Raportul de activitate al APADOR-CH – 1997

1997

CUPRINS:

I.INTRODUCERE

II.PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

– Cadrul general
– Relatia cu Executivul
– Relatia cu Parlamentul
– Alte initiative

III.RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

– Aspecte generale
– Relatia dintre APADOR-CH si Politie
– Cazuri aflate in atentia APADOR-CH
– Arestul IGP
– Concluzii

IV.ASPECTE DIN PENITENCIARE

V.MINORITATILE IN ROMANIA

– Minoritati nationale
– Minoritati religioase: libertatea de constiinta
– Minoritati sexuale

VI.LIBERTATEA DE EXPRIMARE

– Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia”
– Cazuri individuale
– Accesul la informatie

VII.SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

– Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei
– Cadrul institutional
– Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale”
– Cazul capitanului Constantin Bucur

ALTE ACTIVITATI

I. INTRODUCERE

Anul 1997 a fost pentru Romania un an al contradictiilor. El s-a remarcat printr-o evidenta deschidere a autoritatilor fata de societatea civila, o tendinta de colaborare cu organizatiile neguvernamentale din diferite domenii. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti. Este adevarat ca mult mai multe chestiuni legate de drepturile omului au fost aduse in atentia si dezbaterea publica, dar meritul principal in acest sens revine presei, atat celei audio-vizuale cat si celei scrise. In 1997, radiourile si televiziunile, ziarele si revistele au dedicat incalcarilor drepturilor omului un numar de minute si de pagini mai mare decat in precedentii sase ani de regim democratic.

Din punct de vedere legislativ, chestiunea cea mai importanta a fost aceea a legiferarii prin intermediul ordonantelor si al ordonantelor de urgenta ale Guvernului. Niciodata, ca in 1997, nu a fost atat de mult uzitata posibilitatea constitutionala a delegarii legislative. In plus, a fost continuata initiativa Guvernului anterior de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament in 1996 si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.

Dincolo de problema stabilitatii juridice si a rolului Parlamentului, pe care o asemenea procedura le implica, legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut aproape imposibila reactia prompta si eficienta a societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate. De cele mai multe ori reactiile au fost ulterioare si, din pacate, ineficiente.

Autoritatile publice au continuat sa incalce drepturile omului. La cunostinta APADOR-CH au fost aduse mai multe cazuri decat in anii precedenti, ceea ce poate sa aiba doua explicatii: fie a crescut numarul unor astfel de violari, fie a sporit numarul persoanelor care isi cunosc drepturile si inteleg sa apeleze la mecanismele legale. Dar gravitatea cazurilor, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut, inclusiv numarul situatiilor in care acestia au folosit arme de foc producand victime. Trei tipuri de comportament s-au manifestat cu o anume frecventa in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:

– al politistilor care au exercitat violente fizice asupra unor persoane si care, ca masura de intimidare ulterioara, au actionat rapid, facand plangeri pentru ultraj;

– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, au recurs in mod abuziv la prevederile Legii nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, un astfel de comportament constituindu-se intr-o adevarata hartuire;

– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile victimelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp mult mai mare decat cea necesara procurorilor civili pentru solutionarea plangerile acelorasi politisti.

A continuat astfel sa se manifeste si in 1997 un dezechilibru vadit in favoarea politistilor, intarind ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.

In ceea ce priveste problematica minoritatilor, 1997 a fost, de asemenea, un an al contradictiilor. Daca prima parte a anului a insemnat intrarea in normalitate in ceea ce priveste relatia cu minoritatile nationale – atat la nivel legislativ, cat si la nivelul practicii de zi cu zi –, a doua jumatate a anului a adus cu sine o recrudescenta a nationalismului, care s-a manifestat atat in forul legislativ al Romaniei, cat si in presa. Dar ceea ce a caracterizat anul 1997 in relatia cu minoritarii, in general, a fost o crestere alarmanta a gradului de intoleranta religioasa. Diferendul dintre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica este departe de a fi rezolvat. Unor incercari de rezolvare a acestei chestiuni pe cale legislativa li s-a raspuns prin comunicate de maxima agresivitate din partea unor inalti ierarhi ai BOR. De asemenea, presa a semnalat si prezentat numeroase cazuri in care persoanelor apartinand altor culte sau avand alte credinte decat cea ortodoxa le-a fost pur si simplu interzisa practicarea ritualurilor specifice. Intolerantei manifestate de unii cetateni li s-a alaturat cea a unor preoti, cu sprijinul fatis sau tacit al autoritatilor centrale si locale.

In 1997 s-a reusit doar partial elaborarea instrumentelor si construirea institutiilor constitutionale menite sa asigure cetatenilor exercitarea drepturilor lor. Astfel, desi institutia avocatului poporului a fost constituita in luna mai 1997, pana la sfarsitul anului ea nu avea un sediu si nici personalul necesar; legea accesului la informatie, legea raspunderii ministeriale, legea functionarului public nu au fost elaborate.

In ceea ce priveste rolul Justitiei, modificarea legii de organizare judecatoreasca nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie. In acest context, raman de semnalat deciziile Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, privind plangeri inaintate impotriva statului roman. Recent a fost trimis Curtii Europene a Drepturilor Omului primul caz impotriva Romaniei.

In 1997 APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Presa scrisa si cea audio-vizuala au fost de un real ajutor, iar APADOR-CH isi face o datorie de onoare din a multumi acelor posturi, acelor ziare, acelor jurnalisti si reporteri care au fost alaturi de asociatie in activitatea de aparare si de promovare a drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI

PRIN LEGISLATIE

1. Cadrul general

Din punct de vedere legislativ, anul 1997 s-a caracterizat prin folosirea excesiva a prevederilor constitutionale referitoare la delegarea legislativa. Delegarea legislativa reprezinta posibilitatea oferita Guvernului de art. 114 din Constitutie de a emite ordonante, adica norme cu putere de lege, in locul Parlamentului. Constitutia precizeaza ca este necesar ca Parlamentul sa emita o lege speciala, mentionand domeniul in care Guvernul are dreptul sa legifereze si perioada de timp (de regula, in timpul vacantelor parlamentare). De asemenea, se specifica faptul ca Guvernul nu este autorizat sa emita ordonante in domeniile reglementate de legi organice. Paragraful ultim al acestui articol prevede posibilitatea emiterii unor ordonante de urgenta in cazuri exceptionale.

In 1997 Guvernul Romaniei a emis aproximativ 50 de ordonante pe baza unor legi de abilitare si aproximativ 100 de ordonante de urgenta, unele din ele in domenii reglementate de legi organice. Cateva chestiuni trebuie precizate in legatura cu delegarea legislativa:

– Ordonantele nu sunt supuse unui control de constitutionalitate prealabil, asa cum se intampla cu legile adoptate de Parlament, dar ele intra vigoare imediat, prin simpla lor publicare in Monitorul oficial, si produc efecte juridice de la acea data, fiind ulterior discutate si adoptate de Parlament. Aceasta inseamna ca un text de lege neconstitutional poate sa functioneze si sa produca efecte juridice daca este inclus intr-o ordonanta.

– In ceea ce priveste cele aprox. 100 de ordonante de urgenta emise de Guvern in 1997 (in timp ce Parlamentul se afla in sesiune), trebuie precizat ca, daca la inceput, unele din acestea se justificau, ulterior folosirea acestei forme de legiferare a devenit un adevarat abuz. Cu toate ca unele din aceste ordonante de urgenta contin prevederi bune si necesare, procedeul este criticabil din mai multe punte de vedere:

– in primul rand pentru ca el reduce foarte mult rolul Parlamentului – institutie fundamentala a unei democratii si reprezentantul suprem al suveranitatii populare – si face ca atat majoritatea parlamentara cat si, mai ales, opozitia sa se simta inutile;

– in al doilea rand, pentru ca, printr-un astfel de procedeu, se acrediteaza ideea ca Romania ar fi intr-o continua stare exceptionala;

– in al treilea rand, pentru ca el creeaza un precedent periculos, deoarece in viitor orice guvern ar putea sustine ca se afla in situatii exceptionale si ar putea legifera prin ordonante de urgenta, ceea ce ar afecta in mod grav stabilitatea juridica din tara.

In ceea ce priveste cadrul legal referitor la protectia drepturilor omului, trebuie spus ca, in linii mari, el este acelasi ca in anii anteriori. Legislatia penala, considerata drept una dintre cele mai represive din Europa, nu a fost modificata in sensul asigurarii unei reale protectii a drepturilor omului.

2. Relatia cu Executivul

Legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut ca reactia societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate sa fie aproape inutila. Prea putine au fost proiectele de ordonanta despre a caror pregatire s-a stiut si in legatura cu care s-a putut reactiona la timp. De cele mai multe ori, continutul ordonantelor a devenit disponibil ulterior publicarii lor in Monitorul oficial.

A. Un act normativ care restrictioneaza nejustificat libertatea de miscare a fost adoptat catre sfarsitul anului 1997, anume Ordonanta cu privire la regimul pasapoartelor. Istoria acesteia dateaza de la inceputul anului, cand, in urma unei vizite facute in Belgia, ministrul de Interne a promis sa restranga dreptul de calatorie in afara tarii pentru acele persoane pe care politia le considera capabile sa afecteze imaginea tarii. APADOR-CH a reactionat prompt, printr-un comunicat preluat si comentat diferit in presa.

„COMUNICAT

In ziua de 8 februarie 1997, la revenirea din vizita efectuata in Belgia, ministrul de Interne al Romaniei, domnul Gavril Dejeu, a declarat presei ca ministerul pe care il conduce se va implica in restrangerea dreptului la libera circulatie al cetatenilor romani care afecteaza imaginea Romaniei in afara, prin comportamentul sau declaratiile lor. De asemenea, si-a manifestat intentia de supraveghere a activitatii in strainatate a celor care denigreaza tara.

In legatura cu aceste pozitii, APADOR-Comitetul Helsinki declara:

1. Este regretabil ca dupa sapte ani de la schimbarea de regim produsa in Romania, si la cinci ani dupa adoptarea unei Constitutii care proclama Romania stat de drept, un ministru de Interne face afirmatii privind posibilitatea restrangerii unor drepturi ale omului in afara cadrului legal existent.

2. Este de neacceptat ca un membru al Guvernului Romaniei sa ameninte cu supravegherea in strainatate, a acelor cetateni romani care fac «declaratii nepatriotice». Libertatea de exprimare si libera circulatie in tara si in strainatate sunt drepturi fundamentale ale omului, consacrate de Constitutie (art. 30 si art. 25) si de mai multe documente internationale ratificate de Romania. Amenintarea cu recurgerea la masuri politienesti in vederea intimidarii si astfel a restrictionarii acestor drepturi face parte din metodele unui stat politienesc si nu ale unui stat de drept.

3. In realitate, declaratiile si initiativele de genul celor recent exprimate de ministrul de Interne sunt cele care afecteaza cu adevarat imaginea Romaniei, prezentand-o ca pe un stat incapabil de comportament democratic, gata sa recurga la constrangerea cetatenilor sai.

4. Comitetul roman Helsinki spera ca absenta din Programul de guvernare a oricarei referiri la protejarea drepturilor omului in Romania nu este decat o scapare de text si ca autoritatile vor pune in valoare spiritul acestui program: respectul fata de cetateni, fata de drepturile si libertatile lor constitutionale.”

O parte a mass-mediei a sustinut punctul de vedere al asociatiei, dar au fost si ziare care au considerat ca APADOR-CH se erijeaza astfel in aparatoare a celor care sunt potentiali infractori. Dupa adoptarea ordonantei de catre Guvern, ea a fost luata in discutie de cele doua Camere ale Parlamentului. Dat fiind ca amendamentele adoptate de Camera Deputatilor o fac si mai restrictiva, APADOR-CH a elaborat propria sa analiza, pe care trimis-o Senatului Romaniei:

„COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE

LA MODIFICARILE ADUSE DE CAMERA DEPUTATILOR

ORDONANTEI CU PRIVIRE LA REGIMUL PASAPOARTELOR

(nr. 65/28 august 1997)

In legatura cu recentele modificari aduse de Camera Deputatilor Ordonantei guvernamentale privind regimul pasapoartelor in Romania, modificari dezbatute in prezent in Senat, APADOR-CH doreste sa atraga atentia asupra urmatoarelor aspecte :

1. Articolul 25 din Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate. Eventuala restrangere a exercitarii acestui drept trebuie «sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii». (art. 49 din Constitutia Romaniei).

Art. 14 lit. e) din varianta adoptata de Camera Deputatilor prevede posibilitatea de a i se refuza cetateanului roman, temporar, eliberarea pasaportului sau de i se retrage documentul daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a savarsit in tara sau in strainatate (subl.n.) fapte de natura sa aduca atingere sigurantei nationale, mentinerii ordinii publice… care sunt stabilite prin hotarari judecatoresti sau fac obiectul urmaririi penale…» Din acest text rezulta ca unei persoane care a fost condamnata de o instanta judecatoreasca din tara sau din strainatate si care si-a executat pedeapsa, i se poate restrange dreptul la libera circulatie, ceea ce echivaleaza cu o pedeapsa suplimentara, care excede cadrului instituit de Codul penal privind regimul pedepselor, este total nejustificata si lasata la aprecierea Directiei de Pasapoarte.

Ultimul paragraf al literei e) al art. 14 introduce o noua categorie de cetateni romani carora li se poate restrange dreptul la libera circulatie si anume persoanele care au fost returnate «in baza acordurilor incheiate de Romania cu alte state». Masura ar insemna ca o persoana aflata in aceasta situatie este pedepsita de doua ori pentru aceeasi fapta: o data prin expulzarea din tara respectiva si a doua oara prin interdictia, este drept, temporara, de a mai parasi Romania. Mai mult, masura retragerii pasaportului priveaza cetateanul roman de dreptul de a calatori in orice tara, nu numai in tara din care a fost expulzat. APADOR-CH considera si in acest caz ca restrangerea dreptului la libera circulatie nu este proportionala cu situatia care a determinat-o.

2. Restrictia introdusa la art. 14 lit. b), cu privire la eliberarea sau retragerea pasaportului nu este limitata in timp. Or, urmarirea penala poate dura vreme indelungata (uneori chiar ani) ceea ce ar insemna ca persoana invinuita poate fi privata de dreptul la libera circulatie pe toata perioada respectiva, afectand-se astfel insasi substanta acestui drept.

Cu toate ca masurile prevazute la litera e) sunt limitate la o perioada de 3–12 luni, legiuitorul nu a precizat de cate ori pot fi aplicate aceste restrangeri pentru o persoana.

3. Art. 14 lit. a) prevede refuzul eliberarii pasaportului sau retragerea acestuia daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a comis o infractiune pentru care se prevede o pedeapsa mai mare de un an inchisoare (subl.n.) si se detin date temeinice ca intentioneaza sa foloseasca pasaportul pentru a se sustrage de la urmarirea penala. Masura se ia la cererea organului de politie pentru o perioada de cel mult 7 zile» (subl.n.).

APADOR-CH aminteste Senatului ca, prin Decizia nr. 71 din 23 mai 1996, Curtea Constitutionala a hotarat ca «refuzul eliberarii sau retragerea pasaportului» trebuie sa fie masuri «dispuse de un magistrat» (subl.n.). Asadar, politia, ca organ de urmarire penala, nu are dreptul sa ceara aplicarea acestei masuri. Din nou, trebuie precizat ca nu se mentioneaza de cate ori poate fi o persoana supusa acestor restrictii privind exercitiul dreptului la libera circulatie.

APADOR-CH semnaleaza si faptul ca, peste 90 la suta din pedepsele prevazute de Codul penal depasesc cu mult un an inchisoare. Aceasta inseamna ca orice persoana suspecta de a fi comis o infractiune poate fi privata de dreptul la libera circulatie, pe o perioada de 7 zile dar cu posibilitatea de repetare a masurii de un numar nedefinit de ori.

APADOR-CH cere Senatului Romaniei sa nu adopte restrictiile susmentionate care introduc limitarea nejustificata a exercitiului dreptului la libera circulatie pentru unii cetateni romani, cu incalcarea prezumtiei de nevinovatie si a unei decizii a Curtii Constitutionale. Orice obligatii ar avea Statul roman in relatiile sale internationale, acestea nu pot fi indeplinite prin nesocotirea drepturilor propriilor cetateni.

22 decembrie 1997

Consiliul de conducere”

Ordonanta urmeaza a fi dezbatuta si adoptata de Senat.

B. Tot in cadrul relatiei cu Executivul se inscriu si actiunile APADOR-CH in vederea impiedicarii adoptarii unei ordonante de urgenta cu privire la modalitatea de prelungire a mandatelor de arestare preventiva. In esenta, ar fi fost vorba de eliminarea procedurii conform careia instantele de judecata au obligatia de a se pronunta din 30 in 30 de zile asupra prelungirii mandatelor de arestare preventiva si prelungirea automata a mandatelor de arestare pentru acei inculpati care se aflau in faza de judecata.

La 11 iunie 1997 asociatia i-a trimis Primului-Ministru o scrisoare in care expunea si argumenta pericolul unui asemenea act normativ. Scrisoarea reamintea „… dispozitiile art. 23 alineatul 4 din Constitutia Romaniei, conform carora durata unui mandat de arestare preventiva poate fi de maximum 30 de zile si nu poate fi prelungit decat de instantele de judecata. Analizand exceptia de neconstitutionalitate ridicata cu privire la art. 149 (durata arestarii inculpatului) din Codul de procedura penala, Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit in mod clar, prin Deciziile nr. 60/1994 si nr. 20/1995 ca instantele de judecata trebuie sa discute prelungirea sau anularea mandatelor de arestare inainte de expirarea valabilitatii acestora, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Conform legii fundamentale, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii”.

APADOR-CH preciza in scrisoare ca „Emiterea unei ordonante de urgenta care ar elimina aceasta procedura ar reprezenta o incalcare a Constitutiei si ignorarea deciziilor Curtii Constitutionale. De altfel, ordonanta de urgenta, conform prevederilor art. 114 alin. 4 din Constitutie, se emite numai in cazuri exceptionale. Recurgerea la ordonante de urgenta, care intra in vigoare imediat, eludand controlul de constitutionalitate in intervalul de timp pana la discutarea lor de Parlament, dar producand efecte in acest timp, contrazice principiul separatiei puterilor in stat si normele statului de drept”.

C. Alaturi de alte organizatii neguvernamentale, APADOR-CH s-a implicat in sustinerea Ordonantei Guvernului privind stimularea cercetarii-dezvoltarii si inovarii. Emisa la 31 ianuarie 1997, Ordonanta a facut posibila, pentru prima data in Romania, stimularea cercetarii pe baza de proiecte intr-un sistem de competitie deschis inclusiv organizatiilor neguvernamentale si cercetatorilor individuali. Ordonanta a fost intampinata cu ostilitate de institutele de cercetare existente in Romania, care si-au vazut astfel serios amenintata exclusivitatea de pana atunci.

APADOR-CH, alaturi de alte ONG-uri a organizat o conferinta de presa in vederea sustinerii ordonantei, lansand si un apel in acest sens. Acesta preciza:

„Dincolo de acest scop precis, Ordonanta nr. 8 are meritul remarcabil de a schimba radical cateva dintre regulile ce privesc folosirea banilor publici in scopul realizarii unor obiective cu scop general. Ordonanta prevede:

1) consultarea si stimularea structurilor societatii civile, implicandu-le in definirea si realizarea politicilor din domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii;

2) crearea unui Colegiu consultativ avand in componenta reprezentanti ai comunitatii stiintifice, invatamantului, asociatiilor de intreprinzatori, organizatiilor patronale, asociatiilor profesionale, organizatiilor neguvernamentale experte in dezvoltarea locala etc.;

3) crearea de Fonduri din resurse alocate de la bugetul de stat din care se pot efectua cheltuieli, sub forma de grant, pe baza de contract de finantare cu organizatii neguvernamentale, agenti economici ori persoane fizice;

4) posibilitatea atribuirii, de catre Ministerul Cercetarii si Tehnologiei a conducerii de programe organizatiilor neguvernamentale si, dupa caz, agentilor economici si institutiilor publice, in sistem competitional.

Subliniem importanta crearii, prin aplicarea Ordonantei nr. 8, a unei «piete de proiecte» la care pot participa diferiti beneficiari; a reducerii clientelismului prin asigurarea unei competitii transparente intre proiecte; a efectelor pozitive ale noii strategii asupra competentelor Ministerului Cercetarii si Tehnologiei. Ordonanta nr. 8 constituie un ghid pentru acele evolutii legislative care adapteaza institutiile din Romania la standardele democratiilor dezvoltate.

In sfarsit, se poate adauga ca Ordonanta nr. 8 este prima norma juridica care indeplineste obligatia asumata prin Programul de guvernare, de realizare a unui parteneriat intre stat si societatea civila.”

3. Relatia cu Parlamentul

A. In prima jumatate a anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata de catre Secretarul General al Senatului sa elaboreze comentarii pe marginea unor propuneri legislative aflate pe agenda Biroului permanent al acestei Camere. Asociatia a analizat respectivele propuneri legislative si a trimis comentariile sale Biroului Permanent al Senatului.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH

in legatura cu propunerea de

Lege privind unele masuri pentru protectia

minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor

Propunerea legislativa are ca scop protejarea minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor (vlahoromanilor) ai carei membri traiesc nu numai in Romania, ci si in Bulgaria, Macedonia, Grecia, Albania.

1. Chiar daca neenuntata ca atare, ideea centrala a proiectului este aceea ca pentru protectia acestei minoritati sunt necesare masuri speciale care se inscriu in categoria discriminarii pozitive.

De-a lungul timpului, APADOR-CH a aratat ca ideea discriminarii pozitive nu trebuie respinsa de plano, existand cazuri in care ea este realmente necesara pentru ca o minoritate sa-si poata mentine si afirma identitatea. Intotdeauna insa, trebuie analizat in ce masura aceasta discriminare pozitiva este cu adevarat necesara.

In cazul propunerii legislative de fata se doreste crearea unui cadru legislativ privind invatamantul in limba aromana, diferit de cel aplicabil celorlalte minoritati nationale si lingvistice care traiesc in Romania. O astfel de masura nu numai ca nu ar fi potrivita – preferabila ar fi o modificare a Legii invatamantului –, dar ea nici nu este necesara, chiar tinand cont de actualele prevederi ale legii.

Articolul 1 al propunerii legislative cere Ministerului Invatamantului sa organizeze «cursuri cu caracter optional de limba (dialectul), literatura si istoria aromanilor». Pentru o astfel de initiativa nu este insa necesara o lege speciala, fiind suficient ca o asemenea cerere sa fie adresata Ministerului Invatamantului direct. Evident, pentru organizarea unor astfel de cursuri trebuie sa existe un anume numar de solicitanti (elevi), in caz contrar legea (sau cererea) nefiind decat litera moarta.

Instituirea unei obligatii de a se organiza astfel de cursuri «cand solicitarea provine de la una dintre organizatiile oficial inregistrate ale aromanilor din Romania, cu conditia ca acestea sa asigure frecventa a cel putin zece elevi pe clasa» (art. 2) este depasita de actuala Lege a invatamantului, ca si de modificarile care se preconizeaza a fi aduse acesteia.

2. Articolul 3 al propunerii de lege se refera la felul in care Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii si Ministerul Invatamantului vor negocia in viitor cu guvernele tarilor in care traieste minoritatea aromanilor. Instituirea unei astfel de obligatii legale contravine felului in care isi reglementeaza tarile democratice modalitatea de infaptuire a politicii externe, intrucat existenta unor «instructiuni» legale exprese in legatura cu ce anume trebuie sa figureze intr-un document bilateral face aproape imposibila desfasurarea unui proces de negociere.

(…)

IN CONCLUZIE,

APADOR-CH considera ca nu este necesara o lege speciala pentru protectia minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor. Este insa necesara o legislatie de protectie a tuturor minoritatilor nationale si lingvistice care traiesc in Romania.

In legatura cu aromanii care traiesc pe teritoriul altor state, nu este nevoie de o lege-cadru care sa stabileasca ce trebuie sa faca diferite ministere in timpul negocierilor cu omologii din acele tari. Este suficient ca aceste cerinte sa fie comunicate acelor ministere, invocandu-se prevederile art. 7 din Constitutia Romaniei, Parlamentul urmand sa se pronunte cu ocazia ratificarii.

Asa cum este formulata prezenta propunere legislativa, ea risca sa produca efecte contrare intentiei initiatorilor.

Consiliul de conducere

14 februarie 1997″.

Propunerea legislativa nu a constituit obiect de dezbatere pentru Plenul Senatului.

B. O a doua propunere legislativa in legatura cu care APADOR-CH a fost solicitata, privea chestiunea accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Subiectul acesta a fost discutat in Romania vreme de opt ani, fara insa a se intreprinde vreodata ceva. Venirea la putere a unor partide avand printre membrii lor victime directe ale represiunii Securitatii a condus la ideea unei reglementari juridice in sensul permiterii accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Au fost elaborate trei propuneri legislative in acest sens. Dintre ele una – „proiectul Ticu Dumitrescu” – depusa la Senatul Romaniei, a fost avuta in vedere de Secretarul General al Senatului, care a solicitat APADOR-CH o analiza.

In opinia asociatiei, obiectul reglementarii juridice nu era foarte bine definit, ceea ce ar fi putut da nastere la interpretari diferite si la o aplicare abuziva.

„COMENTARIILE APADOR-CH

pe marginea propunerii de

Lege privind accesul la propriul dosar

si deconspirarea Securitatii ca politie politica

Articolul 31 din Constitutia Romaniei proclama dreptul la informatie, drept care include accesul persoanelor la dosarele proprii intocmite de fostele organe de Securitate. In termenii Constitutiei din 1991, este garantat dreptul persoanelor «de a avea acces la orice informatie de interes public», ceea ce presupune si dreptul la informatia privind apartenenta la fosta Securitate, sau calitatea de colaborator al acesteia, a unor persoane care ocupa functii si demnitati publice.

APADOR-CH considera ca o reglementare legala privind accesul la acest gen de informatii este binevenita si necesara. In acelasi timp insa, datorita implicatiilor mari pe care prevederile unei astfel de legi le pot avea, este necesar ca ea sa fie si acoperitoare, dar si compatibila cu valorile drepturilor omului, care sunt universale si, deci, aplicabile tuturor persoanelor.

1. Articolul 2 alin. 1 al propunerii prevede persoanele in legatura cu care orice persoana interesata poate cere informatii privind apartenenta la fostele organe de Securitate sau colaborarea cu acestea. Textul de lege lasa insa nerezolvata chestiunea urmarilor pe care asemenea dezvaluiri publice le vor avea.

Categoriile de persoane in legatura cu care exista posibilitatea de a cere informatii sunt trei:

a) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii alese: Presedinte al Romaniei, parlamentar, primar, viceprimar, presedinte sau vicepresedinte de consiliu local. In cazul acestora este relativ simplu. Nu exista prevazuta o sanctiune pentru cei care au apartinut fostei Securitati sau au avut calitatea de colaboratori, mai ales daca dezvaluirea are loc in timpul mandatului, dar poate interveni, in situatia unei noi candidaturi, o sanctiune moral-politica, prin ne(re)alegerea respectivei persoane. Ideea fundamentala este aceea ca, o data informat corect, cetateanul-alegator este singurul care decide ce este mai bine.

b) Persoane care ocupa sau care doresc sa ocupe pozitii numite. In legatura cu aceasta categorie se impun mai multe observatii:

– prima categorie identificata in text este aceea de «membru al Guvernului», specificandu-se ca aceasta include «categoriile de functii cuprinse intre cea de prim-ministru si cea de director in minister». Cel putin formularea acestui text este gresita, dat fiind ca o mica parte dintre functiile avute in vedere fac parte din Guvern. Chiar si unii secretari de stat, nemaivorbind de directorii din ministere, sunt functionari publici. Daca se doreste includerea lor in aceasta categorie, ei trebuie sa fie enumerati separat.

– Alte categorii prevazute se refera la directorul si directorul adjunct ai serviciilor de informatii interne si externe, lucratori ai acelorasi servicii, directorul general si directorii din serviciile publice de TV si radio, procurori, functiile de conducere din Garda Financiara, din Politie etc. Intrebarea in legatura cu aceste categorii de persoane se refera la eventuala lor sanctionare in cazul dezvaluirilor publice. Legea nu precizeaza nimic, ceea ce, la o prima vedere, ar putea aparea ca pozitiv. Exista chiar si varianta ca nu se doreste nici o potentiala sanctiune, dar atunci se ridica intrebarea privind rostul acestei legi si al dezvaluirilor.

In acelasi timp insa, in practica va fi posibil ca unele persoane sa fie demise pentru ca au avut calitatea de agenti sau colaboratori ai Securitatii. Propunerea legislativa ar fi trebuit sa cuprinda cateva masuri de siguranta pentru cei aflati in astfel de situatii.

– Plecand de la ideea care sta la baza unei astfel de initiative legislative – intemeierea societatii romanesti pe adevar si pe dorinta de a feri anumite categorii de persoane de santaj – ar fi, poate, o solutie oferirea unei perioade de timp in care cei care se afla deja in functii sa aiba posibilitatea ca ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate, iar aceste dezvaluiri personale sa constituie un impediment pentru o eventuala demitere a lor pe considerente tinand de aceasta relatie. Dupa mai bine de sapte ani de la rasturnarea regimului comunist, onestitatea celor care au fost agenti sau colaboratori ai Securitatii ar trebui sa fie apreciata ca atare.

c) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii numite si care se bucura de inamovibilitate – judecatorii. Problema nu este cu cei care vor dori sa devina judecatori, ci cu cei care se afla deja in aceste functii. Din nou, legea nu prevede absolut nimic, ceea ce, la prima vedere poate sa fie bine, dar, in aceasta situatie, ramane intrebarea privind finalitatea ei. Poate ca solutia oferita mai sus ar putea functiona si in cazul judecatorilor. Este adevarat ca ei se bucura de inamovibilitate, dar, conform art. 76 lit. d), magistratii pot fi eliberati din functie «daca impotriva magistratului s-a luat masura indepartarii din magistratura (…) ca sanctiune disciplinara (…)». Intr-o atare situatie, prevederea obligatiei judecatorilor ca, intr-o anume perioada de timp, ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate ar fi o solutie, pentru ca indeplinirea acestei obligatii ar putea fi considerata cauza de inlaturare a raspunderii (disciplinare).

– Ramane nesolutionata de lege si situatia, de exemplu, a judecatorilor de la Curtea Constitutionala, care sunt numiti pe anumite perioade de timp. Ce se va intampla daca, in timpul mandatului lor, se va descoperi ca au apartinut fostei Securitati sau au colaborat cu aceasta? Aceeasi intrebare in cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie.

2. Art. 7 (5) si art. 12 (2) instituie restrictii cu privire la persoanele care pot face parte din Consiliu (organul de conducere al Comitetului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii) si cele care pot fi angajate pentru a lucra in Comitet. Printre persoanele in legatura cu care exista restrictii sunt si cele «care au fost condamnate penal pentru alte infractiuni decat cele de natura politica, chiar daca a intervenit amnistia». Credem ca aceste restrictii sunt mult prea severe si nejustificate, comiterea unei infractiuni de drept comun neavand de ce sa constituie un impediment la angajarea personalului care lucreaza in cadrul Comitetului. Mai mult insa, propunerea legislativa nu face distinctie intre faptele savarsite cu intentie si cele savarsite din culpa.

(…)

4. Art. 14 si 15 prevad procedura prin care o persoana poate sa aiba acces la propriul dosar. Este de remarcat ca textul de lege mentioneaza ca rezolvarea cererii se va face intr-un termen de 180 de zile. La acesta se adauga cele 30 de zile in care persoana poate face contestatie la Consiliu si alte 60 de zile pentru rezolvarea contestatiei. Aceasta inseamna ca, in total, este prevazuta o perioada de 9 luni pentru rezolvarea unei cereri, ceea ce este excesiv de mult.

5. Art. 16 se refera la solutionarea cererilor privind candidatii la functiile alese. Este de remarcat ca termenul de 60 de zile pentru rezolvarea cererii, prevazut de propunerea legislativa, nu este corelat cu termenele prevazute de legea electorala si face complet nefunctionale prevederile prezentei propuneri.

6. Art. 24 prevede sanctiunea pedepsei inchisorii pentru refuzul de a preda un dosar sau pentru sustragerea, ascunderea, instrainarea, falsificarea, distrugerea sau deteriorarea acestuia. O prima remarca se refera la faptul ca cele mai multe asemenea fapte sunt deja incriminate in Codul penal (sustragerea, falsificarea, distrugerea) si nu se justifica reincriminarea lor intr-o lege speciala. O a doua observatie priveste spiritul propunerii legislative, care continua spiritul actual al legislatiei penale romanesti si instituie un regim sanctionator draconic, prevazand, pentru faptele enumerate mai sus, pedeapsa inchisorii la 2 la 8 ani, ceea ce contrazice spiritul unui stat modern si democratic.

7. Art. 25 instituie o raspundere contraventionala pentru situatia in care Comitetul solicita dosare de la persoane juridice sau fizice, iar acestea nu respecta termenele de predare. Este de remarcat insa ca textul greseste atunci cand prevede o «amenda de la 3.000.000 la 5.000.000 lei pentru fiecare saptamana de intarziere». Amenda, ca si orice alta sanctiune, se aplica, pentru aceeasi fapta, o singura data. In plus, ea trebuie sa poata fi contestata in justitie, pentru ca accesul la justitie, ca drept fundamental, trebuie sa functioneze in toate cazurile. Procedura corecta ar fi ca, dupa aplicarea unei prime amenzi, Comitetul sa emita o noua cerere de a-i fi predate dosarele si daca, din nou, se intarzie predarea, sa solicite, din nou, amendarea. Altfel, ne-am gasi in situatia in care s-ar pedepsi de doua ori aceeasi fapta.

APADOR-CH considera ca propunerea legislativa trebuie amendata in sensul celor aratate mai sus, astfel incat ea sa devina compatibila atat cu Constitutia Romaniei, cat si cu documentele internationale care apara drepturile si libertatile fundamentale.

Consiliul de conducere

16 aprilie 1997″

Istoria acestei propuneri de lege inca nu s-a incheiat. Discutarea ei de catre Senat a fost amanata de mai multe ori. Ministrul de Interne, membru al aceluiasi partid cu initiatorul propunerii (PNTCD) a elaborat un set de amendamente, cu justificarea respectarii liniei legii Gauck, din Germania. In realitate, prin unele din amendamente, s-a dorit instaurarea unui control discretionar si exclusiv al partidelor politice asupra trecutului membrilor lor, conducerile partidelor fiind singurele care pot primi informatii cu privire la colaborarea membrilor lor cu fosta Securitate si avand dreptul de a decide asupra dezvaluirii publice a acestor date. Este inutil sa subliniem periculozitatea unui asemenea procedeu care ar insemna nu numai o incalcare a principiului constitutional privind accesul la informatie, dar si crearea premiselor continuarii santajului politic care s-a manifestat in societatea romaneasca in ultimii ani.

Paralel cu depunerea acestor amendamente, Comisia juridica a Senatului a dezbatut si aprobat „propunerea Ticu Dumitrescu” in forma ei initiala. In acelasi timp, o alta initiativa legislativa, apartinand de asemenea unor membri ai PNTCD, a fost depusa la Camera Deputatilor. Textul prevedea obligativitatea institutiei Avocatului Poporului de a gestiona fondul de dosare al Securitatii. Propunerea legislativa in cauza dovedea concomitent dorinta inabusirii oricarei initiative de acces la dosare, necunoasterea profunda a institutiei Avocatului Poporului si ignorarea Constitutiei Romaniei.

Pana la data elaborarii acestui raport nici una din cele doua Camere ale Parlamentului nu a adoptat vreun text de lege privind accesul la dosarele Securitatii.

C. In primavara anului 1997, APADOR-CH a fost implicata in discutiile care au avut loc pe marginea unei propuneri de lege privind exercitarea profesiunii de ziarist. Propunerea apartinea unui deputat si a fost depusa la Biroul permanent al Camerei Deputatilor, fiind sustinuta si de Asociatia Ziaristilor Profesionisti. Anterior, APADOR-CH a elaborat o analiza a proiectului, pe care a trimis-o ministrului pentru Relatia Guvernului cu Parlamentul, cu rugamintea de a nu aviza favorabil textul.

„COMENTARIILE APADOR-CH

referitoare la

PROIECTUL DE LEGE

PRIVIND EXERCITAREA PROFESIUNII DE ZIARIST

1. Proiectul de lege face dese referiri la alte acte normative (reglementand aspecte concrete ale profesiunii de ziarist) a caror obligativitate o impune (de exemplu, Codul Deontologic), desi acestea nu exista in momentul de fata nici macar in faza de proiect. Ar fi fost normal ca proiectul de lege sa fie inaintat impreuna cu aceste acte pe care le invoca, pentru ca Parlamentul sa aiba o viziune de ansamblu.

(…)

3. Proiectul de lege contine prevederi neconstitutionale. Astfel, el impune obligativitatea cetateniei romane pentru exercitarea profesiei de ziarist, desi, conform Constitutiei, aceasta exista numai pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice (art. 16 alin. 3). Este foarte adevarat ca pentru exercitarea unora din drepturile si obligatiile constitutionale, cum ar fi dreptul de a alege, dreptul de a fi ales, indatorirea satisfacerii serviciului militar, este necesara cetatenia romana, dar aceasta este determinata de specificitatea acestor drepturi si obligatii, de faptul ca ele sunt o consecinta a raportului de cetatenie. Este insa nejustificata o asemenea conditie pentru exercitarea profesiei de ziarist si este chiar absurda in conditiile in care scopul Romaniei este acela de a se integra in structurile institutionalizate europene, in speta Uniunea Europeana, in cadrul careia raporturile de munca se stabilesc altfel, mobilitatea fiind o conditie foarte importanta.

4. Proiectul de lege instituie proceduri care contravin principiilor dreptului nostru.

– Art. 9 instituie dreptul ziaristului ca, in cazul in care este judecat pentru delicte in legatura cu profesia, «sa fie asistat de membri ai Colegiului National sau de reprezentanti mandatati ai organizatiei profesionale» si dreptul acestor asistenti de a prezenta «in instanta depozitii de ordin profesional, cu valoare probatorie, in apararea ziaristului». In legatura cu acest text, trebuie spus ca nu este foarte clar despre ce fel de asistenta este vorba. Una juridica nu poate fi, pentru ca aceasta este clar reglementata de lege. In ce s-ar materializa atunci asistenta? Proiectul nu face nici o mentiune in acest sens. Pe de alta parte, daca se prevede un «drept» al asistentilor de a prezenta «depozitii de ordin profesional», se incalca un alt principiu, existent in dreptul roman (prevazut si de Codul de procedura civila si de Codul de procedura penala), anume ca judecatorul apreciaza cu privire la temeinicia si oportunitatea probelor ce urmeaza a fi admise. Cum cele doua coduri sunt legi organice, ele nu ar putea fi modificate (nici macar partial) printr-o lege ordinara.

– Art. 43 instituie o procedura diferita in privinta contraventiilor. In dreptul romanesc, contraventiile se constata de un «agent constatator», care stabileste inclusiv sanctiunea, iar contestarea procesului-verbal de contraventie se face la instanta de judecata. Proiectul de lege prevede ca stabilirea contraventiei intra in sarcina judecatoriei, la sesizarea ziaristului ori a mijlocului de presa pe care il reprezinta.

Mai mult insa, proiectul prevede judecarea cauzei in «procedura de urgenta», sentinta judecatoriei urmand sa fie definitiva si executorie, ceea ce inseamna atat o grava atingere adusa dreptului la aparare, cat si o derogare de la principiul privind existenta mai multor grade de jurisdictie.

5. In fine, proiectul contine numeroase prevederi care aduc grave atingeri drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (in afara celor mentionate mai sus).

– Art. 7, referitor la Colegiul National, instituie conditii restrictive nejustificate si inacceptabile pentru a face parte din acest organism: minimum 10 ani in presa si 5 ani in organizatie.

– Art. 11 instituie un fel de stagiatura in presa, cu obligatia sustinerii unui examen de intrare in profesie, dar conditioneaza acest lucru de trecerea unui termen de doi ani «de la incadrarea intr-o functie redactionala, cu contract de munca pe durata nedeterminata», desi felul contractului de munca nu ar trebui sa aiba nici o importanta, cu atat mai mult cu cat conditia impusa este in defavoarea ziaristului: el este la discretia managerului si este absurd sa nu ii recunosti dreptul de a se prezenta la un examen numai pentru ca publicatia respectiva ar putea avea o «politica de cadre» diferita, neincheind contracte de munca pe perioada nedeterminata.

– Art. 13 instituie obligatia organelor si institutiilor publice ale statului, dar si a altor institutii cu activitate publica, ca si a agentilor economici ale caror activitati sunt de domeniul public, de a-si desemna «imputerniciti, cu Carte de Presa, pentru relatiile cu presa, a caror atributie o constituie sprijinirea ziaristilor in contactarea surselor de informatii». Este de neacceptat instituirea unei astfel de obligatii – de creare a unui post sau de stabilire a unor competente ale unei anumite persoane – in ceea ce priveste institutiile cu activitate in domeniul public (deci inclusiv organizatiile neguvernamentale) sau agentii economici cu astfel de activitati. Fiecare asemenea institutie are dreptul de a-si reglementa asa cum doreste relatiile cu presa. De altfel nici institutiilor de stat (publice) nu le poate fi impusa crearea unor anume functii. Ceea ce ar fi firesc, ar fi adoptarea unei legi privind accesul la informatie, care sa stabileasca in mod clar obligatia furnizarii informatiilor de interes public, procedurile de obtinere a acestora, caile de atac in caz de refuz si care sa se refere la accesul la informatie al tuturor persoanelor (conform art. 31 din Constitutie) si nu doar al ziaristilor.

– Art. 14 reglementeaza felul in care trebuie prezentate de catre ziaristi «opiniile proprii, comentariile ori atitudinea manifestate fata de faptele, evenimentele ori actiunile relatate», ceea ce constituie o violare a dreptului la libertatea de exprimare a ziaristilor, prin instituirea unor obligatii suplimentare celor prevazute de art. 30 din Constitutie.

– Art. 18 alin. 2, reprezinta o periculoasa incercare de reglementare a unor raporturi care se stabilesc firesc intre membrii unui grup profesional: «solidaritatea de breasla este incompatibila cu tolerarea incapacitatii profesionale, a necinstei, incalcarii Codului Deontologic al profesiei… sau oricarei actiuni ce aduce prejudicii morale, materiale sau politice Romaniei». Aceasta formulare incalca atat libertatea de exprimare cat si libertatea de asociere.

– Tot o grava incalcare a dreptului ziaristilor la libertatea de exprimare il constituie prevederile art. 19, prin interzicerea publicarii unor materiale care «duc la defaimarea tarii si natiunii». Chiar daca formula aceasta se regaseste in art. 30 alin. 7 din Constitutia Romaniei, trebuie precizat ca ea este in contradictie cu legislatia internationala referitoare la dreptul fundamental privind libertatea de exprimare (in principal art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului), legislatie care, conform art. 20 alin. 1. din Constitutie, are prevalenta fata de legea noastra interna. (…)

– Acelasi articol 19 aduce o grava violare dreptului la viata privata a ziaristului, prin instituirea unei interdictii in ce priveste «manifestarile personale (ale ziaristilor)… care sa aduca atingere demnitatii, onoarei sau vietii particulare a persoanei». De altfel, proiectul nu precizeaza cum anume vor fi supravegheati ziaristii pentru a se face astfel de constatari.

– Art. 20 instituie o «obligatie legala» in sarcina persoanelor fizice si juridice romane si straine (care isi desfasoara activitatea in Romania) «de a-l sprijini pe ziarist in exercitarea profesiei sale, de a-i furniza informatii nedeformate de interese personale, materiale, politice sau de alta natura». O asemenea obligatie constituie o grava atingere a dreptului persoanelor la libertatea de constiinta, a gandirii si opiniilor, a dreptului lor la libertatea de exprimare, a dreptului lor la viata privata si intima, drepturi ocrotite de Constitutia Romaniei (art. 29, art. 30, art. 26). Pentru a intelege intreaga grozavie a acestui articol trebuie spus ca el poate fi coroborat cu art. 35, conform caruia «furnizarea, cu vinovatie, de informatii false, ori care pot avea ca efect, in urma publicarii, expunerea ziaristului riscului de a dezinforma…» constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la un milion la 10 milioane lei. (Proiectul de lege vine sa instituie, printre alte, obligatia persoanelor de a furniza adevarul cu privire la relatiile lor private, familiale, sau intime, in ciuda faptului ca acest domeniu este ocrotit de Constitutie si de legislatia internationala privind drepturile omului.)

– Art. 23, referitor la protectia secretului profesional, contine derogari privind confidentialitatea sursei de informare, care fac, practic, inoperanta aceasta protectie.

APADOR-CH considera ca prezentul proiect este o dovada in plus a faptului ca in Romania nu este necesara o lege care sa reglementeze activitatea de presa si profesiunea de ziarist, fiind suficiente reglementarile legale deja existente in Codul civil si in Codul penal. In acelasi timp, este evident ca Romania are nevoie de o lege privind accesul tuturor la informatie, dar ai carei primi beneficiari ar fi ziaristii, tocmai datorita specificului profesiei lor.

Consiliul de conducere

martie 1997″

Ulterior, aceste comentarii au circulat prin presa si au fost dezbatute cu ocazia unei mese rotunde organizate de revista „22″, la care au fost invitati directori de ziare, parlamentari, organizatii profesionale ale ziaristilor, APADOR-CH si ale organizatii neguvernamentale.

Catre sfarsitul sesiunii parlamentare, Comisia de cultura a Camerei Deputatilor a decis discutarea propunerii legislative, invitand la discutie reprezentanti ai APADOR-CH si ai celor trei asociatii de ziaristi, AZR, SZR si AZP. In urma discutiilor care au avut loc, Comisia de cultura a decis sa dea un aviz negativ propunerii de lege, aceasta nefiind niciodata pusa pe ordinea de zi a Camerei.

D. Un alt proiect de lege in legatura cu care APADOR-CH a luat atitudine este cel referitor la Serviciul de Protectie si Paza. Ca intotdeauna cand s-a dorit reglementarea serviciilor cu atributii privind siguranta nationala, asociatia s-a implicat in analiza textului de lege propus, atragand atentia presei si a opiniei publice asupra carentelor existente.

Comentariile asociatiei au fost trimise atat Parlamentului, cat si presei, ele facand obiectul unei interesante dezbateri de presa.

„COMENTARIILE APADOR-CH

cu privire la

PROIECTUL LEGII SERVICIULUI DE PROTECTIE SI PAZA

1. Consideratii generale

a) Cu privire la Legea sigurantei nationale

Proiectul Legii privind functionarea si organizarea Serviciului de Protectie si Paza se bazeaza pe prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala. In legatura cu aceasta lege adoptata inaintea Constitutiei din 1991, APADOR-CH a semnalat in numeroase randuri ca ea contine unele prevederi care intra in contradictie cu garantiile constitutionale si cu documentele internationale privind drepturile omului. Este cazul art. 13, care permite prelungirea la infinit a mandatului emis de Parchet de ascultare/supraveghere a unei persoane de catre oricare din organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale; al art. 13, alineatul final si al art. 16, alineatul final, conform carora cetateanul care se considera lezat in drepturile sale este lipsit de posibilitatea de a se adresa justitiei; al art. 15, care permite eludarea obtinerii mandatului pentru desfasurarea activitatilor prevazute la art. 13 (ascultare/supraveghere a unei persoane) si care constituie, ele insele, grave atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Alte prevederi ale legii sunt atat de vag formulate incat pot acoperi aproape orice, asa cum este cazul art. 3. lit. e), f), h) si l) care definesc notiunea de «amenintari» la adresa sigurantei nationale.

APADOR-CH considera ca inainte de a elabora alte legi care se intemeiaza pe Legea sigurantei nationale, se impune amendarea de urgenta a acesteia.

b) In legatura cu Serviciul de Protectie si Paza

Nu este deloc clar de ce Serviciul de Protectie si Paza va avea – conform proiectului de lege – atributii in domeniul sigurantei nationale si, drept urmare, propriul sistem de culegere de informatii, inclusiv posibilitatea de a desfasura activitati conform art. 13 din Legea nr. 51/1991, adica de a asculta/supraveghea persoanele, propriul sistem de telecomunicatii (cu toate ca exista deja Serviciul de Telecomunicatii Speciale), propria arhiva si evidenta etc. Adaugand la acestea si posibilitatea «de a desfasura activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii» (art. 19, lit. f) rezulta ca acestui serviciu i se acorda puteri deosebite, care, teoretic, il pot transforma intr-o structura paramilitara de sine statatoare, aflata in afara controlului democratic.

c) Cu privire la notiunea de demnitar

Proiectul de lege nu contine o definitie a notiunii de demnitar si nici macar criteriile ce trebuie avute in vedere la stabilirea persoanelor care vor beneficia de serviciile de protectie si paza. El atribuie insa aceasta competenta Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, institutie care, ea insasi creata prin lege inainte de adoptarea Constitutie din 1991, are neaparata nevoie de modificarea cadrului legal in care functioneaza, pentru a deveni compatibila cu cerintele legii fundamentale.

d) In legatura cu regimul sanctionator

Proiectul de lege nu prevede sanctiuni pentru eventuale abuzuri comise de SPP si nici vreo procedura judiciara cu privire la rezolvarea plangerilor persoanelor care se considera lezate in drepturile lor prin activitatile acestui serviciu.

2. Prevederi care aduc atingere drepturilor omului

Conform art. 13 lit. b), printre activitatile pe care le desfasoara SPP se afla si aceea de «culegere, verificare si valorificare a informatiilor necesare pentru indeplinirea misiunilor proprii». Dar art. 4 din proiect mentioneaza ca «pentru indeplinirea atributiilor ce ii revin, Serviciul de Protectie si Paza colaboreaza cu Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, cu celelalte ministere si organe de specialitate ale administratiei publice centrale si locale», iar conform alin. 2, aceasta colaborare este obligatorie pentru toate institutiile enumerate. In conditiile in care toate datele de care ar putea avea nevoie SPP pot fi furnizate de organele de resort deja existente, se pune intrebarea de ce este nevoie sa existe inca o institutie care sa desfasoare activitati care, prin ele insele, constituie atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Art. 13 lit. c) precizeaza ca SPP «organizeaza si coordoneaza activitatea tuturor institutiilor implicate in efectuarea transporturilor si telecomunicatiilor speciale (subl.n.) in tara si in strainatate pentru demnitarii romani si straini carora li se asigura protectia». Aceasta atributie a SPP inseamna, practic, o dublare a activitatii Serviciului de Telecomunicatii Speciale.

Art. 13 lit. g) introduce dreptul SPP de a-si da avizul la «incadrarea personalului care isi desfasoara activitatea in obiectivele aflate in paza». Avand in vedere ca «obiectivele aflate in paza» includ Guvern, Parlament, ministere etc., se atribuie SPP puterea de a verifica angajatii, ceea ce depaseste cu mult scopul pentru care este creat acest serviciu si anume acela de a proteja si pazi.

Art. 13 lit. h) da posibilitatea SPP sa indeplineasca «si alte atributii specifice domeniului sau de activitate ce vor fi stabilite prin Regulamentul de ordine interioara» (subl.n.). Asadar, pe langa prevederile legale, asa cum vor fi ele aprobate de Parlament, SPP isi va putea stabili cu de la sine putere si alte atributii. Dat fiind ca este o structura militara, regulamentul SPP nu va fi dat publicitatii, ceea ce inseamna ca el poate include orice fel de atributii care scapa unui control democratic, singurul control fiind exercitat de CSAT.

Art. 19 lit. f) da dreptul SPP-ului de a organiza «activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii…». O prevedere asemanatoare, care a suscitat multe critici, exista si in Legea de organizare si functionare a SRI. Trebuie precizat ca nici un alt serviciu de informatii din Europa nu beneficiaza de acest gen de privilegiu. Cu atat mai putin s-ar putea justifica in cazul SPP-ului desfasurarea unor activitati economice. Datorita surselor de informare pe care le au si activitatilor pe care le pot desfasura in domeniul informativ mai ales SRI – dar si SPP prin prezentul proiect de lege – exista temeri serioase ca informatiile obtinute in domeniul economic ar putea fi utilizate in interes propriu. Aceasta inseamna nu numai concurenta neloiala, ci si o incalcare a principiilor economiei de piata, putand fi perceput in acelasi timp drept un sprijin legal in vederea comiterii unor acte de coruptie.

Art. 24 permite SPP sa stabileasca, impreuna cu organele Ministerului de Interne «zone de protectie in imediata apropiere a obiectivelor respective, in care va fi interzis sau limitat accesul persoanelor si autovehiculelor». Masura se va institui atunci cand «obiectivele permanente sau temporare… sunt in pericol ori exista informatii ca se organizeaza sau se intentioneaza organizarea unor actiuni care le-ar pune in pericol». Cu toate ca masura mentionata se refera la situatii cu totul exceptionale, realitatea de pana acum a demonstrat ca ea este aplicata permanent (acces interzis pe anume strazi, interventie brutala a lucratorilor SPP fata de simpli trecatori etc.). Proiectul de lege ar trebui sa mentioneze cel putin obligatia SPP de a inceta aceste restrictii daca pericolul a disparut.

Art. 25 alin. 2 da dreptul SPP de a face «verificari» de o natura absolut similara celor intreprinse de politie sau SRI («solicitarea si obtinerea de obiecte, inscrisuri sau relatii oficiale de la institutii publice», «fotografiere, filmare…», «constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice») «sau [de a solicita] procurorului eliberarea mandatului prevazut la art. 13 din Legea privind siguranta nationala a Romaniei pentru desfasurarea activitatilor autorizate de acesta». O prima remarca se refera la cuvantul sau care lasa sa se inteleaga ca toate actiunile mentionate in prima parte a paragrafului, inclusiv «operatiuni tehnice», pe care le-ar intreprinde SPP nu necesita nici un fel de aprobare din partea magistratului. O a doua remarca priveste dreptul acordat si SPP, pe langa SRI si Politie, de a inregistra convorbiri telefonice, a supraveghea corespondenta, a patrunde in case pentru a depune sau ridica obiecte etc., ceea ce reprezinta inca o amenintare grava la adresa drepturilor omului, in principal a dreptului la viata privata, si o incalcare a prevederilor art. 26 din Constitutie, conform carora «autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata».

*

APADOR-CH considera ca, prin acest proiect de lege, se acorda puteri mult prea mari unui simplu serviciu care ar trebui sa asigure doar paza si protectia demnitarilor si care ar putea functiona foarte bine in cadrul Ministerului de Interne, fara a mai fi nevoie de o lege separata, de o noua structura militara supusa unor controale mai mult formale (Parlament – fara precizarea procedurii aferente) si lipsite de transparenta (CSAT). Conform acestui proiect de lege, SPP ar urma sa indeplineasca o serie de activitati nejustificate in raport cu scopul acestui serviciu si care reprezinta o dublare sau triplare a competentelor si activitatilor altor organe (SRI, Serviciul de Telecomunicatii Speciale, Politie, gardieni publici) deja existente.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei respingerea proiectului de lege in forma sa actuala, modificarea Legii sigurantei nationale, precum si a tuturor celorlalte legi in vigoare care se intemeiaza pe Legea nr. 51/1991.

15 mai 1997

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

Intr-o prima faza, pozitia APADOR-CH a fost criticata de unii ziaristi, care au considerat ca nu este de competenta unei asociatii de drepturile omului de a se preocupa de o chestiune ce priveste siguranta nationala. Mai mult, a fost chiar avansata intrebarea privind eventualele interese de a avea un SPP slab. Ulterior, proiectul in sine a constituit obiect de analiza pentru o intreaga emisiune la postul de televiziune Tele 7abc unde, acelasi ziarist care initial il criticase, i-a descoperit numeroase parti bune in cadrul unei discutii purtate cu vicepresedintele Comisiei de aparare din Camera Deputatilor.

In cele din urma s-a tinut seama de unele din observatiile APADOR-CH la discutarea proiectului in plen, una dintre cele mai importante reusite fiind aceea ca SPP nu poate sa infiinteze si aiba propriile societati comerciale.

4. Alte initiative

A. In luna iunie 1997, APADOR-CH a primit din partea unuia din colaboratorii Revistei Romane de Drepturile Omului un proiect de lege privind raspunderea ministeriala. Considerand aceasta initiativa extrem de importanta, asociatia a decis publicarea textului in RRDO nr. 14, iar ulterior a organizat o conferinta de presa, punand textul la indemana ziaristilor si anuntand sprijinul sau pentru acest proiect.

Evolutia ulterioara a evenimentelor a demonstrat insa ca Guvernul nu a fost si nu este interesat in promovarea unei legi privind raspunderea ministeriala, desi aceasta este o cerinta constitutionala.

B. In 1997 APADOR-CH a fost implicata, alaturi de alte organizatii, in elaborarea unui proiect de lege privind asociatiile si fundatiile, bazat pe o conceptie moderna privind constituirea si functionarea unor asemenea structuri, in concordanta cu legislatia si cu practica tarilor europene cu o societate civila puternica. Proiectul urmeaza a fi finalizat si inaintat Parlamentului.

C. In stransa legatura cu acesta s-a aflat si proiectul de lege privind sponsorizarea si mecenatul. APADOR-CH a sustinut activ acest proiect de lege, care ar da, in sfarsit, sponsorilor autohtoni, posibilitatea sa investeasca in societatea civila din Romania. In timp ce propunerea legislativa se afla in discutia Comisiei de cultura a Camerei Deputatilor, ideile din aceasta propunere si chiar textul ca atare, in proportie de 95%, au facut obiectul unei ordonante a Guvernului prin care a fost modificata Legea sponsorizarii, ordonanta adoptata pe baza Legii de abilitare pe care Parlamentul a emis-o pentru Executiv pe perioada vacantei parlamentare de iarna.

