementate prin legi.

Art. 28. Cultele religioase pot folosi in manifestarile si activitatea lor limba materna a credinciosilor. Corespondenta oficiala a cultelor religioase cu Statul se va face in limba romana.

Enuntul doi al articolului trebuie eliminat. Intr-adevar, «corespondenta cu Statul» constituie o formulare stangace: se are in vedere corespondenta cu autoritatile si institutiile publice, dar acestea pot fi si locale. In privinta limbii care poate fi folosita, aceasta rezulta din ansamblul normelor legislative — printre care si legea administratiei publice locale.

Art. 30. Cultele religioase au dreptul sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii de toate varstele, sa asigure invatamantul religios in scolile de stat, asistenta spirituala si de educatie religioasa in unitatile militare, spitale, azile, orfelinate, scoli de reeducare a minorilor si penitenciare, cu respectarea prevederilor legale.

Asistenta religioasa in cadrul Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Ministerului Justitiei, serviciilor de stat specializate in domeniul apararii si sigurantei nationale se asigura de catre capelanii militari in conditiile legii.

Formularea introduce pentru culte drepturi unilaterale in raport cu statul. In plus, proiectul nu tine seama de tendintele actuale de demilitarizare a Ministerului de Interne si a Directiei Generale a Penitenciarelor. Propunem urmatoarea varianta:

«In cadrul activitatii lor, cultele religioase au dreptul sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii de toate varstele. Cultele pot stabili intelegeri cu institutii de stat si cu persoane juridice si fizice pentru asigurarea invatamantului religios in scolile de stat, asistenta spirituala si educatie religioasa in unitatile militare, spitale, azile, orfelinate, scoli de reeducare a minorilor si penitenciare, cu respectarea prevederilor legale.

Aceste intelegeri nu pot incalca libertatea de gandire, de constiinta si credinta a subiectilor.

Asistenta religioasa in cadrul Ministerului Apararii Nationale si serviciilor de stat specializate in domeniul apararii si al sigurantei nationale militarizate se asigura de catre capelani militari.»

Art. 33. La baza raporturilor dintre culte sta spiritul ecumenic, de toleranta si de respect reciproc. In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa.

Daca se doreste referirea numai la relatiile dintre culte — intrucat capitolul are in vedere raporturile dintre culte —, atunci este necesara enuntarea acelorasi principii de la capitolul I privitor la toate organizatiile religioase. In caz contrar, se sugereaza ca respectarea unor astfel de reguli fundamentale ramane obligatorie doar in cazul cultelor.

O alta varianta ar fi sa se faca generalizarea chiar in art. 33, prin referire la organizatii religioase — altele decat cultele recunoscute.

Art. 38. Planurile si programele de invatamant se vor intocmi de catre organele competente ale cultului respectiv.

Planurile si programele de invatamant pentru disciplinele de cultura generala sau de specialitate, de alt profil decat cel teologic, vor fi aprobate de Ministerul Educatiei Nationale. Pentru disciplinele teologice, planurile si programele de invatamant vor fi avizate de catre Secretariatul de Stat pentru Culte.

Secretariatul de Stat pentru Culte nu poate avea statutul de «autoritate de invatamant» in domeniul disciplinelor teologice — analog cu rolul MEN pentru celelalte discipline. MEN ramane singura autoritate de stat competenta in domeniul invatamantului. In plus, s-ar incalca astfel autonomia universitara, consacrata prin Constitutie.

Art. 40. Salarizarea personalului didactic si administrativ din unitatile de invatamant neintegrate in invatamantul de stat se asigura de catre culte, cu o contributie la salariu din partea statului prin Secretariatul de Stat pentru Culte, la cererea cultelor.

Formularea introduce o obligatie directa a statului, de asigurare a unei parti din salariul personalului didactic si administrativ din unitatile de invatamant neintegrate in invatamantul de stat, ceea ce afecteaza caracterul secular al statului roman. Statul poate avea o politica de finantare a cultelor, incluzand activitatile educationale, dar nu sub forma unei obligatii. Faptul este cu atat mai evident cu cat numarul institutiilor de educatie cade in competenta exclusiva a cultelor. Articolul poate avea in vedere (doar) «posibilitatea» acordarii unei contributii de la stat, sau este eliminat, continutul sau fiind reglementat in cadrul prevederilor generale de finantare a cultelor.

Art. 45. Lacasurile de cult, manastirile, cimitirele, asezamintele cultural-bisericesti, unitatile de invatamant, sediile centrale, eparhiale, zonale si locale ale cultelor, sunt scutite de impozite si taxe, potrivit legii.

Dreptul de proprietate asupra lacasurilor de cult, manastirilor si cimitirelor este insesizabil si imprescriptibil.

Scutirea de impozite si taxe reprezinta unul dintre principalele mijloace de sustinere a cultelor de catre stat. Ar fi fost firesc sa se stabileasca in cadrul legii nivelul de scutire, nu sa se faca trimitere la alta lege, care va fi adoptata in viitor, legiferand, o data in plus nesiguranta raporturilor juridice.

In ceea ce priveste nivelul scutirilor de taxe, un principiu care merge in sensul realitatilor societatii de astazi este egalitatea intre asocierile cu caracter laic si asocierile cu caracter religios. Aceasta corespunde, de altfel, naturii seculare a statului roman.

Un proiect de lege recent luat in discutie de catre Ministerul Justitiei defineste, pentru ansamblul organizatiilor neguvernamentale (inclusiv pentru asociatiile si fundatiile «recunoscute de utilitate publica», care ar fi corespondentele cultelor) urmatoarele scutiri:

a) cota zero de taxa pe valoarea adaugata pentru bunurile si serviciile destinate realizarii scopului declarat;

b) scutirea de plata taxelor vamale pentru bunuri dobandite de la persoane fizice ori juridice romane sau straine, prin acte juridice cu titlu oneros ori gratuit, incheiate in tara sau in strainatate, numai daca bunurile astfel dobandite sunt destinate realizarii directe a scopului declarat prin statut;

c) scutirea de plata impozitelor pe cladiri si pe terenurile aferente, aflate in proprietatea acestora;

d) scutirea de taxe pe mijloacele de transport proprii;

e) scutirea de impozite pe venitul agricol pentru terenurile folosite in vederea realizarii scopului declarat prin statut;

f) scutirea de taxe notariale si taxe de timbru;

g) scutirea de taxe pentru afisaj;

h) scutirea de impozit pe profit pentru spectacolele ale caror incasari sunt destinate realizarii scopului declarat prin statut;

i) reducerea cu 25% a impozitului pe dividende, rezultate din activitati economice directe.

APADOR–CH propune acelasi regim de scutiri de taxe pentru culte, ceea ce ar intari legitimitatea scutirilor pentru fiecare categorie de asociere.

Art. 48. Acoperirea cheltuielilor cultelor religioase se realizeaza prin contributii benevole ale credinciosilor, din valorificarea produselor si obiectelor de cult, a tipariturilor confesionale autorizate de cult, din diferite activitati economice, din veniturile bunurilor imobile, din incasarile provenite din vizitarea colectiilor bisericesti si a manastirilor, din ajutoare, legate, donatii, sponsorizari, precum si din contributii de la stat. Veniturile si cheltuielile cultelor religioase vor fi contabilizate si controlate potrivit legii.

Referirea la contributii de la stat ar trebui sa fie conditionata de lege. «Legea» ar fi legea finantelor, care poate introduce diferite solutii: un anume procent din venitul direct al contribuabililor ori un anume procent din buget. In nici un caz nu este fireasca finantarea arbitrara de la guvern, cum se face astazi.

Art. 49. Producerea si valorificarea de catre cultele religioase a obiectelor si bunurilor necesare activitatilor de cult nominalizate potrivit prevederilor legale, sunt scutite de la impozit.

Cultele religioase care au institutii de caritate si asistenta sociala: orfelinate, camine de batrani, cantine etc., sau care sprijina actiunile de caritate sunt scutite de impozit pe acea parte din venitul realizat din activitatile economice destinate sustinerii operelor de binefacere.

APADOR–CH propune eliminarea acestui articol deoarece aspectele fiscale sunt reglementate prin art. 45 din proiect.

Art. 59. Asociatiile religioase care desfasoara activitati de cult dobandesc statutul de persoana juridica numai cu avizul prealabil al Secretariatului de Stat pentru Culte.

Statutul acestor asociatii va cuprinde si doctrina religioasa si formele ei de manifestare.

Statutul de persoana juridica pentru gruparile religioase se obtine pe baza Legii asociatiilor si fundatiilor, nu a legii pentru regimul general al cultelor — care impune si conditiile. Ca urmare, avizul pozitiv al Secretariatului de Stat pentru Culte nu este obligatoriu (cum se sugereaza prin formularea: «Asociatiile… dobandesc statutul de persoana juridica numai cu avizul…»). Articolul trebuie eliminat.

Art. 65. De prevederile prezentei legi beneficiaza exclusiv cultele religioase recunoscute potrivit procedurii mentionate la art. 19 si 20.

De prevederile legii beneficiaza evident si persoanele individuale, si asociatiile si fundatiile religioase pentru ca legea se refera la ele.

Art. 67. Prezenta Lege intra in vigoare la data publicarii ei in Monitorul Oficial. Pe aceiasi data, Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, precum si orice alte dispozitii contrare prezentei Legi, se abroga.

Prezenta lege trebuie sa abroge nu numai Decretul nr. 177/1948, ci si Hotararea de Guvern nr. 2218/1995, care a reluat — in mare parte — prevederile Decretului 177. O alta HG va fi data dupa intrarea in vigoare a prezentei legi, pentru punerea ei in aplicare.

Concluzie

Daca proiectul de lege pentru regimul general al cultelor va fi adoptat cu amendamentele propuse mai sus, se poate considera ca Romania confirma caracterul sau de stat secular definit implicit prin Constitutie. S-ar respecta, la nivel legislativ, libertatea de gandire, constiinta si credinta, statul roman asumandu-si in acelasi timp obligatii substantiale pentru sustinerea vietii religioase.”

B. Minoritatile nationale

In 1998, tema minoritatilor nationale a fost dominata de discutiile in jurul infiintarii unei universitati in limba maghiara, iar ulterior, a unei universitati in limbile maghiara si germana. APADOR–CH a incercat, prin comunicatele sale, sa aduca la cunostinta opiniei publice si a factorilor administrativi si politici implicati datele si principiile pe baza carora s-ar fi putut ajunge la o solutie echitabila. Astfel, la 4 septembrie, asociatia a prezentat observatiile sale pe aceasta tema:

„Miercuri 2 septembrie, Comisia de invatamant a Camerei Deputatilor si-a dat avizul asupra proiectului de modificare a Legii invatamantului, sustinand ca in invatamantul universitar de stat se pot organiza cel mult grupe si sectii in limba minoritatilor. Anterior, liderii politici ai principalelor partide din Romania si Ministerul Educatiei Nationale respinsesera la randul lor posibilitatea unei universitati de stat in limba maghiara.

In legatura cu dezbaterile publice pe aceasta tema, APADOR–CH considera ca Romania este obligata sa actioneze in spiritul Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, adoptat de ONU in 1966 si ratificat de Romania in 1974. Art. 27 al Pactului enunta: «In statele in care exista comunitati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinand acestor minoritati nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, in comun cu ceilalti membri ai grupului lor, propria lor viata culturala, de a profesa si a practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba». In conformitate cu interpretarea Comitetului pentru Drepturile Omului de la Geneva, care examineaza violarile Pactului, art. 27 statueaza un drept al persoanelor apartinand minoritatilor nationale, statul care este parte la Pact avand obligatia de a lua masuri motivate si realiste care vin in intampinarea aspiratiilor lor.

Trebuie mentionat ca maghiarii din Romania reprezinta cea mai numeroasa minoritate din Europa (exceptand tari ale fostului CSI). Aspiratia la institutii proprii de invatamant superior a fost exprimata printr-un referendum intern si prin programele UDMR, formatiune care a primit cvasitotalitatea voturilor populatiei de limba maghiara. Este de notat si existenta unei traditii istorice a invatamantului tertiar maghiar din Transilvania. Ca urmare, APADOR–CH considera ca pozitiile indreptate impotriva posibilitatii de principiu a unei universitati de stat in limba maghiara constituie o violare a spiritului Pactului international cu privire la drepturile civile si politice.

APADOR–CH atrage atentia ca maniera in care liderii politici care au responsabilitatea guvernarii, Ministerul Educatiei Nationale si o parte semnificativa a presei s-au exprimat privitor la cererile minoritatii maghiare reprezinta o revenire in forta la politica nationalista de pana in 1996. O astfel de politica poate pune in pericol procesul de reconciliere dintre minoritatea maghiara si majoritate initiat acum doi ani. Ea poate transforma din nou Romania in teatrul unor tensiuni interetnice, putand oricand degenera in grave tulburari.

Facem un apel catre Parlamentul Romaniei sa revada proiectul legii de amendare si completare a Legii invatamantului, astfel ca in final sa fie adoptata o varianta compatibila cu aspiratiile legitime ale minoritatilor si cu nevoia de pace si prosperitate a intregii societatii romanesti.

ALTE OBSERVATII

APADOR–CH atrage atentia asupra transmiterii, de catre unii oameni politici si demnitari de stat, a unei imagini falsificate asupra institutiilor de educatie in limba materna, in stare sa confuzioneze si sa manipuleze opinia publica. Unul dintre cele mai semnificative documente de acest gen este cel publicat in luna august 1998, de catre Secretariatul de Stat pentru Invatamant Superior si intitulat «Segregarea etnica a invatamantului superior din Romania nu este oportuna». In document se afirma ca «Secretariatul de Stat pentru Invatamant Superior este sistematic confruntat cu insistente solicitari de segregare etnica, in forme institutionale diverse, care, daca ar fi sa fie ierarhizate, merg de la constituirea de sectii si facultati autoadministrate, pe criterii etnice, pana la infiintarea de universitati de stat cu predare in limba maghiara». (Formularile Ministerului Educatiei Nationale se adauga altora de acest gen, precum «federalizarea invatamantului, enclavizare educationala», «dezvoltarea unui invatamant pe baza etnica».) Documentul sustine ca: «trebuie sa se recunoasca cu toata franchetea ca dimensiunile si calitatea invatamantului superior in limba materna, asa cum este organizat astazi in Romania, nu au termene comparabile niciunde, nici in Europa, nici in vreun alt colt din lume». Pentru a clarifica anumite aspecte mai des invocate in dezbaterea publica, APADOR–CH observa urmatoarele:

1) Culpabilizarea minoritatii maghiare si a reprezentantilor ei

Calificarea cererilor minoritatii maghiare, de intemeiere a unei universitati de stat in limba maghiara, drept «segregare etnica a invatamantului», «federalizare a invatamantului», «enclavizare educationala», «dezvoltare a unui invatamant pe baza etnica» etc. reprezinta o culpabilizare a minoritatii maghiare pentru «vina» de a fi solicitat anumite conditii considerate de ea necesare protejarii si dezvoltarii identitatii nationale. Invinovatirea unei comunitati minoritare pentru exprimarea unor idealuri reprezinta un act de ostilitate fata de acea comunitate si o incitare la manifestari sovine fata de ea. Dreptul unei minoritati de a-si face publice idealurile constituie o componenta a dreptului ei la identitate. Nu acest drept poate fi contestat ci, eventual, motivatiile si realismul optiunilor comunitatii.

Trebuie subliniat ca termenii «federalizare» si «enclavizare» nu se aplica in nici un caz activitatilor educationale. Ei definesc raporturi dintre stat si teritorialitate. Termenul «segregare» se refera la educatie numai in cazul violarii unor drepturi, nu in cazul afirmarii unor drepturi. Existenta unor scoli si universitati independente in limba materna nu poate insemna in nici un caz federalizare, enclavizare ori segregare a invatamantului. Putem vorbi despre «invatamant pe baza etnica» numai atunci cand continutul materiilor de invatamant depinde in mod abuziv de natura etno-culturala a minoritatilor si a majoritatii. Singurul act care a reprezentat crearea unui «invatamant pe baza etnica», in Romania, a fost introducerea, prin Legea nr. 84/1995, a disciplinei «Istoria romanilor» in locul «Istoriei Romaniei».

2) Tema standardelor internationale privind invatamantul universitar

in limba minoritatilor

Nu exista document international adoptat de marile structuri interguvernamentale la care a aderat Romania care sa includa, drept un standard, crearea unor universitati de stat in limba materna. De fapt, notiunea de «standard international» in materia invatamantului universitar isi pierde practic sensul. Intr-adevar, standardele internationale reprezinta masuri minime la care sunt obligate statele in scopul asigurarii protectiei (in acest caz a) minoritatilor nationale. Cum problema invatamantului universitar se pune exclusiv in cazul unor minoritati numeroase, cu o cultura dezvoltata, deci numai in cazuri de exceptie, nu poate exista un standard international — de vreme ce acesta se aplica «in general». Din aceasta cauza, in materia invatamantului universitar, dreptul international trebuie invocat sub aspectul spiritului conventiilor si nu al regulilor. Un rol semnificativ il joaca modelele prin care diferite state au rezolvat probleme asemanatoare in conditii apropiate. Modelele nationale nu fac parte din dreptul international dar joaca oarecum loc de «customary law».

3) Spiritul documentelor internationale cu privire la invatamantul universitar

in limba minoritatilor

Spiritul documentelor internationale in aceasta materie este exprimat in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, reprodus mai sus. Exista, pe de alta parte, recomandari in domenii «specializate», sustinute de organizatii interguvernamentale, nu printr-o procedura de validare propriu-zisa ci prin pozitii exprimate sub egida lor de grupuri de experti. Astfel sunt «Recomandarile de la Haga privind drepturile educationale ale minoritatilor nationale» (elaborate sub egida Fundatiei privind Relatiile Interetnice de pe langa Inaltul Comisar privind Minoritatile Nationale/OSCE, 1996). Art. 17 al documentului enunta: «Persoanele apartinand minoritatilor nationale au dreptul de acces la invatamantul tertiar in propria lor limba daca au demonstrat necesitatea lui si daca exista o justificare numerica… Persoanele apartinand minoritatilor nationale pot de asemenea sa urmareasca cai si mijloace de a stabili propriile lor institutii la nivel tertiar». Semnificativ este art. 18: «In situatiile in care o minoritate nationala a mentinut si controlat, in istoria sa recenta, propriile sale institutii de nivel superior, acest fapt va fi recunoscut pentru determinarea modelelor de urmat». De altfel, dreptul la institutiile cu valoare identitara reprezinta o cerinta a tuturor conventiilor internationale dedicate protectiei minoritatilor si transformate de Romania in obligatii juridice.

Mai amintim Recomandarea 1353 a Consiliul Europei privind accesul minoritatilor la invatamant superior, adoptata de Adunarea Parlamentara la 27 ianuarie 1998 care, la art. 6 (iv) sustine: «guvernele trebuie sa recunoasca libertatea fundamentala de a intreprinde studii la nivel superior si a crea institutii cu acest scop; aceste institutii trebuie sa beneficieze de o sustinere oficiala imediat ce calitatea lor a fost recunoscuta — pe o baza nediscriminatorie si echitabila — si s-a stabilit ca exista o cerere reala; limba nu trebuie sa fie un criteriu de recunoastere a institutiilor si calificarilor».

Avand in vedere numarul si dezvoltarea culturii comunitatii maghiare din Romania, se poate afirma ca daca documentele citate nu s-ar aplica in cazul acesteia, atunci ele nu s-ar aplica nici unei alte comunitati din Europa.

4) Exemple privind invatamantul universitar in limba minoritatilor nationale

Cum trateaza alte state minoritatile? Care sunt modelele? Actul Universitatilor din Finlanda, legea fundamentala in acest domeniu, in forma adoptata la 27 iunie 1997, sectiunea 9, alin. 2 enunta: «Limbile de instructie si examinare ale Universitatii din Helsinki, ale Universitatii de Tehnologie din Helsinki, ale Academiei de Arte Frumoase, ale Academiei Sibelius, ale Universitatii de Arta si Design si ale Academiei de Teatru sunt finlandeza si suedeza. Limba de instructie si examinare a Universitatii Abo Academi, a Scolii Suedeze de Economie si Business si a Scolii Suedeze de Asistenta Sociala si Administratie Locala a Universitatii din Helsinki este suedeza.» (Deci in Finlanda exista mai multe universitati mixte si mai multe universitati de limba suedeza pentru circa 285.000 suedezi/5,8% din populatia Finlandei). Invatamant tertiar in limba materna exista si in Tirolul de sud (Italia), pentru vorbitorii de limba germana, in numar de 303.000 (0,5%). In Elvetia traiesc 1,3 milioane (18%) vorbitori de limba franceza si 500.000 (7%) de limba italiana. Acestea sunt limbi oficiale si limbi de educatie universitara. In Canada, in Ontario, unde preponderenta populatiei vorbitoare de limba engleza este covarsitoare (80% dintre cei 6,1 milioane de vorbitori de limba franceza aflandu-se in Quebeck) exista invatamant universitar in limba franceza (University of Ottawa).

Ultimele exemple se refera la state cu sisteme constitutionale diferite (tip federativ). Dar din perspectiva drepturilor minoritatilor nationale, caracterul statului (unitar, federativ) nu are nici o relevanta pentru obligatiile statului de a proteja minoritatile.

Este real faptul ca universitatile multilingve sunt incurajate de multe state. Dar in astfel de universitati, limbilor minoritare li se acorda o atentie speciala. Regulile specifice au in vedere protectia invatamantului in limbile minoritare tocmai pentru ca presiunea asupra minoritarilor este mai mare. Astfel, la Universitatea bilingva din Ottawa (Ontario/Canada — regiune anglofona), membrii Senatului pot comunica in limba pe care o doresc. Toate comunicatele sunt in limbile engleza si franceza. Personalul trebuie sa inteleaga (cel putin) ambele limbi, iar profesorilor li se cere sa fie bilingvi. La Universitatea din Fribourg (Elvetia), rectorii se succed, dupa unul de limba germana urmeaza unul de limba franceza si invers.”

Intrucat campania dusa impotriva universitatii Petöfi-Schiller, ameninta cu crearea unei atmosfere sovine generalizate, APADOR–CH a intervenit din nou, la 20 octombrie, elaborand un comunicat care a devenit subiectul unei conferinte de presa:

„OPINIILE APADOR–CH

CU PRIVIRE LA OPOZITIA UNOR ORGANISME UNIVERSITARE

LA INFIINTAREA UNIVERSITATII PETÖFI-SCHILLER

De mai mult timp, organisme din lumea academica s-au pronuntat impotriva infiintarii unei universitati de stat cu predare in limba maghiara sau in limbile maghiara si germana. Astfel, in luna iunie 1998, Forumul Civic National Roman si-a exprimat opozitia sa printr-o scrisoare deschisa la care au aderat 48 de universitati. In luna iulie 1998, declaratii facute in numele Societatii Romane de Stiinte Fundamentale sustineau ca statul roman nu ar avea nici un interes moral sau material, sa produca specialisti de limba maghiara. In paralel cu aceasta, conducerea Ministerului Educatiei Nationale, in frunte cu ministrul Andrei Marga si secretarul de stat pentru invatamantul universitar, Mihai Korka, a calificat dorinta minoritatii maghiare de a avea o universitate de stat in limba maghiara drept intentie de separare, de enclavizare, declarand aceasta dorinta fara temei si sustinand, impotriva faptelor, ca nicaieri in lume nu exista astfel de universitati.

La data de 15 octombrie, Consiliul National al Rectorilor din Romania a dat publicitatii Hotararea sa, considerand prevederile HG nr. 687/2.10.1998 privind initierea procedurii de infiintare a Universitatii cu limbile de predare in maghiara si germana Petöfi-Schiller ca fiind «in contradictie cu normele constitutionale si alte dispozitii in vigoare privind organizarea si functionarea institutelor de invatamant superior». Mai mult, se afirma ca decizia Guvernului contravine interesului national si normelor internationale, cu implicatii grave «inclusiv in planul securitatii nationale». In sfarsit, tot la mijlocul lunii octombrie, profesorii universitari Viorel Ciobanu, Liviu Pop, Radu Motica si Ioan Santai, decani ai facultatilor de drept din Bucuresti si respectiv, Cluj-Napoca, Timisoara si Sibiu, au dat publicitatii analiza lor privitoare la Hotararea Guvernului nr. 687/1998. Cei patru decani sustin neconstitutionalitatea si ilegalitatea acestei Hotarari printr-o argumentare pe care o vom analiza ulterior.

In legatura cu aceste luari de pozitie ale comunitatii universitare din tara si a conducerii Ministerului Educatiei Nationale, APADOR–CH declara urmatoarele:

1) Cadrul legislativ de protectie a minoritatilor nationale din Romania a fost imbunatatit in prima parte a anului 1997, prin Ordonantele de urgenta nr. 22 si nr. 36, referitoare la drepturi de folosire a limbii materne in administratie si invatamant. Ordonanta de urgenta nr. 36 prevedea si posibilitatea crearii unor facultati si institutii de invatamant superior de stat in limba materna. Ordonantele Guvernului Romaniei de la acea data erau primele masuri ale unei autoritati de stat in favoarea si nu impotriva drepturilor minoritatilor nationale, reduse dupa 1990, fata de perioada anterioara, prin Constitutia adoptata in decembrie 1991 si alte cateva norme juridice, mai ales, prin Legea Invatamantului nr. 84/1995. APADOR–CH si-a exprimat, printr-un comunicat publicat la acea data sustinerea celor doua Ordonante, considerandu-le un act pozitiv in promovarea relatiilor interetnice din Romania.

2) Institutii de invatamant superior in limba materna (Finlanda, Anglia; este de notat si infiintarea primei universitati islamice, in Olanda) au fost create acolo unde exista puternice comunitati minoritare, cu o traditie culturala a carei mentinere si a carei dezvoltare presupun educatia la nivelul invatamantului superior. In modul cel mai evident, comunitatea maghiara din Romania — cea mai numeroasa din Europa, cu exceptia minoritatilor ruse din tarile CSI — face parte din aceasta categorie. Experienta a aratat ca, departe de a separa minoritatea de restul societatii, institutiile in limba materna permit dezvoltarea armonioasa a culturii minoritatilor, contribuind la armonia interetnica generala. Institutiile de invatamant superior numai in limbi materne nu se opun ci sunt complementare universitatilor multiculturale in care linia de invatamant principala se desfasoara in limba oficiala. Acesta este sensul Declaratiei de presa a Inaltului Comisar al OSCE pentru Minoritatile Nationale, Max van der Stoel, din 7 octombrie, care afirma: «Am intampinat cu bucurie… initierea procedurii de infiintare a universitatii de stat multiculturale cu limbile de predare maghiara si germana Petöfi-Schiller. (…) Aceasta formula se aliniaza pe deplin cu tendintele societatilor din ce in ce mai complexe si deschise de a spori sirul alternativelor care asigura optiuni semnificative in domeniul educatiei.» La fel de semnificativa este declaratia din 7 octombrie a Presedintei Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Leni Fisher, in fata celor doua Camere ale Parlamentului: «Am aflat ca pregatirile pentru infiintarea unei universitati multiculturale germano-maghiare sunt intr-un stadiu avansat. Sunt increzatoare ca problemele aflate inca in suspensie vor fi rezolvate in curand.»”

3) APADOR–CH isi exprima surprinderea si preocuparea fata de analiza pe care decanii facultatilor de drept din Bucuresti, Cluj-Napoca, Timisoara si Sibiu au facut-o HG nr. 687/1998. Avem in special in vedere urmatoarele:

(a) Afirmatia celor patru decani potrivit careia «infiintarea unei Universitati maghiaro-germane ar constitui o masura de discriminare raportat la cetatenii romani de etnie romana si la celelalte minoritati» dovedeste o neintelegere a felului in care aceasta universitate urmeaza a fi conceputa. Ea nu este o universitate pentru cetatenii romani de nationalitate maghiara si germana, ci este o institutie de invatamant superior in care studiile urmeaza sa se efectueze in limbile maghiara si germana. Evident, orice persoana, indiferent de apartenenta sa nationala, poate sa urmeze cursurile acestei universitati cu conditia de a cunoaste una din cele doua limbi. Un rationament de genul celui exprimat de decanii facultatilor de drept ar duce la concluzia absurda ca universitatile cu predare in limba romana nu pot fi frecventate decat de persoane de nationalitate romana, cu excluderea cetatenilor romani apartinand minoritatilor nationale. Tot astfel, universitatile/facultatile in limba franceza, engleza — deja existente in Romania — ar fi neconstitutionale intrucat ar incalca acelasi art. 6 din Constitutie.

(b) Aceeasi concluzie arata o gresita interpretare a doctrinei privind discriminarea. Intr-adevar, discriminarea unui cetatean inseamna impiedicarea lui de a se bucura de un drept, sau de o libertate de care se bucura ceilalti cetateni. Introducerea unor masuri speciale destinate asigurarii unei reale egalitati a sanselor nu este considerata, in sensul dreptului international, discriminare. Sunt de mentionat, astfel (i) art. 8 (3) al Declaratiei cu privire la drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice: «Masurile luate de state pentru a asigura aplicarea efectiva a drepturilor stabilite in prezenta Declaratie nu vor fi considerate aprioric contrare principiilor egalitatii continute in Declaratia universala a drepturilor omului.»; (ii) art. 12 (2) al Recomandarii 1201: «Masurile luate cu singurul scop al protejarii grupurilor etnice, al incurajarii dezvoltarii lor corespunzatoare si al asigurarii conditiilor de a li se acorda drepturi si un tratament egale cu cele ale restului populatiei, in domeniile administrativ, politic, economic, social si cultural si in alte sfere nu vor fi considerate ca o discriminare.»; (iii) art. 4 (3) al Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale: «Masurile adoptate in conformitate cu paragraful 2 [privind masurile adecvate de promovare a egalitatii efective a persoanelor apartinand unei minoritati nationale] nu vor fi considerate acte de discriminare.»

(c) In legatura cu enuntul celor patru decani, ca infiintarea universitatii Petöfi-Schiller ar incalca «norma imperativa cuprinsa in art. 12 alin. 2 teza 1 din Legea nr. 84/1995, in sensul ca organizarea si continutul invatamantului nu pot fi structurate dupa criterii exclusiviste si discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic» trebuie observat urmatoarele:

Interdictia din acest text — anume neacceptarea criteriilor exclusiviste si discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic la organizarea invatamantului — nu reprezinta decat transpunerea in cuprinsul Legii Invatamantului a interdictiei de nediscriminare din art. 6 al Constitutiei. Din acest motiv, argumentele prezentate mai sus la punctele (a) si (b) raman valabile: in cazul Universitatii Petöfi-Schiller nu am avea de-a face cu o institutie de invatamant structurata pe criterii etnice (deci exclusivista) si discriminatorii, ci de o forma de invatamant superior la care studiile se vor efectua in limbile maghiara si germana, constituind masuri speciale menite sa protejeze dezvoltarea culturala a minoritatilor maghiara si germana.

(d) Declararea HG nr. 687/1998 drept ilegala pentru ca «se insarcineaza Ministerul Educatiei Nationale… cu declansarea si gestionarea procedurii de infiintare a universitatii» (pozitie asumata si prin semnatura ministrului educatiei nationale din 13 octombrie 1998 in Nota MAE data publicitatii in 14 octombrie 1998) nu are nici un argument. Ea pune in discutie insusi principiul disciplinei guvernamentale, indemnand la contestarea deciziilor Guvernului Romaniei. Intr-adevar, nu exista nici o prevedere in Legea invatamantului, in Legea nr. 88/1993 ori in vreo alta lege care sa interzica MEN sa declanseze si sa gestioneze proceduri de infiintare a unei universitati. Astfel, indisciplina ministrului educatiei nationale nu poate fi motivata de supunerea la o norma juridica superioara hotararii guvernamentale. Este adevarat ca propunerea de catre MEN a membrilor CNEAA — organism care are atributii de autorizare si acreditare —, numiti de catre Parlament, face sa apara un conflict de interese. In acest caz este pusa in discutie o judecata de oportunitate, in nici un caz una de legalitate.

(e) Bazata tot pe o confuzie este si afirmatia celor patru decani, ca investirea Departamentului pentru Protectia Minoritatilor Nationale cu prerogativa de a propune constituirea grupului de lucru — format din functionari ai MEN — si a conducerii provizorii a Universitatii ar incalca flagrant competentele MEN. DPMN nu este decat delegatul Guvernului Romaniei, care, ca si initiator, are tot dreptul de a numi un grup de lucru si o conducere provizorie. Se pune din nou, desigur, in discutie, daca delegarea DPMN cu aceste atributii a fost cea mai buna solutie posibila, dar acest aspect nu este unul de legalitate.

(f) In ceea ce priveste critica impunerii unei obligatii imperative Consiliului National de Evaluare Academica si Acreditare — organism autonom, numit si controlat de Parlamentul Romaniei —, de catre Guvern, privind intocmirea unui raport de evaluare pana la 30 noiembrie, APADOR–CH considera observatia justificata. Dar ea se explica si prin greseala forului legislativ, de a nu introduce prin lege termene pentru rapoartele de evaluare ale CNEAA. Intr-adevar, aceasta omisiune ar permite CNEAA sa devina un organism capabil sa cenzureze, dupa propria vointa, orice initiativa de creare a unei universitati, prin amanarea nedefinita a raportului de evaluare.

In concluzie, analiza profesorilor universitari Viorel Ciobanu, Liviu Pop, Radu Motica si Ioan Santai, decani ai facultatilor de drept din Bucuresti si respectiv, Cluj-Napoca, Timisoara si Sibiu este o suma de erori. Analiza constituie, in realitate, un abuz al statutului profesional, in spatele gravelor vicii de rationament juridic aflandu-se un mesaj politic.

4) APADOR–CH considera ca luarile de pozitie ale comunitatii universitare din tara impotriva Hotararii guvernamentale nr. 687/1998 pot duce la o degradare a mentalitatii publice, cu consecinte a caror gravitate nu poate fi inca evaluata. APADOR–CH insista asupra urmatoarelor:

a) Opozitia la HG nr. 687/2.10.1998 canalizeaza nemultumirile populatiei — in actualele circumstante economice extrem de grele, si cu greutati si mai mari, probabil, in viitor —, spre tensiuni cu caracter etnic. Acest mecanism are consecinte funeste asupra securitatii si a stabilitatii interne. El va duce la mari costuri sociale si va produce o marginalizare a Romaniei in plan international.

b) APADOR–CH este ingrijorata de actuala campanie a comunitatii universitare, de impotrivire la incercarea Guvernului Romaniei de a asigura pacea etnica prin infiintarea unei universitati in limbile maghiara si germana. Aceasta campanie urmareste escaladarea tensiunii interetnice in Romania. Experienta din Iugoslavia a aratat ca din momentul preluarii de catre elitele intelectuale ale majoritatii, a ofensivei impotriva minoritatilor nationale, degradarea raporturilor interetnice evolueaza rapid si abrupt. Astfel, interventia comunitatilor intelectuale din Serbia — scriitori, universitari etc. — impotriva altor nationalitati nu numai ca a contribuit la izbucnirea razboiului, dar a contribuit decisiv la crearea climatului care a permis tragedia. Efectele declaratiilor publice extravagante privind «amenintarea» pe care ar produce-o aspiratiile minoritatilor nationale se vad astazi limpede in Kosovo. In momentul in care asociatiile intelectualilor incep sa practice, asa cum se intampla astazi in legatura cu invatamantul universitar in limba materna din Romania, cea mai fatisa dezinformare, devine aproape imposibil de a mai contracara tendintele care duc la confruntare.

APADOR–CH adreseaza un apel autoritatilor statului sa urmeze politica care duce la pace etnica. Ea subliniaza pericolul extraordinar pe care il contine incercarea unor elite universitare de a insela populatia cu privire la logica si la posibilitatile promovarii drepturilor minoritatilor nationale.”

VIII. LEGISLATIA NONPROFIT DIN ROMANIA

Incepand din octombrie 1997, APADOR–CH s-a implicat in demersurile de modificare a legislatiei care reglementeaza infiintarea, organizarea si functionarea sectorului neguvernamental din Romania. Ratiunea eforturilor de conturare a unui nou cadru legislativ sta in aceea ca sectorul neguvernamental este guvernat de reglementari fie invechite, fie incomplete si nestimulative. Programul „Developing Nonprofit Legislation in Romania”, se deruleaza pe o perioada de doi ani (octombrie 1997–septembrie 1999).

1. Primul demers al APADOR–CH a vizat modificarea Legii-cadru a asociatiilor si fundatiilor. Sectorul neguvernamental din Romania exista si se dezvolta in prezent avand la baza un act normativ din anul 1924, cand conditiile societatii romane erau fundamental diferite de cele actuale.

Au existat incercari anterioare de modificare a Legii 21/1924. Discutiile Forumului Organizatiilor Neguvernamentale, desfasurat in 1994 la Sinaia, au conturat primele principii de amendare a cadrului legislativ. Forumurile ulterioare au hotarat ca, pentru elaborarea anteproiectului Legii asociatiilor si fundatiilor, sa fie creat un grup de lucru format din specialisti juristi si reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale. Grupul de lucru a cuprins reprezentanti ai Centrului de Asistenta pentru Organizatii Neguvernamentale, ai Fundatiei pentru Dezvoltarea Societatii Civile si ai APADOR–CH.

In esenta, anteproiectul de lege care a fost propus introduce o abordare liberala a modalitatilor si procedurilor de constituire a asociatiilor si fundatiilor, a functionarii interne a acestora, precum si a raporturilor cu autoritatile publice. Distinctia fundamentala dintre Legea 21/1924 si reglementarea noua o constituie libertatea mai larga de care se bucura constituentii acestor entitati in privinta asocierii si a modului de structurare interna a raporturilor dintre ei.

Intrucat Ministerul Justitiei a elaborat, paralel, o propunere de modificare a Legii 21/1924, au fost purtate discutii cu reprezentantii Ministerului pentru a se evita prezentarea a doua texte pe aceeasi tema. Discutiile s-au finalizat cu retragerea proiectului initiat de catre minister si cu primirea anteproiectului propus de catre organizatiile neguvernamentale. Pentru prezentarea proiectului a fost organizata o conferinta de presa in care ministrul justitiei a preluat oficial anteproiectul de lege.

2. Un al doilea act normativ de o deosebita importanta pentru dezvoltarea sectorului neguvernamental din Romania este Legea sponsorizarii.

Oportunitatea modificarii cadrului legal in aceasta materie a reiesit din necesitatea crearii unei alternative de finantare a organizatiilor neguvernamentale, deoarece textul anterior de lege nu impulsiona activitatea de sponsorizare, in primul rand pentru ca nu oferea sponsorilor reale stimulente pentru sprijinirea societatii civile. Vechiul text de lege uniformiza nivelul deducerilor fiscale acordate sponsorilor si stabilea o procedura de obtinere a facilitatilor fiscale deosebit de greoaie. In plus, normele de aplicare a Legii sponsorizarii nu faceau decat sa amplifice confuzia asupra conceptelor si a mecanismelor juridice sub care opera actul normativ.

Pentru elaborarea unui text de modificare a Legii sponsorizarii, la initiativa Forumului Organizatiilor Neguvernamentale, a fost creat un grup de lucru format din juristi si din reprezentanti ai organizatiilor neguvernamentale. Reprezentantii APADOR–CH au fost implicati in demersurile de modificare a acestui important act normativ.

Textul propus aduce o modificare de esenta a regimului juridic aplicabil in acest domeniu. S-a realizat corelarea textului Legii sponsorizarii cu propunerea de modificare a Legii asociatiilor si fundatiilor. Au fost grupate in categorii distincte domeniile de activitate care pot fi sponsorizate. S-a prevazut un regim juridic fiscal diferentiat pentru fiecare din aceste categorii, pentru a se directiona suportul financiar catre zone mai slab sustinute financiar.

Obligatiile de publicitate ce revin beneficiarului sponsorizarii au fost sporite prin promovarea cumulativa a numelui, marcii si imaginii sponsorului. Procedura de acordare a facilitatilor fiscale prevazute de lege a fost modificata prin introducerea suspendarii obligatiei de virare la bugetul de stat a sumelor contestate, datorate cu titlu de impozit si de taxe vamale.

Pentru sustinerea anteproiectului de lege a fost creata o coalitie a organizatiilor neguvernamentale. Textul a fost definitivat de acest grup si promovat ca initiativa legislativa a unui numar de 25 de parlamentari din Camera Deputatilor.

La inceputul anului 1998 s-a operat modificarea Legii sponsorizarii in forma unei ordonante guvernamentale, avand continutul propus de reprezentantii societatii civile. Ulterior, textul ordonantei a fost adoptat de Camera Deputatilor si, la sfarsitul anului 1998, se afla in discutia Senatului.

Pentru aplicarea Legii sponsorizarii a fost necesara elaborarea Normelor de aplicare de catre un numar de sase ministere. Deoarece termenul legal de elaborare a normelor de aplicare a legii sponsorizarii nu a fost respectat de ministere, reprezentantii APADOR–CH au redactat un proiect de norme, la cererea si in colaborare cu Ministerul Culturii. Ulterior, proiectul a fost predat Ministerului Culturii si promovat de catre acesta, fiind inaintat spre avizare.

3. Un alt act normativ cu o semnificatie deosebita pentru sectorul neguvernamental este Legea bugetelor locale. Trebuie amintit aici ca, in ce priveste acest act normativ, sectorul neguvernamental nu a avut un demers comun, discutia asupra parteneriatului dintre autoritatile locale si organizatiile neguvernamentale concentrandu-se mai mult pe dispozitiile Legii administratiei publice locale. S-a afirmat, desigur, necesitatea unei Legi a bugetelor locale, insa nu s-a intrat intr-o analiza de fond a reglementarii.

Intrucat in Romania nu exista un precedent legislativ, prima faza de lucru a fost strangerea de documente si texte de legi din diferite sisteme de drept, pentru conturarea unui cadru de discutii. In Parlament a fost depus un proiect de lege care, insa, lasa neacoperita zona posibilitatilor de parteneriat dintre administratiile locale si organizatiile neguvernamentale. Abordarea, in acest context, a fost aceea de discutare si evaluare a initiativei parlamentare si de propunere de amendamente la text.

APADOR–CH a format un grup de specialisti juristi si finantisti care au elaborat opinii scrise asupra proiectului de lege care se afla in Parlament. Au fost propuse amendamente scrise la textul proiectului si au fost depuse la Comisia de Buget-Finante a Camerei Deputatilor. Principala preocupare a fost crearea mecanismelor si a surselor de angajare a unui parteneriat real intre administratie si sectorul neguvernamental, prin respectarea cadrului juridic conturat de Legea administratiei publice locale. Amendamentele propuse au fost prezentate in cadrul unor intalniri avand ca obiect discutarea regimului juridic aplicabil organizatiilor neguvernamentale.

4. Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si Secretariatul de Stat pentru Handicapati au organizat o serie de intalniri cu scopul discutarii problematicii serviciului voluntar in Romania. Reprezentantii APADOR–CH au participat in lunile februarie–martie la intalnirile saptamanale ale grupului de consultare pentru initierea proiectului de lege privind voluntariatul.

Discutiile au conturat necesitatea reglementarii unor aspecte privind munca voluntarului, insa formula de lucru era una greoaie. Ca urmare, Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si Secretariatul de Stat pentru Handicapati au solicitat grupului de specialisti juristi ai APADOR–CH sa propuna un anteproiect de lege care sa fie ulterior preluat si promovat de catre Guvern.

S-a elaborat o prima forma a Legii voluntariatului care a fost prezentata celor doua structuri centrale, iar apoi discutata in cadrul forumurilor judetene ale organizatiilor neguvernamentale. S-a ajuns la obtinerea unor opinii convergente in ce priveste aspectele care necesita sa fie reglementate prin lege.

Anteproiectul de lege privind serviciul voluntar a fost predat Ministerului Muncii si Protectiei Sociale si a primit avizele prealabile de la celelalte ministere cu competenta in domeniu. In prezent, textul se afla in Parlamentul Romaniei, urmand sa intre in dezbaterea Camerei Deputatilor.

5. La inceputul anului 1998, Parlamentul Romaniei a incercat modificarea Ordonantei Guvernului privitoare la taxele vamale, in sensul abrogarii scutirii de taxe vamale a ajutoarelor si donatiilor, cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic, primite de organizatii sau asociatii nonprofit cu caracter umanitar sau cultural, ministere si alte organe ale administratiei publice, sindicate si partide politice, organizatii de cult, federatii, asociatii sau cluburi sportive, institutii de invatamant.

APADOR–CH s-a implicat in demersurile care au fost facute de sectorul neguvernamental pentru mentinerea in vigoare a textului de lege in forma initiala.

Discutiile purtate cu reprezentantii statului si ai beneficiarilor ajutoarelor/donatiilor au subliniat faptul ca, pentru a se stopa abuzul de lege, trebuie nu sa se interzica un anumit tip de activitate, ci sa se sanctioneze cazurile de incalcare a dispozitiilor legale, prin mecanismele de coercitie ale statului. In urma acestor demersuri, autoritatile au abandonat proiectul de modificare a cadrului fiscal vamal.

Programul „Developing Nonprofit Legislation in Romania” al APADOR–CH urmeaza sa se deruleze in 1999 in doua directii principale:

— continuarea demersurilor de adoptare a modificarilor Legii-cadru si

— initierea unei constructii juridice care sa defineasca raporturile dintre sectorul neguvernamental si administratia publica locala.

IX. ALTE ACTIVITATI

In 1998, APADOR–CH a continuat activitatile desfasurate in anii anteriori in urmatoarele domenii:

— oferirea de asistenta celor care utilizeaza resursele centrului de documentare din cadrul asociatiei;

— publicarea „Revistei romane de drepturile omului” si a suplimentelor. In 1998, au aparut doua numere din revista si doua suplimente (Timpul actiunii: protectia drepturilor femeii, ocrotirea copiilor si a tinerilor adulti — culegere de documente si texte elaborate sub egida Consiliului Europei si Continutul si limitele exercitarii drepturilor omului: drepturile omului in lumina Conventiei europene a drepturilor omului si a Constitutiei Romaniei din 1991 — autor: Doina Micu), distribuite gratuit categoriilor profesionale interesate (magistrati, membri ai Parlamentului, avocati, studenti — in principal la drept — organizatii neguvernamentale etc.);

— oferirea de consultatii juridice gratuite in chestiuni privind incalcarea drepturilor omului. Aceste consultatii, care s-au tinut saptamanal, au avut un rol dublu: pe de o parte, de a explica ce inseamna drepturile omului si cum pot fi ele aparate, pe de alta parte, de a selecta cazurile reale de incalcari ale acestor drepturi.

In 1998, activitatile APADOR–CH au fost sprijinite financiar de:

— The Open Society Institute

— Mensen in Nood/Caritas (Olanda)

— Charles Stuart Mott Foundation (SUA)

— Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Franta)

— The German Marshall Fund of the United States

— Phare Democracy prin proiectul „Security Services in Constitutional Democracies”

Raportul de activitate al APADOR-CH – 1997

1997

CUPRINS:

I.INTRODUCERE

II.PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

– Cadrul general
– Relatia cu Executivul
– Relatia cu Parlamentul
– Alte initiative

III.RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

– Aspecte generale
– Relatia dintre APADOR-CH si Politie
– Cazuri aflate in atentia APADOR-CH
– Arestul IGP
– Concluzii

IV.ASPECTE DIN PENITENCIARE

V.MINORITATILE IN ROMANIA

– Minoritati nationale
– Minoritati religioase: libertatea de constiinta
– Minoritati sexuale

VI.LIBERTATEA DE EXPRIMARE

– Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia”
– Cazuri individuale
– Accesul la informatie

VII.SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

– Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei
– Cadrul institutional
– Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale”
– Cazul capitanului Constantin Bucur

ALTE ACTIVITATI

I. INTRODUCERE

Anul 1997 a fost pentru Romania un an al contradictiilor. El s-a remarcat printr-o evidenta deschidere a autoritatilor fata de societatea civila, o tendinta de colaborare cu organizatiile neguvernamentale din diferite domenii. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti. Este adevarat ca mult mai multe chestiuni legate de drepturile omului au fost aduse in atentia si dezbaterea publica, dar meritul principal in acest sens revine presei, atat celei audio-vizuale cat si celei scrise. In 1997, radiourile si televiziunile, ziarele si revistele au dedicat incalcarilor drepturilor omului un numar de minute si de pagini mai mare decat in precedentii sase ani de regim democratic.

Din punct de vedere legislativ, chestiunea cea mai importanta a fost aceea a legiferarii prin intermediul ordonantelor si al ordonantelor de urgenta ale Guvernului. Niciodata, ca in 1997, nu a fost atat de mult uzitata posibilitatea constitutionala a delegarii legislative. In plus, a fost continuata initiativa Guvernului anterior de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament in 1996 si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.

Dincolo de problema stabilitatii juridice si a rolului Parlamentului, pe care o asemenea procedura le implica, legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut aproape imposibila reactia prompta si eficienta a societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate. De cele mai multe ori reactiile au fost ulterioare si, din pacate, ineficiente.

Autoritatile publice au continuat sa incalce drepturile omului. La cunostinta APADOR-CH au fost aduse mai multe cazuri decat in anii precedenti, ceea ce poate sa aiba doua explicatii: fie a crescut numarul unor astfel de violari, fie a sporit numarul persoanelor care isi cunosc drepturile si inteleg sa apeleze la mecanismele legale. Dar gravitatea cazurilor, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut, inclusiv numarul situatiilor in care acestia au folosit arme de foc producand victime. Trei tipuri de comportament s-au manifestat cu o anume frecventa in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:

– al politistilor care au exercitat violente fizice asupra unor persoane si care, ca masura de intimidare ulterioara, au actionat rapid, facand plangeri pentru ultraj;

– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, au recurs in mod abuziv la prevederile Legii nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, un astfel de comportament constituindu-se intr-o adevarata hartuire;

– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile victimelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp mult mai mare decat cea necesara procurorilor civili pentru solutionarea plangerile acelorasi politisti.

A continuat astfel sa se manifeste si in 1997 un dezechilibru vadit in favoarea politistilor, intarind ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.

In ceea ce priveste problematica minoritatilor, 1997 a fost, de asemenea, un an al contradictiilor. Daca prima parte a anului a insemnat intrarea in normalitate in ceea ce priveste relatia cu minoritatile nationale – atat la nivel legislativ, cat si la nivelul practicii de zi cu zi –, a doua jumatate a anului a adus cu sine o recrudescenta a nationalismului, care s-a manifestat atat in forul legislativ al Romaniei, cat si in presa. Dar ceea ce a caracterizat anul 1997 in relatia cu minoritarii, in general, a fost o crestere alarmanta a gradului de intoleranta religioasa. Diferendul dintre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica este departe de a fi rezolvat. Unor incercari de rezolvare a acestei chestiuni pe cale legislativa li s-a raspuns prin comunicate de maxima agresivitate din partea unor inalti ierarhi ai BOR. De asemenea, presa a semnalat si prezentat numeroase cazuri in care persoanelor apartinand altor culte sau avand alte credinte decat cea ortodoxa le-a fost pur si simplu interzisa practicarea ritualurilor specifice. Intolerantei manifestate de unii cetateni li s-a alaturat cea a unor preoti, cu sprijinul fatis sau tacit al autoritatilor centrale si locale.

In 1997 s-a reusit doar partial elaborarea instrumentelor si construirea institutiilor constitutionale menite sa asigure cetatenilor exercitarea drepturilor lor. Astfel, desi institutia avocatului poporului a fost constituita in luna mai 1997, pana la sfarsitul anului ea nu avea un sediu si nici personalul necesar; legea accesului la informatie, legea raspunderii ministeriale, legea functionarului public nu au fost elaborate.

In ceea ce priveste rolul Justitiei, modificarea legii de organizare judecatoreasca nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie. In acest context, raman de semnalat deciziile Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, privind plangeri inaintate impotriva statului roman. Recent a fost trimis Curtii Europene a Drepturilor Omului primul caz impotriva Romaniei.

In 1997 APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Presa scrisa si cea audio-vizuala au fost de un real ajutor, iar APADOR-CH isi face o datorie de onoare din a multumi acelor posturi, acelor ziare, acelor jurnalisti si reporteri care au fost alaturi de asociatie in activitatea de aparare si de promovare a drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI

PRIN LEGISLATIE

1. Cadrul general

Din punct de vedere legislativ, anul 1997 s-a caracterizat prin folosirea excesiva a prevederilor constitutionale referitoare la delegarea legislativa. Delegarea legislativa reprezinta posibilitatea oferita Guvernului de art. 114 din Constitutie de a emite ordonante, adica norme cu putere de lege, in locul Parlamentului. Constitutia precizeaza ca este necesar ca Parlamentul sa emita o lege speciala, mentionand domeniul in care Guvernul are dreptul sa legifereze si perioada de timp (de regula, in timpul vacantelor parlamentare). De asemenea, se specifica faptul ca Guvernul nu este autorizat sa emita ordonante in domeniile reglementate de legi organice. Paragraful ultim al acestui articol prevede posibilitatea emiterii unor ordonante de urgenta in cazuri exceptionale.

In 1997 Guvernul Romaniei a emis aproximativ 50 de ordonante pe baza unor legi de abilitare si aproximativ 100 de ordonante de urgenta, unele din ele in domenii reglementate de legi organice. Cateva chestiuni trebuie precizate in legatura cu delegarea legislativa:

– Ordonantele nu sunt supuse unui control de constitutionalitate prealabil, asa cum se intampla cu legile adoptate de Parlament, dar ele intra vigoare imediat, prin simpla lor publicare in Monitorul oficial, si produc efecte juridice de la acea data, fiind ulterior discutate si adoptate de Parlament. Aceasta inseamna ca un text de lege neconstitutional poate sa functioneze si sa produca efecte juridice daca este inclus intr-o ordonanta.

– In ceea ce priveste cele aprox. 100 de ordonante de urgenta emise de Guvern in 1997 (in timp ce Parlamentul se afla in sesiune), trebuie precizat ca, daca la inceput, unele din acestea se justificau, ulterior folosirea acestei forme de legiferare a devenit un adevarat abuz. Cu toate ca unele din aceste ordonante de urgenta contin prevederi bune si necesare, procedeul este criticabil din mai multe punte de vedere:

– in primul rand pentru ca el reduce foarte mult rolul Parlamentului – institutie fundamentala a unei democratii si reprezentantul suprem al suveranitatii populare – si face ca atat majoritatea parlamentara cat si, mai ales, opozitia sa se simta inutile;

– in al doilea rand, pentru ca, printr-un astfel de procedeu, se acrediteaza ideea ca Romania ar fi intr-o continua stare exceptionala;

– in al treilea rand, pentru ca el creeaza un precedent periculos, deoarece in viitor orice guvern ar putea sustine ca se afla in situatii exceptionale si ar putea legifera prin ordonante de urgenta, ceea ce ar afecta in mod grav stabilitatea juridica din tara.

In ceea ce priveste cadrul legal referitor la protectia drepturilor omului, trebuie spus ca, in linii mari, el este acelasi ca in anii anteriori. Legislatia penala, considerata drept una dintre cele mai represive din Europa, nu a fost modificata in sensul asigurarii unei reale protectii a drepturilor omului.

2. Relatia cu Executivul

Legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut ca reactia societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate sa fie aproape inutila. Prea putine au fost proiectele de ordonanta despre a caror pregatire s-a stiut si in legatura cu care s-a putut reactiona la timp. De cele mai multe ori, continutul ordonantelor a devenit disponibil ulterior publicarii lor in Monitorul oficial.

A. Un act normativ care restrictioneaza nejustificat libertatea de miscare a fost adoptat catre sfarsitul anului 1997, anume Ordonanta cu privire la regimul pasapoartelor. Istoria acesteia dateaza de la inceputul anului, cand, in urma unei vizite facute in Belgia, ministrul de Interne a promis sa restranga dreptul de calatorie in afara tarii pentru acele persoane pe care politia le considera capabile sa afecteze imaginea tarii. APADOR-CH a reactionat prompt, printr-un comunicat preluat si comentat diferit in presa.

„COMUNICAT

In ziua de 8 februarie 1997, la revenirea din vizita efectuata in Belgia, ministrul de Interne al Romaniei, domnul Gavril Dejeu, a declarat presei ca ministerul pe care il conduce se va implica in restrangerea dreptului la libera circulatie al cetatenilor romani care afecteaza imaginea Romaniei in afara, prin comportamentul sau declaratiile lor. De asemenea, si-a manifestat intentia de supraveghere a activitatii in strainatate a celor care denigreaza tara.

In legatura cu aceste pozitii, APADOR-Comitetul Helsinki declara:

1. Este regretabil ca dupa sapte ani de la schimbarea de regim produsa in Romania, si la cinci ani dupa adoptarea unei Constitutii care proclama Romania stat de drept, un ministru de Interne face afirmatii privind posibilitatea restrangerii unor drepturi ale omului in afara cadrului legal existent.

2. Este de neacceptat ca un membru al Guvernului Romaniei sa ameninte cu supravegherea in strainatate, a acelor cetateni romani care fac «declaratii nepatriotice». Libertatea de exprimare si libera circulatie in tara si in strainatate sunt drepturi fundamentale ale omului, consacrate de Constitutie (art. 30 si art. 25) si de mai multe documente internationale ratificate de Romania. Amenintarea cu recurgerea la masuri politienesti in vederea intimidarii si astfel a restrictionarii acestor drepturi face parte din metodele unui stat politienesc si nu ale unui stat de drept.

3. In realitate, declaratiile si initiativele de genul celor recent exprimate de ministrul de Interne sunt cele care afecteaza cu adevarat imaginea Romaniei, prezentand-o ca pe un stat incapabil de comportament democratic, gata sa recurga la constrangerea cetatenilor sai.

4. Comitetul roman Helsinki spera ca absenta din Programul de guvernare a oricarei referiri la protejarea drepturilor omului in Romania nu este decat o scapare de text si ca autoritatile vor pune in valoare spiritul acestui program: respectul fata de cetateni, fata de drepturile si libertatile lor constitutionale.”

O parte a mass-mediei a sustinut punctul de vedere al asociatiei, dar au fost si ziare care au considerat ca APADOR-CH se erijeaza astfel in aparatoare a celor care sunt potentiali infractori. Dupa adoptarea ordonantei de catre Guvern, ea a fost luata in discutie de cele doua Camere ale Parlamentului. Dat fiind ca amendamentele adoptate de Camera Deputatilor o fac si mai restrictiva, APADOR-CH a elaborat propria sa analiza, pe care trimis-o Senatului Romaniei:

„COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE

LA MODIFICARILE ADUSE DE CAMERA DEPUTATILOR

ORDONANTEI CU PRIVIRE LA REGIMUL PASAPOARTELOR

(nr. 65/28 august 1997)

In legatura cu recentele modificari aduse de Camera Deputatilor Ordonantei guvernamentale privind regimul pasapoartelor in Romania, modificari dezbatute in prezent in Senat, APADOR-CH doreste sa atraga atentia asupra urmatoarelor aspecte :

1. Articolul 25 din Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate. Eventuala restrangere a exercitarii acestui drept trebuie «sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii». (art. 49 din Constitutia Romaniei).

Art. 14 lit. e) din varianta adoptata de Camera Deputatilor prevede posibilitatea de a i se refuza cetateanului roman, temporar, eliberarea pasaportului sau de i se retrage documentul daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a savarsit in tara sau in strainatate (subl.n.) fapte de natura sa aduca atingere sigurantei nationale, mentinerii ordinii publice… care sunt stabilite prin hotarari judecatoresti sau fac obiectul urmaririi penale…» Din acest text rezulta ca unei persoane care a fost condamnata de o instanta judecatoreasca din tara sau din strainatate si care si-a executat pedeapsa, i se poate restrange dreptul la libera circulatie, ceea ce echivaleaza cu o pedeapsa suplimentara, care excede cadrului instituit de Codul penal privind regimul pedepselor, este total nejustificata si lasata la aprecierea Directiei de Pasapoarte.

Ultimul paragraf al literei e) al art. 14 introduce o noua categorie de cetateni romani carora li se poate restrange dreptul la libera circulatie si anume persoanele care au fost returnate «in baza acordurilor incheiate de Romania cu alte state». Masura ar insemna ca o persoana aflata in aceasta situatie este pedepsita de doua ori pentru aceeasi fapta: o data prin expulzarea din tara respectiva si a doua oara prin interdictia, este drept, temporara, de a mai parasi Romania. Mai mult, masura retragerii pasaportului priveaza cetateanul roman de dreptul de a calatori in orice tara, nu numai in tara din care a fost expulzat. APADOR-CH considera si in acest caz ca restrangerea dreptului la libera circulatie nu este proportionala cu situatia care a determinat-o.

2. Restrictia introdusa la art. 14 lit. b), cu privire la eliberarea sau retragerea pasaportului nu este limitata in timp. Or, urmarirea penala poate dura vreme indelungata (uneori chiar ani) ceea ce ar insemna ca persoana invinuita poate fi privata de dreptul la libera circulatie pe toata perioada respectiva, afectand-se astfel insasi substanta acestui drept.

Cu toate ca masurile prevazute la litera e) sunt limitate la o perioada de 3–12 luni, legiuitorul nu a precizat de cate ori pot fi aplicate aceste restrangeri pentru o persoana.

3. Art. 14 lit. a) prevede refuzul eliberarii pasaportului sau retragerea acestuia daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a comis o infractiune pentru care se prevede o pedeapsa mai mare de un an inchisoare (subl.n.) si se detin date temeinice ca intentioneaza sa foloseasca pasaportul pentru a se sustrage de la urmarirea penala. Masura se ia la cererea organului de politie pentru o perioada de cel mult 7 zile» (subl.n.).

APADOR-CH aminteste Senatului ca, prin Decizia nr. 71 din 23 mai 1996, Curtea Constitutionala a hotarat ca «refuzul eliberarii sau retragerea pasaportului» trebuie sa fie masuri «dispuse de un magistrat» (subl.n.). Asadar, politia, ca organ de urmarire penala, nu are dreptul sa ceara aplicarea acestei masuri. Din nou, trebuie precizat ca nu se mentioneaza de cate ori poate fi o persoana supusa acestor restrictii privind exercitiul dreptului la libera circulatie.

APADOR-CH semnaleaza si faptul ca, peste 90 la suta din pedepsele prevazute de Codul penal depasesc cu mult un an inchisoare. Aceasta inseamna ca orice persoana suspecta de a fi comis o infractiune poate fi privata de dreptul la libera circulatie, pe o perioada de 7 zile dar cu posibilitatea de repetare a masurii de un numar nedefinit de ori.

APADOR-CH cere Senatului Romaniei sa nu adopte restrictiile susmentionate care introduc limitarea nejustificata a exercitiului dreptului la libera circulatie pentru unii cetateni romani, cu incalcarea prezumtiei de nevinovatie si a unei decizii a Curtii Constitutionale. Orice obligatii ar avea Statul roman in relatiile sale internationale, acestea nu pot fi indeplinite prin nesocotirea drepturilor propriilor cetateni.

22 decembrie 1997

Consiliul de conducere”

Ordonanta urmeaza a fi dezbatuta si adoptata de Senat.

B. Tot in cadrul relatiei cu Executivul se inscriu si actiunile APADOR-CH in vederea impiedicarii adoptarii unei ordonante de urgenta cu privire la modalitatea de prelungire a mandatelor de arestare preventiva. In esenta, ar fi fost vorba de eliminarea procedurii conform careia instantele de judecata au obligatia de a se pronunta din 30 in 30 de zile asupra prelungirii mandatelor de arestare preventiva si prelungirea automata a mandatelor de arestare pentru acei inculpati care se aflau in faza de judecata.

La 11 iunie 1997 asociatia i-a trimis Primului-Ministru o scrisoare in care expunea si argumenta pericolul unui asemenea act normativ. Scrisoarea reamintea „… dispozitiile art. 23 alineatul 4 din Constitutia Romaniei, conform carora durata unui mandat de arestare preventiva poate fi de maximum 30 de zile si nu poate fi prelungit decat de instantele de judecata. Analizand exceptia de neconstitutionalitate ridicata cu privire la art. 149 (durata arestarii inculpatului) din Codul de procedura penala, Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit in mod clar, prin Deciziile nr. 60/1994 si nr. 20/1995 ca instantele de judecata trebuie sa discute prelungirea sau anularea mandatelor de arestare inainte de expirarea valabilitatii acestora, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Conform legii fundamentale, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii”.

APADOR-CH preciza in scrisoare ca „Emiterea unei ordonante de urgenta care ar elimina aceasta procedura ar reprezenta o incalcare a Constitutiei si ignorarea deciziilor Curtii Constitutionale. De altfel, ordonanta de urgenta, conform prevederilor art. 114 alin. 4 din Constitutie, se emite numai in cazuri exceptionale. Recurgerea la ordonante de urgenta, care intra in vigoare imediat, eludand controlul de constitutionalitate in intervalul de timp pana la discutarea lor de Parlament, dar producand efecte in acest timp, contrazice principiul separatiei puterilor in stat si normele statului de drept”.

C. Alaturi de alte organizatii neguvernamentale, APADOR-CH s-a implicat in sustinerea Ordonantei Guvernului privind stimularea cercetarii-dezvoltarii si inovarii. Emisa la 31 ianuarie 1997, Ordonanta a facut posibila, pentru prima data in Romania, stimularea cercetarii pe baza de proiecte intr-un sistem de competitie deschis inclusiv organizatiilor neguvernamentale si cercetatorilor individuali. Ordonanta a fost intampinata cu ostilitate de institutele de cercetare existente in Romania, care si-au vazut astfel serios amenintata exclusivitatea de pana atunci.

APADOR-CH, alaturi de alte ONG-uri a organizat o conferinta de presa in vederea sustinerii ordonantei, lansand si un apel in acest sens. Acesta preciza:

„Dincolo de acest scop precis, Ordonanta nr. 8 are meritul remarcabil de a schimba radical cateva dintre regulile ce privesc folosirea banilor publici in scopul realizarii unor obiective cu scop general. Ordonanta prevede:

1) consultarea si stimularea structurilor societatii civile, implicandu-le in definirea si realizarea politicilor din domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii;

2) crearea unui Colegiu consultativ avand in componenta reprezentanti ai comunitatii stiintifice, invatamantului, asociatiilor de intreprinzatori, organizatiilor patronale, asociatiilor profesionale, organizatiilor neguvernamentale experte in dezvoltarea locala etc.;

3) crearea de Fonduri din resurse alocate de la bugetul de stat din care se pot efectua cheltuieli, sub forma de grant, pe baza de contract de finantare cu organizatii neguvernamentale, agenti economici ori persoane fizice;

4) posibilitatea atribuirii, de catre Ministerul Cercetarii si Tehnologiei a conducerii de programe organizatiilor neguvernamentale si, dupa caz, agentilor economici si institutiilor publice, in sistem competitional.

Subliniem importanta crearii, prin aplicarea Ordonantei nr. 8, a unei «piete de proiecte» la care pot participa diferiti beneficiari; a reducerii clientelismului prin asigurarea unei competitii transparente intre proiecte; a efectelor pozitive ale noii strategii asupra competentelor Ministerului Cercetarii si Tehnologiei. Ordonanta nr. 8 constituie un ghid pentru acele evolutii legislative care adapteaza institutiile din Romania la standardele democratiilor dezvoltate.

In sfarsit, se poate adauga ca Ordonanta nr. 8 este prima norma juridica care indeplineste obligatia asumata prin Programul de guvernare, de realizare a unui parteneriat intre stat si societatea civila.”

3. Relatia cu Parlamentul

A. In prima jumatate a anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata de catre Secretarul General al Senatului sa elaboreze comentarii pe marginea unor propuneri legislative aflate pe agenda Biroului permanent al acestei Camere. Asociatia a analizat respectivele propuneri legislative si a trimis comentariile sale Biroului Permanent al Senatului.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH

in legatura cu propunerea de

Lege privind unele masuri pentru protectia

minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor

Propunerea legislativa are ca scop protejarea minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor (vlahoromanilor) ai carei membri traiesc nu numai in Romania, ci si in Bulgaria, Macedonia, Grecia, Albania.

1. Chiar daca neenuntata ca atare, ideea centrala a proiectului este aceea ca pentru protectia acestei minoritati sunt necesare masuri speciale care se inscriu in categoria discriminarii pozitive.

De-a lungul timpului, APADOR-CH a aratat ca ideea discriminarii pozitive nu trebuie respinsa de plano, existand cazuri in care ea este realmente necesara pentru ca o minoritate sa-si poata mentine si afirma identitatea. Intotdeauna insa, trebuie analizat in ce masura aceasta discriminare pozitiva este cu adevarat necesara.

In cazul propunerii legislative de fata se doreste crearea unui cadru legislativ privind invatamantul in limba aromana, diferit de cel aplicabil celorlalte minoritati nationale si lingvistice care traiesc in Romania. O astfel de masura nu numai ca nu ar fi potrivita – preferabila ar fi o modificare a Legii invatamantului –, dar ea nici nu este necesara, chiar tinand cont de actualele prevederi ale legii.

Articolul 1 al propunerii legislative cere Ministerului Invatamantului sa organizeze «cursuri cu caracter optional de limba (dialectul), literatura si istoria aromanilor». Pentru o astfel de initiativa nu este insa necesara o lege speciala, fiind suficient ca o asemenea cerere sa fie adresata Ministerului Invatamantului direct. Evident, pentru organizarea unor astfel de cursuri trebuie sa existe un anume numar de solicitanti (elevi), in caz contrar legea (sau cererea) nefiind decat litera moarta.

Instituirea unei obligatii de a se organiza astfel de cursuri «cand solicitarea provine de la una dintre organizatiile oficial inregistrate ale aromanilor din Romania, cu conditia ca acestea sa asigure frecventa a cel putin zece elevi pe clasa» (art. 2) este depasita de actuala Lege a invatamantului, ca si de modificarile care se preconizeaza a fi aduse acesteia.