III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

1. ASPECTE GENERALE

APADOR-CH a constatat ca anul 1997 nu a marcat, din pacate, asteptatele schimbari in domeniul unei protectii sporite acordate persoanelor in raporturile lor cu reprezentantii Politiei romane. Nici una din legile frecvent criticate de organizatii neguvernamentale nationale si internationale de drepturile omului (Legea Politiei nr. 26/1994, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor, Codul penal, Codul de procedura penala etc.) nu a fost modificata.

Retinerea si arestarea preventiva raman probleme extrem de discutate si de disputate. Retinerea politieneasca poate dura pana la 24 de ore, conform Constitutiei, Codului de procedura penala si art. 16 lit. d) din Legea Politiei nr. 26/1994. In afara acestei durate legale, Legea Politiei mai prevede si „conducerea” la sectia de politie (art. 16 lit. b) a persoanelor suspecte de a fi comis o infractiune si care nu au buletinul de identitate asupra lor. „Conducerea” la sectia de politie are drept scop identificarea persoanei, operatiune ce poate dura pana la 24 de ore. Asadar politia poate priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, timp de 24 + 24 de ore. Mai trebuie notat ca Legea Politiei nu contine nici o precizare in legatura cu formalitatile legate de „conducere” in vreme ce retinerea este reglementata de legea penala. Dreptul persoanei „conduse” sau retinute de a apela la un aparator nu este precizat in nici una din legi. Art. 171 C.p.p. prevede acest drept pentru perioada „urmaririi penale si a judecatii”, nu si pentru situatiile de „conducere” sau de retinere.

In plus, trebuie mentionat faptul ca posibilitatea „conducerii” la sectia de politie este mult abuzata, deseori aflandu-se intr-o atare situatie persoane care nu sunt suspectate in legatura cu comiterea vreunei infractiuni, dar care nu au asupra lor un act de identitate.

Singurele schimbari din sfera Politiei au vizat persoane (de multe ori fiind vorba doar de o „rotatie de cadre”) si nu chestiuni de principiu. Mai trebuie mentionat si faptul ca politistii nu au inca un statut propriu, cu toate ca, in conformitate cu Legea 26/1994, art. 54, un astfel de text ar fi trebuit introdus in Parlament in termen de 90 de zile de la data adoptarii legii respective. Este adevarat ca la mai bine de un an dupa adoptarea Legii 26/1994, a fost introdus in Parlament un proiect de statut, dar acesta nu a fost niciodata discutat. Dupa alegerile din noiembrie 1996, el a fost – conform informatiilor APADOR-CH – retras de initiatori. Proiectul de statut continea un numar de prevederi care instituiau privilegii cu totul deosebite pentru politisti, mergand pana la un fel de „imunitate”. Este bine ca s-a retras acel proiect, dar trebuie reglementata legal problema statutului politistului. APADOR-CH considera ca tergiversarea inaintarii in Parlament a unui proiect in acest domeniu se datoreaza, in principal, spinosului aspect al demilitarizarii politiei romane. Asociatia a facut public un set de propuneri concrete in aceasta directie (a se vedea suplimentul „22″ din decembrie 1996). Singurul ecou al propunerilor in acest domeniu a venit din partea unor primari care au cerut trecerea sectiilor/posturilor de politie locale in subordinea lor, ceea ce ar insemna un pas important in directia demilitarizarii politiei.

Politisti din diverse sectii/posturi continua sa comita abuzuri. Cele mai frecvente se refera la:

– „conducerea” la sectia de politie a persoanelor care nu au buletine de identitate asupra lor. Trebuie precizat ca, exceptand pasaportul, nici un alt act – chiar cu fotografie si stampila – nu este valabil pentru politisti. In plus, nefiind reglementate conditiile de „conducere” la sectie, multe persoane sunt private de libertate pe perioade mergand pana la 24 de ore, fara nici un fel de formalitate legala;

– tratamentul dur aplicat de politisti persoanelor „conduse” sau retinute in sectii de politie;

– emiterea cu multa usurinta a proceselor-verbale de amendare pe baza Legii 61/1991. In unele cazuri procesele-verbale nu sunt semnate de martori sau semnatura este indescifrabila, ceea ce face ca martorul sa nu poata fi identificat. S-au semnalat si situatii in care presupusul contravenient nu a stiut ca a fost amendat decat in momentul in care a fost convocat la judecatorie pentru transformarea amenzii neachitate in zile/inchisoare;

– recurgerea la arme de foc fie cu nerespectarea principiului proportionalitatii (a se vedea cazul Tanase-Dragnea din satul Mihai Voda comuna Bolintin Deal), fie cu ignorarea prezentei in zonele respective a unor simpli trecatori (a se vedea cazurile Laurentiu Cotea din Bucuresti sau copilul Ionut Vlase din Mangalia, ambele datand din 1996 si rezolvate in justitie).

Ca si in anii precedenti, parchetele militare care investigheaza aceste abuzuri, continua sa dea, in majoritatea cazurilor, solutii de neincepere a urmaririi penale. Procurorii militari invoca lipsa unor dovezi suficiente. Ce ar insemna dovezi suficiente? Mai intai un certificat medico-legal. Codul de procedura penala mentioneaza intr-adevar Institutul Medico-Legal ca institutie abilitata sa emita astfel de documente medicale, dar nu exclude alte unitati medicale. Cu toate acestea, numai certificatele medico-legale sunt luate in consideratie de procurori, inclusiv de procurorii militari. Or, APADOR-CH a constatat in mai multe randuri ca IML si laboratoarele sale din tara au refuzat eliberarea unor certificate medico-legale daca victimele declarau ca au fost agresate de politisti.

„Dovezi suficiente” mai inseamna si martori. Or, daca victimele au fost batute intr-o sectie sau un post de politie este evident ca singurii martori sunt ceilalti politisti care, din solidaritate de breasla, nu vor depune marturie impotriva propriilor colegi. Daca abuzul a fost comis in afara sediului politiei si exista martori, acestia fie refuza sa depuna marturie de teama unor eventuale represalii din partea politistilor, fie sunt supusi unor presiuni din partea acestora pentru a-i determina sa-si retraga sau sa-si schimbe declaratiile. Acest procedeu este folosit mai ales in localitatile mici unde victimele si martorii lor se intalnesc zilnic cu politistii acuzati de comiterea unor abuzuri. Ministerul de Interne a luat numai in unele cazuri masura mutarii politistilor respectivi in alte localitati sau chiar a trecerii lor in rezerva in situatii foarte grave.

Daca Parchetul militar a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de abuzuri, victima se poate adresa procurorului ierarhic superior celui care a efectuat investigatiile. Acesta poate infirma prima solutie si ordona completarea cercetarilor. De regula, tot primul procuror va relua cercetarea. Daca si dupa aceea solutia de neincepere a urmaririi penale se mentine, victima se poate plange Procurorului general. O noua verificare finalizata cu aceeasi solutie incheie, practic, cazul. APADOR-CH a sugerat in repetate randuri o modificare a C.p.p. prin care solutia data de Parchet sa fie analizata de un judecator, ceea ce ar insemna, pe de o parte, asigurarea accesului la justitie, iar pe de alta, o garantie in plus pentru temeinicia cu care a fost efectuata cercetarea. In situatia actuala, solutia de neincepere a urmaririi penale echivaleaza, practic, cu blocarea accesului victimei in justitie, inclusiv la un proces civil de despagubiri pentru daune morale si materiale.

2. RELATIA DINTRE APADOR-CH SI POLITIE

In anul 1997, s-a produs prima tentativa din partea Inspectoratului General al Politiei, prin seful sau de atunci, generalul Pavel Abraham, de a restabili o relatie normala, de colaborare, cu APADOR-CH. IGP declarase „inghetate” aceste relatii in 1994, in urma unui film documentar prezentat de televiziunea publica sub titlul „Cand unii politisti redevin militieni”, realizat cu materiale furnizate de APADOR-CH.

Cu toate acestea, atunci cand in luna iulie 1997, ziarul „Curierul national” a publicat cateva cazuri de abuzuri ale politiei, preluate de la APADOR-CH, Serviciul de presa al Ministerului de Interne a dat, la 16 iulie, o replica intitulata „APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte o imagine deformata a M.I.” care contine afirmatii ca : „…va informam ca din interese care ne scapa (subl.n.), APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte, pe plan intern si international, o imagine deformata a Ministerului de Interne…” … „APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti.”

Date fiind acuzatiile aduse organizatiei, APADOR-CH a facut urmatoarele precizari, publicate in acelasi ziar impreuna cu alte cazuri de abuzuri ale politiei:

„1. APADOR-CH este o organizatie neguvernamentala, neangajata politic, al carei scop este apararea drepturilor persoanelor in situatia in care aceste drepturi sunt incalcate de autoritatile statului roman. In acest sens, ca reprezentanta a societatii civile, APADOR-CH are nu numai dreptul ci si datoria de a urmari in mod constant relatia dintre politisti, ca reprezentanti ai autoritatii publice, si persoane. La solicitarea partilor vatamate si respectand reglementarile legale in vigoare, APADOR-CH a investigat zeci de cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului de catre unii politisti. Rapoartele asociatiei sunt documente publice aflate la dispozitia tuturor celor interesati, inclusiv a presei, care este libera sa preia orice informatii cuprinse in aceste rapoarte. Fara a «extrapola» concluziile «de la cazuri particulare la nivelul intregii institutii» – dupa cum scrie Serviciul de presa al M.I. – APADOR-CH considera ca Ministerul de Interne si Politia romana sunt raspunzatoare pentru modul in care se comporta angajatii lor.

2. Este total inexacta afirmatia din scrisoarea Serviciului de presa conform careia «… APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti». Ministerul de Interne poate avea propria viziune asupra «realitatii», care nu este obligatoriu sa fie impartasita de toata lumea. In ceea ce priveste «ignorarea» de catre APADOR-CH a solutiilor legale luate de organele abilitate – aici avem in vedere numai parchetele militare – precizam ca asociatia are o colaborare permanenta cu aceste organe. Mai trebuie mentionat si faptul ca informatiile furnizate de APADOR-CH parchetelor militare au fost considerate drept argumente suficient de pertinente pentru infirmarea unor solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti acuzati de comiterea unor abuzuri.

(…)

4. APADOR-CH constata ca limbajul folosit de Ministerul de Interne («context artificial creat», «imagine deformata a M.I., in evidenta discordanta cu realitatea», «interese [ale APADOR-CH] care ne scapa» etc.) a ramas, din pacate, neschimbat in ultimii sapte ani. Asociatia spera ca reforma mult asteptata in directia democratizarii tuturor institutiilor statului se va produce cat mai curand cu putinta si in cadrul Ministerului de Interne si al Politiei romane”.

Un alt eveniment relevant pentru reactia politiei fata de unele organizatii neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului s-a petrecut in luna aprilie 1997, cand politia din Targu-Mures a avut o initiativa ciudata cu privire la asociatia „Liga Pro-Europa”, cu sediul in orasul respectiv. APADOR-CH a trimis urmatoarea scrisoare domnului general Pavel Abraham, la acea data seful IGP:

„Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) va aduce la cunostinta ca politia din Targu-Mures a avut recent o initiativa care depaseste atributiile sale si care pune in pericol dezvoltarea societatii civile din Romania.

In fapt, politia a remis unei organizatii neguvernamentale bine cunoscute din Targu-Mures – Liga Pro-Europa – un chestionar cu privire la membrii sai, sediu, dotare, sponsori, relatii cu alte organizatii din tara si din strainatate etc., cu toate ca Legea 21/1924 pe baza careia functioneaza persoanele juridice de drept privat nu autorizeaza imixtiuni ale politiei in activitatile lor.

Va remitem alaturat copii dupa chestionarul trimis de politia din Targu-Mures precum si dupa comunicatul comun al APADOR-CH si al Ligii Pro-Europa, cu rugamintea de a lua masurile necesare pentru stoparea acestei practici contrare normelor democratice.”

„COMUNICAT

In urma cu cateva zile, pe adresa Ligii Pro-Europa s-a primit o adresa din partea Politiei municipiului Targu-Mures prin care, invocandu-se «scopul comun (al celor doua institutii) de a ocroti si ajuta la integrarea sociala a unor categorii de minori si tineri defavorizati, precum si pentru a demasca activitatile ilicite ale unor organizatii», se cerea, printre altele, punerea la dispozitie a datelor ce tin de organizarea si functionarea Ligii:

– adresa, numarul de telefon si profesia persoanelor din consiliul de conducere;

– lista sponsorilor asociatiei;

– aspecte privind dotarea organizatiei (aparatura electronica, birotica, autovehicule);

– descrierea spatiului de desfasurare a activitatilor;

– organizatiile neguvernamentale, din tara si din strainatate cu care a avut legaturi;

– principalele activitati.

APADOR-Comitetul Helsinki si Liga Pro-Europa protesteaza impotriva comportamentului Politiei din Targu-Mures, materializat in aceasta initiativa, cu intrebari care seamana foarte mult cu acelea pe care numai politia unui stat totalitar si-ar permite sa le adreseze.

Dreptul la asociere este un drept fundamental, prevazut in art. 37 din Constitutia Romaniei, iar organizarea si functionarea persoanelor juridice de drept privat este reglementata de Legea nr. 21/1924. Aceasta lege nu prevede vreun drept de control al politiei asupra structurilor asociative.

Initiativa Politiei din Targu-Mures este in totala contradictie cu Constitutia care guverneaza societatea romaneasca, dovedind o periculoasa incapacitate de adaptare a unor politisti la spiritul epocii in care traim.

Cele doua asociatii cer incetarea imediata a unor asemenea practici care contravin principiilor democratiei si ale statului de drept.

Consiliul de conducereConsiliul de coordonare

APADOR-Comitetul HelsinkiLiga Pro-Europa”

Raspunsul Inspectoratului General al Politiei a fost prompt si a dat dreptate celor doua organizatii neguvernamentale, recunoscand ca metoda folosita de Politia din Targu-Mures a fost gresita. Initiatorii actiunii respective au fost sanctionati.

3. CAZURI AFLATE IN ATENTIA APADOR-CH

Cazuri vechi inca nesolutionate de Parchet sau de instantele de judecata

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul Penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992 la Centrul pentru minori de la Gaiesti. Moartea a survenit la putin timp dupa ce implinise 18 ani. Dupa aproape patru ani de la data decesului, Parchetul militar nu a reusit inca sa dea o solutie. Mama tanarului a hotarat sa dea in judecata autoritatile statului cerandu-le despagubiri pentru daune morale si materiale. Daca va avea castig de cauza, se va crea prima bresa in sistemul judiciar romanesc in care functioneaza principiul ca „penalul tine in loc civilul”. APADOR-CH o sprijina moral si material in aceasta incercare.

Tudorel Tanase si familiile Dragnea-Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin Deal, 1995)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de a fi fost complice la trei spargeri. Cei trei impuscati au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips in repetate randuri la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i-a fost taiata o portiune de intestin, iar Constantin Dragnea a „scapat” doar cu rana prin impuscare in picior. Tudorel Tanase a fost judecat pentru complicitate la talharie si condamnat la un an si doua luni inchisoare. Deoarece efectuase aproape integral pedeapsa la data la care a fost condamnat, Tudorel Tanase a refuzat sa declare apel, preferand sa ramana cu o condamnare – decisa, dupa parerea APADOR-CH, pe baza unor dovezi foarte „subtiri” – decat sa mai stea in penitenciar.

Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar care a investigat actiunea disproportionata a grupului de politisti, nu a reusit sa dea o solutie. Dupa informatiile APADOR-CH, ultimul pretext pentru amanarea deciziei ar fi supunerea capitanului Lepadatescu unei noi expertize psihiatrice. APADOR-CH considera ca de fapt este vorba de o tergiversare intentionata a rezolvarii acestui caz. Evident, asociatia nu neaga nimanui dreptul de a se apara prin toate mijloacele legale existente. Dar este inadmisibil ca dupa aproape doi ani si jumatate de la evenimente, politistii vinovati de incalcarea flagranta a drepturilor omului sa nu fie inca trimisi in judecata, in ciuda nenumaratelor dovezi care ii acuza.

Viorel Constantin (Tandarei, 1995)

Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a mai ales si cu auzul afectat pe viata si cu amenda pentru „tulburarea linistii publice” (?!). Parchetul militar a trimis in judecata – dupa un an si doua luni de la incident – patru din cei cinci politisti si gardieni implicati. Tribunalul militar de prima instanta i-a condamnat pe faptasi la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala cu care aceiasi politisti il sanctionasera pe Viorel Constantin. Urmeaza apelul declarat de toate partile implicate. Cazul lui Viorel Constantin este un exemplu si pentru genul de presiuni exercitate de politistii si de gardienii acuzati de abuz asupra victimei si a martorilor sai. Trebuie precizat ca oamenii de ordine implicati in incidentul din 1995 au continuat sa-si desfasoare activitatea ca si cum nimic nu s-a intamplat, unul dintre ei fiind chiar avansat in grad.

Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)

La 13 aprilie 1996, Gabriel Carabulea, urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, a ajuns la sectia 14 in urma unei coliziuni minore a masinii pe care o conducea cu un alt autoturism. A fost transferat in aceeasi zi la sectia 9 politie. La data de 16 aprilie 1996 a fost dus, in stare foarte grava (tensiunea 4) mai intai la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia si cativa prieteni care au reusit sa discute cu Gabriel Carabulea doar atunci cand se deschidea usa salonului in care era internat sub paza, au afirmat ca tanarul le-a spus ca fost rulat intr-un covor si batut salbatic in sectia 9 Politie. Exista cateva fotografii facute de familie inainte de inmormantare care arata existenta unor echimoze pe picioare si la cap si a unui urias hematom in zona organelor genitale. Dupa o prima solutie de „neincepere a urmaririi penale” impotriva politistilor de la sectia 9, pe motiv ca Gabriel Carabulea ar fi decedat ca urmare a traumatismelor suferite in accidentul de masina avut pe data de 13 aprilie (!), a urmat infirmarea acestei decizii si dispunerea completarii investigatiilor.

La 21 ianuarie 1997, reprezentantii APADOR-CH au transmis Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti unele precizari privind cazul Carabulea:

„a) familia este nemultumita de rezultatele autopsiei, sustinand ca Gabriel Carabulea nu a fost niciodata bolnav si nici nu s-a plans vreodata de dureri. Hematomul din zona organelor genitale nu putea fi cauzat de o coliziune – destul de usoara – intre doua masini. Familia propune efectuarea unei noi autopsii;

b) familia sustine ca Ilie Mihai, complicele lui Gabriel Carabulea in acte de talharie, nu a fost audiat de procurorul militar insarcinat cu investigarea cazului, cu toate ca a fost de fata la interogarea lui G.C. in sectia de politie. Ilie Mihai se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Familia propune audierea acestui martor important;

c) familia Carabulea nu cunoaste numele posesorului masinii Dacia cu care masina condusa de Gabriel Carabulea a intrat in coliziune in dimineata zilei de 13 aprilie 1996 cand a fost retinut de politistii de la sectia 14 Politie. La aceasta sectie trebuie sa existe datele legate de accidentul de circulatie si credem ca ar fi necesara audierea proprietarului Daciei pentru a se putea stabili cat de grav au fost avariate cele doua masini. Mai precizam ca masina pe care a condus-o Gabriel Carabulea a fost luata de la sectia de politie de fratele sau, autovehiculul avand doar bara din fata lovita si masca radiatorului usor infundata. Audierea proprietarului celeilalte masini ar ajuta la confirmarea sau infirmarea sustinerii politistilor de la sectia 9 – unde a fost transferat G.C. – conform careia decesul din 3 mai ar fi survenit in urma accidentului din 13 aprilie.”

Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata asupra rezultatului completarii investigatiilor initiale ale Parchetului militar. Dupa parerea APADOR-CH, acesta este un caz deosebit de grav de tortura care a condus la moartea victimei.

Ioan Rosca (Bucuresti, 1995)

Ioan Rosca si fiul sau Marian Lucian Rosca au fost agresati de trei persoane in civil dar inarmate si apoi de politisti de la sectia 14 Politie din Bucuresti pe data de 16 septembrie 1995. Exista certificate medico-legale si martori. Cu toate acestea, pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu ajunsese la nici o concluzie cu privire la acest caz pe care APADOR-CH il considera foarte clar. Trebuie mentionat ca, intr-o prima faza (septembrie 1995), politistii de la sectia 14 au incercat sa obtina un mandat de arestare preventiva pentru „ultraj”. Procurorul a constatat ca nu existau indicii suficiente ca Ioan Rosca ar fi comis infractiunea de ultraj impotriva politistilor si l-a pus in libertate. Cu toate acestea, in 1997, politistii de la sectia 14 au incercat din nou sa il acuze pe Ioan Rosca de ultraj si din nou, fara succes. Daca in acest caz procurorii au dat dovada de impartialitate si nu s-au lasat influentati de politisti, exista, din pacate, cel putin trei cazuri – dintre cele aflate in atentia APADOR-CH – in care acuzatia de ultraj adusa de politisti impotriva victimelor abuzurilor pe care le-au comis au fost luate in serios iar victimele au fost trimise in judecata devenind din acuzatori, acuzati.

Fratii Viorel si Marius Burueana Damian (Turceni, 1995)

La 29 ianuarie 1995, politistii din Novaci au incercat sa confiste doua obiecte pe care fratii Damian incercau sa le vanda la targul din localitate. Fratii au fost de acord sa lase obiectele la postul de politie dar au cerut intocmirea unui proces-verbal, lucru perfect legal. Politistii au refuzat iar fratii au plecat, cu obiectele (un fierastrau si un transformator), la domiciliul lor din Turceni. Seara, mai multi politisti s-au dus acasa la fratii Damian, i-au lovit, i-au introdus cu forta intr-o masina care nu apartinea Politiei si au continuat sa-i bata pe tot traseul pana la postul de politie. Exista martori pentru brutalitatea cu care au procedat politistii. Fratii Damian au fost imediat dusi in arestul IPJ Gorj, iar Parchetul de pe langa tribunalul Targu-Jiu a emis un mandat de arestare de 30 zile, Viorel si Marius Damian fiind acuzati de ultraj la adresa politistilor din Turceni.

Marius a intrat in greva foamei cerand ca el si fratele sau sa fie examinati de un medic legist, lucru ce s-a intamplat pe 2 februarie pentru el, si pe 6 februarie, pentru Viorel, adica la mai mult de o saptamana de la incidentele din seara retinerii. Cu toate acestea ambele certificate medico-legale constata numeroase echimoze si leziuni traumatice. Trebuie mentionat ca politistii din Turceni care au afirmat ca au fost loviti de fratii Damian si-au scos certificate de la IML Gorj dupa ce Marius fusese examinat medical.

Fratii Damian au fost pusi in libertate pe cautiune dupa 25 de zile de privare de libertate. Procesul intentat pentru ultraj a fost stramutat la Bucuresti. Judecatoria sectorului 3 Bucuresti i-a declarat nevinovati pe cei doi frati. Va urma, probabil, apelul introdus de Parchet.

Pe de alta parte, fratii Damian au facut plangeri la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor care i-au brutalizat in seara de 29 ianuarie 1995. Dupa informatiile APADOR-CH, a existat o prima solutie de neincepere a urmaririi penale, infirmata de Sectia Parchetelor militare care a dispus completarea cercetarilor. APADOR-CH considera acest caz un exemplu tipic pentru modul in care unii politisti incearca sa se apere atunci cand sunt acuzati de abuzuri, invocand ultrajul pentru a justifica recurgerea de catre ei insisi la metode brutale.

Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu (Bucuresti, 1996)

Inginerul Apostolescu si nepotul sau Mihai Damian au fost loviti de politisti si civili (care s-au recomandat a fi pompieri) in noaptea de 17/18 noiembrie 1996 in statia de metrou Unirea. Au fost apoi retinuti cateva ore in sediul politiei „Metrou” unde au fost obligati sa dea declaratii. Au fost amandoi amendati pentru „tulburarea” linistii publice (lucru pe care il faceau cateva zeci de mii de bucuresteni in acea noapte a alegerilor prezidentiale!). Cu toate ca exista si un martor, Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor si a pompierilor implicati in acel incident. Sectia Parchetelor Militare a confirmat, din pacate, aceasta solutie. Inginerul si nepotul sau au contestat decizia. APADOR-CH considera ca cercetarile intreprinse de Parchetul militar in acest caz ar trebui reluate si aprofundate.

La cazurile de mai sus mai trebuie adaugate inca doua:

Istvan Kiss – decedat la Satu Mare in 1995 dupa ce fusese dus la sectia de politie, cu mandat de aducere ca martor intr-un proces intre doua persoane civile.

Andrei Mardare – retinut de sectia 7 de politie din Bucuresti si agresat de politisti la data de 10 iunie 1996; (plangerea familiei Mardare a fost inregistrata la Sectia Parchetelor Militare sub numarul 14756/1 august 1996). Ambele cazuri sunt inca nefinalizate.

b) cazuri investigate de APADOR-CH in 1997

Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu (Bucuresti, 1996)

In noaptea de 11/12 decembrie 1996, in jurul orei 24:00, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu se intorceau dintr-o vizita. In zona Dristor, unde ambii locuiesc, au fost opriti de un grup masiv de politisti (trei patrule formate fiecare din trei persoane, cu doi caini) si somati sa prezinte actele de identitate. Pe buletinul de identitate al lui Adrian Sandu sunt notate, chiar pe prima pagina, cateva cuvinte care par a fi o scurta lista de acte necesare, probabil, chiar la politie. Adrian Sandu afirma ca acele mentiuni au fost facute la politie atunci cand i-a fost prelungita valabilitatea actului de identitate, ceea ce a si incercat sa explice patrulelor, fara prea mare succes. In cele din urma, Adrian Sandu le-a spus ca le lasa buletinul si, daca este vreo problema, sa-l cheme la sectie pentru clarificari. Dupa ce s-a departat cativa pasi, politistii au asmutit cainii asupra lui. In aceste conditii, el s-a intors la grupul de patrule si, din acel moment, atat el cat si Mihai Alexandrescu au fost loviti salbatic cu pumnii si cu picioarele dupa ce li se ordonase sa se aseze in genunchi. Au fost amandoi muscati de caini, iar unul din politisti l-a lovit pe Adrian Sandu cu o lanterna in cap. Politistii au chemat apoi un echipaj cu masina pentru a-i duce pe cei doi la sectie, dar echipajul a refuzat sa faca acest lucru. Atunci, dupa plecarea echipajului, politistii le-au pus celor doi catusele si i-au dus intr-o bodega din apropiere – „Scaricica” – unde au continuat sa-i loveasca si i-au obligat sa semneze procesele -verbale de contraventie prin care erau amendati cu 80.000 lei (Adrian Sandu) si 5.000 lei (Mihai Alexandrescu – pentru ca nu avea trecuta pe buletin … grupa sangvina).

Atat Adrian Sandu cat si Mihai Alexandrescu au certificate medicale eliberate de IML (nr. A2/12243 din 12 decembrie si respectiv A2/12242 din aceeasi data), care atesta foarte clar cruzimea tratamentului aplicat de politisti. Ambii au facut plangere la Parchetul militar (dosar 1557/P/1996) atasand atat fotocopii dupa certificatele medicale cat si fotografii color facute imediat dupa incident. De asemenea, ambii au identificat doi dintre politistii agresori. Trebuie mentionat ca, desi in bodega se aflau mai multi consumatori, nimeni nu a avut curajul sa intervina si nici sa se ofere ca martor.

Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au depus plangeri si la Politie. Drept urmare, au fost amandoi invitati la sectia 11 Politie pe data de 26 decembrie 1996, unde li s-a sugerat sa se „impace” cu politistii care-i batusera.

Pe toata durata anului 1997, cazul lor a fost frecvent prezentat in mass-media. Dupa circa zece luni de cercetari, conform informatiilor furnizate atat victimelor cat si APADOR-CH, doi dintre politistii implicati in incidentul din decembrie 1996 urmau sa fie trimisi in judecata. Lui Adrian Sandu i s-a comunicat chiar ca subofiterii respectivi ar fi fost arestati preventiv. Cu toate acestea, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au avut surpriza de a-i vedea din nou lucrand la aceeasi sectie de politie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat !

Marius Popescu (Buzau,1996)

Acest caz a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a sosit acasa in jurul orei 1:00 noaptea, intr-o stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri la buza. Ulterior, s-a descoperit ca starea de amnezie ii fusese cauzata de o lovitura primita la cap, in partea stanga inferioara. Mama si sora victimei i-au gasit in buzunarul camasii un proces-verbal de contraventie (nr. 47832/21.02.1996) intocmit in noaptea respectiva, (ora 23:45) de sergentul-major Gheorghe Teodor sub motivul ca, fiind sub influenta alcoolului, Marius Popescu „a refuzat sa dea date privind stabilirea identitatii”. Marius Popescu a fost amendat prin acest proces-verbal cu suma de 20.000 lei, pe baza art. 2 lit. t si art. 3 lit. a din Legea nr. 61/1991. Trebuie remarcat faptul ca, desi tanarul nu avea buletinul de identitate asupra sa, totusi procesul-verbal, nesemnat de vreun martor, cuprinde toate datele personale necesare. Tanarul sustine ca semnatura de pe procesul-verbal la „contravenient” nu este a sa.

A doua zi, 22 februarie 1996, Marius Popescu a fost internat, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal din Buzau unde i s-a stabilit diagnosticul de contuzie cerebrala medie focalizata la emisfera stanga, afazie, plaga la buza superioara, echimoze retroauriculare stangi. Deoarece starea generala a lui Marius Popescu nu s-a ameliorat in sectia de neurochirurgie, el a trebuit sa fie transferat la Spitalul de urgenta din Bucuresti, la data de 26 februarie 1996. Conform certificatului medico-legal nr. A2/1868 din 14 martie 1996, Marius Popescu prezenta „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale”.

Victima, impreuna cu mama si sora sa, sustine ca a fost lovita de politisti, argumentand ca:

– agresiunea nu putea fi opera unui talhar, pentru ca nu i s-a furat nimic din ce avea asupra sa (nici bani, nici caciula de blana, nici haina de piele);

– daca ar fi cazut, nu se putea lovi concomitent in zonele descrise de certificatul medico-legal. De altminteri haina nu era murdara de noroi iar pantalonii aveau pete de noroi numai pe spate si dispuse in asa fel incat sugereaza mai degraba lovituri cu piciorul decat o simpla cadere. Pantalonii au fost expertizati chiar de politia din Buzau, dar familiei victimei nu i s-a comunicat vreun rezultat.

Marius Popescu a suferit de afazie timp de 48 de ore si declara ca nici in prezent nu isi aminteste ceva in legatura cu modul in care s-a desfasurat incidentul.

In timp ce el se afla in spital (februarie 1996), sora sa a fost chemata la politia din Buzau unde cei doi politisti implicati in incident au rupt in fata ei exemplarul lor din procesul-verbal, anuland (!?) astfel amenda de 20.000 lei. Ei i-au spus ca ar dori ca si fratele ei sa procedeze la fel cu exemplarul sau si astfel sa uite intreg „incidentul”.

Trebuie mentionat modul in care au procedat politistii implicati. Ei au sustinut ca l-au gasit pe Marius Popescu cazut pe jos, in apropierea unui bar, l-au luat cu ei mai intai la o scoala din apropiere, de unde au telefonat la sectia de politie sa li se trimita o masina, si apoi la politie. Acolo l-au perchezitionat, au redactat procesul-verbal de contraventie, dupa care l-au lasat sa plece.

Cateva intrebari nu pot fi evitate:

– daca Marius Popescu a fost gasit pe jos, in stare de afazie, nu ar fi fost mai normal ca politistii sa-l duca la spital si nu la sectia de politie?

– avand in vedere ca tanarul nu avea la el buletinul de identitate, cum se explica faptul ca procesul-verbal de contraventie mentioneaza toate datele personale (nume, adresa, varsta, locul de munca)?

– cum se poate explica faptul ca, afazic fiind, tanarul a reusit sa ajunga singur acasa? Marius Popescu afirma ca, desi nu avea buletinul asupra sa, adresa de acasa era notata intr-o agenda de telefon pe care o avea la el. Acest detaliu ar putea explica si redactarea procesului-verbal cu toate datele necesare, dar se poate banui si ca tanarul a fost adus acasa chiar de politisti atunci cand au realizat cat de grava era starea sa;

– care ar putea fi motivul pentru care politistii din Buzau au „anulat” (prin rupere!) procesul-verbal si au insistat timp de mai bine de un an ca si Marius Popescu sa faca acelasi lucru cu copia aflata in posesia sa? Oare nu pentru ca acest document este unica dovada ca, intr-un fel sau altul, politistii au fost implicati in incidentul care i-a produs victimei atatea suferinte si familiei sale atatea necazuri?

In februarie 1997, deci la un an dupa eveniment, tanarul a aflat ca politistii ar fi gasit o martora, care lucreaza la barul in apropierea caruia a fost gasit de politisti, care ar sustine ca Marius era cazut la pamant atunci cand au aparut politistii. S-ar exclude astfel suspiciunea ca ei ar fost cei care l-au lovit. O a doua varianta, tot de data recenta, ar fi ca politistii au gasit langa tanarul aflat la pamant, un fragment de antena de televiziune care i-ar fi cazut in cap. Aceasta versiune le-a fost sugerata victimei si mamei sale cu ocazia uneia din invitatiile la Politie. Numai ca Marius avea o caciula de blana care l-ar fi protejat cat de cat si este greu de imaginat ca antena l-ar fi lovit intai la buza si apoi in spatele capului in zona stanga inferioara. Ca sa nu mai vorbim de loviturile „la spate”.

In luna aprilie 1996, sora lui Marius Popescu, Cristina Galeata, a depus un memoriu la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti. Pe data de 22 mai 1996, ea a fost instiintata ca plangerea sa fusese trimisa la Parchetul militar Ploiesti pentru verificare si solutionare.

In februarie 1997, Marius Popescu impreuna cu mama sa au fost din nou chemati la politie unde cei doi politisti (sergentul-major Gheorghe Teodor si jandarmul Ionita) au insistat iarasi ca tanarul sa aduca exemplarul sau din procesul-verbal incheiat in urma cu un an si sa-l „rupa impreuna”.

Tot in luna februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic de catre col. Gavrila de la politia din Buzau, pentru a se determina daca semnatura de pe procesul-verbal ii apartinea sau nu, dar nu a fost informat in legatura cu rezultatul „expertizei” facute in alte conditii decat cele cerute de Codul de procedura penala.

Conform informatiilor APADOR-CH, cazul nu a fost inca finalizat de Parchetul militar.

Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)

Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Constantin Balasa, aflat la volanul autoturismului personal, a avut un accident de circulatie la jumatatea lunii iunie 1996, accident soldat doar cu avarierea relativ minora a celor doua vehicule intrate in coliziune. La 18 iunie, a fost invitat verbal la Politia Rutiera unde urma sa se prezinte cu asigurarea auto. Venit la sectie impreuna cu fiul sau in varsta de 11 ani, Constantin Balasa s-a speriat cand a vazut cati politisti erau acolo si mai ales cand l-a zarit si pe cel cu care se ciocnise cu cateva zile inainte. Sub pretextul ca nu are asigurarea auto la el, a iesit din sectie (precizam inca o data ca nu fusese nici condus nici invitat in scris si cu atat mai putin retinut). Dupa el s-au repezit 3-4 politisti care l-au lovit, l-au imobilizat si l-au dus inapoi in sectie, tarandu-l, tinandu-l de maini si de picioare. In sectie l-au trantit pe un scaun, moment in care lui Constantin Balasa i s-a facut rau. El afirma ca din acel moment si pana la trezirea la spital nu mai stie absolut nimic. A fost transportat cu masina politiei la Spitalul Judetean din Targu-Jiu dar, la insistentele sotiei sale, a primit bilet de trimitere la Spitalul Bagdasar din Bucuresti. Aici s-a constatat un traumatism cranio-cerebral fara fractura. Constantin Balasa a preferat sa revina la Targu-Jiu si sa urmeze un tratament la domiciliu. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj cu numarul 1205 din data de 20 iunie 1996 semnaleaza, in afara loviturilor la cap, excoriatii pe umarul stang, pe torace, la cot, precum si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile ingrijiri medicale.

Constantin Balasa a adresat plangeri comandantilor Politiei municipale si respectiv judetene, fara nici un rezultat. La 16 iulie 1996 el a facut plangere si la Parchetul militar Craiova, care a dat solutia neinceperii urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva (adresa Parchetului Militar Craiova din data de 13 noiembrie 1996). Constantin Balasa a contestat solutia Parchetului Militar Craiova prin plangerea adresata Sectiei Parchetelor Militare si inregistrata sub numarul 9957/27 februarie 1997.

Intre timp, Constantin Balasa a mai fost convocat la politie cerandu-i-se de fiecare data sa descrie cele intamplate pe data de 18 iunie 1996. La 23 octombrie 1996 a gasit pe usa domiciliului sau citatia nr. 77855 prin care era convocat la sectia de politie de data aceasta ca invinuit in cauza privind distrugerea auto-politiei GJ 05 PRG. O alta citatie avand exact acelasi continut i-a fost lasata la 11 noiembrie 1996. „Distrugerea” de care era acuzat era estimata la 185.006 lei si consta in deteriorarea instalatiei de dezaburizare (care se afla in partea din fata a masinii) dar si a unui inchizator de portiera, a unui maner si a ornamentului prag spate (?!). Din declaratia unui martor rezulta ca in timp ce era transportat la spital, masina politiei s-a oprit pentru alimentare cu benzina si in acel moment el, Constantin Balasa, ar fi lovit cu picioarele luneta din spate si ar fi deteriorat pragul.

La 20 februarie 1997, la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost chemat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu- Jiu unde a aflat cu stupoare ca era acuzat de „distrugere si ultraj” (plt. Liviu Teodorescu ar fi obtinut un certificat medico-legal din care rezulta ca in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale). Trebuie precizat ca in nici o alta ocazie anterioara, Constantin Balasa nu a auzit de la insisi politistii implicati in incidentul din iunie 1996 ca ar fi lovit pe vreunul dintre ei. Parchetul a dat deja rechizitoriu, dosarul nr. 5551/1997 se afla pe rol si a avut termen pe data de 9 aprilie 1997.

Constantin Balasa a cerut stramutarea procesului. Cererea i-a fost aprobata, dosarul aflandu-se pe rolul Judecatoriei Pitesti. Dupa un prim termen pentru care Constantin Balasa nu a primit citatie, urmatoarea sedinta a fost programata la 13 ianuarie 1998.

Pe de alta parte, Parchetul militar Craiova nu a finalizat, inca, cercetarile in cazul politistilor din Targu-Jiu acuzati de Balasa de abuz.

Mai trebuie semnalat si faptul ca, dupa ce Constantin Balasa a adresat plangerea impotriva politistilor, familia sa – sotia si cei doi copii – au fost supusi unor presiuni si intimidari permanente. Familia are o lunga lista cu numere de masini care stationeaza total nejustificat chiar in fata casei lor, soferii (?) claxoneaza sau vorbesc foarte tare noaptea tarziu iar cand sunt interpelati raspund impertinent, copiii se tem sa mearga la scoala, cu atat mai mult cu cat baietelul de 11 ani a fost martor ocular la o buna parte din violentele indurate de tatal sau etc.

APADOR-CH considera acest caz drept cel mai flagrant exemplu de „rasturnare a situatiei”, Constantin Balasa devenind din victima a unui abuz comis de politisti, inculpat intr-un proces de ultraj.

APADOR-CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie corecta din partea Parchetului militar.

Pavel Nicola (Orsova,1996)

Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Conflictul initial a avut loc pe 29 mai 1996, intre Pavel Nicola si Serbu Octavian care-i datora acestuia o suma de bani. Intre ei a intervenit un politist imbracat in civil, sg.-mj. Zorila, care i-a convocat pe cei doi la sectia de politie.

Pavel Nicola s-a prezentat la sectie a doua zi (30 mai 1996), unde a fost primit de lt. Adrian Meteleauca. Acesta i-a „reprosat” limbajul murdar din ziua precedenta fata de sg. mj. Zorila.

Pavel Nicola a negat acest lucru, ceea ce probabil a avut darul sa-l enerveze pe lt. Meteleauca. Acesta a luat un baston de lemn (pe care-l tinea in spatele unui fiset metalic) si l-a lovit cu el pe Pavel Nicola spargandu-i buza superioara si provocandu-i numeroase excoriatii, asa cum se arata si in certificatul medico-legal nr. 698 din 31 mai 1996. Locotenentul l-a lovit si cu pumnii in fata dar, la vederea sangelui, s-a oprit si l-a condus in afara sediului politiei.

In fata sectiei de politie se aflau tatal victimei (Constantin Nicola) si fratele victimei (Petru Mirel Nicola), care, trecand spre casa prin fata politiei, au vazut masina lui Pavel acolo si s-au oprit sa vada despre ce era vorba.

Matei Nicolae din Drobeta-Turnu Severin si varul lui Pavel Nicola, Milan Nicola, erau si ei in fata sectiei de politie, informati fiind de sotia victimei ca Pavel se afla la politie.

Un alt martor al incidentului este si Augustin Tudor care se afla in acel moment in curtea unitatii de pompieri din imediata vecinatate a sectiei de politie si care a vazut victima iesind din sediul politiei plina de sange pe fata si pe haine.

Constantin Nicola, tatal victimei, cand si-a vazut fiul plin de sange a inceput sa strige „Criminalilor !” si lumea din blocurile vecine a iesit la ferestre. Lt. Meteleauca l-a amenintat pe tatal victimei ca „daca nu tace, il aresteaza”.

Pentru leziunile produse ca urmare a loviturilor aplicate de lt. Adrian Meteleauca, Pavel Nicola a avut nevoie de 3-4 zile de ingrijiri medicale, conform certificatului medico-legal.

Toti martorii (Constantin Nicola, Petru Mirel Nicola, Matei Nicolae, Milan Nicola, Augustin Tudor si Jean Pervu) au dat declaratii in sensul celor aratate mai sus.

Pavel Nicola a depus o plangere la Parchetul militar Craiova cam la o luna dupa incident (iunie 1996). Procurorul militar Jean Alexandru a audiat martorii in luna septembrie 1996 la Drobeta- Turnu Severin. Victima nu a primit insa din partea Parchetului Militar Craiova nici un raspuns scris privitor la dosarul sau. I s-a comunicat numai verbal ca solutia data este de neincepere a urmaririi penale impotriva lt. Adrian Meteleauca. Dl Nicola a depus inca o plangere, de data aceasta la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti (nr. 13043 din 18 martie 1997).

Mai trebuie precizat si faptul ca Pavel Nicola a primit o amenda de 100.000 lei (Legea 61/1991) pentru incidentul avut initial cu Octavian Serbu (50.000 lei) si pentru ca a doua zi dupa altercatie s-a prezentat la sectia de politie fara act de identitate (50.000 lei). Amenda a fost achitata. Martorul Milan Nicola a fost si el amendat (cu 25.000 lei) tot pe baza Legii 61/1991, pentru ca nu s-a prezentat la sectia de politie unde fusese convocat. Si aceasta amenda a fost achitata, cu toate ca procesul-verbal seria A nr. 403906 din 19.06.1996 poarta doua semnaturi la „agent constatator”, dar nici una la „martor” si la „contravenient”.

Aceasta invocare abuziva de catre politisti a prevederilor Legii nr. 61/1991 constituie una din modalitatile hartuielii politienesti.

Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997)

In ziua de 27.02.1997, la orele 19:30 s-au deplasat la locuinta sotilor Grigore patru agenti de politie chemati de Constanta Ivanicioiu, vecina a sotilor Grigore, cu care acestia sunt in conflict (exista un dosar penal pe rol).

Cei patru agenti au bruscat-o pe dna Grigore iar pe dl Grigore, in varsta de 60 de ani, l-au suit in masina politiei (masina de tip ARO), unde i-au pus catuse. Pe traseul pana la sectia de politie nr. 4 agentii de politie (dintre care plt. Gheorghe Tomescu si plt. Mitica Paraipan) l-au lovit pe Nicolae Grigore cu picioarele si cu pumnii in coaste si in zona fetei.

Traumatismele survenite in urma loviturilor primite sunt atestate de certificatul medico-legal nr. A2/1818 din 12.03.1997 in care se arata ca leziunile pot data din 27.02.1997, au putut fi provocate prin lovire cu corpuri dure si necesita pentru vindecare 12-14 zile de ingrijiri medicale. In certificat se precizeaza „Rg. torace: traiect de fractura cu deplasare si angrenarea fragmentelor osoase la nivelul arcului lateral al coastei 7 de partea stg.” si „pe torace, lateral stg., echimoza violacee discontinua de 6/4 cm”.

In sediul sectiei, Nicolae Grigore a fost inchis in ceea ce el si sotia sa au descris drept o „cusca tip Ilascu”. Agentii intentionau sa-l transporte pe dl Grigore la Spitalul Balaceanca (primisera instructiuni in acest sens de la un anume capitan Stan), dar pentru ca dna Grigore s-a impotrivit, politistii i-au dus pe cei doi cu o autosanitara (nr. 35-B-9669) la Spitalul Bagdasar.

Nicolae Grigore a fost examinat in jurul orei 22:30 la camera de garda a sectiei psihiatrie; opinia doctorului a fost ca nu era o problema de psihiatrie si in consecinta nu putea fi internat in acel spital, decizie ce a fost comunicata si politistilor care-l insoteau pe Nicolae Grigore. In acest sens exista nota nr. 712 din 03.04.1997, emisa de Spitalul Bagdasar si semnata de directorul adjunct medical, dr. G. Popescu Tismana.

Ulterior, sotii Grigore au primit prin posta doua procese-verbale de contraventie intocmite in seara incidentului de plt. Mitica Paraipan si plt. Gheorghe Tomescu, procese-verbale de care sotii Grigore n-au avut cunostinta. Pentru Clara Grigore s-a intocmit procesul-verbal nr. 2335197 cu o amenda de 240.000 lei si pentru Nicolae Grigore procesul-verbal nr. 0073211 cu o amenda de 1.200.000 lei, ambele pentru tulburarea ordinii si a linistii publice, contraventii nerecunoscute de nici unul din soti.

Sotii Grigore au contestat cele doua procese-verbale si au depus o plangere la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti pe data de 17.03.1997.

Clara si Nicolae Grigore au mai fost invitati la sectia de politie dar nu s-au prezentat, fiindu-le teama.

Ceea ce au incercat politistii in acest caz – internarea fortata intr-o institutie psihiatrica a unui om sanatos psihic – este un abuz incredibil care aminteste de practicile de dinainte de decembrie 1989. Politistii vinovati ar fi trebuit sa raspunda pana acum in justitie. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat inca, Parchetul militar nefinalizand cazul pana la sfarsitul anului 1997.

Danut Iordache (Bucuresti, 1997)

Pe data de 3 februarie 1997, in jurul orei 6:00 dimineata, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in locuinta familiei Iordache si au inceput perchezitia, fara a prezenta vreun mandat si fara a obtine consimtamantul scris al locatarilor. Dupa circa o ora, politistii au plecat luandu-l cu ei la sectie pe Danut Iordache. Acesta a fost pus in libertate abia pe data de 5 februarie dupa-amiaza. Este evident ca nu a existat un mandat de arestare preventiva intrucat un procuror l-ar fi emis pentru o perioada de minimum 5 zile. Asadar, s-a depasit termenul de 24 de ore de retinere prevazut de Codul de procedura penala. Nu poate fi invocat nici art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 („conducerea” la sectia de politie pentru o alta perioada de 24 de ore), intrucat aceasta masura – neconstitutionala – este luata atunci cand nu se poate stabili identitatea persoanei care „pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale”, ceea ce nu corespunde in nici un fel situatiei semnalate.

La eliberare, Danut Iordache prezenta urme de lovituri pe fata. Certificatul medico-legal nr. A2/823 din 6 februarie 1997 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept” si, conform notei medicale nr. 1862/5.02.97 a Spitalului de urgenta, „contuzie toracica simpla, fractura mandibulara-ram orizontal drept”. Este citat si rezultatul sectiei de radiologie a aceluiasi spital, care intareste diagnosticul de fractura mandibulara. Concluzia este: „Necesita 50-55 zile de ingrijiri medicale”. Danut Iordache a declarat familiei si prietenilor ca a fost batut in sectie de mai multi politisti, iar ca fractura se datoreaza unei lovituri cu o bata.

Pe data de 19 februarie 1997 politistii s-au prezentat din nou la domiciliul familiei Iordache, au facut o noua perchezitie, din nou fara a arata vreun mandat sau a obtine consimtamantul scris al locatarilor, si au ridicat o serie de lucruri din casa. La terminarea perchezitiei l-au retinut din nou pe Danut Iordache care se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Trebuie mentionat si faptul ca familia Iordache nu cunoaste nici motivul perchezitiilor si nici invinuirea adusa lui Danut Iordache.

Danut Iordache a facut plangere impotriva politistilor la Sectia Parchetelor Militare (nr. 11297/779/1997 din 4.04.1997) in legatura cu purtarea abuziva din 3–5 februarie 1997.

Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata daca Parchetul militar a dat vreo solutie in acest caz.

Laurentiu Toma, Leonard Marcopol, Gabriel Hussein (detinuti la Penitenciarul Braila, 1997)

Cei trei detinuti aflati in arest preventiv la Penitenciarul Braila au reclamat reprezentantilor APADOR-CH tratamentul inuman la care au fost supusi de politisti din Braila.

Ei au sustinut ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu” dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie”. Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor” de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar nu s-a intreprins nimic pana in prezent.

Cu toate ca acest caz a fost semnalat Sectiei Parchetelor Militare si de APADOR-CH, asociatia nu are nici o informatie cu privire la stadiul in care se afla cercetarile, daca ele au fost declansate.

Costica Nazaru (Braila, 1997)

Costica Nazaru, in varsta de 63 de ani, a deschis un mic bar cu o terasa intr-o aripa a casei. La data de 13 mai 1997, in jurul orei 10:00, o persoana identificata de reclamant ca fiind subofiter de politie, i-a propus sa-i vanda niste navete. Costica Nazaru a refuzat. El era convins ca „l-au pus la incercare” deoarece in cateva randuri fusese „acuzat” ca ar fi cumparat „sroturi si ambalaje”, ceea ce ar fi insemnat o nerespectare a autorizatiei de functionare a micului bar.

In jurul orei 12:00, in prezenta unor clienti aflati pe terasa (circa 12, din care mai mult de jumatate sunt gata sa depuna marturie), trei persoane in civil au coborat dintr-o masina ARO si au venit la terasa. Doi „consumatori” – tot in civil – li s-au alaturat. Cei cinci, care au declarat ca „sunt de la politie”, dar au refuzat sa se legitimeze, l-au lovit pe Costica Nazaru, care a cazut la pamant. Apoi l-au tarat pana la masina ARO si s-au intors sa o ia si pe fiica sa – Lenuta Hurmuzache – dar au renuntat. Din nou cei cinci l-au acuzat pe C.N. ca ar cumpara sroturi si saci furati si ca ar organiza jocuri de noroc.

Costica Nazaru a fost dus la sediul politiei din strada Galati, intr-o incapere de la subsol unde a fost lovit din nou la ceafa si in cap (certificat medico-legal nr. 658 din data de 15 mai 1997 in care se mentioneaza ca „prezinta leziuni ce s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure” si ca „necesita 3-5 zile ingrijiri medicale”), cerandu-i-se sa raspunda in scris la intrebarile subofiterilor. Victima a cerut sa vina un avocat, lucru luat in deradere de oamenii legii.

A fost tinut in sectie circa 3 ore dupa care a fost pus in libertate, dar nu inainte de a i se intocmi procesul-verbal de contraventie nr. 2052239/13.05.1997 (art. 2 pct. 20 si 26 din Legea 61/1991), cuantumul amenzii ridicandu-se la 800.000 lei. Costica Nazaru a refuzat sa semneze documentul respectiv. Trebuie mentionat faptul ca, in timp ce semnatura agentului constatator este identificabila deoarece numele ii este clar mentionat pe procesul-verbal, semnaturile martorilor sunt total indescifrabile. Costica Nazaru nu a stiut ca acel proces-verbal putea fi contestat la judecatorie, asa ca s-a multumit sa ceara politiei municipale anularea amenzii. Este deci posibil ca, la trecerea celor 30 de zile prevazute de lege (15 zile pentru contestare in instanta sau 30 de zile pentru achitarea amenzii), politia sa ceara transformarea amenzii in zile/inchisoare.

Costica Nazaru a reclamat imediat cazul la politia municipiului unde au fost adusi, pentru recunoastere, si trei din cei cinci civili implicati in incident. C.N. i-a recunoscut pe toti trei: plutonierul-major Nicolae Baba (cel care i-a intocmit procesul-verbal), plutonierul-major Nicolae Voicu si plutonierul Gigi Mocanu. Dintre ceilalti doi, a mai fost identificat ulterior si sergentul-major Florentin Kirgolici.

Pe data de 9 iunie 1997, Costica Nazaru s-a prezentat la politie impreuna cu martorii. Plutonierul-major Nicolae Baba aflat in sectie i-a amenintat pe toti martorii cu bataia daca nu isi schimba declaratiile.

Costica Nazaru a facut plangere la Parchetul militar Ploiesti (data postei 27.05.1997, cu confirmare de primire).

APADOR-CH considera ca modul brutal in care au actionat subofiterii de politie reprezinta un abuz pedepsit de lege. Indiferent de temeinicia sau netemeinicia acuzatiilor aduse lui Costica Nazaru (achizitionare de sroturi si ambalaje furate, tolerarea unor jocuri de noroc), este clar ca actiunea politistilor – lovirea, conducerea la sectie, amendarea lui C.N. cu 800.000 lei – este disproportionata si nejustificata.

Reprezentantii APADOR-CH au aflat ca in prezent, in legatura cu cele intamplate, politistii il acuza pe Costica Nazaru ca i-ar fi lovit. Lasand de o parte faptul – greu de imaginat – ca un om in varsta de 63 de ani poate ataca cinci politisti, se contureaza si in acest caz posibilitatea folosita de politisti si in alte cazuri similare de a transforma o victima a unui abuz al lor in agresor cu acuzatia de ultraj.

Ioan Bursuc (Piatra-Neamt, 1997)

Ioan Bursuc, de profesie consilier juridic la Regia Autonoma a Drumurilor si Podurilor Judetene Neamt, s-a plans cu privire la violentele la care a fost supus de un grup de politisti la data de 27 ianuarie 1997.

Domnul Bursuc se afla in acea seara in barul din sediul Partidului Democrat unde bause o bere si o cafea. Singurul lucru mai deosebit petrecut in barul aproape pustiu a fost un repros adresat de Ioan Bursuc tinerei care servea la bar pentru ca „nu avea chibrite”. La cateva minute dupa aceea, au intrat in bar doi subofiteri de politie (de la Serviciul Circulatie) care i-au cerut sa se legitimeze folosind apelativul „ba”. Ioan Bursuc admite ca le-a raspuns in acelasi mod („de ce sa ti-l dau, ba?”), dar reactia celor doi a depasit orice limita: l-au lovit in cap cu bastoanele de cauciuc, i-au pus catusele, l-au dus cu masina politiei la sectie, unde au continuat sa-l bata. Lor li s-au adaugat inca sase politisti care l-au trantit pe Ioan Bursuc pe jos cu fata la pamant si l-au calcat cu bocancii. Toti cei opt politisti sunt nominalizati de victima in plangerea penala datata 29 mai 1997 si adresata Parchetului Militar Bacau.

In jurul orei 2:00 a venit la sectie sotia sa – avocata Laurentia Bursuc – care a vazut in ce hal era sotul ei. La insistentele sale, Ioan Bursuc a fost transportat la Spitalul Judetean Neamt (la sectia neuro-psihiatrie) de unde, dupa cateva ore, a fost transferat la Spitalul nr. 3. Iasi (la sectia neuro-chirurgie) cu diagnosticul „traumatism cranio-cerebral acut, dezlipire de retina” etc. In mod ciudat, dupa zece zile de spitalizare a fost externat fara sa i se fi facut nici o analiza. Ioan Bursuc s-a dus la Targu-Mures unde, dupa efectuarea analizelor, s-au constatat urmatoarele: edem cerebral difuz vasogenic, cardiopatie ischemica angina pectorala instalat post traumatic, fisura anala postoperatorie, desprinsa post traumatic etc.

Certificatul medico-legal nr. 165/29 ianuarie 1997 mentiona initial 4-5 zile de ingrijiri medicale, prelungite ulterior la 18-19 zile.

In totala contradictie cu relatarea domnului Ioan Bursuc – confirmata integral de sotie si sustinuta cu acte medicale –, la 31 ianuarie 1997, Politia a introdus la Parchetul Judetean Neamt dosar de ultraj cu violenta solicitand anchetarea si trimiterea in judecata a victimei pentru ca ar fi lovit doi politisti si un paznic. Trebuie mentionat si un alt aspect ciudat: in noaptea incidentului, politistii au chemat reporteri de televiziune care au filmat chiar in sectie. Si, in sfarsit, mai trebuie precizat si faptul ca Ioan Bursuc a fost candidat la ultimele alegeri, poza lui fiind afisata in tot orasul. Ca atare, este greu de crezut ca politistii agresori nu l-au recunoscut.

Domnul Ioan Bursuc a depus plangere la Parchetul militar Bacau – de la care nu a primit nici un raspuns – si la IPJ Neamt – de unde i s-a raspuns ca „faptele sesizate nu se confirma”.

Cazul a fost intens mediatizat pe plan national si local. Trebuie remarcat ca sotia dlui Bursuc este avocata si a avut mai multe procese in care a invocat abuzuri ale politiei din Piatra-Neamt si din localitatile apropiate. Cateva din aceste cazuri au fost preluate de APADOR-CH.

Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu finalizase cercetarile in acest caz.

Adrian Matei (Bucuresti, 1997)

In seara zilei de 9 ianuarie 1997, doi subofiteri de politie de la sectia 5 l-au agresat pe Adrian Matei. El a fost oprit de o patrula de politie in jurul orei 21:30 la circa 200 m de domiciliul sau. Nu avea buletinul de identitate asupra sa si le-a sugerat politistilor sa-l insoteasca acasa pentru a le arata actele. Fara nici un motiv – afirma Adrian Matei – cei doi subofiteri l-au bruscat, l-au lovit, i-au pus catusele si l-au dus la sectia 5 de politie unde au continuat sa-l maltrateze. Adrian Matei si-a pierdut cunostinta. Politistii l-au urcat iar in duba politiei si l-au abandonat in apropierea domiciliului sau. Certificatul medico-legal nr. A2/197 din 10 ianuarie 1997 mentioneaza multiple tumefactii si echimoze (inclusiv o tumefactie masiva a scrotului) precum si faptul ca Adrian Matei „necesita 5-6 zile ingrijiri medicale”.

La data de 14 ianuarie, Adrian Matei a fost primit in audienta de comandantul sectiei 5 Politie, dupa care a depus si un memoriu in legatura cu brutalitatile la care fusese supus de cei doi subofiteri, memoriu inregistrat sub nr. 8877015 din 16 ianuarie 1997. La data de 24 ianuarie, deci la zece zile dupa audienta, Adrian Matei a primit prin posta un proces-verbal (nr. 0045362, datat 9 ianuarie 1997) prin care era amendat cu 300.000 lei pe baza Legii 61/1991. Procesul-verbal a fost intocmit de plt. Ciolca, direct implicat in incidentul respectiv.

Adrian Matei a contestat procesul-verbal la Judecatorie si, pe langa memoriul adresat comandantului sectiei 5 Politie, a inaintat o plangere impotriva celor doi subofiteri si la Parchetul militar sector 1 (dosar 517/P/97).

Lui Adrian Matei i s-a intocmit de politistii de la sectia 5 un dosar penal pentru denunt calomnios. Cu alte cuvinte, plangerea pe care a adresat-o Parchetului militar cu privire la abuzurile comise de politisti in noaptea respectiva, plangere in curs de investigare, este considerata de politistii reclamati drept denunt calomnios. Asadar, fara sa astepte solutia Parchetului militar, politistii acuzati de abuz, declanseaza cercetari – pe care tot ei si colegii lor de sectie le efectueaza – pentru o pretinsa infractiune comisa de victima! Se contureaza astfel un al doilea mijloc de a transforma victimele in faptuitori, pe langa deja uzitatul „ultraj”.

Ioana Enuta (comuna Berceni, judetul Ilfov, 1997)

Ioana Enuta este o femeie necasatorita, in varsta de 48 de ani, care locuieste singura intr-o casa de pe strada I.C. Frimu, la numarul 343, comuna Berceni, judetul Ilfov. Ioana Enuta se afla intr-un conflict mai vechi cu familia Borcan care poseda terenul invecinat. Doi din membrii familiei Borcan sunt politisti si lucreaza la Bucuresti.

Ioana Enuta a fost amendata de doua ori pe baza Legii 61/1991 pentru „tulburarea fara drept a linistii locuitorilor”. De fapt, de fiecare data a fost vorba de certuri cu familia Borcan. Procesele-verbale (nr. 0605424 din 17.06.1995 si 0717915 din 16.05.1996) au fost redactate de aceeasi persoana – sergent-major Iulian Paun, nu sunt semnate de Ioana Enuta, iar semnatura martorilor este indescifrabila. Amenda a fost de 100.000 lei pentru fiecare din cele doua procese-verbale. Ioana Enuta a contestat a doua amenda. A pierdut la prima instanta dar a declarat recurs pentru care avea termen pe data de 14 februarie 1997 la sectia IV Civila, Tribunalul Bucuresti. Dar, la cererea Politiei SAI, suma de 100.000 lei a fost transformata de instanta in zece zile inchisoare contraventionala, la data de 21 februarie 1997. Ioana Enuta a declarat recurs.

La data de 1 mai 1997, in jurul orei 5:30-6:00 dimineata, sergentul-major Iulian Paun, insotit de un alt politist, a intrat in casa Ioanei Enuta si i-a cerut sa-l urmeze la postul de politie. Aceasta a refuzat deoarece nu exista un mandat de arestare. Politistii au parasit domiciliul ei. La putin timp dupa aceea, Ioana Enuta a iesit din curte pentru a se duce la Primarie de unde dorea sa-i telefoneze avocatului. In fata curtii, stationa o masina ARO, in care se afla un cetatean – Gh. Dimitrica – cu catuse la maini. Sergentul-major Iulian Paun si celalalt politist au incercat sa o bage cu forta in ARO pe Ioana Enuta. Au trantit-o la pamant, au tarat-o, au lovit-o cu bocancii. A fost nevoie de interventia satenilor pentru a-i potoli pe cei doi politisti. Martora Alexandrina Tone a declarat ca i-a vazut pe politisti tarand-o si lovind-o pe Ioana Enuta si ca le-a cerut celor doi sa inceteze bataia. (Ulterior, familia Borcan i-a reprosat doamnei Tone ca i-a luat apararea „nebunei”.) Scapand din mainile politistilor, Ioana Enuta s-a refugiat in casa familiei Tanase. Sergentul-major a intrat dupa ea si a incercat sa o scoata cu forta. Au intervenit sotii Tanase care i-au cerut sa paraseasca imediat locuinta lor. In final, politistii au parasit zona si nu au mai repetat incercarea de a o retine pe Ioana Enuta. Exista deci mai multi martori care declara ca politistii s-au purtat abuziv cu Ioana Enuta. Aceasta a depus plangere la Parchetul militar teritorial, sub numarul 335/17 iulie 1997 din registrul de audiente.

Ancheta desfasurata de Parchetul militar a dat deja o prima solutie – neinceperea urmaririi penale – care a starnit contestarea din partea victimei si a APADOR-CH dar si bucuria zgomotoasa a familiei Borcan care, se simte – fara motive? – implicata in acest incident.

Sectia Parchetelor Militare a mentinut solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor, afirmand ca acestia „s-au deplasat la domiciliul numitei ENUTA IOANA pentru a aduce la indeplinire mandatul de executare a pedepsei cu inchisoare contraventionala – 10 zile – al Judecatoriei Buftea …” (subl.n.). Nu se mentioneaza nimic in legatura cu modul brutal in care s-au comportat politistii in dimineata zilei de 1 mai 1997 si nici cu faptul ca ei nu au prezentat persoanei respective nici un mandat de executare a pedepsei (adresa nr. 2215/1997 din 20 ianuarie 1998).

Belmondo Cobzaru (Mangalia, 1997)

Vasile Cobzaru este presedintele asociatiei romilor din Mangalia. De profesie muzicant, el incearca, impreuna cu un mic grup, sa antreneze membrii etniei romilor in activitati educative si culturale. Fiul sau Belmondo, nascut in 1973, a absolvit zece clase si o scoala de sudori. In prezent nu are serviciu, dar isi ajuta tatal sa organizeze actiunile asociatiei romilor.

Belmondo Cobzaru traieste in concubinaj cu Steluta Mecu din 1996. Relatia dintre cei doi este caracterizata prin certuri frecvente, cauzate de multe ori – dupa afirmatiile lui Belmondo – de mama Stelutei. Cei doi au locuit impreuna fie la domiciliul Stelutei, fie acasa la familia Cobzaru. La data de 17 mai 1997, in urma unui scandal intre Steluta si Belmondo, acesta i-a rupt hainele pe care i le cumparase si a parasit locuinta tinerei. Dupa circa zece zile, Steluta, la indemnul mamei sale, Elena Mecu, si a surorii sale, Liliana Marin, a depus o plangere la politie in care sustinea ca Belmondo a batut-o si a insultat-o. Cateva zile dupa aceea, Belmondo s-a impacat cu Steluta, care si-a retras plangerea la data de 3 iunie. Cu toate acestea, la 25 iunie, Belmondo Cobzaru a primit un proces-verbal de contraventie prin care era amendat cu suma de 395.000 lei pentru amenintari si injurii la adresa Stelutei. Mama Stelutei i-a declarat lui Belmondo ca atat seria buletinului cat si semnatura ei de pe procesul-verbal erau false. Belmondo Cobzaru a contestat procesul-verbal in instanta, cazul aflandu-se pe rol.

Conform celor povestite de Belmondo Cobzaru, in seara zilei de 4 iulie 1997 a venit impreuna cu Steluta, in jurul orei 19:00-19:30 la domiciliul acesteia. A plecat din nou deoarece avea de luat bani de la cineva, iar cand s-a intors dupa circa 20 de minute, a batut la usa dar nu i-a deschis nimeni. A coborat, a intrebat vecinii daca o vazusera pe Steluta iesind iar, la raspunsul negativ al acestora, s-a hotarat sa sparga usa apartamentului. El sustine ca s-a temut ca nu cumva Steluta sa fi incercat sa se sinucida, deoarece ar fi existat si alte tentative de sinucidere in ultimii ani. Belmondo admite ca nu are dovezi cu privire la alte incercari de sinucidere si ca fata nu fusese internata in vreun spital din acest motiv. Cert este ca, in prezenta unei vecine, al carei nume nu il cunoaste, el a spart usa, a intrat in apartament, a vazut ca Steluta nu era acolo si a coborat imediat in strada. Era in jurul orei 20:00. Chiar in fata blocului, i-a vazut venind spre el pe cumnatul Stelutei, Crinel Marin, impreuna cu alte trei persoane. Acestia au inceput sa-l ameninte, acuzandu-l ca ar fi spart apartamentul pentru a fura si au scos cutitele. Belmondo sustine ca, dandu-si seama ca se afla in inferioritate, a fugit fara sa fi avut loc vreun schimb de lovituri. El invoca in acest sens prezenta in fata blocului a doi pensionari care ar fi asistat la toata scena.

Belmondo Cobzaru afirma ca la putin timp dupa aceea, a trecut pe langa un politist si a auzit la aparatul de emisie-receptie instructiuni cu privire la depistarea unui individ. Dandu-si seama ca el era cel cautat, s-a dus la sectia de politie. Pe drum spre sectie, s-a intalnit cu o prietena – Venusa Lupu – careia i-a povestit cele intamplate si care l-a insotit la sectie, dupa care a plecat sa anunte familia Cobzaru.

Belmondo afirma ca a fost batut in sectia de politie de plt.-maj. Gheorghe Gavrila si de subofiterul Didel Curiu, cu participarea (sau in prezenta) a inca patru persoane imbracate civil. Belmondo declara ca a fost lovit cu pumnii in cap pana i-a dat sangele pe nas, apoi a fost trantit la pamant si lovit cu picioarele, dupa care i s-a pus un ziar pe ceafa si a fost batut cu un baston de lemn. In cele din urma a fost obligat sa semneze o declaratie din care rezulta ca fusese batut de Crinel Marin – cumnatul Stelutei – si de insotitorii acestuia.

Dupa circa doua ore – deci in jurul orei 22:30 – i s-a dat drumul de la sectie dupa ce i s-a spus sa se prezinte din nou a doua zi dimineata, impreuna cu tatal sau, Vasile Cobzaru.

Afara, il astepta Venusa Lupu care l-a dus la ea acasa, unde a venit si tatal lui Belmondo. Vazandu-si fiul in stare de inconstienta, Vasile Cobzaru l-a dus mai intai la spitalul din Mangalia, de unde a fost trimis la Spitalul Judetean din Constanta, la sectia de neurochirurgie. Diagnosticul la internare a fost „traumatism cranio-cerebral” si i s-a facut o punctie pentru a se constata daca fusese afectat creierul. Rezultatul fiind „neurologic normal”, Belmondo Cobzaru a fost externat pe data de 7 iulie. In aceeasi zi, el s-a prezentat la IML Constanta de unde i s-a eliberat certificatul medico-legal nr. 1355/T care mentioneaza „tumefactii occipitale”, „degetele 3-4 de la mana dreapta tumefiate si echimozate”, echimoze pe torace, coapsa si gamba dreapta. Se mai precizeaza si ca Belmondo Cobzaru „acuza cefalee, ameteli, dureri in pielea paroasa a capului” precum si „dureri toracice accentuate de miscarile respiratorii”. Concluzia medicului legist este ca „sus-numitul prezinta leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corpuri dure contondente (subl.n.). Pot data din 4.07.1997. Necesita 14-15 zile ingrijiri medicale de la data producerii.”

Dupa externare, Belmondo Cobzaru a mai fost consultat de o doctorita din Mangalia si de un doctor de la Spitalul Gh. Marinescu din Bucuresti. In ambele cazuri i s-a recomandat reinternare la sectia de neurochirurgie a spitalului din Constanta. Dar, dupa o unica tentativa de reinternare, soldata cu esec sub pretextul ca „nu ar fi fost nimeni la internari”, familia Cobzaru a renuntat.

Vasile Cobzaru si fiul sau au depus plangeri impotriva politistilor din Mangalia atat la IPJ Constanta si la Ministerul de Interne, cat si la Parchetul General si la Parchetul militar Constanta (nr. 270/P/1997 din 21 iulie 1997). Cazul lui Belmondo Cobzaru a fost mediatizat de canalul de televiziune Neptun si de ziarul „Telegraf”, ambele din Constanta.

Domnul comandant al sectiei de politie Mangalia se ocupa exact de cazul Belmondo Cobzaru in momentul intrevederii cu reprezentantii APADOR-CH. El raspundea unor intrebari venite din partea IGP si a Ministerului de Interne. Cu toate ca a afirmat in cateva randuri ca nu poate da nici un fel de informatie intrucat ancheta este in curs de derulare, a aparut destul de clar ca, in opinia sa, politistii acuzati de abuz ar fi fost total nevinovati si ca Belmondo Cobzaru ar fi fost batut de cumnatul concubinei sale si de cei care il insotisera in seara de 4 iulie 1997, lucru dovedit prin chiar declaratia semnata de Belmondo la sectia de politie. La intrebarea reprezentantilor APADOR-CH privind cercetarea conditiilor in care Belmondo Cobzaru a semnat acea declaratie, comandantul nu a dat nici un raspuns. Tot fara raspuns a ramas si intrebarea referitoare la obligatia politistilor de a facilita asistenta medicala pentru victimele unei agresiuni deoarece, daca se dovedeste corecta afirmatia politistilor ca Belmondo ar fi fost batut de persoanele din anturajul lui, atunci reprezentantii autoritatii publice ar fi trebuit sa-l duca la spital si nicidecum sa-l tina in sectia de politie. Comandantul a mai declarat ca Steluta Mecu ar fi fost rapita si sechestrata de Belmondo Cobzaru cu toate ca aceasta acuza nu avea nici o legatura cu discutia despre tratamentul aplicat de politisti.

Este indiscutabil ca Belmondo Cobzaru a fost batut in ziua de 4 iulie 1997. Exista dovezi medicale si martori. Problema este cine l-a batut?! Daca a fost batut de cumnatul Stelutei si de cei care il insoteau, atunci politistii de la sectia din Mangalia aveau datoria de a-l duce la un doctor, cu atat mai mult cu cat loviturile primite erau suficient de grave pentru a necesita, conform certificatului medico-legal, 14-15 zile ingrijiri medicale. De altfel, daca Belmondo fusese batut inainte de a se prezenta la sectia de politie, ar fi fost mai normal sa se duca mai intai la un medic, data fiind gravitatea starii sale fizice. Daca a fost batut in sectia de politie, atunci este datoria Parchetului militar de a stabili adevarul si a-i trimite in judecata pe politistii vinovati. Este insa aproape imposibil de explicat de ce un om batut de o persoana cu care avea un conflict personal ar alege calea extrem de dificila si de riscanta de a acuza politistii pentru bataia primita. Admitand ca Belmondo Cobzaru a semnat de buna voie declaratia cu privire la agresiunea comisa impotriva sa de Crinel Marin, este important de aflat care au fost consecintele acestei declaratii: a fost Crinel Marin convocat la politie? a fost el amendat pe baza Legii 61/1991? face el obiectul unei cercetari penale pentru lovire? Belmondo Cobzaru a afirmat ca Crinel Marin si cei trei insotitori ar fi scos cutitele, moment in care el a fugit. Certificatul medico-legal precizeaza ca loviturile suferite de Belmondo au fost cauzate de „obiecte dure contondente” ceea ce inseamna mai mult decat lovituri cu pumnii dar exclude eventuale lovituri de cutit. Cine a folosit „obiecte dure contondente” impotriva victimei? Exista cel putin trei martori care ar trebui sa fie audiati pentru a clarifica cele intamplate pe data de 4 iulie 1997: a) cei doi pensionari care se aflau in fata blocului in momentul intalnirii dintre Belmondo si grupul condus de cumnatul Stelutei Mecu. Daca acestia confirma ca nu au avut loc schimburi de lovituri intre Belmondo si rudele Stelutei, este clar ca echimozele, tumefactiile si traumatismul cranio-cerebral nu pot fi decat rezultatul tratamentului aplicat de politistii din Mangalia; b) Venusa Lupu, care l-a insotit pe Belmondo pana la sectia de politie si l-a asteptat la iesire. Este greu de crezut ca Belmondo Cobzaru i-a povestit tinerei tot ce se intamplase fara a-i relata si faptul ca fusese batut de Crinel Marin si de cei care il insoteau si fara ca aceasta sa fi sesizat urmele violentei.

Minorul A.C. (Constanta, 1997)

Minorul A.C., in varsta de zece ani, a fost victima unor incidente petrecute in ziua de 25 iunie si in cursul noptii de 25/26 iunie 1997.

Relatarea dnei Camelia Paraschiv, mama minorului:

Camelia Paraschiv este divortata si isi creste cei doi copii cu ajutorul parintilor ei impreuna cu care locuieste in Constanta intr-o casa batraneasca bine ingrijita. Camelia Paraschiv afirma ca A.C. – mezinul – este un copil cuminte, cu note foarte bune la scoala, care, in regula generala, cere voie mamei sau bunicilor de cate ori vrea sa se duca la joaca. Tocmai de aceea ramane un mister motivul pentru care, la data de 25 iunie, copilul a plecat de acasa fara sa spuna nimic nimanui. Alertata, mama s-a invoit de la serviciu, l-a cautat pe strazile invecinate, s-a dus la Eforie Sud unde locuieste fostul sot, a anuntat politia, s-a interesat la spitale, a umblat prin tot cartierul cu fotografia copilului in mana intreband pe toata lumea daca il vazuse cumva si a dat poza copilului ziarului „Telegraf” din Constanta care a si publicat-o a doua zi la rubrica „disparuti”.

Pe la ora 3:30 noaptea, mama a fost anuntata de postul de politie din Basarabi (comuna situata la circa 14 km de Constanta) sa vina sa-si ia copilul. Neavand masina, ea a facut apel la o ruda care a transportat-o de urgenta la postul de politie. Copilul a fost adus dintr-o alta incapere. Era atat de ingrozit incat, in primele momente, s-a ferit chiar si de mama sa. Prima constatare a Cameliei Paraschiv si a rudei care o insotea a fost ca palmele copilului erau foarte umflate. I-a intrebat pe politisti ce s-a intamplat, ce i-au facut copilului, raspunsul fiind „n-are nimic, ia-ti-l acasa si gata”. Ea a dorit sa discute cu seful postului, dar i s-a raspuns sa vina dimineata la ora 8:30 si, practic, a fost data afara din post. Nu i s-a cerut sa semneze in vreun registru sau sa completeze vreun formular pentru preluarea fiului sau de la politie. Ajunsi acasa, unde se afla si fostul sot al dnei Camelia Paraschiv, a devenit evident ca baietelul fusese batut. Atat parintii dnei Camelia Paraschiv cat si fostul sot confirma ca l-au dezbracat pe baiat si ca ambele fese si coapse erau ingrozitor de vinete, cu dungi suprapuse in toate directiile care aratau clar ca fusese batut cu un obiect contondent, foarte probabil un baston. Exista de altminteri fotografii color extrem de sugestive care se afla la dosarul inaintat Parchetului militar Constanta.

In dimineata zilei de 26 iunie, la ora 7:00, Camelia Paraschiv s-a dus cu baietelul la medicul legist de unde a primit certificatul medico-legal nr. 1266/T din 26.06.1997 care mentioneaza:

– echimoza albastrui-violacee si excoriatii frontal dreapta si echimoza frontal stanga;

– obraz stang tumefiat;

– echimoze la urechea stanga;

– multiple echimoze punctiforme lateral stanga torace;

– echimoze pe palme;

– ambele fese tumefiate cu echimoze rosu-violaceu-brun, cu multiple dungi echimotice orientate in diverse directii predominant vertical, „cresterea temperaturii locale, tegumente sub tensiune”;

– multiple echimoze pe ambele coapse etc.

Concluzia este ca A.C. „prezinta leziuni traumatice care au putut fi produse prin loviri repetate cu corpuri dure contondente, dintre care unul alungit… Necesita 13-14 zile de ingrijiri medicale de la data producerii”.

In jurul orei 12:00, mama si fiul au ajuns la postul de politie din Basarabi unde au discutat cu seful de post. De fata se afla si domnul Nazaru din Medgidia care poseda un chiosc in Basarabi. Aceasta, deoarece in seara disparitiei sale, A.C. fusese gasit de patron in acel chiosc in jurul orei 22:00-22:30, dupa care a fost preluat de politisti. De ce si cum a ajuns copilul in acel chiosc, intr-o localitate aflata in afara Constantei, unde nici el nici familia nu cunostea pe nimeni, ramane un mister. Copilul nu vrea – sau nu-si mai aminteste, daca a avut o eventuala amnezie – sa spuna absolut nimic despre ce a facut, unde a fost si cu cine dupa ce plecase de acasa pe la pranz in ziua de 25 iunie. Acest aspect este insa nerelevant pentru cele intamplate in seara si in noaptea respective. Cert este ca A.C. a intrat in chiosc mult dupa ora inchiderii si ca a mancat… doua inghetate. Cineva l-a alertat mai intai pe patron care a venit imediat si l-a gasit pe baiat acolo, dupa care a fost anuntata politia.

Seful de post din Basarabi a vazut in ce hal fusese batut baiatul si l-a aratat politistilor intrati in tura de dimineata, exprimandu-si clar indignarea fata de tratamentul aplicat in postul de politie. Patronul Nazaru a fost si el socat cand a vazut cat de salbatic fusese lovit copilul si a declarat ca el personal l-a tras doar de ureche si i-a dat o singura palma atunci cand l-a descoperit in chiosc. El a mai spus ca nu are nici o pretentie de la mama baiatului pentru paguba produsa si a dat declaratie scrisa in acest sens.

In declaratiile date in acea zi la postul de politie din Basarabi, Camelia Paraschiv nu a mai mentionat ca fiul sau fusese batut, considerand suficient faptul ca atat seful de post cat si ceilalti politisti vazusera urmele mai mult decat graitoare de pe trupul copilului. Acest lucru a fost invocat ulterior de Parchetul militar Constanta pentru a pune sub semnul intrebarii autenticitatea faptelor reclamate de Camelia Paraschiv. Ar fi extrem de grav daca, pe baza acestei omisiuni – nerelevante pentru cele petrecute in postul de politie Basarabi in seara si noaptea de 25/26 iunie – s-ar ajunge la solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor implicati in evenimentele din 25/26 iunie.

Camelia Paraschiv l-a dus pe fiul sau la Spitalul Judetean Constanta unde s-a internat si ea, vineri 27 iunie. Foaia de observatie clinica generala consemneaza multiplele traume, echimoze si hematoame. Mama a povestit tuturor celor din spital ce i se intamplase fiului ei la politie. Imediat dupa week-end, deci luni dimineata, cand medicul a aflat ca era implicata politia, a hotarat externarea fara nici o alta justificare decat ca „baiatul este perfect sanatos” (?!). Un examen tomografic efectuat la data de 20 august, deci la aproape doua luni dupa evenimente, constata existenta unui „edem cerebral difuz accentuat”. Tot in luna august, i-au aparut ticuri faciale, crize de vertij si modificari de comportament (agresivitate, irascibilitate), dupa cum precizeaza un medic psihiatru de la un cabinet particular.

In urma plangerii inaintate Parchetului militar Constanta (dosar 254/P/1997 din 4 iulie 1997), maiorul magistrat Adrian Rotlender a dat o ordonanta la data de 18 august prin care dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a minorului A.C. Mama lui s-a prezentat cu copilul, dar i s-a spus ca trebuie o internare de trei zile si ca urmeaza sa suporte costul expertizei. In aceste conditii, ea a refuzat, lucru de asemenea retinut in defavoarea victimei de procurorul militar.

Relatarea minorului A.C.:

Dupa cum s-a mentionat mai sus, A.C. nu a dat nici o explicatie in legatura cu felul in care si-a petrecut ziua de 25 iunie intre orele 13:00 si 13:30, cand a plecat de acasa, si intre orele 22:00 si 22:30, cand a fost gasit de patronul Nazaru in chioscul din Basarabi. Insa de la acel moment el relateaza urmatoarele: patronul Nazaru a venit insotit de inca o persoana, dar in afara de urecheala si de palma data de patron nu s-au exercitat violente asupra sa. Luat cu masina politiei, copilul a fost dus la cateva adrese (circa cinci-sase) unde li s-a cerut locatarilor sa-l identifice. A.C. sustine ca de fapt politistii incercau nu sa-l duca acasa, ci sa descopere daca nu cumva cineva din Basarabi ar fi putut stabili o legatura intre el si un grup ramas neidentificat care ar fi comis o spargere la acelasi chiosc cu cateva luni in urma. Intrebat unde locuieste, A.C. a indicat numele strazii, fara insa a preciza ca este din Constanta. Spre ghinionul lui, exista si in Basarabi o strada cu acelasi nume si, cand copilul nu a putut identifica propria locuinta, politistii s-au enervat crezand ca isi batea joc de ei, cand de fapt el era inspaimantat si derutat. Copilul sustine ca, la un moment dat, politistii au oprit masina pe pod, a fost scos din masina, luat de cap si de picioare si amenintat ca va fi aruncat daca nu spune cu cine a fost. Apoi a fost dus la postul de politie unde i s-a spus sa-si dea pantalonii jos si sa se aplece cu capul intre picioare. A fost batut cu bastonul, dar si lovit cu pumnii si cu picioarele. I s-a pus o coala de hartie pe maini si a fost lovit repetat la palme, ceea ce explica umflaturile constatate de mama lui de la bun inceput. Tot acest tratament avea drept scop obtinerea unor marturisiri privind eventualele persoane cu care s-ar fi intalnit in acea zi si ce facuse cu ele, de ce si cum a ajuns in chiosc, cu ajutorul cui etc. Copilul afirma ca persoanele care l-au maltratat sunt soferul de pe masina ARO a politiei, sergentul Dan Rusu si un gardian. El mai spune ca doua femei in uniforma de gardian sau de jandarm au asistat la o parte din batai fara sa intervina. El afirma ca sergentul l-ar fi amenintat cu un pistol si cu „rotisorul”. El crede ca a fost batut circa doua ore, dupa care i s-a cerut numarul de telefon de acasa si apoi a fost inchis intr-o camera „de piatra, cu un pat de piatra si doua lazi goale”, deci, foarte probabil, in arestul politiei.

Discutia la Parchetul militar Constanta:

Domnul locotenent-colonel magistrat Adrian Prosan, prim-procuror militar adjunct si maiorul magistrat Adrian Rotlender care se ocupa direct de cazul A.C., au acceptat imediat sa discute cu reprezentanta APADOR-CH. Domnul Rotlender s-a plans ca mama copilului nu este suficient de cooperanta, refuzand expertiza psihiatrica si facand afirmatii care ar pune sub semnul intrebarii impartialitatea procurorului militar. S-a aratat surprins de informatia ca ar fi fost prezente doua femei in uniforma la postul de politie la data incidentului a carui victima este copilul A.C. Mama lui a afirmat insa ca fiul sau ar fi si descris persoanele respective in discutia pe care a avut-o cu procurorul in prezenta sa. Domnul procuror a parut mai preocupat de faptul ca doamna Camelia Paraschiv nu a mentionat, in declaratia data la postul de politie Basarabi, ca baiatul fusese batut. Nu este deloc clar de ce crede dansul ca absenta acestei mentiuni in declaratia data dupa o noapte de tensiune si de nesomn ar putea ridica unele dubii cu privire la faptele petrecute in noaptea de 25/26 iunie. Seful postului – si nu numai el – a vazut in ce hal era copilul, ceea ce pentru mama a fost suficient. Exista de asemenea si martori – parintii doamnei Camelia Paraschiv, fostul ei sot – care erau de fata atunci cand s-a descoperit modul barbar in care fusese tratat baietelul, dar care, pana la data vizitei reprezentantei APADOR-CH, nu fusesera invitati la Parchet pentru a fi audiati. Domnul procuror Rotlender a recunoscut ca a fost socat cand a vazut fotografiile color care atestau fara dubii modul barbar in care fusese tratat copilul dar a „glumit” spunand ca ar fi greu de facut diferenta intre un baston de politist si un… facalet, subintelegand ca n-ar fi exclus ca mama sa-si fi batut baiatul intr-un mod atat de salbatic!!

Domnul procuror a admis insa ca este aproape imposibil ca A.C. sa fi fabricat intreaga poveste. Atat prim-procurorul militar adjunct cat si maiorul care ancheteaza cazul au asigurat reprezentanta APADOR-CH ca cercetarile vor fi total impartiale si efectuate cu foarte mare atentie.

Reprezentanta APADOR-CH a incercat sa contacteze conducerile Politiei municipiului Constanta si IJP Constanta. La Politia municipiului raspunsul a fost ca intreaga conducere se afla intr-o sedinta la IPJ si ca nimeni nu putea fi gasit in acea zi, decat „eventual” pe dupa amiaza, iar la IPJ, dupa doua tentative de a discuta cu orice persoana autorizata, reprezentanta APADOR-CH a trebuit sa renunte.

Conform informatiilor obtinute la fata locului, APADOR-CH considera ca A.C., in varsta de zece ani, a fost victima unui caz de tortura. Trebuie amintit ca atat Constitutia Romaniei (art. 22 alineatul 2), Codul penal (art. 267/1) si Legea politiei (art. 27), cat si documentele internationale cu privire la drepturile omului (Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului, Conventia ONU impotriva torturii si a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Conventia europeana pentru prevenirea torturii si Conventia cu privire la drepturile copilului) interzic categoric astfel de actiuni. APADOR-CH considera, de asemenea, ca este absolut necesar ca, in situatii de acest gen in care victimele sunt copii, cercetarea penala – sau macar audierea minorilor – sa fie facute fie de procurori specializati in psihologia copilului sau macar in prezenta unui psiholog pediatru. Minorii care au trecut printr-o astfel de experienta sunt socati si trebuie multa grija si rabdare pentru a nu le cauza noi traume psihice.

La sfarsitul anului 1997, politistii implicati in acest caz au fost trimisi in judecata. Primul termen este la 21 ianuarie 1998. APADOR-CH sustine victimele moral si material.

Olga Pusnei (Piatra-Neamt, 1997)

Olga Pusnei, in varsta de 44 de ani, subinchiriaza camere din apartamentul sau unor tinere singure pentru a putea supravietui financiar. In perioada 7–22 aprilie 1997 ea a primit in gazda o tanara pentru care nu a facut forme legale dar, data fiind durata sederii de numai 14-15 zile, acestea nici nu erau necesare. In urma unui conflict intre gazda si tanara respectiva, aceasta din urma a fost somata sa paraseasca locuinta, dar numai dupa ce va fi returnat Olgai Pusnei unele obiecte insusite in mod fraudulos. Cum tanara a refuzat, Olga Pusnei i-a retinut o valiza cu imbracaminte. Doua zile mai tarziu, pe data de 24 aprilie 1997, tanara a revenit la domiciliul Olgai Pusnei, insotita de un politist in haine civile si de unul in uniforma, care, fara a prezenta legitimatii sau mandat de perchezitie, au incercat sa intre cu forta in apartamentul doamnei Pusnei, bruscand-o, reusind sa patrunda in vestibul. Doamna Pusnei are certificatul medico-legal nr. 799 din 25 aprilie 1997 care stabileste existenta unor echimoze pe bratul drept si care recomanda „2-3 zile ingrijiri medicale daca nu survin complicatii”. Olga Pusnei s-a plans si de dureri epicraniene pentru ca, dupa cum afirma dansa, a fost lovita de cei doi politisti cu capul de perete.

La plangerile repetate ale dnei Olga Pusnei in legatura cu modul in care au actionat cei doi politisti in ziua de 24 aprilie 1997 (la Politia Judeteana Neamt in scris si verbal, la Parchetul militar Bacau, la care a avut audienta pe data de 26.06.1997 si pe 24.07.1997 si la Sectia Parchetelor militare din Bucuresti), dansa a primit raspuns scris numai din partea IPJ prin care i se comunica faptul ca „plt.-maj. Perju Ioan si plt. Isache Gabriel, care in ziua de 24.04.1997 au fost la locuinta dvs., nu se fac vinovati de infractiunea de violare de domiciliu si nici de cea de lovire. Regretam ca nu ati dat curs invitatiilor noastre din 24.04.1997 (deci chiar ziua incidentului – n.n.), 15.05.1997 si 29.05.1997 pentru a discuta si clarifica scopul vizitei celor doi subofiteri.”

APADOR-CH considera ca, de vreme ce subofiterii respectivi nu aveau mandat de perchezitie iar, in ciuda opozitiei dnei Olga Pusnei, ei au patruns totusi in apartament, inseamna ca politistii se fac vinovati de violare de domiciliu. Nu este deloc limpede cum a stabilit IPJ ca subofiterii nu au lovit-o pe dna Pusnei. Poate doar pe baza declaratiilor subofiterilor insisi, dintre care unul – dupa spusele victimei – este fratele tinerei care a declansat scandalul.

In mai putin de o luna, Olga Pusnei a primit doua procese-verbale de contraventie (100.000 lei si 300.000 lei) pentru gazduire ilegala. Ambele amenzi au fost contestate in justitie. In urma unei ordonante presedintiale de la Judecatorie, Olga Pusnei a fost obligata sa inapoieze tinerei pe care a avut-o in gazda lucrurile personale retinute. O alta tanara, prezenta in momentul aducerii la indeplinire a ordonantei, a declarat ca politistul care-l insotea pe executorul judecatoresc le-a amenintat pe Olga Pusnei („iti dau una de nu te vezi”) si pe ea, daca nu semneaza procesul-verbal.

Olga Pusnei este o persoana cu o sensibilitate exacerbata. In urma experientei prin care a trecut se teme de toata lumea, nu raspunde la sonerie si sta mai mult incuiata in casa.

Asadar, dupa toate aparentele, subofiterii de politie care au patruns in apartamentul doamnei Pusnei in ziua de 24 aprilie 1997, fara mandat si fara consimtamantul scris al proprietarei, si-au folosit calitatea de politisti pentru a rezolva o problema strict personala a unei rude apropiate (sora unuia dintre ei), ceea ce reprezinta un abuz.

Cercetarile intreprinse de Parchetul militar nu fusesera inca finalizate pana la sfarsitul anului 1997.

Vasile Holindrariu (Piatra-Neamt, 1997)

Vasile Holindrariu a facut mai multe reclamatii la Ministerul de Interne impotriva unor lucratori de la Politia Piatra-Neamt, in primul rand impotriva maiorului Nistor Carbunaru, in legatura cu protectia pe care acestia ar acorda-o unei fundatii de caritate al carei presedinte este un cetatean elvetian, contra unor beneficii cum ar fi procurarea unor masini si aparate electronice de fabricatie straina. Drept urmare, la data de 13 martie 1997, plt. Vasile Onciu, sectorist la Anexa Valeni, Piatra-Neamt, s-a prezentat la domiciliul lui Vasile Holindrariu in jurul orei 10:00 si l-a invitat verbal la politie. Aici, afirma Vasile Holindrariu, a fost batut mai intai de plt. Onciu si apoi de maiorul Carbunaru insusi pentru „a-i da o lectie”. Victima sustine ca maiorul Carbunaru l-a lovit cu pumnii in fata si cu picioarele in stomac, in prezenta maiorului Stefan Petrov caruia i-a spus ca lui (lui Carbunaru) nu ii pasa nici de ministru, nici de toata politia la un loc. (Maiorul Stefan Petrov este cel care a primit plangerea lui Vasile Holindrariu in legatura cu complicitatea politiei in afacerile fundatiei de caritate „Muriset”.) In cele aproximativ sase ore cat a fost tinut in sediul politiei, lui Vasile Holindrariu nu i s-a adus la cunostinta nici un motiv al retinerii. La intoarcerea sa acasa (in jurul orei 19:00) intreaga familie a vazut urmele loviturilor primite.

Incepand cu incidentul de mai sus, Vasile Holindrariu a fost chemat in repetate randuri la politie (de douasprezece ori cu invitatie, pe care insa nu scrie nimic in legatura cu motivul, si de noua ori verbal). Toate „invitatiile” au avut ca scop sa-l intimideze si sa-l faca sa-si retraga plangerea impotriva politistilor pe care el ii acuza de coruptie. Vasile Holindrariu sustine ca a fost lovit in repetate randuri. Iar presedintele fundatiei de caritate a facut plangere impotriva lui Vasile Holindrariu pentru… furt de gaini.

Vasile Holindrariu a inaintat o plangere la Parchetul militar Bacau (dosar 1367/P/1997) in legatura cu modul abuziv in care a fost tratat de maiorul Carbunaru si de plt. Vasile Onciu.

Pana la sfarsitul anului 1997, Vasile Holindrariu nu primise nici un raspuns, fiind doar invitat la Parchetul militar Bacau pentru a da declaratii la data de 10 septembrie 1997.

APADOR-CH considera ca repetatele „invitatii” la politie (de douazeci si una de ori in sapte luni!), ocazii cu care Vasile Holindrariu a fost retinut intre doua si zece ore, reprezinta, in mod clar, un abuz din partea politistilor din Piatra-Neamt. Aceasta hartuire are drept scop intimidarea, cerandu-i-se constant sa-si retraga reclamatiile privind actele de coruptie ale unor politisti. Cu toate ca perioadele in care Vasile Holindrariu a fost privat de libertate se inscriu in limita celor 24 de ore de retinere legala, repetarea acestei masuri de douazeci si una de ori nu mai poate fi justificata legal.

Cazul nu fusese finalizat de Parchetul militar pana la sfarsitul anului 1997.

Pantelimon Zait (comuna Tasca, judetul Neamt, 1996)

Cazul sau a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Pantelimon Zait a fost padurar de vanatoare in perioada 1979– 1996. La data de 27 ianuarie 1996, in timp ce se afla la vanatoare cu autorizatie legala, a gasit o capra neagra ranita prin impuscare. Are drept martori doua persoane care il insoteau. A incercat sa o scoata din teren dar, din cauza zapezii, nu a reusit. Apoi a procedat conform regulamentului, obtinand certificat de la medicul veterinar si impuscand animalul care nu mai putea fi salvat. A dat pielea si coarnele unuia din insotitori. La scurt timp dupa aceea a plecat in concediu. Pantelimon Zait afirma ca unii politisti de la sectia de arme si munitii din cadrul Politiei municipiului Piatra-Neamt ar fi vanat ilegal si ar fi impuscat doua capre negre, ranind-o pe a treia care era chiar cea gasita de el.

Pe data de 20 februarie 1996, dupa intoarcerea din concediu, Pantelimon Zait a fost ridicat de acasa de doi politisti de la postul din comuna Tasca, fara a i se prezenta vreun act oficial, si dus la Politia din Piatra-Neamt la sediul sectiei arme si munitii. Acolo – sustine Pantelimon Zait – a fost batut de maiorul Stoica si de capitanul Neamtu si pus sa faca „genuflexiuni” cu un cauciuc de masina (??). A fost lovit cu pumnii si cu palmele si apoi izbit in gamba piciorului stang cu o scandura. In acelasi timp, intr-o alta incapere, plt. Milea il batea pe Gheorghe Scurtu, unul din cei care il insotisera pe Zait la vanatoarea din 27 ianuarie. Exista doi martori care au vazut pe fereastra cum era batut Zait: sotia lui Gheorghe Scurtu si inca o persoana.

Pantelimon Zait a fost tinut in sectie 24 de ore, timp in care, in urma tratamentului aplicat de politisti, a semnat o declaratie scrisa de politisti, pe care nu a citit-o. Dupa cum s-a dovedit ulterior, in acea declaratie Pantelimon Zait recunostea ca s-a facut vinovat de braconaj prin impuscarea caprei negre, fapta pentru care a fost condamnat la sase luni inchisoare si la plata unei mari sume de bani (circa un milion si jumatate de lei). In plus, i s-a desfacut contractul de munca, intreaga familie Zait care numara sase copii minori ramanand sa traiasca din salariul sotiei si din indemnizatia de stat pentru copii.

La data de 21 februarie, dupa retinerea de 24 de ore, Pantelimon Zait a fost adus acasa unde i s-a facut perchezitie si i s-au confiscat armele de vanatoare. A fost obligat sa semneze ca a fost de acord cu perchezitia, precum si procesul-verbal de confiscare.

Pantelimon Zait mai sustine ca martorii sai au fost intimidati de politisti si ca insasi doctorita care semnase actul de necropsie al caprei negre impuscate de el a fost nevoita sa declare ca data de pe certificat nu era cea reala.

Pantelimon Zait mai afirma ca, in sectia de arme si munitii, a vazut un politist care ameninta cu o lampa de benzina aprinsa o persoana retinuta pentru ca se gasise o cantitate de trotil in podul grajdului bunicului sau.

Pantelimon Zait poseda certificatul medico-legal nr. 322 din 26 februarie care mentioneaza ca victima prezinta „leziuni de tipul contuziei piramidale nazale cu tumefactie si epistaxis si echimoze produse prin lovire cu mijloace proprii si corp dur ce pot data din 20 februarie 1996. Leziunile necesita 6-7 zile ingrijiri medicale daca nu survin complicatii”. Dupa cum s-a mentionat mai sus exista si martori care au vazut cele intamplate in sectia arme si munitii, pe langa membrii familiei Zait, care l-au vazut dupa bataie.

Pantelimon Zait a depus plangere la Parchetul militar Bacau (dosar nr. 357/P/1996) care a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor. Solutia a fost infirmata, completarea cercetarilor fiind in curs.

Familia Marcu (comuna Razvad, judetul Dambovita, 1997)

Familia Marcu s-a stabilit de curand in comuna Razvad unde si-a deschis un mic magazin de coloniale. Dumitru Auras Marcu a avut un diferend cu un vecin in legatura cu amplasamentul gardului despartitor. Pe data de 9 mai 1997, in urma unei altercatii verbale cu vecinul, cinci politisti au patruns in curtea casei familiei Marcu, au folosit spray paralizant impotriva acestuia si l-au imbrancit. Nu se stie cine ii chemase, in orice caz nici familia Marcu si nici vecinul cu care se certasera. Oricum, vecinul a recunoscut ca dreptatea era de partea lui Dumitru Auras Marcu. Cu toate acestea, dupa cateva zile, Dumitru Auras Marcu a primit un proces-verbal de contraventie prin care era amendat cu suma de 200.000 lei pe baza Legii 61/1991 pentru tulburarea linistii publice. La 28 mai, a primit inca un proces-verbal de contraventie, cu o alta amenda de 200.000 lei pentru ca „nu s-a prezentat la post”, cu toate ca – sustine Dumitru Auras – nu fusese invitat nici in scris si nici macar verbal. Amenzile nu au fost inca achitate.

In seara zilei de duminica, 20 iulie, Dumitru Auras Marcu, impreuna cu sotia – Mariana Marcu –, fiul in varsta de 9 ani – Radu Ioan Dragos – si doi nepoti s-au dus la barul „Robertino” din Razvad. Acolo s-au intalnit cu sora lui Dumitru Auras Marcu – Madalina Toader – si cu sotul acesteia, Gheorghe Toader. Familia Toader datora bani familiei Marcu. Discutia pe aceasta tema a degenerat intr-o cearta destul de violenta, dar fara lovituri, ce a avut loc in fata barului in jurul orei 22:30. Dumitru Auras Marcu sustine ca s-a urcat in masina cumnatului sau pentru a-l impiedica pe acesta sa se urce la volan dupa ce bause. Sotii Toader s-au dus sa-l reclame la postul de politie, dupa care s-au intors la bar. La cateva minute dupa aceea, doi subofiteri de politie au venit la fata locului, au folosit spray paralizant impotriva lui Dumitru Auras si a sotiei sale. Mariana Marcu a fost lovita de un politist cu pumnul in barbie si a cazut la pamant. Lui Dumitru Auras i-au pus catusele si l-au tarat la post unde l-au legat de structura metalica a avizierului aflat in curte. Pe tot traseul de la bar la post l-au lovit cu pumnii. La cererea victimei de a chema un echipaj de politie de la Targoviste (oras aflat la 4 km de comuna Razvad), politistii au intrat in sediu. Intre timp, Mariana Marcu si-a revenit din socul cauzat de sprayul paralizant si de lovitura primita si a venit si ea la post. Dupa cateva minute, unul din subofiteri i-a scos catusele lui Dumitru Auras si i-a spus sa se duca „linistit” acasa.

Dumitru Auras Marcu si-a scos certificat medico-legal (nr. 1295 din 23 iulie 1997) din care rezulta, intre altele, ca prezenta excoriatii pe spate, „cruste rosii negricioase” in zona stanga, iar radiografia a aratat ca avea doua coaste (VII si VIII stanga) fracturate. Concluzia este ca „necesita 15-16 zile ingrijiri medicale”. Aici trebuie mentionat faptul ca, pentru a obtine un astfel de certificat, Dumitru Auras a trebuit sa plateasca o taxa de 67.500 lei, ceea ce, pentru el, reprezenta o suma importanta. Lipsa banilor este si motivul pentru care sotia sa, Mariana Marcu, nu si-a putut scoate un astfel de certificat.

Cateva zile mai tarziu, familia Marcu a primit prin posta procese-verbale de contraventie prin care atat Dumitru Auras cat si sotia sa Mariana erau amendati cu cate 500.000 lei pe baza Legii 61/1991. Din informatiile obtinute de familia Marcu, se pare ca si familia Toader ar fi primit amenzi similare. Familia Marcu a contestat cele doua procese-verbale la Judecatoria Targoviste.

Familia Marcu a reclamat agresiunile savarsite de cei doi subofiteri atat la politia Targoviste cat si la Parchetul militar Ploiesti, sesizarea catre acesta din urma fiind expediata prin posta cu confirmare de primire (confirmarea este din data de 13 august 1997). In urma reclamatiilor la politie, sotii Marcu au fost invitati la politia din Targoviste unde plt. Serban le-a luat declaratii scrise in legatura cu cele intamplate in seara zilei de 20 iulie.

Mai trebuie mentionat si faptul ca – dupa spusele sotilor Marcu – unul din nepotii lui Dumitru Auras, prezent la incidentele din 20 iulie, ar fi fost invitat la postul de politie din Razvad si i s-ar fi cerut sa nu spuna nimic despre tratamentul aplicat de politisti.

APADOR-CH considera ca politistii din Razvad au actionat in mod disproportionat fata de o banala cearta – fara violente fizice – intre rude. Folosirea sprayurilor paralizante – care pare a fi devenit o obisnuinta pentru acesti politisti – precum si loviturile aplicate lui Dumitru Auras si sotiei si recurgerea la catuse reprezinta un exces de forta total nejustificat, precum si un tratament inuman, interzis in mod expres de Constitutie, de Codul penal si de Legea Politiei. Cele trei amenzi primite de Dumitru Auras Marcu sub pretexte mai mult decat firave sunt inca o dovada a modului abuziv in care unii politisti folosesc Legea 61/1991.

Sectia Parchetelor Militare a comunicat APADOR-CH prin adresa nr. 2541/1997 din 29 decembrie 1997 ca s-a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor din Razvad deoarece „toti martorii audiati au declarat ca politistii nu au savarsit acte de violenta asupra lui Marcu D. Auras…” „Din contra, Marcu D. Auras, care i-a amenintat pe politisti cu moartea daca intervin, s-a facut vinovat de savarsirea infractiunii de ultraj prev. de art. 239 C.p. si, in consecinta, a fost sesizat parchetul civil competent.” Adresa nu contine nimic in legatura cu utilizarea sprayului si cu lovirea sotiei lui Marcu, nici cu modul in care Marcu D. Auras a fost dus la post si legat cu catusele de avizier. Cat despre „amenintarea cu moartea” (239 C.p. alineatul 1 – ultraj „verbal”), APADOR-CH si-a exprimat in mod public, in repetate randuri, parerea ca acest alineat trebuie abrogat.

Remus Marin (satul Vizuresti, comuna Ciocanesti, judetul Dambovita, 1997)

APADOR-CH a fost sesizata la sfarsitul anului 1997 de familia Marin cu privire la un caz deosebit de grav ce formeaza obiectul dosarului nr. 1345/P/97 al Parchetul militar teritorial Bucuresti.

Jian si Floarea Marin declara ca fiul lor, Remus Marin, in varsta de 21 de ani, a fost impuscat in noaptea de 8/9 august 1997 de subofiterul de politie Nicu Toma de la Serviciul „Furturi auto” al sectiei 8 Politie, in zona orasului Buftea. Parintii l-au gasit in jurul orei 6:00 dimineata, zacand plin de sange langa gardul casei. Transportat de urgenta la spital, a fost operat si i s-au extras trei gloante din corp, la internare constatandu-se „plagi impuscate cot drept, regiune deltoidiana si scapulara dreapta, submandibular dreapta” (fisa de internare nr. 225/16 din 9 august 1997 a Spitalului clinic de urgenta Bucuresti). Dupa cum se poate lesne constata, persoana care a tras cu pistolul a ochit partea superioara a corpului, inclusiv capul victimei si numai un miracol a facut ca victima sa supravietuiasca. Art. 51 din Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor arata ca „uzul de arma … se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, tragandu-se, pe cat posibil, la picioare, pentru a evita cauzarea mortii acestora”.

Parintii victimei au aflat ca fiul lor ar fi acuzat de tentativa de a sparge un chiosc in Buftea sau in imprejurimi.

APADOR-CH considera ca reactia politistului – chiar daca a existat acea tentativa – este total disproportionata si nejustificata, dovedind lipsa de respect fata de viata unui om. Aceasta atitudine este dovedita si de faptul ca politistul implicat in incident nici macar nu a incercat sa-l ajute pe cel impuscat desi, conform Legii Politiei nr. 26/1994 avea aceasta obligatie.

Dupa stiinta familiei Marin, Remus ar fi fost transferat de la Spitalul de urgenta la Spitalul Penitenciar Bucuresti de unde ar fi fost adus in arestul Politiei din Buftea.

APADOR-CH a solicitat Parchetului informatii in legatura cu locul in care se afla Remus Marin si motivele pentru care s-a eliberat – daca s-a eliberat – mandatul de arestare preventiva, precum si stadiul investigatiilor in dosarul nr. 1345/P/97.

4. ARESTUL IGP

Pentru prima oara de la declansarea programului de monitorizare a abuzurilor politiei, respectiv din anul 1993, APADOR-CH a primit permisiunea sa viziteze arestul IGP. Asociatia a mai vizitat astfel de locuri de detentie in 1993, dar numai in compania unor reprezentanti ai unor organizatii din strainatate. O cerere adresata in 1996 Directiei Generale a Politiei Bucuresti, prin care APADOR-CH solicita o aprobare permanenta de a intra in aresturile sectiilor de politie din Capitala, a fost respinsa.

Trebuie precizat ca vizita in arestul IGP a avut loc ca urmare a solicitarii unei persoane aflate acolo in arest preventiv. Ulterior, asociatia a redactat un raport care a fost trimis autoritatilor:

„Situatia inculpatului Ioan Doru Miclea

Arestat pe data de 25 aprilie 1996, Ioan Doru Miclea este acuzat de inselaciune, fals si uz de fals in dauna unor societati comerciale cu care intretinea relatii de afaceri. Plangerea care a dus la arestarea sa nu a fost inca solutionata. In cursul lunii mai 1996 a mai aparut o plangere a unei alte societati comerciale, solutionata prin trimiterea in judecata a lui Ioan Doru Miclea, in noiembrie 1996. Au mai urmat, tot in luna mai 1996, alte patru plangeri din care numai una a format obiectul unei anchete penale.

Ioan Doru Miclea a semnalat reprezentantelor APADOR-CH unele probleme de natura procedurala care impieteaza asupra dreptului la un proces corect sau care demonstreaza necesitatea modificarii unor legi in vigoare:

a) pe toata durata detentiei, inculpatul a formulat mai multe cereri de punere in libertate, din care unele au fost admise in prima instanta si respinse in urma recursurilor declarate de Parchet. Trebuie mentionata in mod deosebit procedura folosita de instanta in legatura cu cererea de punere in libertate introdusa in noiembrie 1996. Instanta de fond a hotarat, la 9 decembrie 1996, punerea in libertate a inculpatului, Parchetul a declarat recurs la 12 decembrie, recurs motivat la 20 ianuarie 1997, iar instanta de recurs s-a pronuntat abia in februarie 1997, admitand recursul Parchetului si respingand cererea. Cu alte cuvinte, persoana arestata a trebuit sa astepte patru luni pronuntarea asupra unei cereri de punere in libertate, incalcandu-se astfel Decizia Curtii Constitutionale nr. 60/1994 (ramasa definitiva prin respingerea recursului prin Decizia nr. 20/1995) prin care un mandat de arestare preventiva trebuie prelungit de un judecator din 30 in 30 de zile, inclusiv in cursul judecarii, caz in care instanta trebuie sa se sesizeze din oficiu;

(…)

c) orice discutie intre o persoana aflata in detentie si avocatul sau se desfasoara in prezenta anchetatorului, ceea ce anuleaza caracterul confidential obligatoriu intre client si aparator. Mai mult, un arestat nu-si poate contacta avocatul decat prin intermediul anchetatorului. In arestul IGP se afla persoane care sunt anchetate fie de Directia Cercetari Penale a IGP, fie de Parchet. O persoana anchetata de un procuror va trebui sa astepte pana cand acesta il va contacta pe aparator si va gasi si timp liber sa fie de fata la discutia dintre avocat si clientul sau, ceea ce poate dura zile sau saptamani. Prin aceasta procedura, dreptul la aparare este, practic, anulat;

(…)

In legatura cu asigurarea conditiilor necesare pentru exercitarea dreptului sau la aparare, Ioan Doru Miclea a reclamat faptul ca nu toate raspunsurile primite la memoriile pe care le-a adresat unor autoritati publice i-au fost aduse la cunostinta. Aceasta ii creeaza o stare de permanenta incertitudine si il impiedica sa-si continue demersurile pe care le considera necesare pentru a-si dovedi nevinovatia. El a mai mentionat si faptul ca nu are la dispozitie hartie si pix, ceea ce presupune ca, de fiecare data cand doreste sa redacteze vreun memoriu, trebuie sa treaca prin lungul sir de formalitati prevazut de regulamentul aresturilor politiei. Pe langa aceasta restrictie, regulamentul respectiv mai interzice si detinerea de aparate de radio, singura sursa de informare audio fiind un difuzor care functioneaza numai 3-4 ore pe zi. Nu este deloc clar motivul pentru care regulamentul interzice persoanelor aflate in arestul politiei sa aiba un aparat de radio (despre televizoare nici nu poate fi vorba), lucru permis in penitenciare, indiferent daca persoanele aflate in detentie sunt in arest preventiv sau condamnate.

Vizita in arestul IGP

Arestul are o capacitate de 200 de locuri si, la data vizitei, se aflau in detentie 84 de persoane, din care patru femei. Nu au existat minori sau tineri intre 18 si 21 de ani. Nu a existat niciodata problema supraaglomerarii, a afirmat capitanul Negut, seful arestului.

Fiecare camera este prevazuta cu un spatiu neseparat de restul incaperii, in care se afla un WC de tip «turcesc» si un dus. Inexistenta unei usi despartitoare sau macar a unui paravan pune persoanele aflate in detentie in situatia umilitoare de a-si satisface nevoile fiziologice in fata colegilor de camera. Cu exceptia acestui aspect negativ, trebuie totusi remarcat faptul ca apa calda si apa rece curg in permanenta, ca nu sunt gandaci sau alte insecte, ca asternuturile sunt relativ curate, ca mancarea este acceptabila si ca se respecta normele plimbarii zilnice (cam o jumatate de ora). Singura plangere din partea detinutilor a fost dificultatea contactarii avocatilor, intrucat aceasta se realizeaza numai prin intermediul anchetatorului, dupa cum s-a mentionat mai sus.

Din discutia cu doctorul a rezultat un aspect ce trebuie semnalat si anume modul in care se efectueaza testarea HIV. Medicul, care decide cine anume trebuie sa faca acest test, a afirmat ca, in fiecare caz, a explicat in detaliu ce inseamna acest test, care pot fi rezultatele si ce consecinte ar putea avea un rezultat pozitiv. Nu a intampinat – afirma dansul – nici un refuz. La intrebarea ce s-ar fi intamplat daca detinutul ar fi refuzat sa faca testul, doctorul nu a stiut ce sa raspunda. Persoanele al caror test HIV a fost pozitiv (una singura in 1997 si circa trei-patru in anii precedenti), au fost informate confidential de medic si, sub diferite pretexte, au fost mutate singure in celule.

5. CONCLUZII

Demilitarizarea politiei nu constituie, inca, o preocupare nici pentru Executiv, nici pentru Legislativ. Totusi, aceasta idee castiga din ce in ce mai mult sprijin, mai ales din partea societatii civile. De asemenea, este incurajator faptul ca un grup de primari a cerut trecerea politiei locale in subordinea lor. De altfel, disciplina militara, atat de des invocata de adeptii actualului sistem de organizare a Ministerului de Interne, este destul de frecvent incalcata. Intr-un interviu aparut in ziarul „Romania Libera” din 11 octombrie 1997, ministrul de Interne Gavril Dejeu declara ca in primul semestru al anului, cadre din MI (politisti, jandarmi, pompieri, graniceri etc.) comisesera 5.717 abateri.