2. Articolul 3 al propunerii de lege se refera la felul in care Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii si Ministerul Invatamantului vor negocia in viitor cu guvernele tarilor in care traieste minoritatea aromanilor. Instituirea unei astfel de obligatii legale contravine felului in care isi reglementeaza tarile democratice modalitatea de infaptuire a politicii externe, intrucat existenta unor «instructiuni» legale exprese in legatura cu ce anume trebuie sa figureze intr-un document bilateral face aproape imposibila desfasurarea unui proces de negociere.

(…)

IN CONCLUZIE,

APADOR-CH considera ca nu este necesara o lege speciala pentru protectia minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor. Este insa necesara o legislatie de protectie a tuturor minoritatilor nationale si lingvistice care traiesc in Romania.

In legatura cu aromanii care traiesc pe teritoriul altor state, nu este nevoie de o lege-cadru care sa stabileasca ce trebuie sa faca diferite ministere in timpul negocierilor cu omologii din acele tari. Este suficient ca aceste cerinte sa fie comunicate acelor ministere, invocandu-se prevederile art. 7 din Constitutia Romaniei, Parlamentul urmand sa se pronunte cu ocazia ratificarii.

Asa cum este formulata prezenta propunere legislativa, ea risca sa produca efecte contrare intentiei initiatorilor.

Consiliul de conducere

14 februarie 1997″.

Propunerea legislativa nu a constituit obiect de dezbatere pentru Plenul Senatului.

B. O a doua propunere legislativa in legatura cu care APADOR-CH a fost solicitata, privea chestiunea accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Subiectul acesta a fost discutat in Romania vreme de opt ani, fara insa a se intreprinde vreodata ceva. Venirea la putere a unor partide avand printre membrii lor victime directe ale represiunii Securitatii a condus la ideea unei reglementari juridice in sensul permiterii accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Au fost elaborate trei propuneri legislative in acest sens. Dintre ele una – „proiectul Ticu Dumitrescu” – depusa la Senatul Romaniei, a fost avuta in vedere de Secretarul General al Senatului, care a solicitat APADOR-CH o analiza.

In opinia asociatiei, obiectul reglementarii juridice nu era foarte bine definit, ceea ce ar fi putut da nastere la interpretari diferite si la o aplicare abuziva.

„COMENTARIILE APADOR-CH

pe marginea propunerii de

Lege privind accesul la propriul dosar

si deconspirarea Securitatii ca politie politica

Articolul 31 din Constitutia Romaniei proclama dreptul la informatie, drept care include accesul persoanelor la dosarele proprii intocmite de fostele organe de Securitate. In termenii Constitutiei din 1991, este garantat dreptul persoanelor «de a avea acces la orice informatie de interes public», ceea ce presupune si dreptul la informatia privind apartenenta la fosta Securitate, sau calitatea de colaborator al acesteia, a unor persoane care ocupa functii si demnitati publice.

APADOR-CH considera ca o reglementare legala privind accesul la acest gen de informatii este binevenita si necesara. In acelasi timp insa, datorita implicatiilor mari pe care prevederile unei astfel de legi le pot avea, este necesar ca ea sa fie si acoperitoare, dar si compatibila cu valorile drepturilor omului, care sunt universale si, deci, aplicabile tuturor persoanelor.

1. Articolul 2 alin. 1 al propunerii prevede persoanele in legatura cu care orice persoana interesata poate cere informatii privind apartenenta la fostele organe de Securitate sau colaborarea cu acestea. Textul de lege lasa insa nerezolvata chestiunea urmarilor pe care asemenea dezvaluiri publice le vor avea.

Categoriile de persoane in legatura cu care exista posibilitatea de a cere informatii sunt trei:

a) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii alese: Presedinte al Romaniei, parlamentar, primar, viceprimar, presedinte sau vicepresedinte de consiliu local. In cazul acestora este relativ simplu. Nu exista prevazuta o sanctiune pentru cei care au apartinut fostei Securitati sau au avut calitatea de colaboratori, mai ales daca dezvaluirea are loc in timpul mandatului, dar poate interveni, in situatia unei noi candidaturi, o sanctiune moral-politica, prin ne(re)alegerea respectivei persoane. Ideea fundamentala este aceea ca, o data informat corect, cetateanul-alegator este singurul care decide ce este mai bine.

b) Persoane care ocupa sau care doresc sa ocupe pozitii numite. In legatura cu aceasta categorie se impun mai multe observatii:

– prima categorie identificata in text este aceea de «membru al Guvernului», specificandu-se ca aceasta include «categoriile de functii cuprinse intre cea de prim-ministru si cea de director in minister». Cel putin formularea acestui text este gresita, dat fiind ca o mica parte dintre functiile avute in vedere fac parte din Guvern. Chiar si unii secretari de stat, nemaivorbind de directorii din ministere, sunt functionari publici. Daca se doreste includerea lor in aceasta categorie, ei trebuie sa fie enumerati separat.

– Alte categorii prevazute se refera la directorul si directorul adjunct ai serviciilor de informatii interne si externe, lucratori ai acelorasi servicii, directorul general si directorii din serviciile publice de TV si radio, procurori, functiile de conducere din Garda Financiara, din Politie etc. Intrebarea in legatura cu aceste categorii de persoane se refera la eventuala lor sanctionare in cazul dezvaluirilor publice. Legea nu precizeaza nimic, ceea ce, la o prima vedere, ar putea aparea ca pozitiv. Exista chiar si varianta ca nu se doreste nici o potentiala sanctiune, dar atunci se ridica intrebarea privind rostul acestei legi si al dezvaluirilor.

In acelasi timp insa, in practica va fi posibil ca unele persoane sa fie demise pentru ca au avut calitatea de agenti sau colaboratori ai Securitatii. Propunerea legislativa ar fi trebuit sa cuprinda cateva masuri de siguranta pentru cei aflati in astfel de situatii.

– Plecand de la ideea care sta la baza unei astfel de initiative legislative – intemeierea societatii romanesti pe adevar si pe dorinta de a feri anumite categorii de persoane de santaj – ar fi, poate, o solutie oferirea unei perioade de timp in care cei care se afla deja in functii sa aiba posibilitatea ca ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate, iar aceste dezvaluiri personale sa constituie un impediment pentru o eventuala demitere a lor pe considerente tinand de aceasta relatie. Dupa mai bine de sapte ani de la rasturnarea regimului comunist, onestitatea celor care au fost agenti sau colaboratori ai Securitatii ar trebui sa fie apreciata ca atare.

c) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii numite si care se bucura de inamovibilitate – judecatorii. Problema nu este cu cei care vor dori sa devina judecatori, ci cu cei care se afla deja in aceste functii. Din nou, legea nu prevede absolut nimic, ceea ce, la prima vedere poate sa fie bine, dar, in aceasta situatie, ramane intrebarea privind finalitatea ei. Poate ca solutia oferita mai sus ar putea functiona si in cazul judecatorilor. Este adevarat ca ei se bucura de inamovibilitate, dar, conform art. 76 lit. d), magistratii pot fi eliberati din functie «daca impotriva magistratului s-a luat masura indepartarii din magistratura (…) ca sanctiune disciplinara (…)». Intr-o atare situatie, prevederea obligatiei judecatorilor ca, intr-o anume perioada de timp, ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate ar fi o solutie, pentru ca indeplinirea acestei obligatii ar putea fi considerata cauza de inlaturare a raspunderii (disciplinare).

– Ramane nesolutionata de lege si situatia, de exemplu, a judecatorilor de la Curtea Constitutionala, care sunt numiti pe anumite perioade de timp. Ce se va intampla daca, in timpul mandatului lor, se va descoperi ca au apartinut fostei Securitati sau au colaborat cu aceasta? Aceeasi intrebare in cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie.

2. Art. 7 (5) si art. 12 (2) instituie restrictii cu privire la persoanele care pot face parte din Consiliu (organul de conducere al Comitetului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii) si cele care pot fi angajate pentru a lucra in Comitet. Printre persoanele in legatura cu care exista restrictii sunt si cele «care au fost condamnate penal pentru alte infractiuni decat cele de natura politica, chiar daca a intervenit amnistia». Credem ca aceste restrictii sunt mult prea severe si nejustificate, comiterea unei infractiuni de drept comun neavand de ce sa constituie un impediment la angajarea personalului care lucreaza in cadrul Comitetului. Mai mult insa, propunerea legislativa nu face distinctie intre faptele savarsite cu intentie si cele savarsite din culpa.

(…)

4. Art. 14 si 15 prevad procedura prin care o persoana poate sa aiba acces la propriul dosar. Este de remarcat ca textul de lege mentioneaza ca rezolvarea cererii se va face intr-un termen de 180 de zile. La acesta se adauga cele 30 de zile in care persoana poate face contestatie la Consiliu si alte 60 de zile pentru rezolvarea contestatiei. Aceasta inseamna ca, in total, este prevazuta o perioada de 9 luni pentru rezolvarea unei cereri, ceea ce este excesiv de mult.

5. Art. 16 se refera la solutionarea cererilor privind candidatii la functiile alese. Este de remarcat ca termenul de 60 de zile pentru rezolvarea cererii, prevazut de propunerea legislativa, nu este corelat cu termenele prevazute de legea electorala si face complet nefunctionale prevederile prezentei propuneri.

6. Art. 24 prevede sanctiunea pedepsei inchisorii pentru refuzul de a preda un dosar sau pentru sustragerea, ascunderea, instrainarea, falsificarea, distrugerea sau deteriorarea acestuia. O prima remarca se refera la faptul ca cele mai multe asemenea fapte sunt deja incriminate in Codul penal (sustragerea, falsificarea, distrugerea) si nu se justifica reincriminarea lor intr-o lege speciala. O a doua observatie priveste spiritul propunerii legislative, care continua spiritul actual al legislatiei penale romanesti si instituie un regim sanctionator draconic, prevazand, pentru faptele enumerate mai sus, pedeapsa inchisorii la 2 la 8 ani, ceea ce contrazice spiritul unui stat modern si democratic.

7. Art. 25 instituie o raspundere contraventionala pentru situatia in care Comitetul solicita dosare de la persoane juridice sau fizice, iar acestea nu respecta termenele de predare. Este de remarcat insa ca textul greseste atunci cand prevede o «amenda de la 3.000.000 la 5.000.000 lei pentru fiecare saptamana de intarziere». Amenda, ca si orice alta sanctiune, se aplica, pentru aceeasi fapta, o singura data. In plus, ea trebuie sa poata fi contestata in justitie, pentru ca accesul la justitie, ca drept fundamental, trebuie sa functioneze in toate cazurile. Procedura corecta ar fi ca, dupa aplicarea unei prime amenzi, Comitetul sa emita o noua cerere de a-i fi predate dosarele si daca, din nou, se intarzie predarea, sa solicite, din nou, amendarea. Altfel, ne-am gasi in situatia in care s-ar pedepsi de doua ori aceeasi fapta.

APADOR-CH considera ca propunerea legislativa trebuie amendata in sensul celor aratate mai sus, astfel incat ea sa devina compatibila atat cu Constitutia Romaniei, cat si cu documentele internationale care apara drepturile si libertatile fundamentale.

Consiliul de conducere

16 aprilie 1997″

Istoria acestei propuneri de lege inca nu s-a incheiat. Discutarea ei de catre Senat a fost amanata de mai multe ori. Ministrul de Interne, membru al aceluiasi partid cu initiatorul propunerii (PNTCD) a elaborat un set de amendamente, cu justificarea respectarii liniei legii Gauck, din Germania. In realitate, prin unele din amendamente, s-a dorit instaurarea unui control discretionar si exclusiv al partidelor politice asupra trecutului membrilor lor, conducerile partidelor fiind singurele care pot primi informatii cu privire la colaborarea membrilor lor cu fosta Securitate si avand dreptul de a decide asupra dezvaluirii publice a acestor date. Este inutil sa subliniem periculozitatea unui asemenea procedeu care ar insemna nu numai o incalcare a principiului constitutional privind accesul la informatie, dar si crearea premiselor continuarii santajului politic care s-a manifestat in societatea romaneasca in ultimii ani.

Paralel cu depunerea acestor amendamente, Comisia juridica a Senatului a dezbatut si aprobat „propunerea Ticu Dumitrescu” in forma ei initiala. In acelasi timp, o alta initiativa legislativa, apartinand de asemenea unor membri ai PNTCD, a fost depusa la Camera Deputatilor. Textul prevedea obligativitatea institutiei Avocatului Poporului de a gestiona fondul de dosare al Securitatii. Propunerea legislativa in cauza dovedea concomitent dorinta inabusirii oricarei initiative de acces la dosare, necunoasterea profunda a institutiei Avocatului Poporului si ignorarea Constitutiei Romaniei.

Pana la data elaborarii acestui raport nici una din cele doua Camere ale Parlamentului nu a adoptat vreun text de lege privind accesul la dosarele Securitatii.

C. In primavara anului 1997, APADOR-CH a fost implicata in discutiile care au avut loc pe marginea unei propuneri de lege privind exercitarea profesiunii de ziarist. Propunerea apartinea unui deputat si a fost depusa la Biroul permanent al Camerei Deputatilor, fiind sustinuta si de Asociatia Ziaristilor Profesionisti. Anterior, APADOR-CH a elaborat o analiza a proiectului, pe care a trimis-o ministrului pentru Relatia Guvernului cu Parlamentul, cu rugamintea de a nu aviza favorabil textul.

„COMENTARIILE APADOR-CH

referitoare la

PROIECTUL DE LEGE

PRIVIND EXERCITAREA PROFESIUNII DE ZIARIST

1. Proiectul de lege face dese referiri la alte acte normative (reglementand aspecte concrete ale profesiunii de ziarist) a caror obligativitate o impune (de exemplu, Codul Deontologic), desi acestea nu exista in momentul de fata nici macar in faza de proiect. Ar fi fost normal ca proiectul de lege sa fie inaintat impreuna cu aceste acte pe care le invoca, pentru ca Parlamentul sa aiba o viziune de ansamblu.

(…)

3. Proiectul de lege contine prevederi neconstitutionale. Astfel, el impune obligativitatea cetateniei romane pentru exercitarea profesiei de ziarist, desi, conform Constitutiei, aceasta exista numai pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice (art. 16 alin. 3). Este foarte adevarat ca pentru exercitarea unora din drepturile si obligatiile constitutionale, cum ar fi dreptul de a alege, dreptul de a fi ales, indatorirea satisfacerii serviciului militar, este necesara cetatenia romana, dar aceasta este determinata de specificitatea acestor drepturi si obligatii, de faptul ca ele sunt o consecinta a raportului de cetatenie. Este insa nejustificata o asemenea conditie pentru exercitarea profesiei de ziarist si este chiar absurda in conditiile in care scopul Romaniei este acela de a se integra in structurile institutionalizate europene, in speta Uniunea Europeana, in cadrul careia raporturile de munca se stabilesc altfel, mobilitatea fiind o conditie foarte importanta.

4. Proiectul de lege instituie proceduri care contravin principiilor dreptului nostru.

– Art. 9 instituie dreptul ziaristului ca, in cazul in care este judecat pentru delicte in legatura cu profesia, «sa fie asistat de membri ai Colegiului National sau de reprezentanti mandatati ai organizatiei profesionale» si dreptul acestor asistenti de a prezenta «in instanta depozitii de ordin profesional, cu valoare probatorie, in apararea ziaristului». In legatura cu acest text, trebuie spus ca nu este foarte clar despre ce fel de asistenta este vorba. Una juridica nu poate fi, pentru ca aceasta este clar reglementata de lege. In ce s-ar materializa atunci asistenta? Proiectul nu face nici o mentiune in acest sens. Pe de alta parte, daca se prevede un «drept» al asistentilor de a prezenta «depozitii de ordin profesional», se incalca un alt principiu, existent in dreptul roman (prevazut si de Codul de procedura civila si de Codul de procedura penala), anume ca judecatorul apreciaza cu privire la temeinicia si oportunitatea probelor ce urmeaza a fi admise. Cum cele doua coduri sunt legi organice, ele nu ar putea fi modificate (nici macar partial) printr-o lege ordinara.

– Art. 43 instituie o procedura diferita in privinta contraventiilor. In dreptul romanesc, contraventiile se constata de un «agent constatator», care stabileste inclusiv sanctiunea, iar contestarea procesului-verbal de contraventie se face la instanta de judecata. Proiectul de lege prevede ca stabilirea contraventiei intra in sarcina judecatoriei, la sesizarea ziaristului ori a mijlocului de presa pe care il reprezinta.

Mai mult insa, proiectul prevede judecarea cauzei in «procedura de urgenta», sentinta judecatoriei urmand sa fie definitiva si executorie, ceea ce inseamna atat o grava atingere adusa dreptului la aparare, cat si o derogare de la principiul privind existenta mai multor grade de jurisdictie.

5. In fine, proiectul contine numeroase prevederi care aduc grave atingeri drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (in afara celor mentionate mai sus).

– Art. 7, referitor la Colegiul National, instituie conditii restrictive nejustificate si inacceptabile pentru a face parte din acest organism: minimum 10 ani in presa si 5 ani in organizatie.

– Art. 11 instituie un fel de stagiatura in presa, cu obligatia sustinerii unui examen de intrare in profesie, dar conditioneaza acest lucru de trecerea unui termen de doi ani «de la incadrarea intr-o functie redactionala, cu contract de munca pe durata nedeterminata», desi felul contractului de munca nu ar trebui sa aiba nici o importanta, cu atat mai mult cu cat conditia impusa este in defavoarea ziaristului: el este la discretia managerului si este absurd sa nu ii recunosti dreptul de a se prezenta la un examen numai pentru ca publicatia respectiva ar putea avea o «politica de cadre» diferita, neincheind contracte de munca pe perioada nedeterminata.

– Art. 13 instituie obligatia organelor si institutiilor publice ale statului, dar si a altor institutii cu activitate publica, ca si a agentilor economici ale caror activitati sunt de domeniul public, de a-si desemna «imputerniciti, cu Carte de Presa, pentru relatiile cu presa, a caror atributie o constituie sprijinirea ziaristilor in contactarea surselor de informatii». Este de neacceptat instituirea unei astfel de obligatii – de creare a unui post sau de stabilire a unor competente ale unei anumite persoane – in ceea ce priveste institutiile cu activitate in domeniul public (deci inclusiv organizatiile neguvernamentale) sau agentii economici cu astfel de activitati. Fiecare asemenea institutie are dreptul de a-si reglementa asa cum doreste relatiile cu presa. De altfel nici institutiilor de stat (publice) nu le poate fi impusa crearea unor anume functii. Ceea ce ar fi firesc, ar fi adoptarea unei legi privind accesul la informatie, care sa stabileasca in mod clar obligatia furnizarii informatiilor de interes public, procedurile de obtinere a acestora, caile de atac in caz de refuz si care sa se refere la accesul la informatie al tuturor persoanelor (conform art. 31 din Constitutie) si nu doar al ziaristilor.

– Art. 14 reglementeaza felul in care trebuie prezentate de catre ziaristi «opiniile proprii, comentariile ori atitudinea manifestate fata de faptele, evenimentele ori actiunile relatate», ceea ce constituie o violare a dreptului la libertatea de exprimare a ziaristilor, prin instituirea unor obligatii suplimentare celor prevazute de art. 30 din Constitutie.

– Art. 18 alin. 2, reprezinta o periculoasa incercare de reglementare a unor raporturi care se stabilesc firesc intre membrii unui grup profesional: «solidaritatea de breasla este incompatibila cu tolerarea incapacitatii profesionale, a necinstei, incalcarii Codului Deontologic al profesiei… sau oricarei actiuni ce aduce prejudicii morale, materiale sau politice Romaniei». Aceasta formulare incalca atat libertatea de exprimare cat si libertatea de asociere.

– Tot o grava incalcare a dreptului ziaristilor la libertatea de exprimare il constituie prevederile art. 19, prin interzicerea publicarii unor materiale care «duc la defaimarea tarii si natiunii». Chiar daca formula aceasta se regaseste in art. 30 alin. 7 din Constitutia Romaniei, trebuie precizat ca ea este in contradictie cu legislatia internationala referitoare la dreptul fundamental privind libertatea de exprimare (in principal art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului), legislatie care, conform art. 20 alin. 1. din Constitutie, are prevalenta fata de legea noastra interna. (…)

– Acelasi articol 19 aduce o grava violare dreptului la viata privata a ziaristului, prin instituirea unei interdictii in ce priveste «manifestarile personale (ale ziaristilor)… care sa aduca atingere demnitatii, onoarei sau vietii particulare a persoanei». De altfel, proiectul nu precizeaza cum anume vor fi supravegheati ziaristii pentru a se face astfel de constatari.

– Art. 20 instituie o «obligatie legala» in sarcina persoanelor fizice si juridice romane si straine (care isi desfasoara activitatea in Romania) «de a-l sprijini pe ziarist in exercitarea profesiei sale, de a-i furniza informatii nedeformate de interese personale, materiale, politice sau de alta natura». O asemenea obligatie constituie o grava atingere a dreptului persoanelor la libertatea de constiinta, a gandirii si opiniilor, a dreptului lor la libertatea de exprimare, a dreptului lor la viata privata si intima, drepturi ocrotite de Constitutia Romaniei (art. 29, art. 30, art. 26). Pentru a intelege intreaga grozavie a acestui articol trebuie spus ca el poate fi coroborat cu art. 35, conform caruia «furnizarea, cu vinovatie, de informatii false, ori care pot avea ca efect, in urma publicarii, expunerea ziaristului riscului de a dezinforma…» constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la un milion la 10 milioane lei. (Proiectul de lege vine sa instituie, printre alte, obligatia persoanelor de a furniza adevarul cu privire la relatiile lor private, familiale, sau intime, in ciuda faptului ca acest domeniu este ocrotit de Constitutie si de legislatia internationala privind drepturile omului.)

– Art. 23, referitor la protectia secretului profesional, contine derogari privind confidentialitatea sursei de informare, care fac, practic, inoperanta aceasta protectie.

APADOR-CH considera ca prezentul proiect este o dovada in plus a faptului ca in Romania nu este necesara o lege care sa reglementeze activitatea de presa si profesiunea de ziarist, fiind suficiente reglementarile legale deja existente in Codul civil si in Codul penal. In acelasi timp, este evident ca Romania are nevoie de o lege privind accesul tuturor la informatie, dar ai carei primi beneficiari ar fi ziaristii, tocmai datorita specificului profesiei lor.

Consiliul de conducere

martie 1997″

Ulterior, aceste comentarii au circulat prin presa si au fost dezbatute cu ocazia unei mese rotunde organizate de revista „22″, la care au fost invitati directori de ziare, parlamentari, organizatii profesionale ale ziaristilor, APADOR-CH si ale organizatii neguvernamentale.

Catre sfarsitul sesiunii parlamentare, Comisia de cultura a Camerei Deputatilor a decis discutarea propunerii legislative, invitand la discutie reprezentanti ai APADOR-CH si ai celor trei asociatii de ziaristi, AZR, SZR si AZP. In urma discutiilor care au avut loc, Comisia de cultura a decis sa dea un aviz negativ propunerii de lege, aceasta nefiind niciodata pusa pe ordinea de zi a Camerei.

D. Un alt proiect de lege in legatura cu care APADOR-CH a luat atitudine este cel referitor la Serviciul de Protectie si Paza. Ca intotdeauna cand s-a dorit reglementarea serviciilor cu atributii privind siguranta nationala, asociatia s-a implicat in analiza textului de lege propus, atragand atentia presei si a opiniei publice asupra carentelor existente.

Comentariile asociatiei au fost trimise atat Parlamentului, cat si presei, ele facand obiectul unei interesante dezbateri de presa.

„COMENTARIILE APADOR-CH

cu privire la

PROIECTUL LEGII SERVICIULUI DE PROTECTIE SI PAZA

1. Consideratii generale

a) Cu privire la Legea sigurantei nationale

Proiectul Legii privind functionarea si organizarea Serviciului de Protectie si Paza se bazeaza pe prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala. In legatura cu aceasta lege adoptata inaintea Constitutiei din 1991, APADOR-CH a semnalat in numeroase randuri ca ea contine unele prevederi care intra in contradictie cu garantiile constitutionale si cu documentele internationale privind drepturile omului. Este cazul art. 13, care permite prelungirea la infinit a mandatului emis de Parchet de ascultare/supraveghere a unei persoane de catre oricare din organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale; al art. 13, alineatul final si al art. 16, alineatul final, conform carora cetateanul care se considera lezat in drepturile sale este lipsit de posibilitatea de a se adresa justitiei; al art. 15, care permite eludarea obtinerii mandatului pentru desfasurarea activitatilor prevazute la art. 13 (ascultare/supraveghere a unei persoane) si care constituie, ele insele, grave atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Alte prevederi ale legii sunt atat de vag formulate incat pot acoperi aproape orice, asa cum este cazul art. 3. lit. e), f), h) si l) care definesc notiunea de «amenintari» la adresa sigurantei nationale.

APADOR-CH considera ca inainte de a elabora alte legi care se intemeiaza pe Legea sigurantei nationale, se impune amendarea de urgenta a acesteia.

b) In legatura cu Serviciul de Protectie si Paza

Nu este deloc clar de ce Serviciul de Protectie si Paza va avea – conform proiectului de lege – atributii in domeniul sigurantei nationale si, drept urmare, propriul sistem de culegere de informatii, inclusiv posibilitatea de a desfasura activitati conform art. 13 din Legea nr. 51/1991, adica de a asculta/supraveghea persoanele, propriul sistem de telecomunicatii (cu toate ca exista deja Serviciul de Telecomunicatii Speciale), propria arhiva si evidenta etc. Adaugand la acestea si posibilitatea «de a desfasura activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii» (art. 19, lit. f) rezulta ca acestui serviciu i se acorda puteri deosebite, care, teoretic, il pot transforma intr-o structura paramilitara de sine statatoare, aflata in afara controlului democratic.

c) Cu privire la notiunea de demnitar

Proiectul de lege nu contine o definitie a notiunii de demnitar si nici macar criteriile ce trebuie avute in vedere la stabilirea persoanelor care vor beneficia de serviciile de protectie si paza. El atribuie insa aceasta competenta Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, institutie care, ea insasi creata prin lege inainte de adoptarea Constitutie din 1991, are neaparata nevoie de modificarea cadrului legal in care functioneaza, pentru a deveni compatibila cu cerintele legii fundamentale.

d) In legatura cu regimul sanctionator

Proiectul de lege nu prevede sanctiuni pentru eventuale abuzuri comise de SPP si nici vreo procedura judiciara cu privire la rezolvarea plangerilor persoanelor care se considera lezate in drepturile lor prin activitatile acestui serviciu.

2. Prevederi care aduc atingere drepturilor omului

Conform art. 13 lit. b), printre activitatile pe care le desfasoara SPP se afla si aceea de «culegere, verificare si valorificare a informatiilor necesare pentru indeplinirea misiunilor proprii». Dar art. 4 din proiect mentioneaza ca «pentru indeplinirea atributiilor ce ii revin, Serviciul de Protectie si Paza colaboreaza cu Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, cu celelalte ministere si organe de specialitate ale administratiei publice centrale si locale», iar conform alin. 2, aceasta colaborare este obligatorie pentru toate institutiile enumerate. In conditiile in care toate datele de care ar putea avea nevoie SPP pot fi furnizate de organele de resort deja existente, se pune intrebarea de ce este nevoie sa existe inca o institutie care sa desfasoare activitati care, prin ele insele, constituie atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Art. 13 lit. c) precizeaza ca SPP «organizeaza si coordoneaza activitatea tuturor institutiilor implicate in efectuarea transporturilor si telecomunicatiilor speciale (subl.n.) in tara si in strainatate pentru demnitarii romani si straini carora li se asigura protectia». Aceasta atributie a SPP inseamna, practic, o dublare a activitatii Serviciului de Telecomunicatii Speciale.

Art. 13 lit. g) introduce dreptul SPP de a-si da avizul la «incadrarea personalului care isi desfasoara activitatea in obiectivele aflate in paza». Avand in vedere ca «obiectivele aflate in paza» includ Guvern, Parlament, ministere etc., se atribuie SPP puterea de a verifica angajatii, ceea ce depaseste cu mult scopul pentru care este creat acest serviciu si anume acela de a proteja si pazi.

Art. 13 lit. h) da posibilitatea SPP sa indeplineasca «si alte atributii specifice domeniului sau de activitate ce vor fi stabilite prin Regulamentul de ordine interioara» (subl.n.). Asadar, pe langa prevederile legale, asa cum vor fi ele aprobate de Parlament, SPP isi va putea stabili cu de la sine putere si alte atributii. Dat fiind ca este o structura militara, regulamentul SPP nu va fi dat publicitatii, ceea ce inseamna ca el poate include orice fel de atributii care scapa unui control democratic, singurul control fiind exercitat de CSAT.

Art. 19 lit. f) da dreptul SPP-ului de a organiza «activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii…». O prevedere asemanatoare, care a suscitat multe critici, exista si in Legea de organizare si functionare a SRI. Trebuie precizat ca nici un alt serviciu de informatii din Europa nu beneficiaza de acest gen de privilegiu. Cu atat mai putin s-ar putea justifica in cazul SPP-ului desfasurarea unor activitati economice. Datorita surselor de informare pe care le au si activitatilor pe care le pot desfasura in domeniul informativ mai ales SRI – dar si SPP prin prezentul proiect de lege – exista temeri serioase ca informatiile obtinute in domeniul economic ar putea fi utilizate in interes propriu. Aceasta inseamna nu numai concurenta neloiala, ci si o incalcare a principiilor economiei de piata, putand fi perceput in acelasi timp drept un sprijin legal in vederea comiterii unor acte de coruptie.

Art. 24 permite SPP sa stabileasca, impreuna cu organele Ministerului de Interne «zone de protectie in imediata apropiere a obiectivelor respective, in care va fi interzis sau limitat accesul persoanelor si autovehiculelor». Masura se va institui atunci cand «obiectivele permanente sau temporare… sunt in pericol ori exista informatii ca se organizeaza sau se intentioneaza organizarea unor actiuni care le-ar pune in pericol». Cu toate ca masura mentionata se refera la situatii cu totul exceptionale, realitatea de pana acum a demonstrat ca ea este aplicata permanent (acces interzis pe anume strazi, interventie brutala a lucratorilor SPP fata de simpli trecatori etc.). Proiectul de lege ar trebui sa mentioneze cel putin obligatia SPP de a inceta aceste restrictii daca pericolul a disparut.

Art. 25 alin. 2 da dreptul SPP de a face «verificari» de o natura absolut similara celor intreprinse de politie sau SRI («solicitarea si obtinerea de obiecte, inscrisuri sau relatii oficiale de la institutii publice», «fotografiere, filmare…», «constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice») «sau [de a solicita] procurorului eliberarea mandatului prevazut la art. 13 din Legea privind siguranta nationala a Romaniei pentru desfasurarea activitatilor autorizate de acesta». O prima remarca se refera la cuvantul sau care lasa sa se inteleaga ca toate actiunile mentionate in prima parte a paragrafului, inclusiv «operatiuni tehnice», pe care le-ar intreprinde SPP nu necesita nici un fel de aprobare din partea magistratului. O a doua remarca priveste dreptul acordat si SPP, pe langa SRI si Politie, de a inregistra convorbiri telefonice, a supraveghea corespondenta, a patrunde in case pentru a depune sau ridica obiecte etc., ceea ce reprezinta inca o amenintare grava la adresa drepturilor omului, in principal a dreptului la viata privata, si o incalcare a prevederilor art. 26 din Constitutie, conform carora «autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata».

*

APADOR-CH considera ca, prin acest proiect de lege, se acorda puteri mult prea mari unui simplu serviciu care ar trebui sa asigure doar paza si protectia demnitarilor si care ar putea functiona foarte bine in cadrul Ministerului de Interne, fara a mai fi nevoie de o lege separata, de o noua structura militara supusa unor controale mai mult formale (Parlament – fara precizarea procedurii aferente) si lipsite de transparenta (CSAT). Conform acestui proiect de lege, SPP ar urma sa indeplineasca o serie de activitati nejustificate in raport cu scopul acestui serviciu si care reprezinta o dublare sau triplare a competentelor si activitatilor altor organe (SRI, Serviciul de Telecomunicatii Speciale, Politie, gardieni publici) deja existente.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei respingerea proiectului de lege in forma sa actuala, modificarea Legii sigurantei nationale, precum si a tuturor celorlalte legi in vigoare care se intemeiaza pe Legea nr. 51/1991.

15 mai 1997

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

Intr-o prima faza, pozitia APADOR-CH a fost criticata de unii ziaristi, care au considerat ca nu este de competenta unei asociatii de drepturile omului de a se preocupa de o chestiune ce priveste siguranta nationala. Mai mult, a fost chiar avansata intrebarea privind eventualele interese de a avea un SPP slab. Ulterior, proiectul in sine a constituit obiect de analiza pentru o intreaga emisiune la postul de televiziune Tele 7abc unde, acelasi ziarist care initial il criticase, i-a descoperit numeroase parti bune in cadrul unei discutii purtate cu vicepresedintele Comisiei de aparare din Camera Deputatilor.

In cele din urma s-a tinut seama de unele din observatiile APADOR-CH la discutarea proiectului in plen, una dintre cele mai importante reusite fiind aceea ca SPP nu poate sa infiinteze si aiba propriile societati comerciale.

4. Alte initiative

A. In luna iunie 1997, APADOR-CH a primit din partea unuia din colaboratorii Revistei Romane de Drepturile Omului un proiect de lege privind raspunderea ministeriala. Considerand aceasta initiativa extrem de importanta, asociatia a decis publicarea textului in RRDO nr. 14, iar ulterior a organizat o conferinta de presa, punand textul la indemana ziaristilor si anuntand sprijinul sau pentru acest proiect.

Evolutia ulterioara a evenimentelor a demonstrat insa ca Guvernul nu a fost si nu este interesat in promovarea unei legi privind raspunderea ministeriala, desi aceasta este o cerinta constitutionala.

B. In 1997 APADOR-CH a fost implicata, alaturi de alte organizatii, in elaborarea unui proiect de lege privind asociatiile si fundatiile, bazat pe o conceptie moderna privind constituirea si functionarea unor asemenea structuri, in concordanta cu legislatia si cu practica tarilor europene cu o societate civila puternica. Proiectul urmeaza a fi finalizat si inaintat Parlamentului.

C. In stransa legatura cu acesta s-a aflat si proiectul de lege privind sponsorizarea si mecenatul. APADOR-CH a sustinut activ acest proiect de lege, care ar da, in sfarsit, sponsorilor autohtoni, posibilitatea sa investeasca in societatea civila din Romania. In timp ce propunerea legislativa se afla in discutia Comisiei de cultura a Camerei Deputatilor, ideile din aceasta propunere si chiar textul ca atare, in proportie de 95%, au facut obiectul unei ordonante a Guvernului prin care a fost modificata Legea sponsorizarii, ordonanta adoptata pe baza Legii de abilitare pe care Parlamentul a emis-o pentru Executiv pe perioada vacantei parlamentare de iarna.

III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

1. ASPECTE GENERALE

APADOR-CH a constatat ca anul 1997 nu a marcat, din pacate, asteptatele schimbari in domeniul unei protectii sporite acordate persoanelor in raporturile lor cu reprezentantii Politiei romane. Nici una din legile frecvent criticate de organizatii neguvernamentale nationale si internationale de drepturile omului (Legea Politiei nr. 26/1994, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor, Codul penal, Codul de procedura penala etc.) nu a fost modificata.

Retinerea si arestarea preventiva raman probleme extrem de discutate si de disputate. Retinerea politieneasca poate dura pana la 24 de ore, conform Constitutiei, Codului de procedura penala si art. 16 lit. d) din Legea Politiei nr. 26/1994. In afara acestei durate legale, Legea Politiei mai prevede si „conducerea” la sectia de politie (art. 16 lit. b) a persoanelor suspecte de a fi comis o infractiune si care nu au buletinul de identitate asupra lor. „Conducerea” la sectia de politie are drept scop identificarea persoanei, operatiune ce poate dura pana la 24 de ore. Asadar politia poate priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, timp de 24 + 24 de ore. Mai trebuie notat ca Legea Politiei nu contine nici o precizare in legatura cu formalitatile legate de „conducere” in vreme ce retinerea este reglementata de legea penala. Dreptul persoanei „conduse” sau retinute de a apela la un aparator nu este precizat in nici una din legi. Art. 171 C.p.p. prevede acest drept pentru perioada „urmaririi penale si a judecatii”, nu si pentru situatiile de „conducere” sau de retinere.

In plus, trebuie mentionat faptul ca posibilitatea „conducerii” la sectia de politie este mult abuzata, deseori aflandu-se intr-o atare situatie persoane care nu sunt suspectate in legatura cu comiterea vreunei infractiuni, dar care nu au asupra lor un act de identitate.

Singurele schimbari din sfera Politiei au vizat persoane (de multe ori fiind vorba doar de o „rotatie de cadre”) si nu chestiuni de principiu. Mai trebuie mentionat si faptul ca politistii nu au inca un statut propriu, cu toate ca, in conformitate cu Legea 26/1994, art. 54, un astfel de text ar fi trebuit introdus in Parlament in termen de 90 de zile de la data adoptarii legii respective. Este adevarat ca la mai bine de un an dupa adoptarea Legii 26/1994, a fost introdus in Parlament un proiect de statut, dar acesta nu a fost niciodata discutat. Dupa alegerile din noiembrie 1996, el a fost – conform informatiilor APADOR-CH – retras de initiatori. Proiectul de statut continea un numar de prevederi care instituiau privilegii cu totul deosebite pentru politisti, mergand pana la un fel de „imunitate”. Este bine ca s-a retras acel proiect, dar trebuie reglementata legal problema statutului politistului. APADOR-CH considera ca tergiversarea inaintarii in Parlament a unui proiect in acest domeniu se datoreaza, in principal, spinosului aspect al demilitarizarii politiei romane. Asociatia a facut public un set de propuneri concrete in aceasta directie (a se vedea suplimentul „22″ din decembrie 1996). Singurul ecou al propunerilor in acest domeniu a venit din partea unor primari care au cerut trecerea sectiilor/posturilor de politie locale in subordinea lor, ceea ce ar insemna un pas important in directia demilitarizarii politiei.

Politisti din diverse sectii/posturi continua sa comita abuzuri. Cele mai frecvente se refera la:

– „conducerea” la sectia de politie a persoanelor care nu au buletine de identitate asupra lor. Trebuie precizat ca, exceptand pasaportul, nici un alt act – chiar cu fotografie si stampila – nu este valabil pentru politisti. In plus, nefiind reglementate conditiile de „conducere” la sectie, multe persoane sunt private de libertate pe perioade mergand pana la 24 de ore, fara nici un fel de formalitate legala;

– tratamentul dur aplicat de politisti persoanelor „conduse” sau retinute in sectii de politie;

– emiterea cu multa usurinta a proceselor-verbale de amendare pe baza Legii 61/1991. In unele cazuri procesele-verbale nu sunt semnate de martori sau semnatura este indescifrabila, ceea ce face ca martorul sa nu poata fi identificat. S-au semnalat si situatii in care presupusul contravenient nu a stiut ca a fost amendat decat in momentul in care a fost convocat la judecatorie pentru transformarea amenzii neachitate in zile/inchisoare;

– recurgerea la arme de foc fie cu nerespectarea principiului proportionalitatii (a se vedea cazul Tanase-Dragnea din satul Mihai Voda comuna Bolintin Deal), fie cu ignorarea prezentei in zonele respective a unor simpli trecatori (a se vedea cazurile Laurentiu Cotea din Bucuresti sau copilul Ionut Vlase din Mangalia, ambele datand din 1996 si rezolvate in justitie).

Ca si in anii precedenti, parchetele militare care investigheaza aceste abuzuri, continua sa dea, in majoritatea cazurilor, solutii de neincepere a urmaririi penale. Procurorii militari invoca lipsa unor dovezi suficiente. Ce ar insemna dovezi suficiente? Mai intai un certificat medico-legal. Codul de procedura penala mentioneaza intr-adevar Institutul Medico-Legal ca institutie abilitata sa emita astfel de documente medicale, dar nu exclude alte unitati medicale. Cu toate acestea, numai certificatele medico-legale sunt luate in consideratie de procurori, inclusiv de procurorii militari. Or, APADOR-CH a constatat in mai multe randuri ca IML si laboratoarele sale din tara au refuzat eliberarea unor certificate medico-legale daca victimele declarau ca au fost agresate de politisti.

„Dovezi suficiente” mai inseamna si martori. Or, daca victimele au fost batute intr-o sectie sau un post de politie este evident ca singurii martori sunt ceilalti politisti care, din solidaritate de breasla, nu vor depune marturie impotriva propriilor colegi. Daca abuzul a fost comis in afara sediului politiei si exista martori, acestia fie refuza sa depuna marturie de teama unor eventuale represalii din partea politistilor, fie sunt supusi unor presiuni din partea acestora pentru a-i determina sa-si retraga sau sa-si schimbe declaratiile. Acest procedeu este folosit mai ales in localitatile mici unde victimele si martorii lor se intalnesc zilnic cu politistii acuzati de comiterea unor abuzuri. Ministerul de Interne a luat numai in unele cazuri masura mutarii politistilor respectivi in alte localitati sau chiar a trecerii lor in rezerva in situatii foarte grave.

Daca Parchetul militar a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de abuzuri, victima se poate adresa procurorului ierarhic superior celui care a efectuat investigatiile. Acesta poate infirma prima solutie si ordona completarea cercetarilor. De regula, tot primul procuror va relua cercetarea. Daca si dupa aceea solutia de neincepere a urmaririi penale se mentine, victima se poate plange Procurorului general. O noua verificare finalizata cu aceeasi solutie incheie, practic, cazul. APADOR-CH a sugerat in repetate randuri o modificare a C.p.p. prin care solutia data de Parchet sa fie analizata de un judecator, ceea ce ar insemna, pe de o parte, asigurarea accesului la justitie, iar pe de alta, o garantie in plus pentru temeinicia cu care a fost efectuata cercetarea. In situatia actuala, solutia de neincepere a urmaririi penale echivaleaza, practic, cu blocarea accesului victimei in justitie, inclusiv la un proces civil de despagubiri pentru daune morale si materiale.

2. RELATIA DINTRE APADOR-CH SI POLITIE

In anul 1997, s-a produs prima tentativa din partea Inspectoratului General al Politiei, prin seful sau de atunci, generalul Pavel Abraham, de a restabili o relatie normala, de colaborare, cu APADOR-CH. IGP declarase „inghetate” aceste relatii in 1994, in urma unui film documentar prezentat de televiziunea publica sub titlul „Cand unii politisti redevin militieni”, realizat cu materiale furnizate de APADOR-CH.

Cu toate acestea, atunci cand in luna iulie 1997, ziarul „Curierul national” a publicat cateva cazuri de abuzuri ale politiei, preluate de la APADOR-CH, Serviciul de presa al Ministerului de Interne a dat, la 16 iulie, o replica intitulata „APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte o imagine deformata a M.I.” care contine afirmatii ca : „…va informam ca din interese care ne scapa (subl.n.), APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte, pe plan intern si international, o imagine deformata a Ministerului de Interne…” … „APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti.”

Date fiind acuzatiile aduse organizatiei, APADOR-CH a facut urmatoarele precizari, publicate in acelasi ziar impreuna cu alte cazuri de abuzuri ale politiei:

„1. APADOR-CH este o organizatie neguvernamentala, neangajata politic, al carei scop este apararea drepturilor persoanelor in situatia in care aceste drepturi sunt incalcate de autoritatile statului roman. In acest sens, ca reprezentanta a societatii civile, APADOR-CH are nu numai dreptul ci si datoria de a urmari in mod constant relatia dintre politisti, ca reprezentanti ai autoritatii publice, si persoane. La solicitarea partilor vatamate si respectand reglementarile legale in vigoare, APADOR-CH a investigat zeci de cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului de catre unii politisti. Rapoartele asociatiei sunt documente publice aflate la dispozitia tuturor celor interesati, inclusiv a presei, care este libera sa preia orice informatii cuprinse in aceste rapoarte. Fara a «extrapola» concluziile «de la cazuri particulare la nivelul intregii institutii» – dupa cum scrie Serviciul de presa al M.I. – APADOR-CH considera ca Ministerul de Interne si Politia romana sunt raspunzatoare pentru modul in care se comporta angajatii lor.

2. Este total inexacta afirmatia din scrisoarea Serviciului de presa conform careia «… APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti». Ministerul de Interne poate avea propria viziune asupra «realitatii», care nu este obligatoriu sa fie impartasita de toata lumea. In ceea ce priveste «ignorarea» de catre APADOR-CH a solutiilor legale luate de organele abilitate – aici avem in vedere numai parchetele militare – precizam ca asociatia are o colaborare permanenta cu aceste organe. Mai trebuie mentionat si faptul ca informatiile furnizate de APADOR-CH parchetelor militare au fost considerate drept argumente suficient de pertinente pentru infirmarea unor solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti acuzati de comiterea unor abuzuri.

(…)

4. APADOR-CH constata ca limbajul folosit de Ministerul de Interne («context artificial creat», «imagine deformata a M.I., in evidenta discordanta cu realitatea», «interese [ale APADOR-CH] care ne scapa» etc.) a ramas, din pacate, neschimbat in ultimii sapte ani. Asociatia spera ca reforma mult asteptata in directia democratizarii tuturor institutiilor statului se va produce cat mai curand cu putinta si in cadrul Ministerului de Interne si al Politiei romane”.

Un alt eveniment relevant pentru reactia politiei fata de unele organizatii neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului s-a petrecut in luna aprilie 1997, cand politia din Targu-Mures a avut o initiativa ciudata cu privire la asociatia „Liga Pro-Europa”, cu sediul in orasul respectiv. APADOR-CH a trimis urmatoarea scrisoare domnului general Pavel Abraham, la acea data seful IGP:

„Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) va aduce la cunostinta ca politia din Targu-Mures a avut recent o initiativa care depaseste atributiile sale si care pune in pericol dezvoltarea societatii civile din Romania.

In fapt, politia a remis unei organizatii neguvernamentale bine cunoscute din Targu-Mures – Liga Pro-Europa – un chestionar cu privire la membrii sai, sediu, dotare, sponsori, relatii cu alte organizatii din tara si din strainatate etc., cu toate ca Legea 21/1924 pe baza careia functioneaza persoanele juridice de drept privat nu autorizeaza imixtiuni ale politiei in activitatile lor.

Va remitem alaturat copii dupa chestionarul trimis de politia din Targu-Mures precum si dupa comunicatul comun al APADOR-CH si al Ligii Pro-Europa, cu rugamintea de a lua masurile necesare pentru stoparea acestei practici contrare normelor democratice.”

„COMUNICAT

In urma cu cateva zile, pe adresa Ligii Pro-Europa s-a primit o adresa din partea Politiei municipiului Targu-Mures prin care, invocandu-se «scopul comun (al celor doua institutii) de a ocroti si ajuta la integrarea sociala a unor categorii de minori si tineri defavorizati, precum si pentru a demasca activitatile ilicite ale unor organizatii», se cerea, printre altele, punerea la dispozitie a datelor ce tin de organizarea si functionarea Ligii:

– adresa, numarul de telefon si profesia persoanelor din consiliul de conducere;

– lista sponsorilor asociatiei;

– aspecte privind dotarea organizatiei (aparatura electronica, birotica, autovehicule);

– descrierea spatiului de desfasurare a activitatilor;

– organizatiile neguvernamentale, din tara si din strainatate cu care a avut legaturi;

– principalele activitati.

APADOR-Comitetul Helsinki si Liga Pro-Europa protesteaza impotriva comportamentului Politiei din Targu-Mures, materializat in aceasta initiativa, cu intrebari care seamana foarte mult cu acelea pe care numai politia unui stat totalitar si-ar permite sa le adreseze.

Dreptul la asociere este un drept fundamental, prevazut in art. 37 din Constitutia Romaniei, iar organizarea si functionarea persoanelor juridice de drept privat este reglementata de Legea nr. 21/1924. Aceasta lege nu prevede vreun drept de control al politiei asupra structurilor asociative.

Initiativa Politiei din Targu-Mures este in totala contradictie cu Constitutia care guverneaza societatea romaneasca, dovedind o periculoasa incapacitate de adaptare a unor politisti la spiritul epocii in care traim.

Cele doua asociatii cer incetarea imediata a unor asemenea practici care contravin principiilor democratiei si ale statului de drept.

Consiliul de conducereConsiliul de coordonare

APADOR-Comitetul HelsinkiLiga Pro-Europa”

Raspunsul Inspectoratului General al Politiei a fost prompt si a dat dreptate celor doua organizatii neguvernamentale, recunoscand ca metoda folosita de Politia din Targu-Mures a fost gresita. Initiatorii actiunii respective au fost sanctionati.

3. CAZURI AFLATE IN ATENTIA APADOR-CH

Cazuri vechi inca nesolutionate de Parchet sau de instantele de judecata

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul Penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992 la Centrul pentru minori de la Gaiesti. Moartea a survenit la putin timp dupa ce implinise 18 ani. Dupa aproape patru ani de la data decesului, Parchetul militar nu a reusit inca sa dea o solutie. Mama tanarului a hotarat sa dea in judecata autoritatile statului cerandu-le despagubiri pentru daune morale si materiale. Daca va avea castig de cauza, se va crea prima bresa in sistemul judiciar romanesc in care functioneaza principiul ca „penalul tine in loc civilul”. APADOR-CH o sprijina moral si material in aceasta incercare.

Tudorel Tanase si familiile Dragnea-Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin Deal, 1995)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de a fi fost complice la trei spargeri. Cei trei impuscati au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips in repetate randuri la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i-a fost taiata o portiune de intestin, iar Constantin Dragnea a „scapat” doar cu rana prin impuscare in picior. Tudorel Tanase a fost judecat pentru complicitate la talharie si condamnat la un an si doua luni inchisoare. Deoarece efectuase aproape integral pedeapsa la data la care a fost condamnat, Tudorel Tanase a refuzat sa declare apel, preferand sa ramana cu o condamnare – decisa, dupa parerea APADOR-CH, pe baza unor dovezi foarte „subtiri” – decat sa mai stea in penitenciar.

Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar care a investigat actiunea disproportionata a grupului de politisti, nu a reusit sa dea o solutie. Dupa informatiile APADOR-CH, ultimul pretext pentru amanarea deciziei ar fi supunerea capitanului Lepadatescu unei noi expertize psihiatrice. APADOR-CH considera ca de fapt este vorba de o tergiversare intentionata a rezolvarii acestui caz. Evident, asociatia nu neaga nimanui dreptul de a se apara prin toate mijloacele legale existente. Dar este inadmisibil ca dupa aproape doi ani si jumatate de la evenimente, politistii vinovati de incalcarea flagranta a drepturilor omului sa nu fie inca trimisi in judecata, in ciuda nenumaratelor dovezi care ii acuza.

Viorel Constantin (Tandarei, 1995)

Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a mai ales si cu auzul afectat pe viata si cu amenda pentru „tulburarea linistii publice” (?!). Parchetul militar a trimis in judecata – dupa un an si doua luni de la incident – patru din cei cinci politisti si gardieni implicati. Tribunalul militar de prima instanta i-a condamnat pe faptasi la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala cu care aceiasi politisti il sanctionasera pe Viorel Constantin. Urmeaza apelul declarat de toate partile implicate. Cazul lui Viorel Constantin este un exemplu si pentru genul de presiuni exercitate de politistii si de gardienii acuzati de abuz asupra victimei si a martorilor sai. Trebuie precizat ca oamenii de ordine implicati in incidentul din 1995 au continuat sa-si desfasoare activitatea ca si cum nimic nu s-a intamplat, unul dintre ei fiind chiar avansat in grad.

Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)

La 13 aprilie 1996, Gabriel Carabulea, urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, a ajuns la sectia 14 in urma unei coliziuni minore a masinii pe care o conducea cu un alt autoturism. A fost transferat in aceeasi zi la sectia 9 politie. La data de 16 aprilie 1996 a fost dus, in stare foarte grava (tensiunea 4) mai intai la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia si cativa prieteni care au reusit sa discute cu Gabriel Carabulea doar atunci cand se deschidea usa salonului in care era internat sub paza, au afirmat ca tanarul le-a spus ca fost rulat intr-un covor si batut salbatic in sectia 9 Politie. Exista cateva fotografii facute de familie inainte de inmormantare care arata existenta unor echimoze pe picioare si la cap si a unui urias hematom in zona organelor genitale. Dupa o prima solutie de „neincepere a urmaririi penale” impotriva politistilor de la sectia 9, pe motiv ca Gabriel Carabulea ar fi decedat ca urmare a traumatismelor suferite in accidentul de masina avut pe data de 13 aprilie (!), a urmat infirmarea acestei decizii si dispunerea completarii investigatiilor.

La 21 ianuarie 1997, reprezentantii APADOR-CH au transmis Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti unele precizari privind cazul Carabulea:

„a) familia este nemultumita de rezultatele autopsiei, sustinand ca Gabriel Carabulea nu a fost niciodata bolnav si nici nu s-a plans vreodata de dureri. Hematomul din zona organelor genitale nu putea fi cauzat de o coliziune – destul de usoara – intre doua masini. Familia propune efectuarea unei noi autopsii;

b) familia sustine ca Ilie Mihai, complicele lui Gabriel Carabulea in acte de talharie, nu a fost audiat de procurorul militar insarcinat cu investigarea cazului, cu toate ca a fost de fata la interogarea lui G.C. in sectia de politie. Ilie Mihai se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Familia propune audierea acestui martor important;

c) familia Carabulea nu cunoaste numele posesorului masinii Dacia cu care masina condusa de Gabriel Carabulea a intrat in coliziune in dimineata zilei de 13 aprilie 1996 cand a fost retinut de politistii de la sectia 14 Politie. La aceasta sectie trebuie sa existe datele legate de accidentul de circulatie si credem ca ar fi necesara audierea proprietarului Daciei pentru a se putea stabili cat de grav au fost avariate cele doua masini. Mai precizam ca masina pe care a condus-o Gabriel Carabulea a fost luata de la sectia de politie de fratele sau, autovehiculul avand doar bara din fata lovita si masca radiatorului usor infundata. Audierea proprietarului celeilalte masini ar ajuta la confirmarea sau infirmarea sustinerii politistilor de la sectia 9 – unde a fost transferat G.C. – conform careia decesul din 3 mai ar fi survenit in urma accidentului din 13 aprilie.”

Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata asupra rezultatului completarii investigatiilor initiale ale Parchetului militar. Dupa parerea APADOR-CH, acesta este un caz deosebit de grav de tortura care a condus la moartea victimei.

Ioan Rosca (Bucuresti, 1995)

Ioan Rosca si fiul sau Marian Lucian Rosca au fost agresati de trei persoane in civil dar inarmate si apoi de politisti de la sectia 14 Politie din Bucuresti pe data de 16 septembrie 1995. Exista certificate medico-legale si martori. Cu toate acestea, pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu ajunsese la nici o concluzie cu privire la acest caz pe care APADOR-CH il considera foarte clar. Trebuie mentionat ca, intr-o prima faza (septembrie 1995), politistii de la sectia 14 au incercat sa obtina un mandat de arestare preventiva pentru „ultraj”. Procurorul a constatat ca nu existau indicii suficiente ca Ioan Rosca ar fi comis infractiunea de ultraj impotriva politistilor si l-a pus in libertate. Cu toate acestea, in 1997, politistii de la sectia 14 au incercat din nou sa il acuze pe Ioan Rosca de ultraj si din nou, fara succes. Daca in acest caz procurorii au dat dovada de impartialitate si nu s-au lasat influentati de politisti, exista, din pacate, cel putin trei cazuri – dintre cele aflate in atentia APADOR-CH – in care acuzatia de ultraj adusa de politisti impotriva victimelor abuzurilor pe care le-au comis au fost luate in serios iar victimele au fost trimise in judecata devenind din acuzatori, acuzati.

Fratii Viorel si Marius Burueana Damian (Turceni, 1995)

La 29 ianuarie 1995, politistii din Novaci au incercat sa confiste doua obiecte pe care fratii Damian incercau sa le vanda la targul din localitate. Fratii au fost de acord sa lase obiectele la postul de politie dar au cerut intocmirea unui proces-verbal, lucru perfect legal. Politistii au refuzat iar fratii au plecat, cu obiectele (un fierastrau si un transformator), la domiciliul lor din Turceni. Seara, mai multi politisti s-au dus acasa la fratii Damian, i-au lovit, i-au introdus cu forta intr-o masina care nu apartinea Politiei si au continuat sa-i bata pe tot traseul pana la postul de politie. Exista martori pentru brutalitatea cu care au procedat politistii. Fratii Damian au fost imediat dusi in arestul IPJ Gorj, iar Parchetul de pe langa tribunalul Targu-Jiu a emis un mandat de arestare de 30 zile, Viorel si Marius Damian fiind acuzati de ultraj la adresa politistilor din Turceni.

Marius a intrat in greva foamei cerand ca el si fratele sau sa fie examinati de un medic legist, lucru ce s-a intamplat pe 2 februarie pentru el, si pe 6 februarie, pentru Viorel, adica la mai mult de o saptamana de la incidentele din seara retinerii. Cu toate acestea ambele certificate medico-legale constata numeroase echimoze si leziuni traumatice. Trebuie mentionat ca politistii din Turceni care au afirmat ca au fost loviti de fratii Damian si-au scos certificate de la IML Gorj dupa ce Marius fusese examinat medical.

Fratii Damian au fost pusi in libertate pe cautiune dupa 25 de zile de privare de libertate. Procesul intentat pentru ultraj a fost stramutat la Bucuresti. Judecatoria sectorului 3 Bucuresti i-a declarat nevinovati pe cei doi frati. Va urma, probabil, apelul introdus de Parchet.

Pe de alta parte, fratii Damian au facut plangeri la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor care i-au brutalizat in seara de 29 ianuarie 1995. Dupa informatiile APADOR-CH, a existat o prima solutie de neincepere a urmaririi penale, infirmata de Sectia Parchetelor militare care a dispus completarea cercetarilor. APADOR-CH considera acest caz un exemplu tipic pentru modul in care unii politisti incearca sa se apere atunci cand sunt acuzati de abuzuri, invocand ultrajul pentru a justifica recurgerea de catre ei insisi la metode brutale.

Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu (Bucuresti, 1996)

Inginerul Apostolescu si nepotul sau Mihai Damian au fost loviti de politisti si civili (care s-au recomandat a fi pompieri) in noaptea de 17/18 noiembrie 1996 in statia de metrou Unirea. Au fost apoi retinuti cateva ore in sediul politiei „Metrou” unde au fost obligati sa dea declaratii. Au fost amandoi amendati pentru „tulburarea” linistii publice (lucru pe care il faceau cateva zeci de mii de bucuresteni in acea noapte a alegerilor prezidentiale!). Cu toate ca exista si un martor, Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor si a pompierilor implicati in acel incident. Sectia Parchetelor Militare a confirmat, din pacate, aceasta solutie. Inginerul si nepotul sau au contestat decizia. APADOR-CH considera ca cercetarile intreprinse de Parchetul militar in acest caz ar trebui reluate si aprofundate.

La cazurile de mai sus mai trebuie adaugate inca doua:

Istvan Kiss – decedat la Satu Mare in 1995 dupa ce fusese dus la sectia de politie, cu mandat de aducere ca martor intr-un proces intre doua persoane civile.

Andrei Mardare – retinut de sectia 7 de politie din Bucuresti si agresat de politisti la data de 10 iunie 1996; (plangerea familiei Mardare a fost inregistrata la Sectia Parchetelor Militare sub numarul 14756/1 august 1996). Ambele cazuri sunt inca nefinalizate.

b) cazuri investigate de APADOR-CH in 1997

Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu (Bucuresti, 1996)

In noaptea de 11/12 decembrie 1996, in jurul orei 24:00, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu se intorceau dintr-o vizita. In zona Dristor, unde ambii locuiesc, au fost opriti de un grup masiv de politisti (trei patrule formate fiecare din trei persoane, cu doi caini) si somati sa prezinte actele de identitate. Pe buletinul de identitate al lui Adrian Sandu sunt notate, chiar pe prima pagina, cateva cuvinte care par a fi o scurta lista de acte necesare, probabil, chiar la politie. Adrian Sandu afirma ca acele mentiuni au fost facute la politie atunci cand i-a fost prelungita valabilitatea actului de identitate, ceea ce a si incercat sa explice patrulelor, fara prea mare succes. In cele din urma, Adrian Sandu le-a spus ca le lasa buletinul si, daca este vreo problema, sa-l cheme la sectie pentru clarificari. Dupa ce s-a departat cativa pasi, politistii au asmutit cainii asupra lui. In aceste conditii, el s-a intors la grupul de patrule si, din acel moment, atat el cat si Mihai Alexandrescu au fost loviti salbatic cu pumnii si cu picioarele dupa ce li se ordonase sa se aseze in genunchi. Au fost amandoi muscati de caini, iar unul din politisti l-a lovit pe Adrian Sandu cu o lanterna in cap. Politistii au chemat apoi un echipaj cu masina pentru a-i duce pe cei doi la sectie, dar echipajul a refuzat sa faca acest lucru. Atunci, dupa plecarea echipajului, politistii le-au pus celor doi catusele si i-au dus intr-o bodega din apropiere – „Scaricica” – unde au continuat sa-i loveasca si i-au obligat sa semneze procesele -verbale de contraventie prin care erau amendati cu 80.000 lei (Adrian Sandu) si 5.000 lei (Mihai Alexandrescu – pentru ca nu avea trecuta pe buletin … grupa sangvina).

Atat Adrian Sandu cat si Mihai Alexandrescu au certificate medicale eliberate de IML (nr. A2/12243 din 12 decembrie si respectiv A2/12242 din aceeasi data), care atesta foarte clar cruzimea tratamentului aplicat de politisti. Ambii au facut plangere la Parchetul militar (dosar 1557/P/1996) atasand atat fotocopii dupa certificatele medicale cat si fotografii color facute imediat dupa incident. De asemenea, ambii au identificat doi dintre politistii agresori. Trebuie mentionat ca, desi in bodega se aflau mai multi consumatori, nimeni nu a avut curajul sa intervina si nici sa se ofere ca martor.

Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au depus plangeri si la Politie. Drept urmare, au fost amandoi invitati la sectia 11 Politie pe data de 26 decembrie 1996, unde li s-a sugerat sa se „impace” cu politistii care-i batusera.

Pe toata durata anului 1997, cazul lor a fost frecvent prezentat in mass-media. Dupa circa zece luni de cercetari, conform informatiilor furnizate atat victimelor cat si APADOR-CH, doi dintre politistii implicati in incidentul din decembrie 1996 urmau sa fie trimisi in judecata. Lui Adrian Sandu i s-a comunicat chiar ca subofiterii respectivi ar fi fost arestati preventiv. Cu toate acestea, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au avut surpriza de a-i vedea din nou lucrand la aceeasi sectie de politie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat !

Marius Popescu (Buzau,1996)

Acest caz a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a sosit acasa in jurul orei 1:00 noaptea, intr-o stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri la buza. Ulterior, s-a descoperit ca starea de amnezie ii fusese cauzata de o lovitura primita la cap, in partea stanga inferioara. Mama si sora victimei i-au gasit in buzunarul camasii un proces-verbal de contraventie (nr. 47832/21.02.1996) intocmit in noaptea respectiva, (ora 23:45) de sergentul-major Gheorghe Teodor sub motivul ca, fiind sub influenta alcoolului, Marius Popescu „a refuzat sa dea date privind stabilirea identitatii”. Marius Popescu a fost amendat prin acest proces-verbal cu suma de 20.000 lei, pe baza art. 2 lit. t si art. 3 lit. a din Legea nr. 61/1991. Trebuie remarcat faptul ca, desi tanarul nu avea buletinul de identitate asupra sa, totusi procesul-verbal, nesemnat de vreun martor, cuprinde toate datele personale necesare. Tanarul sustine ca semnatura de pe procesul-verbal la „contravenient” nu este a sa.

A doua zi, 22 februarie 1996, Marius Popescu a fost internat, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal din Buzau unde i s-a stabilit diagnosticul de contuzie cerebrala medie focalizata la emisfera stanga, afazie, plaga la buza superioara, echimoze retroauriculare stangi. Deoarece starea generala a lui Marius Popescu nu s-a ameliorat in sectia de neurochirurgie, el a trebuit sa fie transferat la Spitalul de urgenta din Bucuresti, la data de 26 februarie 1996. Conform certificatului medico-legal nr. A2/1868 din 14 martie 1996, Marius Popescu prezenta „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale”.

Victima, impreuna cu mama si sora sa, sustine ca a fost lovita de politisti, argumentand ca:

– agresiunea nu putea fi opera unui talhar, pentru ca nu i s-a furat nimic din ce avea asupra sa (nici bani, nici caciula de blana, nici haina de piele);

– daca ar fi cazut, nu se putea lovi concomitent in zonele descrise de certificatul medico-legal. De altminteri haina nu era murdara de noroi iar pantalonii aveau pete de noroi numai pe spate si dispuse in asa fel incat sugereaza mai degraba lovituri cu piciorul decat o simpla cadere. Pantalonii au fost expertizati chiar de politia din Buzau, dar familiei victimei nu i s-a comunicat vreun rezultat.

Marius Popescu a suferit de afazie timp de 48 de ore si declara ca nici in prezent nu isi aminteste ceva in legatura cu modul in care s-a desfasurat incidentul.

In timp ce el se afla in spital (februarie 1996), sora sa a fost chemata la politia din Buzau unde cei doi politisti implicati in incident au rupt in fata ei exemplarul lor din procesul-verbal, anuland (!?) astfel amenda de 20.000 lei. Ei i-au spus ca ar dori ca si fratele ei sa procedeze la fel cu exemplarul sau si astfel sa uite intreg „incidentul”.

Trebuie mentionat modul in care au procedat politistii implicati. Ei au sustinut ca l-au gasit pe Marius Popescu cazut pe jos, in apropierea unui bar, l-au luat cu ei mai intai la o scoala din apropiere, de unde au telefonat la sectia de politie sa li se trimita o masina, si apoi la politie. Acolo l-au perchezitionat, au redactat procesul-verbal de contraventie, dupa care l-au lasat sa plece.

Cateva intrebari nu pot fi evitate:

– daca Marius Popescu a fost gasit pe jos, in stare de afazie, nu ar fi fost mai normal ca politistii sa-l duca la spital si nu la sectia de politie?

– avand in vedere ca tanarul nu avea la el buletinul de identitate, cum se explica faptul ca procesul-verbal de contraventie mentioneaza toate datele personale (nume, adresa, varsta, locul de munca)?

– cum se poate explica faptul ca, afazic fiind, tanarul a reusit sa ajunga singur acasa? Marius Popescu afirma ca, desi nu avea buletinul asupra sa, adresa de acasa era notata intr-o agenda de telefon pe care o avea la el. Acest detaliu ar putea explica si redactarea procesului-verbal cu toate datele necesare, dar se poate banui si ca tanarul a fost adus acasa chiar de politisti atunci cand au realizat cat de grava era starea sa;

– care ar putea fi motivul pentru care politistii din Buzau au „anulat” (prin rupere!) procesul-verbal si au insistat timp de mai bine de un an ca si Marius Popescu sa faca acelasi lucru cu copia aflata in posesia sa? Oare nu pentru ca acest document este unica dovada ca, intr-un fel sau altul, politistii au fost implicati in incidentul care i-a produs victimei atatea suferinte si familiei sale atatea necazuri?

In februarie 1997, deci la un an dupa eveniment, tanarul a aflat ca politistii ar fi gasit o martora, care lucreaza la barul in apropierea caruia a fost gasit de politisti, care ar sustine ca Marius era cazut la pamant atunci cand au aparut politistii. S-ar exclude astfel suspiciunea ca ei ar fost cei care l-au lovit. O a doua varianta, tot de data recenta, ar fi ca politistii au gasit langa tanarul aflat la pamant, un fragment de antena de televiziune care i-ar fi cazut in cap. Aceasta versiune le-a fost sugerata victimei si mamei sale cu ocazia uneia din invitatiile la Politie. Numai ca Marius avea o caciula de blana care l-ar fi protejat cat de cat si este greu de imaginat ca antena l-ar fi lovit intai la buza si apoi in spatele capului in zona stanga inferioara. Ca sa nu mai vorbim de loviturile „la spate”.

In luna aprilie 1996, sora lui Marius Popescu, Cristina Galeata, a depus un memoriu la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti. Pe data de 22 mai 1996, ea a fost instiintata ca plangerea sa fusese trimisa la Parchetul militar Ploiesti pentru verificare si solutionare.

In februarie 1997, Marius Popescu impreuna cu mama sa au fost din nou chemati la politie unde cei doi politisti (sergentul-major Gheorghe Teodor si jandarmul Ionita) au insistat iarasi ca tanarul sa aduca exemplarul sau din procesul-verbal incheiat in urma cu un an si sa-l „rupa impreuna”.

Tot in luna februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic de catre col. Gavrila de la politia din Buzau, pentru a se determina daca semnatura de pe procesul-verbal ii apartinea sau nu, dar nu a fost informat in legatura cu rezultatul „expertizei” facute in alte conditii decat cele cerute de Codul de procedura penala.

Conform informatiilor APADOR-CH, cazul nu a fost inca finalizat de Parchetul militar.

Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)

Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Constantin Balasa, aflat la volanul autoturismului personal, a avut un accident de circulatie la jumatatea lunii iunie 1996, accident soldat doar cu avarierea relativ minora a celor doua vehicule intrate in coliziune. La 18 iunie, a fost invitat verbal la Politia Rutiera unde urma sa se prezinte cu asigurarea auto. Venit la sectie impreuna cu fiul sau in varsta de 11 ani, Constantin Balasa s-a speriat cand a vazut cati politisti erau acolo si mai ales cand l-a zarit si pe cel cu care se ciocnise cu cateva zile inainte. Sub pretextul ca nu are asigurarea auto la el, a iesit din sectie (precizam inca o data ca nu fusese nici condus nici invitat in scris si cu atat mai putin retinut). Dupa el s-au repezit 3-4 politisti care l-au lovit, l-au imobilizat si l-au dus inapoi in sectie, tarandu-l, tinandu-l de maini si de picioare. In sectie l-au trantit pe un scaun, moment in care lui Constantin Balasa i s-a facut rau. El afirma ca din acel moment si pana la trezirea la spital nu mai stie absolut nimic. A fost transportat cu masina politiei la Spitalul Judetean din Targu-Jiu dar, la insistentele sotiei sale, a primit bilet de trimitere la Spitalul Bagdasar din Bucuresti. Aici s-a constatat un traumatism cranio-cerebral fara fractura. Constantin Balasa a preferat sa revina la Targu-Jiu si sa urmeze un tratament la domiciliu. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj cu numarul 1205 din data de 20 iunie 1996 semnaleaza, in afara loviturilor la cap, excoriatii pe umarul stang, pe torace, la cot, precum si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile ingrijiri medicale.

Constantin Balasa a adresat plangeri comandantilor Politiei municipale si respectiv judetene, fara nici un rezultat. La 16 iulie 1996 el a facut plangere si la Parchetul militar Craiova, care a dat solutia neinceperii urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva (adresa Parchetului Militar Craiova din data de 13 noiembrie 1996). Constantin Balasa a contestat solutia Parchetului Militar Craiova prin plangerea adresata Sectiei Parchetelor Militare si inregistrata sub numarul 9957/27 februarie 1997.

Intre timp, Constantin Balasa a mai fost convocat la politie cerandu-i-se de fiecare data sa descrie cele intamplate pe data de 18 iunie 1996. La 23 octombrie 1996 a gasit pe usa domiciliului sau citatia nr. 77855 prin care era convocat la sectia de politie de data aceasta ca invinuit in cauza privind distrugerea auto-politiei GJ 05 PRG. O alta citatie avand exact acelasi continut i-a fost lasata la 11 noiembrie 1996. „Distrugerea” de care era acuzat era estimata la 185.006 lei si consta in deteriorarea instalatiei de dezaburizare (care se afla in partea din fata a masinii) dar si a unui inchizator de portiera, a unui maner si a ornamentului prag spate (?!). Din declaratia unui martor rezulta ca in timp ce era transportat la spital, masina politiei s-a oprit pentru alimentare cu benzina si in acel moment el, Constantin Balasa, ar fi lovit cu picioarele luneta din spate si ar fi deteriorat pragul.

La 20 februarie 1997, la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost chemat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu- Jiu unde a aflat cu stupoare ca era acuzat de „distrugere si ultraj” (plt. Liviu Teodorescu ar fi obtinut un certificat medico-legal din care rezulta ca in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale). Trebuie precizat ca in nici o alta ocazie anterioara, Constantin Balasa nu a auzit de la insisi politistii implicati in incidentul din iunie 1996 ca ar fi lovit pe vreunul dintre ei. Parchetul a dat deja rechizitoriu, dosarul nr. 5551/1997 se afla pe rol si a avut termen pe data de 9 aprilie 1997.

Constantin Balasa a cerut stramutarea procesului. Cererea i-a fost aprobata, dosarul aflandu-se pe rolul Judecatoriei Pitesti. Dupa un prim termen pentru care Constantin Balasa nu a primit citatie, urmatoarea sedinta a fost programata la 13 ianuarie 1998.

Pe de alta parte, Parchetul militar Craiova nu a finalizat, inca, cercetarile in cazul politistilor din Targu-Jiu acuzati de Balasa de abuz.

Mai trebuie semnalat si faptul ca, dupa ce Constantin Balasa a adresat plangerea impotriva politistilor, familia sa – sotia si cei doi copii – au fost supusi unor presiuni si intimidari permanente. Familia are o lunga lista cu numere de masini care stationeaza total nejustificat chiar in fata casei lor, soferii (?) claxoneaza sau vorbesc foarte tare noaptea tarziu iar cand sunt interpelati raspund impertinent, copiii se tem sa mearga la scoala, cu atat mai mult cu cat baietelul de 11 ani a fost martor ocular la o buna parte din violentele indurate de tatal sau etc.

APADOR-CH considera acest caz drept cel mai flagrant exemplu de „rasturnare a situatiei”, Constantin Balasa devenind din victima a unui abuz comis de politisti, inculpat intr-un proces de ultraj.

APADOR-CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie corecta din partea Parchetului militar.

Pavel Nicola (Orsova,1996)

Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Conflictul initial a avut loc pe 29 mai 1996, intre Pavel Nicola si Serbu Octavian care-i datora acestuia o suma de bani. Intre ei a intervenit un politist imbracat in civil, sg.-mj. Zorila, care i-a convocat pe cei doi la sectia de politie.

Pavel Nicola s-a prezentat la sectie a doua zi (30 mai 1996), unde a fost primit de lt. Adrian Meteleauca. Acesta i-a „reprosat” limbajul murdar din ziua precedenta fata de sg. mj. Zorila.

Pavel Nicola a negat acest lucru, ceea ce probabil a avut darul sa-l enerveze pe lt. Meteleauca. Acesta a luat un baston de lemn (pe care-l tinea in spatele unui fiset metalic) si l-a lovit cu el pe Pavel Nicola spargandu-i buza superioara si provocandu-i numeroase excoriatii, asa cum se arata si in certificatul medico-legal nr. 698 din 31 mai 1996. Locotenentul l-a lovit si cu pumnii in fata dar, la vederea sangelui, s-a oprit si l-a condus in afara sediului politiei.

In fata sectiei de politie se aflau tatal victimei (Constantin Nicola) si fratele victimei (Petru Mirel Nicola), care, trecand spre casa prin fata politiei, au vazut masina lui Pavel acolo si s-au oprit sa vada despre ce era vorba.

Matei Nicolae din Drobeta-Turnu Severin si varul lui Pavel Nicola, Milan Nicola, erau si ei in fata sectiei de politie, informati fiind de sotia victimei ca Pavel se afla la politie.

Un alt martor al incidentului este si Augustin Tudor care se afla in acel moment in curtea unitatii de pompieri din imediata vecinatate a sectiei de politie si care a vazut victima iesind din sediul politiei plina de sange pe fata si pe haine.

Constantin Nicola, tatal victimei, cand si-a vazut fiul plin de sange a inceput sa strige „Criminalilor !” si lumea din blocurile vecine a iesit la ferestre. Lt. Meteleauca l-a amenintat pe tatal victimei ca „daca nu tace, il aresteaza”.

Pentru leziunile produse ca urmare a loviturilor aplicate de lt. Adrian Meteleauca, Pavel Nicola a avut nevoie de 3-4 zile de ingrijiri medicale, conform certificatului medico-legal.

Toti martorii (Constantin Nicola, Petru Mirel Nicola, Matei Nicolae, Milan Nicola, Augustin Tudor si Jean Pervu) au dat declaratii in sensul celor aratate mai sus.

Pavel Nicola a depus o plangere la Parchetul militar Craiova cam la o luna dupa incident (iunie 1996). Procurorul militar Jean Alexandru a audiat martorii in luna septembrie 1996 la Drobeta- Turnu Severin. Victima nu a primit insa din partea Parchetului Militar Craiova nici un raspuns scris privitor la dosarul sau. I s-a comunicat numai verbal ca solutia data este de neincepere a urmaririi penale impotriva lt. Adrian Meteleauca. Dl Nicola a depus inca o plangere, de data aceasta la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti (nr. 13043 din 18 martie 1997).

Mai trebuie precizat si faptul ca Pavel Nicola a primit o amenda de 100.000 lei (Legea 61/1991) pentru incidentul avut initial cu Octavian Serbu (50.000 lei) si pentru ca a doua zi dupa altercatie s-a prezentat la sectia de politie fara act de identitate (50.000 lei). Amenda a fost achitata. Martorul Milan Nicola a fost si el amendat (cu 25.000 lei) tot pe baza Legii 61/1991, pentru ca nu s-a prezentat la sectia de politie unde fusese convocat. Si aceasta amenda a fost achitata, cu toate ca procesul-verbal seria A nr. 403906 din 19.06.1996 poarta doua semnaturi la „agent constatator”, dar nici una la „martor” si la „contravenient”.

Aceasta invocare abuziva de catre politisti a prevederilor Legii nr. 61/1991 constituie una din modalitatile hartuielii politienesti.

Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997)

In ziua de 27.02.1997, la orele 19:30 s-au deplasat la locuinta sotilor Grigore patru agenti de politie chemati de Constanta Ivanicioiu, vecina a sotilor Grigore, cu care acestia sunt in conflict (exista un dosar penal pe rol).

Cei patru agenti au bruscat-o pe dna Grigore iar pe dl Grigore, in varsta de 60 de ani, l-au suit in masina politiei (masina de tip ARO), unde i-au pus catuse. Pe traseul pana la sectia de politie nr. 4 agentii de politie (dintre care plt. Gheorghe Tomescu si plt. Mitica Paraipan) l-au lovit pe Nicolae Grigore cu picioarele si cu pumnii in coaste si in zona fetei.

Traumatismele survenite in urma loviturilor primite sunt atestate de certificatul medico-legal nr. A2/1818 din 12.03.1997 in care se arata ca leziunile pot data din 27.02.1997, au putut fi provocate prin lovire cu corpuri dure si necesita pentru vindecare 12-14 zile de ingrijiri medicale. In certificat se precizeaza „Rg. torace: traiect de fractura cu deplasare si angrenarea fragmentelor osoase la nivelul arcului lateral al coastei 7 de partea stg.” si „pe torace, lateral stg., echimoza violacee discontinua de 6/4 cm”.

In sediul sectiei, Nicolae Grigore a fost inchis in ceea ce el si sotia sa au descris drept o „cusca tip Ilascu”. Agentii intentionau sa-l transporte pe dl Grigore la Spitalul Balaceanca (primisera instructiuni in acest sens de la un anume capitan Stan), dar pentru ca dna Grigore s-a impotrivit, politistii i-au dus pe cei doi cu o autosanitara (nr. 35-B-9669) la Spitalul Bagdasar.

Nicolae Grigore a fost examinat in jurul orei 22:30 la camera de garda a sectiei psihiatrie; opinia doctorului a fost ca nu era o problema de psihiatrie si in consecinta nu putea fi internat in acel spital, decizie ce a fost comunicata si politistilor care-l insoteau pe Nicolae Grigore. In acest sens exista nota nr. 712 din 03.04.1997, emisa de Spitalul Bagdasar si semnata de directorul adjunct medical, dr. G. Popescu Tismana.

Ulterior, sotii Grigore au primit prin posta doua procese-verbale de contraventie intocmite in seara incidentului de plt. Mitica Paraipan si plt. Gheorghe Tomescu, procese-verbale de care sotii Grigore n-au avut cunostinta. Pentru Clara Grigore s-a intocmit procesul-verbal nr. 2335197 cu o amenda de 240.000 lei si pentru Nicolae Grigore procesul-verbal nr. 0073211 cu o amenda de 1.200.000 lei, ambele pentru tulburarea ordinii si a linistii publice, contraventii nerecunoscute de nici unul din soti.

Sotii Grigore au contestat cele doua procese-verbale si au depus o plangere la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti pe data de 17.03.1997.

Clara si Nicolae Grigore au mai fost invitati la sectia de politie dar nu s-au prezentat, fiindu-le teama.

Ceea ce au incercat politistii in acest caz – internarea fortata intr-o institutie psihiatrica a unui om sanatos psihic – este un abuz incredibil care aminteste de practicile de dinainte de decembrie 1989. Politistii vinovati ar fi trebuit sa raspunda pana acum in justitie. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat inca, Parchetul militar nefinalizand cazul pana la sfarsitul anului 1997.

Danut Iordache (Bucuresti, 1997)

Pe data de 3 februarie 1997, in jurul orei 6:00 dimineata, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in locuinta familiei Iordache si au inceput perchezitia, fara a prezenta vreun mandat si fara a obtine consimtamantul scris al locatarilor. Dupa circa o ora, politistii au plecat luandu-l cu ei la sectie pe Danut Iordache. Acesta a fost pus in libertate abia pe data de 5 februarie dupa-amiaza. Este evident ca nu a existat un mandat de arestare preventiva intrucat un procuror l-ar fi emis pentru o perioada de minimum 5 zile. Asadar, s-a depasit termenul de 24 de ore de retinere prevazut de Codul de procedura penala. Nu poate fi invocat nici art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 („conducerea” la sectia de politie pentru o alta perioada de 24 de ore), intrucat aceasta masura – neconstitutionala – este luata atunci cand nu se poate stabili identitatea persoanei care „pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale”, ceea ce nu corespunde in nici un fel situatiei semnalate.

La eliberare, Danut Iordache prezenta urme de lovituri pe fata. Certificatul medico-legal nr. A2/823 din 6 februarie 1997 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept” si, conform notei medicale nr. 1862/5.02.97 a Spitalului de urgenta, „contuzie toracica simpla, fractura mandibulara-ram orizontal drept”. Este citat si rezultatul sectiei de radiologie a aceluiasi spital, care intareste diagnosticul de fractura mandibulara. Concluzia este: „Necesita 50-55 zile de ingrijiri medicale”. Danut Iordache a declarat familiei si prietenilor ca a fost batut in sectie de mai multi politisti, iar ca fractura se datoreaza unei lovituri cu o bata.

Pe data de 19 februarie 1997 politistii s-au prezentat din nou la domiciliul familiei Iordache, au facut o noua perchezitie, din nou fara a arata vreun mandat sau a obtine consimtamantul scris al locatarilor, si au ridicat o serie de lucruri din casa. La terminarea perchezitiei l-au retinut din nou pe Danut Iordache care se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Trebuie mentionat si faptul ca familia Iordache nu cunoaste nici motivul perchezitiilor si nici invinuirea adusa lui Danut Iordache.

Danut Iordache a facut plangere impotriva politistilor la Sectia Parchetelor Militare (nr. 11297/779/1997 din 4.04.1997) in legatura cu purtarea abuziva din 3–5 februarie 1997.

Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata daca Parchetul militar a dat vreo solutie in acest caz.

Laurentiu Toma, Leonard Marcopol, Gabriel Hussein (detinuti la Penitenciarul Braila, 1997)

Cei trei detinuti aflati in arest preventiv la Penitenciarul Braila au reclamat reprezentantilor APADOR-CH tratamentul inuman la care au fost supusi de politisti din Braila.

Ei au sustinut ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu” dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie”. Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor” de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar nu s-a intreprins nimic pana in prezent.

Cu toate ca acest caz a fost semnalat Sectiei Parchetelor Militare si de APADOR-CH, asociatia nu are nici o informatie cu privire la stadiul in care se afla cercetarile, daca ele au fost declansate.

Costica Nazaru (Braila, 1997)

Costica Nazaru, in varsta de 63 de ani, a deschis un mic bar cu o terasa intr-o aripa a casei. La data de 13 mai 1997, in jurul orei 10:00, o persoana identificata de reclamant ca fiind subofiter de politie, i-a propus sa-i vanda niste navete. Costica Nazaru a refuzat. El era convins ca „l-au pus la incercare” deoarece in cateva randuri fusese „acuzat” ca ar fi cumparat „sroturi si ambalaje”, ceea ce ar fi insemnat o nerespectare a autorizatiei de functionare a micului bar.

In jurul orei 12:00, in prezenta unor clienti aflati pe terasa (circa 12, din care mai mult de jumatate sunt gata sa depuna marturie), trei persoane in civil au coborat dintr-o masina ARO si au venit la terasa. Doi „consumatori” – tot in civil – li s-au alaturat. Cei cinci, care au declarat ca „sunt de la politie”, dar au refuzat sa se legitimeze, l-au lovit pe Costica Nazaru, care a cazut la pamant. Apoi l-au tarat pana la masina ARO si s-au intors sa o ia si pe fiica sa – Lenuta Hurmuzache – dar au renuntat. Din nou cei cinci l-au acuzat pe C.N. ca ar cumpara sroturi si saci furati si ca ar organiza jocuri de noroc.

Costica Nazaru a fost dus la sediul politiei din strada Galati, intr-o incapere de la subsol unde a fost lovit din nou la ceafa si in cap (certificat medico-legal nr. 658 din data de 15 mai 1997 in care se mentioneaza ca „prezinta leziuni ce s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure” si ca „necesita 3-5 zile ingrijiri medicale”), cerandu-i-se sa raspunda in scris la intrebarile subofiterilor. Victima a cerut sa vina un avocat, lucru luat in deradere de oamenii legii.

A fost tinut in sectie circa 3 ore dupa care a fost pus in libertate, dar nu inainte de a i se intocmi procesul-verbal de contraventie nr. 2052239/13.05.1997 (art. 2 pct. 20 si 26 din Legea 61/1991), cuantumul amenzii ridicandu-se la 800.000 lei. Costica Nazaru a refuzat sa semneze documentul respectiv. Trebuie mentionat faptul ca, in timp ce semnatura agentului constatator este identificabila deoarece numele ii este clar mentionat pe procesul-verbal, semnaturile martorilor sunt total indescifrabile. Costica Nazaru nu a stiut ca acel proces-verbal putea fi contestat la judecatorie, asa ca s-a multumit sa ceara politiei municipale anularea amenzii. Este deci posibil ca, la trecerea celor 30 de zile prevazute de lege (15 zile pentru contestare in instanta sau 30 de zile pentru achitarea amenzii), politia sa ceara transformarea amenzii in zile/inchisoare.

Costica Nazaru a reclamat imediat cazul la politia municipiului unde au fost adusi, pentru recunoastere, si trei din cei cinci civili implicati in incident. C.N. i-a recunoscut pe toti trei: plutonierul-major Nicolae Baba (cel care i-a intocmit procesul-verbal), plutonierul-major Nicolae Voicu si plutonierul Gigi Mocanu. Dintre ceilalti doi, a mai fost identificat ulterior si sergentul-major Florentin Kirgolici.

Pe data de 9 iunie 1997, Costica Nazaru s-a prezentat la politie impreuna cu martorii. Plutonierul-major Nicolae Baba aflat in sectie i-a amenintat pe toti martorii cu bataia daca nu isi schimba declaratiile.

Costica Nazaru a facut plangere la Parchetul militar Ploiesti (data postei 27.05.1997, cu confirmare de primire).

APADOR-CH considera ca modul brutal in care au actionat subofiterii de politie reprezinta un abuz pedepsit de lege. Indiferent de temeinicia sau netemeinicia acuzatiilor aduse lui Costica Nazaru (achizitionare de sroturi si ambalaje furate, tolerarea unor jocuri de noroc), este clar ca actiunea politistilor – lovirea, conducerea la sectie, amendarea lui C.N. cu 800.000 lei – este disproportionata si nejustificata.

Reprezentantii APADOR-CH au aflat ca in prezent, in legatura cu cele intamplate, politistii il acuza pe Costica Nazaru ca i-ar fi lovit. Lasand de o parte faptul – greu de imaginat – ca un om in varsta de 63 de ani poate ataca cinci politisti, se contureaza si in acest caz posibilitatea folosita de politisti si in alte cazuri similare de a transforma o victima a unui abuz al lor in agresor cu acuzatia de ultraj.

Ioan Bursuc (Piatra-Neamt, 1997)

Ioan Bursuc, de profesie consilier juridic la Regia Autonoma a Drumurilor si Podurilor Judetene Neamt, s-a plans cu privire la violentele la care a fost supus de un grup de politisti la data de 27 ianuarie 1997.

Domnul Bursuc se afla in acea seara in barul din sediul Partidului Democrat unde bause o bere si o cafea. Singurul lucru mai deosebit petrecut in barul aproape pustiu a fost un repros adresat de Ioan Bursuc tinerei care servea la bar pentru ca „nu avea chibrite”. La cateva minute dupa aceea, au intrat in bar doi subofiteri de politie (de la Serviciul Circulatie) care i-au cerut sa se legitimeze folosind apelativul „ba”. Ioan Bursuc admite ca le-a raspuns in acelasi mod („de ce sa ti-l dau, ba?”), dar reactia celor doi a depasit orice limita: l-au lovit in cap cu bastoanele de cauciuc, i-au pus catusele, l-au dus cu masina politiei la sectie, unde au continuat sa-l bata. Lor li s-au adaugat inca sase politisti care l-au trantit pe Ioan Bursuc pe jos cu fata la pamant si l-au calcat cu bocancii. Toti cei opt politisti sunt nominalizati de victima in plangerea penala datata 29 mai 1997 si adresata Parchetului Militar Bacau.

In jurul orei 2:00 a venit la sectie sotia sa – avocata Laurentia Bursuc – care a vazut in ce hal era sotul ei. La insistentele sale, Ioan Bursuc a fost transportat la Spitalul Judetean Neamt (la sectia neuro-psihiatrie) de unde, dupa cateva ore, a fost transferat la Spitalul nr. 3. Iasi (la sectia neuro-chirurgie) cu diagnosticul „traumatism cranio-cerebral acut, dezlipire de retina” etc. In mod ciudat, dupa zece zile de spitalizare a fost externat fara sa i se fi facut nici o analiza. Ioan Bursuc s-a dus la Targu-Mures unde, dupa efectuarea analizelor, s-au constatat urmatoarele: edem cerebral difuz vasogenic, cardiopatie ischemica angina pectorala instalat post traumatic, fisura anala postoperatorie, desprinsa post traumatic etc.

Certificatul medico-legal nr. 165/29 ianuarie 1997 mentiona initial 4-5 zile de ingrijiri medicale, prelungite ulterior la 18-19 zile.

In totala contradictie cu relatarea domnului Ioan Bursuc – confirmata integral de sotie si sustinuta cu acte medicale –, la 31 ianuarie 1997, Politia a introdus la Parchetul Judetean Neamt dosar de ultraj cu violenta solicitand anchetarea si trimiterea in judecata a victimei pentru ca ar fi lovit doi politisti si un paznic. Trebuie mentionat si un alt aspect ciudat: in noaptea incidentului, politistii au chemat reporteri de televiziune care au filmat chiar in sectie. Si, in sfarsit, mai trebuie precizat si faptul ca Ioan Bursuc a fost candidat la ultimele alegeri, poza lui fiind afisata in tot orasul. Ca atare, este greu de crezut ca politistii agresori nu l-au recunoscut.

Domnul Ioan Bursuc a depus plangere la Parchetul militar Bacau – de la care nu a primit nici un raspuns – si la IPJ Neamt – de unde i s-a raspuns ca „faptele sesizate nu se confirma”.

Cazul a fost intens mediatizat pe plan national si local. Trebuie remarcat ca sotia dlui Bursuc este avocata si a avut mai multe procese in care a invocat abuzuri ale politiei din Piatra-Neamt si din localitatile apropiate. Cateva din aceste cazuri au fost preluate de APADOR-CH.

Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu finalizase cercetarile in acest caz.

Adrian Matei (Bucuresti, 1997)

In seara zilei de 9 ianuarie 1997, doi subofiteri de politie de la sectia 5 l-au agresat pe Adrian Matei. El a fost oprit de o patrula de politie in jurul orei 21:30 la circa 200 m de domiciliul sau. Nu avea buletinul de identitate asupra sa si le-a sugerat politistilor sa-l insoteasca acasa pentru a le arata actele. Fara nici un motiv – afirma Adrian Matei – cei doi subofiteri l-au bruscat, l-au lovit, i-au pus catusele si l-au dus la sectia 5 de politie unde au continuat sa-l maltrateze. Adrian Matei si-a pierdut cunostinta. Politistii l-au urcat iar in duba politiei si l-au abandonat in apropierea domiciliului sau. Certificatul medico-legal nr. A2/197 din 10 ianuarie 1997 mentioneaza multiple tumefactii si echimoze (inclusiv o tumefactie masiva a scrotului) precum si faptul ca Adrian Matei „necesita 5-6 zile ingrijiri medicale”.

La data de 14 ianuarie, Adrian Matei a fost primit in audienta de comandantul sectiei 5 Politie, dupa care a depus si un memoriu in legatura cu brutalitatile la care fusese supus de cei doi subofiteri, memoriu inregistrat sub nr. 8877015 din 16 ianuarie 1997. La data de 24 ianuarie, deci la zece zile dupa audienta, Adrian Matei a primit prin posta un proces-verbal (nr. 0045362, datat 9 ianuarie 1997) prin care era amendat cu 300.000 lei pe baza Legii 61/1991. Procesul-verbal a fost intocmit de plt. Ciolca, direct implicat in incidentul respectiv.

Adrian Matei a contestat procesul-verbal la Judecatorie si, pe langa memoriul adresat comandantului sectiei 5 Politie, a inaintat o plangere impotriva celor doi subofiteri si la Parchetul militar sector 1 (dosar 517/P/97).

Lui Adrian Matei i s-a intocmit de politistii de la sectia 5 un dosar penal pentru denunt calomnios. Cu alte cuvinte, plangerea pe care a adresat-o Parchetului militar cu privire la abuzurile comise de politisti in noaptea respectiva, plangere in curs de investigare, este considerata de politistii reclamati drept denunt calomnios. Asadar, fara sa astepte solutia Parchetului militar, politistii acuzati de abuz, declanseaza cercetari – pe care tot ei si colegii lor de sectie le efectueaza – pentru o pretinsa infractiune comisa de victima! Se contureaza astfel un al doilea mijloc de a transforma victimele in faptuitori, pe langa deja uzitatul „ultraj”.

Ioana Enuta (comuna Berceni, judetul Ilfov, 1997)

Ioana Enuta este o femeie necasatorita, in varsta de 48 de ani, care locuieste singura intr-o casa de pe strada I.C. Frimu, la numarul 343, comuna Berceni, judetul Ilfov. Ioana Enuta se afla intr-un conflict mai vechi cu familia Borcan care poseda terenul invecinat. Doi din membrii familiei Borcan sunt politisti si lucreaza la Bucuresti.

Ioana Enuta a fost amendata de doua ori pe baza Legii 61/1991 pentru „tulburarea fara drept a linistii locuitorilor”. De fapt, de fiecare data a fost vorba de certuri cu familia Borcan. Procesele-verbale (nr. 0605424 din 17.06.1995 si 0717915 din 16.05.1996) au fost redactate de aceeasi persoana – sergent-major Iulian Paun, nu sunt semnate de Ioana Enuta, iar semnatura martorilor este indescifrabila. Amenda a fost de 100.000 lei pentru fiecare din cele doua procese-verbale. Ioana Enuta a contestat a doua amenda. A pierdut la prima instanta dar a declarat recurs pentru care avea termen pe data de 14 februarie 1997 la sectia IV Civila, Tribunalul Bucuresti. Dar, la cererea Politiei SAI, suma de 100.000 lei a fost transformata de instanta in zece zile inchisoare contraventionala, la data de 21 februarie 1997. Ioana Enuta a declarat recurs.

La data de 1 mai 1997, in jurul orei 5:30-6:00 dimineata, sergentul-major Iulian Paun, insotit de un alt politist, a intrat in casa Ioanei Enuta si i-a cerut sa-l urmeze la postul de politie. Aceasta a refuzat deoarece nu exista un mandat de arestare. Politistii au parasit domiciliul ei. La putin timp dupa aceea, Ioana Enuta a iesit din curte pentru a se duce la Primarie de unde dorea sa-i telefoneze avocatului. In fata curtii, stationa o masina ARO, in care se afla un cetatean – Gh. Dimitrica – cu catuse la maini. Sergentul-major Iulian Paun si celalalt politist au incercat sa o bage cu forta in ARO pe Ioana Enuta. Au trantit-o la pamant, au tarat-o, au lovit-o cu bocancii. A fost nevoie de interventia satenilor pentru a-i potoli pe cei doi politisti. Martora Alexandrina Tone a declarat ca i-a vazut pe politisti tarand-o si lovind-o pe Ioana Enuta si ca le-a cerut celor doi sa inceteze bataia. (Ulterior, familia Borcan i-a reprosat doamnei Tone ca i-a luat apararea „nebunei”.) Scapand din mainile politistilor, Ioana Enuta s-a refugiat in casa familiei Tanase. Sergentul-major a intrat dupa ea si a incercat sa o scoata cu forta. Au intervenit sotii Tanase care i-au cerut sa paraseasca imediat locuinta lor. In final, politistii au parasit zona si nu au mai repetat incercarea de a o retine pe Ioana Enuta. Exista deci mai multi martori care declara ca politistii s-au purtat abuziv cu Ioana Enuta. Aceasta a depus plangere la Parchetul militar teritorial, sub numarul 335/17 iulie 1997 din registrul de audiente.

Ancheta desfasurata de Parchetul militar a dat deja o prima solutie – neinceperea urmaririi penale – care a starnit contestarea din partea victimei si a APADOR-CH dar si bucuria zgomotoasa a familiei Borcan care, se simte – fara motive? – implicata in acest incident.

Sectia Parchetelor Militare a mentinut solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor, afirmand ca acestia „s-au deplasat la domiciliul numitei ENUTA IOANA pentru a aduce la indeplinire mandatul de executare a pedepsei cu inchisoare contraventionala – 10 zile – al Judecatoriei Buftea …” (subl.n.). Nu se mentioneaza nimic in legatura cu modul brutal in care s-au comportat politistii in dimineata zilei de 1 mai 1997 si nici cu faptul ca ei nu au prezentat persoanei respective nici un mandat de executare a pedepsei (adresa nr. 2215/1997 din 20 ianuarie 1998).

Belmondo Cobzaru (Mangalia, 1997)

Vasile Cobzaru este presedintele asociatiei romilor din Mangalia. De profesie muzicant, el incearca, impreuna cu un mic grup, sa antreneze membrii etniei romilor in activitati educative si culturale. Fiul sau Belmondo, nascut in 1973, a absolvit zece clase si o scoala de sudori. In prezent nu are serviciu, dar isi ajuta tatal sa organizeze actiunile asociatiei romilor.

Belmondo Cobzaru traieste in concubinaj cu Steluta Mecu din 1996. Relatia dintre cei doi este caracterizata prin certuri frecvente, cauzate de multe ori – dupa afirmatiile lui Belmondo – de mama Stelutei. Cei doi au locuit impreuna fie la domiciliul Stelutei, fie acasa la familia Cobzaru. La data de 17 mai 1997, in urma unui scandal intre Steluta si Belmondo, acesta i-a rupt hainele pe care i le cumparase si a parasit locuinta tinerei. Dupa circa zece zile, Steluta, la indemnul mamei sale, Elena Mecu, si a surorii sale, Liliana Marin, a depus o plangere la politie in care sustinea ca Belmondo a batut-o si a insultat-o. Cateva zile dupa aceea, Belmondo s-a impacat cu Steluta, care si-a retras plangerea la data de 3 iunie. Cu toate acestea, la 25 iunie, Belmondo Cobzaru a primit un proces-verbal de contraventie prin care era amendat cu suma de 395.000 lei pentru amenintari si injurii la adresa Stelutei. Mama Stelutei i-a declarat lui Belmondo ca atat seria buletinului cat si semnatura ei de pe procesul-verbal erau false. Belmondo Cobzaru a contestat procesul-verbal in instanta, cazul aflandu-se pe rol.

Conform celor povestite de Belmondo Cobzaru, in seara zilei de 4 iulie 1997 a venit impreuna cu Steluta, in jurul orei 19:00-19:30 la domiciliul acesteia. A plecat din nou deoarece avea de luat bani de la cineva, iar cand s-a intors dupa circa 20 de minute, a batut la usa dar nu i-a deschis nimeni. A coborat, a intrebat vecinii daca o vazusera pe Steluta iesind iar, la raspunsul negativ al acestora, s-a hotarat sa sparga usa apartamentului. El sustine ca s-a temut ca nu cumva Steluta sa fi incercat sa se sinucida, deoarece ar fi existat si alte tentative de sinucidere in ultimii ani. Belmondo admite ca nu are dovezi cu privire la alte incercari de sinucidere si ca fata nu fusese internata in vreun spital din acest motiv. Cert este ca, in prezenta unei vecine, al carei nume nu il cunoaste, el a spart usa, a intrat in apartament, a vazut ca Steluta nu era acolo si a coborat imediat in strada. Era in jurul orei 20:00. Chiar in fata blocului, i-a vazut venind spre el pe cumnatul Stelutei, Crinel Marin, impreuna cu alte trei persoane. Acestia au inceput sa-l ameninte, acuzandu-l ca ar fi spart apartamentul pentru a fura si au scos cutitele. Belmondo sustine ca, dandu-si seama ca se afla in inferioritate, a fugit fara sa fi avut loc vreun schimb de lovituri. El invoca in acest sens prezenta in fata blocului a doi pensionari care ar fi asistat la toata scena.

Belmondo Cobzaru afirma ca la putin timp dupa aceea, a trecut pe langa un politist si a auzit la aparatul de emisie-receptie instructiuni cu privire la depistarea unui individ. Dandu-si seama ca el era cel cautat, s-a dus la sectia de politie. Pe drum spre sectie, s-a intalnit cu o prietena – Venusa Lupu – careia i-a povestit cele intamplate si care l-a insotit la sectie, dupa care a plecat sa anunte familia Cobzaru.

Belmondo afirma ca a fost batut in sectia de politie de plt.-maj. Gheorghe Gavrila si de subofiterul Didel Curiu, cu participarea (sau in prezenta) a inca patru persoane imbracate civil. Belmondo declara ca a fost lovit cu pumnii in cap pana i-a dat sangele pe nas, apoi a fost trantit la pamant si lovit cu picioarele, dupa care i s-a pus un ziar pe ceafa si a fost batut cu un baston de lemn. In cele din urma a fost obligat sa semneze o declaratie din care rezulta ca fusese batut de Crinel Marin – cumnatul Stelutei – si de insotitorii acestuia.

Dupa circa doua ore – deci in jurul orei 22:30 – i s-a dat drumul de la sectie dupa ce i s-a spus sa se prezinte din nou a doua zi dimineata, impreuna cu tatal sau, Vasile Cobzaru.

Afara, il astepta Venusa Lupu care l-a dus la ea acasa, unde a venit si tatal lui Belmondo. Vazandu-si fiul in stare de inconstienta, Vasile Cobzaru l-a dus mai intai la spitalul din Mangalia, de unde a fost trimis la Spitalul Judetean din Constanta, la sectia de neurochirurgie. Diagnosticul la internare a fost „traumatism cranio-cerebral” si i s-a facut o punctie pentru a se constata daca fusese afectat creierul. Rezultatul fiind „neurologic normal”, Belmondo Cobzaru a fost externat pe data de 7 iulie. In aceeasi zi, el s-a prezentat la IML Constanta de unde i s-a eliberat certificatul medico-legal nr. 1355/T care mentioneaza „tumefactii occipitale”, „degetele 3-4 de la mana dreapta tumefiate si echimozate”, echimoze pe torace, coapsa si gamba dreapta. Se mai precizeaza si ca Belmondo Cobzaru „acuza cefalee, ameteli, dureri in pielea paroasa a capului” precum si „dureri toracice accentuate de miscarile respiratorii”. Concluzia medicului legist este ca „sus-numitul prezinta leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corpuri dure contondente (subl.n.). Pot data din 4.07.1997. Necesita 14-15 zile ingrijiri medicale de la data producerii.”

Dupa externare, Belmondo Cobzaru a mai fost consultat de o doctorita din Mangalia si de un doctor de la Spitalul Gh. Marinescu din Bucuresti. In ambele cazuri i s-a recomandat reinternare la sectia de neurochirurgie a spitalului din Constanta. Dar, dupa o unica tentativa de reinternare, soldata cu esec sub pretextul ca „nu ar fi fost nimeni la internari”, familia Cobzaru a renuntat.

Vasile Cobzaru si fiul sau au depus plangeri impotriva politistilor din Mangalia atat la IPJ Constanta si la Ministerul de Interne, cat si la Parchetul General si la Parchetul militar Constanta (nr. 270/P/1997 din 21 iulie 1997). Cazul lui Belmondo Cobzaru a fost mediatizat de canalul de televiziune Neptun si de ziarul „Telegraf”, ambele din Constanta.

Domnul comandant al sectiei de politie Mangalia se ocupa exact de cazul Belmondo Cobzaru in momentul intrevederii cu reprezentantii APADOR-CH. El raspundea unor intrebari venite din partea IGP si a Ministerului de Interne. Cu toate ca a afirmat in cateva randuri ca nu poate da nici un fel de informatie intrucat ancheta este in curs de derulare, a aparut destul de clar ca, in opinia sa, politistii acuzati de abuz ar fi fost total nevinovati si ca Belmondo Cobzaru ar fi fost batut de cumnatul concubinei sale si de cei care il insotisera in seara de 4 iulie 1997, lucru dovedit prin chiar declaratia semnata de Belmondo la sectia de politie. La intrebarea reprezentantilor APADOR-CH privind cercetarea conditiilor in care Belmondo Cobzaru a semnat acea declaratie, comandantul nu a dat nici un raspuns. Tot fara raspuns a ramas si intrebarea referitoare la obligatia politistilor de a facilita asistenta medicala pentru victimele unei agresiuni deoarece, daca se dovedeste corecta afirmatia politistilor ca Belmondo ar fi fost batut de persoanele din anturajul lui, atunci reprezentantii autoritatii publice ar fi trebuit sa-l duca la spital si nicidecum sa-l tina in sectia de politie. Comandantul a mai declarat ca Steluta Mecu ar fi fost rapita si sechestrata de Belmondo Cobzaru cu toate ca aceasta acuza nu avea nici o legatura cu discutia despre tratamentul aplicat de politisti.

Este indiscutabil ca Belmondo Cobzaru a fost batut in ziua de 4 iulie 1997. Exista dovezi medicale si martori. Problema este cine l-a batut?! Daca a fost batut de cumnatul Stelutei si de cei care il insoteau, atunci politistii de la sectia din Mangalia aveau datoria de a-l duce la un doctor, cu atat mai mult cu cat loviturile primite erau suficient de grave pentru a necesita, conform certificatului medico-legal, 14-15 zile ingrijiri medicale. De altfel, daca Belmondo fusese batut inainte de a se prezenta la sectia de politie, ar fi fost mai normal sa se duca mai intai la un medic, data fiind gravitatea starii sale fizice. Daca a fost batut in sectia de politie, atunci este datoria Parchetului militar de a stabili adevarul si a-i trimite in judecata pe politistii vinovati. Este insa aproape imposibil de explicat de ce un om batut de o persoana cu care avea un conflict personal ar alege calea extrem de dificila si de riscanta de a acuza politistii pentru bataia primita. Admitand ca Belmondo Cobzaru a semnat de buna voie declaratia cu privire la agresiunea comisa impotriva sa de Crinel Marin, este important de aflat care au fost consecintele acestei declaratii: a fost Crinel Marin convocat la politie? a fost el amendat pe baza Legii 61/1991? face el obiectul unei cercetari penale pentru lovire? Belmondo Cobzaru a afirmat ca Crinel Marin si cei trei insotitori ar fi scos cutitele, moment in care el a fugit. Certificatul medico-legal precizeaza ca loviturile suferite de Belmondo au fost cauzate de „obiecte dure contondente” ceea ce inseamna mai mult decat lovituri cu pumnii dar exclude eventuale lovituri de cutit. Cine a folosit „obiecte dure contondente” impotriva victimei? Exista cel putin trei martori care ar trebui sa fie audiati pentru a clarifica cele intamplate pe data de 4 iulie 1997: a) cei doi pensionari care se aflau in fata blocului in momentul intalnirii dintre Belmondo si grupul condus de cumnatul Stelutei Mecu. Daca acestia confirma ca nu au avut loc schimburi de lovituri intre Belmondo si rudele Stelutei, este clar ca echimozele, tumefactiile si traumatismul cranio-cerebral nu pot fi decat rezultatul tratamentului aplicat de politistii din Mangalia; b) Venusa Lupu, care l-a insotit pe Belmondo pana la sectia de politie si l-a asteptat la iesire. Este greu de crezut ca Belmondo Cobzaru i-a povestit tinerei tot ce se intamplase fara a-i relata si faptul ca fusese batut de Crinel Marin si de cei care il insoteau si fara ca aceasta sa fi sesizat urmele violentei.

Minorul A.C. (Constanta, 1997)

Minorul A.C., in varsta de zece ani, a fost victima unor incidente petrecute in ziua de 25 iunie si in cursul noptii de 25/26 iunie 1997.

Relatarea dnei Camelia Paraschiv, mama minorului:

Camelia Paraschiv este divortata si isi creste cei doi copii cu ajutorul parintilor ei impreuna cu care locuieste in Constanta intr-o casa batraneasca bine ingrijita. Camelia Paraschiv afirma ca A.C. – mezinul – este un copil cuminte, cu note foarte bune la scoala, care, in regula generala, cere voie mamei sau bunicilor de cate ori vrea sa se duca la joaca. Tocmai de aceea ramane un mister motivul pentru care, la data de 25 iunie, copilul a plecat de acasa fara sa spuna nimic nimanui. Alertata, mama s-a invoit de la serviciu, l-a cautat pe strazile invecinate, s-a dus la Eforie Sud unde locuieste fostul sot, a anuntat politia, s-a interesat la spitale, a umblat prin tot cartierul cu fotografia copilului in mana intreband pe toata lumea daca il vazuse cumva si a dat poza copilului ziarului „Telegraf” din Constanta care a si publicat-o a doua zi la rubrica „disparuti”.

Pe la ora 3:30 noaptea, mama a fost anuntata de postul de politie din Basarabi (comuna situata la circa 14 km de Constanta) sa vina sa-si ia copilul. Neavand masina, ea a facut apel la o ruda care a transportat-o de urgenta la postul de politie. Copilul a fost adus dintr-o alta incapere. Era atat de ingrozit incat, in primele momente, s-a ferit chiar si de mama sa. Prima constatare a Cameliei Paraschiv si a rudei care o insotea a fost ca palmele copilului erau foarte umflate. I-a intrebat pe politisti ce s-a intamplat, ce i-au facut copilului, raspunsul fiind „n-are nimic, ia-ti-l acasa si gata”. Ea a dorit sa discute cu seful postului, dar i s-a raspuns sa vina dimineata la ora 8:30 si, practic, a fost data afara din post. Nu i s-a cerut sa semneze in vreun registru sau sa completeze vreun formular pentru preluarea fiului sau de la politie. Ajunsi acasa, unde se afla si fostul sot al dnei Camelia Paraschiv, a devenit evident ca baietelul fusese batut. Atat parintii dnei Camelia Paraschiv cat si fostul sot confirma ca l-au dezbracat pe baiat si ca ambele fese si coapse erau ingrozitor de vinete, cu dungi suprapuse in toate directiile care aratau clar ca fusese batut cu un obiect contondent, foarte probabil un baston. Exista de altminteri fotografii color extrem de sugestive care se afla la dosarul inaintat Parchetului militar Constanta.

In dimineata zilei de 26 iunie, la ora 7:00, Camelia Paraschiv s-a dus cu baietelul la medicul legist de unde a primit certificatul medico-legal nr. 1266/T din 26.06.1997 care mentioneaza:

– echimoza albastrui-violacee si excoriatii frontal dreapta si echimoza frontal stanga;

– obraz stang tumefiat;

– echimoze la urechea stanga;

– multiple echimoze punctiforme lateral stanga torace;

– echimoze pe palme;

– ambele fese tumefiate cu echimoze rosu-violaceu-brun, cu multiple dungi echimotice orientate in diverse directii predominant vertical, „cresterea temperaturii locale, tegumente sub tensiune”;

– multiple echimoze pe ambele coapse etc.

Concluzia este ca A.C. „prezinta leziuni traumatice care au putut fi produse prin loviri repetate cu corpuri dure contondente, dintre care unul alungit… Necesita 13-14 zile de ingrijiri medicale de la data producerii”.

In jurul orei 12:00, mama si fiul au ajuns la postul de politie din Basarabi unde au discutat cu seful de post. De fata se afla si domnul Nazaru din Medgidia care poseda un chiosc in Basarabi. Aceasta, deoarece in seara disparitiei sale, A.C. fusese gasit de patron in acel chiosc in jurul orei 22:00-22:30, dupa care a fost preluat de politisti. De ce si cum a ajuns copilul in acel chiosc, intr-o localitate aflata in afara Constantei, unde nici el nici familia nu cunostea pe nimeni, ramane un mister. Copilul nu vrea – sau nu-si mai aminteste, daca a avut o eventuala amnezie – sa spuna absolut nimic despre ce a facut, unde a fost si cu cine dupa ce plecase de acasa pe la pranz in ziua de 25 iunie. Acest aspect este insa nerelevant pentru cele intamplate in seara si in noaptea respective. Cert este ca A.C. a intrat in chiosc mult dupa ora inchiderii si ca a mancat… doua inghetate. Cineva l-a alertat mai intai pe patron care a venit imediat si l-a gasit pe baiat acolo, dupa care a fost anuntata politia.

Seful de post din Basarabi a vazut in ce hal fusese batut baiatul si l-a aratat politistilor intrati in tura de dimineata, exprimandu-si clar indignarea fata de tratamentul aplicat in postul de politie. Patronul Nazaru a fost si el socat cand a vazut cat de salbatic fusese lovit copilul si a declarat ca el personal l-a tras doar de ureche si i-a dat o singura palma atunci cand l-a descoperit in chiosc. El a mai spus ca nu are nici o pretentie de la mama baiatului pentru paguba produsa si a dat declaratie scrisa in acest sens.

In declaratiile date in acea zi la postul de politie din Basarabi, Camelia Paraschiv nu a mai mentionat ca fiul sau fusese batut, considerand suficient faptul ca atat seful de post cat si ceilalti politisti vazusera urmele mai mult decat graitoare de pe trupul copilului. Acest lucru a fost invocat ulterior de Parchetul militar Constanta pentru a pune sub semnul intrebarii autenticitatea faptelor reclamate de Camelia Paraschiv. Ar fi extrem de grav daca, pe baza acestei omisiuni – nerelevante pentru cele petrecute in postul de politie Basarabi in seara si noaptea de 25/26 iunie – s-ar ajunge la solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor implicati in evenimentele din 25/26 iunie.

Camelia Paraschiv l-a dus pe fiul sau la Spitalul Judetean Constanta unde s-a internat si ea, vineri 27 iunie. Foaia de observatie clinica generala consemneaza multiplele traume, echimoze si hematoame. Mama a povestit tuturor celor din spital ce i se intamplase fiului ei la politie. Imediat dupa week-end, deci luni dimineata, cand medicul a aflat ca era implicata politia, a hotarat externarea fara nici o alta justificare decat ca „baiatul este perfect sanatos” (?!). Un examen tomografic efectuat la data de 20 august, deci la aproape doua luni dupa evenimente, constata existenta unui „edem cerebral difuz accentuat”. Tot in luna august, i-au aparut ticuri faciale, crize de vertij si modificari de comportament (agresivitate, irascibilitate), dupa cum precizeaza un medic psihiatru de la un cabinet particular.

In urma plangerii inaintate Parchetului militar Constanta (dosar 254/P/1997 din 4 iulie 1997), maiorul magistrat Adrian Rotlender a dat o ordonanta la data de 18 august prin care dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a minorului A.C. Mama lui s-a prezentat cu copilul, dar i s-a spus ca trebuie o internare de trei zile si ca urmeaza sa suporte costul expertizei. In aceste conditii, ea a refuzat, lucru de asemenea retinut in defavoarea victimei de procurorul militar.

Relatarea minorului A.C.:

Dupa cum s-a mentionat mai sus, A.C. nu a dat nici o explicatie in legatura cu felul in care si-a petrecut ziua de 25 iunie intre orele 13:00 si 13:30, cand a plecat de acasa, si intre orele 22:00 si 22:30, cand a fost gasit de patronul Nazaru in chioscul din Basarabi. Insa de la acel moment el relateaza urmatoarele: patronul Nazaru a venit insotit de inca o persoana, dar in afara de urecheala si de palma data de patron nu s-au exercitat violente asupra sa. Luat cu masina politiei, copilul a fost dus la cateva adrese (circa cinci-sase) unde li s-a cerut locatarilor sa-l identifice. A.C. sustine ca de fapt politistii incercau nu sa-l duca acasa, ci sa descopere daca nu cumva cineva din Basarabi ar fi putut stabili o legatura intre el si un grup ramas neidentificat care ar fi comis o spargere la acelasi chiosc cu cateva luni in urma. Intrebat unde locuieste, A.C. a indicat numele strazii, fara insa a preciza ca este din Constanta. Spre ghinionul lui, exista si in Basarabi o strada cu acelasi nume si, cand copilul nu a putut identifica propria locuinta, politistii s-au enervat crezand ca isi batea joc de ei, cand de fapt el era inspaimantat si derutat. Copilul sustine ca, la un moment dat, politistii au oprit masina pe pod, a fost scos din masina, luat de cap si de picioare si amenintat ca va fi aruncat daca nu spune cu cine a fost. Apoi a fost dus la postul de politie unde i s-a spus sa-si dea pantalonii jos si sa se aplece cu capul intre picioare. A fost batut cu bastonul, dar si lovit cu pumnii si cu picioarele. I s-a pus o coala de hartie pe maini si a fost lovit repetat la palme, ceea ce explica umflaturile constatate de mama lui de la bun inceput. Tot acest tratament avea drept scop obtinerea unor marturisiri privind eventualele persoane cu care s-ar fi intalnit in acea zi si ce facuse cu ele, de ce si cum a ajuns in chiosc, cu ajutorul cui etc. Copilul afirma ca persoanele care l-au maltratat sunt soferul de pe masina ARO a politiei, sergentul Dan Rusu si un gardian. El mai spune ca doua femei in uniforma de gardian sau de jandarm au asistat la o parte din batai fara sa intervina. El afirma ca sergentul l-ar fi amenintat cu un pistol si cu „rotisorul”. El crede ca a fost batut circa doua ore, dupa care i s-a cerut numarul de telefon de acasa si apoi a fost inchis intr-o camera „de piatra, cu un pat de piatra si doua lazi goale”, deci, foarte probabil, in arestul politiei.

Discutia la Parchetul militar Constanta:

Domnul locotenent-colonel magistrat Adrian Prosan, prim-procuror militar adjunct si maiorul magistrat Adrian Rotlender care se ocupa direct de cazul A.C., au acceptat imediat sa discute cu reprezentanta APADOR-CH. Domnul Rotlender s-a plans ca mama copilului nu este suficient de cooperanta, refuzand expertiza psihiatrica si facand afirmatii care ar pune sub semnul intrebarii impartialitatea procurorului militar. S-a aratat surprins de informatia ca ar fi fost prezente doua femei in uniforma la postul de politie la data incidentului a carui victima este copilul A.C. Mama lui a afirmat insa ca fiul sau ar fi si descris persoanele respective in discutia pe care a avut-o cu procurorul in prezenta sa. Domnul procuror a parut mai preocupat de faptul ca doamna Camelia Paraschiv nu a mentionat, in declaratia data la postul de politie Basarabi, ca baiatul fusese batut. Nu este deloc clar de ce crede dansul ca absenta acestei mentiuni in declaratia data dupa o noapte de tensiune si de nesomn ar putea ridica unele dubii cu privire la faptele petrecute in noaptea de 25/26 iunie. Seful postului – si nu numai el – a vazut in ce hal era copilul, ceea ce pentru mama a fost suficient. Exista de asemenea si martori – parintii doamnei Camelia Paraschiv, fostul ei sot – care erau de fata atunci cand s-a descoperit modul barbar in care fusese tratat baietelul, dar care, pana la data vizitei reprezentantei APADOR-CH, nu fusesera invitati la Parchet pentru a fi audiati. Domnul procuror Rotlender a recunoscut ca a fost socat cand a vazut fotografiile color care atestau fara dubii modul barbar in care fusese tratat copilul dar a „glumit” spunand ca ar fi greu de facut diferenta intre un baston de politist si un… facalet, subintelegand ca n-ar fi exclus ca mama sa-si fi batut baiatul intr-un mod atat de salbatic!!

Domnul procuror a admis insa ca este aproape imposibil ca A.C. sa fi fabricat intreaga poveste. Atat prim-procurorul militar adjunct cat si maiorul care ancheteaza cazul au asigurat reprezentanta APADOR-CH ca cercetarile vor fi total impartiale si efectuate cu foarte mare atentie.

Reprezentanta APADOR-CH a incercat sa contacteze conducerile Politiei municipiului Constanta si IJP Constanta. La Politia municipiului raspunsul a fost ca intreaga conducere se afla intr-o sedinta la IPJ si ca nimeni nu putea fi gasit in acea zi, decat „eventual” pe dupa amiaza, iar la IPJ, dupa doua tentative de a discuta cu orice persoana autorizata, reprezentanta APADOR-CH a trebuit sa renunte.

Conform informatiilor obtinute la fata locului, APADOR-CH considera ca A.C., in varsta de zece ani, a fost victima unui caz de tortura. Trebuie amintit ca atat Constitutia Romaniei (art. 22 alineatul 2), Codul penal (art. 267/1) si Legea politiei (art. 27), cat si documentele internationale cu privire la drepturile omului (Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului, Conventia ONU impotriva torturii si a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Conventia europeana pentru prevenirea torturii si Conventia cu privire la drepturile copilului) interzic categoric astfel de actiuni. APADOR-CH considera, de asemenea, ca este absolut necesar ca, in situatii de acest gen in care victimele sunt copii, cercetarea penala – sau macar audierea minorilor – sa fie facute fie de procurori specializati in psihologia copilului sau macar in prezenta unui psiholog pediatru. Minorii care au trecut printr-o astfel de experienta sunt socati si trebuie multa grija si rabdare pentru a nu le cauza noi traume psihice.

La sfarsitul anului 1997, politistii implicati in acest caz au fost trimisi in judecata. Primul termen este la 21 ianuarie 1998. APADOR-CH sustine victimele moral si material.

Olga Pusnei (Piatra-Neamt, 1997)

Olga Pusnei, in varsta de 44 de ani, subinchiriaza camere din apartamentul sau unor tinere singure pentru a putea supravietui financiar. In perioada 7–22 aprilie 1997 ea a primit in gazda o tanara pentru care nu a facut forme legale dar, data fiind durata sederii de numai 14-15 zile, acestea nici nu erau necesare. In urma unui conflict intre gazda si tanara respectiva, aceasta din urma a fost somata sa paraseasca locuinta, dar numai dupa ce va fi returnat Olgai Pusnei unele obiecte insusite in mod fraudulos. Cum tanara a refuzat, Olga Pusnei i-a retinut o valiza cu imbracaminte. Doua zile mai tarziu, pe data de 24 aprilie 1997, tanara a revenit la domiciliul Olgai Pusnei, insotita de un politist in haine civile si de unul in uniforma, care, fara a prezenta legitimatii sau mandat de perchezitie, au incercat sa intre cu forta in apartamentul doamnei Pusnei, bruscand-o, reusind sa patrunda in vestibul. Doamna Pusnei are certificatul medico-legal nr. 799 din 25 aprilie 1997 care stabileste existenta unor echimoze pe bratul drept si care recomanda „2-3 zile ingrijiri medicale daca nu survin complicatii”. Olga Pusnei s-a plans si de dureri epicraniene pentru ca, dupa cum afirma dansa, a fost lovita de cei doi politisti cu capul de perete.

La plangerile repetate ale dnei Olga Pusnei in legatura cu modul in care au actionat cei doi politisti in ziua de 24 aprilie 1997 (la Politia Judeteana Neamt in scris si verbal, la Parchetul militar Bacau, la care a avut audienta pe data de 26.06.1997 si pe 24.07.1997 si la Sectia Parchetelor militare din Bucuresti), dansa a primit raspuns scris numai din partea IPJ prin care i se comunica faptul ca „plt.-maj. Perju Ioan si plt. Isache Gabriel, care in ziua de 24.04.1997 au fost la locuinta dvs., nu se fac vinovati de infractiunea de violare de domiciliu si nici de cea de lovire. Regretam ca nu ati dat curs invitatiilor noastre din 24.04.1997 (deci chiar ziua incidentului – n.n.), 15.05.1997 si 29.05.1997 pentru a discuta si clarifica scopul vizitei celor doi subofiteri.”

APADOR-CH considera ca, de vreme ce subofiterii respectivi nu aveau mandat de perchezitie iar, in ciuda opozitiei dnei Olga Pusnei, ei au patruns totusi in apartament, inseamna ca politistii se fac vinovati de violare de domiciliu. Nu este deloc limpede cum a stabilit IPJ ca subofiterii nu au lovit-o pe dna Pusnei. Poate doar pe baza declaratiilor subofiterilor insisi, dintre care unul – dupa spusele victimei – este fratele tinerei care a declansat scandalul.

In mai putin de o luna, Olga Pusnei a primit doua procese-verbale de contraventie (100.000 lei si 300.000 lei) pentru gazduire ilegala. Ambele amenzi au fost contestate in justitie. In urma unei ordonante presedintiale de la Judecatorie, Olga Pusnei a fost obligata sa inapoieze tinerei pe care a avut-o in gazda lucrurile personale retinute. O alta tanara, prezenta in momentul aducerii la indeplinire a ordonantei, a declarat ca politistul care-l insotea pe executorul judecatoresc le-a amenintat pe Olga Pusnei („iti dau una de nu te vezi”) si pe ea, daca nu semneaza procesul-verbal.

Olga Pusnei este o persoana cu o sensibilitate exacerbata. In urma experientei prin care a trecut se teme de toata lumea, nu raspunde la sonerie si sta mai mult incuiata in casa.

Asadar, dupa toate aparentele, subofiterii de politie care au patruns in apartamentul doamnei Pusnei in ziua de 24 aprilie 1997, fara mandat si fara consimtamantul scris al proprietarei, si-au folosit calitatea de politisti pentru a rezolva o problema strict personala a unei rude apropiate (sora unuia dintre ei), ceea ce reprezinta un abuz.

Cercetarile intreprinse de Parchetul militar nu fusesera inca finalizate pana la sfarsitul anului 1997.

Vasile Holindrariu (Piatra-Neamt, 1997)

Vasile Holindrariu a facut mai multe reclamatii la Ministerul de Interne impotriva unor lucratori de la Politia Piatra-Neamt, in primul rand impotriva maiorului Nistor Carbunaru, in legatura cu protectia pe care acestia ar acorda-o unei fundatii de caritate al carei presedinte este un cetatean elvetian, contra unor beneficii cum ar fi procurarea unor masini si aparate electronice de fabricatie straina. Drept urmare, la data de 13 martie 1997, plt. Vasile Onciu, sectorist la Anexa Valeni, Piatra-Neamt, s-a prezentat la domiciliul lui Vasile Holindrariu in jurul orei 10:00 si l-a invitat verbal la politie. Aici, afirma Vasile Holindrariu, a fost batut mai intai de plt. Onciu si apoi de maiorul Carbunaru insusi pentru „a-i da o lectie”. Victima sustine ca maiorul Carbunaru l-a lovit cu pumnii in fata si cu picioarele in stomac, in prezenta maiorului Stefan Petrov caruia i-a spus ca lui (lui Carbunaru) nu ii pasa nici de ministru, nici de toata politia la un loc. (Maiorul Stefan Petrov este cel care a primit plangerea lui Vasile Holindrariu in legatura cu complicitatea politiei in afacerile fundatiei de caritate „Muriset”.) In cele aproximativ sase ore cat a fost tinut in sediul politiei, lui Vasile Holindrariu nu i s-a adus la cunostinta nici un motiv al retinerii. La intoarcerea sa acasa (in jurul orei 19:00) intreaga familie a vazut urmele loviturilor primite.

Incepand cu incidentul de mai sus, Vasile Holindrariu a fost chemat in repetate randuri la politie (de douasprezece ori cu invitatie, pe care insa nu scrie nimic in legatura cu motivul, si de noua ori verbal). Toate „invitatiile” au avut ca scop sa-l intimideze si sa-l faca sa-si retraga plangerea impotriva politistilor pe care el ii acuza de coruptie. Vasile Holindrariu sustine ca a fost lovit in repetate randuri. Iar presedintele fundatiei de caritate a facut plangere impotriva lui Vasile Holindrariu pentru… furt de gaini.

Vasile Holindrariu a inaintat o plangere la Parchetul militar Bacau (dosar 1367/P/1997) in legatura cu modul abuziv in care a fost tratat de maiorul Carbunaru si de plt. Vasile Onciu.

Pana la sfarsitul anului 1997, Vasile Holindrariu nu primise nici un raspuns, fiind doar invitat la Parchetul militar Bacau pentru a da declaratii la data de 10 septembrie 1997.

APADOR-CH considera ca repetatele „invitatii” la politie (de douazeci si una de ori in sapte luni!), ocazii cu care Vasile Holindrariu a fost retinut intre doua si zece ore, reprezinta, in mod clar, un abuz din partea politistilor din Piatra-Neamt. Aceasta hartuire are drept scop intimidarea, cerandu-i-se constant sa-si retraga reclamatiile privind actele de coruptie ale unor politisti. Cu toate ca perioadele in care Vasile Holindrariu a fost privat de libertate se inscriu in limita celor 24 de ore de retinere legala, repetarea acestei masuri de douazeci si una de ori nu mai poate fi justificata legal.

Cazul nu fusese finalizat de Parchetul militar pana la sfarsitul anului 1997.

Pantelimon Zait (comuna Tasca, judetul Neamt, 1996)

Cazul sau a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Pantelimon Zait a fost padurar de vanatoare in perioada 1979– 1996. La data de 27 ianuarie 1996, in timp ce se afla la vanatoare cu autorizatie legala, a gasit o capra neagra ranita prin impuscare. Are drept martori doua persoane care il insoteau. A incercat sa o scoata din teren dar, din cauza zapezii, nu a reusit. Apoi a procedat conform regulamentului, obtinand certificat de la medicul veterinar si impuscand animalul care nu mai putea fi salvat. A dat pielea si coarnele unuia din insotitori. La scurt timp dupa aceea a plecat in concediu. Pantelimon Zait afirma ca unii politisti de la sectia de arme si munitii din cadrul Politiei municipiului Piatra-Neamt ar fi vanat ilegal si ar fi impuscat doua capre negre, ranind-o pe a treia care era chiar cea gasita de el.

Pe data de 20 februarie 1996, dupa intoarcerea din concediu, Pantelimon Zait a fost ridicat de acasa de doi politisti de la postul din comuna Tasca, fara a i se prezenta vreun act oficial, si dus la Politia din Piatra-Neamt la sediul sectiei arme si munitii. Acolo – sustine Pantelimon Zait – a fost batut de maiorul Stoica si de capitanul Neamtu si pus sa faca „genuflexiuni” cu un cauciuc de masina (??). A fost lovit cu pumnii si cu palmele si apoi izbit in gamba piciorului stang cu o scandura. In acelasi timp, intr-o alta incapere, plt. Milea il batea pe Gheorghe Scurtu, unul din cei care il insotisera pe Zait la vanatoarea din 27 ianuarie. Exista doi martori care au vazut pe fereastra cum era batut Zait: sotia lui Gheorghe Scurtu si inca o persoana.

Pantelimon Zait a fost tinut in sectie 24 de ore, timp in care, in urma tratamentului aplicat de politisti, a semnat o declaratie scrisa de politisti, pe care nu a citit-o. Dupa cum s-a dovedit ulterior, in acea declaratie Pantelimon Zait recunostea ca s-a facut vinovat de braconaj prin impuscarea caprei negre, fapta pentru care a fost condamnat la sase luni inchisoare si la plata unei mari sume de bani (circa un milion si jumatate de lei). In plus, i s-a desfacut contractul de munca, intreaga familie Zait care numara sase copii minori ramanand sa traiasca din salariul sotiei si din indemnizatia de stat pentru copii.

La data de 21 februarie, dupa retinerea de 24 de ore, Pantelimon Zait a fost adus acasa unde i s-a facut perchezitie si i s-au confiscat armele de vanatoare. A fost obligat sa semneze ca a fost de acord cu perchezitia, precum si procesul-verbal de confiscare.

Pantelimon Zait mai sustine ca martorii sai au fost intimidati de politisti si ca insasi doctorita care semnase actul de necropsie al caprei negre impuscate de el a fost nevoita sa declare ca data de pe certificat nu era cea reala.

Pantelimon Zait mai afirma ca, in sectia de arme si munitii, a vazut un politist care ameninta cu o lampa de benzina aprinsa o persoana retinuta pentru ca se gasise o cantitate de trotil in podul grajdului bunicului sau.

Pantelimon Zait poseda certificatul medico-legal nr. 322 din 26 februarie care mentioneaza ca victima prezinta „leziuni de tipul contuziei piramidale nazale cu tumefactie si epistaxis si echimoze produse prin lovire cu mijloace proprii si corp dur ce pot data din 20 februarie 1996. Leziunile necesita 6-7 zile ingrijiri medicale daca nu survin complicatii”. Dupa cum s-a mentionat mai sus exista si martori care au vazut cele intamplate in sectia arme si munitii, pe langa membrii familiei Zait, care l-au vazut dupa bataie.

Pantelimon Zait a depus plangere la Parchetul militar Bacau (dosar nr. 357/P/1996) care a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor. Solutia a fost infirmata, completarea cercetarilor fiind in curs.

Familia Marcu (comuna Razvad, judetul Dambovita, 1997)

Familia Marcu s-a stabilit de curand in comuna Razvad unde si-a deschis un mic magazin de coloniale. Dumitru Auras Marcu a avut un diferend cu un vecin in legatura cu amplasamentul gardului despartitor. Pe data de 9 mai 1997, in urma unei altercatii verbale cu vecinul, cinci politisti au patruns in curtea casei familiei Marcu, au folosit spray paralizant impotriva acestuia si l-au imbrancit. Nu se stie cine ii chemase, in orice caz nici familia Marcu si nici vecinul cu care se certasera. Oricum, vecinul a recunoscut ca dreptatea era de partea lui Dumitru Auras Marcu. Cu toate acestea, dupa cateva zile, Dumitru Auras Marcu a primit un proces-verbal de contraventie prin care era amendat cu suma de 200.000 lei pe baza Legii 61/1991 pentru tulburarea linistii publice. La 28 mai, a primit inca un proces-verbal de contraventie, cu o alta amenda de 200.000 lei pentru ca „nu s-a prezentat la post”, cu toate ca – sustine Dumitru Auras – nu fusese invitat nici in scris si nici macar verbal. Amenzile nu au fost inca achitate.

In seara zilei de duminica, 20 iulie, Dumitru Auras Marcu, impreuna cu sotia – Mariana Marcu –, fiul in varsta de 9 ani – Radu Ioan Dragos – si doi nepoti s-au dus la barul „Robertino” din Razvad. Acolo s-au intalnit cu sora lui Dumitru Auras Marcu – Madalina Toader – si cu sotul acesteia, Gheorghe Toader. Familia Toader datora bani familiei Marcu. Discutia pe aceasta tema a degenerat intr-o cearta destul de violenta, dar fara lovituri, ce a avut loc in fata barului in jurul orei 22:30. Dumitru Auras Marcu sustine ca s-a urcat in masina cumnatului sau pentru a-l impiedica pe acesta sa se urce la volan dupa ce bause. Sotii Toader s-au dus sa-l reclame la postul de politie, dupa care s-au intors la bar. La cateva minute dupa aceea, doi subofiteri de politie au venit la fata locului, au folosit spray paralizant impotriva lui Dumitru Auras si a sotiei sale. Mariana Marcu a fost lovita de un politist cu pumnul in barbie si a cazut la pamant. Lui Dumitru Auras i-au pus catusele si l-au tarat la post unde l-au legat de structura metalica a avizierului aflat in curte. Pe tot traseul de la bar la post l-au lovit cu pumnii. La cererea victimei de a chema un echipaj de politie de la Targoviste (oras aflat la 4 km de comuna Razvad), politistii au intrat in sediu. Intre timp, Mariana Marcu si-a revenit din socul cauzat de sprayul paralizant si de lovitura primita si a venit si ea la post. Dupa cateva minute, unul din subofiteri i-a scos catusele lui Dumitru Auras si i-a spus sa se duca „linistit” acasa.

Dumitru Auras Marcu si-a scos certificat medico-legal (nr. 1295 din 23 iulie 1997) din care rezulta, intre altele, ca prezenta excoriatii pe spate, „cruste rosii negricioase” in zona stanga, iar radiografia a aratat ca avea doua coaste (VII si VIII stanga) fracturate. Concluzia este ca „necesita 15-16 zile ingrijiri medicale”. Aici trebuie mentionat faptul ca, pentru a obtine un astfel de certificat, Dumitru Auras a trebuit sa plateasca o taxa de 67.500 lei, ceea ce, pentru el, reprezenta o suma importanta. Lipsa banilor este si motivul pentru care sotia sa, Mariana Marcu, nu si-a putut scoate un astfel de certificat.

Cateva zile mai tarziu, familia Marcu a primit prin posta procese-verbale de contraventie prin care atat Dumitru Auras cat si sotia sa Mariana erau amendati cu cate 500.000 lei pe baza Legii 61/1991. Din informatiile obtinute de familia Marcu, se pare ca si familia Toader ar fi primit amenzi similare. Familia Marcu a contestat cele doua procese-verbale la Judecatoria Targoviste.

Familia Marcu a reclamat agresiunile savarsite de cei doi subofiteri atat la politia Targoviste cat si la Parchetul militar Ploiesti, sesizarea catre acesta din urma fiind expediata prin posta cu confirmare de primire (confirmarea este din data de 13 august 1997). In urma reclamatiilor la politie, sotii Marcu au fost invitati la politia din Targoviste unde plt. Serban le-a luat declaratii scrise in legatura cu cele intamplate in seara zilei de 20 iulie.

Mai trebuie mentionat si faptul ca – dupa spusele sotilor Marcu – unul din nepotii lui Dumitru Auras, prezent la incidentele din 20 iulie, ar fi fost invitat la postul de politie din Razvad si i s-ar fi cerut sa nu spuna nimic despre tratamentul aplicat de politisti.