In situatii in care persoanele fizice se plang de abuzuri comise de politisti, anchetele desfasurate de parchetele militare dureaza mult prea mult si sunt finalizate, in majoritatea cazurilor, cu solutii de neincepere a urmaririi penale. Victimele nu se pot adresa instantelor de judecata nici in penal, nici in civil, fiind astfel private de dreptul constitutional al liberului acces la justitie. Chiar daca procurorii – inclusiv procurorii militari – sunt asimilati categoriei magistratilor, anchetele lor nu pot fi echivalate cu notiunea de proces corect si echitabil in sensul documentelor internationale privind drepturile omului si al standardelor stabilite de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Pregatirea profesionala a politistilor – mai ales a celor din mediul rural si din orasele mici – este, inca, insuficienta. Absolventii Academiei de Politie – sau ai altor facultati care se angajeaza la IGP – nu se duc in comune sau in orase mici. In acest tip de localitati lucreaza mai ales subofiteri de politie, pregatiti in mod sumar. Cursurile/seminariile in materie de drepturi ale omului, atat cat se fac, privesc eminamente aspecte teoretice, fara legatura cu munca zilnica a politistilor si, firesc, nu au efectul initial preconizat, iar pregatirea psihologica a politistilor – daca exista – nu transpare in relatia dintre aparatorii legii si persoane.

Multi detinuti aflati in penitenciarele vizitate de APADOR-CH s-au plans de tratamentele la care au fost supusi in sectiile/posturile de politie. Putini au fost insa cei care au avut curajul sa reclame la parchetele militare si inca mai putini cei care au reusit sa aduca dovezi concludente. Cu exceptia cazului fratilor Damian, prezentat mai sus, asociatia nu are cunostinta de vreo alta situatie in care o persoana aflata in arestul politiei sa fi fost examinata de un medic legist si sa primeasca si certificat medico-legal. Mai trebuie amintit si faptul ca medicii din sistemul penitenciar se feresc sa mentioneze in fisele persoanelor nou-venite, eventualele semne ale unor rele tratamente aplicate in aresturile politiei. Cele mai numeroase semnalari privind aceste tratamente se refera la bataie, fie pentru a recunoaste o fapta, fie pentru asumarea si a altor fapte (ceea ce rezolva celebrele AN-uri adica „autori necunoscuti”), fie pentru ca politistul, „indignat” de gravitatea faptei savarsite de presupusul infractor, se socoteste indreptatit sa-l pedepseasca el insusi, fara a mai astepta hotararea instantelor de judecata. APADOR-CH a sugerat ca orice declaratie data in sectia/postul de politie in absenta unui avocat sa nu fie luata in considerare nici de procurori, nici de instantele de judecata.

Necunoasterea legilor sau gresita lor interpretare de catre politisti a dat nastere la abuzuri. Cel mai bun exemplu este modul in care politistii aplica Legea nr. 61/1991 privind contraventiile, care prevede amenzi substantiale sau inchisoare contraventionala pana la sase luni. O alta posibilitate de abuz este oferita de art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 care prevede „conducerea” unei persoane la sediu pentru o perioada de pana la 24 de ore, distincta de „retinerea de 24 de ore” prevazuta si de Constitutie si de Codul penal. Procedura „conducerii” nu este reglementata prin nici o lege, in timp ce „retinerea” presupune emiterea unei ordonante de procuror sau de seful sectiei. In aceste conditii, sunt frecvente cazurile in care persoanele sunt private de libertate pentru mai multe ore fara sa existe nici o posibilitate de aparare sau de contestare a acestei masuri.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a avut o colaborare buna cu Sectia Parchetelor Militare, care a tinut cont de rapoartele asociatiei si de eventualele precizari suplimentare, infirmand unele solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti si dispunand completarea cercetarilor. APADOR-CH cunoaste dificultatile cu care se confrunta parchetele militare dar ele nu sunt suficiente pentru a justifica durata nepermis de lunga a investigatiilor (a se vedea cazurile Achim, Ioan Rosca, Tudorel Tanase si altele). Asociatia are obiectii si in privinta practicii de a retrimite un dosar pentru completarea cercetarilor aceluiasi procuror care a dat prima solutie.

Trei tipuri de comportament au aparut frecvent si in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:

– al politistilor care, incalcand legea, au lovit grav sau mai putin grav unele persoane si care – ca masura de intimidare a respectivelor persoane – au actionat rapid, plangandu-se ei insisi ca ar fi victime ale infractiunii de ultraj, de multe ori in circumstante ridicole, care i-ar descalifica pentru munca pe care sunt presupusi a o desfasura;

– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, recurg abuziv la Legea nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, ceea ce se constituie intr-o adevarata hartuire;

– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile persoanelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp de cateva ori mai indelungata decat solutioneaza parchetele civile plangerile acelorasi politisti impotriva persoanelor care i-au reclamat anterior.

Acest vadit dezechilibru in favoarea politistilor nu face decat sa intareasca ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.

IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE

Anul 1997 pare sa fi marcat inceputul trecerii de la declaratii de intentii la eforturi concrete in directia imbunatatirii conditiilor de detentie si a restructurarii de fond a sistemului penitenciar. Astfel, un grup de lucru format din comandanti de penitenciare si experti ai Directiei Generale a Penitenciarelor a elaborat un set de propuneri legislative cu privire la regimul executarii pedepselor, la statutul cadrelor din penitenciare si la infiintarea institutiei ofiterului de probatiune. Introducerea pedepselor alternative, demilitarizarea cadrelor, instituirea sistemului de asistenta si control pentru detinutii liberati, un grad mai mare de autonomie pentru fiecare penitenciar sunt masuri care, o data legiferate de Parlament, vor duce la schimbari substantiale in acest domeniu. Din pacate, se constata o incetineala a procesul de legiferare, iar pana la adoptarea unei noi legislatii, regimul din penitenciare va continua sa functioneze conform unor reglementari invechite, care intra in contradictie cu standardele europene in materie.

A. PROTESTELE DIN FEBRUARIE 1997

Un eveniment cu totul deosebit a avut loc in luna februarie 1997, cand s-au declansat, mai intai la Penitenciarul Bucuresti si apoi si in alte inchisori din tara, protestele persoanelor aflate in detentie. Conform informatiilor obtinute de APADOR-CH, motivul initial a fost modul confuz in care s-a explicat detinutilor noul sistem de liberare conditionata pe baza modificarilor aduse Codului penal si Codului de procedura penala in noiembrie 1996. Protestele detinutilor s-au extins apoi si la alte aspecte: durata prea mare a proceselor, supraaglomerarea, hrana proasta etc. Timp de aproximativ o saptamana, presa scrisa si electronica a mediatizat indelung aceste proteste care, cu exceptia penitenciarului din Timisoara, s-au desfasurat in mod pasnic (refuz de hrana, strigarea unor lozinci, baricadarea in camere). La 23 februarie 1997, Directia Generala a Penitenciarelor a decis folosirea fortei pentru stingerea protestelor detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti.

Reprezentantii APADOR-CH au putut intra in penitenciar si in Spitalul Penitenciar abia pe data de 27 februarie, dupa mai multe discutii cu Directia Generala a Penitenciarelor. Putinele informatii pe care au reusit sa le obtina la fata locului au fost sintetizate intr-un raport care, conform solicitarii DGP, nu a fost facut public decat mult dupa data vizitei. Raportul consemneaza, printre altele:

„Cu cateva zile inainte de declansarea protestului detinutilor din penitenciar, una din educatoarele penitenciarului a citit la difuzor noile prevederi ale Codului penal referitoare la regimul executarii pedepselor, modificarea articolelor 59 si 60, nemultumindu-i in mod special pe detinuti, care au revendicat imediat revenirea la varianta veche a Codului penal si imbunatatirea conditiilor de detentie. In esenta, articolul 59, in noua sa forma, prelungeste perioada de detentie obligatorie minima (inainte de a avea posibilitatea de a intra la comisia de liberare conditionata) de la jumatate la doua treimi pentru pedepse de pana la zece ani, si de la doua treimi la trei patrimi pentru pedepse ce depasesc zece ani.

Unii detinuti au intrat in greva foamei. Comandantul penitenciarului, colonelul Ion Parjol, si-a exprimat convingerea ca publicitatea de care s-a bucurat protestul detinutilor, larg mediatizat, i-a atatat si mai mult si i-a incurajat.

Pentru rezolvarea conflictului, conducerea penitenciarului a mobilizat 500 de cadre, care au intervenit in forta in seara zilei de 23 februarie. Conform relatarilor comandantului penitenciarului, cadrele au fost autorizate sa foloseasca numai bastoanele de cauciuc din dotare si 3-4 fiole cu gaze lacrimogene in camerele unde detinutii baricadasera usile. Trebuie precizat ca numarul cadrelor folosite la interventie il depaseste pe cel al angajatilor penitenciarului, dar domnul comandant a refuzat sa precizeze de la ce institutie proveneau restul militarilor.

La data vizitei, adica la patru zile de la incidentele din penitenciar, comandantul a cerut reprezentantilor APADOR-CH sa nu stea de vorba cu detinutii si sa nu intre in celule ca sa nu «agite din nou spiritele», dupa ce cadrele penitenciarului de-abia reusisera sa-i linisteasca. Reprezentantii APADOR-CH au fost de acord cu aceasta rugaminte expresa, ramanand totusi sa viziteze cabinetele medicale.

Cabinetul medical vizitat de reprezentantii APADOR-CH acopera sectiile 5 si 6 ale penitenciarului. S-au putut insa verifica si registrele medicale ale sectiilor 3 si 4.

Consultand registrele medicale pentru zilele de 23, 24 si 25 februarie, deci imediat dupa interventia in forta, s-a constatat ca mai multi detinuti (circa 20) se prezentasera la cabinetele medicale acuzand traumatisme ce puteau rezulta din lovituri. In perioada anterioara interventiei in forta nu s-au semnalat astfel de cazuri. Exemplele care urmeaza sunt ale detinutilor din sectiile 3, 5 si 6:

Sectia 3: camera 43:

– Nastase Bobancu – politraumatism hemitorace si membru superior si inferior;

– George Chirilencu – contuzie forte si hematom;

– Vasile Viorel – contuzie forte;

– Dutu Viorel – contuzie forte;

Sectia 3: camera 49:

– Motoc Marian – plagi superficiale parieto/occipital stang/epistaxis posttraumatic;

– Ivan Nicolae – contuzie forte;

Sectia 3: camera 42:

– Constantinescu Gheorghe – traumatism forte;

Sectia 3: camera 44:

– Copilu Mirel – contuzie forte/hematom;

Sectia 3: camera 50:

– Burcea Marin – hemartroza cot stang;

Sectia 4 este o sectie eminamente TBC in care, dupa spusele doctorului Tanasescu, nu s-a intrat cu forta si n-au fost inregistrate cereri de iesire la cabinetul medical.

Sectiile 5 si 6: camera 93:

– Gheorghe Mihai – autoagresiune;

Sectiile 5 si 6: camera 109:

– Marcu Viorel – contuzie forte gamba stanga;

Sectiile 5 si 6: camera 55:

– Burca Marian – suspect fractura brat superior stang;

– Macelaru Ion – traumatism toracic;

Sectiile 5 si 6: camera 65:

– Busuioc Florica – plaga taiata;

Sectiile 5 si 6: camera 49:

– Memet Alexandru – contuzie lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 71:

– Ciuraru A. – contuzie post traumatica;

Sectiile 5 si 6: camera 58:

– Mihai M. – contuzie articulatie genunchi drept;

Sectiile 5 si 6: camera 79:

– Zaicareanu C-tin – epistaxis;

– Stan C-tin – echimoza suborbitala stanga;

– Stan Emil – traumatism coloana zona lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 80:

– Dumitru Florin – traumatism coloana zona lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 92:

– Duduianu Nicolae – echimoza;

Reprezentantii APADOR-CH nu au putut verifica si registrele de la cabinetele medicale ale sectiilor 1 si 2. In ciuda asigurarilor date de comandantul Penitenciarului Bucuresti, se poate trage concluzia ca in timpul interventiei impotriva detinutilor s-a recurs la mai multa forta decat ar fi fost necesar. Mai trebuie mentionata si o declaratie a doctorului Tanasescu, conform careia el insusi a fost de fata la interventie si a indemnat cadrele sa «nu ii loveasca pe detinuti in zonele vitale».

La iesirea din incinta penitenciarului, reprezentantii APADOR-CH au fost abordati de o ruda apropiata a unuia din detinuti (Ion Filias, aflat in arest preventiv din 1996), care le-a relatat ca a incercat sa-l vada pe acesta dar a fost refuzata. Rudei i s-ar fi spus – fara a se putea preciza sursa – ca Ion Filias ar fi fost lovit in zona genitala de organele de interventie si ca s-ar afla – in stare grava – internat la infirmerie. Cum reprezentantii APADOR-CH nu se mai puteau intoarce in penitenciar, ruda respectiva a fost sfatuita sa se adreseze la Directia Generala a Penitenciarelor.”

La Spitalul Penitenciar, reprezentantii APADOR-CH au stat de vorba cu lt.-col. Adrian Olteanu, loctiitor al comandantului pentru paza si regim, care a pus la dispozitie toate datele statistice privitoare la efectivul de bolnavi al spitalului. In spital nu au existat incidente similare cu cele din Penitenciarul Bucuresti, cu exceptia unui bolnav de la camera 207 care a intrat in „refuz de hrana” pentru o jumatate de zi din spirit de solidaritate cu revendicarile detinutilor din penitenciar.

Reprezentantii APADOR-CH au tras concluzia ca interventia cadrelor de la Penitenciarul Bucuresti pentru stingerea conflictului a fost justificata dar ca existau indicii serioase ca s-a folosit in mod excesiv forta. APADOR-CH considera, dupa acea vizita, ca se impunea efectuarea unor investigatii atat de Ministerul de Justitie cat si de Parchetul militar in legatura cu modul in care s-a desfasurat acea interventie.

*

In lunile care au urmat, au inceput sa apara informatii care prezentau o alta fata a interventiei in forta de la Penitenciarul Bucuresti. Initial confuze, ele au capatat credibilitate pe masura ce tot mai numerosi detinuti au gasit curajul sa vorbeasca deschis despre cele intamplate pe 23 februarie si in noaptea de 23/24 februarie 1997.

In luna septembrie, detinutul Ilie Ghita (intre timp eliberat) a afirmat in fata unui reprezentant al APADOR-CH si al unui membru al Secretariatului International de la Londra al organizatiei AMNESTY INTERNATIONAL ca, dupa interventia in forta din 23 februarie, a urmat o actiune cu caracter strict punitiv, impotriva unui numar de detinuti (cifra variaza intre 70 si 100) anume selectionati de conducerea penitenciarului. Acesti detinuti – alesi, se pare, dupa gradul de influenta asupra celorlalti detinuti sau dupa eventuale antipatii din partea cadrelor – au fost adunati la punctul de primire unu si au fost batuti cu bate de lemn, bastoane, pumni si picioare de circa 70 de persoane mascate, din jurul orei 22:30 pana a doua zi dimineata in jurul orei 5:00. In „pauzele” dintre reprizele de bataie, detinutii care se mai puteau tine pe picioare erau pusi sa culeaga de pe jos cioburi, pietricele etc. Toti cei batuti au fost dusi – unii cu paturile! – in alte camere decat cele din care fusesera luati. Putini au ajuns la cabinetele medicale pentru ingrijiri si inca si mai putini, la Spitalul Penitenciar aflat la cativa metri de penitenciar. Ilie Ghita si cativa din cei batuti au adresat plangeri Parchetului militar in legatura cu tratamentul inuman si degradant la care fusesera supusi. Ei au identificat acele persoane din DGP si din penitenciar care au coordonat in mod deschis intreaga represiune: colonelul Stroescu (DGP), comandantul Parjol (Penitenciarul Bucuresti), colonelul Olteanu de la Spitalul Penitenciar. Ilie Ghita a mentionat numele detinutilor care adresasera plangeri Parchetului militar si ale celor dispusi sa vorbeasca deschis despre cele intamplate.

In urma discutiilor cu Ilie Ghita, reprezentantii APADOR-CH s-au deplasat din nou la Penitenciarul si la Spitalul Penitenciar Bucuresti la data de 19 noiembrie 1997. Fragmentele din raportul APADOR-CH care au relevanta in privinta represiunii din februarie 1997 sunt reproduse mai jos:

a) Viorel Vasile (zis Jaga), aflat la Spitalul Penitenciar.

„Detinutul este una din victimele represiunii brutale din Penitenciarul Bucuresti din 23 februarie 1997 si unul din putinii care are curaj sa se planga pe fata de acest lucru.

Conform celor relatate de Viorel Vasile, in seara de 23 februarie 1997, un grup de persoane cu cagule pe fata au navalit in camera in care se afla (43, sectia a III-a), au lovit cu brutalitate pe toti cei aflati acolo, folosind bate de lemn (rotunde sau cu muchii dreptunghiulare) si bastoane. La putin timp dupa aceea, cativa «mascati» au revenit in camera si au strigat trei nume de pe o lista, printre care si cel al lui Viorel Vasile. Cei trei au fost tarati de-a lungul coridorului unde se aflau aliniati pe stanga si pe dreapta alti mascati care i-au lovit din nou. Fie chiar la prima interventie in camera, fie cand era tarat si lovit pe coridor, lui Viorel Vasile i-a fost fracturat un picior. Fractura inchisa a fost confirmata la infirmerie. Viorel Vasile a fost trimis inapoi fara a i se acorda asistenta medicala necesara. A fost din nou lovit de persoane mascate, dupa care si-a pierdut cunostinta. A fost dus intr-o alta camera (86, sectia a V-a) iar ghipsul i-a fost aplicat abia pe 27 februarie. La circa o saptamana, la sosirea unei comisii (probabil cea din partea Senatului), cadre din penitenciar i-au taiat ghipsul si i-au cerut «sa-si tina gura», ceea ce Viorel Vasile nu a facut, relatand comisiei intreaga interventie in forta. Dintre persoanele care au condus actiunea punitiva, detinutul i-a recunoscut pe colonelul Stroescu de la DGP, pe fostul comandant al penitenciarului – dl Parjol – si pe colonelul Olteanu care, la data reprimarii, lucra la Spitalul Penitenciar, de unde a fost transferat la penitenciar in aprilie sau mai 1997. Viorel Vasile a inaintat o plangere la Parchetul militar dar, pana la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, nu primise nici un raspuns si nici nu fusese audiat. Viorel Vasile este, dupa stiinta sa, singurul din cei batuti in 23 februarie care se mai afla in spital. Ceilalti, internati in diverse reprize, au fost fie retrimisi la Penitenciarul Bucuresti, fie transferati in alte penitenciare din tara.”

b) George Nastase Bobancu, aflat la Penitenciarul Bucuresti

„A facut parte din grupul de detinuti batuti in noaptea de 23/24 februarie 1997. Conform relatarii sale, in seara de 23 februarie, a fost scos din camera (90, sectia a V-a) si dus la punctul de primire. Aici, mai multi detinuti au fost bagati in camarutele de primire, unde au fost obligati sa se intinda pe ciment. In incaperea in care a fost dus Bobancu mai erau inca 6-7 detinuti. Au fost scosi in curte dupa caderea intunericului si batuti pana pe la 5:00 dimineata. Dupa estimarea lui George Nastase Bobancu, aproximativ 50-60 de detinuti au fost batuti de circa 70 de persoane, dintre care doar cateva nu purtau cagule. Intre acestia, Bobancu i-a identificat pe dnii Stroescu, Baditoiu, Parjol si Olteanu. Detinutii au fost loviti cu bate rotunjite sau cu muchii dreptunghiulare – care, dupa toate aparentele, erau picioare de mese si scaune, fabricate chiar in atelierele penitenciarului –, cu bastoane, pumni si picioare.

George Nastase Bobancu, fost artist de circ, cu o constitutie deosebit de robusta, afirma ca i-a fost spart sternul, a fost lovit in mod repetat pe tot corpul si, in cele din urma, a fost carat cu patura mai intai intr-o camera, iar apoi la infirmerie, unde a ramas timp de doua saptamani. Readus intr-o camera din penitenciar (nr. 109), a fost pedepsit cu sase luni de regim restrictiv (retragerea drepturilor la pachet, vizita, corespondenta etc.). Dupa 15 zile de astfel de regim, a fost internat la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde a ramas pana la jumatatea lunii octombrie. Pe durata spitalizarii, nu i s-a acordat nici un fel de asistenta de specialitate pentru rezolvarea fracturii de stern. Mai mult, i s-a raspuns permanent «sa-si vada de treaba, ca n-are nimic la stern». George Nastase Bobancu continua sa aiba dureri in cosul pieptului si la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH. Detinutul a adresat, in luna mai, o plangere Parchetului militar in legatura cu modul in care s-a desfasurat reprimarea din februarie 1997.

Readus la Penitenciarul Bucuresti, detinutului i s-a aplicat din nou regimul restrictiv, explicatia adjunctului comandantului fiind ca «perioada de spitalizare nu se scade din pedeapsa de sase luni». La data vizitei, George Nastase Bobancu statea intr-o camera foarte mica (604, sectia a VI-a, regim restrictiv), impreuna cu alti 14 detinuti, in paturi pe trei niveluri.

Concluzii

1. Relatarile detinutilor Viorel Vasile si George Nastase Bobancu cu privire la reprimarea de la Penitenciarul Bucuresti din 23 februarie si noaptea de 23/24 februarie 1997 se coroboreaza cu declaratia anterioara a lui Ilie Ghita, fost detinut in Penitenciarul Jilava, pe acelasi subiect. Toti trei sustin ca au facut plangeri la Parchetul militar in legatura cu tratamentul inuman si degradant pe care l-au suportat, dar numai Ilie Ghita a fost chemat sa dea declaratii. APADOR-CH are informatii ca si alti trei detinuti – Florin Mergescu, Amet Metin si Gigi Constantinescu (zis Boieru) – au depus plangeri la Parchetul militar si se pare ca Amet Metin ar fi fost contactat de un procuror militar.

Trebuie mentionat ca toti interlocutorii APADOR-CH au afirmat ca in saptamana in care s-a produs protestul pasnic al detinutilor, ei ar fi fost incurajati in manifestarile lor de cadrele penitenciarului care ii anuntau de prezenta in penitenciar a unor reprezentanti ai mass-media;

2. Exista si alti detinuti care au avut de suportat consecintele modului excesiv de brutal in care au fost pedepsiti detinutii dar se tem sa vorbeasca;

3. Interventia cadrelor din penitenciar pentru stingerea protestului a fost disproportionat de mare in prima faza, cand s-a intrat in camere cu forta, au fost loviti detinuti, s-a recurs chiar la bombe cu gaze lacrimogene, in conditiile in care protestul detinutilor nu a capatat in nici un moment aspecte violente;

4. Interventia cadrelor din penitenciar a fost insa complet nejustificata in faza a doua, in care a avut clar un aspect punitiv;

5. Din toate relatarile, rezulta ca «selectarea» detinutilor care au fost batuti cu salbaticie toata noaptea s-a facut in functie de personalitatea acestora (influenta asupra celorlalti detinuti, mod de exprimare etc.) si de eventualele animozitati care existau intre acestia si cadrele din penitenciar;

6. Din declaratiile lui Ilie Ghita, Viorel Vasile si George Nastase Bobancu a rezultat ca, intre reprizele de bataie din noaptea de 23/24 februarie, detinutii, din care multi abia se mai puteau ridica de jos, au fost obligati sa «curete» curtea, adunand pietricele, bucatele de sticla etc. Acelasi tratament degradant li s-a aplicat si in zilele urmatoare;

7. Lipsa asistentei medicale sau intarzierea in acordarea acesteia este un fapt nepermis si imposibil de justificat din partea unor medici si echivaleaza cu tratament inuman;

(…).

APADOR-CH a trimis rapoartele integrale asupra celor doua vizite la Penitenciarul si Spitalul Penitenciar Bucuresti atat Directiei Generale a Penitenciarelor si ministrului de Justitie, cat si Sectiei Parchetelor Militare.

Merita mentionat faptul ca unul din participantii directi – recunoscut de mai multi detinuti – la actiunea punitiva din noaptea de 23/24 februarie 1997 – colonelul Olteanu – a fost mutat de la Spitalul Penitenciar la Penitenciar!

Mai trebuie precizat si faptul ca o comisie senatoriala a facut propriile investigatii in legatura cu modul in care s-a actionat la Penitenciarul Bucuresti in ziua de 23 februarie si in noaptea care a urmat dar, judecand dupa raportul intocmit, nici una din concluzii nu se refera la aplicarea unor metode inumane si degradante impotriva detinutilor.

Sectia Parchetelor Militare de pe langa Curtea Suprema de Justitie a informat APADOR-CH prin adresa nr. 59/P/1997 din 19 decembrie 1997 ca:

„Prin rezolutia procurorului militar s-a dispus neinceperea urmaririi penale, deoarece s-a constatat ca interventia cadrelor pentru restabilirea ordinii s-a facut cu respectarea dispozitiilor legale.

Interventia in forta a avut loc dupa ce toate posibilitatile de actiune nonviolente au fost epuizate si s-a facut in conformitate cu Planul-cadru nr. 40710/21.02.1997 aprobat de secretarul de stat Dorin Clocotici, care prevedea masurile si modul lor de aplicare in cazul manifestarilor in grup de nerespectare a regulilor de ordine interioara.”

Asociatia considera solutia drept total nesatisfacatoare si in contradictie evidenta atat cu prevederile Constitutiei Romaniei cat si cu documentele internationale privind drepturile omului ratificate de Romania, care sunt parte din dreptul intern. APADOR-CH a cerut Sectiei Parchetelor Militare sa dispuna reluarea si completarea cercetarilor in cazul reprimarii protestelor detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti.

B. ASPECTE GENERALE

a) Supraaglomerarea

Aceasta problema ramane in continuare una din cele mai serioase ale sistemului penitenciar din Romania. Una din cauzele supraaglomerarii ramane, ca si in anii precedenti, usurinta cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva (pana la 30 de zile) iar judecatorii le prelungesc pe perioade de cate 30 de zile. Curtea Constitutionala a decis ca un judecator nu poate prelungi un mandat de arestare decat pentru 30 de zile indiferent de stadiul procesului penal. Cu alte cuvinte, o persoana aflata in arest preventiv pe baza unui mandat emis de un procuror are dreptul sa i se analizeze, o data la 30 de zile, situatia de catre un judecator care trebuie sa decida daca se mai justifica sau nu starea de privare de libertate. Conform Constitutiei, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii.

La inceputul anului 1997, Ministerul de Justitie a propus Guvernului sa emita o ordonanta de urgenta prin care sa se renunte la obligatia instituita de Curtea Constitutionala. Asadar. Ministerul de Justitie a incercat sa determine Guvernul sa emita ordonanta de urgenta care ar fi anulat si acea garantie minima oferita persoanei private de liberate, cu motivarea ca a descoperit ca in sistemul penitenciar practica ceruta de Curtea Constitutionala era exceptia si nu regula. In luna martie 1997, statistici – incomplete – ale DGP aratau ca aproximativ zece mii de inculpati aflati in diverse faze ale procesului penal nu beneficiau de aceasta garantie.

La sfarsitul primei sesiuni parlamentare din 1997, a fost adoptata o lege prin care erau amnistiate unele fapte si gratiate unele pedepse, in urma careia circa 2.000 de detinuti au fost pusi in libertate. Aceasta masura nu putea insa rezolva problema supraaglomerarii. Nici darea in folosinta partiala a noului Penitenciar Rahova, in toamna lui 1997, nu a insemnat altceva decat preluarea a circa 600 de detinuti din cei peste 3.000 de la Penitenciarul Bucuresti.

In cursul vizitelor intreprinse in anul 1997, APADOR-CH a constatat ca numai Penitenciarul de la Bistrita nu era supraaglomerat. In marea majoritate a inchisorilor, sunt frecvente situatiile in care detinutii dorm cate doi intr-un pat sau trei in doua paturi, paturile fiind asezate pe trei sau chiar patru niveluri. Spatiul din camere ramas liber este extrem de mic. In aceste conditii, detinutii care nu muncesc (pentru ca nu au unde sau pentru ca sunt inapti temporar) nu pot face altceva decat sa stea in pat circa 23 de ore din 24 (plimbarea zilnica dureaza intre 30 de minute si o ora, in functie de spatiul de care dispune penitenciarul). Detinutii mananca tot in camera, neexistand spatii separate. In cateva penitenciare (Bistrita, Iasi) s-a reusit – partial – amenajarea unor camere in care unii detinuti (in primul rand femeile) sa poata manca in conditii mai decente.

Detinutii au la dispozitie ziare – de cele mai multe ori insuficiente pentru numarul mare de detinuti – si biblioteci – a caror dotare lasa mult de dorit. Mai exista si televizoare sau radio-casetofoane care, in majoritate, apartin detinutilor, penitenciarele avand in dotare doar cateva. Se organizeaza si cursuri de alfabetizare (clasele I–IV in unele penitenciare, I–VIII in altele), dar toate aceste activitati ocupa prea putin din timpul detinutilor si sunt departe de a asigura pregatirea lor pentru viata in libertate. In aceste conditii, apare evident ca accentul cade, inca, pe aspectul punitiv al detentiei, latura educativa fiind lasata pe un plan indepartat.

b) Asistenta religioasa

Fiecare penitenciar are un preot ortodox, angajat al Directiei Generale a Penitenciarelor. Fara a pune in discutie rolul sau potential benefic in recuperarea morala a detinutilor, APADOR-CH a constatat ca, in unele penitenciare, preotul este perceput ca fiind „omul sistemului” ceea ce a creat suspiciuni si a dus chiar la refuzul persoanelor aflate in detentie de a se mai spovedi. Majoritatea comandantilor de penitenciare afirma ca reprezentantii altor culte sunt bineveniti. Numai ca ei trebuie sa aiba o aprobare de la DGP, sa discute mai intai cu preotul ortodox iar in unele penitenciare sunt acceptati doar cei care reprezinta culte recunoscute prin lege de statul roman. La Penitenciarul Gherla, preotul ortodox este prezent la toate intalnirile reprezentantilor altor culte cu detinutii, ceea ce inseamna, practic, o imixtiune in viata intima a acestora, si o violare a libertatii lor de a practica o anume religie prin conditionarea indeplinirii serviciului religios de prezenta preotului ortodox.

Cea mai grava violare a libertatii de religie in sistemul penitenciar, este ca trecerea de la un cult religios la altul este interzisa. Argumentul comandantilor este ca o persoana privata de libertate are o stare psihica deosebita care nu-i permite sa discearna. Unii preoti ortodocsi, cu care reprezentantii APADOR-CH au discutat, au sustinut ca reprezentantii altor culte incearca sa „racoleze” credinciosii aducandu-le mici daruri sau facandu-le servicii marunte. APADOR-CH nu intelege eforturile preotilor ortodocsi de a mentine „in turma credinciosilor” acei detinuti care doresc sa adere la o alta religie, indiferent de motive. Constitutia Romaniei garanteaza la art. 29 libertatea constiintei, ceea ce implica si libertatea fiecarei persoane de a-si alege credinta religioasa fara restrictii, indiferent daca acest lucru se intampla intr-o perioada de seninatate sau intr-un moment greu al vietii persoanei in cauza.

c) Fonduri insuficiente

Acest motiv este foarte des invocat de comandantii penitenciarelor, chiar daca unele masuri pentru imbunatatirea situatiei detinutilor nu presupun decat, eventual, cheltuieli minime. APADOR-CH a propus mereu sporirea timpului rezervat exercitiului fizic. Impedimentele referitoare la spatiul insuficient sau la dificultatea asigurarii pazei pot fi rezolvate daca exista bunavointa si respect fata de fiinta umana. Asociatia a insistat de asemenea sa se asigure o legatura mai consistenta intre persoanele aflate in detentie si lumea exterioara. Limitele stabilite prin regulament (o vizita la doua luni pentru recidivisti, una pe luna pentru nerecidivisti, patru pe luna pentru minori etc.).

In plus, orice asociatie sau fundatie care doreste sa faca ceva pentru reintegrarea sociala a detinutilor ar trebui sa fie incurajata si nu supusa unor formalitati birocratice care o pot descuraja.

APADOR-CH a constatat ca la penitenciarele unde exista o reala preocupare pentru conditiile de detentie (Bistrita, Poarta AlbA, Iasi, Bacau) se fac eforturi pentru imbunatatirea conditiilor de detentie, chiar daca banii sunt numarati. Pe de alta parte, APADOR-CH semnaleaza cazul Penitenciarului Galati unde, dupa ce s-a demolat vechea inchisoare (datand de la sfarsitul secolului XIX), si s-a construit o aripa noua, conducerea a fost obligata sa mute toti detinutii in noua cladire (mentinand supraaglomerarea) pentru ca nu a mai avut banii necesari pentru ridicarea celui de al doilea tronson.

Hrana detinutilor continua sa fie o problema. Carnea inseamna practic oase, copite, cozi si slanina, cu toate ca multe penitenciare au propriile ferme de animale. DGP stabileste numarul de calorii pe zi si categoriile de detinuti, bareme unice si obligatorii pentru intregul sistem penitenciar. APADOR-CH a sugerat ca DGP sa stabileasca doar un barem minim obligatoriu de calorii pe zi, lasand la latitudinea fiecarui comandant imbunatatirea meniului in functie de posibilitatile locale.

Conditiile de igiena sunt, cu putine exceptii, total nesatisfacatoare. In majoritatea penitenciarelor, camerele sunt dotate cu unu–doua WC-uri si spalatoare cu trei-patru robinete, total insuficient pentru numarul mare de detinuti. Se practica, in continuare, dusul cald saptamanal, dar timpul alocat pentru fiecare camera (circa 20-30 de minute) este prea scurt avand in vedere numarul mare de detinuti dintr-o camera. Paturile, cearsafurile, paturile sunt vechi si degradate.

d) Asistenta medicala

APADOR-CH a discutat in repetate randuri, atat cu conducerile penitenciarelor cat si cu medicii care lucreaza in sistem, posibilitatea furnizarii prezervativelor pentru detinuti. Este clar ca ar fi vorba de pura ipocrizie daca s-ar nega practicarea unor relatii sexuale in sistemul penitenciar. In timpul vizitei la Spitalul Penitenciar Bucuresti, reprezentantii asociatiei au aflat ca doi detinuti fusesera depistati recent ca fiind infectati cu HIV. Argumentele conducerilor penitenciarelor conform carora introducerea prezervativelor ar echivala „cu incurajarea unor astfel de practici” pot fi usor contracarate cu riscurile – reale – ale contaminarii nu numai cu HIV dar si cu germenii bolilor venerice. Punand in balanta cheltuielile pentru fiecare detinut infectat cu HIV, sifilis, gonoree etc., si costul prezervativelor (care pot fi procurate si din donatii) rezulta ca principala problema tine de mentalitate si nu de finante.

Asistenta medicala este departe de standardele normale. In majoritatea penitenciarelor numarul medicilor este mult prea mic fata de cel al detinutilor. Acest fapt creeaza nemultumiri printre detinuti care au impresia ca sunt fie ignorati, fie prost tratati de medici. Este evident ca un doctor care da cateva zeci de consultatii zilnic – uneori chiar peste o suta – nu poate acorda atentia necesara fiecarui detinut in parte. Este drept ca unii detinuti se prefac ca sufera de ceva in speranta ca vor fi transferati fie la Spitalul Penitenciar Bucuresti, fie la un spital civil si ca, in cele din urma, ar putea fi eliberati pe motiv de boala. Mai exista si categoria detinutilor care se automutileaza pentru a atrage atentia asupra duratei prea lungi a proceselor lor, sau pentru diverse motive personale. Ar fi necesar ca in fiecare penitenciar sa functioneze cel putin un psiholog care ar putea contribui atat la diminuarea numarului celor care se automutileaza sau intra in refuz de hrana, cat si la pregatirea pentru viata in societate dupa liberare.

Ca si preotii ortodocsi, si medicii sunt angajatii DGP. Fiind vorba inca de o structura militara in care ordinul superiorilor este lege, exista temeri cu privire la modul in care doctorii si asistentii lor isi practica meseria. Primul si cel mai flagrant exemplu este cel al represiunii de la Penitenciarul Bucuresti care s-a desfasurat in prezenta unui medic. Ingrijirile medicale acordate victimelor interventiei au fost fie amanate, fie inadecvate. APADOR-CH considera ca medicii si asistentii lor de la Penitenciarul Bucuresti si, ulterior, de la Spitalul Penitenciar au incercat sa minimalizeze efectele interventiei din 23 si din noaptea de 23/24 februarie.

Un alt aspect se refera la intocmirea fiselor medicale ale fiecarui detinut depus in penitenciar. Dupa stiinta asociatiei, in nici o fisa a vreunei persoane aduse din arestul politiei nu s-au consemnat urme de violenta ca urmare a tratamentului aplicat in sectii/posturi de politie. Mai mult, in toate penitenciarele vizitate, medicii si comandantii au sustinut la unison ca nu au existat cazuri de oameni adusi de la politie in penitenciare care sa fi prezentat urme de lovituri. S-ar putea trage concluzia ca nici un politist nu a lovit vreodata vreo persoana care a trecut prin arestul politiei si a ajuns apoi in penitenciar. Numai ca sunt mult prea multi inculpati/detinuti care sustin contrariul.

APADOR-CH sugereaza, ca si in cazul preotilor din penitenciare, ca medicii si asistentii lor sa nu mai fie angajatii DGP, eliminandu-se astfel suspiciunile ce planeaza asupra modului in care isi practica meseria;

e) Pedepse aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului penitenciarelor

APADOR-CH a constatat ca, la fel ca in anii precedenti, nici in 1997 nu s-a afisat in fiecare camera de detentie macar cate un exemplar din regulament. Exista si cateva exceptii, mai ales dupa ce Directia Generala a Penitenciarelor a editat un ghid pentru uzul detinutilor. Fara a intra in amanunte cu privire la unele din materialele continute – care pot fi mult imbunatatite – ghidul este un pas inainte pentru informarea detinutilor cu privire la drepturile si indatoririle lor.

Insa in absenta unui indrumar afisat, este greu de crezut ca persoanele private de libertate vor tine minte toate regulile care li se citesc la intrarea in penitenciar. Pedepsele aplicate pentru incalcarea regulamentului sunt urmatoarele:

– avertisment

– mustrare

– suspendarea unuia sau mai multor drepturi (pachet, vizite, corespondenta)

– izolarea simpla (maximum 15 zile) sau severa (maximum 10 zile)

– regim restrictiv (intre 3 si 12 luni; presupune privarea pe termen lung de toate drepturile, inclusiv televizor si radio)

– transferare la sectia de periculosi (acestia nu au dreptul sa munceasca iar paza este sporita; masura poate fi luata/anulata de conducerea penitenciarului pe perioade nelimitate).

Aplicarea unei anume pedepse se stabileste de conducerea penitenciarului pe baza raportului de pedepsire intocmit de supraveghetori. Problema care se pune este in ce masura detinutul invinuit de comiterea unei abateri se poate apara si ce cai de atac ii stau la dispozitie. Chiar daca – asa cum afirma unii comandanti – detinutul este intotdeauna audiat, intrebarea este cata credibilitate are declaratia lui fata de afirmatiile supraveghetorului. Dupa stabilirea sanctiunii, detinutul pedepsit are, teoretic, posibilitatea de a adresa o plangere Parchetului militar care ar putea declansa o ancheta. Numai ca toti detinutii stiu ca li se citeste toata corespondenta si sunt convinsi ca o plangere impotriva cadrelor ar avea putine sanse de a ajunge la destinatie. In consecinta, marea majoritate prefera sa execute pedeapsa, chiar daca sunt nevinovati si chiar daca raportul de pedepsire va cantari greu atunci cand le va veni randul sa intre la comisia de liberare conditionata.

Mai trebuie mentionat si faptul ca este suficient ca un detinut sa discute cu colegii de camera chestiuni care nu sunt pe placul supraveghetorilor ca acestia sa intocmeasca imediat raport de pedepsire (a se vedea mai jos cazul detinutului Dan Ziegler de la Penitenciarul Bistrita, precum si cazul lui Mihai Prundaru care a expediat pe cai ocolite o plangere catre APADOR-CH, fapta pentru care – afirma el – a fost batut de supraveghetori si pedepsit cu izolare severa la Penitenciarul Gherla).

f) Dreptul la aparare

Cu toate ca nu priveste sistemul penitenciar decat in mica masura, trebuie analizat modul in care se respecta dreptul constitutional la aparare, deoarece aproximativ 33% (cifra oficiala) din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Parerea APADOR-CH, in urma numeroaselor vizite la inchisori, este ca mai mult de 50% din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Diferenta dintre 33% si 50% provine – foarte probabil – din faptul ca oficialitatile din sistemul penitenciar socotesc ca persoanele condamnate in prima instanta nu mai fac parte din categoria celor aflate in arest preventiv. Se confirma astfel ignorarea principiului de drept conform caruia o persoana este considerata vinovata de comiterea unui delict numai atunci cand exista o hotarare judecatoreasca definitiva. Toate statisticile puse la dispozitia reprezentantilor APADOR-CH cuprind o rubrica separata „condamnati in prima instanta”.

Majoritatea persoanelor aflate in arest preventiv sunt lipsite de posibilitati materiale, asa incat ele trebuie sa se multumeasca cu avocati din oficiu. Cu putine exceptii (Bistrita, de exemplu), avocatii din oficiu nu vin la penitenciare sa discute cu clientii lor, nu fac eforturi pentru a asigura o aparare reala in instante si se rezuma la a solicita „intelegerea” judecatorilor fata de inculpati. Nu putine sunt cazurile in care acuzatii nu discuta niciodata cu aparatorii lor. Iar atunci cand discuta, conversatia dintre avocat si client are loc fie la grefa tribunalului, in prezenta altor detinuti si a supraveghetorilor, fie chiar in sala de sedinte, inainte sau in timpul procesului. Desigur, stimulentele materiale ale unui avocat din oficiu sunt minime (angajament de pana la 150.000 lei indiferent de durata procesului, nici un leu pentru deplasari etc.). Pentru ca dreptul la aparare sa nu ramana litera moarta, ar trebui ca barourile si cabinetele particulare sa puna la punct un sistem stimulativ pentru avocatii dispusi sa preia astfel de cazuri.

Penitenciarele ar putea contribui la respectarea acestui drept prin cateva masuri ce nu implica decat cheltuieli minime: a) permisiunea pentru orice avocat de a discuta cu orice persoana aflata in arest preventiv/client, nu numai cu acela pentru care are delegatie; b) permisiunea pentru orice detinut de a contacta telefonic orice avocat, ori de cate ori doreste. Aceasta presupune instalarea unor posturi telefonice in fiecare penitenciar dar si posibilitatea pentru detinuti de a avea permanent asupra lor fie fise, fie cartele magnetice. (In sistemul penitenciar actual, exista telefoane publice doar in cateva penitenciare, intre care cel din Bistrita, dar accesul detinutilor se face doar cu aprobarea comandantilor care dispun si inmanarea fiselor necesare. Nici un detinut nu are dreptul sa aiba bani in permanenta asupra sa.); c) asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre avocat si client. Multe penitenciare o asigura deja dar, nefiind oficializata, ramane la latitudinea comandantilor sa o aplice sau nu. Aceasta inseamna ca nici un cadru din penitenciar nu trebuie sa se afle la distanta la care ar putea auzi ce se discuta, ci doar la aceea la care ar putea sa vada ce se intampla.

g) Reinsertia sociala

In afara unor incercari pe plan local ale unor ONG-uri de a inlesni readaptarea fostilor detinuti la viata in libertate, nu exista nici un program coerent, la nivel national in aceasta directie. Un astfel de program, care trebuie conceput, dirijat si finantat de stat, este absolut necesar pentru evitarea recidivei si pentru reinsertia sociala a fostilor detinuti. Ei sunt, practic, pedepsiti de trei ori: o data prin hotarare judecatoreasca, privarea de libertate fiind pedeapsa efectiva pentru savarsirea unor fapte antisociale; a doua oara prin conditiile neomenesti din penitenciarele in care isi ispasesc pedepsele; si a treia oara prin dificultatea cu care societatea ii reprimeste in randurile sale. Un fost detinut risca sa nu mai aiba locuinta si familie (daca sotia/sotul a dat divort sau daca ceilalti membri ai familiei s-au dezis de el) si sa nu gaseasca de lucru din cauza cazierului, intr-o lume in care deja somajul reprezinta un motiv de ingrijorare generala. Nu exista asistenti sociali care sa ii ajute pe detinuti la rezolvarea unor chestiuni sociale si familiale stringente pe perioada detentiei. In aceasta situatie, recidiva este frecventa. Ideea infiintarii „ofiterului de probatiune” ar putea fi una din solutii. Pana la votarea ei in Parlament, ar trebui incurajate eforturile oricarei organizatii locale sau nationale in directia reinsertiei sociale a fostilor detinuti.

C. ASPECTE DIN UNELE PENITENCIARE. CAZURI INDIVIDUALE

1. Spitalul Penitenciar Bucuresti

1.1. Vizita din 27 februarie 1997

La data vizitei erau 874 de detinuti bolnavi (din care 52 femei) la cele 1.500 de paturi care reprezinta capacitatea maxima a spitalului.

Ca si la vizitele precedente, sectia TBC era cea mai aglomerata, avand 346 de bolnavi. Repartizarea la celelalte sectii ale spitalului era urmatoarea:

– sectia de psihiatrie – 175 de bolnavi

– sectia de chirurgie – 84 de bolnavi

– sectia medicala – 76 de bolnavi

– sectia de boli dermato-venerice si boli contagioase – 42 de bolnavi

– sectia maternitate – 23 de detinute

Personalul medical este compus din 32 de medici si 120 de asistenti.

In camerele vizitate (sectia TBC – camera 105: 58 de bolnavi in 55 de paturi; camera 109: 23 de bolnavi in 25 de paturi; sectia de boli dermato-venerice si contagioase – camera 410: 6 bolnavi in 13 paturi; camera 415: 10 bolnavi in 13 paturi) conditiile de detentie au ramas aceleasi ca in anul 1996 in privinta cazarmamentului si a igienei: saltelele si paturile sunt vechi, uniformele degradate; grupurile sanitare rudimentare sunt formate din unu sau doua WC-uri si un spalator (un jgheab) cu trei sau patru robinete pentru fiecare camera. Cu toate acestea, unele camere se prezentau in conditii mai bune decat altele, existand uneori, chiar diferente substantiale, cum este cazul sectiei TBC fata de sectia dermato-venerice si contagioase. La aceasta din urma, fiecare camera are propriul dus, numarul detinutilor este egal sau chiar sub numarul de paturi, ceea ce face ca viata bolnavilor sa fie suportabila. Pe de alta parte, chiar in interiorul aceleiasi sectii pot exista diferente cum este cazul la sectia TBC unde unele camere sunt supraaglomerate iar altele nu sunt integral ocupate. Repartizarea bolnavilor in functie de stadiul bolii este, desigur, justificata medical, dar o administrare mai judicioasa a spatiilor disponibile ar putea rezolva atat aspectul medical cat si pe cel al numarului de detinuti bolnavi din fiecare camera.

In unele camere se primesc in fiecare zi doua ziare („Curierul national” si „Jurnalul national”), in altele doar unul si doar o data la cateva zile. Bolnavii din camera 105 se plang de regimul alimentar impropriu tratarii TBC-ului (ciorba de sfecla, praf de oua, slanina, varza nespalata etc.) si de faptul ca n-au mai fost scosi la plimbare de circa trei luni (in legatura cu aceasta, col. Olteanu a declarat ca nu ii scoate la plimbare pentru ca „nu are oameni” care sa-i pazeasca!). Bolnavii detinuti au mai declarat ca nu au acces la cartile din biblioteca spitalului si ca nu li se permite sa poarte obiecte de imbracaminte (pulovere si tricouri) ci doar maieuri.

Bolnavii de TBC sunt tratati cu sinerdol, pirazinamida, etanbutol, hidrazida, streptomicina injectabil, dar lipsa de aer si supraaglomerarea fac vindecarea extrem de anevoioasa.

La sectia de boli dermato-venerice si boli contagioase, dr. Abagiu a spus ca cele mai frecvente boli sunt lues, psoriazis, hepatita. Medicul a mai declarat ca in aceasta sectie se afla doi detinuti cu HIV pozitiv, dintre care unul are deja SIDA (a fost depistat in septembrie 1995 in urma unui test voluntar). Cei doi detinuti cu HIV si respectiv SIDA se aflau intr-o camera in care mai erau patru minori si seful de camera. Intrebat daca ceilalti bolnavi detinuti erau la curent cu boala celor doi, doctorul a raspuns: „oarecum”(!).

1.2. Vizita din 19 noiembrie 1997

a) Conditii de detentie

Problema supraaglomerarii nu a fost inca rezolvata, cu toate ca alte doua spitale-penitenciar au fost partial date in folosinta (Dej si Targu Ocna).

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat sectia de psihiatrie, in care sunt internati 114 detinuti (95 barbati, 7 femei si 12 minori). O parte din detinuti se afla aici pentru efectuarea expertizelor psihiatrice.

Din discutia cu doctorii, a rezultat ca boala psihica cea mai frecventa consta in tulburari de personalitate, fara manifestari violente. De altminteri, nu exista nici camere separate pentru agitati si nici macar camasi de forta, singura metoda pentru imobilizarea putinilor pacienti care ar crea probleme fiind legarea de pat cu catuse.

O problema inca nelamurita este cea a stabilirii diagnosticului de discernamant scazut. Conform legislatiei penale in vigoare, absenta discernamantului elimina raspunderea penala a faptuitorului. Notiunea de „discernamant scazut” – discutabila in sine – nu o inlatura si, in situatia in care este condamnat la inchisoare, faptuitorul va executa pedeapsa privativa de libertate in penitenciar. Reprezentantii APADOR-CH au intalnit in multe penitenciare din tara detinuti care prezentau tulburari psihice evidente si care ar fi trebuit internati si tratati in institutii de specialitate si nu tinuti in inchisoare.

In camerele vizitate (201, 203 – minori si 204) erau mai multi bolnavi decat paturi. Astfel, la 201 erau 9 detinuti la 7 paturi, la 203, 11 detinuti la 8 paturi si la 204, 20 de bolnavi la 16 paturi. Grupurile sanitare de la 201 si 203 erau formate din cate un WC si un spalator cu trei robinete, in vreme ce la 204 erau doua WC-uri, iar spalatorul era dotat cu patru robinete. Este evident ca instalatiile sanitare erau cu totul insuficiente pentru asigurarea unei igiene corporale normale. La camera 204, reprezentantii APADOR-CH au gasit un tanar de 22 de ani, arestat pentru consum de droguri (heroina). El abia se tinea pe picioare, facea eforturi evidente sa articuleze cuvinte, dar exprimarea era perfect coerenta. Tanarul primea numai calmante, metadona (medicament folosit in perioada decompensarii) neexistand in dotarea spitalului. Reprezentantii APADOR-CH considera ca locul sau nu este in sistemul penitenciar, ci intr-o clinica de specialitate, unde poate sa primeasca atat medicatia cat si asistenta necesare recuperarii. In acest context trebuie mentionata o carenta a Codului penal care pedepseste cu aceeasi pedeapsa „producerea, detinerea sau orice operatiune privind circulatia produselor stupefiante ori toxice” (art. 312), fara a face nici o diferentiere, de exemplu, intre gradul de periculozitate al consumului individual si al traficului de droguri.

Unii dintre detinutii bolnavi s-au plans de calitatea proasta a hranei (un fel de mancare dimineata, o ciorba si felul doi cu grasime in principal si, uneori, carne la pranz si ceai cu biscuiti seara).

Exercitiul zilnic consta intr-o jumatate de ora de plimbare, dar numai daca este vreme buna. In restul timpului, bolnavii stau in camere neavand nimic de facut decat sa se uite la programele TV (daca exista televizor) sau sa asculte muzica (daca exista radio sau casetofon).

2. Penitenciarul Mandresti (Focsani)(vizita din 8–9 aprilie 1997)

a) Structura detinutilor

La inceputul lunii aprilie se aflau in penitenciar 1.318 persoane, din care 732 in arest preventiv, deci mai mult de jumatate din totalul detinutilor. Din acestia, 708 erau barbati (din care 103 tineri intre 18 si 21 de ani si 64 minori) si 24, femei (20 majore, o tanara si trei minore). Din cei 686 de detinuti cu condamnari definitive, 84 erau contravenienti (83 barbati si o femeie).

Supraaglomerarea ramane problema cea mai importanta. Ea este, de altfel, general valabila pentru sistemul penitenciar din Romania. Dupa cum se poate vedea din statisticile Penitenciarului Mandresti, 55,5 % sunt in arest preventiv ceea ce ridica din nou problema usurintei cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva, mandate prelungite apoi – cu aceeasi usurinta – de judecatori.

6,4% din detinuti executa inchisoare contraventionala pe baza Legii 61/1991, ca rezultat al transformarii amenzilor neplatite in zile-inchisoare. Aceasta transformare s-a facut fie cu ignorarea celor doua decizii ale Curtii Constitutionale din octombrie si noiembrie 1995 (in cazul transformarii unei amenzi neachitate in zile-inchisoare, se va tine cont de cuantumul amenzii prevazute in varianta initiala a Legii 61/1991 si nu de cuantumul marit prin Ordonanta guvernamentala in august 1994), ceea ce inseamna ca s-a impartit cuantumul amenzii la 300 lei/zi-inchisoare contraventionala, fie prin stabilirea arbitrara a coeficientului de impartit (1.000 lei/zi, 1.500 lei/zi etc.). Incepand cu luna octombrie 1996, conform modificarii Legii 61/1991 aduse de Parlament, cuantumul amenzilor neachitate se imparte la 10.000 lei/zi pentru a se obtine numarul zilelor de inchisoare contraventionala. Cu toate acestea, unele judecatorii au continuat transformarea amenzilor neachitate prin impartirea la 300 lei/zi sau la o cifra stabilita ad-hoc. Un exemplu in acest sens este situatia lui Constantin Avram care a fost amendat cu 50.000 lei prin procesul-verbal seria B-2443160 din 17 iunie 1996. Amenda neplatita a fost transformata in 33 de zile inchisoare contraventionala, ceea ce inseamna ca Judecatoria Buzau a luat drept impartitor 1.500 lei/zi, ceea ce nu este in conformitate nici cu vechiul, nici cu noul sistem de calcul.

b) Conditiile de detentie

Conform informatiilor puse la dispozitie de doctorita penitenciarului, un numar de noua penitenciare au fost angrenate intr-un program de testare HIV a detinutilor. In Penitenciarul Mandresti s-au efectuate astfel de teste pe 90 de detinuti, explicandu-li-se exact despre ce este vorba, la ce se pot astepta etc. Cadrele medicale afirma ca toti detinutii testati au dorit sa faca aceasta analiza. Din motive financiare, se pare ca acest program de testare HIV a fost intrerupt.

Hrana la acest penitenciar s-a imbunatatit fata de situatia existenta in august 1995, cand reprezentantii APADOR-CH au vizitat inchisoarea prima data. Norma zilnica de calorii este de 2.855/zi.persoana la care se adauga suplimente pentru diferite categorii (minori, detinuti bolnavi, detinuti care muncesc etc). Painea – produsa in propria brutarie – revine cam la 600 g zilnic pentru fiecare detinut. Ferma de animale a penitenciarului este bine dotata si ingrijita. La fel si gradina de legume si serele. Atat ferma cat si gradina asigura o buna parte din necesarul de hrana al detinutilor si cadrelor din penitenciar. Cu toate acestea, la bucatarie se prepara in continuare acelasi tip de ciorba si de felul doi, cu multa slanina si putina carne. In depozit se aflau doar cinci pachete de unt, desi reprezentanta APADOR-CH a fost asigurata ca fiecare detinut primeste zilnic unt sau margarina.

Detinutii pot face abonamente la orice ziar doresc. Putini au insa banii necesari si, de cele mai multe ori, exista cate un singur exemplar pe camera („Adevarul”, „Evenimentul zilei”, „Vocea Romaniei”).

Conditiile de igiena au ramas, din pacate, neschimbate: fiecare camera dispune tot numai de doua WC-uri de tip „turcesc”, nu toate robinetele de apa functioneaza, detinutii fac dus cald tot o data pe saptamana avand la dispozitie doar cateva minute pentru a se spala. Ceea ce s-a schimbat totusi este frecventa crescuta cu care se dezinfecteaza camerele si cazarmamentul.

O problema o constituie gasirea de locuri de munca pentru detinuti. Cateva luni pe an ei lucreaza la Ocolul silvic, fiind platiti cu aproximativ 200.000-250.000 lei/luna, din care le revin 10% de care dispun cum doresc (cumparaturi, abonamente la ziare etc).

c) Situatia in camerele vizitate

La camera 19, destinata carantinei de 21 de zile, obligatorie pentru orice persoana depusa in penitenciar, indiferent daca se afla in arest preventiv sau in executarea unei sentinte ramase definitive, erau 49 de paturi si 51 de detinuti. Pentru unii detinuti acesta este primul contact cu viata in penitenciar si nu este deloc exclus ca supraaglomerarea si convietuirea – fie ea si de scurta durata – cu recidivisti sa aiba un impact negativ asupra lor.

Camera 4 (recidivisti) era prevazuta cu 47 de paturi in care dormeau 55 de detinuti. La camera 39, la 37 de paturi erau 59 de detinuti, practic doi intr-un pat. Interesant este modul in care detinutii sunt repartizati pe paturi: operatiunea se face de cadrele din penitenciar care hotarasc cine si in care pat va dormi. Daca un detinut este mai tanar, i se va „repartiza” un pat la „etajul III” al paturilor suprapuse; daca este mai batran sau suferind, i se va da un pat de jos etc. Intrebarea este pe ce criterii se face repartizarea a doi detinuti intr-un pat.

Camera 41 (tineri intre 18 si 21 de ani) avea 37 de paturi si 62 de detinuti din care 20 cu condamnare definitiva si 42 in arest preventiv. Explicatia data pentru aceasta situatie nepermisa a fost ca se organizeaza lunar detasamente de tineri – cu sau fara condamnare definitiva – care muncesc la gradina si ca este foarte dificil sa se refaca mereu aceste grupuri de lucru. Este evident ca trebuie gasita urgent o solutie pentru separarea celor aflati in arest preventiv de cei condamnati definitiv, asa cum de altfel o cere regulamentul.

d) Cazuri deosebite

Didina Turcitu, nascuta in 1969, cu domiciliul stabil in Braila, s-a casatorit si s-a mutat la sotul ei in Buzau, fara a-si face formele legale. Prin sentinta nr. 796 din 24 aprilie 1996 ea a fost condamnata la un an inchisoare, cu executarea pedepsei in penitenciar, pe baza art. 208 alin. 2 C.p. („Se considera bunuri mobile si orice energie care are o valoare economica…”), cu aplicarea art. 224 alin. 1 C.p. („Furtul savarsit in paguba avutului public se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani, iar cand este calificat, cu inchisoare de la unu la 7 ani.”). In fapt. Didina Turcitu s-a facut vinovata de furt de energie electrica, paguba fiind estimata la 226.000 lei. Trebuie mentionat faptul ca ea nu are cazier, deci se afla la prima incalcare a legii. Pentru o fapta cu un grad de periculozitate destul de redus pentru societate, o tanara de 28 de ani, cu un copil in varsta de 8 ani si un sot somer, a primit o pedeapsa privativa de libertate. Acest exemplu este inca un argument in plus pentru modificarea de fond a Codului penal si Codului de procedura penala. Un caz de felul celui de mai sus ar fi trebuit solutionat prin obligarea Didinei Turcitu la prestarea unor munci in beneficiul comunitatii si nu prin privare de libertate. Chiar si in conditiile actuale ar fi fost mai normal ca Didina Turcitu sa primeasca o pedeapsa cu suspendare, ea indeplinind toate cele trei conditii prevazute de art. 81 Cod penal.

Marian Ionel Gheorghiu a fost condamnat la 6 luni cu suspendare pentru furt, in 1995. In 1997 el a fost adus in Penitenciarul Mandresti, cu mandat de arestare preventiva pentru ca a fost gasit de politie cu un sac cu capace de sticle de Coca-Cola. In urma cercetarilor, s-a descoperit ca sacul cu capace ii fusese dat de doua persoane de la un SRL din Focsani pentru a le vinde. Din cele doua persoane care i-au dat sacul, una a fost scoasa de sub urmarire penala, iar a doua este judecata in stare de libertate. Marian Ionel Gheorghiu risca o pedeapsa de la 3 la 15 ani pentru furt calificat. El are si probleme psihice serioase, locul sau fiind cel mult intr-un spital psihiatric si nu intr-un penitenciar. In plus, fapta sa nu prezinta periculozitate pentru societate.

3. Penitenciarul Galati (vizita din 10 aprilie 1997)

a) Date generale

Vechiul penitenciar – construit in 1880 – este demolat mai mult de jumatate. Noul penitenciar urmeaza sa aiba doua aripi din care s-a construit numai prima. Cu toata intentia de a oferi conditii mai bune de detentie, supraaglomerarea ramane si la Penitenciarul Galati problema cea mai serioasa. Fondurile alocate de la buget nu sunt suficiente pentru a ridica si a doua aripa, ceea ce inseamna ca toti detinutii se inghesuie in cele 59 de camere ale primei constructii finalizate. La data vizitei erau 1.156 de detinuti la 758 de paturi. Din acest total, circa 350 erau in arest preventiv si 150, contravenienti. Camerele sunt dotate cu 12 paturi si au – fiecare – un grup sanitar constand intr-un W.C., o chiuveta si un dus. Chiar daca in fiecare camera ar fi doar 12 detinuti, este greu de crezut ca dotarile sanitare ar fi suficiente pentru a le asigura o igiena cat de cat normala. Dar in conditiile actuale cand numarul detinutilor depaseste cu mult capacitatea camerelor (camera 13 – 22 de detinuti; camera 3 – 26 de detinuti, camera 205 – 20 de detinuti, camera 206 – 17 detinuti etc.), acest lucru este practic imposibil.

Din cauza lucrarilor din perimetrul penitenciarului, locul de plimbare este redus la o curte foarte mica, ceea ce face ca detinutii sa fie scosi la plimbare o data la doua sau chiar la trei zile. In Penitenciarul Galati detinutii – in arest preventiv sau condamnati – poarta sinistrele uniforme vargate, aflate de multe ori in stare de degradare vizibila. Impresia lasata de acest echipament a fost cu atat mai proasta cu cat s-a facut comparatia cu Penitenciarul Mandresti unde s-au facut eforturi considerabile pentru a se inlocui uniformele vargate cu obiecte de imbracaminte mai putin degradante pentru detinuti.

b) Cazuri deosebite

La camera 206 se aflau 17 persoane, toate condamnate la inchisoare contraventionala prin transformarea unor amenzi neplatite. Toti contravenientii au reclamat faptul ca judecatoriile luasera in calcul coeficientul de 300 lei/zi-inchisoare in momentul transformarii. Un detinut – Bebe Robert din Tecuci – avea de ispasit peste 400 de zile inchisoare contraventionala pentru trei amenzi neplatite (100.000 lei 50.000 lei si din nou 50.000 lei). Acesta este inca un exemplu pentru caracterul ultrarepresiv al Legii 61/1991. Este absolut evident ca, prin transformarea unor amenzi neachitate in zile de inchisoare statul nu recupereaza sumele datorate, cheltuieste cu detinutul caruia trebuie sa-i asigure un minim de hrana si de confort, iar efectele educative ale pedepsei privative de libertate sunt practic nule.

4. Penitenciarul din Braila

4.1. Vizita din 4 iunie 1997

a) Conditii de detentie

Penitenciarul are 960 de paturi instalate, ceea ce depaseste cu mult capacitatea initiala de circa 650. La data de 4 iunie, conform cifrelor furnizate de conducerea inchisorii, aici erau 1.050 de detinuti, din care aproximativ jumatate in arest preventiv. 26 de femei, inclusiv doua minore, se aflau in diferite faze ale procesului urmand ca, dupa ramanerea definitiva a sentintei, ele sa fie transferate la Penitenciarul Targsor. 22 de contravenienti executa pedepsele aplicate fie prin transformarea amenzilor neachitate in zile-inchisoare, fie direct inchisoare contraventionala, pe baza Legii 61/1991. Mai putin de 200 de cadre functioneaza in acest penitenciar.

Loctiitorul comandantului, dl colonel Dumitru Ursan, a afirmat ca, in perioada tulburarilor de la Penitenciarul Bucuresti – extinse si la alte inchisori din tara – nu au existat nici un fel de probleme la Braila. Detinutii au putut urmari la televizor intreaga evolutie a evenimentelor, dar nu s-au manifestat in nici un fel.

La primirea detinutilor adusi din aresturile sectiilor de politie, medicul sef al penitenciarului ii examineaza pe noii veniti si hotaraste daca pot sau nu sa fie acceptati in inchisoare, in functie de starea lor fizica. Daca persoanele respective ar prezenta urme vizibile de violenta, ele nu ar fi primite, ci ar fi returnate politiei pentru ingrijirile necesare.

Aproximativ jumatate din numarul total al detinutilor iese la munca, in principal in domeniul agriculturii. Castigul lunar este apreciat la o medie de 300.000 lei/luna din care detinutii primesc 10%. Din pacate, in afara sezonului este aproape imposibil de gasit locuri de munca pentru detinuti. Aceasta inseamna ca sansele de a se califica – sau recalifica – intr-o meserie care sa le fie de folos la liberare sunt practic nule. Nu exista nici programe de reinsertie sociala pentru cei care sunt pusi in libertate.

Asistenta medicala este asigurata de trei doctori (doi internisti si un stomatolog) si patru asistenti. Penitenciarul are o relatie de colaborare foarte buna cu Spitalul municipal Braila unde transfera cazurile urgente sau cele care presupun asistenta medicala de specialitate. Testarea HIV se face in cazul detinutilor care au bolnavi de SIDA in familie, dar si pentru cei care prezinta unele simptome cum ar fi diaree prelungita, eczeme rebele etc. Atat medicii cat si asistentii au sustinut ca fiecare detinut testat stia exact despre ce fel de test este vorba, ce inseamna HIV/SIDA, care ar fi consecintele unui eventual rezultat pozitiv.

Din punctul de vedere al practicarii religiei, Penitenciarul Braila are un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii adventistilor de ziua a saptea au si ei acces in penitenciar in fiecare miercuri. Loctiitorul comandantului a declarat ca nu ar avea nici o obiectie daca si alte culte si-ar manifesta dorinta de a-si trimite reprezentanti in penitenciar, cu conditia sa existe detinuti cu astfel de orientari religioase.

Bucataria prezenta condens din cauza sistemului ineficient de aerisire. Cantitatile de carne si subproduse de carne pareau suficiente pe hartie (108 kg carne, 49 kg subproduse si 66 kg slanina). Insa nici ciorba nici pilaful nu contineau decat bucati razlete de slanina si cateva oase. Conform afirmatiilor conducerii penitenciarului, hrana zilnica a fiecarui detinut ar costa cam 5.000 lei/zi. Suma este mica dar, ca majoritatea penitenciarelor din tara, si cel de la Braila are propria ferma si propria gradina de zarzavat. Din pacate, conform regulamentului, eventualul surplus de produse nu poate fi utilizat nici pentru imbunatatirea regimului alimentar al detinutilor, nici pentru valorificarea pe piata, banii rezultati putand fi apoi folositi pentru eventuale amenajari interioare, in beneficiul detinutilor. Singura posibilitate este de a face schimburi in natura cu alte penitenciare, dar numai cu acordul Directiei Generale a Penitenciarelor.

Exista cate o sala cu noua dusuri pe fiecare etaj. Detinutii fac dus cu apa calda o data pe saptamana, ceea ce este general valabil in penitenciarele din Romania. Evident, timpul afectat dusului este mult prea scurt pentru a se putea asigura o igiena normala. Lucrul acesta este si mai grav in cazul detinutilor care muncesc in ateliere sau la camp si care nu au posibilitatea sa faca dus la terminarea programului zilnic.

O alta problema ridicata a fost tinuta detinutilor atunci cand sunt dusi la instanta. Cu toate ca exista o decizie a Curtii Constitutionale care stabileste ca persoanele arestate preventiv sa fie prezentate in instanta in haine civile, exceptie facand situatiile in care imbracamintea proprie este in stare proasta, la Penitenciarul Braila exceptia prevazuta de Curtea Constitutionala este regula. Este adevarat ca nu se mai recurge la zeghe, dar uniformele pe care le poarta toti detinutii adusi la instanta ii diferentiaza fata de celelalte persoane, ceea ce aduce atingere prezumtiei de nevinovatie.

Spre deosebire de alte penitenciare, la Braila se tine evidenta valabilitatii mandatelor de arestare si, daca instanta de judecata (sau procurorul) „uita” de aceasta obligatie, conducerea penitenciarului o informeaza cu cinci zile inainte de expirarea celor 30 de zile prevazute de lege.

b) Vizitarea unor camere de detentie

Cu toate ca in penitenciar sunt doar 90 de detinuti in plus fata de numarul paturilor, problema supraaglomerarii continua sa existe deoarece capacitatea initiala era de 650 de paturi. 310 paturi au fost instalate suplimentar fie prin micsorarea spatiului liber din camere, fie prin suprainaltare.

Femeile ocupa trei camere. La camera 26, 17 detinute imparteau 15 paturi si un asa-zis „grup sanitar” constand intr-un WC si o chiuveta. Detinutele fac curatenie in cladirea rezervata cadrelor, ceea ce poate ridica problema unui eventual tratament degradant.

In camera 47, la 14 paturi erau numai 9 detinuti. Conform explicatiilor date de cadre, cei 9 fac parte dintr-o banda bine cunoscuta in Braila si erau tinuti separat pentru ca avusesera conflicte serioase cu membrii altei bande aflati si ei in acelasi penitenciar. Conducerea penitenciarului a hotarat ca acesti detinuti, considerati periculosi, sa nu iasa la munca. Drept urmare, ei pot face putina miscare numai in jumatatea de ora de plimbare la care au dreptul In fiecare zi, de luni pana joi inclusiv. Vinerea, sambata si duminica ei raman inchisi in camera 24 de ore din 24, unica ocupatie fiind vizionarea programelor TV.

In camera 31 (tineri intre 18 si 21 de ani) erau 20 de detinuti la 18 paturi. Ca in toate camerele din penitenciar, singura dotare sanitara consta intr-un WC si o chiuveta.

c) Cazuri individuale

Constantin Negrei, din Braila, ispaseste o pedeapsa privativa de libertate de 4 ani pentru furt din avut particular. Din relatarea sa destul de confuza a rezultat ca, desi nu are absolut nici o legatura cu zona Vrancea, incepand din octombrie 1996 a fost transferat temporar, in doua randuri, la Penitenciarul Focsani unde este anchetat de politia locala pentru unele fapte de aceeasi natura petrecute in judet si ramase cu autori necunoscuti. Constantin Negrei, care la data vizitei urma sa fie transferat pentru a treia oara la Focsani, sustine ca politia din Vrancea „vrea sa-i puna AN-urile in spinare” (cazuri cu autori necunoscuti). Cadrele din penitenciar sustin insa ca este vorba de un „truc” folosit de unii detinuti cand vor sa fie transferati in alt penitenciar: ei declara ca ar fi comis infractiuni si in judetul respectiv, sunt transferati pentru anchete, dupa care retrag cele afirmate.

La camera 58, trei detinuti au reclamat faptul ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu”, dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie”. Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor” de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar pana la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH nu se intreprinsese nimic.

4.2. Vizita din 1 octombrie 1997

a) Structura detinutilor

La data vizitei, se aflau in penitenciar 1.055 de detinuti, la o capacitate initiala de 638 de locuri, sporita la 979 prin instalarea unor paturi suplimentare. Din cei 1.055 de detinuti, repartitia pe varste, sexe si pedepse era urmatoarea:

– femei: 25, din care o minora condamnata in prima instanta:

– barbati: 1.030, din care 111 tineri intre 18 si 21 ani; nici un minor;

– cu condamnari definitive: 702 plus 8 contravenienti (toti cei opt au fost sanctionati de la inceput cu inchisoare contraventionala);

– in arest preventiv: 353.

Trebuie mentionat faptul ca in sistemul penitenciar se face diferenta intre cei care au deja o condamnare in prima instanta si cei care asteapta sa fie judecati, printr-o gresita interpretare a prezumtiei de nevinovatie.

b) Alimentatia

La magazia pentru alimente erau depozitate in butoaie de plastic „subprodusele de carne” pentru mancarea detinutilor. „Subprodusele” constau in oase razuite de carne. La bucatarie plutea un abur foarte dens, explicatia fiind ca tocmai se repara instalatia de aerisire. Meniul de pranz era diferentiat pe categorii de detinuti: stationari (cei care nu muncesc) – ciorba de fasole si iahnie de cartofi; cei care muncesc – ciorba de zarzavat si varza, iar la regim (113 detinuti) – ciorba de zarzavat si tocana de cartofi. Ca in toate penitenciarele vizitate, este aproape imposibil de facut diferenta intre felul intai si felul doi, ambele insemnand practic zeama cu diverse legume, bucati de slanina si, rar, bucatele de carne. La Penitenciarul Braila, mancarea de regim era gatita separat, lucru mai rar intalnit in alte penitenciare, dar portia de carne (100 g/detinut) consta in bucati de grasime prajita, nu tocmai potrivite pentru cei suferinzi de stomac, ficat sau alte afectiuni ale aparatului digestiv.

c) Camerele de detentie

Izolatoarele – doua la numar – erau dotate cu sase, respectiv trei paturi. La data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, nici un detinut nu era pedepsit cu izolarea.

La sectia I camera 3, erau 62 de detinuti la 40 de paturi, ceea ce inseamna ca circa o treime dorm cate doi intr-un pat. Montate pe patru niveluri, ocupantii ultimului „etaj” nu pot sta decat intinsi, spatiul pana la plafon fiind foarte mic. Ca in intreg sistemul penitenciar din Romania, la fiecare camera exista cate un sef numit de conducerea penitenciarului. La Braila, acest sef de camera are, intre altele, latitudinea de a repartiza paturile. Nu este greu de imaginat ca se pot face „afaceri” cu aceste repartizari. In alte penitenciare, stabilirea locurilor se face de subofiteri, in functie de conditia fizica a fiecarui detinut, ceea ce pare mult mai rezonabil. Grupul sanitar al camerei 3 consta in doua WC-uri de tip „turcesc” si un spalator cu 6 robinete, evident insuficiente pentru 62 de detinuti.

La camera 8, erau 28 paturi pentru 33 de detinuti, iar grupul sanitar era dotat cu un singur WC si un spalator cu 4 robinete.

In nici o camera din penitenciar nu exista perete despartitor intre WC-uri si restul incaperii ce constituie grupul sanitar. Asadar, detinutii sunt nevoiti sa-si satisfaca nevoile fiziologice in prezenta altor colegi de camera.

„Clasica” plimbare de o jumatate de ora este singurul exercitiu practicat de detinutii care nu ies la munca. Parterul inchisorii este dotat cu o singura incapere cu 18 dusuri. Detinutii au posibilitatea unui singur dus cald pe saptamana, ceea ce este valabil pentru marea majoritate a penitenciarelor vizitate de reprezentantii APADOR-CH pana in prezent. Timpul rezervat fiecarui detinut este de cateva minute, insuficient pentru asigurarea unei igiene corporale normale.

d) Problema dreptului la aparare

Ca si in celelalte penitenciare vizitate, si la Braila s-a ridicat problema avocatilor, absolut necesari in diversele faze ale procesului penal. Putini detinuti isi pot permite sa angajeze un avocat. Dintre acestia, numarul avocatilor care vin la penitenciare este foarte mic. Cei mai multi detinuti sunt asistati de avocati din oficiu, care eventual discuta cu clientii cateva minute la judecatorie sau la tribunal chiar inainte de inceperea sedintei de judecata, sau in timpul acesteia, cu incuviintarea judecatorului. Reprezentantii APADOR-CH au vazut – in diverse penitenciare – in ce au constat contributiile aparatorilor din oficiu asa cum au fost ele mentionate in textul sentintelor: „lasam la aprecierea instantei” sau „solicitam clementa instantei” pentru clientii respectivi, ceea ce nu poate corespunde notiunii de pledoarie in aparare.

Exista, desigur, o serie de dificultati de ordin material pe care un avocat din oficiu le poate invoca: valoarea contractului de asistenta este de aprox. 50.000-150.000 lei/caz, indiferent de durata procesului; o deplasare la penitenciar pentru a discuta cu clientul ar trebui suportata din buzunarul avocatului (tren sau benzina pentru masina, eventual o noapte la un hotel, hrana) si ar presupune amanarea altor dosare aflate pe rol in ziua respectiva. Dar nimic nu poate justifica lipsa de interes a avocatilor din oficiu fata de cauzele clientilor lor, ceea ce echivaleaza cu nerespectarea dreptului la aparare. APADOR-CH considera ca Uniunea Avocatilor si barourile din toata tara ar trebui sa analizeze aceste situatii si sa ia masuri pentru a asigura in mod real dreptul la aparare.

e) Relatia dintre persoanele arestate si politie

Ca si in alte penitenciare din tara, marea majoritate a detinutilor din Penitenciarul Braila au trecut prin aresturile sectiilor de politie. Cei cu care au discutat reprezentantii APADOR-CH au relatat despre tratamentele aplicate lor si altor detinuti de politisti: bataie, amenintari, intimidari de tot felul, toate cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor de care au fost acuzati sau de a-i determina sa recunoasca si alte fapte ramase AN-uri (autori necunoscuti). Mai exista si situatii in care politistii se erijeaza in justitiari si ii „pedepsesc” pe faptasi cu de la sine putere. Foarte putini dintre cei care au suportat astfel de tratamente au inaintat plangeri scrise organelor abilitate. Marea majoritate considera de la sine inteles un astfel de tratament, nestiind ca asemenea metode sunt contrare legilor tarii. APADOR-CH si-a exprimat in mod repetat punctul de vedere conform caruia o minima garantie pentru respectarea drepturilor persoanelor retinute sau arestate preventiv ar fi ca orice declaratie data organelor de politie sa fie ignorata de magistrati (procurori si judecatori) in cursul procesului penal, daca ea a fost data in absenta unui aparator, fie el si din oficiu. Astfel, ar exista macar un martor din afara sistemului politienesc, ceea ce ar putea tempera zelul justitiar al politistilor.

f) Cazul lui Iulian Marian Stanciu

Nascut la 18 iulie 1973, Iulian Marian Stanciu a fost retinut de politie la data de 16 februarie 1991 si depus in Penitenciarul Braila, cu mandat de arestare preventiva, la data de 21 februarie 1991. La data arestarii, Iulian Marian era inca minor si urma cursurile unei scoli profesionale, clasa strungarie. Si el este unul din cei care au declarat ca au fost batuti la politie. Acuzat de doua fapte penale (complicitate la furt – art. 208 C.p. – pentru ca a cumparat de la cineva o jacheta despre care ar fi trebuit sa stie ca fusese furata, si complicitate la talharie – art. 209 C.p. – pentru ca impreuna cu Marius Neacsu, a luat de pe capul victimei o caciula ce valora 2.000 lei), Iulian Marian Stanciu a fost judecat si condamnat la 2 ani si jumatate pentru prima fapta si la 3 ani pentru a doua (sentinta penala nr. 1859/29 octombrie 1992, in prima instanta). In urma contopirii celor doua pedepse urma sa execute 3 ani.

Inainte ca prima instanta sa pronunte sentinta – ulterior ramasa definitiva – la data de 17 martie 1992, in camera minorilor in care se afla si Iulian Marian Stanciu, a avut loc o bataie intre detinuti, in urma careia unul dintre ei – Valentin Eftimie – a decedat (data decesului: 10 aprilie 1992). In fapt, Valentin Eftimie, nou-venit in penitenciar, a fost obligat sa se bata cu Ion Florentin Gabriel – „lupta dreapta” –, dar dupa incetarea luptei, se pare ca primul a fost lovit in continuare de alti minori, ceea ce ar fi dus la decesul sau datorat unui traumatism cerebral. In urma anchetei efectuate de procuror, au fost trimisi in judecata pentru „lovituri cauzatoare de moarte” trei detinuti: Marius Neacsu, seful de camera, Ion Florentin Gabriel, cel cu care se batuse „in lupta dreapta”, si Iulian Marian Stanciu, care a negat in permanenta ca ar fi lovit victima. Pedeapsa prevazuta de Codul penal la acea data era de la 3 la 10 ani (art. 183). La 26 ianuarie 1993, Parchetul a emis un mandat de arestare preventiva pentru cei trei inculpati. Trebuie mentionat ca Iulian Marian Stanciu fusese sef de camera inaintea lui Neacsu si ca avea reputatia de „om rau si dur” printre colegii de camera. Audiati ca martori, 21 de minori din cei 40 detinuti in camera respectiva, au declarat ca si Iulian Marian Stanciu l-ar fi lovit pe Valentin Eftimie dupa terminarea luptei. Dupa spusele lui Stanciu, doar 14 din acesti 21 au fost adusi ca martori in instanta, iar cei mai multi si-au schimbat depozitiile sustinand ca ar fi fost obligati de procurorul anchetator sa-l incrimineze pe Stanciu. Acest ultim aspect este mentionat si in sentinta penala nr. 11/7 februarie 1994 a Tribunalului Judetean Braila, cu precizarea ca schimbarea declaratiilor martorilor este „irelevanta” pentru cauza in speta.

Instanta de fond, Tribunalul Judetean Braila, a decis schimbarea incadrarii juridice din „lovituri cauzatoare de moarte” in „omor” (art. 174 alin. 1) si i-a condamnat pe cei trei la cate 15 ani inchisoare. Curtea de Apel a mentinut condamnarea. In recurs, Curtea Suprema de Justitie a casat sentinta Tribunalului Braila si a trimis cauza spre rejudecare la instanta de fond. Judecarea recursului a avut loc la data de 19 noiembrie 1995 iar hotararea CSJ este datata 21 noiembrie 1995. In mod inexplicabil, timp de 18 luni nu s-a intamplat nimic sub aspectul rejudecarii cauzei, primul termen fiind abia la 19 mai 1997. In toata aceasta perioada, cei trei tineri au ramas in arest preventiv, fara a li se prelungi mandatele de catre un judecator o data la 30 de zile, asa cum prevede Decizia nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale.

Iulian Marian Stanciu a terminat de executat integral prima pedeapsa de 3 ani inchisoare in februarie 1994. Din 26 ianuarie 1993 el se afla in arest preventiv pentru a doua fapta, ceea ce inseamna ca la 26 ianuarie 1998 se vor implini 5 ani de cand se afla in arest preventiv, adica jumatate din maximul pedepsei prevazute la data savarsirii faptei pentru „lovituri cauzatoare de moarte”, infractiune pentru care este rejudecat in prezent de Tribunalul Braila. Art. 140 din Codul de procedura penala prevede ca: „Masura arestarii preventive inceteaza de drept si atunci cand, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima instanta, durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul invinuirii…” Data fiind casarea de CSJ a primei sentinte (si a deciziei pronuntate in apel) si trimiterea spre rejudecare in prima instanta, prevederile art. 140 din C.p.p. sunt aplicabile celor trei inculpati.

Din punct de vedere juridic, situatia lor este cel putin paradoxala. Art. 37 din Codul de procedura penala prevede urmatoarele: „… cauzele sunt reunite, daca ele se afla in fata primei instante de judecata”. Asadar, in cazul lui Iulian Marian Stanciu care nu avea inca o condamnare definitiva pentru prima fapta (complicitate la furt si talharie) in momentul in care se presupune ca a comis a doua fapta (lovituri cauzatoare de moarte), cele doua cauze trebuie reunite, urmand ca el sa execute pedeapsa cea mai mare. Cum s-a precizat mai sus, maximul pentru infractiunea prevazuta de art. 183 C.p. era la data savarsirii presupusei fapte de 10 ani. Asadar, daca tanarul ar fi fost condamnat la 10 ani, pedeapsa s-ar fi contopit cu prima (3 ani) si ar fi trebuit sa execute in total 10 ani. Conform prevederilor C.p.p. (dinainte de modificarea din noiembrie 1996), Iulian Marian Stanciu ar fi putut fi propus pentru liberare conditionata inca din ianuarie 1996, la executarea a jumatate din pedeapsa. Ar fi avut toate sansele pentru ca, dupa incidentul din martie 1992, el a devenit un detinut „model”, fisa sa de penitenciar fiind plina de recompense pentru buna purtare.

La 30 iunie 1997, Iulian Marian Stanciu a solicitat instantei punerea in libertate sub control judiciar. Cererea i-a fost respinsa. La 12 septembrie 1997 a repetat solicitarea care i-a fost, din nou, respinsa.

Concluziile Raportului intocmit de APADOR-CH precizeaza:

– arestat la varsta minoratului, Iulian Marian Stanciu se afla de aproape 7 ani in Penitenciarul Braila;

– schimbarea incadrarii juridice de la „lovituri cauzatoare de moarte” la „omor” de Tribunalul Braila s-a dovedit a fi o eroare grava care s-a materializat in privarea de libertate a unui minor devenit adult in stare de detentie;

– Ministerul de Justitie are datoria de a efectua investigatii in legatura cu tergiversarea timp de 18 luni a rejudecarii cauzei de Tribunalul Braila, cu atat mai mult cu cat, conform legii penale, cazurile in care inculpatii se afla in stare de detentie au prioritate;

– pe baza experintei APADOR-CH si fara a pune in discutie vinovatia sau nevinovatia lui Iulian Marian Stanciu, exista temerea ca Iulian Marian Stanciu si ceilalti doi inculpati vor fi oricum condamnati, pentru a se putea justifica lunga perioada de detentie, evitandu-se astfel un proces impotriva statului pentru privare ilegala de libertate;

– Ministerul de Justitie trebuie, de asemenea, sa cerceteze cum este posibil ca judecatorii din Braila sa nu respecte decizia Curtii Constitutionale cu privire la prelungirea mandatului de arestare o data la 30 de zile (si, implicit, sa nu respecte Constitutia Romaniei). Dupa executarea primei pedepse de 3 ani, Iulian Marian Stanciu a ramas in arest preventiv pe baza primului mandat emis de procuror in ianuarie 1993 si ale termenelor de judecata in a doua cauza. Or, Curtea Constitutionala a hotarat ca, indiferent de mersul procesului penal, mandatele de arestare preventiva pot fi prelungite numai de un judecator si numai pentru perioade de 30 de zile. Conform Constitutiei Romaniei (art. 145 alineatul 2), „[d]eciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”. Cu alte cuvinte, incepand din 1995, autoritatea judecatoreasca din Braila a ignorat aceasta garantie acordata persoanelor aflate in detentie.

In luna noiembrie, APADOR-CH a primit din partea Ministerului de Justitie scrisoarea cu numarul 4652/J/1997 din 17 noiembrie 1997, in legatura cu situatia lui Iulian Marian Stanciu si care contine urmatoarele:

„Cele relevate in sesizarea Dvs. au fost analizate cu multa atentie, atat sub aspect judiciar, cat si sub aspect penitenciar.

Cat priveste latura strict juridica, apreciem ca nu se poate retine, sub nici un aspect, fraudarea legii de catre instantele judecatoresti ce au pronuntat solutiile de condamnare in cauza, precum si ca starea de detentie a sus-numitului a avut tot timpul, si are, deplina acoperire legala. Rugam sa retineti ca nu se impunea prelungirea celui de al doilea mandat de arestare preventiva, intrucat atat la data emiterii acestuia, cat si pe parcursul cauzei in care a fost condamnat pentru omor, detinutul se afla deja in stare de detentie, in executarea unei alte pedepse anterior pronuntate impotriva sa. Desigur, daca cel condamnat se considera nedreptatit de pedeapsa ce i s-a aplicat definitiv si irevocabil, el poate solicita procurorului general de la Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa atace cu recurs in anulare respectivele hotarari judecatoresti de condamnare.”

Intrucat autorii scrisorii pareau a nu fi inteles cazul, asociatia a expediat Ministerului, la data de 4 decembrie 1997, urmatoarea adresa:

„Domnule Director,

Referindu-ne la scrisoarea dumneavoastra nr. 4652/J/1997 din 17 noiembrie 1997 privind situatia detinutului Iulian Marian Stanciu din Penitenciarul Braila, dorim sa precizam urmatoarele:

APADOR-CH nu a invocat in nici un moment «fraudarea legii de catre instantele judecatoresti». Iulian Marian Stanciu a fost judecat in doua cauze: prima, pentru care a si fost arestat la data de 16 februarie 1991 si pentru care a primit 3 ani inchisoare, privea infractiunile prevazute de Codul penal la art. 208 si 209; a doua, o fapta comisa in penitenciar, la data de 17 martie 1992, inainte de exista o hotarare definitiva pentru primele doua infractiuni, a fost incadrata initial la «lovituri cauzatoare de moarte» (art. 183 C.p.) si schimbata de prima instanta de judecata (Tribunalul Braila) in «omor» (art. 174 alin. 1 C.p.). Raportul APADOR-CH s-a referit in principal la a doua cauza, precizand ca acest dosar, in care Iulian Marian Stanciu fusese condamnat la 15 ani inchisoare pentru omor, a ajuns in recurs la Curtea Suprema de Justitie, care a casat sentinta Tribunalului Braila si a Curtii de Apel, trimitand cauza spre rejudecare la Tribunalul Braila (hotararea CSJ dateaza din 21 noiembrie 1995). La data de 16 februarie 1994, Iulian Marian Stanciu executase integral pedeapsa de 3 ani din prima cauza dar, la 26 ianuarie 1993 se emisese un mandat de arestare preventiva in a doua cauza. Dupa 16 februarie 1994, nu a mai avut loc nici o prelungire a mandatului de arestare preventiva de catre un judecator, conform Deciziei nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale, care prevede ca un judecator trebuie sa analizeze, o data la 30 de zile, daca este sau nu cazul sa prelungeasca mandatul, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Asadar, de la terminarea executarii primei pedepse (16 februarie 1994) si pana in prezent, Iulian Marian Stanciu s-a aflat in arest preventiv pentru a doua fapta si ar fi trebuit sa se aplice Decizia nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale. Asadar, nu este vorba de «fraudarea legii», ci de nerespectarea legii, intrucat, conform art. 145 alin. (2) din Constitutia Romaniei, «[d]eciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii…».

Al doilea aspect mentionat in raportul APADOR-CH se referea la perioada nepermis de lunga (18 luni) dintre data hotararii CSJ (21 noiembrie 1995) si repunerea pe rolul Tribunalului Braila a procesului in cea de a doua cauza (19 mai 1997). APADOR-CH ceruse Ministerului de Justitie sa cerceteze motivele acestei intarzieri, stiut fiind ca dosarele in care exista detinuti trebuie sa aiba prioritate. Cu atat mai mult trebuie cercetate aceste motive, cu cat o astfel de intarziere reprezinta o violare a art. 5 alin. 3 rap. la alin. 1 lit. c) al aceluiasi articol din Conventia europeana a drepturilor omului.

Mai semnalam in raport si o situatie cel putin ciudata si anume: daca Iulian Marian Stanciu ar fi fost judecat pentru LCM (a doua fapta) el ar fi putut primi maximum 10 ani. Cum fapta a doua a fost comisa inainte sa existe o hotarare definitiva pentru prima infractiune, cele doua pedepse urmau sa fie contopite, iar detinutul ar fi executat 10 ani in total. Intrucat din 1992 incoace el a avut o comportare foarte buna in detentie, fiind considerat «detinut model», este probabil ca ar fi intrat la comisia de liberare conditionata dupa executarea a 5 ani, adica in iarna anului 1996. Or, detinutul este si in momentul de fata in asteptarea unei sentinte in prima instanta.

In speranta ca am reusit sa clarificam aspectele semnalate in raportul APADOR-CH, va rugam, inca o data, sa cercetati motivele pentru care nu s-a procedat la prelungirea mandatului de arestare preventiva in fiecare luna dupa data la care detinutul executase integral prima pedeapsa si de ce a fost nevoie de 18 luni pentru ca dosarul privind a doua cauza sa fie repus pe rolul Tribunalului Braila.”

La aceasta scrisoare, asociatia nu a primit nici un raspuns pana la data intocmirii prezentului raport, dar nici situatia lui Iulian Marian Stanciu nu s-a schimbat.

5. Penitenciarul din Bacau (vizita din 5 iunie 1997)

a) Conditii de detentie

Penitenciarul, construit in 1970, acopera judetele Bacau si Neamt si dispune de 770 de locuri. Capitanul Cornel Prejvara, noul comandant al penitenciarului, a inceput deja unele amenajari de natura sa imbunatateasca regimul de detentie. Astfel, sunt in curs de finalizare lucrarile pentru amenajarea a doua sali de mese (una pentru sectia de femei si una pentru cea de barbati), o initiativa foarte buna care ar trebui generalizata in intreg sistemul penitenciar.

O alta masura binevenita este asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre detinuti si aparatorii lor, cadrele penitenciarului ramanand in spatele usii inchise si deci, in imposibilitatea de a auzi ce se discuta. Persoanele aflate in arest preventiv isi pastreaza hainele civile cu care se duc si la instanta.

O alta schimbare priveste „raportul cu comandantul”, adica posibilitatea oferita detinutilor de a se adresa conducerii cu diferite probleme personale. Conform acestui sistem, intr-o prima faza detinutii discuta cu cadrele anume desemnate de comandant, dupa care ei se pot adresa oricand acestuia, renuntandu-se la sistemul „o zi pe luna”.

In timpul evenimentelor de la Penitenciarul Bucuresti, o parte din detinutii de la Bacau s-au declarat solidari cu protestul celor de la Jilava si au intrat in refuz de hrana. Aceasta a fost singura forma de manifestare. Nimeni nu a fost sanctionat si nu s-a recurs la folosirea fortei.

In situatia in care noi detinuti sunt adusi de la politie in penitenciar, comandantul si medicul ii examineaza si decid daca ii accepta sau nu. Printre motivele care ar putea fi invocate pentru refuzul de a-i accepta se numara: semne de violenta, paraziti, boli de piele. Cabinetul medical nu avea, la momentul vizitei, decat un singur medic – stomatolog – si 6 asistenti. Din aceasta cauza, pe baza unui acord cu Ministerul Sanatatii, policlinica municipala rezerva o zi pe saptamana pentru consultarea detinutilor, iar urgentele se rezolva fie la policlinica, fie la spitalul judetean. In 1995, cabinetul medical a facut circa 100 de teste HIV, numai cu acordul detinutilor.

In privinta optiunilor religioase, comandantul a declarat ca nu are nici o obiectie fata de accesul reprezentantilor diferitelor culte in penitenciar. Deocamdata, pe langa preotul ortodox, reprezentantii baptistilor, evanghelistilor, adventistilor si ai catolicilor vin o data sau chiar de doua ori pe saptamana.

Din cauza dificultatilor de a gasi locuri de munca pentru detinuti, numai 30% dintre acestia lucreaza, majoritatea in agricultura. Cativa lucreaza in ateliere (croitorie si tamplarie). Nu exista nici in judetele Bacau si Neamt programe pentru reinsertia sociala a detinutilor liberati.

Mandatele de arestare preventiva nu sunt prelungite de judecatori la expirarea perioadei de valabilitate de 30 de zile, iar detinutii nu cunosc aceasta garantie oferita de lege.

Supraaglomerarea exista si aici unde sunt 1.503 detinuti, din care 573 cu condamnari definitive si 816 in arest preventiv. 67 de femei, dintre care doua minore, asteapta decizia finala a instantelor de judecata.

Plimbarea zilnica dureaza aproximativ o ora. Conducerea penitenciarului are in vedere si instalarea unor aparate de gimnastica, singura problema fiind gasirea spatiului necesar.

Detinutii au la dispozitie o sala cu 32 de dusuri. Si aici, fiecare detinut face dus cald o data pe saptamana dar, spre deosebire de alte penitenciare, minorii si cei care muncesc pot face dus de doua ori pe saptamana.

b) Vizitarea unor camere de detentie

In camera 37, la 33 de paturi erau 37 de detinuti. Cele 33 de paturi existente se datoreaza suprainaltarii, rezultatul fiind ca distanta dintre patul de sus si tavan este de mai putin de o jumatate de metru. Cu alte cuvinte, detinutul care ocupa un astfel de pat nu se poate nici macar aseza in capul oaselor, fiind obligat sa stea tot timpul culcat. Camera 37 (ca si alte doua camere vizitate – 44 si 36) este prevazuta cu un grup sanitar format din doua WC-uri si trei chiuvete. In schimb, la sectia de minori, camerele au doar un WC si doua chiuvete, in conditiile in care in fiecare camera sunt 35-40 de detinuti. Un fapt oarecum surprinzator a fost acela ca toti minorii purtau uniforme date de penitenciar. Explicatia data de cadre este ca, in majoritatea lor covarsitoare, minorii din penitenciar provin din familii foarte sarace sau sunt orfani de ambii parinti, asa ca imbracamintea personala este practic de nepurtat.

La sectia de femei, (camere vizitate: 47 si 53) nu se semnaleaza supraaglomerare. Detinutele nu sunt obligate sa curete decat propriile camere, nefiind folosite in alte sectii si nici in cladirile administrative.

6. Penitenciarul Iasi (vizita din 6 iunie 1997)

a) Conditii de detentie

La o capacitate de 1.381 de paturi, la data vizitei se aflau in penitenciar 1.660 de detinuti din care peste o mie in arest preventiv si 107 contravenienti. Din totalul de 1.660, circa 780 muncesc in agricultura si constructii. Numarul cadrelor este de 185, iar dl colonel Ioan Batea a fost numit comandant in 1996.

La penitenciar este in curs de finalizare un nou pavilion care va avea 312 locuri (cate patru paturi in fiecare camera, aceasta fiind dotata cu un grup sanitar complet – WC, chiuveta, dus). Totodata, prin demolarea unei vechi magazii, s-a creat un spatiu larg ce va fi folosit atat pentru plimbare cat si pentru amenajarea unui teren de fotbal.

In timpul tulburarilor de la Penitenciarul Bucuresti din februarie 1997, circa 80% din detinutii care nu sunt scosi la munca au intrat in greva foamei in semn de solidaritate. S-au semnalat si actiuni mai violente ale detinutilor de la Iasi (au dat foc la saltele si intr-o camera pentru tineri intre 18 si 21 de ani, s-a incercat baricadarea usii). Comandantul a declarat ca a trebuit sa foloseasca forta si sa izoleze – pentru o noapte – 36 de detinuti dintre cei mai agresivi. La camera 27 unde un detinut – Flaviu Cioclu – ameninta ca „se taie” daca gardienii ar intra cu forta, s-au folosit gaze lacrimogene. Nu s-au luat alte masuri de pedepsire.

In privinta facilitatilor acordate diverselor culte pentru a intra in penitenciar, exista la Iasi o situatie speciala: in afara de preotul ortodox – angajat permanent – si de cel catolic, prezent in mod regulat, aici mai veneau reprezentantii Serviciului umanitar pentru penitenciare si ai Misiunii crestinilor pentru penitenciare. Preotul ortodox a considerat insa ca aceste doua asociatii incercau sa faca prozeliti pentru cultul crestin dupa Evanghelie, mai ales prin oferirea unor mici cadouri (plicuri, pixuri etc.) detinutilor si ca mesajul lor era contrar ortodoxismului. Ca atare, la interventia preotului ortodox, celor doua asociatii religioase li s-a interzis accesul in penitenciar.

„Raportul cu comandantul” – adica posibilitatea oferita detinutilor de a discuta diversele probleme personale cu acesta – are loc o data pe luna si „ori de cate ori este nevoie”, a precizat dl colonel.

Penitenciarul Iasi are propria ferma si propria gradina de zarzavat. Domnul comandant a spus deschis ca „surplusul de produse – in special carne – se vinde cadrelor”. Reprezentantii APADOR-CH au avut si inainte de aceasta vizita informatii cu privire la aceasta practica, dar a fost prima oara cand un comandant de penitenciar a si confirmat-o.

In situatia in care detinutii sunt adusi de la politie la penitenciar, nou-venitii sunt examinati de doctor, care le poate refuza accesul „daca au paraziti”. Daca prezinta leziuni, atunci doctorul fie ii respinge, fie intocmeste proces-verbal in care mentioneaza starea fizica a detinutilor.

Ca si la Bacau, nici pentru detinutii din Penitenciarul Iasi nu se dau prelungiri ale mandatelor de arestare de catre judecatori, la fiecare 30 de zile. Dupa spusele comandantului, circa 700 de detinuti nu ar avea mandatele prelungite de instanta de judecata, considerandu-se ca acest lucru ar rezulta automat din termenele date in cauze aflate pe rol.

Mancarea preparata la bucatarie era cam aceeasi ca si in alte penitenciare: carne putina, ceva slanina si subproduse. La data vizitei, pentru hrana celor 1.660 de detinuti se folosisera 178 kg carne, 158 kg subproduse si 51 kg slanina.

In privinta dusului saptamanal, trebuie mentionat ca desi in penitenciar exista – pentru sectiile de barbati – doua sali (cu 24 si respectiv 8 dusuri) numai cea mare functioneaza. Altfel spus, circa 1.600 de detinuti au la dispozitie doar 24 de dusuri ceea ce este cu totul insuficient pentru intretinerea igienei corporale.

O situatie mai putin obisnuita a fost semnalata la cabinetul medical, unde doi internisti, un stomatolog si sase asistenti isi desfasoara activitatea. Cei doi internisti isi pregatesc doctoratele in domeniul HIV/SIDA. In 1996, aproape toti detinutii din penitenciar au fost testati HIV, cu sprijinul Directiei Sanitare Judetene. Reprezentantii APADOR-CH au cunostinta de un program de testare HIV intocmit de Directia Generala a Penitenciarelor impreuna cu Ministerul Sanatatii, care acoperea noua penitenciare selectionate din toata tara. Dar la nici unul din acele penitenciare nu s-a inregistrat o actiune de asemenea proportii.

b) Inchisoarea contraventionala si Legea nr. 61/1991

Datorita numarului mare de contravenienti din penitenciar, reprezentantii APADOR-CH au cerut sa vada cateva decizii de transformare a amenzilor neplatite in zile-inchisoare (Legea 61/1991). Astfel, Maria Roman a avut o amenda in valoare de 50.000 lei, pe care nu a achitat-o. Drept urmare, judecatoria Pascani a transformat amenda in 167 zile-inchisoare, prin sentinta civila nr. 2274/3 iunie 1996. Cu alte cuvinte, judecatorul a impartit cuantumul amenzii la 300 lei/zi-inchisoare, ignorand cele doua decizii ale Curtii Constitutionale din octombrie si din noiembrie 1995, prin care, in cazul transformarii, judecatorii trebuie sa ia in calcul cuantumul amenzii stabilite de Legea 61/1991 si nu pe cel marit prin HG din august 1994. In aceeasi situatie se afla si Neculai Darvaru, caruia Judecatoria Iasi i-a transformat o amenda de 300.000 lei in 180 zile-inchisoare prin sentinta civila nr. 8261/13 septembrie 1996. Tot Judecatoria Iasi a transformat o amenda aplicata lui Ioan Scantei in 166 zile-inchisoare prin sentinta civila nr. 2855/15 martie 1996. Cu toate ca nu se mentioneaza cuantumul amenzii, reprezentantii APADOR-CH cred ca suma luata in calcul de instanta a fost conforma cu Hotararea de Guvern si nu cu Legea 61/1991.

c) Vizitarea unor camere de detentie

In camera 1 (sectia femei) erau 14 detinute la 15 paturi. Grupul sanitar era dotat cu un WC, chiuveta cu doua robinete si dus. La aceasta sectie este zilnic apa calda. Detinutele purtau o combinatie de uniforma (fusta sau pantalon) cu haine civile (pulover, tricou etc.).

In camera 40 (tineri intre 18 si 21 de ani), la 30 de paturi erau 43 de detinuti. Doua WC-uri si un jgheab de tabla prevazut cu patru robinete formau grupul sanitar.

In camera 20 (minori), erau 44 de detinuti la 30 de paturi. Toti erau imbracati in uniforme prea groase pentru vremea calda. Supraaglomerarea si mirosul de transpiratie faceau aerul aproape irespirabil.

d) Cazuri individuale. Mihai Tintila

Cu ocazia vizitarii Penitenciarului Iasi, reprezentantii APADOR-CH au discutat cu Mihai Tintila, 37 de ani, aflat in detentie la acest penitenciar, condamnat de judecatoria Iasi prin sentinta penala nr. 3799/96 la un an si sase luni inchisoare pe baza paragrafului 1 al articolului 200 si a paragrafelor 1 si 2 ale articolului 239.

Conform celor relatate de Mihai Tintila si mentionate in rechizitoriu si in sentinta penala, la data de 4 iunie 1996, un cetatean a sesizat politiei TF din gara Iasi prezenta a doi barbati intr-una din cabinele WC-ului garii. Mihai Tintila sustine ca reclamantul nu ar fi putut sa vada nimic din ce se intampla in cabina; ar fi putut doar sa auda. Politia TF a intervenit prompt si, in prezenta reclamantului, a spart usa cabinei in care se aflau Mihai Tintila si Gavril Bors. Desi Mihai Tintila nu neaga ca ar fi intretinut relatii sexuale liber consimtite cu Gavril Bors, el afirma ca amandoi erau imbracati in momentul patrunderii politiei si ca nu au fost prinsi in flagrant delict.

Condus la sectia de politie din gara Iasi, Mihai Tintila a incercat sa fuga, imbrancindu-l pe subofiterul de politie. El a fost urmarit si apoi prins de politie, moment in care a inceput sa-si loveasca urmaritorii cu o sacosa ce continea o sticla goala, provocand unuia din subofiteri usoare leziuni (3-5 zile ingrijiri medicale atestate printr-un certificat medico-legal). Mihai Tintila a fost arestat si trimis in judecata pentru savarsirea infractiunilor de relatii sexuale intre persoane de acelasi sex si ultraj. In urma amenintarilor subofiterilor de politie care s-au considerat insultati si agresati, Mihai Tintila si aparatorul sau au solicitat stramutarea cauzei la o instanta din alt oras. Solicitarea a fost respinsa de Curtea Suprema de Justitie prin Incheierea nr. 2219 din 10 octombrie 1996.

Judecatoria Iasi s-a pronuntat in cauza lui Mihai Tintila si Gavril Bors la 31 octombrie 1996, prin sentinta penala nr. 3799/96, ramasa definitiva prin neapelare. Mihai Tintila a fost condamnat la un an si trei luni inchisoare pe baza art. 200 paragraful 1 C.p., la opt luni inchisoare pe baza art. 239 paragraful 1 C.p. si la un an inchisoare pe baza art. 239 paragraful 2 C.p. Pedeapsa de executat este de un an si sase luni, rezultata, conform deciziei instantei, prin „contopirea pedepselor stabilite in perioada cea mai grea de un an si trei luni, pe care o sporeste cu trei luni inchisoare”. Gavril Bors este condamnat la un an si trei luni inchisoare pe baza art. 200 paragraful 1, pedeapsa a carei executare este suspendata conform aceleiasi decizii a instantei.

In prezent, situatia lui Mihai Tintila a fost luata in discutia comisiei de liberare conditionata a Penitenciarului Iasi, in urma efectuarii a jumatate din pedeapsa primita. Conform procesului-verbal al comisiei, discutarea cazului sau a fost amanata pentru luna august a acestui an, in ciuda comportarii bune de care a dat dovada. Motivul amanarii este cazierul sau judiciar (Mihai Tintila a mai avut in trecut o condamnare, fiind liberat conditionat la jumatatea pedepsei). El sustine ca nu a fost agresat in penitenciar si ca, in general, nu a fost persecutat de colegii de camera, cu toate ca s-a aflat rapid motivul principal al condamnarii sale. Sursa cea mai probabila a informatiei o constituie cadrele penitenciarului, singurele care au acces la dosarul si la fisele detinutului.

Trebuie mentionat ca la data condamnarii lui Mihai Tintila si a lui Gavril Bors, art. 200 C.p. era deja amendat prin decizia Curtii Constitutionale nr. 81/15 iulie 1994, conform careia trebuie pedepsite doar relatiile sexuale liber consimtite intre persoane adulte de acelasi sex, comise in public sau care produc scandal public. S-ar putea discuta asupra caracterului de loc public al unei cabine de WC din momentul ocuparii sale. Dar nici rechizitoriul Parchetului si nici rationamentul instantei nu mentioneaza aceasta circumstantiere, desi avocatul apararii a sustinut in timpul procesului ca locul comiterii faptei nu se incadreaza deloc in circumstantele prevazute de legea penala amendata de decizia Curtii. Instanta nu a luat in considerare acest argument, mentionand doar in incheierea de sedinta ca fapta „s-a produs intr-o toaleta publica”.

7. Penitenciarul Poarta Alba (vizita din 15 septembrie 1997)

Cazul Constantin Parvu si Mircea Rusu

Constantin Parvu si Mircea Rusu se afla in arest preventiv pentru savarsirea infractiunii de „relatii sexuale cu persoane de acelasi sex” (art. 200 paragraful 1 din Codul penal).

Constantin Parvu, nascut la 13 februarie 1981, nu stie sa scrie si sa citeasca. El a fost internat, cu mai mult timp in urma, pentru o perioada de un an intr-un camin din Nedeleni, dar nu a putut preciza de ce natura era acea institutie. Cu trei saptamani inainte de data incidentului care a dus la arestarea sa si a lui Mircea Rusu (26 mai 1997), Constantin Parvu a fugit de acasa din cauza unor conflicte cu un frate mai mare si s-a alaturat unui grup de copii ai strazii care isi gasisera adapost in una din cele doua baraci abandonate, probabil de o societate de constructii, in zona teatrului din Constanta. In cealalta baraca locuia Gheorghe Murariu, nascut in 1958, fara familie, fara meserie si analfabet. Gheorghe Murariu a avut o condamnare din care, dupa liberare, ii mai ramasesera de executat 171 de zile. Mircea Rusu are sapte clase, a abandonat scoala si lucreaza pe unde poate pentru a-si ajuta familia. Nu a fugit niciodata de acasa.

Trebuie precizat ca nici unul din cei doi minori (Mircea Rusu a implinit 18 ani dupa ce a fost arestat) nu s-a plans ca ar fi fost batut sau amenintat pe toata durata anchetei.

Constantin Parvu a negat ca ar fi avut relatii sexuale cu Gheorghe Murariu inainte de 26 mai, dar rechizitoriul intocmit de procuror prezinta situatia exact pe dos. Oricum, la data de 26 mai, Constantin Parvu s-a dus la film, la gradina „Tomis”, unde l-a cunoscut pe Mircea Rusu. L-a invitat sa mearga cu el la baraci, i-a povestit despre Gheorghe Murariu si despre genul de relatii sexuale intretinute de acesta. Mircea Rusu a acceptat invitatia cu tot ce implica ea.

In baraca lui Gheorghe Murariu, acesta a intretinut relatii sexuale orale si anale mai intai cu Constantin Parvu, dupa care acesta din urma a iesit in fata baracii. Gheorghe Murariu a intretinut apoi relatii sexuale si cu Mircea Rusu. In acest timp, doi gardieni publici l-au vazut pe Parvu si l-au intrebat ce facea acolo. Acesta a dat un raspuns evaziv si atunci cei doi gardieni au intrat in baraca surprinzandu-i pe G.M. si M.R. Gardienii publici i-au luat pe toti trei la sectia de politie in jurul orelor 23:00. Au fost anuntati parintii minorilor, dar nimeni din familia lui Constantin Parvu nu s-a prezentat nici atunci si nici mai tarziu. Trebuie precizat ca familia Parvu nu facuse nici un demers dupa fuga de acasa a lui Constantin pentru a vedea ce s-a intamplat cu el. Numai mama lui Mircea Rusu a venit sa-si vada baiatul.

Constantin Parvu afirma ca Gheorghe Murariu a fost batut in fata lui de gardieni si ca, in sectia de politie, i s-au prezentat fotografii cerandu-i-se sa identifice eventuali alti homosexuali. Lui Mircea Rusu nu i s-a cerut acest lucru.

Conform rechizitoriului intocmit de Parchetul de pe langa Tribunalul Judetean Constanta, Gheorghe Murariu a fost trimis in judecata pentru art. 200 alin. 2, combinat cu art. 33 a) (concurs de infractiuni) si 37 b) (recidiva), Constantin Parvu pentru art. 200 alin. 1 combinat cu 33 a) si 99 (limitele raspunderii penale ale minorilor), aceeasi incadrare juridica fiind valabila si pentru Mircea Rusu.

In cazul celor doi minori exista mai multe neclaritati:

1. Ei au fost retinuti in seara de 26 mai, dar au fost prezentati in fata unui procuror pe 28 mai (deci la mai mult de 24 de ore), iar data arestarii este 29 mai. Care a fost situatia lor juridica intre 26 si 29 mai, stiut fiind ca retinerea nu poate depasi 24 de ore? Chiar daca politia ar invoca si cele 24 de ore de „conducere la sectia de politie” (forma de privare de libertate prevazuta in Legea Politiei, dar socotita de majoritatea expertilor ca fiind anticonstitutionala), tot s-au depasit 48 de ore;

2. Daca in cazul lui Gheorghe Murariu situatia pare destul de clara, incadrarea juridica a celor doi minori ridica din nou problema definirii notiunilor de „in public” si „scandal public”. Poate fi acea baraca abandonata in care s-au petrecut actele sexuale drept „loc public”? Daca Gheorghe Murariu locuia acolo – indiferent daca era sau nu legal – se poate afirma ca baraca devenise locuinta persoanei respective. In rechizitoriul Parchetului se invoca faptul ca minorii aflati in cealalta baraca au urmarit tot ce se intampla privind prin gauri practicate in pereti. Chiar asa fiind, initiativa a apartinut „privitorilor” si nu este normal ca din acest motiv intretinerea de relatii sexuale intr-un spatiu inchis sa devina infractiune. Celalalt element al definirii infractiunii – „scandal public” – nu poate fi invocat.

3. Mai trebuie mentionat ca lista probelor din rechizitoriul parchetului cuprinde, pe langa procesul-verbal de constatare si lista martorilor si rapoarte de expertiza medico-legala (nr. 73/S, 74/S si 75/S). Se pune intrebarea: ce fel de expertiza medicala si la ce poate servi ea? Nu s-a pus nici o secunda problema folosirii fortei, cele trei persoane implicate fiind de acord sa practice acel gen de relatii. Iar daca s-a urmarit stabilirea orientarii sexuale a celor trei, ne aflam evident in fata unui tratament degradant.

4. APADOR-CH considera ca datorita situatiei deosebite in care se afla, minorul Constantin Parvu care este ignorat de familie si analfabet ar fi fost de dorit sa fie supus unei expertize psihiatrice.

Primul termen de judecata in acest dosar a avut loc pe data de 10 septembrie dar procesul s-a amanat pentru 15 octombrie. Cei doi minori au avocat din oficiu cu care nu au avut nici o discutie cu privire la apararea lor.

Concluzia exprimata de APADOR-CH a fost ca in cazul minorilor Constantin Parvu si Mircea Rusu nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii prevazute de art. 200 alin. 1 din Codul penal si ca inculpatii trebuie pusi imediat in libertate si acuzatiile retrase.

In luna noiembrie 1997, cei doi minori impreuna cu adultul Gheorghe Murariu au fost judecati si condamnati. Constantin Parvu a beneficiat de amnistie, Mircea Rusu a fost condamnat la cele aproape sase luni deja petrecute in inchisoare – ambii fiind pusi in libertate – in vreme ce Gheorghe Murariu a primit trei ani si jumatate pentru art. 200 alin. 2 Cod penal, inclusiv un rest dintr-o pedeapsa anterioara neexecutata integral. APADOR-CH va urmari evolutia acestui caz in justitie deoarece sentinta judecatoriei a fost deja atacata cu apel atat de Gheorghe Murariu cat si de Parchet.

8. Penitenciarul Craiova (vizita din 8 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

La data vizitei se aflau in penitenciar 2.015 detinuti la cele 2.038 de paturi instalate. Capacitatea initiala a penitenciarului era de 1.450 de locuri dar ea a fost sporita prin adaugarea „etajului patru” de paturi. Din cele 8 sectii ale penitenciarului, numai una era supraaglomerata (sectia a 3-a, in care stau si cei condamnati pe viata), unde la 377 de paturi erau 480 de detinuti.