APADOR-CH considera ca politistii din Razvad au actionat in mod disproportionat fata de o banala cearta – fara violente fizice – intre rude. Folosirea sprayurilor paralizante – care pare a fi devenit o obisnuinta pentru acesti politisti – precum si loviturile aplicate lui Dumitru Auras si sotiei si recurgerea la catuse reprezinta un exces de forta total nejustificat, precum si un tratament inuman, interzis in mod expres de Constitutie, de Codul penal si de Legea Politiei. Cele trei amenzi primite de Dumitru Auras Marcu sub pretexte mai mult decat firave sunt inca o dovada a modului abuziv in care unii politisti folosesc Legea 61/1991.

Sectia Parchetelor Militare a comunicat APADOR-CH prin adresa nr. 2541/1997 din 29 decembrie 1997 ca s-a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor din Razvad deoarece „toti martorii audiati au declarat ca politistii nu au savarsit acte de violenta asupra lui Marcu D. Auras…” „Din contra, Marcu D. Auras, care i-a amenintat pe politisti cu moartea daca intervin, s-a facut vinovat de savarsirea infractiunii de ultraj prev. de art. 239 C.p. si, in consecinta, a fost sesizat parchetul civil competent.” Adresa nu contine nimic in legatura cu utilizarea sprayului si cu lovirea sotiei lui Marcu, nici cu modul in care Marcu D. Auras a fost dus la post si legat cu catusele de avizier. Cat despre „amenintarea cu moartea” (239 C.p. alineatul 1 – ultraj „verbal”), APADOR-CH si-a exprimat in mod public, in repetate randuri, parerea ca acest alineat trebuie abrogat.

Remus Marin (satul Vizuresti, comuna Ciocanesti, judetul Dambovita, 1997)

APADOR-CH a fost sesizata la sfarsitul anului 1997 de familia Marin cu privire la un caz deosebit de grav ce formeaza obiectul dosarului nr. 1345/P/97 al Parchetul militar teritorial Bucuresti.

Jian si Floarea Marin declara ca fiul lor, Remus Marin, in varsta de 21 de ani, a fost impuscat in noaptea de 8/9 august 1997 de subofiterul de politie Nicu Toma de la Serviciul „Furturi auto” al sectiei 8 Politie, in zona orasului Buftea. Parintii l-au gasit in jurul orei 6:00 dimineata, zacand plin de sange langa gardul casei. Transportat de urgenta la spital, a fost operat si i s-au extras trei gloante din corp, la internare constatandu-se „plagi impuscate cot drept, regiune deltoidiana si scapulara dreapta, submandibular dreapta” (fisa de internare nr. 225/16 din 9 august 1997 a Spitalului clinic de urgenta Bucuresti). Dupa cum se poate lesne constata, persoana care a tras cu pistolul a ochit partea superioara a corpului, inclusiv capul victimei si numai un miracol a facut ca victima sa supravietuiasca. Art. 51 din Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor arata ca „uzul de arma … se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, tragandu-se, pe cat posibil, la picioare, pentru a evita cauzarea mortii acestora”.

Parintii victimei au aflat ca fiul lor ar fi acuzat de tentativa de a sparge un chiosc in Buftea sau in imprejurimi.

APADOR-CH considera ca reactia politistului – chiar daca a existat acea tentativa – este total disproportionata si nejustificata, dovedind lipsa de respect fata de viata unui om. Aceasta atitudine este dovedita si de faptul ca politistul implicat in incident nici macar nu a incercat sa-l ajute pe cel impuscat desi, conform Legii Politiei nr. 26/1994 avea aceasta obligatie.

Dupa stiinta familiei Marin, Remus ar fi fost transferat de la Spitalul de urgenta la Spitalul Penitenciar Bucuresti de unde ar fi fost adus in arestul Politiei din Buftea.

APADOR-CH a solicitat Parchetului informatii in legatura cu locul in care se afla Remus Marin si motivele pentru care s-a eliberat – daca s-a eliberat – mandatul de arestare preventiva, precum si stadiul investigatiilor in dosarul nr. 1345/P/97.

4. ARESTUL IGP

Pentru prima oara de la declansarea programului de monitorizare a abuzurilor politiei, respectiv din anul 1993, APADOR-CH a primit permisiunea sa viziteze arestul IGP. Asociatia a mai vizitat astfel de locuri de detentie in 1993, dar numai in compania unor reprezentanti ai unor organizatii din strainatate. O cerere adresata in 1996 Directiei Generale a Politiei Bucuresti, prin care APADOR-CH solicita o aprobare permanenta de a intra in aresturile sectiilor de politie din Capitala, a fost respinsa.

Trebuie precizat ca vizita in arestul IGP a avut loc ca urmare a solicitarii unei persoane aflate acolo in arest preventiv. Ulterior, asociatia a redactat un raport care a fost trimis autoritatilor:

„Situatia inculpatului Ioan Doru Miclea

Arestat pe data de 25 aprilie 1996, Ioan Doru Miclea este acuzat de inselaciune, fals si uz de fals in dauna unor societati comerciale cu care intretinea relatii de afaceri. Plangerea care a dus la arestarea sa nu a fost inca solutionata. In cursul lunii mai 1996 a mai aparut o plangere a unei alte societati comerciale, solutionata prin trimiterea in judecata a lui Ioan Doru Miclea, in noiembrie 1996. Au mai urmat, tot in luna mai 1996, alte patru plangeri din care numai una a format obiectul unei anchete penale.

Ioan Doru Miclea a semnalat reprezentantelor APADOR-CH unele probleme de natura procedurala care impieteaza asupra dreptului la un proces corect sau care demonstreaza necesitatea modificarii unor legi in vigoare:

a) pe toata durata detentiei, inculpatul a formulat mai multe cereri de punere in libertate, din care unele au fost admise in prima instanta si respinse in urma recursurilor declarate de Parchet. Trebuie mentionata in mod deosebit procedura folosita de instanta in legatura cu cererea de punere in libertate introdusa in noiembrie 1996. Instanta de fond a hotarat, la 9 decembrie 1996, punerea in libertate a inculpatului, Parchetul a declarat recurs la 12 decembrie, recurs motivat la 20 ianuarie 1997, iar instanta de recurs s-a pronuntat abia in februarie 1997, admitand recursul Parchetului si respingand cererea. Cu alte cuvinte, persoana arestata a trebuit sa astepte patru luni pronuntarea asupra unei cereri de punere in libertate, incalcandu-se astfel Decizia Curtii Constitutionale nr. 60/1994 (ramasa definitiva prin respingerea recursului prin Decizia nr. 20/1995) prin care un mandat de arestare preventiva trebuie prelungit de un judecator din 30 in 30 de zile, inclusiv in cursul judecarii, caz in care instanta trebuie sa se sesizeze din oficiu;

(…)

c) orice discutie intre o persoana aflata in detentie si avocatul sau se desfasoara in prezenta anchetatorului, ceea ce anuleaza caracterul confidential obligatoriu intre client si aparator. Mai mult, un arestat nu-si poate contacta avocatul decat prin intermediul anchetatorului. In arestul IGP se afla persoane care sunt anchetate fie de Directia Cercetari Penale a IGP, fie de Parchet. O persoana anchetata de un procuror va trebui sa astepte pana cand acesta il va contacta pe aparator si va gasi si timp liber sa fie de fata la discutia dintre avocat si clientul sau, ceea ce poate dura zile sau saptamani. Prin aceasta procedura, dreptul la aparare este, practic, anulat;

(…)

In legatura cu asigurarea conditiilor necesare pentru exercitarea dreptului sau la aparare, Ioan Doru Miclea a reclamat faptul ca nu toate raspunsurile primite la memoriile pe care le-a adresat unor autoritati publice i-au fost aduse la cunostinta. Aceasta ii creeaza o stare de permanenta incertitudine si il impiedica sa-si continue demersurile pe care le considera necesare pentru a-si dovedi nevinovatia. El a mai mentionat si faptul ca nu are la dispozitie hartie si pix, ceea ce presupune ca, de fiecare data cand doreste sa redacteze vreun memoriu, trebuie sa treaca prin lungul sir de formalitati prevazut de regulamentul aresturilor politiei. Pe langa aceasta restrictie, regulamentul respectiv mai interzice si detinerea de aparate de radio, singura sursa de informare audio fiind un difuzor care functioneaza numai 3-4 ore pe zi. Nu este deloc clar motivul pentru care regulamentul interzice persoanelor aflate in arestul politiei sa aiba un aparat de radio (despre televizoare nici nu poate fi vorba), lucru permis in penitenciare, indiferent daca persoanele aflate in detentie sunt in arest preventiv sau condamnate.

Vizita in arestul IGP

Arestul are o capacitate de 200 de locuri si, la data vizitei, se aflau in detentie 84 de persoane, din care patru femei. Nu au existat minori sau tineri intre 18 si 21 de ani. Nu a existat niciodata problema supraaglomerarii, a afirmat capitanul Negut, seful arestului.

Fiecare camera este prevazuta cu un spatiu neseparat de restul incaperii, in care se afla un WC de tip «turcesc» si un dus. Inexistenta unei usi despartitoare sau macar a unui paravan pune persoanele aflate in detentie in situatia umilitoare de a-si satisface nevoile fiziologice in fata colegilor de camera. Cu exceptia acestui aspect negativ, trebuie totusi remarcat faptul ca apa calda si apa rece curg in permanenta, ca nu sunt gandaci sau alte insecte, ca asternuturile sunt relativ curate, ca mancarea este acceptabila si ca se respecta normele plimbarii zilnice (cam o jumatate de ora). Singura plangere din partea detinutilor a fost dificultatea contactarii avocatilor, intrucat aceasta se realizeaza numai prin intermediul anchetatorului, dupa cum s-a mentionat mai sus.

Din discutia cu doctorul a rezultat un aspect ce trebuie semnalat si anume modul in care se efectueaza testarea HIV. Medicul, care decide cine anume trebuie sa faca acest test, a afirmat ca, in fiecare caz, a explicat in detaliu ce inseamna acest test, care pot fi rezultatele si ce consecinte ar putea avea un rezultat pozitiv. Nu a intampinat – afirma dansul – nici un refuz. La intrebarea ce s-ar fi intamplat daca detinutul ar fi refuzat sa faca testul, doctorul nu a stiut ce sa raspunda. Persoanele al caror test HIV a fost pozitiv (una singura in 1997 si circa trei-patru in anii precedenti), au fost informate confidential de medic si, sub diferite pretexte, au fost mutate singure in celule.

5. CONCLUZII

Demilitarizarea politiei nu constituie, inca, o preocupare nici pentru Executiv, nici pentru Legislativ. Totusi, aceasta idee castiga din ce in ce mai mult sprijin, mai ales din partea societatii civile. De asemenea, este incurajator faptul ca un grup de primari a cerut trecerea politiei locale in subordinea lor. De altfel, disciplina militara, atat de des invocata de adeptii actualului sistem de organizare a Ministerului de Interne, este destul de frecvent incalcata. Intr-un interviu aparut in ziarul „Romania Libera” din 11 octombrie 1997, ministrul de Interne Gavril Dejeu declara ca in primul semestru al anului, cadre din MI (politisti, jandarmi, pompieri, graniceri etc.) comisesera 5.717 abateri.

In situatii in care persoanele fizice se plang de abuzuri comise de politisti, anchetele desfasurate de parchetele militare dureaza mult prea mult si sunt finalizate, in majoritatea cazurilor, cu solutii de neincepere a urmaririi penale. Victimele nu se pot adresa instantelor de judecata nici in penal, nici in civil, fiind astfel private de dreptul constitutional al liberului acces la justitie. Chiar daca procurorii – inclusiv procurorii militari – sunt asimilati categoriei magistratilor, anchetele lor nu pot fi echivalate cu notiunea de proces corect si echitabil in sensul documentelor internationale privind drepturile omului si al standardelor stabilite de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Pregatirea profesionala a politistilor – mai ales a celor din mediul rural si din orasele mici – este, inca, insuficienta. Absolventii Academiei de Politie – sau ai altor facultati care se angajeaza la IGP – nu se duc in comune sau in orase mici. In acest tip de localitati lucreaza mai ales subofiteri de politie, pregatiti in mod sumar. Cursurile/seminariile in materie de drepturi ale omului, atat cat se fac, privesc eminamente aspecte teoretice, fara legatura cu munca zilnica a politistilor si, firesc, nu au efectul initial preconizat, iar pregatirea psihologica a politistilor – daca exista – nu transpare in relatia dintre aparatorii legii si persoane.

Multi detinuti aflati in penitenciarele vizitate de APADOR-CH s-au plans de tratamentele la care au fost supusi in sectiile/posturile de politie. Putini au fost insa cei care au avut curajul sa reclame la parchetele militare si inca mai putini cei care au reusit sa aduca dovezi concludente. Cu exceptia cazului fratilor Damian, prezentat mai sus, asociatia nu are cunostinta de vreo alta situatie in care o persoana aflata in arestul politiei sa fi fost examinata de un medic legist si sa primeasca si certificat medico-legal. Mai trebuie amintit si faptul ca medicii din sistemul penitenciar se feresc sa mentioneze in fisele persoanelor nou-venite, eventualele semne ale unor rele tratamente aplicate in aresturile politiei. Cele mai numeroase semnalari privind aceste tratamente se refera la bataie, fie pentru a recunoaste o fapta, fie pentru asumarea si a altor fapte (ceea ce rezolva celebrele AN-uri adica „autori necunoscuti”), fie pentru ca politistul, „indignat” de gravitatea faptei savarsite de presupusul infractor, se socoteste indreptatit sa-l pedepseasca el insusi, fara a mai astepta hotararea instantelor de judecata. APADOR-CH a sugerat ca orice declaratie data in sectia/postul de politie in absenta unui avocat sa nu fie luata in considerare nici de procurori, nici de instantele de judecata.

Necunoasterea legilor sau gresita lor interpretare de catre politisti a dat nastere la abuzuri. Cel mai bun exemplu este modul in care politistii aplica Legea nr. 61/1991 privind contraventiile, care prevede amenzi substantiale sau inchisoare contraventionala pana la sase luni. O alta posibilitate de abuz este oferita de art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 care prevede „conducerea” unei persoane la sediu pentru o perioada de pana la 24 de ore, distincta de „retinerea de 24 de ore” prevazuta si de Constitutie si de Codul penal. Procedura „conducerii” nu este reglementata prin nici o lege, in timp ce „retinerea” presupune emiterea unei ordonante de procuror sau de seful sectiei. In aceste conditii, sunt frecvente cazurile in care persoanele sunt private de libertate pentru mai multe ore fara sa existe nici o posibilitate de aparare sau de contestare a acestei masuri.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a avut o colaborare buna cu Sectia Parchetelor Militare, care a tinut cont de rapoartele asociatiei si de eventualele precizari suplimentare, infirmand unele solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti si dispunand completarea cercetarilor. APADOR-CH cunoaste dificultatile cu care se confrunta parchetele militare dar ele nu sunt suficiente pentru a justifica durata nepermis de lunga a investigatiilor (a se vedea cazurile Achim, Ioan Rosca, Tudorel Tanase si altele). Asociatia are obiectii si in privinta practicii de a retrimite un dosar pentru completarea cercetarilor aceluiasi procuror care a dat prima solutie.

Trei tipuri de comportament au aparut frecvent si in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:

– al politistilor care, incalcand legea, au lovit grav sau mai putin grav unele persoane si care – ca masura de intimidare a respectivelor persoane – au actionat rapid, plangandu-se ei insisi ca ar fi victime ale infractiunii de ultraj, de multe ori in circumstante ridicole, care i-ar descalifica pentru munca pe care sunt presupusi a o desfasura;

– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, recurg abuziv la Legea nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, ceea ce se constituie intr-o adevarata hartuire;

– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile persoanelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp de cateva ori mai indelungata decat solutioneaza parchetele civile plangerile acelorasi politisti impotriva persoanelor care i-au reclamat anterior.

Acest vadit dezechilibru in favoarea politistilor nu face decat sa intareasca ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.

IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE

Anul 1997 pare sa fi marcat inceputul trecerii de la declaratii de intentii la eforturi concrete in directia imbunatatirii conditiilor de detentie si a restructurarii de fond a sistemului penitenciar. Astfel, un grup de lucru format din comandanti de penitenciare si experti ai Directiei Generale a Penitenciarelor a elaborat un set de propuneri legislative cu privire la regimul executarii pedepselor, la statutul cadrelor din penitenciare si la infiintarea institutiei ofiterului de probatiune. Introducerea pedepselor alternative, demilitarizarea cadrelor, instituirea sistemului de asistenta si control pentru detinutii liberati, un grad mai mare de autonomie pentru fiecare penitenciar sunt masuri care, o data legiferate de Parlament, vor duce la schimbari substantiale in acest domeniu. Din pacate, se constata o incetineala a procesul de legiferare, iar pana la adoptarea unei noi legislatii, regimul din penitenciare va continua sa functioneze conform unor reglementari invechite, care intra in contradictie cu standardele europene in materie.

A. PROTESTELE DIN FEBRUARIE 1997

Un eveniment cu totul deosebit a avut loc in luna februarie 1997, cand s-au declansat, mai intai la Penitenciarul Bucuresti si apoi si in alte inchisori din tara, protestele persoanelor aflate in detentie. Conform informatiilor obtinute de APADOR-CH, motivul initial a fost modul confuz in care s-a explicat detinutilor noul sistem de liberare conditionata pe baza modificarilor aduse Codului penal si Codului de procedura penala in noiembrie 1996. Protestele detinutilor s-au extins apoi si la alte aspecte: durata prea mare a proceselor, supraaglomerarea, hrana proasta etc. Timp de aproximativ o saptamana, presa scrisa si electronica a mediatizat indelung aceste proteste care, cu exceptia penitenciarului din Timisoara, s-au desfasurat in mod pasnic (refuz de hrana, strigarea unor lozinci, baricadarea in camere). La 23 februarie 1997, Directia Generala a Penitenciarelor a decis folosirea fortei pentru stingerea protestelor detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti.

Reprezentantii APADOR-CH au putut intra in penitenciar si in Spitalul Penitenciar abia pe data de 27 februarie, dupa mai multe discutii cu Directia Generala a Penitenciarelor. Putinele informatii pe care au reusit sa le obtina la fata locului au fost sintetizate intr-un raport care, conform solicitarii DGP, nu a fost facut public decat mult dupa data vizitei. Raportul consemneaza, printre altele:

„Cu cateva zile inainte de declansarea protestului detinutilor din penitenciar, una din educatoarele penitenciarului a citit la difuzor noile prevederi ale Codului penal referitoare la regimul executarii pedepselor, modificarea articolelor 59 si 60, nemultumindu-i in mod special pe detinuti, care au revendicat imediat revenirea la varianta veche a Codului penal si imbunatatirea conditiilor de detentie. In esenta, articolul 59, in noua sa forma, prelungeste perioada de detentie obligatorie minima (inainte de a avea posibilitatea de a intra la comisia de liberare conditionata) de la jumatate la doua treimi pentru pedepse de pana la zece ani, si de la doua treimi la trei patrimi pentru pedepse ce depasesc zece ani.

Unii detinuti au intrat in greva foamei. Comandantul penitenciarului, colonelul Ion Parjol, si-a exprimat convingerea ca publicitatea de care s-a bucurat protestul detinutilor, larg mediatizat, i-a atatat si mai mult si i-a incurajat.

Pentru rezolvarea conflictului, conducerea penitenciarului a mobilizat 500 de cadre, care au intervenit in forta in seara zilei de 23 februarie. Conform relatarilor comandantului penitenciarului, cadrele au fost autorizate sa foloseasca numai bastoanele de cauciuc din dotare si 3-4 fiole cu gaze lacrimogene in camerele unde detinutii baricadasera usile. Trebuie precizat ca numarul cadrelor folosite la interventie il depaseste pe cel al angajatilor penitenciarului, dar domnul comandant a refuzat sa precizeze de la ce institutie proveneau restul militarilor.

La data vizitei, adica la patru zile de la incidentele din penitenciar, comandantul a cerut reprezentantilor APADOR-CH sa nu stea de vorba cu detinutii si sa nu intre in celule ca sa nu «agite din nou spiritele», dupa ce cadrele penitenciarului de-abia reusisera sa-i linisteasca. Reprezentantii APADOR-CH au fost de acord cu aceasta rugaminte expresa, ramanand totusi sa viziteze cabinetele medicale.

Cabinetul medical vizitat de reprezentantii APADOR-CH acopera sectiile 5 si 6 ale penitenciarului. S-au putut insa verifica si registrele medicale ale sectiilor 3 si 4.

Consultand registrele medicale pentru zilele de 23, 24 si 25 februarie, deci imediat dupa interventia in forta, s-a constatat ca mai multi detinuti (circa 20) se prezentasera la cabinetele medicale acuzand traumatisme ce puteau rezulta din lovituri. In perioada anterioara interventiei in forta nu s-au semnalat astfel de cazuri. Exemplele care urmeaza sunt ale detinutilor din sectiile 3, 5 si 6:

Sectia 3: camera 43:

– Nastase Bobancu – politraumatism hemitorace si membru superior si inferior;

– George Chirilencu – contuzie forte si hematom;

– Vasile Viorel – contuzie forte;

– Dutu Viorel – contuzie forte;

Sectia 3: camera 49:

– Motoc Marian – plagi superficiale parieto/occipital stang/epistaxis posttraumatic;

– Ivan Nicolae – contuzie forte;

Sectia 3: camera 42:

– Constantinescu Gheorghe – traumatism forte;

Sectia 3: camera 44:

– Copilu Mirel – contuzie forte/hematom;

Sectia 3: camera 50:

– Burcea Marin – hemartroza cot stang;

Sectia 4 este o sectie eminamente TBC in care, dupa spusele doctorului Tanasescu, nu s-a intrat cu forta si n-au fost inregistrate cereri de iesire la cabinetul medical.

Sectiile 5 si 6: camera 93:

– Gheorghe Mihai – autoagresiune;

Sectiile 5 si 6: camera 109:

– Marcu Viorel – contuzie forte gamba stanga;

Sectiile 5 si 6: camera 55:

– Burca Marian – suspect fractura brat superior stang;

– Macelaru Ion – traumatism toracic;

Sectiile 5 si 6: camera 65:

– Busuioc Florica – plaga taiata;

Sectiile 5 si 6: camera 49:

– Memet Alexandru – contuzie lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 71:

– Ciuraru A. – contuzie post traumatica;

Sectiile 5 si 6: camera 58:

– Mihai M. – contuzie articulatie genunchi drept;

Sectiile 5 si 6: camera 79:

– Zaicareanu C-tin – epistaxis;

– Stan C-tin – echimoza suborbitala stanga;

– Stan Emil – traumatism coloana zona lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 80:

– Dumitru Florin – traumatism coloana zona lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 92:

– Duduianu Nicolae – echimoza;

Reprezentantii APADOR-CH nu au putut verifica si registrele de la cabinetele medicale ale sectiilor 1 si 2. In ciuda asigurarilor date de comandantul Penitenciarului Bucuresti, se poate trage concluzia ca in timpul interventiei impotriva detinutilor s-a recurs la mai multa forta decat ar fi fost necesar. Mai trebuie mentionata si o declaratie a doctorului Tanasescu, conform careia el insusi a fost de fata la interventie si a indemnat cadrele sa «nu ii loveasca pe detinuti in zonele vitale».

La iesirea din incinta penitenciarului, reprezentantii APADOR-CH au fost abordati de o ruda apropiata a unuia din detinuti (Ion Filias, aflat in arest preventiv din 1996), care le-a relatat ca a incercat sa-l vada pe acesta dar a fost refuzata. Rudei i s-ar fi spus – fara a se putea preciza sursa – ca Ion Filias ar fi fost lovit in zona genitala de organele de interventie si ca s-ar afla – in stare grava – internat la infirmerie. Cum reprezentantii APADOR-CH nu se mai puteau intoarce in penitenciar, ruda respectiva a fost sfatuita sa se adreseze la Directia Generala a Penitenciarelor.”

La Spitalul Penitenciar, reprezentantii APADOR-CH au stat de vorba cu lt.-col. Adrian Olteanu, loctiitor al comandantului pentru paza si regim, care a pus la dispozitie toate datele statistice privitoare la efectivul de bolnavi al spitalului. In spital nu au existat incidente similare cu cele din Penitenciarul Bucuresti, cu exceptia unui bolnav de la camera 207 care a intrat in „refuz de hrana” pentru o jumatate de zi din spirit de solidaritate cu revendicarile detinutilor din penitenciar.

Reprezentantii APADOR-CH au tras concluzia ca interventia cadrelor de la Penitenciarul Bucuresti pentru stingerea conflictului a fost justificata dar ca existau indicii serioase ca s-a folosit in mod excesiv forta. APADOR-CH considera, dupa acea vizita, ca se impunea efectuarea unor investigatii atat de Ministerul de Justitie cat si de Parchetul militar in legatura cu modul in care s-a desfasurat acea interventie.

*

In lunile care au urmat, au inceput sa apara informatii care prezentau o alta fata a interventiei in forta de la Penitenciarul Bucuresti. Initial confuze, ele au capatat credibilitate pe masura ce tot mai numerosi detinuti au gasit curajul sa vorbeasca deschis despre cele intamplate pe 23 februarie si in noaptea de 23/24 februarie 1997.

In luna septembrie, detinutul Ilie Ghita (intre timp eliberat) a afirmat in fata unui reprezentant al APADOR-CH si al unui membru al Secretariatului International de la Londra al organizatiei AMNESTY INTERNATIONAL ca, dupa interventia in forta din 23 februarie, a urmat o actiune cu caracter strict punitiv, impotriva unui numar de detinuti (cifra variaza intre 70 si 100) anume selectionati de conducerea penitenciarului. Acesti detinuti – alesi, se pare, dupa gradul de influenta asupra celorlalti detinuti sau dupa eventuale antipatii din partea cadrelor – au fost adunati la punctul de primire unu si au fost batuti cu bate de lemn, bastoane, pumni si picioare de circa 70 de persoane mascate, din jurul orei 22:30 pana a doua zi dimineata in jurul orei 5:00. In „pauzele” dintre reprizele de bataie, detinutii care se mai puteau tine pe picioare erau pusi sa culeaga de pe jos cioburi, pietricele etc. Toti cei batuti au fost dusi – unii cu paturile! – in alte camere decat cele din care fusesera luati. Putini au ajuns la cabinetele medicale pentru ingrijiri si inca si mai putini, la Spitalul Penitenciar aflat la cativa metri de penitenciar. Ilie Ghita si cativa din cei batuti au adresat plangeri Parchetului militar in legatura cu tratamentul inuman si degradant la care fusesera supusi. Ei au identificat acele persoane din DGP si din penitenciar care au coordonat in mod deschis intreaga represiune: colonelul Stroescu (DGP), comandantul Parjol (Penitenciarul Bucuresti), colonelul Olteanu de la Spitalul Penitenciar. Ilie Ghita a mentionat numele detinutilor care adresasera plangeri Parchetului militar si ale celor dispusi sa vorbeasca deschis despre cele intamplate.

In urma discutiilor cu Ilie Ghita, reprezentantii APADOR-CH s-au deplasat din nou la Penitenciarul si la Spitalul Penitenciar Bucuresti la data de 19 noiembrie 1997. Fragmentele din raportul APADOR-CH care au relevanta in privinta represiunii din februarie 1997 sunt reproduse mai jos:

a) Viorel Vasile (zis Jaga), aflat la Spitalul Penitenciar.

„Detinutul este una din victimele represiunii brutale din Penitenciarul Bucuresti din 23 februarie 1997 si unul din putinii care are curaj sa se planga pe fata de acest lucru.

Conform celor relatate de Viorel Vasile, in seara de 23 februarie 1997, un grup de persoane cu cagule pe fata au navalit in camera in care se afla (43, sectia a III-a), au lovit cu brutalitate pe toti cei aflati acolo, folosind bate de lemn (rotunde sau cu muchii dreptunghiulare) si bastoane. La putin timp dupa aceea, cativa «mascati» au revenit in camera si au strigat trei nume de pe o lista, printre care si cel al lui Viorel Vasile. Cei trei au fost tarati de-a lungul coridorului unde se aflau aliniati pe stanga si pe dreapta alti mascati care i-au lovit din nou. Fie chiar la prima interventie in camera, fie cand era tarat si lovit pe coridor, lui Viorel Vasile i-a fost fracturat un picior. Fractura inchisa a fost confirmata la infirmerie. Viorel Vasile a fost trimis inapoi fara a i se acorda asistenta medicala necesara. A fost din nou lovit de persoane mascate, dupa care si-a pierdut cunostinta. A fost dus intr-o alta camera (86, sectia a V-a) iar ghipsul i-a fost aplicat abia pe 27 februarie. La circa o saptamana, la sosirea unei comisii (probabil cea din partea Senatului), cadre din penitenciar i-au taiat ghipsul si i-au cerut «sa-si tina gura», ceea ce Viorel Vasile nu a facut, relatand comisiei intreaga interventie in forta. Dintre persoanele care au condus actiunea punitiva, detinutul i-a recunoscut pe colonelul Stroescu de la DGP, pe fostul comandant al penitenciarului – dl Parjol – si pe colonelul Olteanu care, la data reprimarii, lucra la Spitalul Penitenciar, de unde a fost transferat la penitenciar in aprilie sau mai 1997. Viorel Vasile a inaintat o plangere la Parchetul militar dar, pana la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, nu primise nici un raspuns si nici nu fusese audiat. Viorel Vasile este, dupa stiinta sa, singurul din cei batuti in 23 februarie care se mai afla in spital. Ceilalti, internati in diverse reprize, au fost fie retrimisi la Penitenciarul Bucuresti, fie transferati in alte penitenciare din tara.”

b) George Nastase Bobancu, aflat la Penitenciarul Bucuresti

„A facut parte din grupul de detinuti batuti in noaptea de 23/24 februarie 1997. Conform relatarii sale, in seara de 23 februarie, a fost scos din camera (90, sectia a V-a) si dus la punctul de primire. Aici, mai multi detinuti au fost bagati in camarutele de primire, unde au fost obligati sa se intinda pe ciment. In incaperea in care a fost dus Bobancu mai erau inca 6-7 detinuti. Au fost scosi in curte dupa caderea intunericului si batuti pana pe la 5:00 dimineata. Dupa estimarea lui George Nastase Bobancu, aproximativ 50-60 de detinuti au fost batuti de circa 70 de persoane, dintre care doar cateva nu purtau cagule. Intre acestia, Bobancu i-a identificat pe dnii Stroescu, Baditoiu, Parjol si Olteanu. Detinutii au fost loviti cu bate rotunjite sau cu muchii dreptunghiulare – care, dupa toate aparentele, erau picioare de mese si scaune, fabricate chiar in atelierele penitenciarului –, cu bastoane, pumni si picioare.

George Nastase Bobancu, fost artist de circ, cu o constitutie deosebit de robusta, afirma ca i-a fost spart sternul, a fost lovit in mod repetat pe tot corpul si, in cele din urma, a fost carat cu patura mai intai intr-o camera, iar apoi la infirmerie, unde a ramas timp de doua saptamani. Readus intr-o camera din penitenciar (nr. 109), a fost pedepsit cu sase luni de regim restrictiv (retragerea drepturilor la pachet, vizita, corespondenta etc.). Dupa 15 zile de astfel de regim, a fost internat la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde a ramas pana la jumatatea lunii octombrie. Pe durata spitalizarii, nu i s-a acordat nici un fel de asistenta de specialitate pentru rezolvarea fracturii de stern. Mai mult, i s-a raspuns permanent «sa-si vada de treaba, ca n-are nimic la stern». George Nastase Bobancu continua sa aiba dureri in cosul pieptului si la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH. Detinutul a adresat, in luna mai, o plangere Parchetului militar in legatura cu modul in care s-a desfasurat reprimarea din februarie 1997.

Readus la Penitenciarul Bucuresti, detinutului i s-a aplicat din nou regimul restrictiv, explicatia adjunctului comandantului fiind ca «perioada de spitalizare nu se scade din pedeapsa de sase luni». La data vizitei, George Nastase Bobancu statea intr-o camera foarte mica (604, sectia a VI-a, regim restrictiv), impreuna cu alti 14 detinuti, in paturi pe trei niveluri.

Concluzii

1. Relatarile detinutilor Viorel Vasile si George Nastase Bobancu cu privire la reprimarea de la Penitenciarul Bucuresti din 23 februarie si noaptea de 23/24 februarie 1997 se coroboreaza cu declaratia anterioara a lui Ilie Ghita, fost detinut in Penitenciarul Jilava, pe acelasi subiect. Toti trei sustin ca au facut plangeri la Parchetul militar in legatura cu tratamentul inuman si degradant pe care l-au suportat, dar numai Ilie Ghita a fost chemat sa dea declaratii. APADOR-CH are informatii ca si alti trei detinuti – Florin Mergescu, Amet Metin si Gigi Constantinescu (zis Boieru) – au depus plangeri la Parchetul militar si se pare ca Amet Metin ar fi fost contactat de un procuror militar.

Trebuie mentionat ca toti interlocutorii APADOR-CH au afirmat ca in saptamana in care s-a produs protestul pasnic al detinutilor, ei ar fi fost incurajati in manifestarile lor de cadrele penitenciarului care ii anuntau de prezenta in penitenciar a unor reprezentanti ai mass-media;

2. Exista si alti detinuti care au avut de suportat consecintele modului excesiv de brutal in care au fost pedepsiti detinutii dar se tem sa vorbeasca;

3. Interventia cadrelor din penitenciar pentru stingerea protestului a fost disproportionat de mare in prima faza, cand s-a intrat in camere cu forta, au fost loviti detinuti, s-a recurs chiar la bombe cu gaze lacrimogene, in conditiile in care protestul detinutilor nu a capatat in nici un moment aspecte violente;

4. Interventia cadrelor din penitenciar a fost insa complet nejustificata in faza a doua, in care a avut clar un aspect punitiv;

5. Din toate relatarile, rezulta ca «selectarea» detinutilor care au fost batuti cu salbaticie toata noaptea s-a facut in functie de personalitatea acestora (influenta asupra celorlalti detinuti, mod de exprimare etc.) si de eventualele animozitati care existau intre acestia si cadrele din penitenciar;

6. Din declaratiile lui Ilie Ghita, Viorel Vasile si George Nastase Bobancu a rezultat ca, intre reprizele de bataie din noaptea de 23/24 februarie, detinutii, din care multi abia se mai puteau ridica de jos, au fost obligati sa «curete» curtea, adunand pietricele, bucatele de sticla etc. Acelasi tratament degradant li s-a aplicat si in zilele urmatoare;

7. Lipsa asistentei medicale sau intarzierea in acordarea acesteia este un fapt nepermis si imposibil de justificat din partea unor medici si echivaleaza cu tratament inuman;

(…).

APADOR-CH a trimis rapoartele integrale asupra celor doua vizite la Penitenciarul si Spitalul Penitenciar Bucuresti atat Directiei Generale a Penitenciarelor si ministrului de Justitie, cat si Sectiei Parchetelor Militare.

Merita mentionat faptul ca unul din participantii directi – recunoscut de mai multi detinuti – la actiunea punitiva din noaptea de 23/24 februarie 1997 – colonelul Olteanu – a fost mutat de la Spitalul Penitenciar la Penitenciar!

Mai trebuie precizat si faptul ca o comisie senatoriala a facut propriile investigatii in legatura cu modul in care s-a actionat la Penitenciarul Bucuresti in ziua de 23 februarie si in noaptea care a urmat dar, judecand dupa raportul intocmit, nici una din concluzii nu se refera la aplicarea unor metode inumane si degradante impotriva detinutilor.

Sectia Parchetelor Militare de pe langa Curtea Suprema de Justitie a informat APADOR-CH prin adresa nr. 59/P/1997 din 19 decembrie 1997 ca:

„Prin rezolutia procurorului militar s-a dispus neinceperea urmaririi penale, deoarece s-a constatat ca interventia cadrelor pentru restabilirea ordinii s-a facut cu respectarea dispozitiilor legale.

Interventia in forta a avut loc dupa ce toate posibilitatile de actiune nonviolente au fost epuizate si s-a facut in conformitate cu Planul-cadru nr. 40710/21.02.1997 aprobat de secretarul de stat Dorin Clocotici, care prevedea masurile si modul lor de aplicare in cazul manifestarilor in grup de nerespectare a regulilor de ordine interioara.”

Asociatia considera solutia drept total nesatisfacatoare si in contradictie evidenta atat cu prevederile Constitutiei Romaniei cat si cu documentele internationale privind drepturile omului ratificate de Romania, care sunt parte din dreptul intern. APADOR-CH a cerut Sectiei Parchetelor Militare sa dispuna reluarea si completarea cercetarilor in cazul reprimarii protestelor detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti.

B. ASPECTE GENERALE

a) Supraaglomerarea

Aceasta problema ramane in continuare una din cele mai serioase ale sistemului penitenciar din Romania. Una din cauzele supraaglomerarii ramane, ca si in anii precedenti, usurinta cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva (pana la 30 de zile) iar judecatorii le prelungesc pe perioade de cate 30 de zile. Curtea Constitutionala a decis ca un judecator nu poate prelungi un mandat de arestare decat pentru 30 de zile indiferent de stadiul procesului penal. Cu alte cuvinte, o persoana aflata in arest preventiv pe baza unui mandat emis de un procuror are dreptul sa i se analizeze, o data la 30 de zile, situatia de catre un judecator care trebuie sa decida daca se mai justifica sau nu starea de privare de libertate. Conform Constitutiei, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii.

La inceputul anului 1997, Ministerul de Justitie a propus Guvernului sa emita o ordonanta de urgenta prin care sa se renunte la obligatia instituita de Curtea Constitutionala. Asadar. Ministerul de Justitie a incercat sa determine Guvernul sa emita ordonanta de urgenta care ar fi anulat si acea garantie minima oferita persoanei private de liberate, cu motivarea ca a descoperit ca in sistemul penitenciar practica ceruta de Curtea Constitutionala era exceptia si nu regula. In luna martie 1997, statistici – incomplete – ale DGP aratau ca aproximativ zece mii de inculpati aflati in diverse faze ale procesului penal nu beneficiau de aceasta garantie.

La sfarsitul primei sesiuni parlamentare din 1997, a fost adoptata o lege prin care erau amnistiate unele fapte si gratiate unele pedepse, in urma careia circa 2.000 de detinuti au fost pusi in libertate. Aceasta masura nu putea insa rezolva problema supraaglomerarii. Nici darea in folosinta partiala a noului Penitenciar Rahova, in toamna lui 1997, nu a insemnat altceva decat preluarea a circa 600 de detinuti din cei peste 3.000 de la Penitenciarul Bucuresti.

In cursul vizitelor intreprinse in anul 1997, APADOR-CH a constatat ca numai Penitenciarul de la Bistrita nu era supraaglomerat. In marea majoritate a inchisorilor, sunt frecvente situatiile in care detinutii dorm cate doi intr-un pat sau trei in doua paturi, paturile fiind asezate pe trei sau chiar patru niveluri. Spatiul din camere ramas liber este extrem de mic. In aceste conditii, detinutii care nu muncesc (pentru ca nu au unde sau pentru ca sunt inapti temporar) nu pot face altceva decat sa stea in pat circa 23 de ore din 24 (plimbarea zilnica dureaza intre 30 de minute si o ora, in functie de spatiul de care dispune penitenciarul). Detinutii mananca tot in camera, neexistand spatii separate. In cateva penitenciare (Bistrita, Iasi) s-a reusit – partial – amenajarea unor camere in care unii detinuti (in primul rand femeile) sa poata manca in conditii mai decente.

Detinutii au la dispozitie ziare – de cele mai multe ori insuficiente pentru numarul mare de detinuti – si biblioteci – a caror dotare lasa mult de dorit. Mai exista si televizoare sau radio-casetofoane care, in majoritate, apartin detinutilor, penitenciarele avand in dotare doar cateva. Se organizeaza si cursuri de alfabetizare (clasele I–IV in unele penitenciare, I–VIII in altele), dar toate aceste activitati ocupa prea putin din timpul detinutilor si sunt departe de a asigura pregatirea lor pentru viata in libertate. In aceste conditii, apare evident ca accentul cade, inca, pe aspectul punitiv al detentiei, latura educativa fiind lasata pe un plan indepartat.

b) Asistenta religioasa

Fiecare penitenciar are un preot ortodox, angajat al Directiei Generale a Penitenciarelor. Fara a pune in discutie rolul sau potential benefic in recuperarea morala a detinutilor, APADOR-CH a constatat ca, in unele penitenciare, preotul este perceput ca fiind „omul sistemului” ceea ce a creat suspiciuni si a dus chiar la refuzul persoanelor aflate in detentie de a se mai spovedi. Majoritatea comandantilor de penitenciare afirma ca reprezentantii altor culte sunt bineveniti. Numai ca ei trebuie sa aiba o aprobare de la DGP, sa discute mai intai cu preotul ortodox iar in unele penitenciare sunt acceptati doar cei care reprezinta culte recunoscute prin lege de statul roman. La Penitenciarul Gherla, preotul ortodox este prezent la toate intalnirile reprezentantilor altor culte cu detinutii, ceea ce inseamna, practic, o imixtiune in viata intima a acestora, si o violare a libertatii lor de a practica o anume religie prin conditionarea indeplinirii serviciului religios de prezenta preotului ortodox.

Cea mai grava violare a libertatii de religie in sistemul penitenciar, este ca trecerea de la un cult religios la altul este interzisa. Argumentul comandantilor este ca o persoana privata de libertate are o stare psihica deosebita care nu-i permite sa discearna. Unii preoti ortodocsi, cu care reprezentantii APADOR-CH au discutat, au sustinut ca reprezentantii altor culte incearca sa „racoleze” credinciosii aducandu-le mici daruri sau facandu-le servicii marunte. APADOR-CH nu intelege eforturile preotilor ortodocsi de a mentine „in turma credinciosilor” acei detinuti care doresc sa adere la o alta religie, indiferent de motive. Constitutia Romaniei garanteaza la art. 29 libertatea constiintei, ceea ce implica si libertatea fiecarei persoane de a-si alege credinta religioasa fara restrictii, indiferent daca acest lucru se intampla intr-o perioada de seninatate sau intr-un moment greu al vietii persoanei in cauza.

c) Fonduri insuficiente

Acest motiv este foarte des invocat de comandantii penitenciarelor, chiar daca unele masuri pentru imbunatatirea situatiei detinutilor nu presupun decat, eventual, cheltuieli minime. APADOR-CH a propus mereu sporirea timpului rezervat exercitiului fizic. Impedimentele referitoare la spatiul insuficient sau la dificultatea asigurarii pazei pot fi rezolvate daca exista bunavointa si respect fata de fiinta umana. Asociatia a insistat de asemenea sa se asigure o legatura mai consistenta intre persoanele aflate in detentie si lumea exterioara. Limitele stabilite prin regulament (o vizita la doua luni pentru recidivisti, una pe luna pentru nerecidivisti, patru pe luna pentru minori etc.).

In plus, orice asociatie sau fundatie care doreste sa faca ceva pentru reintegrarea sociala a detinutilor ar trebui sa fie incurajata si nu supusa unor formalitati birocratice care o pot descuraja.

APADOR-CH a constatat ca la penitenciarele unde exista o reala preocupare pentru conditiile de detentie (Bistrita, Poarta AlbA, Iasi, Bacau) se fac eforturi pentru imbunatatirea conditiilor de detentie, chiar daca banii sunt numarati. Pe de alta parte, APADOR-CH semnaleaza cazul Penitenciarului Galati unde, dupa ce s-a demolat vechea inchisoare (datand de la sfarsitul secolului XIX), si s-a construit o aripa noua, conducerea a fost obligata sa mute toti detinutii in noua cladire (mentinand supraaglomerarea) pentru ca nu a mai avut banii necesari pentru ridicarea celui de al doilea tronson.

Hrana detinutilor continua sa fie o problema. Carnea inseamna practic oase, copite, cozi si slanina, cu toate ca multe penitenciare au propriile ferme de animale. DGP stabileste numarul de calorii pe zi si categoriile de detinuti, bareme unice si obligatorii pentru intregul sistem penitenciar. APADOR-CH a sugerat ca DGP sa stabileasca doar un barem minim obligatoriu de calorii pe zi, lasand la latitudinea fiecarui comandant imbunatatirea meniului in functie de posibilitatile locale.

Conditiile de igiena sunt, cu putine exceptii, total nesatisfacatoare. In majoritatea penitenciarelor, camerele sunt dotate cu unu–doua WC-uri si spalatoare cu trei-patru robinete, total insuficient pentru numarul mare de detinuti. Se practica, in continuare, dusul cald saptamanal, dar timpul alocat pentru fiecare camera (circa 20-30 de minute) este prea scurt avand in vedere numarul mare de detinuti dintr-o camera. Paturile, cearsafurile, paturile sunt vechi si degradate.

d) Asistenta medicala

APADOR-CH a discutat in repetate randuri, atat cu conducerile penitenciarelor cat si cu medicii care lucreaza in sistem, posibilitatea furnizarii prezervativelor pentru detinuti. Este clar ca ar fi vorba de pura ipocrizie daca s-ar nega practicarea unor relatii sexuale in sistemul penitenciar. In timpul vizitei la Spitalul Penitenciar Bucuresti, reprezentantii asociatiei au aflat ca doi detinuti fusesera depistati recent ca fiind infectati cu HIV. Argumentele conducerilor penitenciarelor conform carora introducerea prezervativelor ar echivala „cu incurajarea unor astfel de practici” pot fi usor contracarate cu riscurile – reale – ale contaminarii nu numai cu HIV dar si cu germenii bolilor venerice. Punand in balanta cheltuielile pentru fiecare detinut infectat cu HIV, sifilis, gonoree etc., si costul prezervativelor (care pot fi procurate si din donatii) rezulta ca principala problema tine de mentalitate si nu de finante.

Asistenta medicala este departe de standardele normale. In majoritatea penitenciarelor numarul medicilor este mult prea mic fata de cel al detinutilor. Acest fapt creeaza nemultumiri printre detinuti care au impresia ca sunt fie ignorati, fie prost tratati de medici. Este evident ca un doctor care da cateva zeci de consultatii zilnic – uneori chiar peste o suta – nu poate acorda atentia necesara fiecarui detinut in parte. Este drept ca unii detinuti se prefac ca sufera de ceva in speranta ca vor fi transferati fie la Spitalul Penitenciar Bucuresti, fie la un spital civil si ca, in cele din urma, ar putea fi eliberati pe motiv de boala. Mai exista si categoria detinutilor care se automutileaza pentru a atrage atentia asupra duratei prea lungi a proceselor lor, sau pentru diverse motive personale. Ar fi necesar ca in fiecare penitenciar sa functioneze cel putin un psiholog care ar putea contribui atat la diminuarea numarului celor care se automutileaza sau intra in refuz de hrana, cat si la pregatirea pentru viata in societate dupa liberare.

Ca si preotii ortodocsi, si medicii sunt angajatii DGP. Fiind vorba inca de o structura militara in care ordinul superiorilor este lege, exista temeri cu privire la modul in care doctorii si asistentii lor isi practica meseria. Primul si cel mai flagrant exemplu este cel al represiunii de la Penitenciarul Bucuresti care s-a desfasurat in prezenta unui medic. Ingrijirile medicale acordate victimelor interventiei au fost fie amanate, fie inadecvate. APADOR-CH considera ca medicii si asistentii lor de la Penitenciarul Bucuresti si, ulterior, de la Spitalul Penitenciar au incercat sa minimalizeze efectele interventiei din 23 si din noaptea de 23/24 februarie.

Un alt aspect se refera la intocmirea fiselor medicale ale fiecarui detinut depus in penitenciar. Dupa stiinta asociatiei, in nici o fisa a vreunei persoane aduse din arestul politiei nu s-au consemnat urme de violenta ca urmare a tratamentului aplicat in sectii/posturi de politie. Mai mult, in toate penitenciarele vizitate, medicii si comandantii au sustinut la unison ca nu au existat cazuri de oameni adusi de la politie in penitenciare care sa fi prezentat urme de lovituri. S-ar putea trage concluzia ca nici un politist nu a lovit vreodata vreo persoana care a trecut prin arestul politiei si a ajuns apoi in penitenciar. Numai ca sunt mult prea multi inculpati/detinuti care sustin contrariul.

APADOR-CH sugereaza, ca si in cazul preotilor din penitenciare, ca medicii si asistentii lor sa nu mai fie angajatii DGP, eliminandu-se astfel suspiciunile ce planeaza asupra modului in care isi practica meseria;

e) Pedepse aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului penitenciarelor

APADOR-CH a constatat ca, la fel ca in anii precedenti, nici in 1997 nu s-a afisat in fiecare camera de detentie macar cate un exemplar din regulament. Exista si cateva exceptii, mai ales dupa ce Directia Generala a Penitenciarelor a editat un ghid pentru uzul detinutilor. Fara a intra in amanunte cu privire la unele din materialele continute – care pot fi mult imbunatatite – ghidul este un pas inainte pentru informarea detinutilor cu privire la drepturile si indatoririle lor.

Insa in absenta unui indrumar afisat, este greu de crezut ca persoanele private de libertate vor tine minte toate regulile care li se citesc la intrarea in penitenciar. Pedepsele aplicate pentru incalcarea regulamentului sunt urmatoarele:

– avertisment

– mustrare

– suspendarea unuia sau mai multor drepturi (pachet, vizite, corespondenta)

– izolarea simpla (maximum 15 zile) sau severa (maximum 10 zile)

– regim restrictiv (intre 3 si 12 luni; presupune privarea pe termen lung de toate drepturile, inclusiv televizor si radio)

– transferare la sectia de periculosi (acestia nu au dreptul sa munceasca iar paza este sporita; masura poate fi luata/anulata de conducerea penitenciarului pe perioade nelimitate).

Aplicarea unei anume pedepse se stabileste de conducerea penitenciarului pe baza raportului de pedepsire intocmit de supraveghetori. Problema care se pune este in ce masura detinutul invinuit de comiterea unei abateri se poate apara si ce cai de atac ii stau la dispozitie. Chiar daca – asa cum afirma unii comandanti – detinutul este intotdeauna audiat, intrebarea este cata credibilitate are declaratia lui fata de afirmatiile supraveghetorului. Dupa stabilirea sanctiunii, detinutul pedepsit are, teoretic, posibilitatea de a adresa o plangere Parchetului militar care ar putea declansa o ancheta. Numai ca toti detinutii stiu ca li se citeste toata corespondenta si sunt convinsi ca o plangere impotriva cadrelor ar avea putine sanse de a ajunge la destinatie. In consecinta, marea majoritate prefera sa execute pedeapsa, chiar daca sunt nevinovati si chiar daca raportul de pedepsire va cantari greu atunci cand le va veni randul sa intre la comisia de liberare conditionata.

Mai trebuie mentionat si faptul ca este suficient ca un detinut sa discute cu colegii de camera chestiuni care nu sunt pe placul supraveghetorilor ca acestia sa intocmeasca imediat raport de pedepsire (a se vedea mai jos cazul detinutului Dan Ziegler de la Penitenciarul Bistrita, precum si cazul lui Mihai Prundaru care a expediat pe cai ocolite o plangere catre APADOR-CH, fapta pentru care – afirma el – a fost batut de supraveghetori si pedepsit cu izolare severa la Penitenciarul Gherla).

f) Dreptul la aparare

Cu toate ca nu priveste sistemul penitenciar decat in mica masura, trebuie analizat modul in care se respecta dreptul constitutional la aparare, deoarece aproximativ 33% (cifra oficiala) din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Parerea APADOR-CH, in urma numeroaselor vizite la inchisori, este ca mai mult de 50% din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Diferenta dintre 33% si 50% provine – foarte probabil – din faptul ca oficialitatile din sistemul penitenciar socotesc ca persoanele condamnate in prima instanta nu mai fac parte din categoria celor aflate in arest preventiv. Se confirma astfel ignorarea principiului de drept conform caruia o persoana este considerata vinovata de comiterea unui delict numai atunci cand exista o hotarare judecatoreasca definitiva. Toate statisticile puse la dispozitia reprezentantilor APADOR-CH cuprind o rubrica separata „condamnati in prima instanta”.

Majoritatea persoanelor aflate in arest preventiv sunt lipsite de posibilitati materiale, asa incat ele trebuie sa se multumeasca cu avocati din oficiu. Cu putine exceptii (Bistrita, de exemplu), avocatii din oficiu nu vin la penitenciare sa discute cu clientii lor, nu fac eforturi pentru a asigura o aparare reala in instante si se rezuma la a solicita „intelegerea” judecatorilor fata de inculpati. Nu putine sunt cazurile in care acuzatii nu discuta niciodata cu aparatorii lor. Iar atunci cand discuta, conversatia dintre avocat si client are loc fie la grefa tribunalului, in prezenta altor detinuti si a supraveghetorilor, fie chiar in sala de sedinte, inainte sau in timpul procesului. Desigur, stimulentele materiale ale unui avocat din oficiu sunt minime (angajament de pana la 150.000 lei indiferent de durata procesului, nici un leu pentru deplasari etc.). Pentru ca dreptul la aparare sa nu ramana litera moarta, ar trebui ca barourile si cabinetele particulare sa puna la punct un sistem stimulativ pentru avocatii dispusi sa preia astfel de cazuri.

Penitenciarele ar putea contribui la respectarea acestui drept prin cateva masuri ce nu implica decat cheltuieli minime: a) permisiunea pentru orice avocat de a discuta cu orice persoana aflata in arest preventiv/client, nu numai cu acela pentru care are delegatie; b) permisiunea pentru orice detinut de a contacta telefonic orice avocat, ori de cate ori doreste. Aceasta presupune instalarea unor posturi telefonice in fiecare penitenciar dar si posibilitatea pentru detinuti de a avea permanent asupra lor fie fise, fie cartele magnetice. (In sistemul penitenciar actual, exista telefoane publice doar in cateva penitenciare, intre care cel din Bistrita, dar accesul detinutilor se face doar cu aprobarea comandantilor care dispun si inmanarea fiselor necesare. Nici un detinut nu are dreptul sa aiba bani in permanenta asupra sa.); c) asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre avocat si client. Multe penitenciare o asigura deja dar, nefiind oficializata, ramane la latitudinea comandantilor sa o aplice sau nu. Aceasta inseamna ca nici un cadru din penitenciar nu trebuie sa se afle la distanta la care ar putea auzi ce se discuta, ci doar la aceea la care ar putea sa vada ce se intampla.

g) Reinsertia sociala

In afara unor incercari pe plan local ale unor ONG-uri de a inlesni readaptarea fostilor detinuti la viata in libertate, nu exista nici un program coerent, la nivel national in aceasta directie. Un astfel de program, care trebuie conceput, dirijat si finantat de stat, este absolut necesar pentru evitarea recidivei si pentru reinsertia sociala a fostilor detinuti. Ei sunt, practic, pedepsiti de trei ori: o data prin hotarare judecatoreasca, privarea de libertate fiind pedeapsa efectiva pentru savarsirea unor fapte antisociale; a doua oara prin conditiile neomenesti din penitenciarele in care isi ispasesc pedepsele; si a treia oara prin dificultatea cu care societatea ii reprimeste in randurile sale. Un fost detinut risca sa nu mai aiba locuinta si familie (daca sotia/sotul a dat divort sau daca ceilalti membri ai familiei s-au dezis de el) si sa nu gaseasca de lucru din cauza cazierului, intr-o lume in care deja somajul reprezinta un motiv de ingrijorare generala. Nu exista asistenti sociali care sa ii ajute pe detinuti la rezolvarea unor chestiuni sociale si familiale stringente pe perioada detentiei. In aceasta situatie, recidiva este frecventa. Ideea infiintarii „ofiterului de probatiune” ar putea fi una din solutii. Pana la votarea ei in Parlament, ar trebui incurajate eforturile oricarei organizatii locale sau nationale in directia reinsertiei sociale a fostilor detinuti.

C. ASPECTE DIN UNELE PENITENCIARE. CAZURI INDIVIDUALE

1. Spitalul Penitenciar Bucuresti

1.1. Vizita din 27 februarie 1997

La data vizitei erau 874 de detinuti bolnavi (din care 52 femei) la cele 1.500 de paturi care reprezinta capacitatea maxima a spitalului.

Ca si la vizitele precedente, sectia TBC era cea mai aglomerata, avand 346 de bolnavi. Repartizarea la celelalte sectii ale spitalului era urmatoarea:

– sectia de psihiatrie – 175 de bolnavi

– sectia de chirurgie – 84 de bolnavi

– sectia medicala – 76 de bolnavi

– sectia de boli dermato-venerice si boli contagioase – 42 de bolnavi

– sectia maternitate – 23 de detinute

Personalul medical este compus din 32 de medici si 120 de asistenti.

In camerele vizitate (sectia TBC – camera 105: 58 de bolnavi in 55 de paturi; camera 109: 23 de bolnavi in 25 de paturi; sectia de boli dermato-venerice si contagioase – camera 410: 6 bolnavi in 13 paturi; camera 415: 10 bolnavi in 13 paturi) conditiile de detentie au ramas aceleasi ca in anul 1996 in privinta cazarmamentului si a igienei: saltelele si paturile sunt vechi, uniformele degradate; grupurile sanitare rudimentare sunt formate din unu sau doua WC-uri si un spalator (un jgheab) cu trei sau patru robinete pentru fiecare camera. Cu toate acestea, unele camere se prezentau in conditii mai bune decat altele, existand uneori, chiar diferente substantiale, cum este cazul sectiei TBC fata de sectia dermato-venerice si contagioase. La aceasta din urma, fiecare camera are propriul dus, numarul detinutilor este egal sau chiar sub numarul de paturi, ceea ce face ca viata bolnavilor sa fie suportabila. Pe de alta parte, chiar in interiorul aceleiasi sectii pot exista diferente cum este cazul la sectia TBC unde unele camere sunt supraaglomerate iar altele nu sunt integral ocupate. Repartizarea bolnavilor in functie de stadiul bolii este, desigur, justificata medical, dar o administrare mai judicioasa a spatiilor disponibile ar putea rezolva atat aspectul medical cat si pe cel al numarului de detinuti bolnavi din fiecare camera.

In unele camere se primesc in fiecare zi doua ziare („Curierul national” si „Jurnalul national”), in altele doar unul si doar o data la cateva zile. Bolnavii din camera 105 se plang de regimul alimentar impropriu tratarii TBC-ului (ciorba de sfecla, praf de oua, slanina, varza nespalata etc.) si de faptul ca n-au mai fost scosi la plimbare de circa trei luni (in legatura cu aceasta, col. Olteanu a declarat ca nu ii scoate la plimbare pentru ca „nu are oameni” care sa-i pazeasca!). Bolnavii detinuti au mai declarat ca nu au acces la cartile din biblioteca spitalului si ca nu li se permite sa poarte obiecte de imbracaminte (pulovere si tricouri) ci doar maieuri.

Bolnavii de TBC sunt tratati cu sinerdol, pirazinamida, etanbutol, hidrazida, streptomicina injectabil, dar lipsa de aer si supraaglomerarea fac vindecarea extrem de anevoioasa.

La sectia de boli dermato-venerice si boli contagioase, dr. Abagiu a spus ca cele mai frecvente boli sunt lues, psoriazis, hepatita. Medicul a mai declarat ca in aceasta sectie se afla doi detinuti cu HIV pozitiv, dintre care unul are deja SIDA (a fost depistat in septembrie 1995 in urma unui test voluntar). Cei doi detinuti cu HIV si respectiv SIDA se aflau intr-o camera in care mai erau patru minori si seful de camera. Intrebat daca ceilalti bolnavi detinuti erau la curent cu boala celor doi, doctorul a raspuns: „oarecum”(!).

1.2. Vizita din 19 noiembrie 1997

a) Conditii de detentie

Problema supraaglomerarii nu a fost inca rezolvata, cu toate ca alte doua spitale-penitenciar au fost partial date in folosinta (Dej si Targu Ocna).

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat sectia de psihiatrie, in care sunt internati 114 detinuti (95 barbati, 7 femei si 12 minori). O parte din detinuti se afla aici pentru efectuarea expertizelor psihiatrice.

Din discutia cu doctorii, a rezultat ca boala psihica cea mai frecventa consta in tulburari de personalitate, fara manifestari violente. De altminteri, nu exista nici camere separate pentru agitati si nici macar camasi de forta, singura metoda pentru imobilizarea putinilor pacienti care ar crea probleme fiind legarea de pat cu catuse.

O problema inca nelamurita este cea a stabilirii diagnosticului de discernamant scazut. Conform legislatiei penale in vigoare, absenta discernamantului elimina raspunderea penala a faptuitorului. Notiunea de „discernamant scazut” – discutabila in sine – nu o inlatura si, in situatia in care este condamnat la inchisoare, faptuitorul va executa pedeapsa privativa de libertate in penitenciar. Reprezentantii APADOR-CH au intalnit in multe penitenciare din tara detinuti care prezentau tulburari psihice evidente si care ar fi trebuit internati si tratati in institutii de specialitate si nu tinuti in inchisoare.

In camerele vizitate (201, 203 – minori si 204) erau mai multi bolnavi decat paturi. Astfel, la 201 erau 9 detinuti la 7 paturi, la 203, 11 detinuti la 8 paturi si la 204, 20 de bolnavi la 16 paturi. Grupurile sanitare de la 201 si 203 erau formate din cate un WC si un spalator cu trei robinete, in vreme ce la 204 erau doua WC-uri, iar spalatorul era dotat cu patru robinete. Este evident ca instalatiile sanitare erau cu totul insuficiente pentru asigurarea unei igiene corporale normale. La camera 204, reprezentantii APADOR-CH au gasit un tanar de 22 de ani, arestat pentru consum de droguri (heroina). El abia se tinea pe picioare, facea eforturi evidente sa articuleze cuvinte, dar exprimarea era perfect coerenta. Tanarul primea numai calmante, metadona (medicament folosit in perioada decompensarii) neexistand in dotarea spitalului. Reprezentantii APADOR-CH considera ca locul sau nu este in sistemul penitenciar, ci intr-o clinica de specialitate, unde poate sa primeasca atat medicatia cat si asistenta necesare recuperarii. In acest context trebuie mentionata o carenta a Codului penal care pedepseste cu aceeasi pedeapsa „producerea, detinerea sau orice operatiune privind circulatia produselor stupefiante ori toxice” (art. 312), fara a face nici o diferentiere, de exemplu, intre gradul de periculozitate al consumului individual si al traficului de droguri.

Unii dintre detinutii bolnavi s-au plans de calitatea proasta a hranei (un fel de mancare dimineata, o ciorba si felul doi cu grasime in principal si, uneori, carne la pranz si ceai cu biscuiti seara).

Exercitiul zilnic consta intr-o jumatate de ora de plimbare, dar numai daca este vreme buna. In restul timpului, bolnavii stau in camere neavand nimic de facut decat sa se uite la programele TV (daca exista televizor) sau sa asculte muzica (daca exista radio sau casetofon).

2. Penitenciarul Mandresti (Focsani)(vizita din 8–9 aprilie 1997)

a) Structura detinutilor

La inceputul lunii aprilie se aflau in penitenciar 1.318 persoane, din care 732 in arest preventiv, deci mai mult de jumatate din totalul detinutilor. Din acestia, 708 erau barbati (din care 103 tineri intre 18 si 21 de ani si 64 minori) si 24, femei (20 majore, o tanara si trei minore). Din cei 686 de detinuti cu condamnari definitive, 84 erau contravenienti (83 barbati si o femeie).

Supraaglomerarea ramane problema cea mai importanta. Ea este, de altfel, general valabila pentru sistemul penitenciar din Romania. Dupa cum se poate vedea din statisticile Penitenciarului Mandresti, 55,5 % sunt in arest preventiv ceea ce ridica din nou problema usurintei cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva, mandate prelungite apoi – cu aceeasi usurinta – de judecatori.

6,4% din detinuti executa inchisoare contraventionala pe baza Legii 61/1991, ca rezultat al transformarii amenzilor neplatite in zile-inchisoare. Aceasta transformare s-a facut fie cu ignorarea celor doua decizii ale Curtii Constitutionale din octombrie si noiembrie 1995 (in cazul transformarii unei amenzi neachitate in zile-inchisoare, se va tine cont de cuantumul amenzii prevazute in varianta initiala a Legii 61/1991 si nu de cuantumul marit prin Ordonanta guvernamentala in august 1994), ceea ce inseamna ca s-a impartit cuantumul amenzii la 300 lei/zi-inchisoare contraventionala, fie prin stabilirea arbitrara a coeficientului de impartit (1.000 lei/zi, 1.500 lei/zi etc.). Incepand cu luna octombrie 1996, conform modificarii Legii 61/1991 aduse de Parlament, cuantumul amenzilor neachitate se imparte la 10.000 lei/zi pentru a se obtine numarul zilelor de inchisoare contraventionala. Cu toate acestea, unele judecatorii au continuat transformarea amenzilor neachitate prin impartirea la 300 lei/zi sau la o cifra stabilita ad-hoc. Un exemplu in acest sens este situatia lui Constantin Avram care a fost amendat cu 50.000 lei prin procesul-verbal seria B-2443160 din 17 iunie 1996. Amenda neplatita a fost transformata in 33 de zile inchisoare contraventionala, ceea ce inseamna ca Judecatoria Buzau a luat drept impartitor 1.500 lei/zi, ceea ce nu este in conformitate nici cu vechiul, nici cu noul sistem de calcul.

b) Conditiile de detentie

Conform informatiilor puse la dispozitie de doctorita penitenciarului, un numar de noua penitenciare au fost angrenate intr-un program de testare HIV a detinutilor. In Penitenciarul Mandresti s-au efectuate astfel de teste pe 90 de detinuti, explicandu-li-se exact despre ce este vorba, la ce se pot astepta etc. Cadrele medicale afirma ca toti detinutii testati au dorit sa faca aceasta analiza. Din motive financiare, se pare ca acest program de testare HIV a fost intrerupt.

Hrana la acest penitenciar s-a imbunatatit fata de situatia existenta in august 1995, cand reprezentantii APADOR-CH au vizitat inchisoarea prima data. Norma zilnica de calorii este de 2.855/zi.persoana la care se adauga suplimente pentru diferite categorii (minori, detinuti bolnavi, detinuti care muncesc etc). Painea – produsa in propria brutarie – revine cam la 600 g zilnic pentru fiecare detinut. Ferma de animale a penitenciarului este bine dotata si ingrijita. La fel si gradina de legume si serele. Atat ferma cat si gradina asigura o buna parte din necesarul de hrana al detinutilor si cadrelor din penitenciar. Cu toate acestea, la bucatarie se prepara in continuare acelasi tip de ciorba si de felul doi, cu multa slanina si putina carne. In depozit se aflau doar cinci pachete de unt, desi reprezentanta APADOR-CH a fost asigurata ca fiecare detinut primeste zilnic unt sau margarina.

Detinutii pot face abonamente la orice ziar doresc. Putini au insa banii necesari si, de cele mai multe ori, exista cate un singur exemplar pe camera („Adevarul”, „Evenimentul zilei”, „Vocea Romaniei”).

Conditiile de igiena au ramas, din pacate, neschimbate: fiecare camera dispune tot numai de doua WC-uri de tip „turcesc”, nu toate robinetele de apa functioneaza, detinutii fac dus cald tot o data pe saptamana avand la dispozitie doar cateva minute pentru a se spala. Ceea ce s-a schimbat totusi este frecventa crescuta cu care se dezinfecteaza camerele si cazarmamentul.

O problema o constituie gasirea de locuri de munca pentru detinuti. Cateva luni pe an ei lucreaza la Ocolul silvic, fiind platiti cu aproximativ 200.000-250.000 lei/luna, din care le revin 10% de care dispun cum doresc (cumparaturi, abonamente la ziare etc).

c) Situatia in camerele vizitate

La camera 19, destinata carantinei de 21 de zile, obligatorie pentru orice persoana depusa in penitenciar, indiferent daca se afla in arest preventiv sau in executarea unei sentinte ramase definitive, erau 49 de paturi si 51 de detinuti. Pentru unii detinuti acesta este primul contact cu viata in penitenciar si nu este deloc exclus ca supraaglomerarea si convietuirea – fie ea si de scurta durata – cu recidivisti sa aiba un impact negativ asupra lor.

Camera 4 (recidivisti) era prevazuta cu 47 de paturi in care dormeau 55 de detinuti. La camera 39, la 37 de paturi erau 59 de detinuti, practic doi intr-un pat. Interesant este modul in care detinutii sunt repartizati pe paturi: operatiunea se face de cadrele din penitenciar care hotarasc cine si in care pat va dormi. Daca un detinut este mai tanar, i se va „repartiza” un pat la „etajul III” al paturilor suprapuse; daca este mai batran sau suferind, i se va da un pat de jos etc. Intrebarea este pe ce criterii se face repartizarea a doi detinuti intr-un pat.

Camera 41 (tineri intre 18 si 21 de ani) avea 37 de paturi si 62 de detinuti din care 20 cu condamnare definitiva si 42 in arest preventiv. Explicatia data pentru aceasta situatie nepermisa a fost ca se organizeaza lunar detasamente de tineri – cu sau fara condamnare definitiva – care muncesc la gradina si ca este foarte dificil sa se refaca mereu aceste grupuri de lucru. Este evident ca trebuie gasita urgent o solutie pentru separarea celor aflati in arest preventiv de cei condamnati definitiv, asa cum de altfel o cere regulamentul.

d) Cazuri deosebite

Didina Turcitu, nascuta in 1969, cu domiciliul stabil in Braila, s-a casatorit si s-a mutat la sotul ei in Buzau, fara a-si face formele legale. Prin sentinta nr. 796 din 24 aprilie 1996 ea a fost condamnata la un an inchisoare, cu executarea pedepsei in penitenciar, pe baza art. 208 alin. 2 C.p. („Se considera bunuri mobile si orice energie care are o valoare economica…”), cu aplicarea art. 224 alin. 1 C.p. („Furtul savarsit in paguba avutului public se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani, iar cand este calificat, cu inchisoare de la unu la 7 ani.”). In fapt. Didina Turcitu s-a facut vinovata de furt de energie electrica, paguba fiind estimata la 226.000 lei. Trebuie mentionat faptul ca ea nu are cazier, deci se afla la prima incalcare a legii. Pentru o fapta cu un grad de periculozitate destul de redus pentru societate, o tanara de 28 de ani, cu un copil in varsta de 8 ani si un sot somer, a primit o pedeapsa privativa de libertate. Acest exemplu este inca un argument in plus pentru modificarea de fond a Codului penal si Codului de procedura penala. Un caz de felul celui de mai sus ar fi trebuit solutionat prin obligarea Didinei Turcitu la prestarea unor munci in beneficiul comunitatii si nu prin privare de libertate. Chiar si in conditiile actuale ar fi fost mai normal ca Didina Turcitu sa primeasca o pedeapsa cu suspendare, ea indeplinind toate cele trei conditii prevazute de art. 81 Cod penal.