Categoriile de detinuti erau urmatoarele:

a) barbati – 1936; femei – 79 (inclusiv o minora)

b) condamnati definitiv – 1.252; arestati preventiv – 743 din care 386 condamnati in prima instanta si 357 nejudecati;

c) contravenienti – 21 (toti cu condamnare direct la inchisoare contraventionala)

Penitenciarul din Craiova este singurul in care isi executa pedeapsa cei condamnati pe viata. Regimul lor de detentie este, in general, acelasi cu al celorlalti detinuti, cu urmatoarele diferente: nu sunt scosi la lucru si nu beneficiaza de cursuri de alfabetizare, dar ies la aer 3 ore zilnic, fata de o jumatate de ora sau o ora cat au la dispozitie ceilalti detinuti.

Circa 800 de detinuti ies la munca in principal in agricultura si constructii. Ei pot castiga 300.000-400.000 lei/luna din care le revine numai 10%, restul intrand in contul penitenciarului. Cum detinutii nu au dreptul sa aiba bani asupra lor, cei 10% sunt depusi la contabilitate pe fise personale. Ei pot face unele cumparaturi pe baza de liste sau pot trimite bani familiei, dar numai cu conditia sa aiba un depozit de minimum 40.000 lei.

Procurorul care raspunde de Penitenciarul Craiova vine o data pe saptamana la comisia de liberare conditionata si, cu acel prilej, discuta si cu detinutii care intra in refuz de hrana sau care solicita sa iasa la raport.

Spre deosebire de alte penitenciare, la Craiova sunt deja angajati doi psihologi care prin munca lor pot contracara efectele privarii de libertate si ajuta la recuperarea psihica a detinutilor.

Penitenciarul Craiova a facut abonamente la ziarele cele mai importante (130 de exemplare), asigurand cam un exemplar pentru fiecare camera.

b) Camerele de detentie

Cladirea are peste 100 de ani vechime si nu mai corespunde nici macar standardelor nationale, fara a mai pomeni de cele internationale. Penitenciarul de la Galati, construit in acelasi timp si dupa acelasi model, a fost demolat, in locul lui incepandu-se construirea unuia modern. La Craiova insa, nu se pune, deocamdata, aceasta problema.

La camera 2 de la sectia de femei, o detinuta – Niculina Nicolae – aflata in penitenciar de 3 luni prezinta vadite tulburari psihice. Cum la aceasta sectie nu exista infirmerie, ea sta la un loc cu alte zece detinute. Reprezentantii APADOR-CH considera ca Niculina Nicolae trebuie urgent transferata la spitalul penitenciar si expertizata psihiatric.

La camera 3 din aceeasi sectie, Marioara Uta se afla de doi ani in arest preventiv pentru fals intelectual si luare de mita. In toata aceasta perioada, ea nu a avut ocazia sa discute niciodata cu avocatul din oficiu pe care nici nu stie cum il cheama. Trebuie semnalata, ca si in multe alte cazuri, durata nepermis de lunga a procesului penal.

Conditiile de detentie din sectia de femei sunt mult mai bune decat in sectiile de barbati: camere curate, apa calda zilnic, dusuri in fiecare camera. Insa faptul ca detinutele sunt folosite ca „femei de serviciu” pentru cadrele din penitenciar (spala uniformele cadrelor, covoarele din birouri, fac curatenie, gatesc la popota, cos etc.) echivaleaza cu tratament degradant.

La sectiile de barbati exista doua tipuri de camere: unele foarte mici (circa 2,5 m lungime/1,5 latime, cu doua randuri de paturi suprapuse), si celularele (camere mari cu patru randuri de paturi suprapuse). Camerele 25 (4 condamnati pe viata la 4 paturi), 32 (6 persoane in 5 paturi) si 35 (6 persoane in 6 paturi) fac parte din prima categorie. Spatiul este atat de mic incat atmosfera este irespirabila, iar detinutii nu pot decat sa stea pe pat. Un WC in colt, nedespartit nici macar printr-un paravan de restul camerei si o chiuveta reprezinta „grupul sanitar”. Nu exista nici o posibilitate de protejare a intimitatii detinutilor.

Desi comandantul afirmase ca procurorul sta de vorba cu toti cei care cer sa iasa la raport, la camera 35, detinutul Dumitru Cismaru afirma ca nu a fost scos niciodata, cu toate ca facuse doua cereri in acest sens. Acelasi detinut a ridicat si o problema de natura medicala, plangandu-se ca vomita sange, lucru confirmat de colegii de camera, si afirmand ca nu i s-au acordat ingrijiri medicale. Cazul a fost semnalat conducerii penitenciarului.

Camera 20 face parte din categoria celularelor: 99 de detinuti la 92 de paturi pe patru niveluri. Grupul sanitar consta intr-un WC separat de restul camerei si doua chiuvete. Este evident ca aceasta „dotare” este total nesatisfacatoare pentru asigurarea unei minime igiene corporale. Un dus cald pe saptamana nu poate rezolva problema, cu atat mai mult cu cat intreg efectivul dintr-o astfel de camera are la dispozitie cam 20-30 de minute pentru a se spala.

c) Alimentatia

Penitenciarul Craiova are propria ferma de animale si gradina de zarzavat. Produsele obtinute nu acopera integral necesitatile. Daca exista un surplus dintr-un anume produs, cantitatea respectiva va fi sau transferata la un alt penitenciar, sau valorificata pe plan local, cadrele din penitenciar avand prioritate la cumparare. Bucataria era relativ acceptabila sub aspect igienic. Conform celor spuse de cadrele de la bucatarie, la Penitenciarul Craiova se folosesc zilnic intre 120 si 170 kg carne, 60-70 kg de subproduse de carne (oase, copite) si 60-70 kg slanina. Per total, se respecta standardele stabilite de DGP, dar, ca in toate penitenciarele vizitate, in marmitele cu mancare apar rar bucatele de carne iar felul intai si felul doi seamana pana la confuzie, ambele insemnand zeama grasa care difera numai prin legumele folosite.

d) Asistenta medicala

Penitenciarul Craiova are trei medici (doi pentru medicina generala si unul pentru boli interne) si un stomatolog. Cu toate ca situatia din acest penitenciar din acest punct de vedere este mai buna decat in altele, este evident ca medicii nu pot face fata celor peste doua mii de detinuti. De aici decurg nemultumirile unor detinuti care se plang ca nu li se acorda ingrijirile necesare.

Penitenciarul a facut parte dintre cele selectionate in 1994 pentru testarea HIV. Personalul sustine ca fiecare din cei 200 de detinuti testati a stiut exact despre ce fel de test era vorba si ca a fost de acord. Reprezentantii APADOR-CH si-au exprimat si cu ocazia altor vizite in penitenciare, indoiala cu privire la acest aspect, data fiind lipsa aproape totala de educatie sanitara a majoritatii celor aflati in detentie. Penitenciarul nu a fost informat in legatura cu rezultatele testelor HIV.

O problema pe care APADOR-CH a discutat-o in mai multe randuri cu comandantii si cu medicii din diverse penitenciare, inclusiv cel de la Craiova, se refera la posibilitatea folosirii prezervativelor. Este stiut ca, in penitenciare, se practica relatii sexuale. Este stiut si ca, pe langa riscul imbolnavirii cu HIV/SIDA (la Spitalul Penitenciar Bucuresti existau in februarie 1997 doi detinuti – unul cu HIV, celalalt cu SIDA – ambii depistati in timpul detentiei), exista si cazuri de imbolnaviri cu lues, gonoree si alte boli venerice. Cheltuielile pentru tratarea acestor boli sunt infinit mai mari decat costul unor prezervative. Rezistenta opusa acestei masuri – recomandate de Organizatia Mondiala a Sanatatii – de majoritatea cadrelor din sistemul penitenciar („asta ar insemna sa-i incurajam”) nu se justifica, deoarece practici de acest gen exista, nimeni nu neaga acest lucru, si ar trebui asigurata o minima protectie, impiedicandu-se astfel raspandirea bolilor venerice si, in primul rand, a infectarii cu HIV.

e) Asistenta religioasa

Ca in toate penitenciarele vizitate, si cel de la Craiova are un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii APADOR-CH au aflat ca, incepand cu data de 1 septembrie 1997, reprezentantii altor culte si voluntarii care doresc sa contribuie la reinsertia sociala a detinutilor si care nu desfasoara programe sau proiecte deja aprobate, au nevoie de o legitimatie semnata de secretarul de stat din cadrul Ministerului Justitiei care raspunde de penitenciare. Lucrul pare de neinteles tinand cont de faptul ca DGP – si, in general, statul roman – nu are nici un program/proiect coerent in acest foarte important domeniu.

9. Penitenciarul Gherla (vizita din 9 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.763 de detinuti, la o capacitate totala de cazare de 1.919 paturi instalate. Conform celor spuse de comandant, capacitatea ideala a penitenciarului ar fi de 800 de locuri iar cea care ar asigura conditii de detentie acceptabile – 1.500 de locuri. Cu alte cuvinte, numarul actual de detinuti este de aproape patru ori mai mare decat capacitatea ideala si de aproape doua ori mai mare decat cea „normala”. Din totalul detinutilor, 2.276 au condamnari definitive, 483 sunt in arest preventiv (414 – condamnati in prima instanta si 69 nejudecati) si 4 contravenienti (cu condamnari directe la inchisoare contraventionala). Din cei 2.763 de detinuti, 52 sunt femei, 149 – tineri (18–21 ani) si 63 sunt minori, din care 22 cu condamnari definitive. Apare imediat intrebarea: de ce cei 22 de minori cu condamnari definitive nu sunt transferati in centre pentru minori?

Spre deosebire de alte penitenciare, unde exista grupe de munca mixte (preventivi + condamnati) si (recidivisti + nerecidivisti), ceea ce implica, pentru comoditatea cadrelor, cazarea tuturor in aceleasi camere, la Gherla s-a constituit un punct de lucru special pentru cei aflati in arest preventiv, ceea ce inseamna separarea lor reala de restul detinutilor. Din totalul detinutilor, 583 muncesc in agricultura si in constructii, iar 450 lucreaza in fabrica de incaltaminte aflata chiar in perimetrul penitenciarului (societatea OLTIM). Mai exista si ateliere de tamplarie, unde se fabrica usi, mese, scaune, sicrie etc.

Penitenciarul are ferma de animale si gradina de zarzavat. Pentru un eventual surplus de produse, se procedeaza la fel ca la Craiova sau in alte penitenciare: transfer/schimb cu alte penitenciare, sau valorificare, in principal catre cadre.

b) Camerele de detentie

Cu toate ca la Penitenciarul Gherla s-au facut unele reparatii cu doi-trei ani in urma, ele au fost efectuate „de mantuiala” pentru ca este nevoie, din nou, de reparatii substantiale. Igrasia este vizibila pretutindeni, iar instalatiile sanitare si de incalzire sunt vechi si proaste. Noul comandant, transferat recent de la Penitenciarul Bistrita, are planuri mari pentru imbunatatirea conditiilor de detentie: instalarea unor dusuri in fiecare camera, separarea WC-urilor si spalatoarelor, inlocuirea instalatiilor sanitare si, inainte de orice, reducerea numarului de detinuti pana la o limita suportabila. Imbunatatirile au fost deja realizate la sectia de femei.

In prezent, supraaglomerarea este evidenta. Astfel, la camera 37 (minori) erau 32 de persoane la 27 de paturi. Camera este dotata cu un singur WC de tip „turcesc”. La camera 24 (condamnati peste 10 ani) erau 80 de detinuti la 75 de paturi, grupul sanitar fiind format dintr-un WC si un spalator cu 4 robinete. Este evident ca nu exista posibilitatea intretinerii unei igiene corporale cat de cat normale, dusul cald saptamanal nerezolvand problema (pentru toti detinutii exista doar doua sali cu cate 16 dusuri fiecare). Saltelele sunt foarte vechi, ceea ce face aproape inutile eforturile de salubrizare a incaperilor.

In incercarea de a limita supraaglomerarea, penitenciarul a renuntat complet la „cluburile detinutilor”, preferand sa le transforme in camere de detentie.

c) Alimentatia

In camera de alimente se aflau la vedere doar saci cu ceapa si cutii cu orez si paste fainoase. Un grup de detinuti curata zarzavat si tot ei asigurau si distribuirea hranei. Trebuie mentionata o imbunatatire a sistemului de distribuire a hranei prin instalarea unui lift. Penitenciarul Gherla este vechi, de tipul „Sighetu Marmatiei”, cu etaje inalte, ceea ce face extrem de dificila aceasta operatiune repetata de trei ori pe zi. La bucatarie se curatau cantitati mari de dovlecei crescuti peste limita la care pot fi mancati. Cu toate acestea, li s-a spus reprezentantilor APADOR-CH ca, din acele legume ce ar fi trebuit date la ferma de animale, se prepara o „tocanita minunata” (?!). Bucataria era invadata masiv de igrasie.

d) Asistenta medicala

Doi medici generalisti, un stomatolog si 8 asistenti medicali se ingrijesc de sanatatea detinutilor, cifra total insuficienta pentru cei peste doua mii de detinuti. Cabinetul medical de la sectia a 6-a recunoaste existenta a 112 bolnavi psihic, din care cel putin unu nu ar trebui sa se afle in penitenciar ci intr-un spital psihiatric. Cele mai frecvente afectiuni sunt cele digestive si dentare. 17 bolnavi de TBC stabilizat urmeaza tratament in penitenciar. Un bolnav de variola fusese izolat.

e) Asistenta religioasa

In Penitenciarul Gherla, in afara preotului ortodox angajat, au acces si reprezentantii altor culte: greco-catolic, reformat, baptist, adventist, penticostal, Oastea Domnului etc. De remarcat ca „Martorii lui Iehova” nu au fost primiti, pe considerentul ca ei nu sunt un cult recunoscut. Toate intalnirile dintre reprezentantii acestor culte si detinuti au loc in prezenta preotului ortodox! Explicatii de genul „preotul ortodox actioneaza ca o gazda cand are musafiri” nu pot justifica aceasta ingerinta clara a preotului ortodox in libertatea credintelor religioase garantata de art. 29 din Constitutia Romaniei.

f) Cazul detinutului Marian Tudorache

Nascut la 17 octombrie 1970 in localitatea Adunatii Copaceni, judetul Giurgiu, Marian Tudorache a fost arestat la data de 3 noiembrie 1989 si condamnat in 1991 la 15 ani inchisoare pentru omor, dupa parcurgerea tuturor treptelor legale, inclusiv recurs la Curtea Suprema de Justitie si cereri repetate de introducere a recursului extraordinar, devenit recurs in anulare. Mutat de la un penitenciar la altul de mai multe ori, Marian Tudorache a primit numeroase pedepse (izolare severa, izolare simpla, retragerea dreptului la pachete, vizite, corespondenta, mustrare etc.) si a declarat in mai multe randuri greva foamei (in termenii cadrelor din penitenciare „refuz de hrana”). S-a automutilat in cateva randuri, fiind, de fiecare data, pedepsit cu izolare simpla sau severa. A fost internat in mod repetat la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde a fost, si acolo, sanctionat cu diverse pedepse.

Din cele de mai sus s-ar putea deduce ca Marian Tudorache este un detinut dificil. Dar, pornind de la situatia acestui detinut, reprezentantii APADOR-CH au pus problema rapoartelor de pedepsire, foarte frecvente in intreg sistemul penitenciar. Fara indoiala, regulamentul penitenciarelor este mult mai strict decat orice alte reguli de convietuire in grup, dar el nu poate contine prevederi care sa anihileze o seama de drepturi garantate de Constitutie: libertatea constiintei, libertatea de exprimare, secretul corespondentei, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul de petitionare etc. Art. 49 din Constitutie, dupa ce enumera la alineatul 1 situatiile in care exercitiul unor drepturi si libertati poate fi restrans, precizeaza la alineatul 2 ca „restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”. Mai mult, restrangerea exercitiului drepturilor si al libertatilor trebuie facuta prin lege si nu printr-un simplu regulament. Or, foarte multe rapoarte de pedepsire intocmite de cadre din penitenciare au ca obiect opinii exprimate de detinuti, pe care cadrele le considera insultatoare sau jignitoare la adresa lor. (A se vedea mai jos, ca exemplu in acest sens, cazul Dan Ziegler de la Penitenciarul Bistrita).

O a doua problema care rezulta din cazul Marian Tudorache este cea a automutilarii. Este o practica relativ frecventa in lumea detinutilor. De ce recurg detinutii la aceasta solutie? Unul din motivele frecvente este disperarea fata de durata foarte lunga a procesului penal. Sunt multe cazuri in care detinutii, condamnati definitiv, ar putea intra la comisia de liberare conditionata (dupa executarea a jumatate din pedeapsa pana la 10 ani sau 2/3 peste 10 ani in cazul condamnarilor sau infractiunilor comise pana in noiembrie 1996 cand s-au modificat Codul penal si Codul de procedura penala), dar acest lucru nu este posibil pentru ca hotararile instantelor nu au ajuns la penitenciar!! La fel de numeroase sunt situatiile in care persoanele aflate in detentie asteapta cu anii sa fie judecate. (A se vedea exemplul detinutei de la Craiova.)

Detinutii aflati in astfel de situatii cred ca, prin automutilare, atrag atentia asupra problemelor lor juridice. APADOR-CH considera ca daca dreptul la aparare al fiecarui detinut ar fi exercitat in mod real de aparatori – in special de avocatii din oficiu – o parte din aceste probleme ar putea fi inlaturate. De asemenea, ar trebui sa existe texte de legi (in principal Codul penal si Codul de procedura penala) in biblioteca fiecarui penitenciar, astfel incat detinutii care au dorinta si capacitatea sa-si poata pregati singuri apararea si caile de atac.

Nu pot fi ignorate si motive relativ minore pentru automutilare – sau refuz de hrana – cum ar fi transferarea in alt penitenciar sau dorinta de a ajunge in spitalul penitenciar, socotit de multi detinuti drept un loc de detentie mai „bland”. Mai trebuie tinut cont si de detinutii – putini la numar – care se automutileaza din cauza ca sufera de tulburari psihice.

Revenind la situatia lui Marian Tudorache, trebuie spus ca el a trecut prin toate fazele descrise mai sus – mai putin ultima. In 1997, i s-a descoperit o „discopatie hiperalgica” si o „infectie urinara”. Discopatia nu poate fi tratata in sistemul spitalicesc al penitenciarelor. Mai mult, doctori din afara sistemului penitenciar recomanda interventie chirurgicala. Asadar, Marian Tudorache se adreseaza instantei pentru intreruperea pedepsei din motive medicale. Reprezentantii APADOR-CH au incercat sa dezlege o poveste incalcita privind expertize medico-legale succesive din care nu exista nici o copie, nici in dosarul de penitenciar si nici in cel medical ale detinutului Marian Tudorache, cu toate ca astfel de expertize fusesera efectuate fara doar si poate. Unul din doctori a declarat ca le-a vazut cu ochii lui – ca si un cadru al penitenciarului si insusi detinutul. Conducerea penitenciarului a afirmat ca acest gen de expertize se fac in doua exemplare, dintre care unul ramane la comisia IML, iar celalalt la instanta, asa incat nu trebuia sa existe copii in dosarul de penitenciar sau in cel medical al detinutului. Ceea ce evident, daca este adevarat, este absurd, insemnand practic ascunderea unor date privind starea de sanatate a persoanei aflate in detentie. In sfarsit, se pare ca doctorita penitenciarului care s-a ocupat direct de cazul Marian Tudorache ar fi transmis – cu intentie sau din greseala – judecatoriei o expertiza IML mai veche care il dezavantaja pe Marian Tudorache.

Din documentele aflate la dosarul medical al detinutului Marian Tudorache, rezulta clar ca detinutul sufera de discopatie vertebrala (radiografia din 20 iunie 1997 si recomandarea de internare din 21 iunie 1997), boala ce nu poate fi tratata in sistemul medical al penitenciarelor.

Marian Tudorache a executat mai mult de jumatate din pedeapsa de 15 ani primita pentru omor. Desigur, multele rapoarte de pedepsire cantaresc greu in decizia comisiei de liberare conditionata. Dar, data fiind starea sanatatii sale, APADOR-CH considera ca se poate recurge la solutia intreruperii executarii pedepsei pentru motive medicale, ceea ce reprezinta o alta posibilitate de a pune in libertate temporara un tanar care a intrat in penitenciar cand avea 19 ani si a executat deja 8 ani de inchisoare.

10. Penitenciarul Bistrita (vizita din 10 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

De la darea sa in folosinta in 1991, Penitenciarul Bistrita este singurul – din cele vizitate de reprezentantii APADOR-CH – care nu a fost niciodata confruntat cu problema supraaglomerarii. O serie de cladiri noi adapostesc conducerea si administratia penitenciarului. In partea de detentie, s-a dat in folosinta o jumatate dintr-un tronson nou care cuprinde trei sectii. Urmeaza construirea unul alt tronson, la terminarea caruia va fi demolata toata partea veche a ceea ce fusese pana in 1990 o anexa a Penitenciarului Gherla.

La data vizitei, in Penitenciarul Bistrita erau 783 de detinuti la o capacitate maxima de 978 de paturi si una optima de 837 de locuri. Pe categorii, detinutii erau impartiti dupa cum urmeaza: 640 cu condamnari definitive si 143 in arest preventiv (54 condamnati in prima instanta si 89 nejudecati). 97 de detinuti sunt tineri (18–21 ani), 9 – minori si 3 – contravenienti (cu condamnare directa la inchisoare contraventionala). La acest penitenciar nu sunt detinute.

Exista o singura camera in care recidivisti si nerecidivisti stau impreuna pentru ca formeaza o grupa de munca. Reprezentantii APADOR-CH au atras atentia asupra faptului ca nu exista justificare pentru amestecarea detinutilor, fie ea si pentru un numar mic de persoane.

Din totalul detinutilor, 580 ies la munca, in principal in agricultura, dar si in constructii, pe baza unui contract cu o firma particulara.

Spre deosebire de alte penitenciare, cel de la Bistrita acopera integral cantitatea de carne necesara din resurse proprii, dar nu produce legume si fructe.

Detinutii primesc vizite in trei sisteme: o cabina cu geam securizat despartitor pentru detinutii periculosi, o camera cu trei mese separate prin geamuri laterale pentru detinutii obisnuiti si o alta camera cu mese neseparate pentru cei mai disciplinati. In aceasta ultima camera au loc si discutiile dintre detinuti si avocati. O alta diferenta notabila fata de alte penitenciare, dupa spusele comandantului, este prezenta avocatilor – alesi sau din oficiu – la vorbitor cu detinutii.

Inca o diferenta notabila consta in faptul ca la Penitenciarul Bistrita exista un telefon public de la care orice detinut poate telefona oricui. Problema este ca detinutii nu au dreptul sa detina bani, asa ca, pentru fiecare apel, ei trebuie sa ceara aprobarea – si monedele – de la conducerea penitenciarului. Comandantul Ioanitoaie obtinuse chiar in ziua vizitei APADOR-CH acordul companiei de telefoane locale pentru introducerea unui telefon cu cartela magnetica.

b) Camerele de detentie

Desi statistic nu exista supraaglomerare, conditiile de detentie in aripa veche sunt inca departe de standardele europene. Astfel, la sectia IV intr-una din camere erau 48 de detinuti la 51 de paturi (structuri metalice de trei paturi suprapuse). Grupul sanitar era prevazut cu doua WC-uri, un spalator cu 4 robinete si un dus, insuficiente pentru cele 48 de persoane. Se furnizeaza apa calda o data la doua zile (conform conducerii penitenciarului) sau de doua ori pe saptamana (conform detinutilor). Oricare ar fi varianta reala, este o imbunatatire fata de restul penitenciarelor vizitate de APADOR-CH, unde apa calda este un lux de care detinutii beneficiaza doar cateva minute in timpul dusului saptamanal.

La camera 59 (bolnavi de TBC) erau 15 detinuti la 18 paturi. Un WC, doua chiuvete si un dus constituiau grupul sanitar.

La camera 61 (inapti de munca) erau 18 detinuti la 18 paturi. Doctorul a explicat ca persoanele scutite de munca pe perioade scurte de cateva zile sunt aduse in acea camera pentru a putea fi supravegheate mai usor din punct de vedere medical.

Sectiile I, II si III au fost deja mutate in tronsonul nou. Camerele sunt prevazute cu interfon conectat la cabina supraveghetorului ceea ce usureaza mult comunicarea dintre detinuti si cadre. (In celelalte penitenciare, un detinut care vrea sa ceara sau sa reclame ceva supraveghetorului trebuie sa bata in usa pana cand acesta il aude.)

Conform spuselor comandantului, la terminarea constructiei, in fiecare camera vor sta maximum patru detinuti. La data vizitei, se foloseau inca paturi suprapuse (pe doua niveluri). Fiecare incapere este prevazuta cu grup sanitar placat cu faianta, o masa din piatra fixata in perete si o banca. Detinutii pot sa manance stand la masa si nu in pat, cum se intampla in prezent in toate celelalte penitenciare vizitate. Intreaga sectie are un singur televizor instalat pe holul central. Detinutii care doresc sa urmareasca programul isi iau bancile din camere si ies pe hol.

Penitenciarul nu pune la dispozitia detinutilor periute, pasta de dinti si hartie igienica. Detinutii primesc numai o bucatica de sapun. Argumentul conducerii penitenciarului este ca absolut toate lucrurile detinutilor – de la cearsafuri si uniforme pana la lenjeria intima – se spala obligatoriu in spalatoria penitenciarului, sapunul distribuit fiind suficient pentru mentinerea igienei corporale. In majoritate, detinutii primesc de acasa pasta de dinti, periute, sapun, hartie igienica sau, daca au bani, isi cumpara. Exista insa si persoane care nu au aceste posibilitati, iar absenta acestor mici articole absolut necesare le creeaza o stare de nemultumire si de frustrare.

c) Asistenta medicala

Pentru intreg penitenciarul exista un singur cabinet medical unde sunt consultati zilnic intre 70 si 100 de detinuti. Cele mai frecvente boli sunt cele ale aparatului digestiv, respirator, bolile de piele. 10 detinuti terminasera tratamentul pentru lues. Circa 25-30 de detinuti prezinta tulburari psihice. Cabinetul nu are medic stomatolog, asa ca numerosii detinuti care au acest gen de probleme trebuie dusi la cabinete dentare din oras.

d) Asistenta religioasa

Pe langa preotul ortodox angajat, la penitenciar vin si reprezentanti ai greco-catolicilor si ai reformatilor. Comandantul a afirmat ca preotul ortodox are doar discutii initiale cu acestia, dar nu asista la intalnirile cu detinutii.

e) Cazul detinutului Dan Ziegler

Dan Ziegler, nascut la 26 octombrie 1962, si-a petrecut mai bine de jumatate din viata prin diverse penitenciare, inclusiv 4 ani intr-o scoala de corectie pe vremea cand era minor. Pana in 1989 a avut cateva condamnari pe baza decretului 153 si pentru furt, iar dupa 1989 a avut o condamnare pentru talharie (3 ani), urmata de o alta pentru vatamare corporala grava contopita cu o pedeapsa pentru ultraj la adresa completului de judecata (4 ani si jumatate), plus o condamnare pentru accident rutier si conducere fara permis. In prezent, executa pedeapsa de 4 ani si jumatate.

Detinutul recunoaste ca a comis furturi de-a lungul anilor, dar sustine ca doua din condamnari (furtul unui porc si vatamarea corporala grava) i-au fost date pe nedrept. Dan Ziegler sustine ca, de fiecare data cand a fost retinut sau arestat, a fost batut de politisti si obligat sa recunoasca fapte pe care nu le savarsise. A reclamat in doua randuri purtarea abuziva a politistilor si, afirma el, a fost fortat sa isi retraga una din plangeri, iar in cazul celei de a doua, Parchetul militar ar fi declansat urmarirea penala impotriva politistilor care l-au batut.

Dan Ziegler s-a plans ca, in penitenciar, a fost frecvent pedepsit cu izolare simpla sau severa, dand doua exemple: o data pentru ca i-a spus tatalui sau la vorbitor sa reclame la Parchetul militar ca el, Dan Ziegler, este torturat psihic in penitenciar, si alta data pentru ca un subofiter l-a auzit spunand colegilor de camera ca „vine demilitarizarea penitenciarelor si toti astia (cadrele) o sa fie dati afara”. Detinutul a mai afirmat ca a fost pedepsit de doua ori pentru aceeasi fapta – ultraj la adresa completului de judecata: o data cu izolare severa in penitenciar si a doua oara, prin sentinta instantei. Reprezentantii APADOR-CH au verificat dosarul de penitenciar al lui Dan Ziegler si au gasit rapoartele de pedepsire cu izolarea exact pentru motivele prezentate de detinut. Ei considera ca pedepsele cu izolarea nu sunt justificate deoarece in prima situatie detinutul isi exercita dreptul de petitionare, in a doua isi exprima o opinie, ceea ce nici un regulament, oricat de sever, nu poate interzice. Cat despre a treia, Dan Ziegler a primit o pedeapsa penala, deci conducerea penitenciarului nu trebuia sa-i mai dea inca o pedeapsa.

Dan Ziegler s-a mai plans ca a fost transferat timp de patru luni intr-o camera cu regim restrictiv (detinuti considerati periculosi), unde conditiile de detentie sunt mult mai dure, iar unii detinuti sunt legati cu catuse.

11. Penitenciarul Colibasi (vizita din 21 noiembrie 1997)

a) Conditiile din penitenciar

Penitenciarul Colibasi primeste detinuti din trei judete: Arges, Valcea si Teleorman. La data vizitei, aici erau 1.825 de detinuti la o capacitate de 1.195 de locuri. Din total, 1.050 aveau condamnari definitive, 356 nu fusesera inca judecati, 398 fusesera condamnati in prima instanta iar 21 erau contravenienti sanctionati direct cu privare de libertate. Din cei 1.825, 264 erau tineri intre 18 si 21 de ani, 8 erau minori si 45, femei. Circa 800 de detinuti lucreaza atat in afara penitenciarului (munci agricole de sezon, constructii), cat si in atelierele penitenciarului unde se produc boltari (un element de constructie), cosuri de rachita, saltele si perne pentru toate penitenciarele.

In penitenciar exista cursuri de alfabetizare (clasele I–IV). Din cei 30 de analfabeti, doar 17 frecventeaza scoala regulat. Din ceilalti 13, cativa muncesc si sunt prea obositi ca sa mai si invete, iar restul nu doresc sa faca acest lucru.

Asistenta medicala este asigurata de doi medici generalisti, un internist, un stomatolog si noua asistenti medicali. In urma cu cativa ani, s-au facut la cabinetul penitenciarului cam 700-800 de teste HIV. Medicii au declarat ca detinutii testati erau in cunostinta de cauza, dar au admis ca nu li s-a cerut acordul. Cabinetul medical nu a primit nici un rezultat de la laboratoarele care au efectuat analizele. Medicii au mai afirmat si ca foarte multi detinuti prezinta unele tulburari psihice, dar ca numai aproximativ o suta ar avea probleme serioase de aceasta natura.

La blocul alimentar, sistemul de aerisire fusese demontat, urmand ca noile tevi – la care se lucra – sa fie montate curand. Din aceasta cauza, aburii din bucatarie faceau atmosfera irespirabila, iar condensul era vizibil. Meniul pentru pranz consta in ciorba de fasole si paste cu carne, iar la regim, supa cu paste si varza. Intr-o marmita in care se pregatea ciorba, se pusesera la fiert si bucati de sira spinarii si cozi de porc. Subofiterul de serviciu s-a straduit sa convinga reprezentantii APADOR-CH ca, prin fierbere, ar fi urmat sa se desprinda carnea de pe os (si de pe coada?) care s-ar fi adaugat la pastele fainoase ce constituiau felul doi. Judecand dupa ce se vedea in marmita, este greu de imaginat cum ar fi putut fi impartita bruma de carne rezultata din fierbere la peste 1.800 de detinuti!

b) Camerele de detentie

In sectiile VII si VIII se afla detinutii inapti de munca. Fiecare camera are un grup sanitar cu dus, doua chiuvete si un WC. Sunt singurele sectii unde practic nu exista supraaglomerare si unde fiecare detinut are conditii mai bune pentru intretinerea unei igiene corporale mai aproape de normal. Pentru toate celelalte sase sectii exista o singura sala de baie cu circa 40 de dusuri.

La camera 51 erau opt detinuti la noua paturi. Detinutul Marin Baicoianu s-a plans ca nu i se acorda ingrijiri medicale pentru durerile de gat de care sufera constant si pentru ceea ce pare o afectiune ciudata: o extraordinara laxitate a faringelui, laringelui si traheei care se „muta” aparand sub forma de umflatura vizibila pe gat. Detinutul a fost dus la spitalul judetean dar doctorii nu au putut pune un diagnostic. In plus, dupa modul total dezlanat in care vorbea, este foarte posibil ca Marin Baicoianu sa aiba si probleme de natura psihica. Un alt detinut – Gheorghe Popa – din aceeasi camera prezenta simptome clare de boala psihica. El a fost expertizat medico-legal la Spitalul Penitenciar Bucuresti si, cu toate ca rezultatul a stabilit clar ca Gheorghe Popa este psihopat, nu s-a facut recomandare de intrerupere a executarii pedepsei. Dupa parerea reprezentantilor APADOR-CH, acesti doi detinuti nu ar fi trebuit sa se afle in penitenciar ci intr-un spital de boli psihice.

La camera 34 din sectia IV erau 24 de detinuti la 28 de paturi. Aici sunt tinute persoanele care au savarsit delicte grave – in principal omoruri – ale caror procese sunt in faze avansate. Unul din detinuti – Gheorghe Plesa – s-a plans de durata prea mare a procesului sau, inceput in 1990 (de cand se si afla in arest), in care nu obtinuse inca o hotarare definitiva.

La camera 44 din sectia V, erau 61 de detinuti la 60 de paturi. Grupul sanitar consta in doua WC-uri de tip „turcesc” si un spalator cu trei robinete fara rozeta. Situatia era similara si la camera invecinata (63 de detinuti la 60 de paturi).

Reprezentantii APADOR-CH au constatat si la acest penitenciar – ca si la toate celelalte vizitate pana in prezent – ca una din problemele cele mai serioase cu care se confrunta persoanele ale caror procese se afla in diverse faze este asigurarea dreptului la aparare. Majoritatea persoanelor private de libertate provin din familii sarace si foarte sarace care nu au posibilitatea materiala de a angaja un avocat. Apararea este asigurata de avocati din oficiu care, cu foarte rare exceptii, nu vin niciodata la penitenciare pentru a discuta cu clientii inainte de proces. De cele mai multe ori, singurele discutii dintre acestia si aparatori au loc fie la grefa, in prezenta altor detinuti si avocati, fie chiar in sala de sedinta. Foarte multi din cei condamnati au declarat ca pledoariile avocatilor din oficiu se limiteaza la a cere „indulgenta” pentru clientii lor. Pentru ca dreptul la aparare sa fie respectat, este necesara de urgenta o reforma de substanta a institutiei avocatului din oficiu.

c) Cazuri deosebite

APADOR-CH a atras in repetate randuri atentia asupra usurintei cu care procurorul emite primul mandat de arestare preventiva si cu care judecatorul il prelungeste. Lasand la o parte faptul ca una din garantiile stabilite de Curtea Constitutionala (prelungirea mandatului de arestare preventiva trebuie facuta de un judecator o data la 30 de zile, indiferent de faza in care se afla procesul) nu este respectata decat in putine cazuri, procurorii si judecatorii ignora un principiu fundamental al drepturilor omului: starea de libertate este cea normala, privarea de libertate trebuie sa constituie exceptia.

La Penitenciarul Colibasi se afla in arest preventiv persoane acuzate de infractiuni minore, ce nu prezinta vreun pericol social real. Astfel:

– Cristian Rauta, 33 de ani, arestat din 18 iulie 1997, nejudecat, acuzat de furtul a doi saci cu ceapa si doi saci cu usturoi;

– Costel Nedelcu, 21 de ani, nejudecat, acuzat ca ar fi furat o gasca si o oaie;

– Adrian Plesa, 30 de ani, arestat din 25 septembrie 1997, nejudecat, acuzat de furtul a 14 lati (scandurele ce servesc la confectionarea gardurilor);

– Petrisor Miu, 27 de ani, arestat din 20 mai 1997, nejudecat, acuzat ca a furat ceapa si usturoi de pe un teren;

– Gheorghe Stan, 24 de ani, arestat la 10 octombrie 1997, nejudecat, acuzat ca a furat trei rame de geam de la un dispensar;

d) Cazuri individuale semnalate in prealabil asociatiei

Mihai Prundaru. Condamnat la 14 ani si 3 luni pentru omor, detinutul a reclamat relele tratamente la care a fost supus in Penitenciarul Colibasi in 1995 si apoi in Penitenciarul Gherla, de unde a si expediat scrisoarea catre APADOR-CH. Mihai Prundaru afirma ca a fost batut in mod repetat de cadre din cele doua penitenciare (nu insa si dupa ultima sa transferare de la Gherla la Colibasi in luna august 1997) si, mai ales, lovit la cap. Detinutul a sustinut ca, din cauza expedierii – pe cai ocolite – a plangerii catre APADOR-CH, un coleg de camera l-a „turnat”, iar cadrele de la Penitenciarul Gherla l-au pedepsit cu bataia, legarea cu catuse si izolarea. El sustine ca minimum patru detinuti de la Gherla pot depune marturie ca a fost supus unui astfel de tratament. APADOR-CH ar dori sa afle motivul pentru care, dupa expedierea plangerii catre asociatie si dupa pedepsirea detinutului, acesta a fost mutat de la Gherla la Colibasi fara a avea vreun dosar pe rol. Mai mult, Penitenciarul Colibasi il va retransfera la Gherla deoarece specificul primului este „detinuti nerecidivisti cu pedepse pana la zece ani”. Pentru ce a fost nevoie ca Mihai Prundaru sa fie mutat pentru cateva luni de la un penitenciar la altul? APADOR-CH a transmis Directiei Generale a Penitenciarelor rugamintea ca, in situatia in care Mihai Prundaru trebuie transferat, sa fie trimis la orice alt penitenciar in afara de Gherla. Detinutul este absolut convins ca la Gherla va fi din nou batut si pedepsit.

Reprezentantii asociatiei au constatat si o incoerenta in gandire si in exprimare si sugereaza necesitatea efectuarii unui control psihiatric in cazul detinutului Mihai Prundaru.

V. MINORITATILE IN ROMANIA

A. MINORITATI NATIONALE

In ceea ce priveste problematica minoritatilor nationale, anul 1997 a fost un an al contradictiilor: dupa ce in prima lui jumatate s-au inregistrat cele mai spectaculoase evolutii in privinta drepturilor minoritatilor nationale, atat legislativ cat si practic, in a doua jumatate s-a remarcat o revigorare a discursului nationalist, promovat de o parte a oamenilor politici (parlamentari apartinand tuturor partidelor) si de unii jurnalisti. Chiar daca la nivelul Guvernului si al Presedintiei o astfel de tendinta a fost clar dezavuata, ea a avut un impact evident asupra elaborarilor legislative din a doua parte a anului.

Guvernul instalat in decembrie 1996 are in structura sa, pentru prima data, un Departament pentru Protectia Minoritatilor Nationale, in a carui componenta intra si Oficiul pentru romi, precum si cateva birouri teritoriale. In 1997 APADOR-CH a colaborat constant cu DPMN.

1. Amendarea legislatiei privind drepturile minoritatilor nationale

Prin cooptarea la guvernare a Uniunii Democrate Maghiare din Romania – reprezentanta politica a minoritatii maghiare –, pentru prima data in istoria Romaniei minoritatea maghiara a fost integrata din punct de vedere politic. Merita subliniat in acest context ca invitarea la guvernare a UDMR, numirea de ministri, secretari de stat, prefecti si subprefecti dintre membri UDMR a fost receptata bine de catre opinia publica din Romania, care a vazut in acest fapt un semn de normalizare a vietii politice. Chiar si la nivelul presei aceasta cooperare a fost considerata – la inceput – ca un fapt normal. Vocile care s-au pronuntat impotriva au fost relativ putine si nesemnificative. Abia din a doua jumatate a anului ele s-au facut tot mai des auzite, reusind sa acapareze o buna parte din spatiul publicistic si sa influenteze si o parte a opiniei publice.

In primele luni ale anului 1997, pana cand Guvernul a emis ordonantele de urgenta prin care a modificat Legea invatamantului si Legea administratiei publice locale, APADOR-CH a avut o serie de intalniri cu reprezentanti ai DPMN in vederea discutarii cadrului legal creat in urma intrarii in vigoare a Tratatului romano-maghiar. Dat fiind ca in Tratat a fost incorporata Recomandarea 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta a devenit parte a dreptului intern al Romaniei, putand fi aplicata direct. Cum Recomandarea 1201 contine prevederi exprese in ceea ce priveste folosirea limbii materne in administratie, exista posibilitatea legala – prin coroborarea acestor texte cu cele ale Constitutiei din 1991 – de a permite consiliilor locale sa stabileasca situatiile in care limba materna poate fi folosita direct si eficient in administratia locala (pentru amanunte vezi Raportul APADOR-CH pe anul 1996).

In luna martie, Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale si APADOR-CH au organizat o intalnire cu prefecti, subprefecti sau reprezentanti ai prefecturilor din mai multe judete in care traiesc diferite minoritati nationale. In cursul discutiilor, a devenit evident ca lipsa unei culturi juridice constituie un obstacol major in orice tentativa de progres. Reprezentantii celor mai multe prefecturi au declarat, in principal, ca la nivel local e aproape imposibil sa explici ca un tratat international ratificat de Romana e tot una cu o lege (de exemplu, cu Legea administratiei publice locale) si, cu atat mai putin, ca ar avea prioritate. A reiesit chiar ca, din partea consilierilor juridici locali, se manifesta o anume rezistenta si fata de invocarea suprematiei Constitutiei. Pe scurt, mesajul a fost ca in locul unei gandiri juridice deschise, creatoare, concordante cu principiile interpretarii si aplicarii dreptului, ar fi mult mai eficient sa se elaboreze actele normative prin care sa se modifice legile existente deja in Romania.

In luna mai 1997, Guvernul a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 322/1997, privind modificarea Legii administratiei publice locale. Ordonanta a intrat in vigoare in urma publicarii ei in Monitorul oficial din 29 mai 1997. Conform acesteia, in unitatile administrativ-teritoriale in care o minoritate nationala reprezinta cel putin 20% din totalul populatiei, persoanele apartinand acelei minoritati vor putea folosi in relatiile lor cu administratia locala limba lor materna, intelegand prin aceasta posibilitatea de a se adresa in limba materna si obligatia administratiei de a raspunde in aceasta limba. In acest scop, ordonanta prevede obligatia angajarii de personal bilingv sau multilingv (nationalitatea nefiind un criteriu la angajare, ci numai cunoasterea limbilor respective). De asemenea, se prevede dreptul la inscriptionare bilingva in acele unitati administrativ-teritoriale in care o minoritate reprezinta cel putin 20% din totalul populatiei. De asemenea, se prevede posibilitatea ca, in acele consilii in care cel putin o treime din numarul consilierilor au ca limba materna alta limba decat cea romana, acestia sa se poata exprima in limba lor materna. daca doresc. In aceste situatii, prezenta unui traducator autorizat este obligatorie.

Adoptarea si mai ales aplicarea ordonantei a provocat o reactie negativa relativ puternica. In principiu, s-a reprosat faptul ca primarii si consilierii locali – mai ales cei maghiari – au aplicat-o foarte repede. Vocilor din unele ziare li s-au alaturat membri ai Guvernului: ministrul de Interne a reprosat aplicarea ei „atat de repede”, iar secretarul de stat de la Departamentul pentru Administratia Publica Locala, dl Grigore Lapusanu, a emis instructiuni prin care, modificand textul ordonantei, a solicitat ca aplicarea prevederilor ei sa se faca numai in temeiul unei decizii a consiliului local. In timp, aceste anomalii au fost inlaturate, reprosul fundamental fiind acela ca printr-o ordonanta de urgenta s-a modificat o lege organica. Au fost anuntate opozitii la adoptarea textului atunci cand va fi dezbatut in Parlament.

Ulterior, Guvernul Romaniei a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 36/1997, privind modificarea Legii invatamantului. Aceasta a intrat in vigoare in urma publicarii in Monitorul oficial din 14 iulie 1997. Potrivit noului act normativ, multe din restrictiile anterioare au fost inlaturate. Ordonanta prevede, printre altele, invatamantul profesional in limba materna, invatarea istoriei si geografiei Romaniei in limba materna, la toate nivelurile, posibilitatea infiintarii de universitati publice in limba materna.

Si aceasta ordonanta modifica o lege organica, ceea ce a constituit un prim motiv de nemultumire exprimat de unii jurnalisti, dar si de unii parlamentari. Trimiterea ei spre adoptare Senatului Romaniei a constituit un prilej de relansare a discursului nationalist, in termeni foarte asemanatori celui din anii anteriori.

In aceste conditii, APADOR-CH a elaborat un comunicat pe care l-a remis presei si membrilor Senatului:

„OBSERVATIILE APADOR-CH PRIVIND

MODIFICARILE REFERITOARE LA EDUCATIA IN LIMBA MATERNA

ADUSE LEGII INVATAMANTULUI

PRIN ORDONANTA DE URGENTA Nr. 36 DIN 1997

1. Programul de guvernare si educatia in limba materna

(…)

Trebuie subliniat ca, in urma ultimelor modificari, drepturile privind educatia in limba materna ating nivelul anterior adoptarii Legii invatamantului nr. 84/1995. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 106 alin. 2 din Legea 28/1978, in invatamantul profesional si vocational exista posibilitatea studiului in limbile minoritatilor nationale, si nu numai a insusirii terminologiei de specialitate. Mai mult, Constitutia din 1965 mentiona in art. 22 obligativitatea angajarii si de personal bilingv sau multilingv. Evident, pentru a avea astfel de functionari era necesara asigurarea conditiilor optime de studiu al limbilor respective. Persoanele apartinand minoritatilor nationale au fost in deplina legitimitate sa intrebe care a fost cauza pierderii acestor drepturi dupa 1990, intr-un regim care s-a declarat intemeiat pe protectia drepturilor omului.

2. Romania si legislatia internationala privitoare la protectia minoritatilor nationale

APADOR-CH subliniaza ca revenirea asupra legislatiei care a dus la restrangerea drepturilor minoritatilor nationale este o obligatie juridica a Romaniei, rezultand din documente internationale precum «Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale», «Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umana», «Declaratia ONU cu privire la persoanele apartinand minoritatilor etnice sau nationale, lingvistice si religioase», «Recomandarea 1201», devenite parte a dreptului intern prin incorporarea lor in Tratatul romano-maghiar si in Tratatul romano-ucrainean.

Adoptarea solutiilor propuse de Ordonanta de urgenta nr. 36 ar plasa Romania la limita de sus a standardelor internationale in materie. In mod deosebit trebuie subliniat ca modificarile aduse Legii invatamantului prin aceasta Ordonanta corespund prevederilor Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, document semnat de Romania si care asteapta sa fie ratificat de Parlament. In privinta standardelor internationale, trebuie mentionat ca acestea, asa cum ele insele prevad, constituie reglementari minime, pe care statele pot sa le depaseasca daca acest lucru este determinat de conditiile lor interne. Asa se explica faptul ca in alte tari, precum Finlanda, Italia, Spania, statutul minoritatilor nationale este superior, inclusiv in privinta educatiei in limba materna. APADOR-CH considera ca legislatia romaneasca privind educatia in limba materna asa cum apare in urma modificarilor aduse prin Ordonanta de urgenta nr. 36 corespunde situatiei actuale din Romania.

In ultima vreme, opiniei publice i-au fost prezentate cateva clisee, intr-un mod amintind de perioada legislaturilor anterioare, cand discursul nationalist si instigarea la ura interetnica au fost platite de intreaga societate romaneasca in raporturile ei cu institutiile europene si euroatlantice. Un astfel de cliseu este cel potrivit caruia «Invatamantul in limba materna ar constitui o decizie impotriva limbii romane si ar prejudicia copiii romani».

Instruirea in limba materna este un drept pe care il au atat persoanele apartinand majoritatii cat si cele apartinand minoritatilor. A asigura minoritatilor posibilitatea de a invata si de a se instrui in limba lor materna nu inseamna drepturi in plus, ci doar crearea cadrului pentru exercitarea unui drept, in conditii egale cu majoritatea.

Protejarea limbii romane se face prin asigurarea conditiilor optime de educatie pentru vorbitorii limbii romane (apartinand atat majoritatii cat si minoritatilor), prin dezvoltarea culturii nationale si nu prin impiedicarea minoritatilor de a beneficia de o instructie cuprinzatoare in limba lor materna. A studia Istoria Romaniei si Geografia Romaniei in limba materna, cu insusirea toponimiei si in limba romana nu poate prejudicia in nici un fel nici limba romana si nici statul roman, cele doua materii fiind stiinte, iar invatarea lor putandu-se realiza in orice limba, fie ea limba romana sau o limba minoritara, regionala ori de circulatie internationala.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei sa nu dea curs provocarilor extremist-nationaliste si sa contribuie la punerea in practica a Programului de guvernare asa cum a fost el adoptat in decembrie 1996.

Consiliul de conducere

16 septembrie 1997″

APADOR-CH a propus o amendare a Ordonantei. Problema studiului Istoriei Romanilor si a Geografiei Romaniei este tratata in Ordonanta de urgenta in art. 120, (2) in felul urmator:

„In invatamantul primar Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana. In invatamantul gimnazial si liceal aceste discipline se pot preda, la cerere, si in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana cu obligatia transcrierii si insusirii toponimiei si a numelor proprii romanesti in limba materna”.

In litera sa, fraza „In invatamantul primar Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana” trateaza studiul celor doua discipline in limba materna imperativ-normativ si nu optional. Ea ar obliga persoanele apartinand celor 18 minoritati din Romania sa accepte, toate, ca baietii si fetele lor de clasa primara sa invete Istoria romanilor si Geografia Romaniei in limba materna, desi foarte multi minoritari – italieni, romi, albanezi etc. – nu-si vorbesc limba nici macar acasa. (Cand scrisesera „limba materna”, autorii Ordonantei i-au avut in minte probabil numai pe maghiari.) Problema ramane valabila si in cazul maghiarilor. Daca o comunitate de maghiari doreste pentru copiii ei, din diferite motive, studiul unor discipline in limba romana? De ce sa nu aiba aceasta posibilitate? Exemplul cel mai semnificativ este al ceangailor din Moldova, unde sate intregi sunt gata sa reclame identitatea lor maghiara dar doresc, ferm, pentru copiii lor, invatamant in limba romana.

Varianta propusa de APADOR-CH ar fi (art. 120, (2)*):

„Art. 120, (2)*: In invatamantul primar, gimnazial si liceal Istoria romanilor si Geografia Romaniei se pot preda in limba romana sau, in functie de cerere, in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana cu obligatia transcrierii si insusirii toponimiei si a numelor proprii romanesti in limba materna.”

Propunerea a fost transmisa de APADOR-CH grupurilor parlamentare. Ea a fost analizata atat de catre conducerea UDMR cat si de mai multe grupuri parlamentare. Un senator din coalitia majoritara a prezentat-o pe larg intr-o sedinta a Senatului, in decembrie 1997.

2. Chestiunea ceangailor din Moldova

In vara anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata sa analizeze situatia ceangailor din zona Bacau-Neamt-Iasi, starea drepturilor de care se bucura persoanele apartinand acestei minoritati, precum si cazurile in care drepturile acestor persoane au fost incalcate. Pentru obtinerea unor prime informatii, APADOR-CH a contactat Departamentul de Stat pentru Minoritati Nationale si Uniunea Democrata Maghiara din Romania, de la care a obtinut foarte putine date. Ulterior, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Miercurea-Ciuc, unde au discutat cu dl Ciceu Anton (Csicso Antal), presedintele Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Romania. Dl Ciceu a prezentat mai multe cazuri care, in opinia sa, constituie grave incalcari ale drepturilor persoanelor apartinand acestei minoritati. In legatura cu aceeasi chestiune, reprezentantii APADOR-CH au discutat si cu dl Szöcs Janos, muzeograf la Muzeul Secuiesc al Ciucului, care a pus la dispozitie mai multe documente privind aceasta tema, inclusiv articole aparute in perioada 1990–1994 in ziarul „Desteptarea” din Bacau si ziarul „Ceahlaul” din Piatra-Neamt.

In urma acestor discutii, APADOR-CH a decis ca, in cadrul unei alte actiuni, sa efectueze o investigatie in zonele locuite de ceangai, pentru a intra in legatura atat cu locuitorii, cat si cu autoritatile publice si cele bisericesti. In perioada 22–23 august 1997, doi reprezentanti ai APADOR-CH s-au deplasat in mai multe sate din judetul Bacau, unde s-au intalnit cu persoane apartinand minoritatii ceangailor maghiari si cu reprezentanti ai autoritatilor religioase. „Raportul privind investigatia avand drept obiect situatia ceangailor din Moldova” consemneaza:

„In urma acestor investigatii a rezultat ca exista o categorie de persoane care se declara ceangai de origine maghiara, si care au ca atare o serie de probleme legate de afirmarea identitatii lor nationale.

A. Despre ceangaii din Moldova

Nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu originea ceangailor din Moldova. Istoriografia romana si cea maghiara, ca si lucrari ale unor preoti italieni, aduc argumente fie in favoarea originii romane, fie in favoarea originii maghiare a ceangailor din Moldova. Aceste aspecte istorice sunt prea putin relevante in raport cu dreptul pe care il are o persoana de a-si declara apartenenta la o anume nationalitate, drept fundamental al omului, prevazut si ocrotit de conventii internationale ratificate de statul roman.

Toti ceangaii din Moldova sunt catolici practicanti. Drept urmare, preotul si autoritatile religioase reprezinta pentru ei cele mai importante autoritati. O parte a ceangailor se declara de origine romana si vorbesc limba romana in viata de zi cu zi. O alta parte se declara de origine maghiara, folosind in exprimarea zilnica limba ceangaiasca, o limba maghiara arhaica. Trebuie subliniat ca aceasta limba are, la randul ei, mai multe dialecte, in functie de locul in care se vorbeste. In fine, trebuie spus ca in aceasta a doua categorie exista si ceangai care, vorbind aceeasi limba maghiara arhaica, subliniaza originea lor ceangaiasca, intelegand prin aceasta ca exista o diferenta fata de maghiari, chiar daca aceasta se manifesta numai in cateva aspecte (cantece, dansuri, traditii).

B. Probleme ale ceangailor de origine maghiara

In cursul interviurilor realizate cu persoane apartinand acestei minoritati – si care reprezinta un fel de lideri locali ai comunitatii de ceangai de origine maghiara – au fost prezentate mai multe aspecte considerate de cei intervievati ca reprezentand violari ale drepturilor lor.

In satul Lespezi am discutat cu: Zediu Stefan (la discutie fiind prezent si fratele acestuia), cu Olaru Ioja si cu preotul Marian Fekete.

In satul Pustiana am discutat cu invatatorul pensionar Beta Ioja, care ne-a pus la dispozitie mai multe documente privind subiectul investigat.

De asemenea, in cursul aceleiasi investigatii am avut o lunga discutie cu preotul decan Stefan Erdes, de la Decanatul romano-catolic din Bacau.

O constatare care merita subliniata se refera la extraordinarul interes al ceangailor in legatura cu stabilirea identitatii lor nationale. Este astfel lesne de inteles si dorinta afirmarii acestei identitati.

Satul Lespezi si satul Pustiana sunt locuite intr-o proportie covarsitoare (peste 90%) de ceangai care in viata lor zilnica, in relatiile dintre ei, vorbesc limba ceangaiasca. Ei sunt in acelasi timp buni vorbitori de limba romana, iar in prezent, la scoala, toate disciplinele scolare sunt predate exclusiv in limba romana. Limba romana este de asemenea limba comunicarii in relatiile cu autoritatile religioase, limba slujbelor, a predicilor, a rugaciunilor, a spovedaniei.

Zediu Stefan, Olaru Ioja, Beta Ioja care se considera de origine maghiara, s-au plans in legatura cu cateva aspecte privind declararea apartenentei ceangailor la minoritatea maghiara din Romania. Ei ne-au declarat ca cel mai puternic sentiment pe care il au ceangaii maghiari din Moldova este acela de minoritate parasita, de ale carei dorinte si aspiratii nu se intereseaza nimeni.

1. Posibilitatea de a folosi limba materna in biserica

(…)

Toate cererile adresate de-a lungul timpului Episcopiei Romano-Catolice din Iasi sau Decanatului Romano-Catolic din Bacau de a se asigura si un minim serviciu religios in limba materna au fost refuzate, desi in perioada 1947–1959 ceangaii maghiari utilizau in mod curent limba materna in cadrul serviciului religios. Motivarea refuzului actual este ca ceangaii sunt romani si sunt vorbitori de limba romana. In acest sens merita subliniat ca in numerele din perioada 1990-1994 ale ziarelor locale pe care le-am cercetat, chestiunea originii ceangailor a fost la ordinea zilei si ca, in mai multe interviuri acordate de preotul decan Stefan Erdes apare exprimata fara echivoc opinia acestuia potrivit careia «ceangaii sunt romani ca toti romanii».

(…)

Discutia cu preotul decan Stefan Erdes s-a desfasurat in jurul aceleiasi idei, anume posibilitatea asigurarii serviciului religios, total sau partial, in limba materna. Preotul decan ne-a declarat ca Episcopia Romano-Catolica de Iasi nu considera necesara satisfacerea acestei cerinte, de vreme ce toti ceangaii sunt vorbitori de limba romana. El a insistat asupra faptului ca originea ceangailor este romana, dar a recunoscut ca destul de multi dintre ei vorbesc limba ceangaiasca, el personal vorbind-o si chiar slujind uneori in aceasta limba.