Marian Ionel Gheorghiu a fost condamnat la 6 luni cu suspendare pentru furt, in 1995. In 1997 el a fost adus in Penitenciarul Mandresti, cu mandat de arestare preventiva pentru ca a fost gasit de politie cu un sac cu capace de sticle de Coca-Cola. In urma cercetarilor, s-a descoperit ca sacul cu capace ii fusese dat de doua persoane de la un SRL din Focsani pentru a le vinde. Din cele doua persoane care i-au dat sacul, una a fost scoasa de sub urmarire penala, iar a doua este judecata in stare de libertate. Marian Ionel Gheorghiu risca o pedeapsa de la 3 la 15 ani pentru furt calificat. El are si probleme psihice serioase, locul sau fiind cel mult intr-un spital psihiatric si nu intr-un penitenciar. In plus, fapta sa nu prezinta periculozitate pentru societate.

3. Penitenciarul Galati (vizita din 10 aprilie 1997)

a) Date generale

Vechiul penitenciar – construit in 1880 – este demolat mai mult de jumatate. Noul penitenciar urmeaza sa aiba doua aripi din care s-a construit numai prima. Cu toata intentia de a oferi conditii mai bune de detentie, supraaglomerarea ramane si la Penitenciarul Galati problema cea mai serioasa. Fondurile alocate de la buget nu sunt suficiente pentru a ridica si a doua aripa, ceea ce inseamna ca toti detinutii se inghesuie in cele 59 de camere ale primei constructii finalizate. La data vizitei erau 1.156 de detinuti la 758 de paturi. Din acest total, circa 350 erau in arest preventiv si 150, contravenienti. Camerele sunt dotate cu 12 paturi si au – fiecare – un grup sanitar constand intr-un W.C., o chiuveta si un dus. Chiar daca in fiecare camera ar fi doar 12 detinuti, este greu de crezut ca dotarile sanitare ar fi suficiente pentru a le asigura o igiena cat de cat normala. Dar in conditiile actuale cand numarul detinutilor depaseste cu mult capacitatea camerelor (camera 13 – 22 de detinuti; camera 3 – 26 de detinuti, camera 205 – 20 de detinuti, camera 206 – 17 detinuti etc.), acest lucru este practic imposibil.

Din cauza lucrarilor din perimetrul penitenciarului, locul de plimbare este redus la o curte foarte mica, ceea ce face ca detinutii sa fie scosi la plimbare o data la doua sau chiar la trei zile. In Penitenciarul Galati detinutii – in arest preventiv sau condamnati – poarta sinistrele uniforme vargate, aflate de multe ori in stare de degradare vizibila. Impresia lasata de acest echipament a fost cu atat mai proasta cu cat s-a facut comparatia cu Penitenciarul Mandresti unde s-au facut eforturi considerabile pentru a se inlocui uniformele vargate cu obiecte de imbracaminte mai putin degradante pentru detinuti.

b) Cazuri deosebite

La camera 206 se aflau 17 persoane, toate condamnate la inchisoare contraventionala prin transformarea unor amenzi neplatite. Toti contravenientii au reclamat faptul ca judecatoriile luasera in calcul coeficientul de 300 lei/zi-inchisoare in momentul transformarii. Un detinut – Bebe Robert din Tecuci – avea de ispasit peste 400 de zile inchisoare contraventionala pentru trei amenzi neplatite (100.000 lei 50.000 lei si din nou 50.000 lei). Acesta este inca un exemplu pentru caracterul ultrarepresiv al Legii 61/1991. Este absolut evident ca, prin transformarea unor amenzi neachitate in zile de inchisoare statul nu recupereaza sumele datorate, cheltuieste cu detinutul caruia trebuie sa-i asigure un minim de hrana si de confort, iar efectele educative ale pedepsei privative de libertate sunt practic nule.

4. Penitenciarul din Braila

4.1. Vizita din 4 iunie 1997

a) Conditii de detentie

Penitenciarul are 960 de paturi instalate, ceea ce depaseste cu mult capacitatea initiala de circa 650. La data de 4 iunie, conform cifrelor furnizate de conducerea inchisorii, aici erau 1.050 de detinuti, din care aproximativ jumatate in arest preventiv. 26 de femei, inclusiv doua minore, se aflau in diferite faze ale procesului urmand ca, dupa ramanerea definitiva a sentintei, ele sa fie transferate la Penitenciarul Targsor. 22 de contravenienti executa pedepsele aplicate fie prin transformarea amenzilor neachitate in zile-inchisoare, fie direct inchisoare contraventionala, pe baza Legii 61/1991. Mai putin de 200 de cadre functioneaza in acest penitenciar.

Loctiitorul comandantului, dl colonel Dumitru Ursan, a afirmat ca, in perioada tulburarilor de la Penitenciarul Bucuresti – extinse si la alte inchisori din tara – nu au existat nici un fel de probleme la Braila. Detinutii au putut urmari la televizor intreaga evolutie a evenimentelor, dar nu s-au manifestat in nici un fel.

La primirea detinutilor adusi din aresturile sectiilor de politie, medicul sef al penitenciarului ii examineaza pe noii veniti si hotaraste daca pot sau nu sa fie acceptati in inchisoare, in functie de starea lor fizica. Daca persoanele respective ar prezenta urme vizibile de violenta, ele nu ar fi primite, ci ar fi returnate politiei pentru ingrijirile necesare.

Aproximativ jumatate din numarul total al detinutilor iese la munca, in principal in domeniul agriculturii. Castigul lunar este apreciat la o medie de 300.000 lei/luna din care detinutii primesc 10%. Din pacate, in afara sezonului este aproape imposibil de gasit locuri de munca pentru detinuti. Aceasta inseamna ca sansele de a se califica – sau recalifica – intr-o meserie care sa le fie de folos la liberare sunt practic nule. Nu exista nici programe de reinsertie sociala pentru cei care sunt pusi in libertate.

Asistenta medicala este asigurata de trei doctori (doi internisti si un stomatolog) si patru asistenti. Penitenciarul are o relatie de colaborare foarte buna cu Spitalul municipal Braila unde transfera cazurile urgente sau cele care presupun asistenta medicala de specialitate. Testarea HIV se face in cazul detinutilor care au bolnavi de SIDA in familie, dar si pentru cei care prezinta unele simptome cum ar fi diaree prelungita, eczeme rebele etc. Atat medicii cat si asistentii au sustinut ca fiecare detinut testat stia exact despre ce fel de test este vorba, ce inseamna HIV/SIDA, care ar fi consecintele unui eventual rezultat pozitiv.

Din punctul de vedere al practicarii religiei, Penitenciarul Braila are un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii adventistilor de ziua a saptea au si ei acces in penitenciar in fiecare miercuri. Loctiitorul comandantului a declarat ca nu ar avea nici o obiectie daca si alte culte si-ar manifesta dorinta de a-si trimite reprezentanti in penitenciar, cu conditia sa existe detinuti cu astfel de orientari religioase.

Bucataria prezenta condens din cauza sistemului ineficient de aerisire. Cantitatile de carne si subproduse de carne pareau suficiente pe hartie (108 kg carne, 49 kg subproduse si 66 kg slanina). Insa nici ciorba nici pilaful nu contineau decat bucati razlete de slanina si cateva oase. Conform afirmatiilor conducerii penitenciarului, hrana zilnica a fiecarui detinut ar costa cam 5.000 lei/zi. Suma este mica dar, ca majoritatea penitenciarelor din tara, si cel de la Braila are propria ferma si propria gradina de zarzavat. Din pacate, conform regulamentului, eventualul surplus de produse nu poate fi utilizat nici pentru imbunatatirea regimului alimentar al detinutilor, nici pentru valorificarea pe piata, banii rezultati putand fi apoi folositi pentru eventuale amenajari interioare, in beneficiul detinutilor. Singura posibilitate este de a face schimburi in natura cu alte penitenciare, dar numai cu acordul Directiei Generale a Penitenciarelor.

Exista cate o sala cu noua dusuri pe fiecare etaj. Detinutii fac dus cu apa calda o data pe saptamana, ceea ce este general valabil in penitenciarele din Romania. Evident, timpul afectat dusului este mult prea scurt pentru a se putea asigura o igiena normala. Lucrul acesta este si mai grav in cazul detinutilor care muncesc in ateliere sau la camp si care nu au posibilitatea sa faca dus la terminarea programului zilnic.

O alta problema ridicata a fost tinuta detinutilor atunci cand sunt dusi la instanta. Cu toate ca exista o decizie a Curtii Constitutionale care stabileste ca persoanele arestate preventiv sa fie prezentate in instanta in haine civile, exceptie facand situatiile in care imbracamintea proprie este in stare proasta, la Penitenciarul Braila exceptia prevazuta de Curtea Constitutionala este regula. Este adevarat ca nu se mai recurge la zeghe, dar uniformele pe care le poarta toti detinutii adusi la instanta ii diferentiaza fata de celelalte persoane, ceea ce aduce atingere prezumtiei de nevinovatie.

Spre deosebire de alte penitenciare, la Braila se tine evidenta valabilitatii mandatelor de arestare si, daca instanta de judecata (sau procurorul) „uita” de aceasta obligatie, conducerea penitenciarului o informeaza cu cinci zile inainte de expirarea celor 30 de zile prevazute de lege.

b) Vizitarea unor camere de detentie

Cu toate ca in penitenciar sunt doar 90 de detinuti in plus fata de numarul paturilor, problema supraaglomerarii continua sa existe deoarece capacitatea initiala era de 650 de paturi. 310 paturi au fost instalate suplimentar fie prin micsorarea spatiului liber din camere, fie prin suprainaltare.

Femeile ocupa trei camere. La camera 26, 17 detinute imparteau 15 paturi si un asa-zis „grup sanitar” constand intr-un WC si o chiuveta. Detinutele fac curatenie in cladirea rezervata cadrelor, ceea ce poate ridica problema unui eventual tratament degradant.

In camera 47, la 14 paturi erau numai 9 detinuti. Conform explicatiilor date de cadre, cei 9 fac parte dintr-o banda bine cunoscuta in Braila si erau tinuti separat pentru ca avusesera conflicte serioase cu membrii altei bande aflati si ei in acelasi penitenciar. Conducerea penitenciarului a hotarat ca acesti detinuti, considerati periculosi, sa nu iasa la munca. Drept urmare, ei pot face putina miscare numai in jumatatea de ora de plimbare la care au dreptul In fiecare zi, de luni pana joi inclusiv. Vinerea, sambata si duminica ei raman inchisi in camera 24 de ore din 24, unica ocupatie fiind vizionarea programelor TV.

In camera 31 (tineri intre 18 si 21 de ani) erau 20 de detinuti la 18 paturi. Ca in toate camerele din penitenciar, singura dotare sanitara consta intr-un WC si o chiuveta.

c) Cazuri individuale

Constantin Negrei, din Braila, ispaseste o pedeapsa privativa de libertate de 4 ani pentru furt din avut particular. Din relatarea sa destul de confuza a rezultat ca, desi nu are absolut nici o legatura cu zona Vrancea, incepand din octombrie 1996 a fost transferat temporar, in doua randuri, la Penitenciarul Focsani unde este anchetat de politia locala pentru unele fapte de aceeasi natura petrecute in judet si ramase cu autori necunoscuti. Constantin Negrei, care la data vizitei urma sa fie transferat pentru a treia oara la Focsani, sustine ca politia din Vrancea „vrea sa-i puna AN-urile in spinare” (cazuri cu autori necunoscuti). Cadrele din penitenciar sustin insa ca este vorba de un „truc” folosit de unii detinuti cand vor sa fie transferati in alt penitenciar: ei declara ca ar fi comis infractiuni si in judetul respectiv, sunt transferati pentru anchete, dupa care retrag cele afirmate.

La camera 58, trei detinuti au reclamat faptul ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu”, dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie”. Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor” de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar pana la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH nu se intreprinsese nimic.

4.2. Vizita din 1 octombrie 1997

a) Structura detinutilor

La data vizitei, se aflau in penitenciar 1.055 de detinuti, la o capacitate initiala de 638 de locuri, sporita la 979 prin instalarea unor paturi suplimentare. Din cei 1.055 de detinuti, repartitia pe varste, sexe si pedepse era urmatoarea:

– femei: 25, din care o minora condamnata in prima instanta:

– barbati: 1.030, din care 111 tineri intre 18 si 21 ani; nici un minor;

– cu condamnari definitive: 702 plus 8 contravenienti (toti cei opt au fost sanctionati de la inceput cu inchisoare contraventionala);

– in arest preventiv: 353.

Trebuie mentionat faptul ca in sistemul penitenciar se face diferenta intre cei care au deja o condamnare in prima instanta si cei care asteapta sa fie judecati, printr-o gresita interpretare a prezumtiei de nevinovatie.

b) Alimentatia

La magazia pentru alimente erau depozitate in butoaie de plastic „subprodusele de carne” pentru mancarea detinutilor. „Subprodusele” constau in oase razuite de carne. La bucatarie plutea un abur foarte dens, explicatia fiind ca tocmai se repara instalatia de aerisire. Meniul de pranz era diferentiat pe categorii de detinuti: stationari (cei care nu muncesc) – ciorba de fasole si iahnie de cartofi; cei care muncesc – ciorba de zarzavat si varza, iar la regim (113 detinuti) – ciorba de zarzavat si tocana de cartofi. Ca in toate penitenciarele vizitate, este aproape imposibil de facut diferenta intre felul intai si felul doi, ambele insemnand practic zeama cu diverse legume, bucati de slanina si, rar, bucatele de carne. La Penitenciarul Braila, mancarea de regim era gatita separat, lucru mai rar intalnit in alte penitenciare, dar portia de carne (100 g/detinut) consta in bucati de grasime prajita, nu tocmai potrivite pentru cei suferinzi de stomac, ficat sau alte afectiuni ale aparatului digestiv.

c) Camerele de detentie

Izolatoarele – doua la numar – erau dotate cu sase, respectiv trei paturi. La data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, nici un detinut nu era pedepsit cu izolarea.

La sectia I camera 3, erau 62 de detinuti la 40 de paturi, ceea ce inseamna ca circa o treime dorm cate doi intr-un pat. Montate pe patru niveluri, ocupantii ultimului „etaj” nu pot sta decat intinsi, spatiul pana la plafon fiind foarte mic. Ca in intreg sistemul penitenciar din Romania, la fiecare camera exista cate un sef numit de conducerea penitenciarului. La Braila, acest sef de camera are, intre altele, latitudinea de a repartiza paturile. Nu este greu de imaginat ca se pot face „afaceri” cu aceste repartizari. In alte penitenciare, stabilirea locurilor se face de subofiteri, in functie de conditia fizica a fiecarui detinut, ceea ce pare mult mai rezonabil. Grupul sanitar al camerei 3 consta in doua WC-uri de tip „turcesc” si un spalator cu 6 robinete, evident insuficiente pentru 62 de detinuti.

La camera 8, erau 28 paturi pentru 33 de detinuti, iar grupul sanitar era dotat cu un singur WC si un spalator cu 4 robinete.

In nici o camera din penitenciar nu exista perete despartitor intre WC-uri si restul incaperii ce constituie grupul sanitar. Asadar, detinutii sunt nevoiti sa-si satisfaca nevoile fiziologice in prezenta altor colegi de camera.

„Clasica” plimbare de o jumatate de ora este singurul exercitiu practicat de detinutii care nu ies la munca. Parterul inchisorii este dotat cu o singura incapere cu 18 dusuri. Detinutii au posibilitatea unui singur dus cald pe saptamana, ceea ce este valabil pentru marea majoritate a penitenciarelor vizitate de reprezentantii APADOR-CH pana in prezent. Timpul rezervat fiecarui detinut este de cateva minute, insuficient pentru asigurarea unei igiene corporale normale.

d) Problema dreptului la aparare

Ca si in celelalte penitenciare vizitate, si la Braila s-a ridicat problema avocatilor, absolut necesari in diversele faze ale procesului penal. Putini detinuti isi pot permite sa angajeze un avocat. Dintre acestia, numarul avocatilor care vin la penitenciare este foarte mic. Cei mai multi detinuti sunt asistati de avocati din oficiu, care eventual discuta cu clientii cateva minute la judecatorie sau la tribunal chiar inainte de inceperea sedintei de judecata, sau in timpul acesteia, cu incuviintarea judecatorului. Reprezentantii APADOR-CH au vazut – in diverse penitenciare – in ce au constat contributiile aparatorilor din oficiu asa cum au fost ele mentionate in textul sentintelor: „lasam la aprecierea instantei” sau „solicitam clementa instantei” pentru clientii respectivi, ceea ce nu poate corespunde notiunii de pledoarie in aparare.

Exista, desigur, o serie de dificultati de ordin material pe care un avocat din oficiu le poate invoca: valoarea contractului de asistenta este de aprox. 50.000-150.000 lei/caz, indiferent de durata procesului; o deplasare la penitenciar pentru a discuta cu clientul ar trebui suportata din buzunarul avocatului (tren sau benzina pentru masina, eventual o noapte la un hotel, hrana) si ar presupune amanarea altor dosare aflate pe rol in ziua respectiva. Dar nimic nu poate justifica lipsa de interes a avocatilor din oficiu fata de cauzele clientilor lor, ceea ce echivaleaza cu nerespectarea dreptului la aparare. APADOR-CH considera ca Uniunea Avocatilor si barourile din toata tara ar trebui sa analizeze aceste situatii si sa ia masuri pentru a asigura in mod real dreptul la aparare.

e) Relatia dintre persoanele arestate si politie

Ca si in alte penitenciare din tara, marea majoritate a detinutilor din Penitenciarul Braila au trecut prin aresturile sectiilor de politie. Cei cu care au discutat reprezentantii APADOR-CH au relatat despre tratamentele aplicate lor si altor detinuti de politisti: bataie, amenintari, intimidari de tot felul, toate cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor de care au fost acuzati sau de a-i determina sa recunoasca si alte fapte ramase AN-uri (autori necunoscuti). Mai exista si situatii in care politistii se erijeaza in justitiari si ii „pedepsesc” pe faptasi cu de la sine putere. Foarte putini dintre cei care au suportat astfel de tratamente au inaintat plangeri scrise organelor abilitate. Marea majoritate considera de la sine inteles un astfel de tratament, nestiind ca asemenea metode sunt contrare legilor tarii. APADOR-CH si-a exprimat in mod repetat punctul de vedere conform caruia o minima garantie pentru respectarea drepturilor persoanelor retinute sau arestate preventiv ar fi ca orice declaratie data organelor de politie sa fie ignorata de magistrati (procurori si judecatori) in cursul procesului penal, daca ea a fost data in absenta unui aparator, fie el si din oficiu. Astfel, ar exista macar un martor din afara sistemului politienesc, ceea ce ar putea tempera zelul justitiar al politistilor.

f) Cazul lui Iulian Marian Stanciu

Nascut la 18 iulie 1973, Iulian Marian Stanciu a fost retinut de politie la data de 16 februarie 1991 si depus in Penitenciarul Braila, cu mandat de arestare preventiva, la data de 21 februarie 1991. La data arestarii, Iulian Marian era inca minor si urma cursurile unei scoli profesionale, clasa strungarie. Si el este unul din cei care au declarat ca au fost batuti la politie. Acuzat de doua fapte penale (complicitate la furt – art. 208 C.p. – pentru ca a cumparat de la cineva o jacheta despre care ar fi trebuit sa stie ca fusese furata, si complicitate la talharie – art. 209 C.p. – pentru ca impreuna cu Marius Neacsu, a luat de pe capul victimei o caciula ce valora 2.000 lei), Iulian Marian Stanciu a fost judecat si condamnat la 2 ani si jumatate pentru prima fapta si la 3 ani pentru a doua (sentinta penala nr. 1859/29 octombrie 1992, in prima instanta). In urma contopirii celor doua pedepse urma sa execute 3 ani.

Inainte ca prima instanta sa pronunte sentinta – ulterior ramasa definitiva – la data de 17 martie 1992, in camera minorilor in care se afla si Iulian Marian Stanciu, a avut loc o bataie intre detinuti, in urma careia unul dintre ei – Valentin Eftimie – a decedat (data decesului: 10 aprilie 1992). In fapt, Valentin Eftimie, nou-venit in penitenciar, a fost obligat sa se bata cu Ion Florentin Gabriel – „lupta dreapta” –, dar dupa incetarea luptei, se pare ca primul a fost lovit in continuare de alti minori, ceea ce ar fi dus la decesul sau datorat unui traumatism cerebral. In urma anchetei efectuate de procuror, au fost trimisi in judecata pentru „lovituri cauzatoare de moarte” trei detinuti: Marius Neacsu, seful de camera, Ion Florentin Gabriel, cel cu care se batuse „in lupta dreapta”, si Iulian Marian Stanciu, care a negat in permanenta ca ar fi lovit victima. Pedeapsa prevazuta de Codul penal la acea data era de la 3 la 10 ani (art. 183). La 26 ianuarie 1993, Parchetul a emis un mandat de arestare preventiva pentru cei trei inculpati. Trebuie mentionat ca Iulian Marian Stanciu fusese sef de camera inaintea lui Neacsu si ca avea reputatia de „om rau si dur” printre colegii de camera. Audiati ca martori, 21 de minori din cei 40 detinuti in camera respectiva, au declarat ca si Iulian Marian Stanciu l-ar fi lovit pe Valentin Eftimie dupa terminarea luptei. Dupa spusele lui Stanciu, doar 14 din acesti 21 au fost adusi ca martori in instanta, iar cei mai multi si-au schimbat depozitiile sustinand ca ar fi fost obligati de procurorul anchetator sa-l incrimineze pe Stanciu. Acest ultim aspect este mentionat si in sentinta penala nr. 11/7 februarie 1994 a Tribunalului Judetean Braila, cu precizarea ca schimbarea declaratiilor martorilor este „irelevanta” pentru cauza in speta.

Instanta de fond, Tribunalul Judetean Braila, a decis schimbarea incadrarii juridice din „lovituri cauzatoare de moarte” in „omor” (art. 174 alin. 1) si i-a condamnat pe cei trei la cate 15 ani inchisoare. Curtea de Apel a mentinut condamnarea. In recurs, Curtea Suprema de Justitie a casat sentinta Tribunalului Braila si a trimis cauza spre rejudecare la instanta de fond. Judecarea recursului a avut loc la data de 19 noiembrie 1995 iar hotararea CSJ este datata 21 noiembrie 1995. In mod inexplicabil, timp de 18 luni nu s-a intamplat nimic sub aspectul rejudecarii cauzei, primul termen fiind abia la 19 mai 1997. In toata aceasta perioada, cei trei tineri au ramas in arest preventiv, fara a li se prelungi mandatele de catre un judecator o data la 30 de zile, asa cum prevede Decizia nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale.

Iulian Marian Stanciu a terminat de executat integral prima pedeapsa de 3 ani inchisoare in februarie 1994. Din 26 ianuarie 1993 el se afla in arest preventiv pentru a doua fapta, ceea ce inseamna ca la 26 ianuarie 1998 se vor implini 5 ani de cand se afla in arest preventiv, adica jumatate din maximul pedepsei prevazute la data savarsirii faptei pentru „lovituri cauzatoare de moarte”, infractiune pentru care este rejudecat in prezent de Tribunalul Braila. Art. 140 din Codul de procedura penala prevede ca: „Masura arestarii preventive inceteaza de drept si atunci cand, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima instanta, durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul invinuirii…” Data fiind casarea de CSJ a primei sentinte (si a deciziei pronuntate in apel) si trimiterea spre rejudecare in prima instanta, prevederile art. 140 din C.p.p. sunt aplicabile celor trei inculpati.

Din punct de vedere juridic, situatia lor este cel putin paradoxala. Art. 37 din Codul de procedura penala prevede urmatoarele: „… cauzele sunt reunite, daca ele se afla in fata primei instante de judecata”. Asadar, in cazul lui Iulian Marian Stanciu care nu avea inca o condamnare definitiva pentru prima fapta (complicitate la furt si talharie) in momentul in care se presupune ca a comis a doua fapta (lovituri cauzatoare de moarte), cele doua cauze trebuie reunite, urmand ca el sa execute pedeapsa cea mai mare. Cum s-a precizat mai sus, maximul pentru infractiunea prevazuta de art. 183 C.p. era la data savarsirii presupusei fapte de 10 ani. Asadar, daca tanarul ar fi fost condamnat la 10 ani, pedeapsa s-ar fi contopit cu prima (3 ani) si ar fi trebuit sa execute in total 10 ani. Conform prevederilor C.p.p. (dinainte de modificarea din noiembrie 1996), Iulian Marian Stanciu ar fi putut fi propus pentru liberare conditionata inca din ianuarie 1996, la executarea a jumatate din pedeapsa. Ar fi avut toate sansele pentru ca, dupa incidentul din martie 1992, el a devenit un detinut „model”, fisa sa de penitenciar fiind plina de recompense pentru buna purtare.

La 30 iunie 1997, Iulian Marian Stanciu a solicitat instantei punerea in libertate sub control judiciar. Cererea i-a fost respinsa. La 12 septembrie 1997 a repetat solicitarea care i-a fost, din nou, respinsa.

Concluziile Raportului intocmit de APADOR-CH precizeaza:

– arestat la varsta minoratului, Iulian Marian Stanciu se afla de aproape 7 ani in Penitenciarul Braila;

– schimbarea incadrarii juridice de la „lovituri cauzatoare de moarte” la „omor” de Tribunalul Braila s-a dovedit a fi o eroare grava care s-a materializat in privarea de libertate a unui minor devenit adult in stare de detentie;

– Ministerul de Justitie are datoria de a efectua investigatii in legatura cu tergiversarea timp de 18 luni a rejudecarii cauzei de Tribunalul Braila, cu atat mai mult cu cat, conform legii penale, cazurile in care inculpatii se afla in stare de detentie au prioritate;

– pe baza experintei APADOR-CH si fara a pune in discutie vinovatia sau nevinovatia lui Iulian Marian Stanciu, exista temerea ca Iulian Marian Stanciu si ceilalti doi inculpati vor fi oricum condamnati, pentru a se putea justifica lunga perioada de detentie, evitandu-se astfel un proces impotriva statului pentru privare ilegala de libertate;

– Ministerul de Justitie trebuie, de asemenea, sa cerceteze cum este posibil ca judecatorii din Braila sa nu respecte decizia Curtii Constitutionale cu privire la prelungirea mandatului de arestare o data la 30 de zile (si, implicit, sa nu respecte Constitutia Romaniei). Dupa executarea primei pedepse de 3 ani, Iulian Marian Stanciu a ramas in arest preventiv pe baza primului mandat emis de procuror in ianuarie 1993 si ale termenelor de judecata in a doua cauza. Or, Curtea Constitutionala a hotarat ca, indiferent de mersul procesului penal, mandatele de arestare preventiva pot fi prelungite numai de un judecator si numai pentru perioade de 30 de zile. Conform Constitutiei Romaniei (art. 145 alineatul 2), „[d]eciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”. Cu alte cuvinte, incepand din 1995, autoritatea judecatoreasca din Braila a ignorat aceasta garantie acordata persoanelor aflate in detentie.

In luna noiembrie, APADOR-CH a primit din partea Ministerului de Justitie scrisoarea cu numarul 4652/J/1997 din 17 noiembrie 1997, in legatura cu situatia lui Iulian Marian Stanciu si care contine urmatoarele:

„Cele relevate in sesizarea Dvs. au fost analizate cu multa atentie, atat sub aspect judiciar, cat si sub aspect penitenciar.

Cat priveste latura strict juridica, apreciem ca nu se poate retine, sub nici un aspect, fraudarea legii de catre instantele judecatoresti ce au pronuntat solutiile de condamnare in cauza, precum si ca starea de detentie a sus-numitului a avut tot timpul, si are, deplina acoperire legala. Rugam sa retineti ca nu se impunea prelungirea celui de al doilea mandat de arestare preventiva, intrucat atat la data emiterii acestuia, cat si pe parcursul cauzei in care a fost condamnat pentru omor, detinutul se afla deja in stare de detentie, in executarea unei alte pedepse anterior pronuntate impotriva sa. Desigur, daca cel condamnat se considera nedreptatit de pedeapsa ce i s-a aplicat definitiv si irevocabil, el poate solicita procurorului general de la Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa atace cu recurs in anulare respectivele hotarari judecatoresti de condamnare.”

Intrucat autorii scrisorii pareau a nu fi inteles cazul, asociatia a expediat Ministerului, la data de 4 decembrie 1997, urmatoarea adresa:

„Domnule Director,

Referindu-ne la scrisoarea dumneavoastra nr. 4652/J/1997 din 17 noiembrie 1997 privind situatia detinutului Iulian Marian Stanciu din Penitenciarul Braila, dorim sa precizam urmatoarele:

APADOR-CH nu a invocat in nici un moment «fraudarea legii de catre instantele judecatoresti». Iulian Marian Stanciu a fost judecat in doua cauze: prima, pentru care a si fost arestat la data de 16 februarie 1991 si pentru care a primit 3 ani inchisoare, privea infractiunile prevazute de Codul penal la art. 208 si 209; a doua, o fapta comisa in penitenciar, la data de 17 martie 1992, inainte de exista o hotarare definitiva pentru primele doua infractiuni, a fost incadrata initial la «lovituri cauzatoare de moarte» (art. 183 C.p.) si schimbata de prima instanta de judecata (Tribunalul Braila) in «omor» (art. 174 alin. 1 C.p.). Raportul APADOR-CH s-a referit in principal la a doua cauza, precizand ca acest dosar, in care Iulian Marian Stanciu fusese condamnat la 15 ani inchisoare pentru omor, a ajuns in recurs la Curtea Suprema de Justitie, care a casat sentinta Tribunalului Braila si a Curtii de Apel, trimitand cauza spre rejudecare la Tribunalul Braila (hotararea CSJ dateaza din 21 noiembrie 1995). La data de 16 februarie 1994, Iulian Marian Stanciu executase integral pedeapsa de 3 ani din prima cauza dar, la 26 ianuarie 1993 se emisese un mandat de arestare preventiva in a doua cauza. Dupa 16 februarie 1994, nu a mai avut loc nici o prelungire a mandatului de arestare preventiva de catre un judecator, conform Deciziei nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale, care prevede ca un judecator trebuie sa analizeze, o data la 30 de zile, daca este sau nu cazul sa prelungeasca mandatul, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Asadar, de la terminarea executarii primei pedepse (16 februarie 1994) si pana in prezent, Iulian Marian Stanciu s-a aflat in arest preventiv pentru a doua fapta si ar fi trebuit sa se aplice Decizia nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale. Asadar, nu este vorba de «fraudarea legii», ci de nerespectarea legii, intrucat, conform art. 145 alin. (2) din Constitutia Romaniei, «[d]eciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii…».

Al doilea aspect mentionat in raportul APADOR-CH se referea la perioada nepermis de lunga (18 luni) dintre data hotararii CSJ (21 noiembrie 1995) si repunerea pe rolul Tribunalului Braila a procesului in cea de a doua cauza (19 mai 1997). APADOR-CH ceruse Ministerului de Justitie sa cerceteze motivele acestei intarzieri, stiut fiind ca dosarele in care exista detinuti trebuie sa aiba prioritate. Cu atat mai mult trebuie cercetate aceste motive, cu cat o astfel de intarziere reprezinta o violare a art. 5 alin. 3 rap. la alin. 1 lit. c) al aceluiasi articol din Conventia europeana a drepturilor omului.

Mai semnalam in raport si o situatie cel putin ciudata si anume: daca Iulian Marian Stanciu ar fi fost judecat pentru LCM (a doua fapta) el ar fi putut primi maximum 10 ani. Cum fapta a doua a fost comisa inainte sa existe o hotarare definitiva pentru prima infractiune, cele doua pedepse urmau sa fie contopite, iar detinutul ar fi executat 10 ani in total. Intrucat din 1992 incoace el a avut o comportare foarte buna in detentie, fiind considerat «detinut model», este probabil ca ar fi intrat la comisia de liberare conditionata dupa executarea a 5 ani, adica in iarna anului 1996. Or, detinutul este si in momentul de fata in asteptarea unei sentinte in prima instanta.

In speranta ca am reusit sa clarificam aspectele semnalate in raportul APADOR-CH, va rugam, inca o data, sa cercetati motivele pentru care nu s-a procedat la prelungirea mandatului de arestare preventiva in fiecare luna dupa data la care detinutul executase integral prima pedeapsa si de ce a fost nevoie de 18 luni pentru ca dosarul privind a doua cauza sa fie repus pe rolul Tribunalului Braila.”

La aceasta scrisoare, asociatia nu a primit nici un raspuns pana la data intocmirii prezentului raport, dar nici situatia lui Iulian Marian Stanciu nu s-a schimbat.

5. Penitenciarul din Bacau (vizita din 5 iunie 1997)

a) Conditii de detentie

Penitenciarul, construit in 1970, acopera judetele Bacau si Neamt si dispune de 770 de locuri. Capitanul Cornel Prejvara, noul comandant al penitenciarului, a inceput deja unele amenajari de natura sa imbunatateasca regimul de detentie. Astfel, sunt in curs de finalizare lucrarile pentru amenajarea a doua sali de mese (una pentru sectia de femei si una pentru cea de barbati), o initiativa foarte buna care ar trebui generalizata in intreg sistemul penitenciar.

O alta masura binevenita este asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre detinuti si aparatorii lor, cadrele penitenciarului ramanand in spatele usii inchise si deci, in imposibilitatea de a auzi ce se discuta. Persoanele aflate in arest preventiv isi pastreaza hainele civile cu care se duc si la instanta.

O alta schimbare priveste „raportul cu comandantul”, adica posibilitatea oferita detinutilor de a se adresa conducerii cu diferite probleme personale. Conform acestui sistem, intr-o prima faza detinutii discuta cu cadrele anume desemnate de comandant, dupa care ei se pot adresa oricand acestuia, renuntandu-se la sistemul „o zi pe luna”.

In timpul evenimentelor de la Penitenciarul Bucuresti, o parte din detinutii de la Bacau s-au declarat solidari cu protestul celor de la Jilava si au intrat in refuz de hrana. Aceasta a fost singura forma de manifestare. Nimeni nu a fost sanctionat si nu s-a recurs la folosirea fortei.

In situatia in care noi detinuti sunt adusi de la politie in penitenciar, comandantul si medicul ii examineaza si decid daca ii accepta sau nu. Printre motivele care ar putea fi invocate pentru refuzul de a-i accepta se numara: semne de violenta, paraziti, boli de piele. Cabinetul medical nu avea, la momentul vizitei, decat un singur medic – stomatolog – si 6 asistenti. Din aceasta cauza, pe baza unui acord cu Ministerul Sanatatii, policlinica municipala rezerva o zi pe saptamana pentru consultarea detinutilor, iar urgentele se rezolva fie la policlinica, fie la spitalul judetean. In 1995, cabinetul medical a facut circa 100 de teste HIV, numai cu acordul detinutilor.

In privinta optiunilor religioase, comandantul a declarat ca nu are nici o obiectie fata de accesul reprezentantilor diferitelor culte in penitenciar. Deocamdata, pe langa preotul ortodox, reprezentantii baptistilor, evanghelistilor, adventistilor si ai catolicilor vin o data sau chiar de doua ori pe saptamana.

Din cauza dificultatilor de a gasi locuri de munca pentru detinuti, numai 30% dintre acestia lucreaza, majoritatea in agricultura. Cativa lucreaza in ateliere (croitorie si tamplarie). Nu exista nici in judetele Bacau si Neamt programe pentru reinsertia sociala a detinutilor liberati.

Mandatele de arestare preventiva nu sunt prelungite de judecatori la expirarea perioadei de valabilitate de 30 de zile, iar detinutii nu cunosc aceasta garantie oferita de lege.

Supraaglomerarea exista si aici unde sunt 1.503 detinuti, din care 573 cu condamnari definitive si 816 in arest preventiv. 67 de femei, dintre care doua minore, asteapta decizia finala a instantelor de judecata.

Plimbarea zilnica dureaza aproximativ o ora. Conducerea penitenciarului are in vedere si instalarea unor aparate de gimnastica, singura problema fiind gasirea spatiului necesar.

Detinutii au la dispozitie o sala cu 32 de dusuri. Si aici, fiecare detinut face dus cald o data pe saptamana dar, spre deosebire de alte penitenciare, minorii si cei care muncesc pot face dus de doua ori pe saptamana.

b) Vizitarea unor camere de detentie

In camera 37, la 33 de paturi erau 37 de detinuti. Cele 33 de paturi existente se datoreaza suprainaltarii, rezultatul fiind ca distanta dintre patul de sus si tavan este de mai putin de o jumatate de metru. Cu alte cuvinte, detinutul care ocupa un astfel de pat nu se poate nici macar aseza in capul oaselor, fiind obligat sa stea tot timpul culcat. Camera 37 (ca si alte doua camere vizitate – 44 si 36) este prevazuta cu un grup sanitar format din doua WC-uri si trei chiuvete. In schimb, la sectia de minori, camerele au doar un WC si doua chiuvete, in conditiile in care in fiecare camera sunt 35-40 de detinuti. Un fapt oarecum surprinzator a fost acela ca toti minorii purtau uniforme date de penitenciar. Explicatia data de cadre este ca, in majoritatea lor covarsitoare, minorii din penitenciar provin din familii foarte sarace sau sunt orfani de ambii parinti, asa ca imbracamintea personala este practic de nepurtat.

La sectia de femei, (camere vizitate: 47 si 53) nu se semnaleaza supraaglomerare. Detinutele nu sunt obligate sa curete decat propriile camere, nefiind folosite in alte sectii si nici in cladirile administrative.

6. Penitenciarul Iasi (vizita din 6 iunie 1997)

a) Conditii de detentie

La o capacitate de 1.381 de paturi, la data vizitei se aflau in penitenciar 1.660 de detinuti din care peste o mie in arest preventiv si 107 contravenienti. Din totalul de 1.660, circa 780 muncesc in agricultura si constructii. Numarul cadrelor este de 185, iar dl colonel Ioan Batea a fost numit comandant in 1996.

La penitenciar este in curs de finalizare un nou pavilion care va avea 312 locuri (cate patru paturi in fiecare camera, aceasta fiind dotata cu un grup sanitar complet – WC, chiuveta, dus). Totodata, prin demolarea unei vechi magazii, s-a creat un spatiu larg ce va fi folosit atat pentru plimbare cat si pentru amenajarea unui teren de fotbal.

In timpul tulburarilor de la Penitenciarul Bucuresti din februarie 1997, circa 80% din detinutii care nu sunt scosi la munca au intrat in greva foamei in semn de solidaritate. S-au semnalat si actiuni mai violente ale detinutilor de la Iasi (au dat foc la saltele si intr-o camera pentru tineri intre 18 si 21 de ani, s-a incercat baricadarea usii). Comandantul a declarat ca a trebuit sa foloseasca forta si sa izoleze – pentru o noapte – 36 de detinuti dintre cei mai agresivi. La camera 27 unde un detinut – Flaviu Cioclu – ameninta ca „se taie” daca gardienii ar intra cu forta, s-au folosit gaze lacrimogene. Nu s-au luat alte masuri de pedepsire.

In privinta facilitatilor acordate diverselor culte pentru a intra in penitenciar, exista la Iasi o situatie speciala: in afara de preotul ortodox – angajat permanent – si de cel catolic, prezent in mod regulat, aici mai veneau reprezentantii Serviciului umanitar pentru penitenciare si ai Misiunii crestinilor pentru penitenciare. Preotul ortodox a considerat insa ca aceste doua asociatii incercau sa faca prozeliti pentru cultul crestin dupa Evanghelie, mai ales prin oferirea unor mici cadouri (plicuri, pixuri etc.) detinutilor si ca mesajul lor era contrar ortodoxismului. Ca atare, la interventia preotului ortodox, celor doua asociatii religioase li s-a interzis accesul in penitenciar.

„Raportul cu comandantul” – adica posibilitatea oferita detinutilor de a discuta diversele probleme personale cu acesta – are loc o data pe luna si „ori de cate ori este nevoie”, a precizat dl colonel.

Penitenciarul Iasi are propria ferma si propria gradina de zarzavat. Domnul comandant a spus deschis ca „surplusul de produse – in special carne – se vinde cadrelor”. Reprezentantii APADOR-CH au avut si inainte de aceasta vizita informatii cu privire la aceasta practica, dar a fost prima oara cand un comandant de penitenciar a si confirmat-o.

In situatia in care detinutii sunt adusi de la politie la penitenciar, nou-venitii sunt examinati de doctor, care le poate refuza accesul „daca au paraziti”. Daca prezinta leziuni, atunci doctorul fie ii respinge, fie intocmeste proces-verbal in care mentioneaza starea fizica a detinutilor.

Ca si la Bacau, nici pentru detinutii din Penitenciarul Iasi nu se dau prelungiri ale mandatelor de arestare de catre judecatori, la fiecare 30 de zile. Dupa spusele comandantului, circa 700 de detinuti nu ar avea mandatele prelungite de instanta de judecata, considerandu-se ca acest lucru ar rezulta automat din termenele date in cauze aflate pe rol.

Mancarea preparata la bucatarie era cam aceeasi ca si in alte penitenciare: carne putina, ceva slanina si subproduse. La data vizitei, pentru hrana celor 1.660 de detinuti se folosisera 178 kg carne, 158 kg subproduse si 51 kg slanina.

In privinta dusului saptamanal, trebuie mentionat ca desi in penitenciar exista – pentru sectiile de barbati – doua sali (cu 24 si respectiv 8 dusuri) numai cea mare functioneaza. Altfel spus, circa 1.600 de detinuti au la dispozitie doar 24 de dusuri ceea ce este cu totul insuficient pentru intretinerea igienei corporale.

O situatie mai putin obisnuita a fost semnalata la cabinetul medical, unde doi internisti, un stomatolog si sase asistenti isi desfasoara activitatea. Cei doi internisti isi pregatesc doctoratele in domeniul HIV/SIDA. In 1996, aproape toti detinutii din penitenciar au fost testati HIV, cu sprijinul Directiei Sanitare Judetene. Reprezentantii APADOR-CH au cunostinta de un program de testare HIV intocmit de Directia Generala a Penitenciarelor impreuna cu Ministerul Sanatatii, care acoperea noua penitenciare selectionate din toata tara. Dar la nici unul din acele penitenciare nu s-a inregistrat o actiune de asemenea proportii.

b) Inchisoarea contraventionala si Legea nr. 61/1991

Datorita numarului mare de contravenienti din penitenciar, reprezentantii APADOR-CH au cerut sa vada cateva decizii de transformare a amenzilor neplatite in zile-inchisoare (Legea 61/1991). Astfel, Maria Roman a avut o amenda in valoare de 50.000 lei, pe care nu a achitat-o. Drept urmare, judecatoria Pascani a transformat amenda in 167 zile-inchisoare, prin sentinta civila nr. 2274/3 iunie 1996. Cu alte cuvinte, judecatorul a impartit cuantumul amenzii la 300 lei/zi-inchisoare, ignorand cele doua decizii ale Curtii Constitutionale din octombrie si din noiembrie 1995, prin care, in cazul transformarii, judecatorii trebuie sa ia in calcul cuantumul amenzii stabilite de Legea 61/1991 si nu pe cel marit prin HG din august 1994. In aceeasi situatie se afla si Neculai Darvaru, caruia Judecatoria Iasi i-a transformat o amenda de 300.000 lei in 180 zile-inchisoare prin sentinta civila nr. 8261/13 septembrie 1996. Tot Judecatoria Iasi a transformat o amenda aplicata lui Ioan Scantei in 166 zile-inchisoare prin sentinta civila nr. 2855/15 martie 1996. Cu toate ca nu se mentioneaza cuantumul amenzii, reprezentantii APADOR-CH cred ca suma luata in calcul de instanta a fost conforma cu Hotararea de Guvern si nu cu Legea 61/1991.

c) Vizitarea unor camere de detentie

In camera 1 (sectia femei) erau 14 detinute la 15 paturi. Grupul sanitar era dotat cu un WC, chiuveta cu doua robinete si dus. La aceasta sectie este zilnic apa calda. Detinutele purtau o combinatie de uniforma (fusta sau pantalon) cu haine civile (pulover, tricou etc.).

In camera 40 (tineri intre 18 si 21 de ani), la 30 de paturi erau 43 de detinuti. Doua WC-uri si un jgheab de tabla prevazut cu patru robinete formau grupul sanitar.

In camera 20 (minori), erau 44 de detinuti la 30 de paturi. Toti erau imbracati in uniforme prea groase pentru vremea calda. Supraaglomerarea si mirosul de transpiratie faceau aerul aproape irespirabil.

d) Cazuri individuale. Mihai Tintila

Cu ocazia vizitarii Penitenciarului Iasi, reprezentantii APADOR-CH au discutat cu Mihai Tintila, 37 de ani, aflat in detentie la acest penitenciar, condamnat de judecatoria Iasi prin sentinta penala nr. 3799/96 la un an si sase luni inchisoare pe baza paragrafului 1 al articolului 200 si a paragrafelor 1 si 2 ale articolului 239.

Conform celor relatate de Mihai Tintila si mentionate in rechizitoriu si in sentinta penala, la data de 4 iunie 1996, un cetatean a sesizat politiei TF din gara Iasi prezenta a doi barbati intr-una din cabinele WC-ului garii. Mihai Tintila sustine ca reclamantul nu ar fi putut sa vada nimic din ce se intampla in cabina; ar fi putut doar sa auda. Politia TF a intervenit prompt si, in prezenta reclamantului, a spart usa cabinei in care se aflau Mihai Tintila si Gavril Bors. Desi Mihai Tintila nu neaga ca ar fi intretinut relatii sexuale liber consimtite cu Gavril Bors, el afirma ca amandoi erau imbracati in momentul patrunderii politiei si ca nu au fost prinsi in flagrant delict.

Condus la sectia de politie din gara Iasi, Mihai Tintila a incercat sa fuga, imbrancindu-l pe subofiterul de politie. El a fost urmarit si apoi prins de politie, moment in care a inceput sa-si loveasca urmaritorii cu o sacosa ce continea o sticla goala, provocand unuia din subofiteri usoare leziuni (3-5 zile ingrijiri medicale atestate printr-un certificat medico-legal). Mihai Tintila a fost arestat si trimis in judecata pentru savarsirea infractiunilor de relatii sexuale intre persoane de acelasi sex si ultraj. In urma amenintarilor subofiterilor de politie care s-au considerat insultati si agresati, Mihai Tintila si aparatorul sau au solicitat stramutarea cauzei la o instanta din alt oras. Solicitarea a fost respinsa de Curtea Suprema de Justitie prin Incheierea nr. 2219 din 10 octombrie 1996.

Judecatoria Iasi s-a pronuntat in cauza lui Mihai Tintila si Gavril Bors la 31 octombrie 1996, prin sentinta penala nr. 3799/96, ramasa definitiva prin neapelare. Mihai Tintila a fost condamnat la un an si trei luni inchisoare pe baza art. 200 paragraful 1 C.p., la opt luni inchisoare pe baza art. 239 paragraful 1 C.p. si la un an inchisoare pe baza art. 239 paragraful 2 C.p. Pedeapsa de executat este de un an si sase luni, rezultata, conform deciziei instantei, prin „contopirea pedepselor stabilite in perioada cea mai grea de un an si trei luni, pe care o sporeste cu trei luni inchisoare”. Gavril Bors este condamnat la un an si trei luni inchisoare pe baza art. 200 paragraful 1, pedeapsa a carei executare este suspendata conform aceleiasi decizii a instantei.

In prezent, situatia lui Mihai Tintila a fost luata in discutia comisiei de liberare conditionata a Penitenciarului Iasi, in urma efectuarii a jumatate din pedeapsa primita. Conform procesului-verbal al comisiei, discutarea cazului sau a fost amanata pentru luna august a acestui an, in ciuda comportarii bune de care a dat dovada. Motivul amanarii este cazierul sau judiciar (Mihai Tintila a mai avut in trecut o condamnare, fiind liberat conditionat la jumatatea pedepsei). El sustine ca nu a fost agresat in penitenciar si ca, in general, nu a fost persecutat de colegii de camera, cu toate ca s-a aflat rapid motivul principal al condamnarii sale. Sursa cea mai probabila a informatiei o constituie cadrele penitenciarului, singurele care au acces la dosarul si la fisele detinutului.

Trebuie mentionat ca la data condamnarii lui Mihai Tintila si a lui Gavril Bors, art. 200 C.p. era deja amendat prin decizia Curtii Constitutionale nr. 81/15 iulie 1994, conform careia trebuie pedepsite doar relatiile sexuale liber consimtite intre persoane adulte de acelasi sex, comise in public sau care produc scandal public. S-ar putea discuta asupra caracterului de loc public al unei cabine de WC din momentul ocuparii sale. Dar nici rechizitoriul Parchetului si nici rationamentul instantei nu mentioneaza aceasta circumstantiere, desi avocatul apararii a sustinut in timpul procesului ca locul comiterii faptei nu se incadreaza deloc in circumstantele prevazute de legea penala amendata de decizia Curtii. Instanta nu a luat in considerare acest argument, mentionand doar in incheierea de sedinta ca fapta „s-a produs intr-o toaleta publica”.

7. Penitenciarul Poarta Alba (vizita din 15 septembrie 1997)

Cazul Constantin Parvu si Mircea Rusu

Constantin Parvu si Mircea Rusu se afla in arest preventiv pentru savarsirea infractiunii de „relatii sexuale cu persoane de acelasi sex” (art. 200 paragraful 1 din Codul penal).

Constantin Parvu, nascut la 13 februarie 1981, nu stie sa scrie si sa citeasca. El a fost internat, cu mai mult timp in urma, pentru o perioada de un an intr-un camin din Nedeleni, dar nu a putut preciza de ce natura era acea institutie. Cu trei saptamani inainte de data incidentului care a dus la arestarea sa si a lui Mircea Rusu (26 mai 1997), Constantin Parvu a fugit de acasa din cauza unor conflicte cu un frate mai mare si s-a alaturat unui grup de copii ai strazii care isi gasisera adapost in una din cele doua baraci abandonate, probabil de o societate de constructii, in zona teatrului din Constanta. In cealalta baraca locuia Gheorghe Murariu, nascut in 1958, fara familie, fara meserie si analfabet. Gheorghe Murariu a avut o condamnare din care, dupa liberare, ii mai ramasesera de executat 171 de zile. Mircea Rusu are sapte clase, a abandonat scoala si lucreaza pe unde poate pentru a-si ajuta familia. Nu a fugit niciodata de acasa.

Trebuie precizat ca nici unul din cei doi minori (Mircea Rusu a implinit 18 ani dupa ce a fost arestat) nu s-a plans ca ar fi fost batut sau amenintat pe toata durata anchetei.

Constantin Parvu a negat ca ar fi avut relatii sexuale cu Gheorghe Murariu inainte de 26 mai, dar rechizitoriul intocmit de procuror prezinta situatia exact pe dos. Oricum, la data de 26 mai, Constantin Parvu s-a dus la film, la gradina „Tomis”, unde l-a cunoscut pe Mircea Rusu. L-a invitat sa mearga cu el la baraci, i-a povestit despre Gheorghe Murariu si despre genul de relatii sexuale intretinute de acesta. Mircea Rusu a acceptat invitatia cu tot ce implica ea.

In baraca lui Gheorghe Murariu, acesta a intretinut relatii sexuale orale si anale mai intai cu Constantin Parvu, dupa care acesta din urma a iesit in fata baracii. Gheorghe Murariu a intretinut apoi relatii sexuale si cu Mircea Rusu. In acest timp, doi gardieni publici l-au vazut pe Parvu si l-au intrebat ce facea acolo. Acesta a dat un raspuns evaziv si atunci cei doi gardieni au intrat in baraca surprinzandu-i pe G.M. si M.R. Gardienii publici i-au luat pe toti trei la sectia de politie in jurul orelor 23:00. Au fost anuntati parintii minorilor, dar nimeni din familia lui Constantin Parvu nu s-a prezentat nici atunci si nici mai tarziu. Trebuie precizat ca familia Parvu nu facuse nici un demers dupa fuga de acasa a lui Constantin pentru a vedea ce s-a intamplat cu el. Numai mama lui Mircea Rusu a venit sa-si vada baiatul.

Constantin Parvu afirma ca Gheorghe Murariu a fost batut in fata lui de gardieni si ca, in sectia de politie, i s-au prezentat fotografii cerandu-i-se sa identifice eventuali alti homosexuali. Lui Mircea Rusu nu i s-a cerut acest lucru.

Conform rechizitoriului intocmit de Parchetul de pe langa Tribunalul Judetean Constanta, Gheorghe Murariu a fost trimis in judecata pentru art. 200 alin. 2, combinat cu art. 33 a) (concurs de infractiuni) si 37 b) (recidiva), Constantin Parvu pentru art. 200 alin. 1 combinat cu 33 a) si 99 (limitele raspunderii penale ale minorilor), aceeasi incadrare juridica fiind valabila si pentru Mircea Rusu.

In cazul celor doi minori exista mai multe neclaritati:

1. Ei au fost retinuti in seara de 26 mai, dar au fost prezentati in fata unui procuror pe 28 mai (deci la mai mult de 24 de ore), iar data arestarii este 29 mai. Care a fost situatia lor juridica intre 26 si 29 mai, stiut fiind ca retinerea nu poate depasi 24 de ore? Chiar daca politia ar invoca si cele 24 de ore de „conducere la sectia de politie” (forma de privare de libertate prevazuta in Legea Politiei, dar socotita de majoritatea expertilor ca fiind anticonstitutionala), tot s-au depasit 48 de ore;

2. Daca in cazul lui Gheorghe Murariu situatia pare destul de clara, incadrarea juridica a celor doi minori ridica din nou problema definirii notiunilor de „in public” si „scandal public”. Poate fi acea baraca abandonata in care s-au petrecut actele sexuale drept „loc public”? Daca Gheorghe Murariu locuia acolo – indiferent daca era sau nu legal – se poate afirma ca baraca devenise locuinta persoanei respective. In rechizitoriul Parchetului se invoca faptul ca minorii aflati in cealalta baraca au urmarit tot ce se intampla privind prin gauri practicate in pereti. Chiar asa fiind, initiativa a apartinut „privitorilor” si nu este normal ca din acest motiv intretinerea de relatii sexuale intr-un spatiu inchis sa devina infractiune. Celalalt element al definirii infractiunii – „scandal public” – nu poate fi invocat.

3. Mai trebuie mentionat ca lista probelor din rechizitoriul parchetului cuprinde, pe langa procesul-verbal de constatare si lista martorilor si rapoarte de expertiza medico-legala (nr. 73/S, 74/S si 75/S). Se pune intrebarea: ce fel de expertiza medicala si la ce poate servi ea? Nu s-a pus nici o secunda problema folosirii fortei, cele trei persoane implicate fiind de acord sa practice acel gen de relatii. Iar daca s-a urmarit stabilirea orientarii sexuale a celor trei, ne aflam evident in fata unui tratament degradant.

4. APADOR-CH considera ca datorita situatiei deosebite in care se afla, minorul Constantin Parvu care este ignorat de familie si analfabet ar fi fost de dorit sa fie supus unei expertize psihiatrice.

Primul termen de judecata in acest dosar a avut loc pe data de 10 septembrie dar procesul s-a amanat pentru 15 octombrie. Cei doi minori au avocat din oficiu cu care nu au avut nici o discutie cu privire la apararea lor.

Concluzia exprimata de APADOR-CH a fost ca in cazul minorilor Constantin Parvu si Mircea Rusu nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii prevazute de art. 200 alin. 1 din Codul penal si ca inculpatii trebuie pusi imediat in libertate si acuzatiile retrase.

In luna noiembrie 1997, cei doi minori impreuna cu adultul Gheorghe Murariu au fost judecati si condamnati. Constantin Parvu a beneficiat de amnistie, Mircea Rusu a fost condamnat la cele aproape sase luni deja petrecute in inchisoare – ambii fiind pusi in libertate – in vreme ce Gheorghe Murariu a primit trei ani si jumatate pentru art. 200 alin. 2 Cod penal, inclusiv un rest dintr-o pedeapsa anterioara neexecutata integral. APADOR-CH va urmari evolutia acestui caz in justitie deoarece sentinta judecatoriei a fost deja atacata cu apel atat de Gheorghe Murariu cat si de Parchet.

8. Penitenciarul Craiova (vizita din 8 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

La data vizitei se aflau in penitenciar 2.015 detinuti la cele 2.038 de paturi instalate. Capacitatea initiala a penitenciarului era de 1.450 de locuri dar ea a fost sporita prin adaugarea „etajului patru” de paturi. Din cele 8 sectii ale penitenciarului, numai una era supraaglomerata (sectia a 3-a, in care stau si cei condamnati pe viata), unde la 377 de paturi erau 480 de detinuti.

Categoriile de detinuti erau urmatoarele:

a) barbati – 1936; femei – 79 (inclusiv o minora)

b) condamnati definitiv – 1.252; arestati preventiv – 743 din care 386 condamnati in prima instanta si 357 nejudecati;

c) contravenienti – 21 (toti cu condamnare direct la inchisoare contraventionala)

Penitenciarul din Craiova este singurul in care isi executa pedeapsa cei condamnati pe viata. Regimul lor de detentie este, in general, acelasi cu al celorlalti detinuti, cu urmatoarele diferente: nu sunt scosi la lucru si nu beneficiaza de cursuri de alfabetizare, dar ies la aer 3 ore zilnic, fata de o jumatate de ora sau o ora cat au la dispozitie ceilalti detinuti.

Circa 800 de detinuti ies la munca in principal in agricultura si constructii. Ei pot castiga 300.000-400.000 lei/luna din care le revine numai 10%, restul intrand in contul penitenciarului. Cum detinutii nu au dreptul sa aiba bani asupra lor, cei 10% sunt depusi la contabilitate pe fise personale. Ei pot face unele cumparaturi pe baza de liste sau pot trimite bani familiei, dar numai cu conditia sa aiba un depozit de minimum 40.000 lei.

Procurorul care raspunde de Penitenciarul Craiova vine o data pe saptamana la comisia de liberare conditionata si, cu acel prilej, discuta si cu detinutii care intra in refuz de hrana sau care solicita sa iasa la raport.

Spre deosebire de alte penitenciare, la Craiova sunt deja angajati doi psihologi care prin munca lor pot contracara efectele privarii de libertate si ajuta la recuperarea psihica a detinutilor.

Penitenciarul Craiova a facut abonamente la ziarele cele mai importante (130 de exemplare), asigurand cam un exemplar pentru fiecare camera.

b) Camerele de detentie

Cladirea are peste 100 de ani vechime si nu mai corespunde nici macar standardelor nationale, fara a mai pomeni de cele internationale. Penitenciarul de la Galati, construit in acelasi timp si dupa acelasi model, a fost demolat, in locul lui incepandu-se construirea unuia modern. La Craiova insa, nu se pune, deocamdata, aceasta problema.

La camera 2 de la sectia de femei, o detinuta – Niculina Nicolae – aflata in penitenciar de 3 luni prezinta vadite tulburari psihice. Cum la aceasta sectie nu exista infirmerie, ea sta la un loc cu alte zece detinute. Reprezentantii APADOR-CH considera ca Niculina Nicolae trebuie urgent transferata la spitalul penitenciar si expertizata psihiatric.

La camera 3 din aceeasi sectie, Marioara Uta se afla de doi ani in arest preventiv pentru fals intelectual si luare de mita. In toata aceasta perioada, ea nu a avut ocazia sa discute niciodata cu avocatul din oficiu pe care nici nu stie cum il cheama. Trebuie semnalata, ca si in multe alte cazuri, durata nepermis de lunga a procesului penal.

Conditiile de detentie din sectia de femei sunt mult mai bune decat in sectiile de barbati: camere curate, apa calda zilnic, dusuri in fiecare camera. Insa faptul ca detinutele sunt folosite ca „femei de serviciu” pentru cadrele din penitenciar (spala uniformele cadrelor, covoarele din birouri, fac curatenie, gatesc la popota, cos etc.) echivaleaza cu tratament degradant.

La sectiile de barbati exista doua tipuri de camere: unele foarte mici (circa 2,5 m lungime/1,5 latime, cu doua randuri de paturi suprapuse), si celularele (camere mari cu patru randuri de paturi suprapuse). Camerele 25 (4 condamnati pe viata la 4 paturi), 32 (6 persoane in 5 paturi) si 35 (6 persoane in 6 paturi) fac parte din prima categorie. Spatiul este atat de mic incat atmosfera este irespirabila, iar detinutii nu pot decat sa stea pe pat. Un WC in colt, nedespartit nici macar printr-un paravan de restul camerei si o chiuveta reprezinta „grupul sanitar”. Nu exista nici o posibilitate de protejare a intimitatii detinutilor.

Desi comandantul afirmase ca procurorul sta de vorba cu toti cei care cer sa iasa la raport, la camera 35, detinutul Dumitru Cismaru afirma ca nu a fost scos niciodata, cu toate ca facuse doua cereri in acest sens. Acelasi detinut a ridicat si o problema de natura medicala, plangandu-se ca vomita sange, lucru confirmat de colegii de camera, si afirmand ca nu i s-au acordat ingrijiri medicale. Cazul a fost semnalat conducerii penitenciarului.

Camera 20 face parte din categoria celularelor: 99 de detinuti la 92 de paturi pe patru niveluri. Grupul sanitar consta intr-un WC separat de restul camerei si doua chiuvete. Este evident ca aceasta „dotare” este total nesatisfacatoare pentru asigurarea unei minime igiene corporale. Un dus cald pe saptamana nu poate rezolva problema, cu atat mai mult cu cat intreg efectivul dintr-o astfel de camera are la dispozitie cam 20-30 de minute pentru a se spala.

c) Alimentatia

Penitenciarul Craiova are propria ferma de animale si gradina de zarzavat. Produsele obtinute nu acopera integral necesitatile. Daca exista un surplus dintr-un anume produs, cantitatea respectiva va fi sau transferata la un alt penitenciar, sau valorificata pe plan local, cadrele din penitenciar avand prioritate la cumparare. Bucataria era relativ acceptabila sub aspect igienic. Conform celor spuse de cadrele de la bucatarie, la Penitenciarul Craiova se folosesc zilnic intre 120 si 170 kg carne, 60-70 kg de subproduse de carne (oase, copite) si 60-70 kg slanina. Per total, se respecta standardele stabilite de DGP, dar, ca in toate penitenciarele vizitate, in marmitele cu mancare apar rar bucatele de carne iar felul intai si felul doi seamana pana la confuzie, ambele insemnand zeama grasa care difera numai prin legumele folosite.

d) Asistenta medicala

Penitenciarul Craiova are trei medici (doi pentru medicina generala si unul pentru boli interne) si un stomatolog. Cu toate ca situatia din acest penitenciar din acest punct de vedere este mai buna decat in altele, este evident ca medicii nu pot face fata celor peste doua mii de detinuti. De aici decurg nemultumirile unor detinuti care se plang ca nu li se acorda ingrijirile necesare.

Penitenciarul a facut parte dintre cele selectionate in 1994 pentru testarea HIV. Personalul sustine ca fiecare din cei 200 de detinuti testati a stiut exact despre ce fel de test era vorba si ca a fost de acord. Reprezentantii APADOR-CH si-au exprimat si cu ocazia altor vizite in penitenciare, indoiala cu privire la acest aspect, data fiind lipsa aproape totala de educatie sanitara a majoritatii celor aflati in detentie. Penitenciarul nu a fost informat in legatura cu rezultatele testelor HIV.

O problema pe care APADOR-CH a discutat-o in mai multe randuri cu comandantii si cu medicii din diverse penitenciare, inclusiv cel de la Craiova, se refera la posibilitatea folosirii prezervativelor. Este stiut ca, in penitenciare, se practica relatii sexuale. Este stiut si ca, pe langa riscul imbolnavirii cu HIV/SIDA (la Spitalul Penitenciar Bucuresti existau in februarie 1997 doi detinuti – unul cu HIV, celalalt cu SIDA – ambii depistati in timpul detentiei), exista si cazuri de imbolnaviri cu lues, gonoree si alte boli venerice. Cheltuielile pentru tratarea acestor boli sunt infinit mai mari decat costul unor prezervative. Rezistenta opusa acestei masuri – recomandate de Organizatia Mondiala a Sanatatii – de majoritatea cadrelor din sistemul penitenciar („asta ar insemna sa-i incurajam”) nu se justifica, deoarece practici de acest gen exista, nimeni nu neaga acest lucru, si ar trebui asigurata o minima protectie, impiedicandu-se astfel raspandirea bolilor venerice si, in primul rand, a infectarii cu HIV.

e) Asistenta religioasa

Ca in toate penitenciarele vizitate, si cel de la Craiova are un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii APADOR-CH au aflat ca, incepand cu data de 1 septembrie 1997, reprezentantii altor culte si voluntarii care doresc sa contribuie la reinsertia sociala a detinutilor si care nu desfasoara programe sau proiecte deja aprobate, au nevoie de o legitimatie semnata de secretarul de stat din cadrul Ministerului Justitiei care raspunde de penitenciare. Lucrul pare de neinteles tinand cont de faptul ca DGP – si, in general, statul roman – nu are nici un program/proiect coerent in acest foarte important domeniu.

9. Penitenciarul Gherla (vizita din 9 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.763 de detinuti, la o capacitate totala de cazare de 1.919 paturi instalate. Conform celor spuse de comandant, capacitatea ideala a penitenciarului ar fi de 800 de locuri iar cea care ar asigura conditii de detentie acceptabile – 1.500 de locuri. Cu alte cuvinte, numarul actual de detinuti este de aproape patru ori mai mare decat capacitatea ideala si de aproape doua ori mai mare decat cea „normala”. Din totalul detinutilor, 2.276 au condamnari definitive, 483 sunt in arest preventiv (414 – condamnati in prima instanta si 69 nejudecati) si 4 contravenienti (cu condamnari directe la inchisoare contraventionala). Din cei 2.763 de detinuti, 52 sunt femei, 149 – tineri (18–21 ani) si 63 sunt minori, din care 22 cu condamnari definitive. Apare imediat intrebarea: de ce cei 22 de minori cu condamnari definitive nu sunt transferati in centre pentru minori?

Spre deosebire de alte penitenciare, unde exista grupe de munca mixte (preventivi + condamnati) si (recidivisti + nerecidivisti), ceea ce implica, pentru comoditatea cadrelor, cazarea tuturor in aceleasi camere, la Gherla s-a constituit un punct de lucru special pentru cei aflati in arest preventiv, ceea ce inseamna separarea lor reala de restul detinutilor. Din totalul detinutilor, 583 muncesc in agricultura si in constructii, iar 450 lucreaza in fabrica de incaltaminte aflata chiar in perimetrul penitenciarului (societatea OLTIM). Mai exista si ateliere de tamplarie, unde se fabrica usi, mese, scaune, sicrie etc.

Penitenciarul are ferma de animale si gradina de zarzavat. Pentru un eventual surplus de produse, se procedeaza la fel ca la Craiova sau in alte penitenciare: transfer/schimb cu alte penitenciare, sau valorificare, in principal catre cadre.

b) Camerele de detentie

Cu toate ca la Penitenciarul Gherla s-au facut unele reparatii cu doi-trei ani in urma, ele au fost efectuate „de mantuiala” pentru ca este nevoie, din nou, de reparatii substantiale. Igrasia este vizibila pretutindeni, iar instalatiile sanitare si de incalzire sunt vechi si proaste. Noul comandant, transferat recent de la Penitenciarul Bistrita, are planuri mari pentru imbunatatirea conditiilor de detentie: instalarea unor dusuri in fiecare camera, separarea WC-urilor si spalatoarelor, inlocuirea instalatiilor sanitare si, inainte de orice, reducerea numarului de detinuti pana la o limita suportabila. Imbunatatirile au fost deja realizate la sectia de femei.

In prezent, supraaglomerarea este evidenta. Astfel, la camera 37 (minori) erau 32 de persoane la 27 de paturi. Camera este dotata cu un singur WC de tip „turcesc”. La camera 24 (condamnati peste 10 ani) erau 80 de detinuti la 75 de paturi, grupul sanitar fiind format dintr-un WC si un spalator cu 4 robinete. Este evident ca nu exista posibilitatea intretinerii unei igiene corporale cat de cat normale, dusul cald saptamanal nerezolvand problema (pentru toti detinutii exista doar doua sali cu cate 16 dusuri fiecare). Saltelele sunt foarte vechi, ceea ce face aproape inutile eforturile de salubrizare a incaperilor.

In incercarea de a limita supraaglomerarea, penitenciarul a renuntat complet la „cluburile detinutilor”, preferand sa le transforme in camere de detentie.

c) Alimentatia

In camera de alimente se aflau la vedere doar saci cu ceapa si cutii cu orez si paste fainoase. Un grup de detinuti curata zarzavat si tot ei asigurau si distribuirea hranei. Trebuie mentionata o imbunatatire a sistemului de distribuire a hranei prin instalarea unui lift. Penitenciarul Gherla este vechi, de tipul „Sighetu Marmatiei”, cu etaje inalte, ceea ce face extrem de dificila aceasta operatiune repetata de trei ori pe zi. La bucatarie se curatau cantitati mari de dovlecei crescuti peste limita la care pot fi mancati. Cu toate acestea, li s-a spus reprezentantilor APADOR-CH ca, din acele legume ce ar fi trebuit date la ferma de animale, se prepara o „tocanita minunata” (?!). Bucataria era invadata masiv de igrasie.

d) Asistenta medicala

Doi medici generalisti, un stomatolog si 8 asistenti medicali se ingrijesc de sanatatea detinutilor, cifra total insuficienta pentru cei peste doua mii de detinuti. Cabinetul medical de la sectia a 6-a recunoaste existenta a 112 bolnavi psihic, din care cel putin unu nu ar trebui sa se afle in penitenciar ci intr-un spital psihiatric. Cele mai frecvente afectiuni sunt cele digestive si dentare. 17 bolnavi de TBC stabilizat urmeaza tratament in penitenciar. Un bolnav de variola fusese izolat.

e) Asistenta religioasa

In Penitenciarul Gherla, in afara preotului ortodox angajat, au acces si reprezentantii altor culte: greco-catolic, reformat, baptist, adventist, penticostal, Oastea Domnului etc. De remarcat ca „Martorii lui Iehova” nu au fost primiti, pe considerentul ca ei nu sunt un cult recunoscut. Toate intalnirile dintre reprezentantii acestor culte si detinuti au loc in prezenta preotului ortodox! Explicatii de genul „preotul ortodox actioneaza ca o gazda cand are musafiri” nu pot justifica aceasta ingerinta clara a preotului ortodox in libertatea credintelor religioase garantata de art. 29 din Constitutia Romaniei.

f) Cazul detinutului Marian Tudorache

Nascut la 17 octombrie 1970 in localitatea Adunatii Copaceni, judetul Giurgiu, Marian Tudorache a fost arestat la data de 3 noiembrie 1989 si condamnat in 1991 la 15 ani inchisoare pentru omor, dupa parcurgerea tuturor treptelor legale, inclusiv recurs la Curtea Suprema de Justitie si cereri repetate de introducere a recursului extraordinar, devenit recurs in anulare. Mutat de la un penitenciar la altul de mai multe ori, Marian Tudorache a primit numeroase pedepse (izolare severa, izolare simpla, retragerea dreptului la pachete, vizite, corespondenta, mustrare etc.) si a declarat in mai multe randuri greva foamei (in termenii cadrelor din penitenciare „refuz de hrana”). S-a automutilat in cateva randuri, fiind, de fiecare data, pedepsit cu izolare simpla sau severa. A fost internat in mod repetat la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde a fost, si acolo, sanctionat cu diverse pedepse.

Din cele de mai sus s-ar putea deduce ca Marian Tudorache este un detinut dificil. Dar, pornind de la situatia acestui detinut, reprezentantii APADOR-CH au pus problema rapoartelor de pedepsire, foarte frecvente in intreg sistemul penitenciar. Fara indoiala, regulamentul penitenciarelor este mult mai strict decat orice alte reguli de convietuire in grup, dar el nu poate contine prevederi care sa anihileze o seama de drepturi garantate de Constitutie: libertatea constiintei, libertatea de exprimare, secretul corespondentei, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul de petitionare etc. Art. 49 din Constitutie, dupa ce enumera la alineatul 1 situatiile in care exercitiul unor drepturi si libertati poate fi restrans, precizeaza la alineatul 2 ca „restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”. Mai mult, restrangerea exercitiului drepturilor si al libertatilor trebuie facuta prin lege si nu printr-un simplu regulament. Or, foarte multe rapoarte de pedepsire intocmite de cadre din penitenciare au ca obiect opinii exprimate de detinuti, pe care cadrele le considera insultatoare sau jignitoare la adresa lor. (A se vedea mai jos, ca exemplu in acest sens, cazul Dan Ziegler de la Penitenciarul Bistrita).

O a doua problema care rezulta din cazul Marian Tudorache este cea a automutilarii. Este o practica relativ frecventa in lumea detinutilor. De ce recurg detinutii la aceasta solutie? Unul din motivele frecvente este disperarea fata de durata foarte lunga a procesului penal. Sunt multe cazuri in care detinutii, condamnati definitiv, ar putea intra la comisia de liberare conditionata (dupa executarea a jumatate din pedeapsa pana la 10 ani sau 2/3 peste 10 ani in cazul condamnarilor sau infractiunilor comise pana in noiembrie 1996 cand s-au modificat Codul penal si Codul de procedura penala), dar acest lucru nu este posibil pentru ca hotararile instantelor nu au ajuns la penitenciar!! La fel de numeroase sunt situatiile in care persoanele aflate in detentie asteapta cu anii sa fie judecate. (A se vedea exemplul detinutei de la Craiova.)

Detinutii aflati in astfel de situatii cred ca, prin automutilare, atrag atentia asupra problemelor lor juridice. APADOR-CH considera ca daca dreptul la aparare al fiecarui detinut ar fi exercitat in mod real de aparatori – in special de avocatii din oficiu – o parte din aceste probleme ar putea fi inlaturate. De asemenea, ar trebui sa existe texte de legi (in principal Codul penal si Codul de procedura penala) in biblioteca fiecarui penitenciar, astfel incat detinutii care au dorinta si capacitatea sa-si poata pregati singuri apararea si caile de atac.

Nu pot fi ignorate si motive relativ minore pentru automutilare – sau refuz de hrana – cum ar fi transferarea in alt penitenciar sau dorinta de a ajunge in spitalul penitenciar, socotit de multi detinuti drept un loc de detentie mai „bland”. Mai trebuie tinut cont si de detinutii – putini la numar – care se automutileaza din cauza ca sufera de tulburari psihice.

Revenind la situatia lui Marian Tudorache, trebuie spus ca el a trecut prin toate fazele descrise mai sus – mai putin ultima. In 1997, i s-a descoperit o „discopatie hiperalgica” si o „infectie urinara”. Discopatia nu poate fi tratata in sistemul spitalicesc al penitenciarelor. Mai mult, doctori din afara sistemului penitenciar recomanda interventie chirurgicala. Asadar, Marian Tudorache se adreseaza instantei pentru intreruperea pedepsei din motive medicale. Reprezentantii APADOR-CH au incercat sa dezlege o poveste incalcita privind expertize medico-legale succesive din care nu exista nici o copie, nici in dosarul de penitenciar si nici in cel medical ale detinutului Marian Tudorache, cu toate ca astfel de expertize fusesera efectuate fara doar si poate. Unul din doctori a declarat ca le-a vazut cu ochii lui – ca si un cadru al penitenciarului si insusi detinutul. Conducerea penitenciarului a afirmat ca acest gen de expertize se fac in doua exemplare, dintre care unul ramane la comisia IML, iar celalalt la instanta, asa incat nu trebuia sa existe copii in dosarul de penitenciar sau in cel medical al detinutului. Ceea ce evident, daca este adevarat, este absurd, insemnand practic ascunderea unor date privind starea de sanatate a persoanei aflate in detentie. In sfarsit, se pare ca doctorita penitenciarului care s-a ocupat direct de cazul Marian Tudorache ar fi transmis – cu intentie sau din greseala – judecatoriei o expertiza IML mai veche care il dezavantaja pe Marian Tudorache.

Din documentele aflate la dosarul medical al detinutului Marian Tudorache, rezulta clar ca detinutul sufera de discopatie vertebrala (radiografia din 20 iunie 1997 si recomandarea de internare din 21 iunie 1997), boala ce nu poate fi tratata in sistemul medical al penitenciarelor.

Marian Tudorache a executat mai mult de jumatate din pedeapsa de 15 ani primita pentru omor. Desigur, multele rapoarte de pedepsire cantaresc greu in decizia comisiei de liberare conditionata. Dar, data fiind starea sanatatii sale, APADOR-CH considera ca se poate recurge la solutia intreruperii executarii pedepsei pentru motive medicale, ceea ce reprezinta o alta posibilitate de a pune in libertate temporara un tanar care a intrat in penitenciar cand avea 19 ani si a executat deja 8 ani de inchisoare.

10. Penitenciarul Bistrita (vizita din 10 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

De la darea sa in folosinta in 1991, Penitenciarul Bistrita este singurul – din cele vizitate de reprezentantii APADOR-CH – care nu a fost niciodata confruntat cu problema supraaglomerarii. O serie de cladiri noi adapostesc conducerea si administratia penitenciarului. In partea de detentie, s-a dat in folosinta o jumatate dintr-un tronson nou care cuprinde trei sectii. Urmeaza construirea unul alt tronson, la terminarea caruia va fi demolata toata partea veche a ceea ce fusese pana in 1990 o anexa a Penitenciarului Gherla.

La data vizitei, in Penitenciarul Bistrita erau 783 de detinuti la o capacitate maxima de 978 de paturi si una optima de 837 de locuri. Pe categorii, detinutii erau impartiti dupa cum urmeaza: 640 cu condamnari definitive si 143 in arest preventiv (54 condamnati in prima instanta si 89 nejudecati). 97 de detinuti sunt tineri (18–21 ani), 9 – minori si 3 – contravenienti (cu condamnare directa la inchisoare contraventionala). La acest penitenciar nu sunt detinute.

Exista o singura camera in care recidivisti si nerecidivisti stau impreuna pentru ca formeaza o grupa de munca. Reprezentantii APADOR-CH au atras atentia asupra faptului ca nu exista justificare pentru amestecarea detinutilor, fie ea si pentru un numar mic de persoane.

Din totalul detinutilor, 580 ies la munca, in principal in agricultura, dar si in constructii, pe baza unui contract cu o firma particulara.

Spre deosebire de alte penitenciare, cel de la Bistrita acopera integral cantitatea de carne necesara din resurse proprii, dar nu produce legume si fructe.

Detinutii primesc vizite in trei sisteme: o cabina cu geam securizat despartitor pentru detinutii periculosi, o camera cu trei mese separate prin geamuri laterale pentru detinutii obisnuiti si o alta camera cu mese neseparate pentru cei mai disciplinati. In aceasta ultima camera au loc si discutiile dintre detinuti si avocati. O alta diferenta notabila fata de alte penitenciare, dupa spusele comandantului, este prezenta avocatilor – alesi sau din oficiu – la vorbitor cu detinutii.

Inca o diferenta notabila consta in faptul ca la Penitenciarul Bistrita exista un telefon public de la care orice detinut poate telefona oricui. Problema este ca detinutii nu au dreptul sa detina bani, asa ca, pentru fiecare apel, ei trebuie sa ceara aprobarea – si monedele – de la conducerea penitenciarului. Comandantul Ioanitoaie obtinuse chiar in ziua vizitei APADOR-CH acordul companiei de telefoane locale pentru introducerea unui telefon cu cartela magnetica.

b) Camerele de detentie

Desi statistic nu exista supraaglomerare, conditiile de detentie in aripa veche sunt inca departe de standardele europene. Astfel, la sectia IV intr-una din camere erau 48 de detinuti la 51 de paturi (structuri metalice de trei paturi suprapuse). Grupul sanitar era prevazut cu doua WC-uri, un spalator cu 4 robinete si un dus, insuficiente pentru cele 48 de persoane. Se furnizeaza apa calda o data la doua zile (conform conducerii penitenciarului) sau de doua ori pe saptamana (conform detinutilor). Oricare ar fi varianta reala, este o imbunatatire fata de restul penitenciarelor vizitate de APADOR-CH, unde apa calda este un lux de care detinutii beneficiaza doar cateva minute in timpul dusului saptamanal.

La camera 59 (bolnavi de TBC) erau 15 detinuti la 18 paturi. Un WC, doua chiuvete si un dus constituiau grupul sanitar.

La camera 61 (inapti de munca) erau 18 detinuti la 18 paturi. Doctorul a explicat ca persoanele scutite de munca pe perioade scurte de cateva zile sunt aduse in acea camera pentru a putea fi supravegheate mai usor din punct de vedere medical.

Sectiile I, II si III au fost deja mutate in tronsonul nou. Camerele sunt prevazute cu interfon conectat la cabina supraveghetorului ceea ce usureaza mult comunicarea dintre detinuti si cadre. (In celelalte penitenciare, un detinut care vrea sa ceara sau sa reclame ceva supraveghetorului trebuie sa bata in usa pana cand acesta il aude.)

Conform spuselor comandantului, la terminarea constructiei, in fiecare camera vor sta maximum patru detinuti. La data vizitei, se foloseau inca paturi suprapuse (pe doua niveluri). Fiecare incapere este prevazuta cu grup sanitar placat cu faianta, o masa din piatra fixata in perete si o banca. Detinutii pot sa manance stand la masa si nu in pat, cum se intampla in prezent in toate celelalte penitenciare vizitate. Intreaga sectie are un singur televizor instalat pe holul central. Detinutii care doresc sa urmareasca programul isi iau bancile din camere si ies pe hol.

Penitenciarul nu pune la dispozitia detinutilor periute, pasta de dinti si hartie igienica. Detinutii primesc numai o bucatica de sapun. Argumentul conducerii penitenciarului este ca absolut toate lucrurile detinutilor – de la cearsafuri si uniforme pana la lenjeria intima – se spala obligatoriu in spalatoria penitenciarului, sapunul distribuit fiind suficient pentru mentinerea igienei corporale. In majoritate, detinutii primesc de acasa pasta de dinti, periute, sapun, hartie igienica sau, daca au bani, isi cumpara. Exista insa si persoane care nu au aceste posibilitati, iar absenta acestor mici articole absolut necesare le creeaza o stare de nemultumire si de frustrare.

c) Asistenta medicala

Pentru intreg penitenciarul exista un singur cabinet medical unde sunt consultati zilnic intre 70 si 100 de detinuti. Cele mai frecvente boli sunt cele ale aparatului digestiv, respirator, bolile de piele. 10 detinuti terminasera tratamentul pentru lues. Circa 25-30 de detinuti prezinta tulburari psihice. Cabinetul nu are medic stomatolog, asa ca numerosii detinuti care au acest gen de probleme trebuie dusi la cabinete dentare din oras.

d) Asistenta religioasa

Pe langa preotul ortodox angajat, la penitenciar vin si reprezentanti ai greco-catolicilor si ai reformatilor. Comandantul a afirmat ca preotul ortodox are doar discutii initiale cu acestia, dar nu asista la intalnirile cu detinutii.

e) Cazul detinutului Dan Ziegler

Dan Ziegler, nascut la 26 octombrie 1962, si-a petrecut mai bine de jumatate din viata prin diverse penitenciare, inclusiv 4 ani intr-o scoala de corectie pe vremea cand era minor. Pana in 1989 a avut cateva condamnari pe baza decretului 153 si pentru furt, iar dupa 1989 a avut o condamnare pentru talharie (3 ani), urmata de o alta pentru vatamare corporala grava contopita cu o pedeapsa pentru ultraj la adresa completului de judecata (4 ani si jumatate), plus o condamnare pentru accident rutier si conducere fara permis. In prezent, executa pedeapsa de 4 ani si jumatate.

Detinutul recunoaste ca a comis furturi de-a lungul anilor, dar sustine ca doua din condamnari (furtul unui porc si vatamarea corporala grava) i-au fost date pe nedrept. Dan Ziegler sustine ca, de fiecare data cand a fost retinut sau arestat, a fost batut de politisti si obligat sa recunoasca fapte pe care nu le savarsise. A reclamat in doua randuri purtarea abuziva a politistilor si, afirma el, a fost fortat sa isi retraga una din plangeri, iar in cazul celei de a doua, Parchetul militar ar fi declansat urmarirea penala impotriva politistilor care l-au batut.

Dan Ziegler s-a plans ca, in penitenciar, a fost frecvent pedepsit cu izolare simpla sau severa, dand doua exemple: o data pentru ca i-a spus tatalui sau la vorbitor sa reclame la Parchetul militar ca el, Dan Ziegler, este torturat psihic in penitenciar, si alta data pentru ca un subofiter l-a auzit spunand colegilor de camera ca „vine demilitarizarea penitenciarelor si toti astia (cadrele) o sa fie dati afara”. Detinutul a mai afirmat ca a fost pedepsit de doua ori pentru aceeasi fapta – ultraj la adresa completului de judecata: o data cu izolare severa in penitenciar si a doua oara, prin sentinta instantei. Reprezentantii APADOR-CH au verificat dosarul de penitenciar al lui Dan Ziegler si au gasit rapoartele de pedepsire cu izolarea exact pentru motivele prezentate de detinut. Ei considera ca pedepsele cu izolarea nu sunt justificate deoarece in prima situatie detinutul isi exercita dreptul de petitionare, in a doua isi exprima o opinie, ceea ce nici un regulament, oricat de sever, nu poate interzice. Cat despre a treia, Dan Ziegler a primit o pedeapsa penala, deci conducerea penitenciarului nu trebuia sa-i mai dea inca o pedeapsa.

Dan Ziegler s-a mai plans ca a fost transferat timp de patru luni intr-o camera cu regim restrictiv (detinuti considerati periculosi), unde conditiile de detentie sunt mult mai dure, iar unii detinuti sunt legati cu catuse.

11. Penitenciarul Colibasi (vizita din 21 noiembrie 1997)

a) Conditiile din penitenciar

Penitenciarul Colibasi primeste detinuti din trei judete: Arges, Valcea si Teleorman. La data vizitei, aici erau 1.825 de detinuti la o capacitate de 1.195 de locuri. Din total, 1.050 aveau condamnari definitive, 356 nu fusesera inca judecati, 398 fusesera condamnati in prima instanta iar 21 erau contravenienti sanctionati direct cu privare de libertate. Din cei 1.825, 264 erau tineri intre 18 si 21 de ani, 8 erau minori si 45, femei. Circa 800 de detinuti lucreaza atat in afara penitenciarului (munci agricole de sezon, constructii), cat si in atelierele penitenciarului unde se produc boltari (un element de constructie), cosuri de rachita, saltele si perne pentru toate penitenciarele.

In penitenciar exista cursuri de alfabetizare (clasele I–IV). Din cei 30 de analfabeti, doar 17 frecventeaza scoala regulat. Din ceilalti 13, cativa muncesc si sunt prea obositi ca sa mai si invete, iar restul nu doresc sa faca acest lucru.

Asistenta medicala este asigurata de doi medici generalisti, un internist, un stomatolog si noua asistenti medicali. In urma cu cativa ani, s-au facut la cabinetul penitenciarului cam 700-800 de teste HIV. Medicii au declarat ca detinutii testati erau in cunostinta de cauza, dar au admis ca nu li s-a cerut acordul. Cabinetul medical nu a primit nici un rezultat de la laboratoarele care au efectuat analizele. Medicii au mai afirmat si ca foarte multi detinuti prezinta unele tulburari psihice, dar ca numai aproximativ o suta ar avea probleme serioase de aceasta natura.

La blocul alimentar, sistemul de aerisire fusese demontat, urmand ca noile tevi – la care se lucra – sa fie montate curand. Din aceasta cauza, aburii din bucatarie faceau atmosfera irespirabila, iar condensul era vizibil. Meniul pentru pranz consta in ciorba de fasole si paste cu carne, iar la regim, supa cu paste si varza. Intr-o marmita in care se pregatea ciorba, se pusesera la fiert si bucati de sira spinarii si cozi de porc. Subofiterul de serviciu s-a straduit sa convinga reprezentantii APADOR-CH ca, prin fierbere, ar fi urmat sa se desprinda carnea de pe os (si de pe coada?) care s-ar fi adaugat la pastele fainoase ce constituiau felul doi. Judecand dupa ce se vedea in marmita, este greu de imaginat cum ar fi putut fi impartita bruma de carne rezultata din fierbere la peste 1.800 de detinuti!

b) Camerele de detentie

In sectiile VII si VIII se afla detinutii inapti de munca. Fiecare camera are un grup sanitar cu dus, doua chiuvete si un WC. Sunt singurele sectii unde practic nu exista supraaglomerare si unde fiecare detinut are conditii mai bune pentru intretinerea unei igiene corporale mai aproape de normal. Pentru toate celelalte sase sectii exista o singura sala de baie cu circa 40 de dusuri.

La camera 51 erau opt detinuti la noua paturi. Detinutul Marin Baicoianu s-a plans ca nu i se acorda ingrijiri medicale pentru durerile de gat de care sufera constant si pentru ceea ce pare o afectiune ciudata: o extraordinara laxitate a faringelui, laringelui si traheei care se „muta” aparand sub forma de umflatura vizibila pe gat. Detinutul a fost dus la spitalul judetean dar doctorii nu au putut pune un diagnostic. In plus, dupa modul total dezlanat in care vorbea, este foarte posibil ca Marin Baicoianu sa aiba si probleme de natura psihica. Un alt detinut – Gheorghe Popa – din aceeasi camera prezenta simptome clare de boala psihica. El a fost expertizat medico-legal la Spitalul Penitenciar Bucuresti si, cu toate ca rezultatul a stabilit clar ca Gheorghe Popa este psihopat, nu s-a facut recomandare de intrerupere a executarii pedepsei. Dupa parerea reprezentantilor APADOR-CH, acesti doi detinuti nu ar fi trebuit sa se afle in penitenciar ci intr-un spital de boli psihice.

La camera 34 din sectia IV erau 24 de detinuti la 28 de paturi. Aici sunt tinute persoanele care au savarsit delicte grave – in principal omoruri – ale caror procese sunt in faze avansate. Unul din detinuti – Gheorghe Plesa – s-a plans de durata prea mare a procesului sau, inceput in 1990 (de cand se si afla in arest), in care nu obtinuse inca o hotarare definitiva.

La camera 44 din sectia V, erau 61 de detinuti la 60 de paturi. Grupul sanitar consta in doua WC-uri de tip „turcesc” si un spalator cu trei robinete fara rozeta. Situatia era similara si la camera invecinata (63 de detinuti la 60 de paturi).

Reprezentantii APADOR-CH au constatat si la acest penitenciar – ca si la toate celelalte vizitate pana in prezent – ca una din problemele cele mai serioase cu care se confrunta persoanele ale caror procese se afla in diverse faze este asigurarea dreptului la aparare. Majoritatea persoanelor private de libertate provin din familii sarace si foarte sarace care nu au posibilitatea materiala de a angaja un avocat. Apararea este asigurata de avocati din oficiu care, cu foarte rare exceptii, nu vin niciodata la penitenciare pentru a discuta cu clientii inainte de proces. De cele mai multe ori, singurele discutii dintre acestia si aparatori au loc fie la grefa, in prezenta altor detinuti si avocati, fie chiar in sala de sedinta. Foarte multi din cei condamnati au declarat ca pledoariile avocatilor din oficiu se limiteaza la a cere „indulgenta” pentru clientii lor. Pentru ca dreptul la aparare sa fie respectat, este necesara de urgenta o reforma de substanta a institutiei avocatului din oficiu.

c) Cazuri deosebite

APADOR-CH a atras in repetate randuri atentia asupra usurintei cu care procurorul emite primul mandat de arestare preventiva si cu care judecatorul il prelungeste. Lasand la o parte faptul ca una din garantiile stabilite de Curtea Constitutionala (prelungirea mandatului de arestare preventiva trebuie facuta de un judecator o data la 30 de zile, indiferent de faza in care se afla procesul) nu este respectata decat in putine cazuri, procurorii si judecatorii ignora un principiu fundamental al drepturilor omului: starea de libertate este cea normala, privarea de libertate trebuie sa constituie exceptia.

La Penitenciarul Colibasi se afla in arest preventiv persoane acuzate de infractiuni minore, ce nu prezinta vreun pericol social real. Astfel:

– Cristian Rauta, 33 de ani, arestat din 18 iulie 1997, nejudecat, acuzat de furtul a doi saci cu ceapa si doi saci cu usturoi;

– Costel Nedelcu, 21 de ani, nejudecat, acuzat ca ar fi furat o gasca si o oaie;

– Adrian Plesa, 30 de ani, arestat din 25 septembrie 1997, nejudecat, acuzat de furtul a 14 lati (scandurele ce servesc la confectionarea gardurilor);

– Petrisor Miu, 27 de ani, arestat din 20 mai 1997, nejudecat, acuzat ca a furat ceapa si usturoi de pe un teren;

– Gheorghe Stan, 24 de ani, arestat la 10 octombrie 1997, nejudecat, acuzat ca a furat trei rame de geam de la un dispensar;

d) Cazuri individuale semnalate in prealabil asociatiei

Mihai Prundaru. Condamnat la 14 ani si 3 luni pentru omor, detinutul a reclamat relele tratamente la care a fost supus in Penitenciarul Colibasi in 1995 si apoi in Penitenciarul Gherla, de unde a si expediat scrisoarea catre APADOR-CH. Mihai Prundaru afirma ca a fost batut in mod repetat de cadre din cele doua penitenciare (nu insa si dupa ultima sa transferare de la Gherla la Colibasi in luna august 1997) si, mai ales, lovit la cap. Detinutul a sustinut ca, din cauza expedierii – pe cai ocolite – a plangerii catre APADOR-CH, un coleg de camera l-a „turnat”, iar cadrele de la Penitenciarul Gherla l-au pedepsit cu bataia, legarea cu catuse si izolarea. El sustine ca minimum patru detinuti de la Gherla pot depune marturie ca a fost supus unui astfel de tratament. APADOR-CH ar dori sa afle motivul pentru care, dupa expedierea plangerii catre asociatie si dupa pedepsirea detinutului, acesta a fost mutat de la Gherla la Colibasi fara a avea vreun dosar pe rol. Mai mult, Penitenciarul Colibasi il va retransfera la Gherla deoarece specificul primului este „detinuti nerecidivisti cu pedepse pana la zece ani”. Pentru ce a fost nevoie ca Mihai Prundaru sa fie mutat pentru cateva luni de la un penitenciar la altul? APADOR-CH a transmis Directiei Generale a Penitenciarelor rugamintea ca, in situatia in care Mihai Prundaru trebuie transferat, sa fie trimis la orice alt penitenciar in afara de Gherla. Detinutul este absolut convins ca la Gherla va fi din nou batut si pedepsit.

Reprezentantii asociatiei au constatat si o incoerenta in gandire si in exprimare si sugereaza necesitatea efectuarii unui control psihiatric in cazul detinutului Mihai Prundaru.

V. MINORITATILE IN ROMANIA

A. MINORITATI NATIONALE

In ceea ce priveste problematica minoritatilor nationale, anul 1997 a fost un an al contradictiilor: dupa ce in prima lui jumatate s-au inregistrat cele mai spectaculoase evolutii in privinta drepturilor minoritatilor nationale, atat legislativ cat si practic, in a doua jumatate s-a remarcat o revigorare a discursului nationalist, promovat de o parte a oamenilor politici (parlamentari apartinand tuturor partidelor) si de unii jurnalisti. Chiar daca la nivelul Guvernului si al Presedintiei o astfel de tendinta a fost clar dezavuata, ea a avut un impact evident asupra elaborarilor legislative din a doua parte a anului.

Guvernul instalat in decembrie 1996 are in structura sa, pentru prima data, un Departament pentru Protectia Minoritatilor Nationale, in a carui componenta intra si Oficiul pentru romi, precum si cateva birouri teritoriale. In 1997 APADOR-CH a colaborat constant cu DPMN.

1. Amendarea legislatiei privind drepturile minoritatilor nationale

Prin cooptarea la guvernare a Uniunii Democrate Maghiare din Romania – reprezentanta politica a minoritatii maghiare –, pentru prima data in istoria Romaniei minoritatea maghiara a fost integrata din punct de vedere politic. Merita subliniat in acest context ca invitarea la guvernare a UDMR, numirea de ministri, secretari de stat, prefecti si subprefecti dintre membri UDMR a fost receptata bine de catre opinia publica din Romania, care a vazut in acest fapt un semn de normalizare a vietii politice. Chiar si la nivelul presei aceasta cooperare a fost considerata – la inceput – ca un fapt normal. Vocile care s-au pronuntat impotriva au fost relativ putine si nesemnificative. Abia din a doua jumatate a anului ele s-au facut tot mai des auzite, reusind sa acapareze o buna parte din spatiul publicistic si sa influenteze si o parte a opiniei publice.

In primele luni ale anului 1997, pana cand Guvernul a emis ordonantele de urgenta prin care a modificat Legea invatamantului si Legea administratiei publice locale, APADOR-CH a avut o serie de intalniri cu reprezentanti ai DPMN in vederea discutarii cadrului legal creat in urma intrarii in vigoare a Tratatului romano-maghiar. Dat fiind ca in Tratat a fost incorporata Recomandarea 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta a devenit parte a dreptului intern al Romaniei, putand fi aplicata direct. Cum Recomandarea 1201 contine prevederi exprese in ceea ce priveste folosirea limbii materne in administratie, exista posibilitatea legala – prin coroborarea acestor texte cu cele ale Constitutiei din 1991 – de a permite consiliilor locale sa stabileasca situatiile in care limba materna poate fi folosita direct si eficient in administratia locala (pentru amanunte vezi Raportul APADOR-CH pe anul 1996).

In luna martie, Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale si APADOR-CH au organizat o intalnire cu prefecti, subprefecti sau reprezentanti ai prefecturilor din mai multe judete in care traiesc diferite minoritati nationale. In cursul discutiilor, a devenit evident ca lipsa unei culturi juridice constituie un obstacol major in orice tentativa de progres. Reprezentantii celor mai multe prefecturi au declarat, in principal, ca la nivel local e aproape imposibil sa explici ca un tratat international ratificat de Romana e tot una cu o lege (de exemplu, cu Legea administratiei publice locale) si, cu atat mai putin, ca ar avea prioritate. A reiesit chiar ca, din partea consilierilor juridici locali, se manifesta o anume rezistenta si fata de invocarea suprematiei Constitutiei. Pe scurt, mesajul a fost ca in locul unei gandiri juridice deschise, creatoare, concordante cu principiile interpretarii si aplicarii dreptului, ar fi mult mai eficient sa se elaboreze actele normative prin care sa se modifice legile existente deja in Romania.

In luna mai 1997, Guvernul a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 322/1997, privind modificarea Legii administratiei publice locale. Ordonanta a intrat in vigoare in urma publicarii ei in Monitorul oficial din 29 mai 1997. Conform acesteia, in unitatile administrativ-teritoriale in care o minoritate nationala reprezinta cel putin 20% din totalul populatiei, persoanele apartinand acelei minoritati vor putea folosi in relatiile lor cu administratia locala limba lor materna, intelegand prin aceasta posibilitatea de a se adresa in limba materna si obligatia administratiei de a raspunde in aceasta limba. In acest scop, ordonanta prevede obligatia angajarii de personal bilingv sau multilingv (nationalitatea nefiind un criteriu la angajare, ci numai cunoasterea limbilor respective). De asemenea, se prevede dreptul la inscriptionare bilingva in acele unitati administrativ-teritoriale in care o minoritate reprezinta cel putin 20% din totalul populatiei. De asemenea, se prevede posibilitatea ca, in acele consilii in care cel putin o treime din numarul consilierilor au ca limba materna alta limba decat cea romana, acestia sa se poata exprima in limba lor materna. daca doresc. In aceste situatii, prezenta unui traducator autorizat este obligatorie.

Adoptarea si mai ales aplicarea ordonantei a provocat o reactie negativa relativ puternica. In principiu, s-a reprosat faptul ca primarii si consilierii locali – mai ales cei maghiari – au aplicat-o foarte repede. Vocilor din unele ziare li s-au alaturat membri ai Guvernului: ministrul de Interne a reprosat aplicarea ei „atat de repede”, iar secretarul de stat de la Departamentul pentru Administratia Publica Locala, dl Grigore Lapusanu, a emis instructiuni prin care, modificand textul ordonantei, a solicitat ca aplicarea prevederilor ei sa se faca numai in temeiul unei decizii a consiliului local. In timp, aceste anomalii au fost inlaturate, reprosul fundamental fiind acela ca printr-o ordonanta de urgenta s-a modificat o lege organica. Au fost anuntate opozitii la adoptarea textului atunci cand va fi dezbatut in Parlament.

Ulterior, Guvernul Romaniei a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 36/1997, privind modificarea Legii invatamantului. Aceasta a intrat in vigoare in urma publicarii in Monitorul oficial din 14 iulie 1997. Potrivit noului act normativ, multe din restrictiile anterioare au fost inlaturate. Ordonanta prevede, printre altele, invatamantul profesional in limba materna, invatarea istoriei si geografiei Romaniei in limba materna, la toate nivelurile, posibilitatea infiintarii de universitati publice in limba materna.

Si aceasta ordonanta modifica o lege organica, ceea ce a constituit un prim motiv de nemultumire exprimat de unii jurnalisti, dar si de unii parlamentari. Trimiterea ei spre adoptare Senatului Romaniei a constituit un prilej de relansare a discursului nationalist, in termeni foarte asemanatori celui din anii anteriori.

In aceste conditii, APADOR-CH a elaborat un comunicat pe care l-a remis presei si membrilor Senatului:

„OBSERVATIILE APADOR-CH PRIVIND

MODIFICARILE REFERITOARE LA EDUCATIA IN LIMBA MATERNA

ADUSE LEGII INVATAMANTULUI

PRIN ORDONANTA DE URGENTA Nr. 36 DIN 1997

1. Programul de guvernare si educatia in limba materna

(…)

Trebuie subliniat ca, in urma ultimelor modificari, drepturile privind educatia in limba materna ating nivelul anterior adoptarii Legii invatamantului nr. 84/1995. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 106 alin. 2 din Legea 28/1978, in invatamantul profesional si vocational exista posibilitatea studiului in limbile minoritatilor nationale, si nu numai a insusirii terminologiei de specialitate. Mai mult, Constitutia din 1965 mentiona in art. 22 obligativitatea angajarii si de personal bilingv sau multilingv. Evident, pentru a avea astfel de functionari era necesara asigurarea conditiilor optime de studiu al limbilor respective. Persoanele apartinand minoritatilor nationale au fost in deplina legitimitate sa intrebe care a fost cauza pierderii acestor drepturi dupa 1990, intr-un regim care s-a declarat intemeiat pe protectia drepturilor omului.

2. Romania si legislatia internationala privitoare la protectia minoritatilor nationale

APADOR-CH subliniaza ca revenirea asupra legislatiei care a dus la restrangerea drepturilor minoritatilor nationale este o obligatie juridica a Romaniei, rezultand din documente internationale precum «Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale», «Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umana», «Declaratia ONU cu privire la persoanele apartinand minoritatilor etnice sau nationale, lingvistice si religioase», «Recomandarea 1201», devenite parte a dreptului intern prin incorporarea lor in Tratatul romano-maghiar si in Tratatul romano-ucrainean.

Adoptarea solutiilor propuse de Ordonanta de urgenta nr. 36 ar plasa Romania la limita de sus a standardelor internationale in materie. In mod deosebit trebuie subliniat ca modificarile aduse Legii invatamantului prin aceasta Ordonanta corespund prevederilor Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, document semnat de Romania si care asteapta sa fie ratificat de Parlament. In privinta standardelor internationale, trebuie mentionat ca acestea, asa cum ele insele prevad, constituie reglementari minime, pe care statele pot sa le depaseasca daca acest lucru este determinat de conditiile lor interne. Asa se explica faptul ca in alte tari, precum Finlanda, Italia, Spania, statutul minoritatilor nationale este superior, inclusiv in privinta educatiei in limba materna. APADOR-CH considera ca legislatia romaneasca privind educatia in limba materna asa cum apare in urma modificarilor aduse prin Ordonanta de urgenta nr. 36 corespunde situatiei actuale din Romania.

In ultima vreme, opiniei publice i-au fost prezentate cateva clisee, intr-un mod amintind de perioada legislaturilor anterioare, cand discursul nationalist si instigarea la ura interetnica au fost platite de intreaga societate romaneasca in raporturile ei cu institutiile europene si euroatlantice. Un astfel de cliseu este cel potrivit caruia «Invatamantul in limba materna ar constitui o decizie impotriva limbii romane si ar prejudicia copiii romani».

Instruirea in limba materna este un drept pe care il au atat persoanele apartinand majoritatii cat si cele apartinand minoritatilor. A asigura minoritatilor posibilitatea de a invata si de a se instrui in limba lor materna nu inseamna drepturi in plus, ci doar crearea cadrului pentru exercitarea unui drept, in conditii egale cu majoritatea.

Protejarea limbii romane se face prin asigurarea conditiilor optime de educatie pentru vorbitorii limbii romane (apartinand atat majoritatii cat si minoritatilor), prin dezvoltarea culturii nationale si nu prin impiedicarea minoritatilor de a beneficia de o instructie cuprinzatoare in limba lor materna. A studia Istoria Romaniei si Geografia Romaniei in limba materna, cu insusirea toponimiei si in limba romana nu poate prejudicia in nici un fel nici limba romana si nici statul roman, cele doua materii fiind stiinte, iar invatarea lor putandu-se realiza in orice limba, fie ea limba romana sau o limba minoritara, regionala ori de circulatie internationala.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei sa nu dea curs provocarilor extremist-nationaliste si sa contribuie la punerea in practica a Programului de guvernare asa cum a fost el adoptat in decembrie 1996.

Consiliul de conducere

16 septembrie 1997″

APADOR-CH a propus o amendare a Ordonantei. Problema studiului Istoriei Romanilor si a Geografiei Romaniei este tratata in Ordonanta de urgenta in art. 120, (2) in felul urmator:

„In invatamantul primar Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana. In invatamantul gimnazial si liceal aceste discipline se pot preda, la cerere, si in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana cu obligatia transcrierii si insusirii toponimiei si a numelor proprii romanesti in limba materna”.

In litera sa, fraza „In invatamantul primar Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana” trateaza studiul celor doua discipline in limba materna imperativ-normativ si nu optional. Ea ar obliga persoanele apartinand celor 18 minoritati din Romania sa accepte, toate, ca baietii si fetele lor de clasa primara sa invete Istoria romanilor si Geografia Romaniei in limba materna, desi foarte multi minoritari – italieni, romi, albanezi etc. – nu-si vorbesc limba nici macar acasa. (Cand scrisesera „limba materna”, autorii Ordonantei i-au avut in minte probabil numai pe maghiari.) Problema ramane valabila si in cazul maghiarilor. Daca o comunitate de maghiari doreste pentru copiii ei, din diferite motive, studiul unor discipline in limba romana? De ce sa nu aiba aceasta posibilitate? Exemplul cel mai semnificativ este al ceangailor din Moldova, unde sate intregi sunt gata sa reclame identitatea lor maghiara dar doresc, ferm, pentru copiii lor, invatamant in limba romana.

Varianta propusa de APADOR-CH ar fi (art. 120, (2)*):

„Art. 120, (2)*: In invatamantul primar, gimnazial si liceal Istoria romanilor si Geografia Romaniei se pot preda in limba romana sau, in functie de cerere, in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana cu obligatia transcrierii si insusirii toponimiei si a numelor proprii romanesti in limba materna.”

Propunerea a fost transmisa de APADOR-CH grupurilor parlamentare. Ea a fost analizata atat de catre conducerea UDMR cat si de mai multe grupuri parlamentare. Un senator din coalitia majoritara a prezentat-o pe larg intr-o sedinta a Senatului, in decembrie 1997.

2. Chestiunea ceangailor din Moldova

In vara anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata sa analizeze situatia ceangailor din zona Bacau-Neamt-Iasi, starea drepturilor de care se bucura persoanele apartinand acestei minoritati, precum si cazurile in care drepturile acestor persoane au fost incalcate. Pentru obtinerea unor prime informatii, APADOR-CH a contactat Departamentul de Stat pentru Minoritati Nationale si Uniunea Democrata Maghiara din Romania, de la care a obtinut foarte putine date. Ulterior, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Miercurea-Ciuc, unde au discutat cu dl Ciceu Anton (Csicso Antal), presedintele Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Romania. Dl Ciceu a prezentat mai multe cazuri care, in opinia sa, constituie grave incalcari ale drepturilor persoanelor apartinand acestei minoritati. In legatura cu aceeasi chestiune, reprezentantii APADOR-CH au discutat si cu dl Szöcs Janos, muzeograf la Muzeul Secuiesc al Ciucului, care a pus la dispozitie mai multe documente privind aceasta tema, inclusiv articole aparute in perioada 1990–1994 in ziarul „Desteptarea” din Bacau si ziarul „Ceahlaul” din Piatra-Neamt.

In urma acestor discutii, APADOR-CH a decis ca, in cadrul unei alte actiuni, sa efectueze o investigatie in zonele locuite de ceangai, pentru a intra in legatura atat cu locuitorii, cat si cu autoritatile publice si cele bisericesti. In perioada 22–23 august 1997, doi reprezentanti ai APADOR-CH s-au deplasat in mai multe sate din judetul Bacau, unde s-au intalnit cu persoane apartinand minoritatii ceangailor maghiari si cu reprezentanti ai autoritatilor religioase. „Raportul privind investigatia avand drept obiect situatia ceangailor din Moldova” consemneaza:

„In urma acestor investigatii a rezultat ca exista o categorie de persoane care se declara ceangai de origine maghiara, si care au ca atare o serie de probleme legate de afirmarea identitatii lor nationale.

A. Despre ceangaii din Moldova

Nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu originea ceangailor din Moldova. Istoriografia romana si cea maghiara, ca si lucrari ale unor preoti italieni, aduc argumente fie in favoarea originii romane, fie in favoarea originii maghiare a ceangailor din Moldova. Aceste aspecte istorice sunt prea putin relevante in raport cu dreptul pe care il are o persoana de a-si declara apartenenta la o anume nationalitate, drept fundamental al omului, prevazut si ocrotit de conventii internationale ratificate de statul roman.

Toti ceangaii din Moldova sunt catolici practicanti. Drept urmare, preotul si autoritatile religioase reprezinta pentru ei cele mai importante autoritati. O parte a ceangailor se declara de origine romana si vorbesc limba romana in viata de zi cu zi. O alta parte se declara de origine maghiara, folosind in exprimarea zilnica limba ceangaiasca, o limba maghiara arhaica. Trebuie subliniat ca aceasta limba are, la randul ei, mai multe dialecte, in functie de locul in care se vorbeste. In fine, trebuie spus ca in aceasta a doua categorie exista si ceangai care, vorbind aceeasi limba maghiara arhaica, subliniaza originea lor ceangaiasca, intelegand prin aceasta ca exista o diferenta fata de maghiari, chiar daca aceasta se manifesta numai in cateva aspecte (cantece, dansuri, traditii).

B. Probleme ale ceangailor de origine maghiara

In cursul interviurilor realizate cu persoane apartinand acestei minoritati – si care reprezinta un fel de lideri locali ai comunitatii de ceangai de origine maghiara – au fost prezentate mai multe aspecte considerate de cei intervievati ca reprezentand violari ale drepturilor lor.

In satul Lespezi am discutat cu: Zediu Stefan (la discutie fiind prezent si fratele acestuia), cu Olaru Ioja si cu preotul Marian Fekete.

In satul Pustiana am discutat cu invatatorul pensionar Beta Ioja, care ne-a pus la dispozitie mai multe documente privind subiectul investigat.

De asemenea, in cursul aceleiasi investigatii am avut o lunga discutie cu preotul decan Stefan Erdes, de la Decanatul romano-catolic din Bacau.

O constatare care merita subliniata se refera la extraordinarul interes al ceangailor in legatura cu stabilirea identitatii lor nationale. Este astfel lesne de inteles si dorinta afirmarii acestei identitati.

Satul Lespezi si satul Pustiana sunt locuite intr-o proportie covarsitoare (peste 90%) de ceangai care in viata lor zilnica, in relatiile dintre ei, vorbesc limba ceangaiasca. Ei sunt in acelasi timp buni vorbitori de limba romana, iar in prezent, la scoala, toate disciplinele scolare sunt predate exclusiv in limba romana. Limba romana este de asemenea limba comunicarii in relatiile cu autoritatile religioase, limba slujbelor, a predicilor, a rugaciunilor, a spovedaniei.

Zediu Stefan, Olaru Ioja, Beta Ioja care se considera de origine maghiara, s-au plans in legatura cu cateva aspecte privind declararea apartenentei ceangailor la minoritatea maghiara din Romania. Ei ne-au declarat ca cel mai puternic sentiment pe care il au ceangaii maghiari din Moldova este acela de minoritate parasita, de ale carei dorinte si aspiratii nu se intereseaza nimeni.

1. Posibilitatea de a folosi limba materna in biserica

(…)

Toate cererile adresate de-a lungul timpului Episcopiei Romano-Catolice din Iasi sau Decanatului Romano-Catolic din Bacau de a se asigura si un minim serviciu religios in limba materna au fost refuzate, desi in perioada 1947–1959 ceangaii maghiari utilizau in mod curent limba materna in cadrul serviciului religios. Motivarea refuzului actual este ca ceangaii sunt romani si sunt vorbitori de limba romana. In acest sens merita subliniat ca in numerele din perioada 1990-1994 ale ziarelor locale pe care le-am cercetat, chestiunea originii ceangailor a fost la ordinea zilei si ca, in mai multe interviuri acordate de preotul decan Stefan Erdes apare exprimata fara echivoc opinia acestuia potrivit careia «ceangaii sunt romani ca toti romanii».

(…)

Discutia cu preotul decan Stefan Erdes s-a desfasurat in jurul aceleiasi idei, anume posibilitatea asigurarii serviciului religios, total sau partial, in limba materna. Preotul decan ne-a declarat ca Episcopia Romano-Catolica de Iasi nu considera necesara satisfacerea acestei cerinte, de vreme ce toti ceangaii sunt vorbitori de limba romana. El a insistat asupra faptului ca originea ceangailor este romana, dar a recunoscut ca destul de multi dintre ei vorbesc limba ceangaiasca, el personal vorbind-o si chiar slujind uneori in aceasta limba.

2. Studiul limbii maghiare

Dialectul, mai bine-zis dialectele ceangaiesti vorbite in diferitele zone unde se afla ceangaii in Moldova, sunt in fapt o limba maghiara arhaica, care se deosebeste de limba maghiara literara de astazi si a carei folosire nu poate asigura comunicarea cu maghiarii. Din discutiile pe care le-am avut cu ceangaii de origine maghiara, cu presedintele Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova a reiesit foarte clar ca ceangaii nu doresc sa fie instruiti la scoala nici in limba ceangaiasca, nici in limba maghiara, ci in limba romana. S-a insistat chiar de catre cei intervievati asupra faptului ca pentru copiii lor este esentiala o buna cunoastere a limbii romane deoarece ei traiesc si vor continua sa traiasca intr-o regiune a tarii unde limba romana este folosita exclusiv. Mai mult, ni s-a spus ca ei ii invata pe copii mai intai limba romana, pentru a fi siguri ca la scoala acestia vor intelege tot ce li se preda si abia dupa un an sau doi de scoala primara incep sa-i invete limba ceangaiasca.

In acelasi timp insa, insistand asupra faptului ca multi dintre ei se considera de origine maghiara, ar dori ca la scoala sa existe posibilitatea invatarii limbii maghiare literare, intr-un regim similar cu cel al invatarii limbilor straine, anume doua ore pe saptamana. In legatura cu acest aspect am aflat ca au existat mai multe cereri adresate Inspectoratului Scolar al judetului Bacau, dar ca toate au fost respinse. Mai mult, a existat chiar si o aprobare de principiu din partea Ministerului Invatamantului, dar ulterior ea a fost blocata la nivel local. Aceste afirmatii sunt sustinute de relatarile presei locale.

In aceste conditii, cei care au copii de varsta scolara, mai ales copii de liceu, isi trimit copiii sa invete fie limba maghiara, fie sa studieze in limba maghiara, in functie de nivelul de cunostinte pe care il au, in judetul Harghita. La Miercurea-Ciuc exista o scoala care a primit in ultimii ani astfel de copii, asigurandu-le inclusiv conditii de internat, ceea ce in ziarul «Desteptarea», din Bacau, a fost prezentat ca o actiune de maghiarizare a copiilor moldoveni.

O alta posibilitate de invatare a limbii maghiare este in cadru privat. In satul Lespezi, de exemplu, Olaru Ioja a organizat o scoala duminicala in curtea propriei case la care au invatat circa 40 de copii. Acestia au avut posibilitatea, prin intermediul unor organizatii din Ungaria, sa faca excursii in Ungaria si Slovacia, au participat la concursuri de poezii, de dansuri si cantece populare, obtinand chiar premii, datorita bunei cunoasteri a limbii maghiare.

De altfel si initiativele adultilor de prezentare a traditiilor proprii au fost foarte apreciate si in Romania si in Ungaria, ori de cate ori au fost invitati sa participe la diverse festivaluri.

In legatura cu predarea limbii maghiare in cadru privat, Olaru Ioja ne-a declarat ca, in cei cativa ani cat aceasta initiativa a functionat, el personal a avut parte de multe neplaceri create de reprezentantii Bisericii Catolice si ai autoritatilor locale. Astfel, preotul Fekete s-a referit la el chiar in biserica, intreband retoric enoriasii cum este posibil ca un om cu numai cateva clase sa ii invete pe copii limba maghiara, intentia fiind aceea de discreditare atat a lui cat si a intregii actiuni. In ziua urmatoare Olaru Ioja a fost vizitat acasa de seful de post, iar ulterior a fost invitat la postul local de politie, de fiecare data fiind «sfatuit» pe un ton amenintator sa inceteze aceasta activitate. De fiecare data Olaru Ioja s-a aparat invocand Constitutia Romaniei si art. 6 al acesteia, in conformitate cu care statul roman asigura minoritatilor nationale afirmarea si dezvoltarea identitatii lor.

Intrebat in legatura cu aceste aspecte, preotul Marian Fekete a negat ca l-ar fi trimis pe seful de post acasa la Olaru Ioja, dar a sustinut ca intrebarea sa in legatura cu capacitatea intelectuala a lui Olaru de a-i invata pe copii era deplin justificata. In plus, el a adus argumentul ca toti copiii care au participat la cursuri au avut avantaje materiale, printre care excursii in Ungaria, ceea ce ar dovedi ca ei au urmat acele cursuri din interes si nu pentru ca dorinta lor adevarata era invatarea limbii maghiare.

Am aflat cu ocazia vizitei ca initiative private asemanatoare au avut loc si in alte sate, aceasta fiind singura modalitate prin care copiii ceangailor care afirma originea lor maghiara pot invata limba maghiara.

(…)

3. Relatia cu autoritatile locale

Cei cu care am stat de vorba in timpul investigatiei ni s-au plans de ostilitatea autoritatilor locale, afirmand ca din acest punct de vedere nu s-a schimbat nimic fata de perioada regimului comunist. Astfel, toti cei intervievati, Zediu Stefan, fratele acestuia, Olaru Ioja, Beta Ioja, au declarat ca la recensamantul din 1992 s-a refuzat inscrierea nationalitatii pe care au declarat-o. In scopul inscrierii unor date neadevarate, mentiunile in foile de recensamant au fost facute cu creionul, iar la publicarea datelor, in satul lor a aparut o singura persoana de nationalitate maghiara, o profesoara, desi cei care s-au declarat astfel au fost cateva zeci, printre care si cei intervievati.

(…)

Tot in legatura cu atitudinea autoritatilor locale trebuie mentionate relatarile privind ostilitatea Inspectoratului Scolar Judetean Bacau, amestecul politistilor in chestiuni care nu privesc ordinea publica, toate acestea influentand si comportamentul ceangailor romani din satele moldovene. Astfel, doua persoane din cele intervievate ne-au relatat ca au fost martore la incidentul petrecut la Cleja in 1995, cand Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova a dorit sa-si desfasoare una din sedintele sale. Intrunirea nu a putut avea loc deoarece o multime inarmata cu obiecte de uz agricol a iesit in strada manifestandu-se violent, rasturnand autobuzul care ii adusese pe participanti, dand foc cartilor pe care le-au gasit. Martorii oculari ne-au relatat ca inainte inca de manifestarea violenta, un grup masiv de politisti fusese adus la Cleja, dar acesta nu a intervenit deloc pentru calmarea situatiei, care nu s-a produs decat dupa interventia personala a prefectului judetului Bacau.

Acest incident nu a facut decat sa sporeasca sentimentul de teama al ceangailor si de neincredere in autoritatile locale.

4. Viata asociativa si relatia cu UDMR

Dupa Decembrie 1989 au fost create mai multe asociatii si fundatii ale ceangailor maghiari dar activitatea si puterea lor de influenta este redusa. Cea mai activa a fost si este Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova, avand sediul la Sfantu Gheorghe. In prezent presedintele ei este Anton Ciceu (Csicso Antal) care este originar dintr-un sat ceangaiesc moldovean, dar in prezent locuieste la Miercurea-Ciuc.

(…)

In iunie 1996, Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova a devenit membra a UDMR, dar numai ca observator, statut pe care doreste sa si-l pastreze pentru o perioada de timp.

In iunie 1997, Departamentul de Educatie al UDMR a elaborat, pentru prima data, o recomandare privitoare la invatarea limbii maghiare in satele locuite de ceangai. Recomandarea este adresata conducerii UDMR, Departamentului de Stat pentru Minoritati Nationale, Comisiilor de invatamant ale celor doua Camere ale Parlamentului si are la baza studiile realizate de doi sociologi de la Universitatea Babes-Bolyai (Pozsony Ferenc, «Propunere pentru studiul limbii maghiare in comunitatile rurale din Moldova locuite de ceangai» si Tanczos Vilmos, «Care este numarul ceangailor din Moldova?»).

C. Concluzii

1. Declararea apartenentei la o minoritate nationala este un drept fundamental al omului consacrat ca atare in numeroase tratate internationale ratificate de Romania. Orice atitudine ostila a autoritatilor trebuie considerata ca o violare a Constitutiei Romaniei si a legislatiei internationale privitoare la drepturile omului.

Din acest punct de vedere, incalcarea declaratiei de apartenenta nationala a unor ceangai de origine maghiara in timpul recensamantului din anul 1991 constituie o violare a drepturilor omului si ea trebuie corectata.

2. Interesului deosebit manifestat de unii din ceangaii maghiari pentru afirmarea identitatii lor nationale i se opune starea de temere a celorlalti consateni, temere cu radacini in politica de deznationalizare a regimului comunist din ultimii 30 de ani. Temerea nu a disparut dupa decembrie 1989, desi un stat democratic si de drept a fost proclamat in Romania.

3. APADOR-CH considera ca amestecul organelor de politie locale in activitati care nu contravin cu nimic ordinii publice este inadmisibil. In acest sens, proferarea de amenintari in legatura cu invatarea limbii maghiare intr-un cadru privat, sau hartuirea celor care conduc o astfel de activitate reprezinta o evidenta incalcare a drepturilor omului.

4. In legatura cu invatarea in scoli publice a limbii maghiare in regimul asigurat limbilor straine, APADOR-CH considera ca acei ceangai maghiari care doresc acest lucru trebuie sa il ceara, adresand evident petitii corespunzatoare institutiilor statului roman, neexistand nici un motiv pentru refuzarea unei asemenea cereri.

5. In ceea ce priveste asigurarea posibilitatii unui serviciu religios in limba materna (sau maghiara), aceasta este o chestiune care, desi de maxima importanta pentru minoritatea ceangailor maghiari, nu tine de autoritatile statului roman, ci de autoritatile religioase, mai precis de Biserica Romano-Catolica.

Trebuie precizat foarte clar ca libertatea religioasa este un drept fundamental al omului, a carui exercitare presupune inclusiv dreptul de practicare a ritualurilor specifice. Atat timp cat o comunitate doreste ca serviciul religios, sau macar o parte din el, sa se desfasoare in limba lor materna, respingerea acestei cereri, indiferent de argumentele invocate, trebuie considerata o violare a drepturilor omului.”

3. „Cazul Cserehat”, Odorheiu Secuiesc

Una din cele mai importante si grave probleme – prin consecintele pe care le poate avea – priveste situatia din Odorheiu Secuiesc in legatura cu scoala ajutatoare/orfelinatul din localitate.

APADOR-CH a fost sesizata de cateva membre ale Asociatiei Religioase „Congregatia Inimii Neprihanite” in legatura cu relatia lor cu autoritatile locale din Odorheiu Secuiesc, precum si cu intamplarile petrecute la sfarsitul lunii mai 1997. In vederea analizarii cazului semnalat, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Odorheiu Secuiesc si la Miercurea- Ciuc in zilele de 11 si 12 august 1997 pentru a discuta cu autoritatile locale si a consulta unele documente aflate in arhivele Primariei si ale Judecatoriei.

La Miercurea-Ciuc reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit si au discutat cu dl Kolumban Gabor, presedintele Consiliului Judetean Harghita, cel care a fost implicat in cazul Cserehat, incercand, pe parcursul anilor 1996 si 1997 sa medieze intre autoritatile din Odorheiu Secuiesc si finantatorul elvetian, Basel Hilft. Dl Kolumban a pus la dispozitia APADOR-CH toate documentele referitoare la acest caz de care dispunea. La Odorheiu Secuiesc reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit cu primarul municipiului, dl Szasz Jeno si cu secretarul Primariei. Acestia au discutat pe larg toate aspectele privitoare la acest caz, expunand punctul lor de vedere referitor la istoricul cazului, evenimentele din mai 1997 si situatia actuala, inclusiv demersurile pe care intentioneaza sa le faca in viitor. Totodata, APADOR-CH a avut deplin acces la dosarele Primariei legate de acest caz, beneficiind de sprijinul logistic necesar pentru a intra in posesia unor copii de pe documentele necesare, inclusiv in posesia copiilor de pe hotararile judecatoresti pronuntate in dosare ce privesc cazul Cserehat si a copiilor din Registrul de Carte funciara cuprinzand mentiuni referitoare la lanul Cserehat.

Reprezentantii asociatiei au vizitat, de asemenea, constructia ridicata pe lanul Cserehat, fara insa a putea patrunde in interior, deoarece pe usile de acces in cladire se mai aflau sigilii. Rezultatul analizei cazului a fost concretizat intr-un raport, elaborat la 17 octombrie 1997. Raportul a fost publicat integral in revista „22″. Concluziile acestuia, privind chestiunea drepturilor omului, sunt urmatoarele:

„1. Folosirea amenintarilor, a injuriilor si a fortei

Scoaterea maicilor greco-catolice din cladirea in care urmau sa intemeieze o «Scoala speciala pentru orfani» s-a facut in urma unei actiuni de masa, pregatita de presa locala si la incitarea unor lideri locali, printre care si consilierul Bardoczy Csaba. Multimea furioasa care la 28 mai 1997 s-a adunat langa constructia din lanul Cserehat a proferat amenintari si a adresat injurii maicilor aflate inauntru. Cateva persoane au patruns in cladire si au folosit forta pentru a scoate afara membrele Congregatiei Inimii Neprihanite.

In urma discutiilor cu maicile greco-catolice si cu martori din Odorheiu Secuiesc putem afirma cu siguranta ca cele patru maici nu au fost lovite, asa cum au speculat unii ziaristi si comentatori. Dar ele au fost scoase din cladire impotriva vointei lor, recurgandu-se la forta. Folosirea amenintarilor, a injuriilor si a fortei pentru rezolvarea unui conflict de interese constituie un act inadmisibil, de care sunt responsabile presa locala, acele persoane private din Odorheiu Secuiesc si acei membri ai autoritatilor locale care au participat la incident.

APADOR-CH considera ca nu exista nici un argument care sa justifice actiunea care s-a petrecut la Odorheiu Secuiesc, de scoatere cu forta din cladirea de la Cserehat a maicilor Congregatiei Inimii Neprihanite.

2. Libertatea de miscare in interiorul Romaniei

Atat opinia publica cat si autoritatile locale din Odorheiu Secuiesc au contestat, prin luarile de pozitie publicate in presa ori prin fapte, dreptul Congregatiei Inimii Neprihanite de a se stabili in Odorheiu Secuiesc. In acest fel, s-a contestat un drept al omului, universal recunoscut si confirmat de Constitutia Romaniei, dreptul oricarei persoane de a se stabili oriunde doreste, pe tot cuprinsul tarii, indiferent de compozitia etnica, religioasa sau nationala a unei localitati. In mod evident, in cazul investigat nu se poate invoca rezistenta la o schimbare fortata a compozitiei etnice a regiunii, operatie interzisa de dreptul intern si international.

3. Intoleranta comunitatii locale

Reactia comunitatii locale la aparitia constructiei din lanul Cserehat este un comportament tipic al unei comunitati inchise, care priveste cu suspiciune eventualii «intrusi». Printre ideile care au fost avansate si intretinute luni de zile se numara complotul impotriva Odorheiului, a tinutului secuiesc si a maghiarimii ori intentia fundatiei Basel Hilft de a «romaniza» tinutul Odorheiului. Sutele de persoane de origine romana apreciate ca populand regiunea locuita traditional de secui, ca urmare a activitatii «Scolii speciale pentru orfani», au fost considerate drept o amenintare a identitatii locale. Articolele din presa privind adapostirea in edificiul de pe Cserehat a unor copii orfani, transformarea cladirii intr-o institutie in care sa se acorde ingrijire copiilor bolnavi de SIDA sau popularea regiunii cu handicapati reflecta sensibilitatea negativa a comunitatii locale la aceste categorii defavorizate.

(…)

4. Comportamentul abuziv al autoritatilor locale

In cursul investigatiei, reprezentantii autoritatilor locale cu care ne-am intalnit au facut declaratii ferme privind obligatia lor de a proteja comunitatea locala si a-i apara interesele. Aceasta vointa a dus, in cazul analizat, la un comportament abuziv ale carui implicatii nu au fost intotdeauna evaluate.

Argumentul reprezentantilor autoritatilor locale, ca acestea au datoria sa vegheze asupra dorintelor si vointei comunitatii este desigur corect. Acest lucru se intampla, spre exemplu, in momentul cand se hotaraste concesionarea unor terenuri aflate in proprietatea autoritatilor locale, cum s-a intamplat cu lanul de la Cserehat. Luarea in considerare a optiunilor comunitatii locale nu poate fi insa contrapusa legislatiei nationale si nici principiilor firesti de drept. Ea nu poate motiva nici incalcarea deciziilor luate la un moment dat, actele Consiliului local Odorheiu Secuiesc semnate pana in 1996 avand aceeasi putere juridica ca si actele semnate dupa alegerea unui nou Consiliu local.

(…)

In acest context, initierea unor negocieri intre partile implicate, asa cum a procedat presedintele Consiliului Judetean, Gabor Kolumban, constituie un act ce trebuie salutat. El este in logica comportamentului unui ales al comunitatii locale care raspunde intereselor acestei comunitati dar nu uita regulile convietuirii intr-un cadru mai general. Cuprinsul Declaratiei de intentii – folosirea cladirii numai in scopuri umanitare, cooperarea cu comunitatea locala, instruirea copiilor, indiferent de nationalitatea lor, in limba materna etc. – dovedeste ca existau solutii convingatoare. Din pacate, unul dintre cei mai importanti actori, investitorul elvetian, prin Cyrill Burgel a blocat procesul de negociere.

5. Dreptul de proprietate

Situatia juridica a terenului si a constructiei au constituit si constituie inca una dintre controversele cheie ale dosarului. Indiferent de felul in care instanta de judecata va solutiona cazul, doua aspecte trebuie mentionate:

– Guvernul nu putea sa atribuie in folosinta Mitropoliei Greco-Catolice terenul din lanul Cserehat, atat timp cat acesta era o proprietate privata, folosinta fiind unul dintre atributele dreptului de proprietate;

– Consiliul local trebuie sa respecte, cu buna credinta, angajamentele pe care si le-a asumat, inclusiv cele privind concesiunea terenului, dreptul de proprietate asupra constructiei, administrarea si folosirea scolii in favoarea copiilor.

APADOR-CH considera ca evenimentele de la Odorheiu Secuiesc sunt rezultatul apelului la emotii si instincte in locul ratiunii si regulilor statutului de drept. APADOR-CH asteapta cu interes solutiile proceselor in curs. Dar solutiile juridice nu vor fi de-ajuns. Situatia de la Odorheiu Secuiesc pune in evidenta probleme de mentalitate a comunitatilor locale. Statul roman are obligatia sa depuna eforturi, astfel incat comunitatile locale sa nu se mai simta amenintate. La randul lor, acestea, fara sa-si tradeze identitatea si interesele, trebuie sa se adecveze la realitatea unei Romanii democratice si pluraliste.”

In luna decembrie 1997 alte evenimente au avut loc la Odorheiu Secuiesc, aducand din nou in atentia publicului situatia de acolo. La inceputul lunii, membrele Congregatiei Inimii Neprihanite s-au deplasat la Odorheiu Secuiesc, pentru a intra in posesia imobilului. Ele au fost insotite de Secretarul general al Guvernului Romaniei. Prezenta acestuia a fost perceputa de autoritatile locale ca o incercare de imixtiune in chestiuni ce intereseaza comunitatea locala, situatia tensionandu-se rapid, ceea ce a determinat aducerea unor impresionante trupe de jandarmi in localitate, cu scopul de a asigura paza cladirii si a maicutelor.

In acest context, APADOR-CH si Liga Pro-Europa au initiat un proces de negociere intre autoritatile locale, investitorul elvetian, antreprenorul acestuia si congregatie. Organizatorii au dorit initial sa invite presa locala ca parte la negocieri, avand in vedere rolul pe care aceasta l-a jucat in tensionarea relatiilor pe plan local. Felul in care acestea s-au desfasurat a dovedit cat de putin pregatita este societatea romaneasca, in special formatorii de opinie – mai ales presa – pentru rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor. Cat de putin pregatiti sunt oamenii sa accepte ideea de „administrare a conflictelor” („gestiunea conflictelor”).

La data convenita, reprezentantii celor doua organizatii au fost prezenti in localitate, asteptandu-se ca toate partile implicate sa fie prezente. Surprinzator, desi nu fusesera invitati de organizatori, erau prezenti si jurnalisti ai presei centrale, ba chiar si un senator. A fost nevoie de multe argumente pentru a convinge atat presa centrala, cat si respectivul om politic, sa se retraga, compromisul presupunand excluderea presei locale, cu toate ca aceasta nu fusese chemata ca sa relateze, ci in calitate de parte. Pe de alta parte, procesul de negociere in sine a dovedit cat de important este ca parti care se considera adverse sa stea la aceeasi masa si incerce sa dialogheze. Rezultatul negocierilor, desi departe de a fi ideal, a reusit sa calmeze spiritele, „convietuirea” fiind posibila in perioada de timp in care se desfasoara procesele privind dreptul de proprietate.

Important este si faptul ca implicarea societatii civile in solutionarea acestei stari conflictuale a fost receptata bine si de o parte a clasei politice, Astfel, o incercare a Comisiei pentru drepturile omului, din cadrul Senatului, de a se implica in aceasta chestiune (prin realizarea unei investigatii proprii), a fost respinsa. Motivul respingerii l-a constituit faptul ca implicarea societatii civile pare sa fi dat rezultate mai bune decat implicarea oamenilor politici si a autoritatilor centrale. Aceasta decizie este extrem de importanta prin semnificatia ei: ea ar trebui sa fie considerata un semnal de alarma pentru toti acei politicieni care vor sa profite de pe urma unor neintelegeri al caror caracter interetnic, chiar daca numai partial, este evident.

APADOR-CH si Liga Pro-Europa intentioneaza sa continue acest proces, dar urmeaza sa decida asupra celor mai potrivite formule de abordare.

B. MINORITATI RELIGIOASE: LIBERTATEA DE CONSTIINTA

1. Observatii generale

In Romania sunt inregistrate 15 culte, dintre care 14 au fost recunoscute si de regimul comunist. Dupa 1990, numai cultul greco-catolic a primit o recunoastere oficiala. Si alte grupari religioase au cerut recunoasterea statutului de cult, dar acesta nu li s-a acordat, unele inregistrandu-se ca asociatii religioase. Este vorba despre grupari crestine traditionale in Romania, cum ar fi „Martorii lui Iehova” – prezent aici de mai mult de 80 de ani –, de Baha’i, miscare necrestina dar avand de asemenea, de decenii, membri in Romania, sau de grupari religioase cu totul noi.

La nivel institutional, de activitatea religioasa in Romania se ocupa Secretariatul de Stat pentru Culte. Aceasta structura isi are originea in fostul Minister al Cultelor, preluand in cea mai mare parte organizarea si resursele umane ale fostului minister.

2. Aspecte legislative

a) Prevederile constitutionale

Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea religioasa in sensul conceptului mai general al libertatii de constiinta. Art. 29 al legii fundamentale prevede:

„(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.

(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.

(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in aziluri si in orfelinate.

(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine”.

Art. 32 (7) din Constitutie enunta: „Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege”.

In sfarsit, relevant pentru libertatea religioasa este si art. 6 (1), care prevede: „Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”.

Se poate afirma ca prevederile constitutionale sunt destul de limpezi in sensul garantarii libertatii religioase. Desi Constitutia Romaniei nu prevede expres caracterul secular al statului, totusi ansamblul prevederilor constitutionale implica laicitatea statului roman.

b) Alte reglementari juridice

In fruntea reglementarilor juridice privind libertatea religioasa din Romania se afla prevederea din Conventia europeana a drepturilor omului care, conform art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei, face parte din dreptul intern si are prioritate in raport cu alte reglementari interne. Art. 9 din CEDO prevede:

„(1) Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in public sau in particular, prin cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.

(2) Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori prin protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

O norma juridica controversata este art. 9 (1) din Ordonanta de urgenta nr. 36/1997:

„Planurile invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara. Elevul, cu acordul parintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studii si confesiunea.

Cultele recunoscute oficial de catre stat pot solicita Ministerului Invatamantului organizarea unui invatamant specific, corespunzator necesitatilor de pregatire a personalului de cult, precum si infiintarea si functionarea unor structuri de invatamant laic, in sistemul national de invatamant, sub coordonarea si controlul Ministerului Invatamantului. Sustinerea materiala a acestor structuri se asigura de catre cultul respectiv, si partial de catre stat, potrivit unor norme aprobate de catre Guvern. Cultele recunoscute oficial de catre stat, raspund de elaborarea planurilor de invatamant si a programelor analitice, care se aproba de Secretariatul de Stat pentru Culte si de Ministerul Invatamantului”.