2. Studiul limbii maghiare

Dialectul, mai bine-zis dialectele ceangaiesti vorbite in diferitele zone unde se afla ceangaii in Moldova, sunt in fapt o limba maghiara arhaica, care se deosebeste de limba maghiara literara de astazi si a carei folosire nu poate asigura comunicarea cu maghiarii. Din discutiile pe care le-am avut cu ceangaii de origine maghiara, cu presedintele Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova a reiesit foarte clar ca ceangaii nu doresc sa fie instruiti la scoala nici in limba ceangaiasca, nici in limba maghiara, ci in limba romana. S-a insistat chiar de catre cei intervievati asupra faptului ca pentru copiii lor este esentiala o buna cunoastere a limbii romane deoarece ei traiesc si vor continua sa traiasca intr-o regiune a tarii unde limba romana este folosita exclusiv. Mai mult, ni s-a spus ca ei ii invata pe copii mai intai limba romana, pentru a fi siguri ca la scoala acestia vor intelege tot ce li se preda si abia dupa un an sau doi de scoala primara incep sa-i invete limba ceangaiasca.

In acelasi timp insa, insistand asupra faptului ca multi dintre ei se considera de origine maghiara, ar dori ca la scoala sa existe posibilitatea invatarii limbii maghiare literare, intr-un regim similar cu cel al invatarii limbilor straine, anume doua ore pe saptamana. In legatura cu acest aspect am aflat ca au existat mai multe cereri adresate Inspectoratului Scolar al judetului Bacau, dar ca toate au fost respinse. Mai mult, a existat chiar si o aprobare de principiu din partea Ministerului Invatamantului, dar ulterior ea a fost blocata la nivel local. Aceste afirmatii sunt sustinute de relatarile presei locale.

In aceste conditii, cei care au copii de varsta scolara, mai ales copii de liceu, isi trimit copiii sa invete fie limba maghiara, fie sa studieze in limba maghiara, in functie de nivelul de cunostinte pe care il au, in judetul Harghita. La Miercurea-Ciuc exista o scoala care a primit in ultimii ani astfel de copii, asigurandu-le inclusiv conditii de internat, ceea ce in ziarul «Desteptarea», din Bacau, a fost prezentat ca o actiune de maghiarizare a copiilor moldoveni.

O alta posibilitate de invatare a limbii maghiare este in cadru privat. In satul Lespezi, de exemplu, Olaru Ioja a organizat o scoala duminicala in curtea propriei case la care au invatat circa 40 de copii. Acestia au avut posibilitatea, prin intermediul unor organizatii din Ungaria, sa faca excursii in Ungaria si Slovacia, au participat la concursuri de poezii, de dansuri si cantece populare, obtinand chiar premii, datorita bunei cunoasteri a limbii maghiare.

De altfel si initiativele adultilor de prezentare a traditiilor proprii au fost foarte apreciate si in Romania si in Ungaria, ori de cate ori au fost invitati sa participe la diverse festivaluri.

In legatura cu predarea limbii maghiare in cadru privat, Olaru Ioja ne-a declarat ca, in cei cativa ani cat aceasta initiativa a functionat, el personal a avut parte de multe neplaceri create de reprezentantii Bisericii Catolice si ai autoritatilor locale. Astfel, preotul Fekete s-a referit la el chiar in biserica, intreband retoric enoriasii cum este posibil ca un om cu numai cateva clase sa ii invete pe copii limba maghiara, intentia fiind aceea de discreditare atat a lui cat si a intregii actiuni. In ziua urmatoare Olaru Ioja a fost vizitat acasa de seful de post, iar ulterior a fost invitat la postul local de politie, de fiecare data fiind «sfatuit» pe un ton amenintator sa inceteze aceasta activitate. De fiecare data Olaru Ioja s-a aparat invocand Constitutia Romaniei si art. 6 al acesteia, in conformitate cu care statul roman asigura minoritatilor nationale afirmarea si dezvoltarea identitatii lor.

Intrebat in legatura cu aceste aspecte, preotul Marian Fekete a negat ca l-ar fi trimis pe seful de post acasa la Olaru Ioja, dar a sustinut ca intrebarea sa in legatura cu capacitatea intelectuala a lui Olaru de a-i invata pe copii era deplin justificata. In plus, el a adus argumentul ca toti copiii care au participat la cursuri au avut avantaje materiale, printre care excursii in Ungaria, ceea ce ar dovedi ca ei au urmat acele cursuri din interes si nu pentru ca dorinta lor adevarata era invatarea limbii maghiare.

Am aflat cu ocazia vizitei ca initiative private asemanatoare au avut loc si in alte sate, aceasta fiind singura modalitate prin care copiii ceangailor care afirma originea lor maghiara pot invata limba maghiara.

(…)

3. Relatia cu autoritatile locale

Cei cu care am stat de vorba in timpul investigatiei ni s-au plans de ostilitatea autoritatilor locale, afirmand ca din acest punct de vedere nu s-a schimbat nimic fata de perioada regimului comunist. Astfel, toti cei intervievati, Zediu Stefan, fratele acestuia, Olaru Ioja, Beta Ioja, au declarat ca la recensamantul din 1992 s-a refuzat inscrierea nationalitatii pe care au declarat-o. In scopul inscrierii unor date neadevarate, mentiunile in foile de recensamant au fost facute cu creionul, iar la publicarea datelor, in satul lor a aparut o singura persoana de nationalitate maghiara, o profesoara, desi cei care s-au declarat astfel au fost cateva zeci, printre care si cei intervievati.

(…)

Tot in legatura cu atitudinea autoritatilor locale trebuie mentionate relatarile privind ostilitatea Inspectoratului Scolar Judetean Bacau, amestecul politistilor in chestiuni care nu privesc ordinea publica, toate acestea influentand si comportamentul ceangailor romani din satele moldovene. Astfel, doua persoane din cele intervievate ne-au relatat ca au fost martore la incidentul petrecut la Cleja in 1995, cand Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova a dorit sa-si desfasoare una din sedintele sale. Intrunirea nu a putut avea loc deoarece o multime inarmata cu obiecte de uz agricol a iesit in strada manifestandu-se violent, rasturnand autobuzul care ii adusese pe participanti, dand foc cartilor pe care le-au gasit. Martorii oculari ne-au relatat ca inainte inca de manifestarea violenta, un grup masiv de politisti fusese adus la Cleja, dar acesta nu a intervenit deloc pentru calmarea situatiei, care nu s-a produs decat dupa interventia personala a prefectului judetului Bacau.

Acest incident nu a facut decat sa sporeasca sentimentul de teama al ceangailor si de neincredere in autoritatile locale.

4. Viata asociativa si relatia cu UDMR

Dupa Decembrie 1989 au fost create mai multe asociatii si fundatii ale ceangailor maghiari dar activitatea si puterea lor de influenta este redusa. Cea mai activa a fost si este Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova, avand sediul la Sfantu Gheorghe. In prezent presedintele ei este Anton Ciceu (Csicso Antal) care este originar dintr-un sat ceangaiesc moldovean, dar in prezent locuieste la Miercurea-Ciuc.

(…)

In iunie 1996, Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova a devenit membra a UDMR, dar numai ca observator, statut pe care doreste sa si-l pastreze pentru o perioada de timp.

In iunie 1997, Departamentul de Educatie al UDMR a elaborat, pentru prima data, o recomandare privitoare la invatarea limbii maghiare in satele locuite de ceangai. Recomandarea este adresata conducerii UDMR, Departamentului de Stat pentru Minoritati Nationale, Comisiilor de invatamant ale celor doua Camere ale Parlamentului si are la baza studiile realizate de doi sociologi de la Universitatea Babes-Bolyai (Pozsony Ferenc, «Propunere pentru studiul limbii maghiare in comunitatile rurale din Moldova locuite de ceangai» si Tanczos Vilmos, «Care este numarul ceangailor din Moldova?»).

C. Concluzii

1. Declararea apartenentei la o minoritate nationala este un drept fundamental al omului consacrat ca atare in numeroase tratate internationale ratificate de Romania. Orice atitudine ostila a autoritatilor trebuie considerata ca o violare a Constitutiei Romaniei si a legislatiei internationale privitoare la drepturile omului.

Din acest punct de vedere, incalcarea declaratiei de apartenenta nationala a unor ceangai de origine maghiara in timpul recensamantului din anul 1991 constituie o violare a drepturilor omului si ea trebuie corectata.

2. Interesului deosebit manifestat de unii din ceangaii maghiari pentru afirmarea identitatii lor nationale i se opune starea de temere a celorlalti consateni, temere cu radacini in politica de deznationalizare a regimului comunist din ultimii 30 de ani. Temerea nu a disparut dupa decembrie 1989, desi un stat democratic si de drept a fost proclamat in Romania.

3. APADOR-CH considera ca amestecul organelor de politie locale in activitati care nu contravin cu nimic ordinii publice este inadmisibil. In acest sens, proferarea de amenintari in legatura cu invatarea limbii maghiare intr-un cadru privat, sau hartuirea celor care conduc o astfel de activitate reprezinta o evidenta incalcare a drepturilor omului.

4. In legatura cu invatarea in scoli publice a limbii maghiare in regimul asigurat limbilor straine, APADOR-CH considera ca acei ceangai maghiari care doresc acest lucru trebuie sa il ceara, adresand evident petitii corespunzatoare institutiilor statului roman, neexistand nici un motiv pentru refuzarea unei asemenea cereri.

5. In ceea ce priveste asigurarea posibilitatii unui serviciu religios in limba materna (sau maghiara), aceasta este o chestiune care, desi de maxima importanta pentru minoritatea ceangailor maghiari, nu tine de autoritatile statului roman, ci de autoritatile religioase, mai precis de Biserica Romano-Catolica.

Trebuie precizat foarte clar ca libertatea religioasa este un drept fundamental al omului, a carui exercitare presupune inclusiv dreptul de practicare a ritualurilor specifice. Atat timp cat o comunitate doreste ca serviciul religios, sau macar o parte din el, sa se desfasoare in limba lor materna, respingerea acestei cereri, indiferent de argumentele invocate, trebuie considerata o violare a drepturilor omului.”

3. „Cazul Cserehat”, Odorheiu Secuiesc

Una din cele mai importante si grave probleme – prin consecintele pe care le poate avea – priveste situatia din Odorheiu Secuiesc in legatura cu scoala ajutatoare/orfelinatul din localitate.

APADOR-CH a fost sesizata de cateva membre ale Asociatiei Religioase „Congregatia Inimii Neprihanite” in legatura cu relatia lor cu autoritatile locale din Odorheiu Secuiesc, precum si cu intamplarile petrecute la sfarsitul lunii mai 1997. In vederea analizarii cazului semnalat, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Odorheiu Secuiesc si la Miercurea- Ciuc in zilele de 11 si 12 august 1997 pentru a discuta cu autoritatile locale si a consulta unele documente aflate in arhivele Primariei si ale Judecatoriei.

La Miercurea-Ciuc reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit si au discutat cu dl Kolumban Gabor, presedintele Consiliului Judetean Harghita, cel care a fost implicat in cazul Cserehat, incercand, pe parcursul anilor 1996 si 1997 sa medieze intre autoritatile din Odorheiu Secuiesc si finantatorul elvetian, Basel Hilft. Dl Kolumban a pus la dispozitia APADOR-CH toate documentele referitoare la acest caz de care dispunea. La Odorheiu Secuiesc reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit cu primarul municipiului, dl Szasz Jeno si cu secretarul Primariei. Acestia au discutat pe larg toate aspectele privitoare la acest caz, expunand punctul lor de vedere referitor la istoricul cazului, evenimentele din mai 1997 si situatia actuala, inclusiv demersurile pe care intentioneaza sa le faca in viitor. Totodata, APADOR-CH a avut deplin acces la dosarele Primariei legate de acest caz, beneficiind de sprijinul logistic necesar pentru a intra in posesia unor copii de pe documentele necesare, inclusiv in posesia copiilor de pe hotararile judecatoresti pronuntate in dosare ce privesc cazul Cserehat si a copiilor din Registrul de Carte funciara cuprinzand mentiuni referitoare la lanul Cserehat.

Reprezentantii asociatiei au vizitat, de asemenea, constructia ridicata pe lanul Cserehat, fara insa a putea patrunde in interior, deoarece pe usile de acces in cladire se mai aflau sigilii. Rezultatul analizei cazului a fost concretizat intr-un raport, elaborat la 17 octombrie 1997. Raportul a fost publicat integral in revista „22″. Concluziile acestuia, privind chestiunea drepturilor omului, sunt urmatoarele:

„1. Folosirea amenintarilor, a injuriilor si a fortei

Scoaterea maicilor greco-catolice din cladirea in care urmau sa intemeieze o «Scoala speciala pentru orfani» s-a facut in urma unei actiuni de masa, pregatita de presa locala si la incitarea unor lideri locali, printre care si consilierul Bardoczy Csaba. Multimea furioasa care la 28 mai 1997 s-a adunat langa constructia din lanul Cserehat a proferat amenintari si a adresat injurii maicilor aflate inauntru. Cateva persoane au patruns in cladire si au folosit forta pentru a scoate afara membrele Congregatiei Inimii Neprihanite.

In urma discutiilor cu maicile greco-catolice si cu martori din Odorheiu Secuiesc putem afirma cu siguranta ca cele patru maici nu au fost lovite, asa cum au speculat unii ziaristi si comentatori. Dar ele au fost scoase din cladire impotriva vointei lor, recurgandu-se la forta. Folosirea amenintarilor, a injuriilor si a fortei pentru rezolvarea unui conflict de interese constituie un act inadmisibil, de care sunt responsabile presa locala, acele persoane private din Odorheiu Secuiesc si acei membri ai autoritatilor locale care au participat la incident.

APADOR-CH considera ca nu exista nici un argument care sa justifice actiunea care s-a petrecut la Odorheiu Secuiesc, de scoatere cu forta din cladirea de la Cserehat a maicilor Congregatiei Inimii Neprihanite.

2. Libertatea de miscare in interiorul Romaniei

Atat opinia publica cat si autoritatile locale din Odorheiu Secuiesc au contestat, prin luarile de pozitie publicate in presa ori prin fapte, dreptul Congregatiei Inimii Neprihanite de a se stabili in Odorheiu Secuiesc. In acest fel, s-a contestat un drept al omului, universal recunoscut si confirmat de Constitutia Romaniei, dreptul oricarei persoane de a se stabili oriunde doreste, pe tot cuprinsul tarii, indiferent de compozitia etnica, religioasa sau nationala a unei localitati. In mod evident, in cazul investigat nu se poate invoca rezistenta la o schimbare fortata a compozitiei etnice a regiunii, operatie interzisa de dreptul intern si international.

3. Intoleranta comunitatii locale

Reactia comunitatii locale la aparitia constructiei din lanul Cserehat este un comportament tipic al unei comunitati inchise, care priveste cu suspiciune eventualii «intrusi». Printre ideile care au fost avansate si intretinute luni de zile se numara complotul impotriva Odorheiului, a tinutului secuiesc si a maghiarimii ori intentia fundatiei Basel Hilft de a «romaniza» tinutul Odorheiului. Sutele de persoane de origine romana apreciate ca populand regiunea locuita traditional de secui, ca urmare a activitatii «Scolii speciale pentru orfani», au fost considerate drept o amenintare a identitatii locale. Articolele din presa privind adapostirea in edificiul de pe Cserehat a unor copii orfani, transformarea cladirii intr-o institutie in care sa se acorde ingrijire copiilor bolnavi de SIDA sau popularea regiunii cu handicapati reflecta sensibilitatea negativa a comunitatii locale la aceste categorii defavorizate.

(…)

4. Comportamentul abuziv al autoritatilor locale

In cursul investigatiei, reprezentantii autoritatilor locale cu care ne-am intalnit au facut declaratii ferme privind obligatia lor de a proteja comunitatea locala si a-i apara interesele. Aceasta vointa a dus, in cazul analizat, la un comportament abuziv ale carui implicatii nu au fost intotdeauna evaluate.

Argumentul reprezentantilor autoritatilor locale, ca acestea au datoria sa vegheze asupra dorintelor si vointei comunitatii este desigur corect. Acest lucru se intampla, spre exemplu, in momentul cand se hotaraste concesionarea unor terenuri aflate in proprietatea autoritatilor locale, cum s-a intamplat cu lanul de la Cserehat. Luarea in considerare a optiunilor comunitatii locale nu poate fi insa contrapusa legislatiei nationale si nici principiilor firesti de drept. Ea nu poate motiva nici incalcarea deciziilor luate la un moment dat, actele Consiliului local Odorheiu Secuiesc semnate pana in 1996 avand aceeasi putere juridica ca si actele semnate dupa alegerea unui nou Consiliu local.

(…)

In acest context, initierea unor negocieri intre partile implicate, asa cum a procedat presedintele Consiliului Judetean, Gabor Kolumban, constituie un act ce trebuie salutat. El este in logica comportamentului unui ales al comunitatii locale care raspunde intereselor acestei comunitati dar nu uita regulile convietuirii intr-un cadru mai general. Cuprinsul Declaratiei de intentii – folosirea cladirii numai in scopuri umanitare, cooperarea cu comunitatea locala, instruirea copiilor, indiferent de nationalitatea lor, in limba materna etc. – dovedeste ca existau solutii convingatoare. Din pacate, unul dintre cei mai importanti actori, investitorul elvetian, prin Cyrill Burgel a blocat procesul de negociere.

5. Dreptul de proprietate

Situatia juridica a terenului si a constructiei au constituit si constituie inca una dintre controversele cheie ale dosarului. Indiferent de felul in care instanta de judecata va solutiona cazul, doua aspecte trebuie mentionate:

– Guvernul nu putea sa atribuie in folosinta Mitropoliei Greco-Catolice terenul din lanul Cserehat, atat timp cat acesta era o proprietate privata, folosinta fiind unul dintre atributele dreptului de proprietate;

– Consiliul local trebuie sa respecte, cu buna credinta, angajamentele pe care si le-a asumat, inclusiv cele privind concesiunea terenului, dreptul de proprietate asupra constructiei, administrarea si folosirea scolii in favoarea copiilor.

APADOR-CH considera ca evenimentele de la Odorheiu Secuiesc sunt rezultatul apelului la emotii si instincte in locul ratiunii si regulilor statutului de drept. APADOR-CH asteapta cu interes solutiile proceselor in curs. Dar solutiile juridice nu vor fi de-ajuns. Situatia de la Odorheiu Secuiesc pune in evidenta probleme de mentalitate a comunitatilor locale. Statul roman are obligatia sa depuna eforturi, astfel incat comunitatile locale sa nu se mai simta amenintate. La randul lor, acestea, fara sa-si tradeze identitatea si interesele, trebuie sa se adecveze la realitatea unei Romanii democratice si pluraliste.”

In luna decembrie 1997 alte evenimente au avut loc la Odorheiu Secuiesc, aducand din nou in atentia publicului situatia de acolo. La inceputul lunii, membrele Congregatiei Inimii Neprihanite s-au deplasat la Odorheiu Secuiesc, pentru a intra in posesia imobilului. Ele au fost insotite de Secretarul general al Guvernului Romaniei. Prezenta acestuia a fost perceputa de autoritatile locale ca o incercare de imixtiune in chestiuni ce intereseaza comunitatea locala, situatia tensionandu-se rapid, ceea ce a determinat aducerea unor impresionante trupe de jandarmi in localitate, cu scopul de a asigura paza cladirii si a maicutelor.

In acest context, APADOR-CH si Liga Pro-Europa au initiat un proces de negociere intre autoritatile locale, investitorul elvetian, antreprenorul acestuia si congregatie. Organizatorii au dorit initial sa invite presa locala ca parte la negocieri, avand in vedere rolul pe care aceasta l-a jucat in tensionarea relatiilor pe plan local. Felul in care acestea s-au desfasurat a dovedit cat de putin pregatita este societatea romaneasca, in special formatorii de opinie – mai ales presa – pentru rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor. Cat de putin pregatiti sunt oamenii sa accepte ideea de „administrare a conflictelor” („gestiunea conflictelor”).

La data convenita, reprezentantii celor doua organizatii au fost prezenti in localitate, asteptandu-se ca toate partile implicate sa fie prezente. Surprinzator, desi nu fusesera invitati de organizatori, erau prezenti si jurnalisti ai presei centrale, ba chiar si un senator. A fost nevoie de multe argumente pentru a convinge atat presa centrala, cat si respectivul om politic, sa se retraga, compromisul presupunand excluderea presei locale, cu toate ca aceasta nu fusese chemata ca sa relateze, ci in calitate de parte. Pe de alta parte, procesul de negociere in sine a dovedit cat de important este ca parti care se considera adverse sa stea la aceeasi masa si incerce sa dialogheze. Rezultatul negocierilor, desi departe de a fi ideal, a reusit sa calmeze spiritele, „convietuirea” fiind posibila in perioada de timp in care se desfasoara procesele privind dreptul de proprietate.

Important este si faptul ca implicarea societatii civile in solutionarea acestei stari conflictuale a fost receptata bine si de o parte a clasei politice, Astfel, o incercare a Comisiei pentru drepturile omului, din cadrul Senatului, de a se implica in aceasta chestiune (prin realizarea unei investigatii proprii), a fost respinsa. Motivul respingerii l-a constituit faptul ca implicarea societatii civile pare sa fi dat rezultate mai bune decat implicarea oamenilor politici si a autoritatilor centrale. Aceasta decizie este extrem de importanta prin semnificatia ei: ea ar trebui sa fie considerata un semnal de alarma pentru toti acei politicieni care vor sa profite de pe urma unor neintelegeri al caror caracter interetnic, chiar daca numai partial, este evident.

APADOR-CH si Liga Pro-Europa intentioneaza sa continue acest proces, dar urmeaza sa decida asupra celor mai potrivite formule de abordare.

B. MINORITATI RELIGIOASE: LIBERTATEA DE CONSTIINTA

1. Observatii generale

In Romania sunt inregistrate 15 culte, dintre care 14 au fost recunoscute si de regimul comunist. Dupa 1990, numai cultul greco-catolic a primit o recunoastere oficiala. Si alte grupari religioase au cerut recunoasterea statutului de cult, dar acesta nu li s-a acordat, unele inregistrandu-se ca asociatii religioase. Este vorba despre grupari crestine traditionale in Romania, cum ar fi „Martorii lui Iehova” – prezent aici de mai mult de 80 de ani –, de Baha’i, miscare necrestina dar avand de asemenea, de decenii, membri in Romania, sau de grupari religioase cu totul noi.

La nivel institutional, de activitatea religioasa in Romania se ocupa Secretariatul de Stat pentru Culte. Aceasta structura isi are originea in fostul Minister al Cultelor, preluand in cea mai mare parte organizarea si resursele umane ale fostului minister.

2. Aspecte legislative

a) Prevederile constitutionale

Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea religioasa in sensul conceptului mai general al libertatii de constiinta. Art. 29 al legii fundamentale prevede:

„(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.

(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.

(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in aziluri si in orfelinate.

(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine”.

Art. 32 (7) din Constitutie enunta: „Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege”.

In sfarsit, relevant pentru libertatea religioasa este si art. 6 (1), care prevede: „Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”.

Se poate afirma ca prevederile constitutionale sunt destul de limpezi in sensul garantarii libertatii religioase. Desi Constitutia Romaniei nu prevede expres caracterul secular al statului, totusi ansamblul prevederilor constitutionale implica laicitatea statului roman.

b) Alte reglementari juridice

In fruntea reglementarilor juridice privind libertatea religioasa din Romania se afla prevederea din Conventia europeana a drepturilor omului care, conform art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei, face parte din dreptul intern si are prioritate in raport cu alte reglementari interne. Art. 9 din CEDO prevede:

„(1) Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in public sau in particular, prin cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.

(2) Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori prin protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

O norma juridica controversata este art. 9 (1) din Ordonanta de urgenta nr. 36/1997:

„Planurile invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara. Elevul, cu acordul parintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studii si confesiunea.

Cultele recunoscute oficial de catre stat pot solicita Ministerului Invatamantului organizarea unui invatamant specific, corespunzator necesitatilor de pregatire a personalului de cult, precum si infiintarea si functionarea unor structuri de invatamant laic, in sistemul national de invatamant, sub coordonarea si controlul Ministerului Invatamantului. Sustinerea materiala a acestor structuri se asigura de catre cultul respectiv, si partial de catre stat, potrivit unor norme aprobate de catre Guvern. Cultele recunoscute oficial de catre stat, raspund de elaborarea planurilor de invatamant si a programelor analitice, care se aproba de Secretariatul de Stat pentru Culte si de Ministerul Invatamantului”.

Aceasta reglementare este controversata intrucat ea se opune libertatii de constiinta, in masura in care obliga si copiii ai caror parinti sunt non-teisti ori atei sa invete o materie cu caracter religios si sa fie notati pentru aceasta. Trebuie precizat ca este vorba nu de studierea istoriei religiilor, ci de studiul unei religii ca atare. Privitor la acest articol, trebuie mentionata decizia Curtii Constitutionale din 1995, referitoare la articolul analog din Legea Invatamantului nr. 84/1995. Conform interpretarii Curtii Constitutionale, introducerea religiei ca disciplina scolara nu obliga copiii ai caror parinti refuza invatamantul confesional sa participe la orele de religie.

O prevedere legala importanta privind libertatea de religie mai poate fi gasita in art. 318 din Codul penal, „Impiedicarea libertatii cultelor”. Conform acestui text,

„Impiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat si functioneaza potrivit legii, se pedepseste cu inchisoare de la 1 luna la 6 luni sau cu amenda.

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta de a obliga o persoana, prin constrangere, sa participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau sa indeplineasca un act religios legat de exercitarea unui cult”.

3. Secretariatul de Stat pentru Culte si incalcarea drepturilor religioase

a) Cadrul legal

O problema a actualei legislatii din Romania este faptul ca Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase nu a fost abrogat. Desigur, acele articole care sunt in contradictie flagranta cu Constitutia sunt abrogate implicit. Dar abrogarea implicita este un procedeu care prezinta numeroase dificultati, pentru ca ea presupune intotdeauna interpretarea normei legale. Cel care procedeaza la interpretare ajunge la concluzia ca respectivul text contravine sau nu Constitutiei, iar In cazul in care cineva este nemultumit de rezultat, se poate adresa instantei de judecata pentru ca, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate, sa se ajunga la interpretarea finala a respectivei norme de drept.

Multe din competentele referitoare la domeniul cultelor prevazute de Decretul nr. 177/1948 se regasesc in Hotararea Guvernului Romaniei nr. 2218/10 aprilie 1995, privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte (asimilat Ministerului Cultelor) si sunt exercitate de acesta intr-un mod care se afla – in opinia APADOR-CH – la originea violarii libertatii religioase. Astfel, conform art. 2 al HG nr. 2218/95:

„Secretariatul de Stat pentru Culte are urmatoarele atributii:

(…)

3. analizeaza cererile de infiintare a unor noi culte, intocmeste documentatiile necesare si face propuneri in vederea recunoasterii acestora, potrivit legii; (…)

5. face propuneri pentru recunoasterea prin decret a sefilor cultelor, a conducatorilor de eparhii, a celorlalti ierarhi si a celor asimilati acestora, la cererea cultelor, in conditiile prevazute de lege;

(…)

9. analizeaza, avizeaza si promoveaza documentatiile tehnico-economice pentru constructii si reparatii de lacasuri si alte cladiri apartinand cultelor, cu respectarea prevederilor legale;

(…)

21. Impreuna cu organele centrale de specialitate din subordinea Guvernului si cu autoritatile publice locale, urmareste respectarea aplicarii legislatiei cu privire la producerea si desfacerea in exclusivitate de catre culte a unor articole si bunuri specifice;”

Este evident ca unele competente pe care le are Secretariatul pentru Culte intra in contradictie cu libertatea religioasa: interventia statului in stabilirea conducerii cultelor; distributia fireasca de competente in cadrul statului de drept, cum ar fi supravegherea, de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, a respectarii legislatiei; altele pot fi utilizate abuziv de catre Secretariat (pregatirea documentatiei pentru recunoasterea a noi culte).

b) Nerecunoasterea unor culte in Romania

Una dintre plangerile constante adresate APADOR-CH a vizat nerecunoasterea, de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, a statutului de cult pentru importante organizatii religioase din Romania. Confruntate cu un asemenea refuz, respectivele organizatii au apelat la prevederile Legii nr. 21/1924, solicitand instantelor de judecata acordarea personalitatii juridice ca asociatii. APADOR-CH a elaborat un comunicat prin care a adus la cunostinta opiniei publice, dar si a SSC si a altor autoritati, aceasta situatie:

„COMUNICAT APADOR-CH

privind nerecunoasterea unor culte in Romania

1) In ultimul timp, organizatii internationale pentru apararea drepturilor omului au luat pozitie fata de ceea ce ele numesc «rapida deteriorare a situatiei religioase in Romania». S-a ajuns pana acolo incat, intr-un moment cand autoritatile romanesti fac un efort deosebit pentru a convinge asupra compatibilitatii tarii noastre cu structurile europene, la Bruxelles astfel de organizatii sa se intrebe, plecand de la situatia libertatii de constiinta din tara noastra, daca «Poate Romania sa devina o membra a Uniunii Europene?». Aceste semnale de alarma nu sunt nemotivate. Ele au in vedere actiunile de anul trecut indreptate impotriva libertatii de intrunire a Martorilor lui Iehova, violentele din comuna Insuratei sau cele recente impotriva baptistilor din comuna Ruginoasa. La toate acestea se adauga adresa din martie 1997 a Secretariatul de Stat pentru Culte in care acesta afirma ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult … se pot elibera partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de statul roman si ca doar acestea «pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor». In urma adresei din 25 martie 1997, mai multe primarii locale au refuzat unor organizatii religioase autorizatiile necesare pentru construirea de lacasuri de cult.

2) APADOR-CH considera ca principalul factor care explica violarile libertatii de constiinta in Romania consta in refuzul Secretariatului de Stat pentru Culte de a urma procedurile firesti de recunoastere a unor culte care au cerut aceasta. Deciziile Secretariatului de Stat pentru Culte apar cu atat mai greu de inteles cu cat actualul program de guvernare a exprimat in mod clar vointa pentru o societate democratica si pentru apropierea de structurile europene. Secretariatul de Stat pentru Culte invoca articole ale Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, articole in vadita contradictie cu Constitutia Romaniei, pentru a contesta drepturile gruparilor religioase nerecunoscute de statul roman. Pe de alta parte, in scopul blocarii cererilor unor culte de a fi recunoscute oficial, SSC declara acelasi decret ca fiind «depasit». APADOR-CH aminteste ca Decretul nr. 177/1948 si Hotararea Guvernului nr. 218/1995 privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte permit si chiar obliga la efectuarea procedurilor de recunoastere a cultelor daca exista cereri in acest sens. Trebuie notat ca recunoasterea unui cult de catre stat constituie o componenta a libertatii de constiinta a membrilor cultului si face parte din dreptul lor de a-si exercita credinta religioasa. Aceste drepturi si libertati sunt garantate de Constitutia Romaniei (art. 29, al. (1), (2) si (5)) si de tratate internationale ratificate de catre Romania.

3) Avand in vedere limitarile libertatii de constiinta in Romania, dar si prejudiciile aduse tarii noastre de actualele violari ale acestei libertati, APADOR-CH cere Secretariatului de Stat pentru Culte punerea in miscare, cat mai curand posibil, a procedurilor oferite de Decretul nr. 177/1948, pentru recunoasterea cultelor care au facut cereri in acest sens. Intarzierea asumarii in continuare a acestei obligatii a Secretariatului va produce noi daune, va genera noi conflicte locale, va contribui la marginalizarea Romaniei.

APADOR-CH solicita Guvernului Romaniei sa analizeze actuala structura a Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta institutie face parte din randul autoritatilor publice si trebuie sa aiba, drept urmare, un statut laic, garantie a exercitarii atributiilor ce-i revin cu competenta si cu buna credinta.

19.05.1997

Consiliul de Conducere al APADOR-CH”

c) Cererea de anulare sau refuzul autorizatiilor de constructie pentru lacasuri de cult

La data de 25.03.1997, Secretariatul de Stat pentru Culte a trimis primariilor o adresa prin care cerea acestora anularea de catre primariile locale a autorizatiilor de constructie deja aprobate, respectiv, refuzarea unor autorizatii de constructie acelor organizatii religioase care nu sunt recunoscute drept cult. In urma plangerilor sosite la APADOR-CH, asociatia a trimis, la 21 aprilie 1997, Secretariatului de Stat pentru Culte o scrisoare, in care mentiona printre altele:

„APADOR-CH a primit din partea organizatiei religioase «Martorii lui Iehova» o plangere privind anularea de catre primariile locale a unor autorizatii de constructie in Satu Mare, Radauti, Avrig, Hunedoara, Petrosani si Bucuresti, avand drept argument adresa Secretariatului de Stat pentru Culte din 25.03.1997.

In urma analizei documentelor primite, APADOR-CH considera ca adresa Secretariatului de Stat pentru Culte si hotararile primariilor amintite constituie o incalcare a prevederilor si principiilor Constitutiei romane, ceea ce poate prejudicia statul de drept, situatia interna si pozitia Romaniei in cadrul comunitatii internationale.

(…)

Va rugam sa ne comunicati informatii cu privire la:

– alte imprejurari in care Secretariatul de Stat pentru Culte a luat decizii ori a trimis adrese privitoare la Martorii lui Iehova;

– existenta unor cereri din partea autoritatilor publice sau a unor persoane ori organizatii private care sa fi motivat decizia Secretariatului de Stat pentru Culte.”

Raspunsul Secretariatului de Stat pentru Culte a fost trimis atat asociatiei, cat si presei (!), aparand in unele publicatii. In esenta, el se refera la o decizie a SSC emisa ulterior sesizarii APADOR-CH, la cele peste 500 de organizatii cu caracter religios care s-au infiintat – cu avizul favorabil al SSC – pe baza prevederilor Legii privind asociatiile si fundatiile, precum si la imposibilitatea recunoasterii de catre SSC a unor noi culte, datorita lipsei cadrului legal adecvat, prevederile Decretului din 1948. Este interesant felul in care acest decret este folosit: atunci cand este vorba de procedura recunoasterii unor culte el este considerat abrogat; atunci cand este vorba de invocarea competentelor SSC si de amestecul acestei institutii in chestiunile legate de viata cultelor, el este in vigoare.

Secretarul de stat care conduce Secretariatul de Stat pentru Culte a devenit, incepand cu anii 1992-1993, asistent, apoi lector si profesor la facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii din Craiova. In aceasta pozitie, el a depus juramant de credinta fata de Biserica Ortodoxa Romana pentru a forma studenti teologi ortodocsi in spiritul invataturilor acestei Biserici. APADOR-CH considera ca statutul sau profesional si confesional sunt incompatibile cu pozitia de reprezentant al unui stat laic, in stabilirea relatiilor dintre stat si organizatiile religioase (recunoscute sau nu drept culte) sau in administrarea relatiilor dintre aceste organizatii.

Dupa primirea raspunsului SSC, APADOR-CH a elaborat un set de observatii care sintetizeaza cateva dintre principiile care ar trebui sa stea la baza activitatii acestei institutii. La 17 mai 1997, textul a fost trimis Secretarului de Stat pentru Culte:

„(…)

1) Scrisoarea d-stra si adresa pe care ati emis-o in data de 30.04.1997 nu fac decat sa reitereze documentul anterior, din 25.03.1997. Prezentand adresa ca o completare a documentului din 25.03.1997 si punctand dreptul asociatiilor si fundatiilor religioase «de a construi sedii administrative si spatii de intrunire», nu faceti decat sa accentuati opinia anterioara ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult … se pot elibera partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de statul roman si ca doar acestea «pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor». Asa cum a incercat sa sustina si sa argumenteze Comunicatul intitulat «OPINIA APADOR-CH privind unele masuri indreptate impotriva MARTORILOR LUI IEHOVA», aceasta pozitie a Secretariatului de Stat pentru Culte incalca normele constitutionale privind libertatea de constiinta si documente internationale pe care Romania le-a ratificat si care au devenit norme interne avand prevalenta fata de orice alta legislatie.

2) Faptul ca Secretariatul de Stat pentru Culte insista asupra acestei pozitii ni se pare cu atat mai greu de inteles cu cat astazi pot fi masurate efectele dezastruoase ale politicii sale. Faptul ca apelul organizatiei «European Association of Jehovah’s Witnesses for the Protection of Religious Freedom» si Comunicatul de presa emis la Bruxelles de asociatia «DROITS de l’HOMME sans frontires» sub titlul «Can Romania be accepted as a member of the European Union?» se afla astazi pe masa cancelariilor occidentale, constituie o adevarata lovitura data extraordinarelor eforturi ale actualului Guvern de a convinge structurile europene si euro-atlantice ca in Romania s-au impus principiile drepturilor si libertatilor omului si ale nediscriminarii, pe orice criteriu, inclusiv cel religios. Desigur, referindu-ne la costul extern al actualei politici a Secretariatului de Stat pentru Culte nu uitam nici un moment ca marele cost este cel intern, determinat de afectarea vietii unor oameni, de crearea unor conditii pentru explozia unor tensiuni intre cei care sunt discriminati pe motive religioase si cei care par sa se bucure de protectie (vezi, spre exemplu, evenimentele de la Insuratei si Ruginoasa).

(…)

5) In legatura cu afirmatia dumneavoastra: «prevederile Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase din Romania sunt depasite in ceea ce priveste procedura de recunoastere a unui cult»(!), Decretul nr. 177 este abrogat (implicit) numai in legatura cu articolele care incalca Constitutia Romaniei ori alte legi ulterioare. Pana la intrarea in vigoare a unei legi a cultelor, doar Decretul amintit si Hotararea Guvernului Romaniei nr. 218 privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte (10 aprilie 1995) asigura punerea in aplicare a unui drept cum este recunoasterea cultului, rezultand din dreptul de exercitare a credintei religioase. Libertatea de constiinta a membrilor unui cult, exercitarea credintei religioase a acestora includ, fara nici o indoiala, recunoasterea cultului ca atare. Iata de ce, constituie o obligatie urgenta a Secretariatului de Stat pentru Culte punerea in miscare a procedurilor oferite de Decretul nr. 177/1948, pentru recunoasterea cultelor care au facut cereri in acest sens. Intarzierea nepermisa, timp de sapte ani, a unei astfel de recunoasteri a produs deja daune unor numeroase persoane, a dus la conflicte locale cu efecte incalculabile pe termen lung, a contribuit la marginalizarea Romaniei, pe care Guvernul din care faceti parte incearca astazi, cu atata greutate, sa o depaseasca. Invocarea absentei unei legi a cultelor, pentru a o opune vointei persoanelor de a-si exercita drepturile religioase inclusiv prin recunoasterea cultelor la care apartin constituie o desconsiderare a Constitutiei Romaniei si a legislatiei internationale. APADOR-CH este hotarata sa faca demersurile necesare si pe langa alte autoritati publice pentru a rezolva cat mai repede cu putinta actuala stare, negativa, de lucruri.”

In urma nerezolvarii situatiei create de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, APADOR-CH a dat publicitatii un comunicat:

„OPINIA APADOR-CH

privind unele masuri indreptate impotriva

MARTORILOR LUI IEHOVA

Invocarea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a art. 9 din Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase din Romania pentru a sustine ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult (biserici, capele, paraclise, case de rugaciune, sinagogi, moschei, geamii etc.) sau anexe ale acestora se pot elibera numai partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de catre statul roman si de asemenea, ca «numai partile componente locale ale cultelor religioase recunoscute pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor» incalca art. 150 alin. (1) din Constitutia Romaniei.

(…)

Se violeaza de asemenea art. 9 alin. 1. din Conventia europeana a drepturilor omului, care face parte din dreptul intern roman si are prevalenta asupra normelor din dreptul intern cu care ar intra in contradictie (conform art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei si Legii privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie/1994).

Pentru o tara precum Romania, care a facut o cerere de aderare la Uniunea Europeana, nu sunt lipsite de semnificatie rezolutiile Parlamentului European care cer ca politica Uniunii Europene fata de alte tari sa fie determinata de respectarea ferma a caracterului secular al statului si respectarea libertatii religioase in tarile respective.

Dreptul la libertate religioasa include si dreptul de a practica ritualurile acelui cult si, deci, dreptul de a construi propriile lacasuri de cult. Secretariatul de Stat pentru Culte nu face distinctie intre existenta unui cult – a carui libertate religioasa include dreptul de a-si construi lacasuri de cult – si recunoasterea oficiala a unui cult religios, care i-ar oferi acestuia facilitati acordate de stat conform legii.

O adresa care sa sugereze valabilitatea art. 9 din Decretul 177/1948, in scopul influentarii autoritatilor locale, pentru ca acestea sa anuleze autorizatiile de constructie pentru lacasuri de cult constituie infractiunea de «impiedicare a libertatii cultelor» prevazuta si pedepsita de art. 318 din Codul penal.

De altfel, refuzul autoritatilor de a urma procedura de inregistrare de noi culte, timp de sapte ani, dupa schimbarea de regim din 1989, pe baza dispozitiilor art. 13 si art. 14 din Decretul 177/1948 constituie o incalcare a libertatii religioase in Romania. Membrii organizatiilor religioase care nu au fost recunoscute de catre regimul comunist si organizatiile ca atare au suferit intre 1990 si 1997 diferite persecutii. Acest fapt arata ca politica de a refuza recunoasterea de noi culte a adus daune persoanelor care incearca sa-si exercite libertatea religioasa pe teritoriul Romaniei.

Avand in vedere toate aceste considerente, APADOR-CH solicita:

1) Anularea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a adresei din 25.03.1997 si aducerea la cunostinta a deciziei sale autoritatilor la care aceasta adresa a fost trimisa;

2) Revenirea primariilor asupra hotararilor de anulare a autorizatiilor de construire a lacasurilor de cult;

3) Deschiderea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a procedurilor de recunoastere oficiala a acelor culte care solicita acest lucru.”

4. Violente impotriva unor persoane, datorate apartenentei lor religioase

In cursul anul 1997, APADOR-CH a primit mai multe reclamatii privind violentele carora le-au cazut victime membri ai diferitelor culte.

a) In satul Ruginoasa (jud. Iasi) circa 700 de oameni au inconjurat, la 30 martie 1997, casa folosita de un mic grup de baptisti pentru rugaciune. In momentul in care cele 9 persoane de credinta baptista au iesit din casa, au fost agresate de catre oameni din multime. Politistul local nu a intervenit. Victimele au facut plangere la politie. APADOR-CH a solicitat Ministerului de Interne sa investigheze acest caz, subliniind ca, in opinia asociatiei nu a avut loc „o altercatie intre doua grupuri de credinciosi”, ci de maltratarea unor credinciosi baptisti in prezenta si sub amenintarea a sute de persoane.

b) In ziua de 27 iunie 1997, in satul Rosu, preotul ortodox Ion Ciuca a agresat, impreuna cu alti consateni, 4 membri ai organizatiei religioase Martorii lui Iehova. Locotenentul Catanoiu, caruia i s-a repartizat cazul, a facut presiuni asupra partii vatamate, Comarniceanu Rada, pentru a o determina sa-si retraga plangerea. Conform declaratiilor Radai Comarniceanu, amenintarile s-au referit si la crearea de necazuri la locul de munca al copiilor ei.

Reclamatii asupra comportamentului insultator si amenintator al locotenentului Catanoiu au facut si dnii Facut Teodor (in calitate de consilier) si Dragoi Daniel (in calitate de jurist), care asistau victima din Rosu. Politistul nu a facut nici un fel de cercetari pentru definitivarea cazului.

c) In ziua de 23 iunie 1997, in satele Bobicesti si Lalosu, mai multi membri ai organizatiei Martorii lui Iehova au fost agresati fizic de preotul ortodox Delureanu. Victimele au relatat incidentul primarului. In ziua de 28 iunie 1997, un plutonier a retinut actele acelorasi persoane si a avut o atitudine batjocoritoare fata de ei. El le-a declarat ca le interzice sa mai distribuie literatura religioasa.

d) In ziua de 27 iunie 1997, in satul Tantareni, sase membri ai organizatiei Martorii lui Iehova au fost agresati de preotul Stoica Alexandru din comuna Tantareni, jud. Gorj, in prezenta sergentului-major de la postul de politie. Duse la post, cele sase victime au fost insultate si lovite de catre preot fara ca seful de post, prezent, sa intervina in vreun fel.

e) La data de 31 iunie 1997, in municipiul Cluj-Napoca, Sancraian Aurelia apartinand Martorilor lui Iehova a fost amendata de catre sergentul-major Mitrea Ovidiu pentru ca distribuia publicatii biblice.

f) In luna iulie 1997, la Pitesti, Oros Claudiu a fost oprit de un preot ortodox care l-a obligat sa mearga la primarie. In prezenta viceprimarului, preotul a rupt legitimatia lui Oros Claudiu, care atesta apartenenta acestuia la organizatia Martorii lui Iehova. Viceprimarul a declarat ca se opune existentei organizatiei in Pitesti.

g) Violente impotriva Martorilor lui Iehova au mai avut loc la Mizil (luna iunie 1997) si Tandarei (luna septembrie 1997).

5) Cazul MISA

Organizatia Miscarea pentru Integrarea Spirituala in Absolut – care se reclama de la Yoga – a fost, de la aparitia ei in 1990, tinta a numeroase calomnii si defaimari prin presa. In 1996, acestor atacuri li s-au adaugat interventii ale autoritatilor publice, soldate cu refuzul inchirierii de sali sau chiar cu agresarea unor membri. APADOR-CH a luat pozitie impotriva incalcarii libertatii de constiinta a membrilor MISA si le-a facut cunoscute opiniei publice si autoritatilor.

In 1997 au continuat campaniile de presa impotriva MISA, in prima parte a anului publicandu-se zeci de materiale cu caracter defaimator, in majoritatea cotidienelor. La acestea s-au adaugat emisiuni in presa audiovizuala.

Reprezentantul APADOR-CH a participat la cursurile de Yoga din sala Clubului Steaua, in luna martie, confirmand astfel netemeinicia articolelor care se refereau la continutul acestor cursuri. In timpul acestor investigatii, reprezentantul APADOR-CH a intalnit situatii in care, datorita presiunilor exercitate atat de unii jurnalisti, cat si de autoritati, conducerile unor institutii au revenit asupra acceptului dat, de folosire a salilor – pe baza de intelegere sau de contract – necesare cursantilor MISA.

Astfel, la 9 martie 1997 ora 20:00, cand grupa de cursanti a sosit la Intreprinderea de masini electrice-Bucuresti pentru sedinta de yoga, portarul a anuntat ca aceasta nu mai poate fi tinuta intrucat primise ordin in acest sens.

MISA a mai reclamat si actiuni de intimidare a membrilor lor – cum ar fi descinderea in forta a politistilor de la sectia 18, la un sediu MISA, la data de 10 martie 1997, ora 7:00, impreuna cu o grupa antitero, cand s-au folosit catuse pentru imobilizarea persoanelor aflate in sediu. In 1997, liderul informal al MISA, Gregorian Bivolaru, a fost chemat periodic la politie pentru a da declaratii privind activitatea sa.

In a doua parte a anului 1997, MISA a iesit aproape in totalitate din campul de interes al presei. In acelasi timp, nici una din plangerile facute de membrii MISA nu a avut vreun rezultat.

6. Proiectul de lege a cultelor

In luna mai 1997, Secretariatul de Stat pentru Culte a adus intr-o noua faza un proiect de lege a cultelor, a carei finalizare a fost ceruta inca din anul 1991. De retinut ca acest proiect a fost discutat cu reprezentantii celor 15 culte recunoscute dar nu a implicat nici o organizatie de drepturi ale omului. Situatia arata neintelegerea faptului ca o astfel de lege ar trebui sa protejeze nu atat cultele, cat libertatea religioasa a persoanelor. Proiectul nu a ajuns inca la Parlament.

Proiectul are numeroase defecte de constructie si aduce restrictii libertatilor religioase.

Astfel, cultele religioase sunt considerate si tratate ca persoane de drept public (art. 16), in loc sa fie persoane de drept privat. Este o greseala de conceptie, iar consecintele acestui statut se vad imediat. Specificitatea persoanelor de drept public este ca se supun unor norme imperative. Si intr-adevar, autorii legii cultelor vorbesc despre „indatorirea cultelor” de a contribui la „dezvoltarea educatiei moral-spirituale a intregii societati” (art. 5). Se afirma: „In cadrul activitatii lor, cultele religioase au dreptul si indatorirea sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii” (art. 35). In aceasta logica, a normarii vietii interne a cultelor, se ajunge la principiul „Nimeni nu poate fi impiedicat sa participe la serviciile religioase ale altui cult” (art. 9). Dar anumite servicii religioase sunt destinate numai initiatilor. Ce autonomie au cultele si ce specificitate are viata religioasa daca se poate patrunde, oricand si de catre oricine, in domeniul lor cel mai rezervat?

O alta greseala de fond a proiectului este si regimul diferit al opiniilor atee si al opiniilor religioase. Se cere ca nici un organ de stat sau institutie guvernamentala sa nu initieze, instituie, omologheze ori sa subventioneze programe de propaganda ateista (art. 5). Dar cultele pot solicita si pot primi de la stat sume necesare activitatii lor – deci, inclusiv, sume pentru propaganda religioasa (art. 56). Iata o discriminare intre „tipuri de opinii”. Libertatea de constiinta inseamna libertatea de a crede si libertatea de a nu crede. Implicarea statului in propaganda, cat si retinerea sa nu pot fi decat egale, fata de credinciosi si de atei.

Unele dintre prevederile de mai sus incalca indirect autonomia cultelor afirmata in preambulul proiectului. Altele o fac insa direct. Astfel, statutul de organizare si functionare a cultelor religioase, care se elaboreaza de fiecare cult, ar trebui confirmat de Presedintele Romaniei (art. 14). Se pastreaza aproape identica prevederea de pe vremea regimului comunist, conform careia sefii cultelor, precum si mitropolitii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, vor fi recunoscuti in functii, la cerere, prin Decret Prezidential… Acestia trebuie sa fie numai de cetatenie romana (art. 25).

Proiectul da competente exagerate Secretariatului de Stat pentru Culte. Acesta ar urma, printre altele, sa asigure respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, medierea relatiilor reciproce dintre culte si relatiile acestora cu autoritati ale administratiei publice centrale si locale. Competente exagerate, intrucat mai sus avem de-a face ori cu activitati proprii cultelor, ori cu fapte care cad sub incidenta unor organe specializate ale statului, cum ar fi sistemul de justitie. Rostul unui Secretariat de Stat pentru Culte este acela de a asista activitatea religioasa in Romania si doar atat.

Cele mai criticabile sunt acele articole din proiectul de lege care intentioneaza sa limiteze libertatea de constiinta. Articolul 22 enunta: „Pentru a putea sa functioneze si sa se organizeze, cultele religioase trebuie sa fie recunoscute de stat”. Prevedere neconstitutionala, recunoasterea de catre stat nefiind o conditie a libertatii religioase. Confirmarea oficiala a unui cult nu este chemata decat sa asigure, eventual, facilitati pe care urmeaza sa le mentioneze legea. Cultele recunoscute mai pot trai in conditiile mentionate de proiect, celelalte sunt practic excluse din viata religioasa. Iata ce prevede articolul urmator: „In organizarea si functionarea lor, asociatiile si fundatiile care nu au solicitat ori nu au primit calitatea de cult religios nu pot folosi drepturile si prerogativele unui cult religios recunoscut”. Care ar fi aceste drepturi si prerogative? „Efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat”. Tot ceea ce se mentioneaza mai sus tine de identitatea lor religioasa. Aceste prevederi intra in contradictie chiar si cu dreptul persoanelor fizice de a efectua „acte de cult”, de a tipari carti cu caracter religios, de a construi lacasuri proprii (de cult, daca vor) si asa mai departe.

APADOR-CH considera ca in Romania nu este nevoie de o lege a cultelor, ci de o lege a libertatii religioase.

Principiile de baza ale unei astfel de legi pot fi si trebuie preluate din documente internationale, elaborate in cadrul organismelor din care face parte si Romania. Dintre acestea principiul nediscriminarii intre diferite comunitati religioase, principiul egalitatii de tratament dintre credinciosi si necredinciosi sunt nenegociabile. Important, de asemenea, este dreptul grupurilor religioase de a se defini ele insele. Nu statul este cel care decide daca un grup religios reprezinta un cult sau nu. In stransa corelatie cu cerinta de mai sus, este dreptul comunitatilor religioase la un statut de persoana juridica, daca o vor. In ceea ce priveste prohibirea interventiei statului in afacerile interne ale cultelor, ea include, desigur, neinterventia sa in selectarea ori in numirea conducatorilor.

7. Serviciul utilitar alternativ

Constitutia Romaniei prevede in art. 52 alin. (2) „Serviciul militar este obligatoriu pentru barbatii, cetateni romani, care au implinit varsta de 20 de ani, cu exceptia cazurilor prevazute de lege”. Practic, referirea la exceptiile prevazute de lege constituie unicul suport constitutional pentru existenta unui serviciu alternativ celui militar.

Legea care a facut posibil acest serviciu alternativ este Legea 46 din 5 iunie 1996 privind pregatirea populatiei pentru aparare.

Art. 4 al legii defineste aceasta posibilitate ca fiind serviciul utilitar alternativ:

„Cetatenii care din motive religioase refuza sa indeplineasca serviciul militar sub arme executa serviciul utilitar alternativ, potrivit prezentei legi.

Modul de executare a serviciului utilitar alternativ se stabileste prin hotarare de guvern.”

Conform art. 13, durata serviciului utilitar alternativ este de 24 luni. De asemenea, art. 28 al legii prevede posibilitatea serviciului utilitar alternativ si pentru absolventii institutiilor civile de invatamant superior, in acest caz durata serviciului fiind de 12 luni.

Asadar, serviciul utilitar alternativ este posibil numai pentru cei care invoca motive religioase, nu si pentru cei care refuza serviciul militar invocand motive de constiinta.

Hotararea de Guvern care s-a preocupat de serviciul utilitar alternativ, nr. 618/6 octombrie 1997, reia conditiile din lege, privind asigurarea serviciul alternativ din motive religioase: „Serviciul militar alternativ este o forma a indeplinirii serviciului militar si se executa de catre cetatenii apti pentru serviciul militar, care, din motive religioase, refuza sa indeplineasca serviciul militar sub arme” (art. 1 alin. 1).

Ea prevede procedurile prin care se va realiza acesta, modalitatea de executare, drepturile si obligatiile angajatorilor si cele ale executantului.

Este mult prea devreme pentru a evalua felul in care functioneaza aceasta noua institutie. APADOR-CH s-a alaturat unui grup de organizatii neguvernamentale care va urmari realizarea practica a prevederilor legale si care va propune o modificare a legii, in vederea largirii sferei de aplicabilitate a serviciului utilitar alternativ si la situatiile in care cetatenii ar invoca motive de constiinta, altele decat cele religioase.

C. MINORITATI SEXUALE

Din punct de vedere legislativ, anul 1997 nu a adus nici o schimbare in privinta incriminarii preferintei si comportamentului homosexual.

In ceea ce priveste cazurile individuale, APADOR-CH a continuat sa efectueze propriile sale investigatii. Pentru amanunte, a se vedea capitolul „Relatia dintre persoanele fizice si politie” si cel privind „Aspecte din penitenciare”.

VI. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia”

O organizatie internationala de lupta impotriva cenzurii – ARTICLE XIX, cu sediul la Londra – a coordonat un proiect privind libertatea de exprimare si liberul acces la informatie. APADOR-CH si Centrul pentru Jurnalism Independent au fost partenerii romani in acest proiect desfasurat in perioada noiembrie 1996–iunie 1997. Din cele sase seminare organizate la Bucuresti, Iasi si Brasov, patru au avut ca obiect discutarea celor doua probleme cu ziaristi si juristi, unul s-a referit la accesul la informatiile detinute de Parlament, iar ultimul a constat in concluzii si recomandari, urmate de lansarea traducerii in limba romana a unui ghid al jurnalistului, redactat de ARTICLE XIX.

Seminarul cu privire la accesul la informatiile detinute de Parlament a insemnat, in fapt, finalizarea eforturilor a zece organizatii neguvernamentale din Romania de a redacta un set de propuneri concrete pentru imbunatatirea relatiei dintre membrii Parlamentului si alegatori, din punctul de vedere al accesului la informatie. Textul care urmeaza a fost transmis ambelor Camere si a fost dat publicitatii.

„In vederea asigurarii transparentei lucrarilor celor doua Camere ale Parlamentului, inclusiv a activitatilor desfasurate in comisiile de specialitate, precum si a liberului acces la informatiile detinute de forul legislativ, un grup de zece organizatii neguvernamentale au pregatit un set de propuneri concrete ce pot fi aplicate imediat fara a necesita modificari ale Regulamentelor in vigoare ale celor doua Camere.

Pana la adoptarea de catre Parlament a unei legi cu privire la liberul acces la informatie, cele zece organizatii neguvernamentale considera ca punerea in practica a acestor propuneri reprezinta un prim pas, absolut necesar in relatia de transparenta dintre alesi si alegatori, garantata de Constitutia Romaniei si caracteristica unei societati democratice.