Aceasta reglementare este controversata intrucat ea se opune libertatii de constiinta, in masura in care obliga si copiii ai caror parinti sunt non-teisti ori atei sa invete o materie cu caracter religios si sa fie notati pentru aceasta. Trebuie precizat ca este vorba nu de studierea istoriei religiilor, ci de studiul unei religii ca atare. Privitor la acest articol, trebuie mentionata decizia Curtii Constitutionale din 1995, referitoare la articolul analog din Legea Invatamantului nr. 84/1995. Conform interpretarii Curtii Constitutionale, introducerea religiei ca disciplina scolara nu obliga copiii ai caror parinti refuza invatamantul confesional sa participe la orele de religie.

O prevedere legala importanta privind libertatea de religie mai poate fi gasita in art. 318 din Codul penal, „Impiedicarea libertatii cultelor”. Conform acestui text,

„Impiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat si functioneaza potrivit legii, se pedepseste cu inchisoare de la 1 luna la 6 luni sau cu amenda.

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta de a obliga o persoana, prin constrangere, sa participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau sa indeplineasca un act religios legat de exercitarea unui cult”.

3. Secretariatul de Stat pentru Culte si incalcarea drepturilor religioase

a) Cadrul legal

O problema a actualei legislatii din Romania este faptul ca Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase nu a fost abrogat. Desigur, acele articole care sunt in contradictie flagranta cu Constitutia sunt abrogate implicit. Dar abrogarea implicita este un procedeu care prezinta numeroase dificultati, pentru ca ea presupune intotdeauna interpretarea normei legale. Cel care procedeaza la interpretare ajunge la concluzia ca respectivul text contravine sau nu Constitutiei, iar In cazul in care cineva este nemultumit de rezultat, se poate adresa instantei de judecata pentru ca, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate, sa se ajunga la interpretarea finala a respectivei norme de drept.

Multe din competentele referitoare la domeniul cultelor prevazute de Decretul nr. 177/1948 se regasesc in Hotararea Guvernului Romaniei nr. 2218/10 aprilie 1995, privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte (asimilat Ministerului Cultelor) si sunt exercitate de acesta intr-un mod care se afla – in opinia APADOR-CH – la originea violarii libertatii religioase. Astfel, conform art. 2 al HG nr. 2218/95:

„Secretariatul de Stat pentru Culte are urmatoarele atributii:

(…)

3. analizeaza cererile de infiintare a unor noi culte, intocmeste documentatiile necesare si face propuneri in vederea recunoasterii acestora, potrivit legii; (…)

5. face propuneri pentru recunoasterea prin decret a sefilor cultelor, a conducatorilor de eparhii, a celorlalti ierarhi si a celor asimilati acestora, la cererea cultelor, in conditiile prevazute de lege;

(…)

9. analizeaza, avizeaza si promoveaza documentatiile tehnico-economice pentru constructii si reparatii de lacasuri si alte cladiri apartinand cultelor, cu respectarea prevederilor legale;

(…)

21. Impreuna cu organele centrale de specialitate din subordinea Guvernului si cu autoritatile publice locale, urmareste respectarea aplicarii legislatiei cu privire la producerea si desfacerea in exclusivitate de catre culte a unor articole si bunuri specifice;”

Este evident ca unele competente pe care le are Secretariatul pentru Culte intra in contradictie cu libertatea religioasa: interventia statului in stabilirea conducerii cultelor; distributia fireasca de competente in cadrul statului de drept, cum ar fi supravegherea, de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, a respectarii legislatiei; altele pot fi utilizate abuziv de catre Secretariat (pregatirea documentatiei pentru recunoasterea a noi culte).

b) Nerecunoasterea unor culte in Romania

Una dintre plangerile constante adresate APADOR-CH a vizat nerecunoasterea, de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, a statutului de cult pentru importante organizatii religioase din Romania. Confruntate cu un asemenea refuz, respectivele organizatii au apelat la prevederile Legii nr. 21/1924, solicitand instantelor de judecata acordarea personalitatii juridice ca asociatii. APADOR-CH a elaborat un comunicat prin care a adus la cunostinta opiniei publice, dar si a SSC si a altor autoritati, aceasta situatie:

„COMUNICAT APADOR-CH

privind nerecunoasterea unor culte in Romania

1) In ultimul timp, organizatii internationale pentru apararea drepturilor omului au luat pozitie fata de ceea ce ele numesc «rapida deteriorare a situatiei religioase in Romania». S-a ajuns pana acolo incat, intr-un moment cand autoritatile romanesti fac un efort deosebit pentru a convinge asupra compatibilitatii tarii noastre cu structurile europene, la Bruxelles astfel de organizatii sa se intrebe, plecand de la situatia libertatii de constiinta din tara noastra, daca «Poate Romania sa devina o membra a Uniunii Europene?». Aceste semnale de alarma nu sunt nemotivate. Ele au in vedere actiunile de anul trecut indreptate impotriva libertatii de intrunire a Martorilor lui Iehova, violentele din comuna Insuratei sau cele recente impotriva baptistilor din comuna Ruginoasa. La toate acestea se adauga adresa din martie 1997 a Secretariatul de Stat pentru Culte in care acesta afirma ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult … se pot elibera partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de statul roman si ca doar acestea «pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor». In urma adresei din 25 martie 1997, mai multe primarii locale au refuzat unor organizatii religioase autorizatiile necesare pentru construirea de lacasuri de cult.

2) APADOR-CH considera ca principalul factor care explica violarile libertatii de constiinta in Romania consta in refuzul Secretariatului de Stat pentru Culte de a urma procedurile firesti de recunoastere a unor culte care au cerut aceasta. Deciziile Secretariatului de Stat pentru Culte apar cu atat mai greu de inteles cu cat actualul program de guvernare a exprimat in mod clar vointa pentru o societate democratica si pentru apropierea de structurile europene. Secretariatul de Stat pentru Culte invoca articole ale Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, articole in vadita contradictie cu Constitutia Romaniei, pentru a contesta drepturile gruparilor religioase nerecunoscute de statul roman. Pe de alta parte, in scopul blocarii cererilor unor culte de a fi recunoscute oficial, SSC declara acelasi decret ca fiind «depasit». APADOR-CH aminteste ca Decretul nr. 177/1948 si Hotararea Guvernului nr. 218/1995 privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte permit si chiar obliga la efectuarea procedurilor de recunoastere a cultelor daca exista cereri in acest sens. Trebuie notat ca recunoasterea unui cult de catre stat constituie o componenta a libertatii de constiinta a membrilor cultului si face parte din dreptul lor de a-si exercita credinta religioasa. Aceste drepturi si libertati sunt garantate de Constitutia Romaniei (art. 29, al. (1), (2) si (5)) si de tratate internationale ratificate de catre Romania.

3) Avand in vedere limitarile libertatii de constiinta in Romania, dar si prejudiciile aduse tarii noastre de actualele violari ale acestei libertati, APADOR-CH cere Secretariatului de Stat pentru Culte punerea in miscare, cat mai curand posibil, a procedurilor oferite de Decretul nr. 177/1948, pentru recunoasterea cultelor care au facut cereri in acest sens. Intarzierea asumarii in continuare a acestei obligatii a Secretariatului va produce noi daune, va genera noi conflicte locale, va contribui la marginalizarea Romaniei.

APADOR-CH solicita Guvernului Romaniei sa analizeze actuala structura a Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta institutie face parte din randul autoritatilor publice si trebuie sa aiba, drept urmare, un statut laic, garantie a exercitarii atributiilor ce-i revin cu competenta si cu buna credinta.

19.05.1997

Consiliul de Conducere al APADOR-CH”

c) Cererea de anulare sau refuzul autorizatiilor de constructie pentru lacasuri de cult

La data de 25.03.1997, Secretariatul de Stat pentru Culte a trimis primariilor o adresa prin care cerea acestora anularea de catre primariile locale a autorizatiilor de constructie deja aprobate, respectiv, refuzarea unor autorizatii de constructie acelor organizatii religioase care nu sunt recunoscute drept cult. In urma plangerilor sosite la APADOR-CH, asociatia a trimis, la 21 aprilie 1997, Secretariatului de Stat pentru Culte o scrisoare, in care mentiona printre altele:

„APADOR-CH a primit din partea organizatiei religioase «Martorii lui Iehova» o plangere privind anularea de catre primariile locale a unor autorizatii de constructie in Satu Mare, Radauti, Avrig, Hunedoara, Petrosani si Bucuresti, avand drept argument adresa Secretariatului de Stat pentru Culte din 25.03.1997.

In urma analizei documentelor primite, APADOR-CH considera ca adresa Secretariatului de Stat pentru Culte si hotararile primariilor amintite constituie o incalcare a prevederilor si principiilor Constitutiei romane, ceea ce poate prejudicia statul de drept, situatia interna si pozitia Romaniei in cadrul comunitatii internationale.

(…)

Va rugam sa ne comunicati informatii cu privire la:

– alte imprejurari in care Secretariatul de Stat pentru Culte a luat decizii ori a trimis adrese privitoare la Martorii lui Iehova;

– existenta unor cereri din partea autoritatilor publice sau a unor persoane ori organizatii private care sa fi motivat decizia Secretariatului de Stat pentru Culte.”

Raspunsul Secretariatului de Stat pentru Culte a fost trimis atat asociatiei, cat si presei (!), aparand in unele publicatii. In esenta, el se refera la o decizie a SSC emisa ulterior sesizarii APADOR-CH, la cele peste 500 de organizatii cu caracter religios care s-au infiintat – cu avizul favorabil al SSC – pe baza prevederilor Legii privind asociatiile si fundatiile, precum si la imposibilitatea recunoasterii de catre SSC a unor noi culte, datorita lipsei cadrului legal adecvat, prevederile Decretului din 1948. Este interesant felul in care acest decret este folosit: atunci cand este vorba de procedura recunoasterii unor culte el este considerat abrogat; atunci cand este vorba de invocarea competentelor SSC si de amestecul acestei institutii in chestiunile legate de viata cultelor, el este in vigoare.

Secretarul de stat care conduce Secretariatul de Stat pentru Culte a devenit, incepand cu anii 1992-1993, asistent, apoi lector si profesor la facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii din Craiova. In aceasta pozitie, el a depus juramant de credinta fata de Biserica Ortodoxa Romana pentru a forma studenti teologi ortodocsi in spiritul invataturilor acestei Biserici. APADOR-CH considera ca statutul sau profesional si confesional sunt incompatibile cu pozitia de reprezentant al unui stat laic, in stabilirea relatiilor dintre stat si organizatiile religioase (recunoscute sau nu drept culte) sau in administrarea relatiilor dintre aceste organizatii.

Dupa primirea raspunsului SSC, APADOR-CH a elaborat un set de observatii care sintetizeaza cateva dintre principiile care ar trebui sa stea la baza activitatii acestei institutii. La 17 mai 1997, textul a fost trimis Secretarului de Stat pentru Culte:

„(…)

1) Scrisoarea d-stra si adresa pe care ati emis-o in data de 30.04.1997 nu fac decat sa reitereze documentul anterior, din 25.03.1997. Prezentand adresa ca o completare a documentului din 25.03.1997 si punctand dreptul asociatiilor si fundatiilor religioase «de a construi sedii administrative si spatii de intrunire», nu faceti decat sa accentuati opinia anterioara ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult … se pot elibera partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de statul roman si ca doar acestea «pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor». Asa cum a incercat sa sustina si sa argumenteze Comunicatul intitulat «OPINIA APADOR-CH privind unele masuri indreptate impotriva MARTORILOR LUI IEHOVA», aceasta pozitie a Secretariatului de Stat pentru Culte incalca normele constitutionale privind libertatea de constiinta si documente internationale pe care Romania le-a ratificat si care au devenit norme interne avand prevalenta fata de orice alta legislatie.

2) Faptul ca Secretariatul de Stat pentru Culte insista asupra acestei pozitii ni se pare cu atat mai greu de inteles cu cat astazi pot fi masurate efectele dezastruoase ale politicii sale. Faptul ca apelul organizatiei «European Association of Jehovah’s Witnesses for the Protection of Religious Freedom» si Comunicatul de presa emis la Bruxelles de asociatia «DROITS de l’HOMME sans frontires» sub titlul «Can Romania be accepted as a member of the European Union?» se afla astazi pe masa cancelariilor occidentale, constituie o adevarata lovitura data extraordinarelor eforturi ale actualului Guvern de a convinge structurile europene si euro-atlantice ca in Romania s-au impus principiile drepturilor si libertatilor omului si ale nediscriminarii, pe orice criteriu, inclusiv cel religios. Desigur, referindu-ne la costul extern al actualei politici a Secretariatului de Stat pentru Culte nu uitam nici un moment ca marele cost este cel intern, determinat de afectarea vietii unor oameni, de crearea unor conditii pentru explozia unor tensiuni intre cei care sunt discriminati pe motive religioase si cei care par sa se bucure de protectie (vezi, spre exemplu, evenimentele de la Insuratei si Ruginoasa).

(…)

5) In legatura cu afirmatia dumneavoastra: «prevederile Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase din Romania sunt depasite in ceea ce priveste procedura de recunoastere a unui cult»(!), Decretul nr. 177 este abrogat (implicit) numai in legatura cu articolele care incalca Constitutia Romaniei ori alte legi ulterioare. Pana la intrarea in vigoare a unei legi a cultelor, doar Decretul amintit si Hotararea Guvernului Romaniei nr. 218 privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte (10 aprilie 1995) asigura punerea in aplicare a unui drept cum este recunoasterea cultului, rezultand din dreptul de exercitare a credintei religioase. Libertatea de constiinta a membrilor unui cult, exercitarea credintei religioase a acestora includ, fara nici o indoiala, recunoasterea cultului ca atare. Iata de ce, constituie o obligatie urgenta a Secretariatului de Stat pentru Culte punerea in miscare a procedurilor oferite de Decretul nr. 177/1948, pentru recunoasterea cultelor care au facut cereri in acest sens. Intarzierea nepermisa, timp de sapte ani, a unei astfel de recunoasteri a produs deja daune unor numeroase persoane, a dus la conflicte locale cu efecte incalculabile pe termen lung, a contribuit la marginalizarea Romaniei, pe care Guvernul din care faceti parte incearca astazi, cu atata greutate, sa o depaseasca. Invocarea absentei unei legi a cultelor, pentru a o opune vointei persoanelor de a-si exercita drepturile religioase inclusiv prin recunoasterea cultelor la care apartin constituie o desconsiderare a Constitutiei Romaniei si a legislatiei internationale. APADOR-CH este hotarata sa faca demersurile necesare si pe langa alte autoritati publice pentru a rezolva cat mai repede cu putinta actuala stare, negativa, de lucruri.”

In urma nerezolvarii situatiei create de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, APADOR-CH a dat publicitatii un comunicat:

„OPINIA APADOR-CH

privind unele masuri indreptate impotriva

MARTORILOR LUI IEHOVA

Invocarea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a art. 9 din Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase din Romania pentru a sustine ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult (biserici, capele, paraclise, case de rugaciune, sinagogi, moschei, geamii etc.) sau anexe ale acestora se pot elibera numai partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de catre statul roman si de asemenea, ca «numai partile componente locale ale cultelor religioase recunoscute pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor» incalca art. 150 alin. (1) din Constitutia Romaniei.

(…)

Se violeaza de asemenea art. 9 alin. 1. din Conventia europeana a drepturilor omului, care face parte din dreptul intern roman si are prevalenta asupra normelor din dreptul intern cu care ar intra in contradictie (conform art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei si Legii privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie/1994).

Pentru o tara precum Romania, care a facut o cerere de aderare la Uniunea Europeana, nu sunt lipsite de semnificatie rezolutiile Parlamentului European care cer ca politica Uniunii Europene fata de alte tari sa fie determinata de respectarea ferma a caracterului secular al statului si respectarea libertatii religioase in tarile respective.

Dreptul la libertate religioasa include si dreptul de a practica ritualurile acelui cult si, deci, dreptul de a construi propriile lacasuri de cult. Secretariatul de Stat pentru Culte nu face distinctie intre existenta unui cult – a carui libertate religioasa include dreptul de a-si construi lacasuri de cult – si recunoasterea oficiala a unui cult religios, care i-ar oferi acestuia facilitati acordate de stat conform legii.

O adresa care sa sugereze valabilitatea art. 9 din Decretul 177/1948, in scopul influentarii autoritatilor locale, pentru ca acestea sa anuleze autorizatiile de constructie pentru lacasuri de cult constituie infractiunea de «impiedicare a libertatii cultelor» prevazuta si pedepsita de art. 318 din Codul penal.

De altfel, refuzul autoritatilor de a urma procedura de inregistrare de noi culte, timp de sapte ani, dupa schimbarea de regim din 1989, pe baza dispozitiilor art. 13 si art. 14 din Decretul 177/1948 constituie o incalcare a libertatii religioase in Romania. Membrii organizatiilor religioase care nu au fost recunoscute de catre regimul comunist si organizatiile ca atare au suferit intre 1990 si 1997 diferite persecutii. Acest fapt arata ca politica de a refuza recunoasterea de noi culte a adus daune persoanelor care incearca sa-si exercite libertatea religioasa pe teritoriul Romaniei.

Avand in vedere toate aceste considerente, APADOR-CH solicita:

1) Anularea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a adresei din 25.03.1997 si aducerea la cunostinta a deciziei sale autoritatilor la care aceasta adresa a fost trimisa;

2) Revenirea primariilor asupra hotararilor de anulare a autorizatiilor de construire a lacasurilor de cult;

3) Deschiderea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a procedurilor de recunoastere oficiala a acelor culte care solicita acest lucru.”

4. Violente impotriva unor persoane, datorate apartenentei lor religioase

In cursul anul 1997, APADOR-CH a primit mai multe reclamatii privind violentele carora le-au cazut victime membri ai diferitelor culte.

a) In satul Ruginoasa (jud. Iasi) circa 700 de oameni au inconjurat, la 30 martie 1997, casa folosita de un mic grup de baptisti pentru rugaciune. In momentul in care cele 9 persoane de credinta baptista au iesit din casa, au fost agresate de catre oameni din multime. Politistul local nu a intervenit. Victimele au facut plangere la politie. APADOR-CH a solicitat Ministerului de Interne sa investigheze acest caz, subliniind ca, in opinia asociatiei nu a avut loc „o altercatie intre doua grupuri de credinciosi”, ci de maltratarea unor credinciosi baptisti in prezenta si sub amenintarea a sute de persoane.

b) In ziua de 27 iunie 1997, in satul Rosu, preotul ortodox Ion Ciuca a agresat, impreuna cu alti consateni, 4 membri ai organizatiei religioase Martorii lui Iehova. Locotenentul Catanoiu, caruia i s-a repartizat cazul, a facut presiuni asupra partii vatamate, Comarniceanu Rada, pentru a o determina sa-si retraga plangerea. Conform declaratiilor Radai Comarniceanu, amenintarile s-au referit si la crearea de necazuri la locul de munca al copiilor ei.

Reclamatii asupra comportamentului insultator si amenintator al locotenentului Catanoiu au facut si dnii Facut Teodor (in calitate de consilier) si Dragoi Daniel (in calitate de jurist), care asistau victima din Rosu. Politistul nu a facut nici un fel de cercetari pentru definitivarea cazului.

c) In ziua de 23 iunie 1997, in satele Bobicesti si Lalosu, mai multi membri ai organizatiei Martorii lui Iehova au fost agresati fizic de preotul ortodox Delureanu. Victimele au relatat incidentul primarului. In ziua de 28 iunie 1997, un plutonier a retinut actele acelorasi persoane si a avut o atitudine batjocoritoare fata de ei. El le-a declarat ca le interzice sa mai distribuie literatura religioasa.

d) In ziua de 27 iunie 1997, in satul Tantareni, sase membri ai organizatiei Martorii lui Iehova au fost agresati de preotul Stoica Alexandru din comuna Tantareni, jud. Gorj, in prezenta sergentului-major de la postul de politie. Duse la post, cele sase victime au fost insultate si lovite de catre preot fara ca seful de post, prezent, sa intervina in vreun fel.

e) La data de 31 iunie 1997, in municipiul Cluj-Napoca, Sancraian Aurelia apartinand Martorilor lui Iehova a fost amendata de catre sergentul-major Mitrea Ovidiu pentru ca distribuia publicatii biblice.

f) In luna iulie 1997, la Pitesti, Oros Claudiu a fost oprit de un preot ortodox care l-a obligat sa mearga la primarie. In prezenta viceprimarului, preotul a rupt legitimatia lui Oros Claudiu, care atesta apartenenta acestuia la organizatia Martorii lui Iehova. Viceprimarul a declarat ca se opune existentei organizatiei in Pitesti.

g) Violente impotriva Martorilor lui Iehova au mai avut loc la Mizil (luna iunie 1997) si Tandarei (luna septembrie 1997).

5) Cazul MISA

Organizatia Miscarea pentru Integrarea Spirituala in Absolut – care se reclama de la Yoga – a fost, de la aparitia ei in 1990, tinta a numeroase calomnii si defaimari prin presa. In 1996, acestor atacuri li s-au adaugat interventii ale autoritatilor publice, soldate cu refuzul inchirierii de sali sau chiar cu agresarea unor membri. APADOR-CH a luat pozitie impotriva incalcarii libertatii de constiinta a membrilor MISA si le-a facut cunoscute opiniei publice si autoritatilor.

In 1997 au continuat campaniile de presa impotriva MISA, in prima parte a anului publicandu-se zeci de materiale cu caracter defaimator, in majoritatea cotidienelor. La acestea s-au adaugat emisiuni in presa audiovizuala.

Reprezentantul APADOR-CH a participat la cursurile de Yoga din sala Clubului Steaua, in luna martie, confirmand astfel netemeinicia articolelor care se refereau la continutul acestor cursuri. In timpul acestor investigatii, reprezentantul APADOR-CH a intalnit situatii in care, datorita presiunilor exercitate atat de unii jurnalisti, cat si de autoritati, conducerile unor institutii au revenit asupra acceptului dat, de folosire a salilor – pe baza de intelegere sau de contract – necesare cursantilor MISA.

Astfel, la 9 martie 1997 ora 20:00, cand grupa de cursanti a sosit la Intreprinderea de masini electrice-Bucuresti pentru sedinta de yoga, portarul a anuntat ca aceasta nu mai poate fi tinuta intrucat primise ordin in acest sens.

MISA a mai reclamat si actiuni de intimidare a membrilor lor – cum ar fi descinderea in forta a politistilor de la sectia 18, la un sediu MISA, la data de 10 martie 1997, ora 7:00, impreuna cu o grupa antitero, cand s-au folosit catuse pentru imobilizarea persoanelor aflate in sediu. In 1997, liderul informal al MISA, Gregorian Bivolaru, a fost chemat periodic la politie pentru a da declaratii privind activitatea sa.

In a doua parte a anului 1997, MISA a iesit aproape in totalitate din campul de interes al presei. In acelasi timp, nici una din plangerile facute de membrii MISA nu a avut vreun rezultat.

6. Proiectul de lege a cultelor

In luna mai 1997, Secretariatul de Stat pentru Culte a adus intr-o noua faza un proiect de lege a cultelor, a carei finalizare a fost ceruta inca din anul 1991. De retinut ca acest proiect a fost discutat cu reprezentantii celor 15 culte recunoscute dar nu a implicat nici o organizatie de drepturi ale omului. Situatia arata neintelegerea faptului ca o astfel de lege ar trebui sa protejeze nu atat cultele, cat libertatea religioasa a persoanelor. Proiectul nu a ajuns inca la Parlament.

Proiectul are numeroase defecte de constructie si aduce restrictii libertatilor religioase.

Astfel, cultele religioase sunt considerate si tratate ca persoane de drept public (art. 16), in loc sa fie persoane de drept privat. Este o greseala de conceptie, iar consecintele acestui statut se vad imediat. Specificitatea persoanelor de drept public este ca se supun unor norme imperative. Si intr-adevar, autorii legii cultelor vorbesc despre „indatorirea cultelor” de a contribui la „dezvoltarea educatiei moral-spirituale a intregii societati” (art. 5). Se afirma: „In cadrul activitatii lor, cultele religioase au dreptul si indatorirea sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii” (art. 35). In aceasta logica, a normarii vietii interne a cultelor, se ajunge la principiul „Nimeni nu poate fi impiedicat sa participe la serviciile religioase ale altui cult” (art. 9). Dar anumite servicii religioase sunt destinate numai initiatilor. Ce autonomie au cultele si ce specificitate are viata religioasa daca se poate patrunde, oricand si de catre oricine, in domeniul lor cel mai rezervat?

O alta greseala de fond a proiectului este si regimul diferit al opiniilor atee si al opiniilor religioase. Se cere ca nici un organ de stat sau institutie guvernamentala sa nu initieze, instituie, omologheze ori sa subventioneze programe de propaganda ateista (art. 5). Dar cultele pot solicita si pot primi de la stat sume necesare activitatii lor – deci, inclusiv, sume pentru propaganda religioasa (art. 56). Iata o discriminare intre „tipuri de opinii”. Libertatea de constiinta inseamna libertatea de a crede si libertatea de a nu crede. Implicarea statului in propaganda, cat si retinerea sa nu pot fi decat egale, fata de credinciosi si de atei.

Unele dintre prevederile de mai sus incalca indirect autonomia cultelor afirmata in preambulul proiectului. Altele o fac insa direct. Astfel, statutul de organizare si functionare a cultelor religioase, care se elaboreaza de fiecare cult, ar trebui confirmat de Presedintele Romaniei (art. 14). Se pastreaza aproape identica prevederea de pe vremea regimului comunist, conform careia sefii cultelor, precum si mitropolitii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, vor fi recunoscuti in functii, la cerere, prin Decret Prezidential… Acestia trebuie sa fie numai de cetatenie romana (art. 25).

Proiectul da competente exagerate Secretariatului de Stat pentru Culte. Acesta ar urma, printre altele, sa asigure respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, medierea relatiilor reciproce dintre culte si relatiile acestora cu autoritati ale administratiei publice centrale si locale. Competente exagerate, intrucat mai sus avem de-a face ori cu activitati proprii cultelor, ori cu fapte care cad sub incidenta unor organe specializate ale statului, cum ar fi sistemul de justitie. Rostul unui Secretariat de Stat pentru Culte este acela de a asista activitatea religioasa in Romania si doar atat.

Cele mai criticabile sunt acele articole din proiectul de lege care intentioneaza sa limiteze libertatea de constiinta. Articolul 22 enunta: „Pentru a putea sa functioneze si sa se organizeze, cultele religioase trebuie sa fie recunoscute de stat”. Prevedere neconstitutionala, recunoasterea de catre stat nefiind o conditie a libertatii religioase. Confirmarea oficiala a unui cult nu este chemata decat sa asigure, eventual, facilitati pe care urmeaza sa le mentioneze legea. Cultele recunoscute mai pot trai in conditiile mentionate de proiect, celelalte sunt practic excluse din viata religioasa. Iata ce prevede articolul urmator: „In organizarea si functionarea lor, asociatiile si fundatiile care nu au solicitat ori nu au primit calitatea de cult religios nu pot folosi drepturile si prerogativele unui cult religios recunoscut”. Care ar fi aceste drepturi si prerogative? „Efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat”. Tot ceea ce se mentioneaza mai sus tine de identitatea lor religioasa. Aceste prevederi intra in contradictie chiar si cu dreptul persoanelor fizice de a efectua „acte de cult”, de a tipari carti cu caracter religios, de a construi lacasuri proprii (de cult, daca vor) si asa mai departe.

APADOR-CH considera ca in Romania nu este nevoie de o lege a cultelor, ci de o lege a libertatii religioase.

Principiile de baza ale unei astfel de legi pot fi si trebuie preluate din documente internationale, elaborate in cadrul organismelor din care face parte si Romania. Dintre acestea principiul nediscriminarii intre diferite comunitati religioase, principiul egalitatii de tratament dintre credinciosi si necredinciosi sunt nenegociabile. Important, de asemenea, este dreptul grupurilor religioase de a se defini ele insele. Nu statul este cel care decide daca un grup religios reprezinta un cult sau nu. In stransa corelatie cu cerinta de mai sus, este dreptul comunitatilor religioase la un statut de persoana juridica, daca o vor. In ceea ce priveste prohibirea interventiei statului in afacerile interne ale cultelor, ea include, desigur, neinterventia sa in selectarea ori in numirea conducatorilor.

7. Serviciul utilitar alternativ

Constitutia Romaniei prevede in art. 52 alin. (2) „Serviciul militar este obligatoriu pentru barbatii, cetateni romani, care au implinit varsta de 20 de ani, cu exceptia cazurilor prevazute de lege”. Practic, referirea la exceptiile prevazute de lege constituie unicul suport constitutional pentru existenta unui serviciu alternativ celui militar.

Legea care a facut posibil acest serviciu alternativ este Legea 46 din 5 iunie 1996 privind pregatirea populatiei pentru aparare.

Art. 4 al legii defineste aceasta posibilitate ca fiind serviciul utilitar alternativ:

„Cetatenii care din motive religioase refuza sa indeplineasca serviciul militar sub arme executa serviciul utilitar alternativ, potrivit prezentei legi.

Modul de executare a serviciului utilitar alternativ se stabileste prin hotarare de guvern.”

Conform art. 13, durata serviciului utilitar alternativ este de 24 luni. De asemenea, art. 28 al legii prevede posibilitatea serviciului utilitar alternativ si pentru absolventii institutiilor civile de invatamant superior, in acest caz durata serviciului fiind de 12 luni.

Asadar, serviciul utilitar alternativ este posibil numai pentru cei care invoca motive religioase, nu si pentru cei care refuza serviciul militar invocand motive de constiinta.

Hotararea de Guvern care s-a preocupat de serviciul utilitar alternativ, nr. 618/6 octombrie 1997, reia conditiile din lege, privind asigurarea serviciul alternativ din motive religioase: „Serviciul militar alternativ este o forma a indeplinirii serviciului militar si se executa de catre cetatenii apti pentru serviciul militar, care, din motive religioase, refuza sa indeplineasca serviciul militar sub arme” (art. 1 alin. 1).

Ea prevede procedurile prin care se va realiza acesta, modalitatea de executare, drepturile si obligatiile angajatorilor si cele ale executantului.

Este mult prea devreme pentru a evalua felul in care functioneaza aceasta noua institutie. APADOR-CH s-a alaturat unui grup de organizatii neguvernamentale care va urmari realizarea practica a prevederilor legale si care va propune o modificare a legii, in vederea largirii sferei de aplicabilitate a serviciului utilitar alternativ si la situatiile in care cetatenii ar invoca motive de constiinta, altele decat cele religioase.

C. MINORITATI SEXUALE

Din punct de vedere legislativ, anul 1997 nu a adus nici o schimbare in privinta incriminarii preferintei si comportamentului homosexual.

In ceea ce priveste cazurile individuale, APADOR-CH a continuat sa efectueze propriile sale investigatii. Pentru amanunte, a se vedea capitolul „Relatia dintre persoanele fizice si politie” si cel privind „Aspecte din penitenciare”.

VI. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia”

O organizatie internationala de lupta impotriva cenzurii – ARTICLE XIX, cu sediul la Londra – a coordonat un proiect privind libertatea de exprimare si liberul acces la informatie. APADOR-CH si Centrul pentru Jurnalism Independent au fost partenerii romani in acest proiect desfasurat in perioada noiembrie 1996–iunie 1997. Din cele sase seminare organizate la Bucuresti, Iasi si Brasov, patru au avut ca obiect discutarea celor doua probleme cu ziaristi si juristi, unul s-a referit la accesul la informatiile detinute de Parlament, iar ultimul a constat in concluzii si recomandari, urmate de lansarea traducerii in limba romana a unui ghid al jurnalistului, redactat de ARTICLE XIX.

Seminarul cu privire la accesul la informatiile detinute de Parlament a insemnat, in fapt, finalizarea eforturilor a zece organizatii neguvernamentale din Romania de a redacta un set de propuneri concrete pentru imbunatatirea relatiei dintre membrii Parlamentului si alegatori, din punctul de vedere al accesului la informatie. Textul care urmeaza a fost transmis ambelor Camere si a fost dat publicitatii.

„In vederea asigurarii transparentei lucrarilor celor doua Camere ale Parlamentului, inclusiv a activitatilor desfasurate in comisiile de specialitate, precum si a liberului acces la informatiile detinute de forul legislativ, un grup de zece organizatii neguvernamentale au pregatit un set de propuneri concrete ce pot fi aplicate imediat fara a necesita modificari ale Regulamentelor in vigoare ale celor doua Camere.

Pana la adoptarea de catre Parlament a unei legi cu privire la liberul acces la informatie, cele zece organizatii neguvernamentale considera ca punerea in practica a acestor propuneri reprezinta un prim pas, absolut necesar in relatia de transparenta dintre alesi si alegatori, garantata de Constitutia Romaniei si caracteristica unei societati democratice.

1. Sedintele in plen ale celor doua camere sa fie accesibile oricarui cetatean, in limita locurilor disponibile si fara a fi necesara vreo aprobare prealabila. Pentru aceasta propunem:

1.1. stabilirea unui numar de locuri rezervate persoanelor care doresc sa asiste la lucrari. Exceptie fac reprezentantii mass-media si ai organizatiilor neguvernamentale acreditate care vor avea dreptul sa asiste atat la sedintele in plen cat si, la cerere, la sedintele comisiilor de specialitate. Ei vor beneficia, pe baza unei cereri prealabile, de acreditari valabile pe perioada unei sesiuni parlamentare, criteriul numarului locurilor disponibile nefunctionand pentru aceste categorii. Acreditarile vor fi eliberate in termen de 7 zile de la data depunerii cererii;

1.2. modificarea regimului actual de acces in cladirile celor doua Camere dupa cum urmeaza:

a) punerea la dispozitia persoanelor care doresc sa asiste la lucrari a unor ecusoane care sa fie distribuite de un functionar din serviciile Parlamentului, in limita locurilor stabilite;

b) atributiile SPP sa fie limitate strict la depistarea eventualelor arme de foc sau de alta natura aflate asupra persoanelor neautorizate a le purta;

c) informatiile cu privire la accesul oricarei persoane in incinta Parlamentului sa fie afisate la vedere, in locuri accesibile oricui;

1.3. desemnarea de catre fiecare comisie a unei persoane care sa asigure permanent legatura dintre membrii comisiilor si persoanele interesate de mersul lucrarilor;

2. Sa fie asigurat accesul la documentele si la agenda de lucru ale Parlamentului. Pentru aceasta propunem:

2.1. afisarea la intrarea in sediile celor doua camere ale Parlamentului precum si la sediile birourilor parlamentare din circumscriptii – intr-un loc accesibil oricui – a programului si a agendei de lucru pentru saptamana urmatoare a Camerelor si comisiilor de specialitate; publicarea in cotidiene centrale a acestor informatii;

2.2. crearea unui serviciu (Punct de informare) care, la cererea persoanelor interesate, sa puna la dispozitie fotocopii ale materialelor aflate pe agenda Camerelor si a comisiilor de specialitate; (stabilirea unui numar limita de pagini ce pot fi fotocopiate gratuit; stabilirea unei taxe minime pentru orice depaseste limita stabilita); furnizarea de informatii prin telefon/fax/posta, la cerere, in legatura cu activitatea camerelor si comisiilor de specialitate; acces electronic liber (inclusiv de la distanta) la informatiile de interes public din sistemul informational al Parlamentului;

2.3. accesul liber la bibliotecile celor doua Camere precum si furnizarea, contra unui cost rezonabil, a unor fotocopii ale documentelor detinute de cele doua biblioteci;

2.4. afisarea, la loc accesibil oricarei persoane si publicarea in cotidiene de larga circulatie, a listei cu telefoane de contact ale membrilor Parlamentului (comisii, grupuri parlamentare, birouri permanente) si ale functionarilor din serviciile tehnice ale Parlamentului;

2.5. asigurarea unui spatiu pentru intalnirile dintre alegatori si membrii Parlamentului;

2.6. pentru presa scrisa si electronica precum si pentru organizatiile neguvernamentale, obtinerea acreditarii reprezinta automat dreptul de a obtine toate documentele aflate in discutia comisiilor de specialitate sau a plenului;

3. Sa fie respectat termenul de publicare a stenogramelor sedintelor Camerei Deputatilor in Monitorul oficial (10 zile) conform prevederilor din art. 137 al Regulamentului Camerei.

Acelasi termen sa fie respectat si in cazul publicarii stenogramelor sedintelor Senatului.

Organizatii semnatare:

AAPADO–Brasov (Asociatia Avocatilor pentru Apararea Drepturilor Omului)

AHNR–Arad (Asociatia Handicapatilor Neuromotori din Romania)

APADOR-CH–Bucuresti (Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki)

APD–Bucuresti (Asociatia Pro Democratia)

CPJ–Bucuresti (Centrul pentru Jurnalism Independent)

Clubul de Ecologie si Turism Montan ALBAMONT–Alba Iulia

Fundatia CIVITAS pentru Societatea Civila–Cluj-Napoca

Fundatia ESTUAR–Bucuresti

GRADO–Bucuresti (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului)

Liga Pro-Europa–Targu-Mures”

Reactia Senatului, pana la data redactarii raportului anual, a fost nula. In schimb, secretarul general al Camerei Deputatilor a luat deja o serie de masuri in sensul celor solicitate de cele zece organizatii neguvernamentale, infiintand chiar un Oficiu pentru relatia cu organizatiile neguvernamentale si, in general cu persoanele care doresc sa aiba acces la lucrarile Camerei Deputatilor sau sa obtina informatii. Din pacate, o cerere foarte importanta – accesul la lucrarile comisiilor de specialitate – nu a fost rezolvata.

Recomandarile adoptate la Seminarul de incheiere a proiectului au fost date publicitatii. Ele se refera la urmatoarele aspecte:

„1. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa modifice unele articole din Codul penal, care reprezinta o amenintare la adresa libertatii de exprimare:

– art. 168 paragraful 1 (comunicarea de stiri false) sa fie modificat in sensul adaugarii expresiei «cu rea credinta»;

– art. 205 (insulta) si art. 206 (calomnie) sa fie transferate din sfera penalului in cea a codului civil;

– art. 207 (proba veritatii) trebuie si el transferat in sfera codului civil si restrans numai la «calomnie» ; el trebuie sa includa si notiunea de «buna sau rea credinta» si pe cea de «interes public»;

– art. 238 (ofensa adusa autoritatii) si art. 239 alineatul 1 (ultraj) trebuie eliminate;

2. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa adopte cat mai repede cu putinta o Lege privind liberul acces la informatie. O asemenea lege trebuie adoptata inaintea unei legi privind secretul de stat;

3. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa modifice Legea arhivei nationale in sensul limitarii drastice a restrictiilor privind accesul la informatie.”

Atat pe durata acestui proiect cat si dupa terminarea sa, APADOR-CH s-a preocupat constant de aspecte concrete privind incalcari ale libertatii de exprimare.

2. Cazuri individuale

a) Pictorul Constantin Ungureanu

O categorie profesionala care are mai mult de suferit de pe urma restrictiilor impuse libertatii de exprimare este cea a ziaristilor care sunt adusi in fata instantelor de judecata mai ales pe baza art. 205, 206 si 238. Dovedind fie ca nu cunosc, fie ca ignora jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, instantele au pronuntat condamnari la inchisoare – cu sau fara suspendare – pentru ziaristi acuzati de insulta, calomnie sau ofensa adusa autoritatii (a se vedea cazurile Mazare-Cumpana de la Constanta, „Opinia” de la Buzau, Valentin Popescu de la Constanta si altii).

Un caz aparte il reprezinta pictorul Constantin Ungureanu, aflat in ancheta parchetului Suceava sub acuzatia initiala de pornografie, lezarea bunelor moravuri etc. in urma deschiderii unei expozitii personale care a socat inalti prelati ai Bisericii Ortodoxe. Ancheta nu a fost inca finalizata. Reprezentantii APADOR-CH au fost la Suceava, au vizitat expozitia si au discutat cu pictorul si cu alte persoane. Raportul asociatiei consemneaza:

„Constantin Ungureanu a absolvit Facultatea de Arte Plastice si functioneaza ca profesor de desen la o scoala din Suceava. In paralel cu FAP, el s-a inscris si la Facultatea de Teologie din Iasi dar a fost exmatriculat «pentru absente», dupa cum a afirmat el. Constantin Ungureanu si-a luat foaia matricola care contine precizarea ca a fost exmatriculat, si s-a inscris la Facultatea de Teologie din Chisinau.

In 1996 a deschis la Iasi o prima expozitie de pictura care s-a bucurat de aprecieri atat din partea publicului cat si a specialistilor. In paralel – si independent de valoarea picturii – prelatii ortodocsi s-au declarat socati de afisul expozitiei care infatisa figura pictorului inconjurata de o aureola, lucru ce a fost socotit drept blasfemie.

In 1997, pictorul a deschis o alta expozitie, de data aceasta fara nici un fel de afis sau publicitate. Expozitia este situata intr-un subsol greu accesibil si nu exista indicatoare. Cu alte cuvinte, nu este o expozitie la indemana oricarui trecator. Picturile reprezinta nuduri de barbati si femei, sexele fiind reprezentate cu toate detaliile fiziologice, dar nu exista trimiteri – explicite sau implicite – la actul sexual. In unele tablouri, nudurile masculine sunt, clar, ale unor calugari. Reprezentantii bisericii ortodoxe si-au exprimat dezaprobarea, cerand interventia organelor de urmarire penala (politie, parchet), considerand picturile drept un atentat la bunele moravuri, o impietate, o blasfemie etc. Pe langa plangerile oficiale, preotii din Suceava si din imprejurimi au fost – dupa spusele pictorului si ale sotiei sale – «instruiti» de inalti prelati sa-l «denunte» pe Constantin Ungureanu in fata enoriasilor drept «nebun», «bolnav» etc. Mai mult, dupa scandalul declansat de expozitie, picturile executate anterior intr-o biserica din Valea Putnei au fost sterse din dispozitia inaltilor prelati ortodocsi.

Efectele indignarii Bisericii Ortodoxe s-au repercutat si asupra corpului didactic de la scoala unde functioneaza Constantin Ungureanu. Colegii l-au «infierat», s-a cerut desfacerea contractului de munca, a fost acuzat de lipsa de profesionalism (?!) etc. O expozitie cu lucrarile executate de elevii sai a starnit alt val de «revolta» din partea scolii, din cauza ca picturile copiilor «nu respecta stilul clasic, singurul autorizat in scoli».

Pe de alta parte, dupa unele informatii, se pare ca Facultatea de Teologie din Chisinau l-ar fi exmatriculat pe Constantin Ungureanu. Mai mult, in presa locala din Suceava au inceput sa apara unele acuzatii conform carora pictorul ar fi facut uz de fals pentru a fi acceptat la studii in Republica Moldova.

In luna mai a.c. [1997], la vernisajul expozitiei din subsol participau doar persoane invitate in mod expres de pictor. Este posibil ca unul din participanti sa fi fost atat de socat de picturi incat sa fi chemat politia. Este insa posibil si ca politia sa fi fost informata dinainte. Cert este ca un grup de politisti a intrat in expozitie si a procedat la un lung interogatoriu (circa doua ore si jumatate) al pictorului dar si al unora din invitatii sai, obligati sa astepte la intrarea in subsol. Politistii au incercat sa redacteze un proces-verbal care sa contina «descrierea picturilor». In cele din urma au renuntat. Avocatii chemati de sotia pictorului au garantat ca se vor face fotografii dupa toate panzele si ca le vor remite politiei, lucru pe care l-au si facut.

Constantin Ungureanu a mai dat inca doua declaratii la politie. Dupa toate aparentele, la momentul vizitei reprezentantilor APADOR-CH, dosarul intocmit de politie fusese inaintat Parchetului Suceava. Constantin Ungureanu este convins ca acuzatiile de pornografie (?!) au cazut. Nu stie – si nu are idee – pentru ce ar putea fi trimis in judecata. Din pacate, nu ii este clar nici ce a semnat la politie: declaratie sau proces-verbal de amendare?”

b) Ziaristi condamnati

In cursul anului 1997 mai multi ziaristi au fost condamnati la amenzi penale si despagubiri pentru insulta si calomnie. In luna noiembrie 1997, la interval de cateva zile si in instante de judecata diferite, trei ziaristi au suferit condamnari asemanatoare. APADOR-CH a dat publicitatii urmatorul comunicat:

„APADOR-CH semnaleaza opiniei publice inmultirea cazurilor de ziaristi condamnati penal de unele instante de judecata. Dupa ce in 1996 au existat cazuri de ziaristi condamnati la inchisoare, cu sau fara suspendarea executarii pedepsei (a se vedea cazurile ziaristilor de la Constanta sau al celor trei ziaristi de la „Opinia” din Buzau), sau la amenzi penale, anul acesta [1997] cel putin alti trei ziaristi (Ada Stefan de la „Romania libera”, Florin Mircea Corcoz, corespondent al aceluiasi ziar si Marius Avram, ziarist din Cluj) au fost condamnati la amenzi penale si plata unor despagubiri pentru savarsirea infractiunilor de «insulta» (art. 205 C.p.) si «calomnie» (art. 206 C.p.).

APADOR-CH atrage atentia ca art. 205, 206, 238 (ofensa adusa autoritatii) si 239 alin. 1 (ultraj), in forma in care sunt redactate in prezent, intra in contradictie cu art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si cu art. 19 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. De asemenea, reaminteste ca, in conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei, «[d]aca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale». In consecinta, instantele de judecata din Romania trebuie sa pronunte sentintele tinand cont de reglementarile internationale in materia libertatii de exprimare.

APADOR-CH cere din nou Guvernului Romaniei si Parlamentului sa initieze si sa adopte de urgenta un proiect de modificare a Codului penal prin care sa se abroge art. 205, 206, 238 si 239 alin. 1, sanctiunea in domeniul libertatii de exprimare ramanand a fi aplicata numai pe calea actiunii civile. Numai in acest mod se va garanta exercitarea libertatii de exprimare, drept esential intr-o societate democratica.”

3. Accesul la informatie

Liberul acces la informatie este si el un drept garantat de Constitutie (art. 31). Dar, in absenta unei legi care sa reglementeze punerea sa in aplicare, acest drept constitutional exista doar pe hartie. Pe langa dificultatea rezultata din lipsa cadrului legal, accesul la informatie mai este impiedicat si de existenta altor legi cum ar fi Legea arhivelor nationale sau Legea SRI. Trebuie mentionat si faptul ca, desi este considerata a fi cazuta in desuetudine, Legea secretului de stat nr. 23/1971 nu a fost explicit abrogata pana in prezent. S-au semnalat situatii in care unii conducatori de intreprinderi au invocat prevederi din aceasta lege pentru a refuza sa dea informatii unor ziaristi. In 1996, Senatul Romaniei a adoptat proiectul noii legi cu privire la secretul de stat si secretul de serviciu, care introducea restrictii aproape la fel de drastice ca si Legea nr. 23/1971. Conform regulamentului, acest proiect de lege va trebui sa fie discutat si in Camera Deputatilor. APADOR-CH, care, in ultimii trei ani, a elaborat analize ale acestui proiect de lege, subliniind carentele grave pe care le prezinta, va continua sa fie activa si in perioada in care proiectul va fi discutat de Camera Deputatilor.

VII. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

Problema sigurantei nationale si a relatiei acesteia cu drepturile omului constituie o preocupare a organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului din mai multe tari, inclusiv din cele cu un sistem democratic solid, cel putin din doua motive: pe de o parte, deoarece „protectia sigurantei nationale” este adesea invocata ca temei legal al restrangerii exercitiului unor drepturi ale omului (libertatea de exprimare, liberul acces la informatie, libertatea de asociere, libertatea de intrunire, dreptul la viata privata, inclusiv secretul corespondentei etc.); pe de alta parte, deoarece in activitatea concreta a serviciilor de informatii si de siguranta se pot incalca drepturile omului, ceea ce face necesara atat monitorizarea de catre societatea civila a acestei activitati, cat si raspunderea acestor servicii in fata membrilor societatii.

APADOR-CH a avut, inca de la infiintarea sa, preocupari in acest domeniu, fara a sustine pana in prezent un program de sine statator (asa cu sunt cele privind politia, minoritatile etc.). APADOR-CH a fost prima organizatie neguvernamentala din Romania care a elaborat analize cuprinzatoare ale cadrului legislativ din Romania si ale activitatii desfasurate de serviciile de informatii. Unele din aceste analize au fost publicate in mai multe numere ale „Revistei romane de drepturile omului”, sau in alte reviste; altele au fost inaintate celor doua Camere ale Parlamentului sau au fost facute publice prin intermediul presei.

1. Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei

Legea a fost adoptata cu 5 luni inaintea intrarii in vigoare a Constitutiei. In cuprinsul ei se fac dese trimiteri la legea fundamentala, desi la acea data ea era doar in faza de proiect. Dar, in vreme ce aceste trimiteri la principiile constitutionale sunt cu titlu generic, unele prevederi concrete ale legii contrazic si litera si spiritul Constitutiei, iar procedurile instituite sunt incompatibile cu statul de drept.

a) Astfel, in situatiile considerate drept amenintari la adresa sigurantei nationale, art. 13 din lege confera posibilitatea „…efectuarii unor acte, in scopul culegerii de informatii, constand in: interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse…” Aceste activitati reprezinta restrangeri ale unor drepturi si libertati fundamentale, garantate de Constitutie, cum ar fi dreptul la viata privata (art. 26), inviolabilitatea domiciliului (art. 27), secretul corespondentei (art. 28), ca si de prevederile art. 8 al Conventiei europene. Desi legea precizeaza ca aceste acte nu se pot efectua decat pe baza unei autorizari date de un procuror, alineatul 5 al art. 13 prevede ca „Durata de valabilitate a mandatului nu poate depasi 6 luni. In cazuri intemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fara a se putea depasi, de fiecare data, 3 luni.” Nestabilirea unei limite maxime de timp inseamna ca asemenea activitati pot fi prelungite, teoretic, pe toata durata vietii persoanei vizate printr-un astfel de control. Conform art. 49 alin. (2) din Constitutie, restrangerea exercitiului unor drepturi „nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”. O conditie esentiala a existentei dreptului este aceea ca restrangerea exercitarii lui sa nu aiba caracter permanent. Or, Legea 51/1991 instituie posibilitatea restrictiei pe perioade de timp nelimitate, afectand astfel insasi substanta drepturilor.

O restrangere similara opereaza si art. 27 al legii, potrivit caruia „Salariatii organelor de informatii si ai celor cu atributii in domeniul sigurantei nationale au obligatia pastrarii secretului de stat si profesional, inclusiv dupa parasirea, in orice mod, a serviciului”. Neprecizarea limitei maxime de timp in care opereaza obligatia pastrarii secretului, face ca libertatea de exprimare a respectivilor salariati (art. 30 din Constitutie) si corolarul ei, accesul la informatie al persoanelor (art. 31 din Constitutie) sa fie restranse, pana la negare.

b) Avand in vedere ca orice restrangere a exercitarii unui drept trebuie sa aiba un temei puternic pentru a fi justificata, ar fi fost firesc ca legea sa contina garantiile necesare pentru ca asemenea activitati sa nu poata fi desfasurate decat cu buna credinta. Din nefericire, art. 15 permite organelor care activeaza in domeniul sigurantei nationale ca, „in situatiile care impun inlaturarea unor pericole iminente”, activitatile prevazute in art. 13 sa fie intreprinse chiar fara autorizarea necesara. Singura obligatie este aceea ca autorizarea prevazuta de lege (mandatul emis de procuror) sa fie „solicitata de indata ce exista posibilitatea, dar nu mai tarziu de 48 de ore”. Deci nu obligatia obtinerii ei, ci doar aceea a solicitarii. Mai mult, in capitolul „Sanctiuni”, se prevede ca desfasurarea fara mandat a activitatilor supuse autorizarii se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 15. Deci simpla depunere a cererii prin care se solicita un mandat, post-factum, exonereaza de raspundere, pentru ca legea nu mai mentioneaza nimic pentru ipoteza in care mandatul nu este emis, situatie in care activitatile trebuie considerate neintemeiate, abuzive, ilegale.

c) In ciuda faptului ca se raporteaza la principiile constitutionale, legea incalca unul dintre cele mai importante, anume acela al separarii puterilor in stat si al accesului liber la justitie. Alineatul final al art. 13 prevede ca persoana care se considera vatamata in mod nejustificat prin activitatile care fac obiectul mandatului are la indemana numai procedura plangerii adresate procurorului ierarhic superior celui care a emis mandatul. Evident, in situatia in care prelungirea a fost dispusa de insusi procurorul general, nu exista nici macar posibilitatea plangerii pe cale ierarhica. Este adevarat ca art. 16 alineatul ultim mai prevede posibilitatea celui lezat de a sesiza „oricare din comisiile permanente pentru aparare si asigurarea ordinii publice ale celor doua Camere ale Parlamentului”, dar aceasta nu face decat sa confirme ca procedurile de plangere instituite de Legea 51/1991 eludeaza puterea judecatoreasca. S-ar putea sustine ca, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, aceste prevederi s-au completat cu „accesul liber la justitie”, prevazut de art. 21, dar aceasta nu ar fi decat pe jumatate adevarat. Existenta unui principiu constitutional nu poate stabili prin ea insasi modalitatea de aplicare a principiului. Este nevoie de instituirea unor proceduri prin intermediul carora principiul sa

devina functional.

2. Cadrul institutional

In ansamblul structurilor de stat, institutiile care privesc siguranta nationala joaca un rol hotarator pentru sustinerea intereselor Romaniei pe termen lung si la nivel global. Prin insasi natura atributiilor lor, ele sunt chemate sa functioneze independent fata de conjuncturile politice. Comportamentul lor este definitoriu pentru capacitatea statului de a apara drepturile omului, de a prezerva stabilitatea interna si de a asigura credibilitatea internationala.

a) Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (CSAT)

Institutia cu cea mai inalta si larga competenta in domeniul sigurantei nationale este Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (CSAT). CSAT a fost infiintat prin Legea nr. 39/13 decembrie 1990, „in scopul organizarii si coordonarii unitare a activitatilor care privesc apararea tarii si siguranta statului atat in timp de pace, cat si in timp de razboi…”. Acelasi act normativ a prevazut structura CSAT, atributiile si modalitatea de control a activitatii acestui organism. Un an mai tarziu, Constitutia, adoptata prin referendum, preciza in Titlul III (Autoritatile publice), Capitolul V (Administratia publica), Sectiunea 1 (Administratia publica centrala de specialitate), art. 118: „Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si siguranta nationala.” Surprinzator, Constitutia nu ii enunta atributiile, singurele mentiuni despre acest organism referindu-se la: examinarea rapoartelor CSAT in sedinta comuna a Camerelor Parlamentului (art. 62 alin. 2 lit. f); caracterul de lege organica a actului normativ care organizeaza CSAT (art. 72 alin. 3 lit. d); presedintia CSAT, care revine Presedintelui Romaniei (art. 92 alin. 1).

In ceea ce priveste competenta CSAT, aceasta se dovedeste prea putin circumscrisa si controlata. In timp ce literele A, B si C ale art. 2 din Legea 39/1990 enumera, pe categorii, atributiile acestui organism, litera D: „Exercita orice alte atributii (subl.n.) cu privire la apararea nationala si siguranta statului”, fara nici o precizare in legatura cu modalitatea in care aceste „alte atributii” ii sunt acordate. Nici macar sintagma atat de obisnuita in dreptul romanesc „prin lege” nu apare, ceea ce duce la concluzia ca acest Consiliu, desi organ al administratiei publice, se poate substitui Parlamentului si are puterea de a-si acorda singur orice competenta crede de cuviinta in domeniul sau de activitate, care vizeaza siguranta statului si a structurilor sale de putere. Ca este asa, o dovedeste si art. 9 al Legii nr. 39/1990, potrivit caruia „Hotararile adoptate de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii sunt obligatorii pentru cetatenii tarii, precum si pentru toate institutiile si unitatile la a caror activitate se refera”. In conditiile in care, potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, prevederea caracterului obligatoriu al hotararilor CSAT contravine textului legii fundamentale. Nemaivorbind de faptul ca, in vreme ce o lege este supusa unui control de constitutionalitate, fie inainte de promulgare, fie pe cale de exceptie, aceste hotarari, care emana de la un organism administrativ, sunt mai presus de orice control.

Este evident ca, de la infiintarea sa, CSAT a fost gandit ca situandu-se deasupra oricarei forme de control democratic. Potrivit art. 8 al Legii 39/1990, el „…prezinta anual in fata Parlamentului o dare de seama asupra activitatii desfasurate, prin unul din membrii sai si, la cererea Parlamentului, informari, ori de cate ori situatia o impune”, dar legea nu mai precizeaza care sunt puterile Parlamentului – ca organ reprezentativ suprem al poporului – in aprecierea acestei activitati. Si nici sanctiunile in cazul in care aceste rapoarte nu sunt prezentate.

Trebuie mentionat ca abia in anul 1997, CSAT a prezentat un raport de activitate Comisiilor de aparare ale celor doua Camere ale Parlamentului, dar acesta nu a constituit obiect de discutie in plen si nici de dezbateri publice in presa.

In acelasi timp trebuie spus ca, desi legea prevede ca intalnirile CSAT au loc, de regula, trimestrial, in 1997 CSAT s-a reunit foarte des, practic pentru orice decizie importanta care avea legatura, fie si indirect, cu apararea, organizarea Ministerului de Interne, optiunea Romaniei de integrare in NATO, lupta anticoruptie, ceea ce a facut ca uneori aceasta institutie sa fie perceputa ca un adevarat guvern paralel.

b) Serviciul Roman de Informatii (SRI)

SRI a fost primul – si multa vreme singurul – organism cu atributii in domeniul sigurantei nationale care a functionat pe baza unei legi si in legatura cu care exista instituita procedura unui control parlamentar.

Avand in vedere rolul unui asemenea organism in apararea sigurantei nationale, deci intr-o problema care vizeaza interesul societatii in ansamblu, ar fi fost firesc ca legea sa prevada garantii pentru independenta acestei institutii. Desi exista interdictia apartenentei la un partid politic a personalului SRI, nici Constitutia si nici Legea 14/1992 nu interzic apartenenta politica a directorului SRI. Acesta nu poate fi asimilat „personalului SRI”, el fiind numit de Camera Deputatilor si de Senat, la propunerea Presedintelui si avand rang de ministru.

Intr-un mod cu totul inacceptabil, aceasta institutie cu competente in domeniul sigurantei nationale, are, potrivit art. 43, posibilitatea de a infiinta in cadrul sau o regie autonoma si societati comerciale de productie. Aceasta inseamna ca o institutie care are acces la toate datele secrete ale unui stat – inclusiv la cele ale unor regii autonome si societati comerciale a caror activitate intereseaza siguranta nationala – este abilitata sa desfasoare activitati de productie si de comert. Nici o comisie parlamentara nu va putea avea vreodata siguranta utilizarii corecte de catre SRI, in activitati de productie si de comert, a informatiilor obtinute de acest serviciu in activitatea de aparare a sigurantei nationale. Aceasta inseamna ca posibilei influentari politice a SRI i se poate adauga si o presiune economica/financiara, derivand din interesul institutiei in tranzactii comerciale.

c) Serviciul de Informatii Externe

Din 1990 pana in 1998, SIE nu a functionat pe baza unei legi.

Recent a fost adoptata si promulgata Legea nr. 1/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Informatii Externe. Conform acesteia, SIE este „organul specializat in domeniul informatiilor externe privind siguranta nationala si apararea Romaniei si a intereselor sale”, fara insa a i se preciza in detaliu competentele, activitatea sa fiind „organizata si coordonata” de CSAT. Directorul SIE prezinta numai CSAT „rapoarte referitoare la modul de indeplinire” a atributiilor ce revin institutiei. De altfel, art. 5 alin. 2 al legii mentioneaza ca „Structura organizatorica, efectivele, regulamentul de functionare si atributiile Serviciului de Informatii Externe (subl.n.) se aproba de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii”. S-a realizat astfel o delegare legislativa in afara cadrului constitutional, CSAT fiind indreptatit sa determine nu doar prioritatile de activitate, ci insesi atributiile unui serviciu de informatii de maxima importanta.

Aceasta decizie a Parlamentului Romaniei, de a transfera o parte a competentelor sale legislative catre CSAT este o dovada in plus a existentei unei mentalitati in conformitate cu care chestiunile care tin de siguranta nationala constituie domeniul exclusiv al unor institutii speciale, la adapost de controlul pe care l-ar putea exercita cetatenii prin intermediul Parlamentului si, cu atat mai putin, prin intermediul societatii civile.

Este adevarat ca art. 3 mentioneaza existenta unui control parlamentar exercitat prin intermediul unei comisii compuse din trei deputati si doi senatori, dar din felul in care este construita legea, rezulta ca aceasta comisie nu va putea verifica nimic. Pentru ca, pe de o parte, alin. 2 al art. 3 precizeaza obiectivul controlului parlamentar ca fiind „verificarea concordantei activitatii SIE cu Constitutia Romaniei si cu politica statului roman”, iar pe de alta parte, art. 10 alin. 2 precizeaza ca „sursele de informare, metodele si mijloacele de munca (subl.n.) nu pot fi dezvaluite fata de nimeni si in nici o imprejurare”. Este adevarat ca, in continuare, se precizeaza ca „folosirea mijloacelor de obtinere, verificare si valorificare a datelor nu trebuie sa lezeze in nici un fel drepturile sau libertatile cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia ori sa-i supuna la ingradiri ilegale”, dar respectarea acestei obligatii legale nu va putea fi verificata, de vreme ce metodele si mijloacele de munca ale SIE nu pot fi dezvaluite fata de nimeni, in nici o imprejurare. Este un caz tipic de subminare a unor garantii constitutionale printr-un act normativ inferior.

Ca si SRI, personalul SIE, alcatuit din cadre militare si salariati civili, nu poate face parte din vreun partid politic, obligatie care nu se extinde si asupra directorului institutiei.

d) Alte „servicii secrete”

Trebuie precizat ca, in afara SRI, mai functioneaza in Romania si alte institutii cu atributii in domeniul sigurantei nationale. Este greu de precizat numarul acestora, de vreme ce unele au fost create dar nu functioneaza pe baza unor legi, insa, potrivit unei declaratii facute de Directorul SRI in aula Parlamentului, in 1994, acestea ar fi in numar de sase. Activitatea lor nu este supusa unui control democratic.

Serviciul de Telecomunicatii Speciale a constituit obiect de reglementare pentru Parlament abia in 1996. Initial, el a fost infiintat si a functionat pe baza Hotararii Guvernului nr. 229 din 27 mai 1993. Crearea lui s-a petrecut exact in momentul in care Parlamentul Romaniei dezbatea „Hotararea privind organizarea si functionarea Comisiei comune a celor doua Camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI”. Hotararea de Guvern care infiinteaza acest serviciu nu i-a precizat competenta, mentionand doar ca „organizarea, functionarea si principalele sale atributii” vor fi stabilite de catre CSAT. Dar hotararea a precizat dreptul acestui serviciu – ca si al SRI – de a desfasura activitati comerciale prin intermediul societatilor proprii. La momentul aparitiei legii, STS nu a prezentat nimanui un raport privind activitatea anterioara, privind eventualele activitati comerciale pe care le-a desfasurat.

3. Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale”

Avand in vedere evolutiile din ultimii ani, lipsa de interes a autoritatilor romane in vederea unei profunde transformari a acestui domeniu, APADOR-CH si-a propus sa dea preocuparilor sale sporadice din acest domeniu o noua anvergura. Un prim pas a fost facut prin colaborarea APADOR-CH la un proiect international pe aceasta tema.

Centrul de Studii privind Siguranta Nationala, cu sediul in Washington D.C. – organizatie neguvernamentala, nonprofit al carei scop este de a proteja drepturile omului in situatia in care se invoca apararea sigurantei nationale – si Fundatia Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia au initiat un proiect de monitorizare a activitatilor serviciilor secrete din tarile foste comuniste din Europa Centrala si de Est si din SUA, in parteneriat cu organizatii neguvernamentale din tarile respective. APADOR-CH este partenerul roman in acest proiect coordonat si administrat de cele doua organizatii initiatoare. Proiectul isi propune: sa examineze legislatia care reglementeaza activitatile acestor servicii; sa compare legislatia din domeniu a diferitelor tari; sa pregateasca unele propuneri de imbunatatire a cadrului legislativ etc.

In 1997, au avut loc doua intalniri ale tuturor partenerilor, care au prezentat rapoarte asupra a trei aspecte:

1. Cadrul legal pe baza caruia functioneaza serviciile secrete din fiecare tara;

2. Cadrul legal pentru interceptarea convorbirilor telefonice si supravegherea prin mijloace electronice, si

3. Dreptul la informatie.

A fost, de asemenea, pregatit un set de principii care ar trebui – dupa opinia organizatiilor neguvernamentale participante la acest proiect – sa fie in atentia parlamentelor din fiecare tara atunci cand adopta legi in domeniul sigurantei nationale si al serviciilor secrete.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a continuat sa sustina necesitatea modificarii Legii de functionare a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, a Legii privind siguranta nationala, precum si a legilor ce decurg din aceasta si care privesc organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii si ale Serviciului de Informatii Externe (recent finalizata). APADOR-CH si-a exprimat rezervele fata de Legea privind Serviciul de Telecomunicatii Speciale care este, oficial, neinclus intre serviciile secrete dar este exceptat de la formele democratice de control (de exemplu, proiectul de lege privind secretul de stat). Asociatia a redactat comentarii scrise cu privire la proiectul de lege a Serviciului de Paza si Protectie, inca nediscutat in Parlament. APADOR-CH s-a pronuntat, in mod repetat, pentru limitarea numarului serviciilor secrete din ministere, precum si pentru definirea clara a atributiilor acestora si a organismelor abilitate sa le controleze.

4. Cazul capitanului Constantin Bucur

In 1996, capitanul Constantin Bucur, fost angajat al Serviciului Roman de Informatii, a dezvaluit opiniei publice procedeele ilegale de care se folosea institutia la care lucra pentru a intercepta convorbirile telefonice ale unor ziaristi si politicieni. Capitanul Bucur a fost anchetat de Parchetul militar si trimis in judecata pe baza Legii sigurantei nationale.

La inceputul anchetei impotriva capitanului Bucur, nici SRI, nici Parchetul General nu au pomenit de existenta unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice. Aceste mandate au aparut insa in dosar ulterior. Instanta de judecata are datoria sa ceara procurorului care a emis mandatele, indiferent in ce moment, sa-si argumenteze decizia. De asemenea, SRI-ul trebuie sa produca, in fata instantei, dovezile pe baza carora a solicitat mandatele de interceptare ale convorbirilor telefonice ale unor ziaristi si politicieni cunoscuti pentru atitudinile lor critice la adresa autoritatilor de la acea data. Nici una din aceste persoane supravegheate nu a fost trimisa in judecata pentru savarsirea vreunei infractiuni la siguranta nationala. Se poate, deci, presupune ca interceptarile aveau un alt scop decat protejarea sigurantei nationale.

Trebuie remarcat si faptul ca, in chiar anul in care se discuta intens despre modificarea Legii sigurantei nationale, care nu corespunde nici garantiilor constitutionale, nici standardelor internationale, Curtea Constitutionala a Romaniei nu a gasit nimic anticonstitutional in Legea 51/1991! Ca atare, exceptia de neconstitutionalitate ridicata de aparatorii capitanului Bucur a fost respinsa, iar dosarul sau fost repus pe rol.

APADOR-CH considera in continuare ca dezvaluirile capitanului Constantin Bucur sunt de interes public, interes care trebuie sa primeze asupra oricaror altor considerente. Pentru ca este de interes public faptul ca SRI poate intercepta convorbirile oricarui cetatean care se manifesta critic la adresa puterii – cu sau fara mandat –, lucru nepermis intr-o societate care, prin Constitutie, are obligatia de a respecta valorile democratiei si ale drepturilor omului.

VIII. ALTE ACTIVITATI

In 1997 APADOR-CH a continuat activitatile desfasurate in anii anteriori:

– oferirea de consultanta juridica gratuita in chestiuni privind incalcarea drepturilor omului;

– oferirea de asistenta celor care utilizeaza Centrul de documentare care functioneaza in cadrul Centrului pentru Drepturile Omului;

– editarea „Revistei romane de drepturile omului”.

De asemenea, in 1997, APADOR-CH a inceput un nou proiect, cu o durata de doi ani, al carui scop este sa revizuiasca intreaga legislatie din Romania care intereseaza sectorul neguvernamental, mai precis asociatiile si fundatiile si sa ofere proiecte de lege sau proiecte de amendare a cadrului normativ existent.

Activitatea APADOR-CH in 1997 a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States

– The Open Society Institute

– Mensen in Nood/Caritas (Olanda)

– USAID Democracy Network prin intermediul World Learning Inc.

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta)

– Programul Phare Democracy prin ARTICLE XIX

– Charles Stewart Mott Foundation (SUA)

Raportul de activitate al APADOR-CH – 1996

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

III. PRESA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE

IV. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

V. PROBLEME DIN PENITENCIARE

VI. MINORITATILE IN ROMANIA
1. Minoritati nationale
2. Minoritati sexuale
3. Minoritati religioase

VII. REFUGIATII IN ROMANIA

VIII. ALEGERI 1996

IX. ALTE ACTIVITATI
1. Centrul pentru Drepturile Omului
2. Cazuri in atentia APADOR-CH
3. Programul „Moldova 95/96”
4. Programul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”

I. INTRODUCERE

Anul 1996 a fost, pentru Romania, anul schimbarii pasnice a puterii, element esential al unei democratii functionale. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie spectaculoasa, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti.

Evenimentul legislativ cel mai important, in sensul coborarii standardelor drepturilor omului, a fost adoptarea legilor de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala. In felul acesta a devenit posibil ca diferenta dintre protectia persoanei obisnuite si cea a functionarului public, favorizandu-l pe cel din urma, sa fie masurata in ani de inchisoare, iar ingerinta in viata privata prin ascultarea telefoanelor si deschiderea corespondentei sa fie admisa „in vederea prevenirii savarsirii de infractiuni”, deci impotriva oricui, oricand si pentru orice. Tot astfel, dezvaluirea unor afaceri murdare in care ar fi implicati oameni de stat poate fi lesne socotita „ofensa adusa autoritatii”, ceea ce se pedepseste cu ani grei de inchisoare, iar dreptul la asociere le este interzis homosexualilor in dispretul total al prevederilor constitutionale.

Tendintelor legislative de acest tip li s-a adaugat initiativa Guvernului de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.

Incalcarile drepturilor omului au continuat. Gravitatea cazurilor aduse la cunostinta APADOR-CH, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut. In cateva actiuni acestia au folosit arme de foc care au facut victime.

Nici in anul 1996 nu au fost elaborate instrumentele si nu au fost construite institutiile constitutionale menite sa asigure exercitarea unor drepturi ale cetatenilor (legea accesului la informatie, legea si institutia avocatului poporului, legea raspunderii ministeriale etc).

In ceea ce priveste rolul Justitiei, este de remarcat ca abia in luna iulie 1996 judecatorii au fost declarati inamovibili. Acest fapt nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie ca atare. Evenimentele cele mai importante raman primele decizii ale Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de admitere in principiu a unor plangeri inaintate impotriva statului roman. Chiar daca e vorba de o instanta supranationala, este de sperat ca ea va avea un impact major atat asupra victimelor din Romania, cat si asupra instantelor de judecata nationale.

Reactionand la aceste provocari, APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Trebuie astfel mentionate relatiile foarte bune pe care asociatia le-a dezvoltat cu presa scrisa si audio-vizuala, esentiale pentru promovarea in constiinta publica a valorilor drepturilor omului. Activitatea APADOR-CH – materializata in investigatii, rapoarte, studii, comentarii, intalniri, mese rotunde, editarea Revistei Romane de Drepturile Omului si suplimentele ei – a avut in vedere ca realizarea statului de drept constituie o conditie sine qua non a respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Programul APADOR-CH de monitorizare a felului in care Parlamentul respecta valorile si principiile drepturilor omului a continuat pe tot parcursul anului 1996. Se poate afirma ca provocarile la adresa drepturilor si libertatilor s-au manifestat in activitatea legislativa la fel de des ca in anii precedenti. Trebuie semnalata in particular adoptarea, in 1996, a legilor prin care s-au adus modificari Codului penal si Codului de procedura penala. Rezultatul este o legislatie penala ce contravine, intr-o proportie covarsitoare, principiilor care trebuie sa guverneze un regim democratic.

1. Legea partidelor politice

In 1995 Camera Deputatilor a fost sesizata cu un proiect de lege privind organizarea si functionarea partidelor politice. Ideea de baza a acestei reglementari era de a scoate partidele politice din sfera societatii civile – unde, firesc, aparusera – si a le transfera in sfera autoritatii publice, prin transformarea lor in persoane juridice de drept public. Au fost aduse argumente in favoarea avantajelor pe care un asemenea statut l-ar putea conferi, cele mai importante tinand de reglementarea aspectelor financiare. APADOR-CH a semnalat insa dezavantajul major, decurgand din stabilirea unor reguli imperative privind organizarea si functionarea partidelor politice. La inceputul anului 1996 proiectul de lege, astfel cum fusese adoptat de Camera Deputatilor, a fost trimis spre dezbatere Senatului. APADOR-CH a elaborat un comunicat pe care l-a transmis senatorilor si presei.

COMUNICAT AL APADOR-CH

in legatura cu

PROIECTUL LEGII PARTIDELOR POLITICE

La 21 noiembrie 1995 Camera Deputatilor a adoptat proiectul Legii partidelor politice, text de lege care urmeaza sa fie dezbatut de catre Senat. El introduce unele modificari majore fata de legislatia actuala, care vor afecta evolutia societatii civile din Romania.

La baza proiectului de lege se afla intelegerea gresita a notiunilor de „societate civila” si „stat”, ca si a raportului dintre ele. Societatea civila, care cuprinde totalitatea formelor de autoorganizare a societatii, se deosebeste de stat, care este o organizatie politica si juridica indreptatita sa ceara supunere cetatenilor sai, si este reprezentat prin autoritatile sale. Prin modul lor de constituire, de functionare, ca si prin rolul pe care il au, partidele fac parte din societatea civila si nu se confunda cu autoritatile statului. Ele participa in alegeri si astfel, din randurile lor, sunt desemnati cei care vor face parte din autoritatile legislative sau executive, dar ele, ca structuri independente, nu fac parte ca atare din autoritatile statului.

Conform art. 1 al proiectului de lege, partidele politice, desi asociatii ale cetatenilor, sunt definite ca „persoane juridice de drept public”. Asadar, ele sunt scoase din sfera societatii civile, nemaifiind persoane juridice de drept privat, asa cum prevedea Legea nr. 21/1924 si Decretul-lege nr. 8/1989.

Raporturile de drept public sunt insa raporturi juridice de autoritate care presupun, pe de o parte, posibilitatea de a impune respectarea unor norme juridice, iar pe de alta parte existenta unui raport, fie de egalitate, fie de subordonare fata de celelalte autoritati ale statului. Caracteristic pentru raporturile de drept public este guvernarea lor de catre norme de drept imperative. Legislatia actuala stabileste pentru organizarea si functionarea partidelor politice, prin norme permisive, numai cateva cerinte obligatorii, mai mult procedurale decat de substanta. Spre deosebire de acestea, proiectul de lege introduce foarte multe norme imperative care reglementeaza functionarea partidelor, determinandu-le organizarea si stabilindu-le competenta.

Astfel, se stabileste ca partidele se organizeaza si functioneaza pe criteriul administrativ-teritorial, criteriu ce si-ar gasi locul intr-o lege a administratiei publice locale, dar in nici un caz intr-o lege care se refera la dreptul de asociere al cetatenilor, asa cum este el reglementat de art. 37 din Constitutie (art. 6 alin. 1). Interventia criteriului teritorial determina prevederi imperative in legatura cu numarul de membri in fiecare judet (art. 17). Proiectul de lege impune ca organizarea structurilor care se vor ocupa de problemele unei anumite categorii sociale sau profesionale sa se poata realiza numai in cadrul organizatiilor teritoriale (art. 6 alin. 3). Conform art. 2, partidele politice „organizeaza initiativa legislativa a cetatenilor”, ceea ce reprezinta o grava incalcare a art. 73 din Constitutie.

Un numar foarte mare de articole sunt dedicate chestiunilor ce tin exclusiv de viata interna a partidelor, normele fiind, si de aceasta data, imperative: structura organelor de conducere, prevederea, in statut, a drepturilor, a obligatiilor si a sanctiunilor, obligativitatea votului secret, stabilirea prin lege – si nu prin statut – a criteriilor de excludere a membrilor de partid, obligatia de a prevedea in statut dreptul fiecarui membru de partid la initiativa politica si obligatia partidului de a lua in discutie parerile fiecarui membru etc.

Se creeaza astfel, prin lege, un partid-cadru, multiplicat in cateva exemplare. Criteriul ideologic nu mai are nici o relevanta, iar alegatorii nu mai au nici o posibilitate de a vedea in ce masura principiile democratice sunt sau nu insusite de partide. Credibilitatea partidelor nu mai are cum sa joace vreun rol cu ocazia alegerilor. Toate partidele sunt obligate sa aiba aceleasi reguli, acelasi comportament, considerat de proiectul de lege ca democratic, desi in realitate, in acest mod, se incalca un drept fundamental care sta la baza democratiei, dreptul la asociere.

Transformarea partidelor politice in persoane juridice de drept public nu este insa facuta fara un pret: subventionarea lor de la bugetul de stat, in functie de numarul de parlamentari pe care il au. Este evident ca actualele partide parlamentare au dorinta elaborarii unei legi care sa le avantajeze si sa excluda din start orice posibila viitoare concurenta.

Dar restrictiile aduse prin acest proiect de lege exercitarii dreptului la asociere sunt in afara cadrului stabilit de insasi legea fundamentala, prin art. 49. Avand in vedere ca adevaratul pret al acestei noi conceptii despre partidele politice il va plati societatea civila romaneasca, APADOR-CH solicita Senatului sa nu adopte acest proiect de lege, dand astfel dovada ca respecta Constitutia tarii in litera si spiritul ei.

1 februarie 1996

Consiliul de conducere

Proiectul de lege a fost adoptat insa de Senat asa cum fusese adoptat si de Camera Deputatilor. In final, numarul de membri cerut pentru constituirea unui partid politic a fost stabilit la 10.000 iar dispozitiile imperative enumerate mai sus au fost mentinute. Desi legea prevedea un termen pentru reinscrierea partidelor politice deja existente, Guvernul Romaniei a elaborat o Ordonanta de urgenta, fixand un alt termen limita pana la care urmau sa se (re)inscrie partidele doritoare sa participe la alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996.

Cateva observatii trebuie facute in legatura cu acest aspect. In primul rand, Ordonanta de urgenta era neconstitutionala, conform art. 114 (1) din Constitutie Guvernul putand fi abilitat de catre Parlament sa elaboreze ordonante numai in domenii care nu fac obiectul legilor organice. Cu atat mai putin ar fi putut Guvernul sa adopte ordonante de urgenta (care se emit in cazuri exceptionale si fara sa existe o lege speciala de abilitare – art. 114 [4]) in domenii care se reglementeaza prin lege organica, asa cum este cazul partidelor politice. Explicatia data de catre Guvern, si cu care Parlamentul a fost multumit, a fost ca „isi asuma raspunderea” pentru acest gest.

O alta observatie priveste situatia reala existenta dupa intrarea in vigoare a legii. Inaintea alegerilor din toamna anului 1996 au fost inregistrate 50 de partide politice, fiecare avand minimum 10.000 de membri. Nu exista date privind felul in care au fost verificate listele de membri la momentul inregistrarii, dar rezultatele alegerilor sugereaza ca multe partide au prezentat liste cuprinzand persoane fictive. Din partidele angajate in cursa electorala au trecut pragul de 3%, reusind sa patrunda in Parlament doar 10, cu precizarea ca unele din ele au reusit aceasta performanta numai datorita apartenentei la o coalitie. Alte aproape 30 de partide au obtinut sub 10.000 de voturi pe intreaga tara, deci sub numarul de membri pe care ele, obligatoriu, l-ar avea. In acelasi timp, rezultatul alegerilor dovedeste ca reglementarile imperative nu au dat rezultatul asteptat, ceea ce este firesc, intrucat seriozitatea unui partid nu poate fi impusa prin lege si nu este data numai de numarul de membri.

2. Legea privind regimul strainilor in Romania

In cursul anului 1995, Senatul Romaniei adoptase proiectul de lege privind regimul strainilor, act normativ continand cateva prevederi incompatibile cu spiritul si valorile drepturilor omului. Proiectul a intrat in atentia APADOR-CH in momentul cand se afla deja pe agenda de lucru a Camerei Deputatilor. Avand in vedere timpul scurt si declaratiile favorabile facute de oamenii politici pe marginea textului, APADOR-CH nu a mai recurs la mijloacele sale clasice de actiune – intalniri cu parlamentarii, analize exhaustive – ci a elaborat un Protest pe care l-a difuzat urgent prin mass-media.

PROTEST AL APADOR-CH

in legatura cu

REGIMUL STRAINILOR IN ROMANIA

Parlamentul Romaniei finalizeaza in aceste zile proiectul de Lege privind regimul strainilor in Romania, act normativ care, daca va fi adoptat in forma actuala, va face din Romania una din cele mai neprimitoare tari ale continentului european.

Intr-un moment in care interesul national si obiectivul principal de politica externa al Romaniei este integrarea in structurile Uniunii Europene si NATO, proiectul de lege are un puternic caracter xenofob prin conditiile impuse strainilor aflati pe teritoriul Romaniei, precum si prin restrictiile aduse exercitarii de catre ei a unor drepturi ale omului si libertati fundamentale.

Strainii care intra pe teritoriul Romaniei au obligatia ca, in termen de 48 de ore, sa se prezinte la organul de politie, pentru a-si anunta prezenta, aceeasi obligatie revenind si persoanelor fizice sau juridice care acorda gazduirea (art. 15). Proiectul de lege excepteaza de la indeplinirea acestei obligatii persoanele venite in tara in delegatii oficiale sau la invitatia organelor de stat ale Romaniei. Aceasta reprezinta o discriminare a strainilor care doresc sa vina in Romania ca turisti, sau in vizita, si care exercita astfel un drept fundamental prevazut de legislatia internationala a drepturilor omului: libertatea de miscare. Discriminarea are la baza instituirea unei suspiciuni fata de cei care vin pe teritoriul Romaniei altfel decat oficial, dand astfel un puternic caracter xenofob reglementarii regimului juridic al strainilor.

Varianta adoptata de Senat, si aflata inca in dezbaterea Camerei Deputatilor, interzice strainilor sa faca parte din partidele sau gruparile politice existente in tara, precum si sa initieze sau sa organizeze „manifestatii si intruniri cu caracter politic” – in orice conditii, deci inclusiv atunci cand siguranta nationala sau ordinea publica nu sunt afectate (art. 2). Intr-o Europa in care schimbul de informatii si de know-how, inclusiv in domeniul politic, sta la baza relatiilor dintre societatile civile ale diferitelor tari, Romania isi inchide frontierele, cel putin din punct de vedere politic.

Proiectul de lege prevede, de asemenea, restrangerea libertatii de miscare pe teritoriul Romaniei. Conform art. 37, in varianta adoptata de Senat, Ministerul de Interne poate limita deplasarea strainilor, sau le poate stabili temporar domiciliul sau resedinta in anumite zone sau localitati, pentru considerente ce intereseaza apararea sigurantei nationale, a ordinii, a linistii, a sanatatii sau a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Camera Deputatilor a adaugat precizarea ca toate aceste situatii vor fi stabilite prin hotarare a Guvernului.

Chiar daca varianta Camerei Deputatilor prevede ca impotriva actului administrativ de restrictionare a libertatii de miscare, emis in baza hotararii Guvernului, strainul poate face contestatie la instanta judecatoreasca, art. 37 din proiectul de lege intra in contradictie cu Protocolul 4 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In conformitate cu prevederile art. 2 paragraful 3 din Protocol, exercitarea dreptului la libertatea de miscare „nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare intr-o societate democratica…”. Ambele variante ale Parlamentului incalca cerinta fundamentala ca aceste masuri sa fie expres prevazute de lege, atat Ministerul de Interne cat si Guvernul Romaniei facand parte din autoritatea executiva a statului, distincta de cea legislativa. Prin proiectul de lege se incalca insusi principiul fundamental care sta la baza statului de drept, acela al separatiei puterilor in stat.

APADOR-CH cere Parlamentului sa nu adopte Proiectul de lege privind regimul strainilor in Romania in forma sa actuala si sa ii aduca acele modificari care sunt necesare pentru asigurarea principiului suprematiei Constitutiei, pentru asigurarea concordantei dintre legile interne si legislatia internationala de drepturile omului ratificata de Romania si devenita astfel parte a dreptului nostru intern.

APADOR-CH cere Parlamentului sa nu prejudicieze sansa Romaniei de a fi considerata un stat democratic si de drept, partener egal al celorlalte state europene, ci sa o sprijine prin adoptarea unei legislatii moderne, in spiritul respectului drepturilor omului.

14 februarie 1996

Consiliul de conducere

Preluat de catre aproape toata presa scrisa, Protestul a avut un impact major, cateva zile mai tarziu Camera Deputatilor respingand proiectul de lege.

3. Codul penal si Codul de procedura penala

Cea mai semnficativa interventie legislativa a anului 1996, vadind lipsa de respect fata de ideea statului de drept si dispret fata de valorile drepturilor omului, ramane modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala.

Tentativa de modificare a celor doua coduri a avut o lunga istorie. Legea de modificare a fost trimisa Parlamentului in 1993, votata de Senat si respinsa de Camera Deputatilor, in 1994. Retrimisa Senatului, ea a fost, din nou, adoptata de acesta si respinsa de Camera Deputatilor, pentru a doua oara, in 1995. Conform Constitutiei, o a doua respingere era definitiva. Evident, acest lucru nu insemna ca cele doua coduri nu mai puteau fi modificate, ci ca ar fi trebuit sa fie elaborata o noua lege de modificare, cu un spirit total diferit de cel al legii anterioare.

La inceputul anului 1996, doi senatori, avand functia de presedinte si, respectiv, vicepresedinte, ai Comisiei juridice a Senatului, au recurs la un truc: au luat textul adoptat de Senat si au separat proiectul de lege in doua propuneri de modificare, una a Codului penal, alta a Codului de procedura penala. Pentru a da impresia ca ne aflam in fata unei initiatiave legislative noi au marit insa cuantumul unor pedepse, asta in ciuda faptului ca legislatia penala era si asa foarte severa. (Pentru analiza de fond a modificarilor propuse, a se vedea Raportul APADOR-CH pe anul 1995.)

O prima actiune a APADOR-CH a fost aceea de a atrage atentia opiniei publice in legatura cu ilegalitatea comisa de cei doi senatori.

SFIDAREA CONSTITUTIEI ROMANIEI

Comunicat al APADOR-CH

privind propunerile legislative de modificare

a Codului penal si a Codului de procedura penala

La 1 februarie 1996 senatorii Ion Predescu si Valer Suian au trimis Biroului permanent al Senatului doua proiecte de lege – propuneri legislative – privind modificarea si completarea Codului penal si a Codului de procedura penala, solicitand dezbaterea lor in procedura de urgenta. Cele doua texte reiau varianta adoptata de Senatul Romaniei in 1995 si respinsa de Camera Deputatilor, singurele schimbari vizand majorarea, in unele cazuri, a pedepselor.

Conform art. 75 din Constitutie „Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Daca aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativa, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva”. Proiectul de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala a fost adoptat prima data de Senatul Romaniei in 1994, fiind respins, in acelasi an, de Camera Deputatilor. Adoptat inca o data de Senat in 1995, el a fost, pentru a doua oara, respins de Camera Deputatilor. Aceasta a doua respingere este, conform legii fundamentale, definitiva. O noua incercare de modificare si completare a celor doua coduri poate fi luata in discutie numai daca este substantial diferita de cea anterioara, atat in litera cat si in spiritul ei.

Demersul celor doi senatori de a prezenta propuneri legislative care reiau o varianta respinsa deja de doua ori de Parlamentul Romaniei este vadit anticonstitutional. Mai mult, el demonstreaza o sfidare a Constitutiei Romaniei, cu atat mai grava cu cat vine din partea unor membri ai forului legiuitor.

APADOR-CH atrage atentia cu privire la pericolul in care se afla statul de drept in Romania, prin incercari de felul acesta, si cere Senatului sa le sanctioneze si sa salveze principiul suprematiei Constitutiei, prin respingerea de plano a celor doua propuneri legislative.

14 februarie 1996

Consiliul de conducere

Desi reactia jurnalistilor a fost peste asteptari, Comunicatul fiind preluat de mai toate ziarele centrale, cei doi senatori au profitat de pozitiile lor in Comisa juridica a Senatului si au considerat ca initiativa lor legislativa era foarte buna, astfel ca cele doua texte de lege (discutate tot timpul impreuna) au fost trimise Plenului Senatului si au fost, din nou, votate de aceasta Camera.

In preajma alegerilor parlamentare, proiectele de lege se aflau deja pe agenda Camerei Deputatilor unde, spre deosebire de anii anteriori, s-a manifestat un curent favorabil adoptarii modificarilor, din considerente preponderent electorale. In plus, principalul partid de opozitie de la acea data, Partidul National Taranesc – Crestin Democrat, a declarat ca va vota in favoarea legilor de modificare daca se va opta pentru mentinerea incriminarii relatiilor homosexuale (care au loc in intimitate, intre adulti care consimt). In acest context, APADOR-CH a lansat un apel partidelor din Camera Deputatilor, atragand atentia asupra gravitatii adoptarii unor legi intr-o procedura si cu un continut anticonstitutional.

APEL

al Comitetului Roman Helsinki

in legatura cu propunerea legislativa

de modificare a Codului penal

Zilele acestea Camera Deputatilor a luat in discutie propunerea legislativa de modificare a Codului penal. Aceasta este o reluare a proiectului de lege respins deja in doua randuri de Camera Deputatilor. Conform art. 75 din Constitutie, „Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Daca aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativa, ele se retrimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva.” Proiectul de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala a fost respins de Camera Deputatilor in 1994 si 1995. O noua incercare de modificare si completare a celor doua coduri este admisibila numai daca textul este substantial diferit de cel anterior, atat in litera cat si in spiritul lui. Altfel, prevederea constitutionala este golita de continut.

Actuala propunere legislativa pastreaza in intregime spiritul proiectului deja respins si reia intr-o proportie covarsitoare textul anterior. Initiatorii, domnii Ion Predescu si Valer Suian, au despartit proiectul anterior in doua, elaborand doua propuneri legislative, cate una pentru fiecare cod, fara ca prin aceasta sa modifice substanta textului, astfel ca initiativa lor reprezinta o sfidare a Constitutiei Romaniei. Modificarea Codului penal in aceste conditii ar avea consecinte dintre cele mai grave pentru Romania. In primul rand, ar reprezenta o subminare a statului de drept, prin incalcarea Constitutiei. In acelasi timp, datorita faptului ca unele articole contravin prevederilor Conventiei europene a drepturilor omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, Romania va fi perceputa ca o tara care nu respecta nici angajamentele pe care si le-a asumat si nici legislatia internationala pe care a acceptat-o. In plus, modificarea Codului penal acum si in asemenea circumstante ar submina in mod evident credibilitatea Romaniei ca tara in masura a-si asuma responsabilitatea integrarii euro-atlantice.

Comitetul Helsinki Roman face apel la Camera Deputatilor sa respinga actuala propunere de modificare a Codului penal.

13 septembrie 1996

Consiliul de conducere

Din nefericire, apropierea alegerilor a fost hotaratoare, deputatii considerand ca au obligatia de „a da” electoratului un Cod penal extrem de sever si ca astfel vin in intampinarea asteptarilor populatiei. Modificarea Codului penal s-a realizat numai cu sapte voturi impotriva, iar cea a Codului de procedura penala cu 14 voturi impotriva – din numarul celor prezenti in sala la momentul votului.

Pentru anul 1997 si anii urmatori, APADOR-CH isi propune sa promoveze si sa sprijine ideea unei legislatii penale noi, moderne, in spiritul epocii si al valorilor democratice. Aceasta presupune inclusiv elaborarea unui nou Cod penal, si a unui nou Cod de procedura penala, fundamental diferite de cele actuale.

4. Lobby pentru rolul Justitiei

In perioada imediat urmatoare alegerilor si inainte de prezentarea Programului de guvernare in Parlament, APADOR-CH a elaborat, impreuna cu mai multe organizatii neguvernamentale, un pachet de recomandari privind masurile ce ar trebui luate in cateva domenii importante ale societatii romanesti. Acestea au fost publicate sub forma unui supliment al revistei 22 si au fost puse la dispozitia noului Guvern si a Parlamentului nou ales. APADOR-CH s-a preocupat de domeniul Justitiei, al Politiei si al problematicii privind minoritatile (pentru ultimele doua seturi de recomandari, a se vedea capitolele corespunzatoare din prezentul raport).

SCHIMBARI PENTRU CA JUSTITIA SA DEVINA O ADEVARATA PUTERE IN STAT

Respectul fata de puterea judecatoreasca presupune cateva transformari imediate si de anvergura ale sistemului de justitie. Se impun modificari constitutionale si de legislatie si, mai ales, schimbari comportamentale care sa asigure Justitiei statutul de adevarata putere in stat. Pentru ca cetateanul sa aiba incredere in sistem, el trebuie sa aiba incredere in actul de justitie, sa fie convins ca acesta este, in acelasi timp si drept si eficient.

1. Garantarea independentei Justitiei

In Constitutia din 1991, sub denumirea de „Autoritatea judecatoreasca” sunt reglementate trei institutii distincte: Instantele judecatoresti, Ministerul Public – organism ce apartine puterii executive – si Consiliul Superior al Magistraturii. Componenta si competentele acestuia din urma incalca separatia puterilor in stat, cu repercusiuni asupra independentei judecatorilor: Consiliul, care este alcatuit atat din judecatori cat si din procurori, propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si procurorilor, si indeplineste rolul de consiliu de disciplina numai pentru judecatori. Asadar, judecatorii sunt controlati de procurori, dar nu si invers, procurorii, asa cum este firesc pentru functionarii executivului, raspunzand disciplinar numai in cadrul Ministerului Public.

Se impune, de asemenea, modificarea Legii de organizare judecatoreasca. Acordarea statutului de „magistrat” procurorilor este fireasca numai din punctul de vedere al unor garantii de care acestia ar putea beneficia, nu insa si din punctul de vedere al competentelor pe care ei le-ar exercita. „Egalitatea armelor” intre partile aflate in proces, principiu pe care se intemeiaza Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene de la Strasburg, trebuie sa devina o realitate si in Romania. Situatia actuala, in care procurorii efectueaza urmarirea penala – fiind astfel parte interesata in proces – si decid si cu privire la masurile care trebuie luate impotriva prezumtivului infractor, sau in care nu exista posibilitatea atacarii in Justitie a deciziei parchetului de neincepere a urmaririi penale, ori de scoatere de sub urmarirea penala, face ca persoana fizica sa fie lipsita de aparare in raport cu Ministerul Public.

Nu este corect ca ministrul Justitiei – persoana politica! – sa fie asimilat magistratilor. La fel, loctiitorii sai si personalul de specialitate juridica din Ministerul Justitiei, deci demnitari si functionari ai executivului. Este firesc a considera perioada petrecuta in aceasta structura drept vechime in magistratura, dar prevederea din lege potrivit careia asimilarea cuprinde si „perioada indeplinirii functiei” trebuie inlaturata.

Un alt aspect care va trebui sa stea in atentia Parlamentului si Guvernului se refera la salariile judecatorilor. Pentru ca judecatorilor sa le fie garantata independenta, ei trebuie sa fie feriti nu numai de posibilele influente politice, dar trebuie pusi la adapost si de tentatiile materiale. Tocmai pentru a asigura judecatorilor un nivel de trai decent, unele tari, inclusiv dintre cele foste comuniste din jurul nostru, au decis ca salariile judecatorilor sa fie echivalentul a trei salarii medii, in vreme ce altele au stabilit salariile judecatorilor la nivelul celor ale parlamentarilor. Romania n-a optat pentru nici una din aceste solutii, preferand sa desconsidere judecatorii, si prin aceasta puterea judecatoreasca, stabilindu-le salarii mai mici nu numai decat ale demnitarilor, dar si decat ale politistilor.

S-a afirmat in ultimii ani ca o Justitie saraca este o justitie proasta. Aceasta se refera nu numai la cuantumul salariilor magistratilor, ci si la inzestrarea logistica a instantelor de judecata. In prezent, in Romania, se lucreaza in conditii improprii, cu consecinte asupra actului de justitie insusi. Supraaglomerarea instantelor, care face ca un proces sa dureze ani de zile, are, alaturi de alte cauze, si lipsa de personal, dar si lipsa unor spatii corespunzatoare, precum si lipsa echipamentelor care sa le faciliteze activitatea.

2. Executarea hotararilor judecatoresti

La ora actuala sistemul de justitie functioneaza atat de deficitar, incat orice victima, in loc sa aiba siguranta garantarii dreptului sau de a apela la actul de justitie, risca sa devina o noua victima, a sistemului insusi. In cauze civile, comerciale, administrative, de dreptul familiei sau al muncii, neaplicarea in practica a hotararilor judecatoresti a devenit ceva firesc, indiferent daca este vorba de punerea in posesie a terenurilor, de obtinerea despagubirilor din partea unor ministere, agentii guvernamentale sau societati comerciale, de plata pensiilor de intretinere sau reincadrarea in munca. Or, cand nerespectarea hotararilor judecatoresti devine regula, atunci sistemul de justitie este in pericol. Astazi, in Romania, ideea predominanta a celor care incalca legea (intr-o mai mica masura cea penala, intrucat in aceste situatii exista, totusi, riscul arestarii) este ca merita sa o faca pentru ca oricum vor trece atat de multi ani pana la restabilirea situatiei, incat, la acel moment, raporturile juridice vor fi altele. O asemenea mentalitate este caracteristica nu numai persoanelor fizice, dar si institutiilor statului si unitatilor comerciale sau de alta natura.

Schimbarile care ar trebui facute in acest domeniu nu tin neaparat de modificarea legislatiei, ci vizeaza mai ales comportamentele. In primul rand instantele judecatoresti si parchetele. Prin serviciile lor de executori judecatoresti, instantele sunt primele chemate sa asigure punerea in aplicare a propriilor hotarari. In prezent, „principiul” care pare sa guverneze institutia executarii silite este amanarea sine die a aplicarii hotararilor, ceea ce, evident, contribuie la mentinerea si incurajarea ideii ca justitia poate fi eludata. Pentru ca in acest domeniu sa se produca o adevarata schimbare este necesar ca orice hotarare a unei instante de judecata sa fie pusa in aplicare imediat si fara concesii, indiferent de persoana obligata. Aceasta inseamna aplicarea principiului constitutional potrivit caruia nimeni nu este mai presus de lege.

3. Nerespectarea hotararilor judecatoresti

Nerespectarea unei hotarari judecatoresti ar trebui sa fie considerata o infractiune de maxima gravitate, avand in vedere rolul ei in subminarea ideii de Justitie. In prezent, parchetele par sa o considere ca fiind cea mai putin importanta, ceea ce explica atitudinea lor de adevarat refuz de trimitere in judecata in astfel de situatii. Pentru a schimba aceasta stare de fapt, nu este necesara o modificare de legislatie. Dar este nevoie ca procurorii sa-si faca datoria, indiferent de functiile si pozitiile pe care le au cei care isi permit sa nu respecte o hotarare a puterii judecatoresti. Situatia actuala frizeaza absurdul, daca ne gandim ca, pentru neplata unor amenzi pentru banale contraventii, mii de oameni au fost condamnati, aproape automat, la pedepse de luni de zile de inchisoare contraventionala, in vreme ce sfidarea unei hotarari judecatoresti, in alt domeniu decat cel penal sau contraventional, adica imensa majoritate a cazurilor, este vesnic nepedepsita. Singura explicatie, profund nesatisfacatoare, ar fi aceea ca intr-o astfel de situatie nu se aduce atingere statului, ci raporturilor dintre persoane, iar persoanele, in viziunea Ministerului Public, nu sunt suficient de importante.

Sanctionarea unei infractiuni grave nu inseamna neaparat pedepse mari; dar ea presupune constanta in aplicarea imediata a legii. Mai ales in cazul unei infractiuni a carei dovada este usor de facut. Trimiterea in judecata a tuturor celor care isi permit sa sfideze puterea judecatoreasca ar avea ca rezultat, pe termen mediu si lung, o schimbare a felului in care este perceput, in Romania, rolul Justitiei, facand posibila increderea in ea.

Ministrul Justitiei si Procurorul General al Romaniei ar trebui sa aiba un rol activ in aceasta materie, ei avand nu numai competente, dar si puterea de a le exercita. Lipsa lor de implicare ar putea fi inteleasa ca un consimtamant la perpetuarea unei stari de fapt profund daunatoare statului de drept. La randul sau, insusi Presedintele Romaniei are atributii in acest domeniu. Avand in vedere ca executarea silita a hotararilor judecatoresti se face in numele Presedintelui Romaniei, si tinand cont de indatorirea sa constitutionala de a exercita „functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate”, nu este firesc ca acesta sa aiba o atitudine pasiva. Implicarea sa in acest domeniu ar fi si legala si de dorit. Ea se poate realiza prin intermediul parghiilor politice pe care Presedintele le are la dispozitie: participarea la sedintele Guvernului, remanierea guvernamentala (schimbarea ministrului Justitiei), inlocuirea Procurorului General.

4. Apararea persoanei si a drepturilor sale – adevaratul obiectiv al Justitiei

Actuala putere politica din Romania are obligatia de a concepe un sistem care sa protejeze nu numai societatea romaneasca in ansamblul ei, ci si pe fiecare individ in parte. Cadrul legislativ prezent, in ciuda unor imbunatatiri aduse in ultimii ani, continua sa fie deficitar. El protejeaza marii infractori, pedepsindu-i insa exemplar pe cei marunti, ale caror drepturi constitutionale sunt adesea incalcate. Ultimile modificari aduse codului penal si codului de procedura penala nu au facut decat sa accentueze caracterul represiv al legislatiei romane si sa legalizeze abuzurile.

Se impune elaborarea unei adevarate politici penale a statului roman, ceea ce presupune si adoptarea unui nou cod penal, a unui nou cod de procedura penala, in general, a unei legislatii care sa fie intr-adevar in concordanta cu Conventia europeana a drepturilor omului si cu celelalte angajamente internationale pe care Romania si le-a asumat in ultimii ani.

III. PRESA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Programul „Libertatea presei si ‘hate speech'”

Programul a fost coordonat de Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul la Viena si s-a desfasurat intr-un grup de tari din Europa Centrala si de Est, in perioada august 1995 – mai 1996. In Romania, el a fost realizat de APADOR-CH si a constat in monitorizarea presei in aceasta perioada de timp, urmarindu-se cateva aspecte specifice celor doua dimensiuni ale programului:

a) In privinta libertatii presei, s-a avut in vedere monitorizarea cazurilor de jurnalisti acuzati, sau arestati, sau trimisi in judecata sau condamnati pentru:

– infractiuni legate de activitatea lor jurnalistica, de afirmatiile pe care le-au facut privind comportamentul sau trecutul unor personalitati politice sau publice (ofensa adusa autoritatii, ultraj – in locul insultei, calomniei);

– afectarea imaginii tarii;

– infractiunea de luare de mita etc.;

De asemenea au fost urmarite situatiile in care reprezentanti ai Presedintiei, ai Guvernului sau ai Parlamentului – in aceasta calitate si nu in nume propriu – s-au exprimat cu agresivitate la adresa presei, reprosandu-i afectarea imaginii tarii si consecintele ce decurg de aici;

b) In ceea ce priveste „discursul urii” (hate speech), monitorizarea a vizat actele, discursurile politice, luarile de pozitie, declaratiile la nivelul presedintiei, guvernului, parlamentului (ca institutie, sau ale unor parlamentari), ale puterii judiciare, ale administratiei centrale si locale, politiei, SRI, partidelor politice reprezentate sau nu in parlament, ONG-uri, personalitati politice, civice sau culturale, in cateva domenii, si anume:

– respectarea drepturilor omului in Romania si eventuale comparatii facute de autoritati, jurnalisti etc., cu situatii de incalcare a drepturilor omului din alte tari, in scopul justificarii violarilor din Romania;

– regimul minoritatilor in Romania si eventuale comparatii, facute de autoritati, jurnalisti etc., cu alte situatii din lume, pentru a justifica standardele autohtone;

– relatiile Romaniei cu alte tari, sau cu institutii si organizatii internationale;

– problematica integrarii euro-atlantice a Romaniei si negarea valorilor instutiilor europene;

– referiri ale autoritatilor sau ale jurnalistilor la legi si alte acte normative cu valoare in sensul dezvoltarii democratice a Romaniei (sau in sensul regresului ei pe acest plan);

De asemenea, a fost monitorizata prezentarea raporturilor inter-etnice la toate nivelurile in societatea romaneasca, interesand analizele, evaluarile, statisticile, pozitiile exprimate, indiferent de autor.

O atentie deosebita s-a acordat folosirii in presa a acelui limbaj care exprima sau promoveaza dispretul, ura fata de cei care sunt diferiti de majoritate, cu mentiunea ca nu intotdeauna un astfel de limbaj este agresiv sau incitator la violenta, el putand sa se manifeste si prin negarea valorilor democratiei, drepturilor omului, respectului fata de minoritari etc.

In cadrul programului au fost monitorizate:

a) presa scrisa:

– ziare: Vocea Romaniei, Dimineata, Adevarul, Romania libera, Evenimentul zilei, Cronica romana;

– saptamanale: Romania Mare, Totusi iubirea, Dilema, 22;

b) posturi de televiziune:

– Televiziunea romana:

– actualitatile de la ora 20;

– emisiunea in limba maghiara;

– „Pro Patria” – emisiune realizata in colaborare cu Ministerul Apararii Nationale;

– „Convietuiri” – emisiune dedicata minoritatilor nationale si relatiilor interetnice;

– „Viata spirituala” – emisiune realizata in principal pentru promovarea religiei ortodoxe;

– alte emisiuni (reportaje, dezbateri, interviuri etc);

– „Credo” (canalul 2) – numai in legatura cu tematica programului (de exemplu dezbaterile privind homosexualitatea sau cele al caror scop este afirmarea „unicitatii” poporului roman, prin denigrarea valorilor europene)

– Tele 7 abc:

– emisiunea de stiri de la ora 21

– alte emisiuni care intereseaza tematica supusa monitorizarii (reportaje, dezbateri, interviuri etc);

– Antena 1

– emisiunea de stiri de la ora 20,30;

– alte emisiuni care intereseaza tematica supusa monitorizarii (reportaje, dezbateri, interviuri etc).

In fiecare luna au fost elaborate ample rapoarte, separat pentru presa scrisa si cea audiovizuala, insotite de extrasele de presa sau inregistrarile video referitoare la tematica programului.

2. Programul „Libertatea de exprimare, libertatea presei si democratia”

Programul a inceput in septembrie 1996 si va continua pe parcursul anului 1997. El este coordonat de organizatia internationala „ARTICLE XIX”, cu sediul la Londra, si se desfasoara in mai multe tari din Europa Centrala si de Est, partenerii din Romania fiind APADOR-CH si Centrul pentru Jurnalism Independent. Programul isi propune, pe de o parte, sensibilizarea ziaristilor si a opiniei publice in legatura cu libertatea de exprimare, libertatea presei, accesul la informatie, iar pe de alta parte, elaborarea unor instrumente de lucru la indemana celor din presa. Un alt obiectiv al programului il constituie dezincriminarea infractiunilor de insulta, calomnie si ofensa adusa autoritatii, prin trecerea lor din sfera legii penale in cea a dreptului civil si sanctionarea lor in acest cadru.

Ca activitati concrete in cadrul programului sunt prevazute mai multe ateliere de lucru, traducerea si editarea unui „manual” al ziaristului, activitati de lobby legislativ etc.

Un prim atelier de lucru a avut loc in perioada 18-19 octombrie 1996. La el au participat ziaristi, avocati si reprezentanti ai unor organizatii neguvernametale, temele discutate referindu-se la:

– statutul jurnalistilor din perspectiva legislatiei romane;

– delictele de presa in sistemul juridic romanesc, comparativ cu diferite sisteme europene;

– presa ca factor de influenta in campania electorala;

– protectia ziaristilor in cadrul legislatiei internationale privind drepturile omului;

– modalitati practice de aparare a ziaristilor.

Un al doilea atelier de lucru a avut loc in zilele de 6 si 7 decembrie 1996, in cadrul lui abordandu-se doua teme:

– evaluari post electorale: discutiile au avut loc pe marginea felului in care a fost reflectata in presa campania electorala, a fost analizat rolul presei in pregatirea actului electoral, rolul sondajelor de opinie si al mediatizarii lor, precum si importanta presei ca factor de formare a opiniei publice in procesul electoral;

– accesul la informatie: s-a realizat un interesant schimb de opinii intre invitatii din Marea Britanie si cei din Romania privind cadrul legislativ si cel politic in aceasta materie.

3. Cazuri individuale

In ultimii ani libertatea de exprimare a ziaristilor a fost o preocupare constanta a APADOR-CH, materializata in principal prin investigarea unor cazuri individuale (a se vedea cazurile ziaristilor Andrei Zanopol – Galati, Nicolae Andrei – Craiova, Lucian Matachescu – Craiova, cazul Ionel Buzoianu – Bucuresti sau cazul Constantin Zgambau – Bucuresti din rapoartele anuale 1994 si 1995 si din Revista Romana de Drepturile Omului).

In 1996 aceasta activitate de investigare a unor cazuri individuale a devenit mai sistematica, in conditiile in care, pe de o parte, asociatia a avut si are programe care se refera direct la libertatea presei, iar, pe de alta parte, actiunile privind intimidarea presei s-au inmultit. APADOR-CH s-a preocupat in mod special de situatia ziaristilor trimisi in judecata pentru insulta (art. 205 Cod penal), calomnie (art. 206 Cod penal) si ofensa adusa autoritatii (art. 238 Cod penal).

Radu Mazare si Constantin Cumpana de la cotidianul Telegraf (Constanta)

Ambii ziaristi au semnat un articol intitulat „Fostul viceprimar P.N.L. Dan Miron si actuala judecatoare Revi Moga, prin concurs de infractiuni, au realizat escrocheria ‘Vinalex'”, publicat In cotidianul „Telegraf” nr. 84(580) din 12 aprilie 1994. In esenta, articolul relata despre o aprobare data de Consiliul local al municipiului Constanta pentru o societate particulara (SC CBN-SRL) ce urma sa ridice autoturismele parcate ilegal (Hotararea nr. 33/30.06.1992). Sase luni mai tarziu, Primaria a incheiat un „Contract de asociere in participatiune” (nr. 14390/16 XII 1992) cu o alta societate particulara (SC VINALEX), document semnat de viceprimarul Dan Miron pentru primar, de Revi Moga, pentru consilier juridic si de economista Raveca Gorcea. Cei doi ziaristi au considerat acest lucru ilegal, semnaland totodata ca timp de un an cat s-a derulat programul, SC VINALEX nu a reusit sa-si indeplineasca una din obligatiile esentiale asumate, si anume procurarea utilajelor adecvate pentru ridicarea masinilor ilegal parcate. De altfel, ulterior aparitiei articolului, contractul de asociere a fost reziliat de Primarie.

In articol, Dan Miron, la acea vreme viceprimar, era acuzat de luare de mita pentru incheierea contractului cu alta firma decat cea autorizata de Consiliul local. Iar despre Revi Moga, jurista a Primariei la data semnarii contractului cu SC VINALEX, dar functionand ca judecatoare la Constanta la data aparitiei articolului, ziaristii au facut urmatoarea supozitie : „Ori a semnat contractul de asociere necunoscand legile tarii, si atunci nu intelegem cum ulterior a ajuns judecator (impartind dreptatea pe baza acelorasi legi pe care nu le cunoaste), ori a luat spaga si poate lua in continuare!” Pe langa aceste afirmatii, articolul in cauza include si o caricatura reprezentandu-i pe viceprimar si fosta jurista, primul carand un imens sac (cu bani?) pe care scrie VINALEX. Cei doi din caricatura comenteaza posibilitatile de a calatori in afara Romaniei pe bani, se subintelege, murdari.

Revi Moga, judecatoare la Judecatoria Constanta la data aparitiei articolului, s-a considerat si insultata si calomniata in acelasi timp si i-a actionat in justitie pe ziaristii Radu Mazare si Constantin Cumpana (art. 205 si 206 din Codul penal), in luna mai 1994 (dosar nr. 522/1994). Initial, dosarul s-a aflat pe rolul Judecatoriei Constanta dar, cunoscand calitatea de judecatoare a reclamantei, ziaristii au cerut stramutarea cauzei. Cererea lor a fost aprobata, Judecatoria Lehliu-Gara pronuntandu-se in prima instanta. Dupa mai multe sedinte la care partile au absentat pe rand, la 17 mai 1995, Judecatoria Lehliu-Gara a considerat plangerea lui Revi Moga intemeiata si i-a condamnat pe Radu Mazare si Constantin Cumpana la cate 3 luni inchisoare pentru insulta, 7 luni inchisoare pentru calomnie, 25 milioane lei despagubiri civile si un an interdictie de exercitare a profesiei (art. 71 Cod penal).

Recursul s-a judecat la Calarasi la data de 2 noiembrie 1995 (dosar nr. 1314), in absenta paratilor care, din motive independente de vointa lor, au ajuns la tribunal dupa terminarea sedintei. Tribunalul a respins recursul celor doi ziaristi, confirmand sentinta data de Judecatoria Lehliu.

Procurorul General a introdus recurs in anulare. La data de 9 iulie 1996, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul in anulare, condamnarea celor doi ziaristi ramanand definitiva. Simultan, Procurorul General a dispus suspendarea executarii pedepsei mai intai pana la 30 august, apoi pana la 28 septembrie 1996 si apoi pana la 30 octombrie 1996. In final, impotriva vointei declarate a celor doi ziaristi, ministrul Justitiei – Gavril Iosif Chiuzbaian – a cerut presedintelui Ion Iliescu sa ii gratieze, lucru ce s-a intamplat dupa al doilea tur de scrutin pentru alegeri prezidentiale din 17 noiembrie 1996, deci inainte de predarea puterii.

Trebuie precizate cateva aspecte legate de desfasurarea procesului :

a) In prima faza a procesului, cei doi ziaristi nu au avut avocat. Angajat inainte de epuizarea primei faze de la Judecatoria Lehliu-Gara, avocatul nu s-a prezentat la nici unul din termene, nici la prima instanta si nici in recurs. Contributia sa s-a limitat la a-i cere Procurorului General sa introduca recurs in anulare. Evident, aceasta atitudine a avocatului ales tine de deontologia profesionala, fiind de competenta Baroului de Avocati. Cu toate acestea, tinem sa constatam ca insusi avocatul ales a ignorat dreptul clientilor sai la aparare, punandu-le in pericol libertatea.

b) Paratii Radu Mazare si Constantin Cumpana au tratat cu o usurinta condamnabila acest proces, absentand la majoritatea termenelor. Ei nu au cerut administrarea „probei veritatii”, prevazute la art. 207 Cod penal, considerand ca documentele citate sau reproduse in facsimil in articolul aparut in „Telegraf” ar fi fost suficiente pentru ca justitia sa isi faca o parere corecta. Afirmatia lor ca ar fi putut aduce in aparare si alte documente decat cele publicate (un raport al Curtii de Conturi din 1994 si un raport al Comisiei juridice a Consiliului local Constanta) daca ar fi fost prezenti in instanta, este lipsita de temei, deoarece nimeni nu i-a impiedicat sa vina la termene.

c) Este clar ca Radu Mazare si Constantin Cumpana au primit pedepse exagerat de mari. Mai intai, ei au fost condamnati pe baza a doua temeiuri juridice (insulta si calomnie) pentru aceeasi fapta. Al doilea, li s-a aplicat pedeapsa privativa de libertate, fara suspendare, desi Codul penal prevede posibilitatea suspendarii ca si varianta pedepsei mai blande cu amenda. Al treilea, justitia a aplicat gresit art. 71 care face trimitere la art. 64 si art. 65, acesta din urma stabilind ca pedeapsa complimentara (suspendarea exercitarii meseriei) poate fi aplicata „daca pedeapsa principala stabilita este inchisoare de cel putin doi ani”.

Trei instante de judecata, inclusiv Curtea Suprema de Justitie, au ignorat jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg in legatura cu articolul 10 din Conventia Europeana, cu privire la libertatea de exprimare. In mai multe cazuri, Curtea de la Strasbourg a precizat in mod expres ca persoanele aflate in functii publice sunt mai expuse criticii si monitorizarii din partea presei si a opiniei publice, decat celelalte persoane. Persoanele publice trebuie sa accepte acest risc.

Legea romana nu prevede, din pacate, decat proba veritatii ca aparare a ziaristului sau persoanei acuzate de insulta sau calomnie. Standardele europene prevad si dovedirea bunei sau relei credinte a persoanei acuzate. Articolele 11 si 20 din Constitutia Romaniei statueaza ca tratatele internationale si respectiv documentele internationale cu privire la drepturile omului fac parte din dreptul intern iar, in situatia in care exista neconcordante intre acestea si legile interne, primele au prioritate. Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ce nu poate fi separata de jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, trebuie sa prevaleze asupra dreptului intern. Ca atare, este absolut necesar ca proba bunei credinte sa intre in practica justitiei romane. Daca s-ar fi procedat asa, este posibil ca instantele de judecata sa fi dat o decizie diferita in procesul celor doi ziaristi constanteni.

Nu s-a invocat in nici un moment ideea de „interes public” sau, conform legii romane, „interes legitim”, cu toate ca foarte multi cetateni din Constanta au avut de suferit de pe urma mijloacelor tehnice precare folosite de SC VINALEX de-a lungul anului in care au ridicat autoturisme parcate ilegal.

Conform informatiilor de care dispune APADOR-CH, in ultimii 10 ani, nici un ziarist din nici o tara democratica nu a fost condamnat la pedepse privative de libertate pentru insulta sau calomnie. Singura pedeapsa aplicata a fost amenda. Cu toate ca legea penala romana are in vedere si varianta amenzii, trei instante de judecata, inclusiv Curtea Suprema de Justitie, au ales varianta privarii de libertate a celor doi ziaristi. In plus, cele 25 milioane acordate drept daune morale reclamantei Revi Moga nu isi gasesc justificare. Dar cel mai grav lucru ramane pedeapsa complimentara privind interzicerea dreptului celor doi ziaristi de a-si exercita profesia, pedeapsa data prin gresita citire a legii.

Ziaristii Radu Mazare si Constantin Cumpana au adresat plangeri Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg.

Valentin Popescu de la ziarul Cuget Liber din Constanta

Valentin Popescu a semnat un articol intitulat „Primarul Corneliu Neagoe a blocat la sediul PNTCD o tipografie pentru a-i difuza posterul (inainte de alegeri) si retetele medicale (dupa alegeri)” aparut in ziarul „Cuget Liber” la data 5 octombrie 1995. Ziaristul semnala faptul ca o tipografie donata cetatenilor orasului Constanta de cetatenii orasului Rotterdam, orase infratite, fusese trimisa la sediul PNTCD din Constanta, fara acordul Consiliului local. Ziaristul a afirmat ca tipografia ar fi trebuit sa fie pusa la dispozitia redactiilor diferitelor ziare din Constanta si nu sa fie arbitrar repartizata partidului din care primarul facea parte. Pe 12 martie 1996, Valentin Popescu a mai publicat un articol intitulat „O mica tipografie pentru un mare mincinos”, in fapt un interviu cu viceprimarul Ilie Vintila care a declarat ca tipografia nu fusese destinata CDR sau PNTCD si ca nu a existat vreun acord in acest sens intre primariile din Rotterdam si Constanta.

Documentul in posesia caruia a intrat ziaristul Valentin Popescu si, totodata, baza de la care a pornit atunci cand si-a lansat acuzatia, este un fax primit la 2 august 1993 de primarul Neagoe de la Primaria din Rotterdam prin care era informat ca in port sosise containerul continand donatia pentru constanteni.

Procesul de calomnie intentat de primarul Corneliu Neagoe ziaristului Valentin Popescu a fost judecat la Constanta la 6 martie 1996. Pronuntarea in dosarul nr. 2974/1995, data pe 20 martie 1996 (sentinta penala nr 593) condamna pe ziaristul Valentin Popescu la trei luni inchisoare cu suspendare. In mod surprinzator, primarul Corneliu Neagoe a depus, in instanta, un al doilea fax, datat 3 august 1993, provenind insa nu de la primaria din Rotterdam ci de la „Rotterdam Multi Party Group”, prin care se confirma ca tipografia inclusa in donatie era destinata CDR. Numai ca ziaristul Valentin Popescu si cei mai multi dintre membrii Consiliului municipal au afirmat ca nu au avut cunostinta de acest al doilea fax.

Valentin Popescu a introdus recurs ce urmeaza a fi judecat.

Mai trebuie semnalata si o stranie coincidenta: judecatoarea care a dat sentinta in acest caz este Revi Moga.

Ca si in cazul ziaristilor Mazare si Cumpana, ar fi fost necesar ca instanta de judecata sa tina cont de standardele europene consfintite de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg cu privire la acceptarea, de catre persoane publice, a unor critici si monitorizari mai severe decat in cazul unor persoane obisnuite.

Judecatoria Constanta ar fi trebuit sa tina cont de buna credinta a ziaristului care a sustinut ca nu a avut cunostinta de al doilea fax primit de primarul Corneliu Neagoe.

Judecatoria Constanta a ales pedeapsa privativa de libertate, dar cu suspendare, cu toate ca avea posibilitatea sa condamne paratul la amenda.

Paratul ar fi trebuit sa ceara recuzarea judecatoarei Revi Moga, ea insasi implicata ca reclamanta intr-un proces de insulta si calomnie intentat ziaristilor de la „Telegraf”.

Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu de la ziarul Ziua

Cu privire la acest caz, dupa condamnarea celor doi ziaristi de catre Judecatoria sectorului 1 Bucuresti, APADOR-CH a dat urmatorul comunicat:

„In legatura cu recenta condamnare a ziaristilor Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu la pedepse privative de libertate pentru infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” (art. 238 Cod penal), APADOR-CH declara urmatoarele :

1. Judecatoria sectorului 1 a pronuntat hotararea de condamnare a celor doi ziaristi in timp ce problema constitutionalitatii infractiunii de ofensa adusa autoritatii se afla inca in dezbaterea Curtii Constitutionale. Este adevarat ca legea nu prevede suspendarea automata a judecatii pana la adoptarea unei decizii de Curtea Constitutionala, lasand acest aspect la latitudinea instantei, dar din practica de pana acum a rezultat ca, in diferite cauze, tribunalele au asteptat deciziile Curtii Constitutionale. O astfel de solutie este singura care da consistenta prevederilor art. 145 din Constitutie, potrivit carora „Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”.

2. Hotararea Judecatoriei sectorului 1, care confirma un text de lege ce pune in discutie insasi libertatea de exprimare, contrazice in mod vadit Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, parte a dreptului intern. Conventia europeana trebuie citita si aplicata impreuna cu jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului de la Strasbourg. Mai multe decizii ale acesteia statueaza ca „libertatea de exprimare, garantata de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice … Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acopera nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista societate democratica”. Toate acestea „sunt cu atat mai importante atunci cand in discutie este presa”, intrucat „libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul afla ori isi formeaza opinii despre ideile si atitudinile conducatorilor politici” (cazurile Sunday Times v. Regatul Unit, Lingens v. Austria, Oberschlick v. Austria s.a.).

3. Condamnarea celor doi ziaristi de la ziarul Ziua confirma tendinta din ce in ce mai evidenta din ultima vreme de a intimida ziaristii care se manifesta in mod critic la adresa autoritatilor romane sau a persoanelor care le reprezinta. Se pot aminti in acest sens si cazurile ziaristilor Radu Mazare si Constantin Cumpana de la Constanta (condamnati la 7 luni inchisoare, 25 milioane despagubiri si un an interdictia de a profesa pentru „insulta si calomnie”), Valentin Popescu tot de la Constanta (3 luni inchisoare cu suspendare pentru „calomnie”, sentinta recurata de ziarist), Dumitru Tinu, directorul ziarului „Adevarul” (amenda penala pentru „calomnie”, recursul fiind pe rol), Petre Mihai Bacanu (amenda penala pentru „calomnie”, cu recurs pe rol). Toate aceste condamnari penale, indiferent daca sunt sau nu definitive, daca este vorba de amenda penala sau inchisoare cu executare in penitenciar sau cu suspendare, vor avea drept consecinta instaurarea cenzurii si autocenzurii in presa si deci restrangerea libertatii de exprimare dincolo de limitele admise si „necesare intr-o societate democratica”.

Publicatia Monitorul de Braila

„Monitorul de Braila” a fost infiintat in primavara anului 1996, primul numar aparand la 1 aprilie. Ziarul a luat de la inceput o pozitie critica fata de autoritatile locale, dezvaluind si unele afaceri dubioase ale „mafiei” brailene. In scurt timp, impotriva unora din ziaristi si chiar a ziarului in sine au fost intentate actiuni in justitie pentru „insulta” si „calomnie”.

Monica Paraschiv, redactor sef, si Stefan Catalin Iordache, ziarist, au fost dati in judecata de primarul Anton Lungu pentru „calomnie” (art. 206) in urma unui articol aparut in mai, sub titlul „Tovarasul Lungu a transformat viata unui om in cosmar”, referitor la un caz de evacuare abuziva. La al treilea termen de judecata, juristul primariei a cerut schimbarea incadrarii juridice in „ofensa adusa autoritatii” (art. 238). Dosarul a fost trimis la Parchet, cazul fiind in curs de investigare. Asadar, in situatia in care Parchetul Braila i-ar socoti vinovati pe ziaristii de la „Monitorul” si i-ar trimite in judecata pentru „ofensa adusa autoritatii” ei nu ar mai beneficia de „proba veritatii” (art. 207).

Celalalt cotidian local – Libertatea – a dat in judecata Monitorul de Braila pentru calomnie, deoarece ultimul publicase un articol privitor la spatiul in care functioneaza Libertatea. Separat, directorul ziarului Libertatea a dat si el in judecata Monitorul care a relatat despre „afacerile” sale cu terenuri in zona braileana numita „Varsatura”.

La randul sau, Monitorul a dat si el in judecata ziarul Libertatea pentru insulta si calomnie.

Un patron local a intentat actiune impotriva Monitorului care a publicat unele declaratii si documente prezentate de fosta sa sotie. Reclamantul a considerat ca ziaristii de la Monitorul trebuiau sa-l consulte inainte de a face publice afirmatiile fostei sotii.

Din cele de mai sus rezulta ca ziaristii de la Monitorul de Braila sunt supusi unor presiuni si intimidari. Intr-o tara in care libertatea presei este garantata prin Constitutie, acest gen de actiuni poate descuraja ziaristii, anuland practic rolul mass media de „caine de paza” al democratiei.

IV. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

1. Aspecte teoretice

Din punct de vedere al garantiilor oferite persoanelor fizice de cadrul legal existent, APADOR-CH a constatat ca nici una din prevederile legale semnalate in anii precedenti ca posibile surse de abuz din partea politistilor nu a fost eliminata. Adoptarea unor modificari ale Codului penal si ale Codului de procedura penala nu a facut decat sa mareasca nepermis de mult pedepsele si sa mentina prevederi ambigue in materie de procedura (perchezitia domiciliara cu mandat emis de procuror sau consimtamantul scris al persoanei, emiterea mandatului de arestare preventiva intr-un numar de cazuri inexistente in art. 5 din Conventia europeana a drepturilor omului), sau sa introduca prevederi noi, care vin in conflict cu Conventia europeana, cum ar fi posibilitatea oferita politistilor de a intercepta convorbirile telefonice si corespondenta persoanelor fizice sau juridice, pentru prevenirea savarsirii infractiunilor.

Nu s-a modificat art. 16 lit b) din Legea 26/1994 a Politiei, in virtutea careia politistii pot priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, nu numai pe durata celor 24 de ore prevazute de Constitutie (retinerea), ci si pentru alte 24 de ore denumite „conducere la sectia de politie”. Nu s-a adoptat Statutul Politistului. Prezentat Parlamentului cu mare intarziere fata de data limita stabilita de insasi Legea 26/1994, proiectul Statutului Politistului cuprinde mult prea multe privilegii pentru aceasta categorie precum si ceea ce se poate numi „garantarea impunitatii” pentru membrii sai (pentru detalii, a se vedea analiza APADOR-CH in Raportul anual pe 1995).

Legea 61/91 cu privire la contraventii a continuat sa faca victime mai ales in randurile oamenilor simpli, fara minime cunostinte in domeniul juridic. Agentul constatator al contraventiei, este, in proportie de 99%, un politist. Acesta hotaraste ce fel de contraventie s-a comis (din lunga lista cuprinsa in art. 2 din Legea 61/91) si care va fi pedeapsa (cuantumul amenzii – marit pentru a doua oara de insusi Parlamentul Romaniei in octombrie 1996 – sau numarul de zile/inchisoare contraventionala). (A se vedea analiza APADOR-CH din Raportul anual pe 1995).

Transformarea in zile/inchisoare a amenzii necontestate in 15 zile sau neachitate in 30 de zile s-a facut, in foarte multe cazuri, prin impartirea cuantumului amenzii la 300 lei/zi, cu toate ca insasi Curtea Constitutionala a dat – in octombrie si noiembrie 1995 – doua decizii privind luarea in calcul a sumelor prevazute in varianta initiala a legii, deci dinainte de marirea amenzilor prin ordonanta guvernamentala. Nu s-a acordat atentie nici argumentului juridic conform caruia o amenda neachitata nu poate fi transformata in zile/inchisoare daca pentru contraventia respectiva nu exista si varianta acestui gen de pedeapsa. Din discutiile avute de reprezentantii asociatiei cu numerosi judecatori a rezultat ca unii din acestia nici macar nu cunosteau deciziile Curtii Constitutionale. In aceasta situatie, APADOR-CH a facut zeci de copii ale acestor decizii pe care le-a trimis presedintilor de judecatorii din toata tara, cu rugamintea de a le aduce la cunostinta magistratilor. In acest context merita subliniata si imprejurarea ca unii magistrati contesta obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale, in ciuda prevederilor exprese ale legii fundamentale.

Modificarile aduse de Parlament in octombrie 1996 se refera, pe langa deja mentionata sporire a amenzilor, la noi contraventii adaugate celor vechi (atragerea persoanelor in vederea comiterii unor acte sexuale contra plata) precum si la ridicarea coeficientului de calcul in cazul neplatii amenzilor de la 300 lei/zi la 10.000 lei/zi.

Unele sectii de politie au atasat la procesul verbal de constatare a contraventiei un „fluturas” in care se precizeaza doar ca amenda trebuie achitata in termen de 30 de zile dar nu si posibilitatea contestarii sale la judecatorie in termen de 15 zile.

*

Avand in vedere experienta APADOR-CH in domeniul posibilitatilor savarsirii unor abuzuri de catre politisti, asociatia a pregatit un set de propuneri, unele imediate, altele pe termen mediu si lung, in vederea ameliorarii relatiei dintre autoritatea publica investita cu atributii in domeniul aplicarii legilor si al respectarii drepturilor omului si persoanele fizice. Propunerile au fost avansate noului Parlament si noului Executiv in decembrie 1996 si se refera la urmatoarele aspecte:

A. Masuri imediate (pana la modificarea Codului de procedura penala, a Legii 61/91, a Legii 26/1994 a politiei, etc) :

1. Sa fie asigurat accesul liber al reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale care urmaresc respectarea drepturilor civile si politice in aresturile politiei, fara instiintare prealabila, pe baza unei aprobari permanente date de ministrul de Interne sau seful Inspectoratului General al Politiei;

2. Legea Politiei nr. 26/1994 prevede pe langa retinerea de 24 de ore prevazuta si in Constitutia Romaniei inca o posibilitate de a priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, denumita „conducerea la sectia de politie” (art.16 lit b). „Conducerea” poate dura tot 24 de ore, contravenind astfel atat Constitutiei cat si Codului de procedura penala. Propunem ca pana la eliminarea pe cale legislativa a art.16 litera b) politistii sa fie instruiti in sensul respectarii duratei maxime de 24 de ore privare de libertate, indiferent daca e vorba numai de „retinere” sau numai de „conducere” sau de amandoua;

3. Avand in vedere dispozitiile legale privind dreptul persoanei retinute de a fi asistata de un avocat ales sau din oficiu, propunem ca in fiecare sectie de politie, inclusiv la IPJ, sa existe liste, afisate la vedere, cu numele si numerele de telefon ale avocatilor dispusi sa asigure asistenta juridica;

4. In situatia in care retinerea are loc in comune, politistii sa transporte imediat persoana retinuta la sectia de politie din cel mai apropiat oras sau la Inspectoratul Politiei Judetene. Masura interzicerii retinerii in posturile de politie din comune se justifica prin imposibilitatea asigurarii apararii in aceste locuri, precum si prin lipsa spatiilor corespunzatoare;

5. In situatia in care un politist este investigat pentru comiterea unui abuz, propunem ca, in functie de gravitatea faptei de care este acuzat, sa se ia fie masura suspendarii, fie a mutarii in alta sectie sau a transferarii intr-o functie administrativa pana la incheierea cercetarilor. Aceasta masura este necesara intrucat au fost semnalate multe cazuri in care politisti invinuiti de comiterea unor abuzuri au recurs la intimidari si hartuiri ale victimelor si martorilor acestora pentru a le convinge sa-si retraga sau modifice declaratiile;

6. Avand in vedere numarul mare de cazuri in care, sub pretextul consimtamantului – scris sau verbal – al persoanei sau conducatorilor institutiei, politistii au patruns in locuinte sau in incinta unor institutii comitand abuzuri, propunem ca politistii sa fie instruiti astfel incat sa nu mai patrunda intr-o locuinta sau institutie fara mandat de perchezitie. Unica exceptie admisa sa fie flagrantul delict;

7. Daca un politist (sau jandarm) a facut uz de arma si este cercetat pentru acest fapt, sa i se ridice dreptul de a purta arma pana la incheierea cercetarilor;

8. Orice proces verbal de constatare a unei contraventii conform Legii 61/91 intocmit de politisti sa fie insotit obligatoriu de o nota privind dreptul persoanei amendate de a se plange impotriva masurii luate (catre cine se adreseaza plangerea, care este termenul limita), perioada aflata la dispozitia sa pentru a achita amenda si consecintele neachitarii amenzii in limita timpului prevazut de lege.

Dat fiind ca in prezent in Romania conditiile de detentie sunt aceleasi pentru contravenienti si pentru detinutii condamnati penal, propunem ca politia sa renunte a mai cere automat, la finele perioadei de achitare a amenzii, pedeapsa alternativa cu inchisoarea contraventionala;

9. Raziile efectuate de politie si jandarmerie cu scopul declarat al prevenirii producerii unor fapte antisociale in special de romi sa fie efectuate numai cu respectarea stricta a legilor : mandate de perchezitie si/sau arestare emise pe numele unor persoane suspecte, intocmirea in dublu exemplar a proceselor verbale de confiscare a unor bunuri etc. Raziile sa fie organizate numai in situatiile in care exista indicii clare si temeinice ca un criminal s-ar fi refugiat in comunitatea romilor sau ca unul sau mai multi membri ai comunitatii romilor ar fi furat obiecte identificabile. Raziile nu trebuie sa urmareasca intimidarea si inspaimantarea unei intregi comunitati.

B. Masuri legislative imediate:

1. Modificarea Codului de procedura penala in sensul

– asigurarii dreptului la asistenta juridica pe toata durata procedurilor inclusiv in perioada retinerii de 24 de ore;

– prevederii exprese a dreptului persoanei retinute, a invinuitului sau inculpatului de a nu raspunde la intrebari;

Ca urmare, orice declaratie luata invinuitului in absenta avocatului ales sau din oficiu sa fie considerata nula in fata organului de urmarire penala si a instantelor de judecata daca nu s-a respectat dreptul la aparare. Dreptul persoanei invinuite de a nu raspunde in absenta aparatorului ales sau din oficiu este o regula fundamentala a oricarui stat democratic;

– protejarii reale a integritatii fizice si psihice a persoanei retinute;

– stabilirii clare a responsabilitatilor ce revin politistilor pe perioada cercetarii penale.

Ar fi de dorit o prevedere expresa prin care raspunderea pentru starea fizica si psihica a unei persoane retinute de politie sa revina solidar politistului care a efectuat retinerea, politistului care a preluat persoana retinuta in sectia de politie si sefului sectiei de politie impreuna cu institutia ca atare. Acelasi lucru sa fie valabil si in cazul persoanelor cercetate penal de politie dupa emiterea mandatului de arestare;

2. Modificarea Legii Politiei nr.26/1994 in sensul eliminarii lit. b) din art.16 („conducerea la sectia de politie”) precum si a notiunii de „consimtamant” (scris sau verbal) in cazul perchezitiilor prevazute la art. 16 lit. f) si g);

3. Refacerea proiectului Statutului Politistului, eliminandu-se prevederea care instituie o adevarata imunitate politistilor pentru a caror cercetare penala se cere consimtamantul ministrului de Interne. Avand in vedere riscurile profesiunii de politist este firesc ca acestia sa aiba unele avantaje compensatorii. Dar se impune eliminarea acelor privilegii cum ar fi credite cu dobanda redusa, chirii mai mici, asigurarea transportului cu ocazia efectuarii concediilor de odihna, etc. care i-ar separa de restul populatiei.

C. Masuri in perspectiva. Democratizarea politiei prin

demilitarizare si descentralizare:

1. Trecerea politiei, jandarmeriei si pompierilor in subordinea primariilor. Ministerul de Interne va pastra un corp de inspectori/detectivi care se va ocupa numai de infractiunile foarte grave sau care depasesc limitele jurisdictionale ale primariilor, precum si corpul politiei de frontiera;

2. Constituirea unor comisii formate exclusiv din persoane civile care nu au fost niciodata angajate in Ministerul de Interne care vor supraveghea desfasurarea investigatiilor intreprinse in cazuri de posibile abuzuri ale politistilor, jandarmilor si pompierilor din subordinea primariilor precum si ale corpului de inspectori/detectiv si politiei de frontiera din cadrul Ministerului de Interne;

3. Eliminarea gradelor militare;

4. Cu exceptia politistilor care patruleaza pe strazi, a jandarmilor, a agentilor de circulatie si a politistilor de frontiera, toti ceilalti vor purta haine civile cu ecusoane pe care va fi trecut numele politistului;

5. Independent de cercetarea penala in cazuri de abuzuri ale politiei, jandarmilor etc, persoana care se va considera victima acestora va putea da in judecata fie autorul abuzului reclamat, fie primaria;

6. Politistii, jandarmii etc. suspecti de a fi comis un abuz vor fi investigati de procurori civili si, daca va fi cazul, vor fi judecati de instante civile.

2. Cazuri individuale

Pe parcursul anului 1996, APADOR-CH a continuat investigarea unor cazuri semnalate asociatiei drept abuzuri din partea unor politisti.

a) Cazuri investigate in perioada dinainte de 1996 (inca nesolutionate de Parchet sau de instanta de judecata)

Radu Daniel Achim (