1. Sedintele in plen ale celor doua camere sa fie accesibile oricarui cetatean, in limita locurilor disponibile si fara a fi necesara vreo aprobare prealabila. Pentru aceasta propunem:

1.1. stabilirea unui numar de locuri rezervate persoanelor care doresc sa asiste la lucrari. Exceptie fac reprezentantii mass-media si ai organizatiilor neguvernamentale acreditate care vor avea dreptul sa asiste atat la sedintele in plen cat si, la cerere, la sedintele comisiilor de specialitate. Ei vor beneficia, pe baza unei cereri prealabile, de acreditari valabile pe perioada unei sesiuni parlamentare, criteriul numarului locurilor disponibile nefunctionand pentru aceste categorii. Acreditarile vor fi eliberate in termen de 7 zile de la data depunerii cererii;

1.2. modificarea regimului actual de acces in cladirile celor doua Camere dupa cum urmeaza:

a) punerea la dispozitia persoanelor care doresc sa asiste la lucrari a unor ecusoane care sa fie distribuite de un functionar din serviciile Parlamentului, in limita locurilor stabilite;

b) atributiile SPP sa fie limitate strict la depistarea eventualelor arme de foc sau de alta natura aflate asupra persoanelor neautorizate a le purta;

c) informatiile cu privire la accesul oricarei persoane in incinta Parlamentului sa fie afisate la vedere, in locuri accesibile oricui;

1.3. desemnarea de catre fiecare comisie a unei persoane care sa asigure permanent legatura dintre membrii comisiilor si persoanele interesate de mersul lucrarilor;

2. Sa fie asigurat accesul la documentele si la agenda de lucru ale Parlamentului. Pentru aceasta propunem:

2.1. afisarea la intrarea in sediile celor doua camere ale Parlamentului precum si la sediile birourilor parlamentare din circumscriptii – intr-un loc accesibil oricui – a programului si a agendei de lucru pentru saptamana urmatoare a Camerelor si comisiilor de specialitate; publicarea in cotidiene centrale a acestor informatii;

2.2. crearea unui serviciu (Punct de informare) care, la cererea persoanelor interesate, sa puna la dispozitie fotocopii ale materialelor aflate pe agenda Camerelor si a comisiilor de specialitate; (stabilirea unui numar limita de pagini ce pot fi fotocopiate gratuit; stabilirea unei taxe minime pentru orice depaseste limita stabilita); furnizarea de informatii prin telefon/fax/posta, la cerere, in legatura cu activitatea camerelor si comisiilor de specialitate; acces electronic liber (inclusiv de la distanta) la informatiile de interes public din sistemul informational al Parlamentului;

2.3. accesul liber la bibliotecile celor doua Camere precum si furnizarea, contra unui cost rezonabil, a unor fotocopii ale documentelor detinute de cele doua biblioteci;

2.4. afisarea, la loc accesibil oricarei persoane si publicarea in cotidiene de larga circulatie, a listei cu telefoane de contact ale membrilor Parlamentului (comisii, grupuri parlamentare, birouri permanente) si ale functionarilor din serviciile tehnice ale Parlamentului;

2.5. asigurarea unui spatiu pentru intalnirile dintre alegatori si membrii Parlamentului;

2.6. pentru presa scrisa si electronica precum si pentru organizatiile neguvernamentale, obtinerea acreditarii reprezinta automat dreptul de a obtine toate documentele aflate in discutia comisiilor de specialitate sau a plenului;

3. Sa fie respectat termenul de publicare a stenogramelor sedintelor Camerei Deputatilor in Monitorul oficial (10 zile) conform prevederilor din art. 137 al Regulamentului Camerei.

Acelasi termen sa fie respectat si in cazul publicarii stenogramelor sedintelor Senatului.

Organizatii semnatare:

AAPADO–Brasov (Asociatia Avocatilor pentru Apararea Drepturilor Omului)

AHNR–Arad (Asociatia Handicapatilor Neuromotori din Romania)

APADOR-CH–Bucuresti (Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki)

APD–Bucuresti (Asociatia Pro Democratia)

CPJ–Bucuresti (Centrul pentru Jurnalism Independent)

Clubul de Ecologie si Turism Montan ALBAMONT–Alba Iulia

Fundatia CIVITAS pentru Societatea Civila–Cluj-Napoca

Fundatia ESTUAR–Bucuresti

GRADO–Bucuresti (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului)

Liga Pro-Europa–Targu-Mures”

Reactia Senatului, pana la data redactarii raportului anual, a fost nula. In schimb, secretarul general al Camerei Deputatilor a luat deja o serie de masuri in sensul celor solicitate de cele zece organizatii neguvernamentale, infiintand chiar un Oficiu pentru relatia cu organizatiile neguvernamentale si, in general cu persoanele care doresc sa aiba acces la lucrarile Camerei Deputatilor sau sa obtina informatii. Din pacate, o cerere foarte importanta – accesul la lucrarile comisiilor de specialitate – nu a fost rezolvata.

Recomandarile adoptate la Seminarul de incheiere a proiectului au fost date publicitatii. Ele se refera la urmatoarele aspecte:

„1. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa modifice unele articole din Codul penal, care reprezinta o amenintare la adresa libertatii de exprimare:

– art. 168 paragraful 1 (comunicarea de stiri false) sa fie modificat in sensul adaugarii expresiei «cu rea credinta»;

– art. 205 (insulta) si art. 206 (calomnie) sa fie transferate din sfera penalului in cea a codului civil;

– art. 207 (proba veritatii) trebuie si el transferat in sfera codului civil si restrans numai la «calomnie» ; el trebuie sa includa si notiunea de «buna sau rea credinta» si pe cea de «interes public»;

– art. 238 (ofensa adusa autoritatii) si art. 239 alineatul 1 (ultraj) trebuie eliminate;

2. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa adopte cat mai repede cu putinta o Lege privind liberul acces la informatie. O asemenea lege trebuie adoptata inaintea unei legi privind secretul de stat;

3. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa modifice Legea arhivei nationale in sensul limitarii drastice a restrictiilor privind accesul la informatie.”

Atat pe durata acestui proiect cat si dupa terminarea sa, APADOR-CH s-a preocupat constant de aspecte concrete privind incalcari ale libertatii de exprimare.

2. Cazuri individuale

a) Pictorul Constantin Ungureanu

O categorie profesionala care are mai mult de suferit de pe urma restrictiilor impuse libertatii de exprimare este cea a ziaristilor care sunt adusi in fata instantelor de judecata mai ales pe baza art. 205, 206 si 238. Dovedind fie ca nu cunosc, fie ca ignora jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, instantele au pronuntat condamnari la inchisoare – cu sau fara suspendare – pentru ziaristi acuzati de insulta, calomnie sau ofensa adusa autoritatii (a se vedea cazurile Mazare-Cumpana de la Constanta, „Opinia” de la Buzau, Valentin Popescu de la Constanta si altii).

Un caz aparte il reprezinta pictorul Constantin Ungureanu, aflat in ancheta parchetului Suceava sub acuzatia initiala de pornografie, lezarea bunelor moravuri etc. in urma deschiderii unei expozitii personale care a socat inalti prelati ai Bisericii Ortodoxe. Ancheta nu a fost inca finalizata. Reprezentantii APADOR-CH au fost la Suceava, au vizitat expozitia si au discutat cu pictorul si cu alte persoane. Raportul asociatiei consemneaza:

„Constantin Ungureanu a absolvit Facultatea de Arte Plastice si functioneaza ca profesor de desen la o scoala din Suceava. In paralel cu FAP, el s-a inscris si la Facultatea de Teologie din Iasi dar a fost exmatriculat «pentru absente», dupa cum a afirmat el. Constantin Ungureanu si-a luat foaia matricola care contine precizarea ca a fost exmatriculat, si s-a inscris la Facultatea de Teologie din Chisinau.

In 1996 a deschis la Iasi o prima expozitie de pictura care s-a bucurat de aprecieri atat din partea publicului cat si a specialistilor. In paralel – si independent de valoarea picturii – prelatii ortodocsi s-au declarat socati de afisul expozitiei care infatisa figura pictorului inconjurata de o aureola, lucru ce a fost socotit drept blasfemie.

In 1997, pictorul a deschis o alta expozitie, de data aceasta fara nici un fel de afis sau publicitate. Expozitia este situata intr-un subsol greu accesibil si nu exista indicatoare. Cu alte cuvinte, nu este o expozitie la indemana oricarui trecator. Picturile reprezinta nuduri de barbati si femei, sexele fiind reprezentate cu toate detaliile fiziologice, dar nu exista trimiteri – explicite sau implicite – la actul sexual. In unele tablouri, nudurile masculine sunt, clar, ale unor calugari. Reprezentantii bisericii ortodoxe si-au exprimat dezaprobarea, cerand interventia organelor de urmarire penala (politie, parchet), considerand picturile drept un atentat la bunele moravuri, o impietate, o blasfemie etc. Pe langa plangerile oficiale, preotii din Suceava si din imprejurimi au fost – dupa spusele pictorului si ale sotiei sale – «instruiti» de inalti prelati sa-l «denunte» pe Constantin Ungureanu in fata enoriasilor drept «nebun», «bolnav» etc. Mai mult, dupa scandalul declansat de expozitie, picturile executate anterior intr-o biserica din Valea Putnei au fost sterse din dispozitia inaltilor prelati ortodocsi.

Efectele indignarii Bisericii Ortodoxe s-au repercutat si asupra corpului didactic de la scoala unde functioneaza Constantin Ungureanu. Colegii l-au «infierat», s-a cerut desfacerea contractului de munca, a fost acuzat de lipsa de profesionalism (?!) etc. O expozitie cu lucrarile executate de elevii sai a starnit alt val de «revolta» din partea scolii, din cauza ca picturile copiilor «nu respecta stilul clasic, singurul autorizat in scoli».

Pe de alta parte, dupa unele informatii, se pare ca Facultatea de Teologie din Chisinau l-ar fi exmatriculat pe Constantin Ungureanu. Mai mult, in presa locala din Suceava au inceput sa apara unele acuzatii conform carora pictorul ar fi facut uz de fals pentru a fi acceptat la studii in Republica Moldova.

In luna mai a.c. [1997], la vernisajul expozitiei din subsol participau doar persoane invitate in mod expres de pictor. Este posibil ca unul din participanti sa fi fost atat de socat de picturi incat sa fi chemat politia. Este insa posibil si ca politia sa fi fost informata dinainte. Cert este ca un grup de politisti a intrat in expozitie si a procedat la un lung interogatoriu (circa doua ore si jumatate) al pictorului dar si al unora din invitatii sai, obligati sa astepte la intrarea in subsol. Politistii au incercat sa redacteze un proces-verbal care sa contina «descrierea picturilor». In cele din urma au renuntat. Avocatii chemati de sotia pictorului au garantat ca se vor face fotografii dupa toate panzele si ca le vor remite politiei, lucru pe care l-au si facut.

Constantin Ungureanu a mai dat inca doua declaratii la politie. Dupa toate aparentele, la momentul vizitei reprezentantilor APADOR-CH, dosarul intocmit de politie fusese inaintat Parchetului Suceava. Constantin Ungureanu este convins ca acuzatiile de pornografie (?!) au cazut. Nu stie – si nu are idee – pentru ce ar putea fi trimis in judecata. Din pacate, nu ii este clar nici ce a semnat la politie: declaratie sau proces-verbal de amendare?”

b) Ziaristi condamnati

In cursul anului 1997 mai multi ziaristi au fost condamnati la amenzi penale si despagubiri pentru insulta si calomnie. In luna noiembrie 1997, la interval de cateva zile si in instante de judecata diferite, trei ziaristi au suferit condamnari asemanatoare. APADOR-CH a dat publicitatii urmatorul comunicat:

„APADOR-CH semnaleaza opiniei publice inmultirea cazurilor de ziaristi condamnati penal de unele instante de judecata. Dupa ce in 1996 au existat cazuri de ziaristi condamnati la inchisoare, cu sau fara suspendarea executarii pedepsei (a se vedea cazurile ziaristilor de la Constanta sau al celor trei ziaristi de la „Opinia” din Buzau), sau la amenzi penale, anul acesta [1997] cel putin alti trei ziaristi (Ada Stefan de la „Romania libera”, Florin Mircea Corcoz, corespondent al aceluiasi ziar si Marius Avram, ziarist din Cluj) au fost condamnati la amenzi penale si plata unor despagubiri pentru savarsirea infractiunilor de «insulta» (art. 205 C.p.) si «calomnie» (art. 206 C.p.).

APADOR-CH atrage atentia ca art. 205, 206, 238 (ofensa adusa autoritatii) si 239 alin. 1 (ultraj), in forma in care sunt redactate in prezent, intra in contradictie cu art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si cu art. 19 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. De asemenea, reaminteste ca, in conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei, «[d]aca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale». In consecinta, instantele de judecata din Romania trebuie sa pronunte sentintele tinand cont de reglementarile internationale in materia libertatii de exprimare.

APADOR-CH cere din nou Guvernului Romaniei si Parlamentului sa initieze si sa adopte de urgenta un proiect de modificare a Codului penal prin care sa se abroge art. 205, 206, 238 si 239 alin. 1, sanctiunea in domeniul libertatii de exprimare ramanand a fi aplicata numai pe calea actiunii civile. Numai in acest mod se va garanta exercitarea libertatii de exprimare, drept esential intr-o societate democratica.”

3. Accesul la informatie

Liberul acces la informatie este si el un drept garantat de Constitutie (art. 31). Dar, in absenta unei legi care sa reglementeze punerea sa in aplicare, acest drept constitutional exista doar pe hartie. Pe langa dificultatea rezultata din lipsa cadrului legal, accesul la informatie mai este impiedicat si de existenta altor legi cum ar fi Legea arhivelor nationale sau Legea SRI. Trebuie mentionat si faptul ca, desi este considerata a fi cazuta in desuetudine, Legea secretului de stat nr. 23/1971 nu a fost explicit abrogata pana in prezent. S-au semnalat situatii in care unii conducatori de intreprinderi au invocat prevederi din aceasta lege pentru a refuza sa dea informatii unor ziaristi. In 1996, Senatul Romaniei a adoptat proiectul noii legi cu privire la secretul de stat si secretul de serviciu, care introducea restrictii aproape la fel de drastice ca si Legea nr. 23/1971. Conform regulamentului, acest proiect de lege va trebui sa fie discutat si in Camera Deputatilor. APADOR-CH, care, in ultimii trei ani, a elaborat analize ale acestui proiect de lege, subliniind carentele grave pe care le prezinta, va continua sa fie activa si in perioada in care proiectul va fi discutat de Camera Deputatilor.

VII. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

Problema sigurantei nationale si a relatiei acesteia cu drepturile omului constituie o preocupare a organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului din mai multe tari, inclusiv din cele cu un sistem democratic solid, cel putin din doua motive: pe de o parte, deoarece „protectia sigurantei nationale” este adesea invocata ca temei legal al restrangerii exercitiului unor drepturi ale omului (libertatea de exprimare, liberul acces la informatie, libertatea de asociere, libertatea de intrunire, dreptul la viata privata, inclusiv secretul corespondentei etc.); pe de alta parte, deoarece in activitatea concreta a serviciilor de informatii si de siguranta se pot incalca drepturile omului, ceea ce face necesara atat monitorizarea de catre societatea civila a acestei activitati, cat si raspunderea acestor servicii in fata membrilor societatii.

APADOR-CH a avut, inca de la infiintarea sa, preocupari in acest domeniu, fara a sustine pana in prezent un program de sine statator (asa cu sunt cele privind politia, minoritatile etc.). APADOR-CH a fost prima organizatie neguvernamentala din Romania care a elaborat analize cuprinzatoare ale cadrului legislativ din Romania si ale activitatii desfasurate de serviciile de informatii. Unele din aceste analize au fost publicate in mai multe numere ale „Revistei romane de drepturile omului”, sau in alte reviste; altele au fost inaintate celor doua Camere ale Parlamentului sau au fost facute publice prin intermediul presei.

1. Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei

Legea a fost adoptata cu 5 luni inaintea intrarii in vigoare a Constitutiei. In cuprinsul ei se fac dese trimiteri la legea fundamentala, desi la acea data ea era doar in faza de proiect. Dar, in vreme ce aceste trimiteri la principiile constitutionale sunt cu titlu generic, unele prevederi concrete ale legii contrazic si litera si spiritul Constitutiei, iar procedurile instituite sunt incompatibile cu statul de drept.

a) Astfel, in situatiile considerate drept amenintari la adresa sigurantei nationale, art. 13 din lege confera posibilitatea „…efectuarii unor acte, in scopul culegerii de informatii, constand in: interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse…” Aceste activitati reprezinta restrangeri ale unor drepturi si libertati fundamentale, garantate de Constitutie, cum ar fi dreptul la viata privata (art. 26), inviolabilitatea domiciliului (art. 27), secretul corespondentei (art. 28), ca si de prevederile art. 8 al Conventiei europene. Desi legea precizeaza ca aceste acte nu se pot efectua decat pe baza unei autorizari date de un procuror, alineatul 5 al art. 13 prevede ca „Durata de valabilitate a mandatului nu poate depasi 6 luni. In cazuri intemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fara a se putea depasi, de fiecare data, 3 luni.” Nestabilirea unei limite maxime de timp inseamna ca asemenea activitati pot fi prelungite, teoretic, pe toata durata vietii persoanei vizate printr-un astfel de control. Conform art. 49 alin. (2) din Constitutie, restrangerea exercitiului unor drepturi „nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”. O conditie esentiala a existentei dreptului este aceea ca restrangerea exercitarii lui sa nu aiba caracter permanent. Or, Legea 51/1991 instituie posibilitatea restrictiei pe perioade de timp nelimitate, afectand astfel insasi substanta drepturilor.

O restrangere similara opereaza si art. 27 al legii, potrivit caruia „Salariatii organelor de informatii si ai celor cu atributii in domeniul sigurantei nationale au obligatia pastrarii secretului de stat si profesional, inclusiv dupa parasirea, in orice mod, a serviciului”. Neprecizarea limitei maxime de timp in care opereaza obligatia pastrarii secretului, face ca libertatea de exprimare a respectivilor salariati (art. 30 din Constitutie) si corolarul ei, accesul la informatie al persoanelor (art. 31 din Constitutie) sa fie restranse, pana la negare.

b) Avand in vedere ca orice restrangere a exercitarii unui drept trebuie sa aiba un temei puternic pentru a fi justificata, ar fi fost firesc ca legea sa contina garantiile necesare pentru ca asemenea activitati sa nu poata fi desfasurate decat cu buna credinta. Din nefericire, art. 15 permite organelor care activeaza in domeniul sigurantei nationale ca, „in situatiile care impun inlaturarea unor pericole iminente”, activitatile prevazute in art. 13 sa fie intreprinse chiar fara autorizarea necesara. Singura obligatie este aceea ca autorizarea prevazuta de lege (mandatul emis de procuror) sa fie „solicitata de indata ce exista posibilitatea, dar nu mai tarziu de 48 de ore”. Deci nu obligatia obtinerii ei, ci doar aceea a solicitarii. Mai mult, in capitolul „Sanctiuni”, se prevede ca desfasurarea fara mandat a activitatilor supuse autorizarii se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 15. Deci simpla depunere a cererii prin care se solicita un mandat, post-factum, exonereaza de raspundere, pentru ca legea nu mai mentioneaza nimic pentru ipoteza in care mandatul nu este emis, situatie in care activitatile trebuie considerate neintemeiate, abuzive, ilegale.

c) In ciuda faptului ca se raporteaza la principiile constitutionale, legea incalca unul dintre cele mai importante, anume acela al separarii puterilor in stat si al accesului liber la justitie. Alineatul final al art. 13 prevede ca persoana care se considera vatamata in mod nejustificat prin activitatile care fac obiectul mandatului are la indemana numai procedura plangerii adresate procurorului ierarhic superior celui care a emis mandatul. Evident, in situatia in care prelungirea a fost dispusa de insusi procurorul general, nu exista nici macar posibilitatea plangerii pe cale ierarhica. Este adevarat ca art. 16 alineatul ultim mai prevede posibilitatea celui lezat de a sesiza „oricare din comisiile permanente pentru aparare si asigurarea ordinii publice ale celor doua Camere ale Parlamentului”, dar aceasta nu face decat sa confirme ca procedurile de plangere instituite de Legea 51/1991 eludeaza puterea judecatoreasca. S-ar putea sustine ca, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, aceste prevederi s-au completat cu „accesul liber la justitie”, prevazut de art. 21, dar aceasta nu ar fi decat pe jumatate adevarat. Existenta unui principiu constitutional nu poate stabili prin ea insasi modalitatea de aplicare a principiului. Este nevoie de instituirea unor proceduri prin intermediul carora principiul sa

devina functional.

2. Cadrul institutional

In ansamblul structurilor de stat, institutiile care privesc siguranta nationala joaca un rol hotarator pentru sustinerea intereselor Romaniei pe termen lung si la nivel global. Prin insasi natura atributiilor lor, ele sunt chemate sa functioneze independent fata de conjuncturile politice. Comportamentul lor este definitoriu pentru capacitatea statului de a apara drepturile omului, de a prezerva stabilitatea interna si de a asigura credibilitatea internationala.

a) Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (CSAT)

Institutia cu cea mai inalta si larga competenta in domeniul sigurantei nationale este Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (CSAT). CSAT a fost infiintat prin Legea nr. 39/13 decembrie 1990, „in scopul organizarii si coordonarii unitare a activitatilor care privesc apararea tarii si siguranta statului atat in timp de pace, cat si in timp de razboi…”. Acelasi act normativ a prevazut structura CSAT, atributiile si modalitatea de control a activitatii acestui organism. Un an mai tarziu, Constitutia, adoptata prin referendum, preciza in Titlul III (Autoritatile publice), Capitolul V (Administratia publica), Sectiunea 1 (Administratia publica centrala de specialitate), art. 118: „Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si siguranta nationala.” Surprinzator, Constitutia nu ii enunta atributiile, singurele mentiuni despre acest organism referindu-se la: examinarea rapoartelor CSAT in sedinta comuna a Camerelor Parlamentului (art. 62 alin. 2 lit. f); caracterul de lege organica a actului normativ care organizeaza CSAT (art. 72 alin. 3 lit. d); presedintia CSAT, care revine Presedintelui Romaniei (art. 92 alin. 1).

In ceea ce priveste competenta CSAT, aceasta se dovedeste prea putin circumscrisa si controlata. In timp ce literele A, B si C ale art. 2 din Legea 39/1990 enumera, pe categorii, atributiile acestui organism, litera D: „Exercita orice alte atributii (subl.n.) cu privire la apararea nationala si siguranta statului”, fara nici o precizare in legatura cu modalitatea in care aceste „alte atributii” ii sunt acordate. Nici macar sintagma atat de obisnuita in dreptul romanesc „prin lege” nu apare, ceea ce duce la concluzia ca acest Consiliu, desi organ al administratiei publice, se poate substitui Parlamentului si are puterea de a-si acorda singur orice competenta crede de cuviinta in domeniul sau de activitate, care vizeaza siguranta statului si a structurilor sale de putere. Ca este asa, o dovedeste si art. 9 al Legii nr. 39/1990, potrivit caruia „Hotararile adoptate de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii sunt obligatorii pentru cetatenii tarii, precum si pentru toate institutiile si unitatile la a caror activitate se refera”. In conditiile in care, potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, prevederea caracterului obligatoriu al hotararilor CSAT contravine textului legii fundamentale. Nemaivorbind de faptul ca, in vreme ce o lege este supusa unui control de constitutionalitate, fie inainte de promulgare, fie pe cale de exceptie, aceste hotarari, care emana de la un organism administrativ, sunt mai presus de orice control.

Este evident ca, de la infiintarea sa, CSAT a fost gandit ca situandu-se deasupra oricarei forme de control democratic. Potrivit art. 8 al Legii 39/1990, el „…prezinta anual in fata Parlamentului o dare de seama asupra activitatii desfasurate, prin unul din membrii sai si, la cererea Parlamentului, informari, ori de cate ori situatia o impune”, dar legea nu mai precizeaza care sunt puterile Parlamentului – ca organ reprezentativ suprem al poporului – in aprecierea acestei activitati. Si nici sanctiunile in cazul in care aceste rapoarte nu sunt prezentate.

Trebuie mentionat ca abia in anul 1997, CSAT a prezentat un raport de activitate Comisiilor de aparare ale celor doua Camere ale Parlamentului, dar acesta nu a constituit obiect de discutie in plen si nici de dezbateri publice in presa.

In acelasi timp trebuie spus ca, desi legea prevede ca intalnirile CSAT au loc, de regula, trimestrial, in 1997 CSAT s-a reunit foarte des, practic pentru orice decizie importanta care avea legatura, fie si indirect, cu apararea, organizarea Ministerului de Interne, optiunea Romaniei de integrare in NATO, lupta anticoruptie, ceea ce a facut ca uneori aceasta institutie sa fie perceputa ca un adevarat guvern paralel.

b) Serviciul Roman de Informatii (SRI)

SRI a fost primul – si multa vreme singurul – organism cu atributii in domeniul sigurantei nationale care a functionat pe baza unei legi si in legatura cu care exista instituita procedura unui control parlamentar.

Avand in vedere rolul unui asemenea organism in apararea sigurantei nationale, deci intr-o problema care vizeaza interesul societatii in ansamblu, ar fi fost firesc ca legea sa prevada garantii pentru independenta acestei institutii. Desi exista interdictia apartenentei la un partid politic a personalului SRI, nici Constitutia si nici Legea 14/1992 nu interzic apartenenta politica a directorului SRI. Acesta nu poate fi asimilat „personalului SRI”, el fiind numit de Camera Deputatilor si de Senat, la propunerea Presedintelui si avand rang de ministru.

Intr-un mod cu totul inacceptabil, aceasta institutie cu competente in domeniul sigurantei nationale, are, potrivit art. 43, posibilitatea de a infiinta in cadrul sau o regie autonoma si societati comerciale de productie. Aceasta inseamna ca o institutie care are acces la toate datele secrete ale unui stat – inclusiv la cele ale unor regii autonome si societati comerciale a caror activitate intereseaza siguranta nationala – este abilitata sa desfasoare activitati de productie si de comert. Nici o comisie parlamentara nu va putea avea vreodata siguranta utilizarii corecte de catre SRI, in activitati de productie si de comert, a informatiilor obtinute de acest serviciu in activitatea de aparare a sigurantei nationale. Aceasta inseamna ca posibilei influentari politice a SRI i se poate adauga si o presiune economica/financiara, derivand din interesul institutiei in tranzactii comerciale.

c) Serviciul de Informatii Externe

Din 1990 pana in 1998, SIE nu a functionat pe baza unei legi.

Recent a fost adoptata si promulgata Legea nr. 1/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Informatii Externe. Conform acesteia, SIE este „organul specializat in domeniul informatiilor externe privind siguranta nationala si apararea Romaniei si a intereselor sale”, fara insa a i se preciza in detaliu competentele, activitatea sa fiind „organizata si coordonata” de CSAT. Directorul SIE prezinta numai CSAT „rapoarte referitoare la modul de indeplinire” a atributiilor ce revin institutiei. De altfel, art. 5 alin. 2 al legii mentioneaza ca „Structura organizatorica, efectivele, regulamentul de functionare si atributiile Serviciului de Informatii Externe (subl.n.) se aproba de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii”. S-a realizat astfel o delegare legislativa in afara cadrului constitutional, CSAT fiind indreptatit sa determine nu doar prioritatile de activitate, ci insesi atributiile unui serviciu de informatii de maxima importanta.

Aceasta decizie a Parlamentului Romaniei, de a transfera o parte a competentelor sale legislative catre CSAT este o dovada in plus a existentei unei mentalitati in conformitate cu care chestiunile care tin de siguranta nationala constituie domeniul exclusiv al unor institutii speciale, la adapost de controlul pe care l-ar putea exercita cetatenii prin intermediul Parlamentului si, cu atat mai putin, prin intermediul societatii civile.

Este adevarat ca art. 3 mentioneaza existenta unui control parlamentar exercitat prin intermediul unei comisii compuse din trei deputati si doi senatori, dar din felul in care este construita legea, rezulta ca aceasta comisie nu va putea verifica nimic. Pentru ca, pe de o parte, alin. 2 al art. 3 precizeaza obiectivul controlului parlamentar ca fiind „verificarea concordantei activitatii SIE cu Constitutia Romaniei si cu politica statului roman”, iar pe de alta parte, art. 10 alin. 2 precizeaza ca „sursele de informare, metodele si mijloacele de munca (subl.n.) nu pot fi dezvaluite fata de nimeni si in nici o imprejurare”. Este adevarat ca, in continuare, se precizeaza ca „folosirea mijloacelor de obtinere, verificare si valorificare a datelor nu trebuie sa lezeze in nici un fel drepturile sau libertatile cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia ori sa-i supuna la ingradiri ilegale”, dar respectarea acestei obligatii legale nu va putea fi verificata, de vreme ce metodele si mijloacele de munca ale SIE nu pot fi dezvaluite fata de nimeni, in nici o imprejurare. Este un caz tipic de subminare a unor garantii constitutionale printr-un act normativ inferior.

Ca si SRI, personalul SIE, alcatuit din cadre militare si salariati civili, nu poate face parte din vreun partid politic, obligatie care nu se extinde si asupra directorului institutiei.

d) Alte „servicii secrete”

Trebuie precizat ca, in afara SRI, mai functioneaza in Romania si alte institutii cu atributii in domeniul sigurantei nationale. Este greu de precizat numarul acestora, de vreme ce unele au fost create dar nu functioneaza pe baza unor legi, insa, potrivit unei declaratii facute de Directorul SRI in aula Parlamentului, in 1994, acestea ar fi in numar de sase. Activitatea lor nu este supusa unui control democratic.

Serviciul de Telecomunicatii Speciale a constituit obiect de reglementare pentru Parlament abia in 1996. Initial, el a fost infiintat si a functionat pe baza Hotararii Guvernului nr. 229 din 27 mai 1993. Crearea lui s-a petrecut exact in momentul in care Parlamentul Romaniei dezbatea „Hotararea privind organizarea si functionarea Comisiei comune a celor doua Camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI”. Hotararea de Guvern care infiinteaza acest serviciu nu i-a precizat competenta, mentionand doar ca „organizarea, functionarea si principalele sale atributii” vor fi stabilite de catre CSAT. Dar hotararea a precizat dreptul acestui serviciu – ca si al SRI – de a desfasura activitati comerciale prin intermediul societatilor proprii. La momentul aparitiei legii, STS nu a prezentat nimanui un raport privind activitatea anterioara, privind eventualele activitati comerciale pe care le-a desfasurat.

3. Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale”

Avand in vedere evolutiile din ultimii ani, lipsa de interes a autoritatilor romane in vederea unei profunde transformari a acestui domeniu, APADOR-CH si-a propus sa dea preocuparilor sale sporadice din acest domeniu o noua anvergura. Un prim pas a fost facut prin colaborarea APADOR-CH la un proiect international pe aceasta tema.

Centrul de Studii privind Siguranta Nationala, cu sediul in Washington D.C. – organizatie neguvernamentala, nonprofit al carei scop este de a proteja drepturile omului in situatia in care se invoca apararea sigurantei nationale – si Fundatia Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia au initiat un proiect de monitorizare a activitatilor serviciilor secrete din tarile foste comuniste din Europa Centrala si de Est si din SUA, in parteneriat cu organizatii neguvernamentale din tarile respective. APADOR-CH este partenerul roman in acest proiect coordonat si administrat de cele doua organizatii initiatoare. Proiectul isi propune: sa examineze legislatia care reglementeaza activitatile acestor servicii; sa compare legislatia din domeniu a diferitelor tari; sa pregateasca unele propuneri de imbunatatire a cadrului legislativ etc.

In 1997, au avut loc doua intalniri ale tuturor partenerilor, care au prezentat rapoarte asupra a trei aspecte:

1. Cadrul legal pe baza caruia functioneaza serviciile secrete din fiecare tara;

2. Cadrul legal pentru interceptarea convorbirilor telefonice si supravegherea prin mijloace electronice, si

3. Dreptul la informatie.

A fost, de asemenea, pregatit un set de principii care ar trebui – dupa opinia organizatiilor neguvernamentale participante la acest proiect – sa fie in atentia parlamentelor din fiecare tara atunci cand adopta legi in domeniul sigurantei nationale si al serviciilor secrete.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a continuat sa sustina necesitatea modificarii Legii de functionare a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, a Legii privind siguranta nationala, precum si a legilor ce decurg din aceasta si care privesc organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii si ale Serviciului de Informatii Externe (recent finalizata). APADOR-CH si-a exprimat rezervele fata de Legea privind Serviciul de Telecomunicatii Speciale care este, oficial, neinclus intre serviciile secrete dar este exceptat de la formele democratice de control (de exemplu, proiectul de lege privind secretul de stat). Asociatia a redactat comentarii scrise cu privire la proiectul de lege a Serviciului de Paza si Protectie, inca nediscutat in Parlament. APADOR-CH s-a pronuntat, in mod repetat, pentru limitarea numarului serviciilor secrete din ministere, precum si pentru definirea clara a atributiilor acestora si a organismelor abilitate sa le controleze.

4. Cazul capitanului Constantin Bucur

In 1996, capitanul Constantin Bucur, fost angajat al Serviciului Roman de Informatii, a dezvaluit opiniei publice procedeele ilegale de care se folosea institutia la care lucra pentru a intercepta convorbirile telefonice ale unor ziaristi si politicieni. Capitanul Bucur a fost anchetat de Parchetul militar si trimis in judecata pe baza Legii sigurantei nationale.

La inceputul anchetei impotriva capitanului Bucur, nici SRI, nici Parchetul General nu au pomenit de existenta unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice. Aceste mandate au aparut insa in dosar ulterior. Instanta de judecata are datoria sa ceara procurorului care a emis mandatele, indiferent in ce moment, sa-si argumenteze decizia. De asemenea, SRI-ul trebuie sa produca, in fata instantei, dovezile pe baza carora a solicitat mandatele de interceptare ale convorbirilor telefonice ale unor ziaristi si politicieni cunoscuti pentru atitudinile lor critice la adresa autoritatilor de la acea data. Nici una din aceste persoane supravegheate nu a fost trimisa in judecata pentru savarsirea vreunei infractiuni la siguranta nationala. Se poate, deci, presupune ca interceptarile aveau un alt scop decat protejarea sigurantei nationale.

Trebuie remarcat si faptul ca, in chiar anul in care se discuta intens despre modificarea Legii sigurantei nationale, care nu corespunde nici garantiilor constitutionale, nici standardelor internationale, Curtea Constitutionala a Romaniei nu a gasit nimic anticonstitutional in Legea 51/1991! Ca atare, exceptia de neconstitutionalitate ridicata de aparatorii capitanului Bucur a fost respinsa, iar dosarul sau fost repus pe rol.

APADOR-CH considera in continuare ca dezvaluirile capitanului Constantin Bucur sunt de interes public, interes care trebuie sa primeze asupra oricaror altor considerente. Pentru ca este de interes public faptul ca SRI poate intercepta convorbirile oricarui cetatean care se manifesta critic la adresa puterii – cu sau fara mandat –, lucru nepermis intr-o societate care, prin Constitutie, are obligatia de a respecta valorile democratiei si ale drepturilor omului.

VIII. ALTE ACTIVITATI

In 1997 APADOR-CH a continuat activitatile desfasurate in anii anteriori:

– oferirea de consultanta juridica gratuita in chestiuni privind incalcarea drepturilor omului;

– oferirea de asistenta celor care utilizeaza Centrul de documentare care functioneaza in cadrul Centrului pentru Drepturile Omului;

– editarea „Revistei romane de drepturile omului”.

De asemenea, in 1997, APADOR-CH a inceput un nou proiect, cu o durata de doi ani, al carui scop este sa revizuiasca intreaga legislatie din Romania care intereseaza sectorul neguvernamental, mai precis asociatiile si fundatiile si sa ofere proiecte de lege sau proiecte de amendare a cadrului normativ existent.

Activitatea APADOR-CH in 1997 a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States

– The Open Society Institute

– Mensen in Nood/Caritas (Olanda)

– USAID Democracy Network prin intermediul World Learning Inc.

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta)

– Programul Phare Democracy prin ARTICLE XIX

– Charles Stewart Mott Foundation (SUA)

Raportul de activitate al APADOR-CH – 1996

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

III. PRESA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE

IV. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

V. PROBLEME DIN PENITENCIARE

VI. MINORITATILE IN ROMANIA
1. Minoritati nationale
2. Minoritati sexuale
3. Minoritati religioase

VII. REFUGIATII IN ROMANIA

VIII. ALEGERI 1996

IX. ALTE ACTIVITATI
1. Centrul pentru Drepturile Omului
2. Cazuri in atentia APADOR-CH
3. Programul „Moldova 95/96”
4. Programul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”

I. INTRODUCERE

Anul 1996 a fost, pentru Romania, anul schimbarii pasnice a puterii, element esential al unei democratii functionale. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie spectaculoasa, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti.

Evenimentul legislativ cel mai important, in sensul coborarii standardelor drepturilor omului, a fost adoptarea legilor de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala. In felul acesta a devenit posibil ca diferenta dintre protectia persoanei obisnuite si cea a functionarului public, favorizandu-l pe cel din urma, sa fie masurata in ani de inchisoare, iar ingerinta in viata privata prin ascultarea telefoanelor si deschiderea corespondentei sa fie admisa „in vederea prevenirii savarsirii de infractiuni”, deci impotriva oricui, oricand si pentru orice. Tot astfel, dezvaluirea unor afaceri murdare in care ar fi implicati oameni de stat poate fi lesne socotita „ofensa adusa autoritatii”, ceea ce se pedepseste cu ani grei de inchisoare, iar dreptul la asociere le este interzis homosexualilor in dispretul total al prevederilor constitutionale.

Tendintelor legislative de acest tip li s-a adaugat initiativa Guvernului de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.

Incalcarile drepturilor omului au continuat. Gravitatea cazurilor aduse la cunostinta APADOR-CH, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut. In cateva actiuni acestia au folosit arme de foc care au facut victime.

Nici in anul 1996 nu au fost elaborate instrumentele si nu au fost construite institutiile constitutionale menite sa asigure exercitarea unor drepturi ale cetatenilor (legea accesului la informatie, legea si institutia avocatului poporului, legea raspunderii ministeriale etc).

In ceea ce priveste rolul Justitiei, este de remarcat ca abia in luna iulie 1996 judecatorii au fost declarati inamovibili. Acest fapt nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie ca atare. Evenimentele cele mai importante raman primele decizii ale Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de admitere in principiu a unor plangeri inaintate impotriva statului roman. Chiar daca e vorba de o instanta supranationala, este de sperat ca ea va avea un impact major atat asupra victimelor din Romania, cat si asupra instantelor de judecata nationale.

Reactionand la aceste provocari, APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Trebuie astfel mentionate relatiile foarte bune pe care asociatia le-a dezvoltat cu presa scrisa si audio-vizuala, esentiale pentru promovarea in constiinta publica a valorilor drepturilor omului. Activitatea APADOR-CH – materializata in investigatii, rapoarte, studii, comentarii, intalniri, mese rotunde, editarea Revistei Romane de Drepturile Omului si suplimentele ei – a avut in vedere ca realizarea statului de drept constituie o conditie sine qua non a respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Programul APADOR-CH de monitorizare a felului in care Parlamentul respecta valorile si principiile drepturilor omului a continuat pe tot parcursul anului 1996. Se poate afirma ca provocarile la adresa drepturilor si libertatilor s-au manifestat in activitatea legislativa la fel de des ca in anii precedenti. Trebuie semnalata in particular adoptarea, in 1996, a legilor prin care s-au adus modificari Codului penal si Codului de procedura penala. Rezultatul este o legislatie penala ce contravine, intr-o proportie covarsitoare, principiilor care trebuie sa guverneze un regim democratic.

1. Legea partidelor politice

In 1995 Camera Deputatilor a fost sesizata cu un proiect de lege privind organizarea si functionarea partidelor politice. Ideea de baza a acestei reglementari era de a scoate partidele politice din sfera societatii civile – unde, firesc, aparusera – si a le transfera in sfera autoritatii publice, prin transformarea lor in persoane juridice de drept public. Au fost aduse argumente in favoarea avantajelor pe care un asemenea statut l-ar putea conferi, cele mai importante tinand de reglementarea aspectelor financiare. APADOR-CH a semnalat insa dezavantajul major, decurgand din stabilirea unor reguli imperative privind organizarea si functionarea partidelor politice. La inceputul anului 1996 proiectul de lege, astfel cum fusese adoptat de Camera Deputatilor, a fost trimis spre dezbatere Senatului. APADOR-CH a elaborat un comunicat pe care l-a transmis senatorilor si presei.

COMUNICAT AL APADOR-CH

in legatura cu

PROIECTUL LEGII PARTIDELOR POLITICE

La 21 noiembrie 1995 Camera Deputatilor a adoptat proiectul Legii partidelor politice, text de lege care urmeaza sa fie dezbatut de catre Senat. El introduce unele modificari majore fata de legislatia actuala, care vor afecta evolutia societatii civile din Romania.

La baza proiectului de lege se afla intelegerea gresita a notiunilor de „societate civila” si „stat”, ca si a raportului dintre ele. Societatea civila, care cuprinde totalitatea formelor de autoorganizare a societatii, se deosebeste de stat, care este o organizatie politica si juridica indreptatita sa ceara supunere cetatenilor sai, si este reprezentat prin autoritatile sale. Prin modul lor de constituire, de functionare, ca si prin rolul pe care il au, partidele fac parte din societatea civila si nu se confunda cu autoritatile statului. Ele participa in alegeri si astfel, din randurile lor, sunt desemnati cei care vor face parte din autoritatile legislative sau executive, dar ele, ca structuri independente, nu fac parte ca atare din autoritatile statului.

Conform art. 1 al proiectului de lege, partidele politice, desi asociatii ale cetatenilor, sunt definite ca „persoane juridice de drept public”. Asadar, ele sunt scoase din sfera societatii civile, nemaifiind persoane juridice de drept privat, asa cum prevedea Legea nr. 21/1924 si Decretul-lege nr. 8/1989.

Raporturile de drept public sunt insa raporturi juridice de autoritate care presupun, pe de o parte, posibilitatea de a impune respectarea unor norme juridice, iar pe de alta parte existenta unui raport, fie de egalitate, fie de subordonare fata de celelalte autoritati ale statului. Caracteristic pentru raporturile de drept public este guvernarea lor de catre norme de drept imperative. Legislatia actuala stabileste pentru organizarea si functionarea partidelor politice, prin norme permisive, numai cateva cerinte obligatorii, mai mult procedurale decat de substanta. Spre deosebire de acestea, proiectul de lege introduce foarte multe norme imperative care reglementeaza functionarea partidelor, determinandu-le organizarea si stabilindu-le competenta.

Astfel, se stabileste ca partidele se organizeaza si functioneaza pe criteriul administrativ-teritorial, criteriu ce si-ar gasi locul intr-o lege a administratiei publice locale, dar in nici un caz intr-o lege care se refera la dreptul de asociere al cetatenilor, asa cum este el reglementat de art. 37 din Constitutie (art. 6 alin. 1). Interventia criteriului teritorial determina prevederi imperative in legatura cu numarul de membri in fiecare judet (art. 17). Proiectul de lege impune ca organizarea structurilor care se vor ocupa de problemele unei anumite categorii sociale sau profesionale sa se poata realiza numai in cadrul organizatiilor teritoriale (art. 6 alin. 3). Conform art. 2, partidele politice „organizeaza initiativa legislativa a cetatenilor”, ceea ce reprezinta o grava incalcare a art. 73 din Constitutie.

Un numar foarte mare de articole sunt dedicate chestiunilor ce tin exclusiv de viata interna a partidelor, normele fiind, si de aceasta data, imperative: structura organelor de conducere, prevederea, in statut, a drepturilor, a obligatiilor si a sanctiunilor, obligativitatea votului secret, stabilirea prin lege – si nu prin statut – a criteriilor de excludere a membrilor de partid, obligatia de a prevedea in statut dreptul fiecarui membru de partid la initiativa politica si obligatia partidului de a lua in discutie parerile fiecarui membru etc.

Se creeaza astfel, prin lege, un partid-cadru, multiplicat in cateva exemplare. Criteriul ideologic nu mai are nici o relevanta, iar alegatorii nu mai au nici o posibilitate de a vedea in ce masura principiile democratice sunt sau nu insusite de partide. Credibilitatea partidelor nu mai are cum sa joace vreun rol cu ocazia alegerilor. Toate partidele sunt obligate sa aiba aceleasi reguli, acelasi comportament, considerat de proiectul de lege ca democratic, desi in realitate, in acest mod, se incalca un drept fundamental care sta la baza democratiei, dreptul la asociere.

Transformarea partidelor politice in persoane juridice de drept public nu este insa facuta fara un pret: subventionarea lor de la bugetul de stat, in functie de numarul de parlamentari pe care il au. Este evident ca actualele partide parlamentare au dorinta elaborarii unei legi care sa le avantajeze si sa excluda din start orice posibila viitoare concurenta.

Dar restrictiile aduse prin acest proiect de lege exercitarii dreptului la asociere sunt in afara cadrului stabilit de insasi legea fundamentala, prin art. 49. Avand in vedere ca adevaratul pret al acestei noi conceptii despre partidele politice il va plati societatea civila romaneasca, APADOR-CH solicita Senatului sa nu adopte acest proiect de lege, dand astfel dovada ca respecta Constitutia tarii in litera si spiritul ei.

1 februarie 1996

Consiliul de conducere

Proiectul de lege a fost adoptat insa de Senat asa cum fusese adoptat si de Camera Deputatilor. In final, numarul de membri cerut pentru constituirea unui partid politic a fost stabilit la 10.000 iar dispozitiile imperative enumerate mai sus au fost mentinute. Desi legea prevedea un termen pentru reinscrierea partidelor politice deja existente, Guvernul Romaniei a elaborat o Ordonanta de urgenta, fixand un alt termen limita pana la care urmau sa se (re)inscrie partidele doritoare sa participe la alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996.

Cateva observatii trebuie facute in legatura cu acest aspect. In primul rand, Ordonanta de urgenta era neconstitutionala, conform art. 114 (1) din Constitutie Guvernul putand fi abilitat de catre Parlament sa elaboreze ordonante numai in domenii care nu fac obiectul legilor organice. Cu atat mai putin ar fi putut Guvernul sa adopte ordonante de urgenta (care se emit in cazuri exceptionale si fara sa existe o lege speciala de abilitare – art. 114 [4]) in domenii care se reglementeaza prin lege organica, asa cum este cazul partidelor politice. Explicatia data de catre Guvern, si cu care Parlamentul a fost multumit, a fost ca „isi asuma raspunderea” pentru acest gest.

O alta observatie priveste situatia reala existenta dupa intrarea in vigoare a legii. Inaintea alegerilor din toamna anului 1996 au fost inregistrate 50 de partide politice, fiecare avand minimum 10.000 de membri. Nu exista date privind felul in care au fost verificate listele de membri la momentul inregistrarii, dar rezultatele alegerilor sugereaza ca multe partide au prezentat liste cuprinzand persoane fictive. Din partidele angajate in cursa electorala au trecut pragul de 3%, reusind sa patrunda in Parlament doar 10, cu precizarea ca unele din ele au reusit aceasta performanta numai datorita apartenentei la o coalitie. Alte aproape 30 de partide au obtinut sub 10.000 de voturi pe intreaga tara, deci sub numarul de membri pe care ele, obligatoriu, l-ar avea. In acelasi timp, rezultatul alegerilor dovedeste ca reglementarile imperative nu au dat rezultatul asteptat, ceea ce este firesc, intrucat seriozitatea unui partid nu poate fi impusa prin lege si nu este data numai de numarul de membri.

2. Legea privind regimul strainilor in Romania

In cursul anului 1995, Senatul Romaniei adoptase proiectul de lege privind regimul strainilor, act normativ continand cateva prevederi incompatibile cu spiritul si valorile drepturilor omului. Proiectul a intrat in atentia APADOR-CH in momentul cand se afla deja pe agenda de lucru a Camerei Deputatilor. Avand in vedere timpul scurt si declaratiile favorabile facute de oamenii politici pe marginea textului, APADOR-CH nu a mai recurs la mijloacele sale clasice de actiune – intalniri cu parlamentarii, analize exhaustive – ci a elaborat un Protest pe care l-a difuzat urgent prin mass-media.

PROTEST AL APADOR-CH

in legatura cu

REGIMUL STRAINILOR IN ROMANIA

Parlamentul Romaniei finalizeaza in aceste zile proiectul de Lege privind regimul strainilor in Romania, act normativ care, daca va fi adoptat in forma actuala, va face din Romania una din cele mai neprimitoare tari ale continentului european.

Intr-un moment in care interesul national si obiectivul principal de politica externa al Romaniei este integrarea in structurile Uniunii Europene si NATO, proiectul de lege are un puternic caracter xenofob prin conditiile impuse strainilor aflati pe teritoriul Romaniei, precum si prin restrictiile aduse exercitarii de catre ei a unor drepturi ale omului si libertati fundamentale.

Strainii care intra pe teritoriul Romaniei au obligatia ca, in termen de 48 de ore, sa se prezinte la organul de politie, pentru a-si anunta prezenta, aceeasi obligatie revenind si persoanelor fizice sau juridice care acorda gazduirea (art. 15). Proiectul de lege excepteaza de la indeplinirea acestei obligatii persoanele venite in tara in delegatii oficiale sau la invitatia organelor de stat ale Romaniei. Aceasta reprezinta o discriminare a strainilor care doresc sa vina in Romania ca turisti, sau in vizita, si care exercita astfel un drept fundamental prevazut de legislatia internationala a drepturilor omului: libertatea de miscare. Discriminarea are la baza instituirea unei suspiciuni fata de cei care vin pe teritoriul Romaniei altfel decat oficial, dand astfel un puternic caracter xenofob reglementarii regimului juridic al strainilor.

Varianta adoptata de Senat, si aflata inca in dezbaterea Camerei Deputatilor, interzice strainilor sa faca parte din partidele sau gruparile politice existente in tara, precum si sa initieze sau sa organizeze „manifestatii si intruniri cu caracter politic” – in orice conditii, deci inclusiv atunci cand siguranta nationala sau ordinea publica nu sunt afectate (art. 2). Intr-o Europa in care schimbul de informatii si de know-how, inclusiv in domeniul politic, sta la baza relatiilor dintre societatile civile ale diferitelor tari, Romania isi inchide frontierele, cel putin din punct de vedere politic.

Proiectul de lege prevede, de asemenea, restrangerea libertatii de miscare pe teritoriul Romaniei. Conform art. 37, in varianta adoptata de Senat, Ministerul de Interne poate limita deplasarea strainilor, sau le poate stabili temporar domiciliul sau resedinta in anumite zone sau localitati, pentru considerente ce intereseaza apararea sigurantei nationale, a ordinii, a linistii, a sanatatii sau a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Camera Deputatilor a adaugat precizarea ca toate aceste situatii vor fi stabilite prin hotarare a Guvernului.

Chiar daca varianta Camerei Deputatilor prevede ca impotriva actului administrativ de restrictionare a libertatii de miscare, emis in baza hotararii Guvernului, strainul poate face contestatie la instanta judecatoreasca, art. 37 din proiectul de lege intra in contradictie cu Protocolul 4 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In conformitate cu prevederile art. 2 paragraful 3 din Protocol, exercitarea dreptului la libertatea de miscare „nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare intr-o societate democratica…”. Ambele variante ale Parlamentului incalca cerinta fundamentala ca aceste masuri sa fie expres prevazute de lege, atat Ministerul de Interne cat si Guvernul Romaniei facand parte din autoritatea executiva a statului, distincta de cea legislativa. Prin proiectul de lege se incalca insusi principiul fundamental care sta la baza statului de drept, acela al separatiei puterilor in stat.

APADOR-CH cere Parlamentului sa nu adopte Proiectul de lege privind regimul strainilor in Romania in forma sa actuala si sa ii aduca acele modificari care sunt necesare pentru asigurarea principiului suprematiei Constitutiei, pentru asigurarea concordantei dintre legile interne si legislatia internationala de drepturile omului ratificata de Romania si devenita astfel parte a dreptului nostru intern.

APADOR-CH cere Parlamentului sa nu prejudicieze sansa Romaniei de a fi considerata un stat democratic si de drept, partener egal al celorlalte state europene, ci sa o sprijine prin adoptarea unei legislatii moderne, in spiritul respectului drepturilor omului.

14 februarie 1996

Consiliul de conducere

Preluat de catre aproape toata presa scrisa, Protestul a avut un impact major, cateva zile mai tarziu Camera Deputatilor respingand proiectul de lege.

3. Codul penal si Codul de procedura penala

Cea mai semnficativa interventie legislativa a anului 1996, vadind lipsa de respect fata de ideea statului de drept si dispret fata de valorile drepturilor omului, ramane modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala.

Tentativa de modificare a celor doua coduri a avut o lunga istorie. Legea de modificare a fost trimisa Parlamentului in 1993, votata de Senat si respinsa de Camera Deputatilor, in 1994. Retrimisa Senatului, ea a fost, din nou, adoptata de acesta si respinsa de Camera Deputatilor, pentru a doua oara, in 1995. Conform Constitutiei, o a doua respingere era definitiva. Evident, acest lucru nu insemna ca cele doua coduri nu mai puteau fi modificate, ci ca ar fi trebuit sa fie elaborata o noua lege de modificare, cu un spirit total diferit de cel al legii anterioare.

La inceputul anului 1996, doi senatori, avand functia de presedinte si, respectiv, vicepresedinte, ai Comisiei juridice a Senatului, au recurs la un truc: au luat textul adoptat de Senat si au separat proiectul de lege in doua propuneri de modificare, una a Codului penal, alta a Codului de procedura penala. Pentru a da impresia ca ne aflam in fata unei initiatiave legislative noi au marit insa cuantumul unor pedepse, asta in ciuda faptului ca legislatia penala era si asa foarte severa. (Pentru analiza de fond a modificarilor propuse, a se vedea Raportul APADOR-CH pe anul 1995.)

O prima actiune a APADOR-CH a fost aceea de a atrage atentia opiniei publice in legatura cu ilegalitatea comisa de cei doi senatori.

SFIDAREA CONSTITUTIEI ROMANIEI

Comunicat al APADOR-CH

privind propunerile legislative de modificare

a Codului penal si a Codului de procedura penala

La 1 februarie 1996 senatorii Ion Predescu si Valer Suian au trimis Biroului permanent al Senatului doua proiecte de lege – propuneri legislative – privind modificarea si completarea Codului penal si a Codului de procedura penala, solicitand dezbaterea lor in procedura de urgenta. Cele doua texte reiau varianta adoptata de Senatul Romaniei in 1995 si respinsa de Camera Deputatilor, singurele schimbari vizand majorarea, in unele cazuri, a pedepselor.

Conform art. 75 din Constitutie „Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Daca aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativa, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva”. Proiectul de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala a fost adoptat prima data de Senatul Romaniei in 1994, fiind respins, in acelasi an, de Camera Deputatilor. Adoptat inca o data de Senat in 1995, el a fost, pentru a doua oara, respins de Camera Deputatilor. Aceasta a doua respingere este, conform legii fundamentale, definitiva. O noua incercare de modificare si completare a celor doua coduri poate fi luata in discutie numai daca este substantial diferita de cea anterioara, atat in litera cat si in spiritul ei.

Demersul celor doi senatori de a prezenta propuneri legislative care reiau o varianta respinsa deja de doua ori de Parlamentul Romaniei este vadit anticonstitutional. Mai mult, el demonstreaza o sfidare a Constitutiei Romaniei, cu atat mai grava cu cat vine din partea unor membri ai forului legiuitor.

APADOR-CH atrage atentia cu privire la pericolul in care se afla statul de drept in Romania, prin incercari de felul acesta, si cere Senatului sa le sanctioneze si sa salveze principiul suprematiei Constitutiei, prin respingerea de plano a celor doua propuneri legislative.

14 februarie 1996

Consiliul de conducere

Desi reactia jurnalistilor a fost peste asteptari, Comunicatul fiind preluat de mai toate ziarele centrale, cei doi senatori au profitat de pozitiile lor in Comisa juridica a Senatului si au considerat ca initiativa lor legislativa era foarte buna, astfel ca cele doua texte de lege (discutate tot timpul impreuna) au fost trimise Plenului Senatului si au fost, din nou, votate de aceasta Camera.

In preajma alegerilor parlamentare, proiectele de lege se aflau deja pe agenda Camerei Deputatilor unde, spre deosebire de anii anteriori, s-a manifestat un curent favorabil adoptarii modificarilor, din considerente preponderent electorale. In plus, principalul partid de opozitie de la acea data, Partidul National Taranesc – Crestin Democrat, a declarat ca va vota in favoarea legilor de modificare daca se va opta pentru mentinerea incriminarii relatiilor homosexuale (care au loc in intimitate, intre adulti care consimt). In acest context, APADOR-CH a lansat un apel partidelor din Camera Deputatilor, atragand atentia asupra gravitatii adoptarii unor legi intr-o procedura si cu un continut anticonstitutional.

APEL

al Comitetului Roman Helsinki

in legatura cu propunerea legislativa

de modificare a Codului penal

Zilele acestea Camera Deputatilor a luat in discutie propunerea legislativa de modificare a Codului penal. Aceasta este o reluare a proiectului de lege respins deja in doua randuri de Camera Deputatilor. Conform art. 75 din Constitutie, „Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Daca aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativa, ele se retrimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva.” Proiectul de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala a fost respins de Camera Deputatilor in 1994 si 1995. O noua incercare de modificare si completare a celor doua coduri este admisibila numai daca textul este substantial diferit de cel anterior, atat in litera cat si in spiritul lui. Altfel, prevederea constitutionala este golita de continut.

Actuala propunere legislativa pastreaza in intregime spiritul proiectului deja respins si reia intr-o proportie covarsitoare textul anterior. Initiatorii, domnii Ion Predescu si Valer Suian, au despartit proiectul anterior in doua, elaborand doua propuneri legislative, cate una pentru fiecare cod, fara ca prin aceasta sa modifice substanta textului, astfel ca initiativa lor reprezinta o sfidare a Constitutiei Romaniei. Modificarea Codului penal in aceste conditii ar avea consecinte dintre cele mai grave pentru Romania. In primul rand, ar reprezenta o subminare a statului de drept, prin incalcarea Constitutiei. In acelasi timp, datorita faptului ca unele articole contravin prevederilor Conventiei europene a drepturilor omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, Romania va fi perceputa ca o tara care nu respecta nici angajamentele pe care si le-a asumat si nici legislatia internationala pe care a acceptat-o. In plus, modificarea Codului penal acum si in asemenea circumstante ar submina in mod evident credibilitatea Romaniei ca tara in masura a-si asuma responsabilitatea integrarii euro-atlantice.

Comitetul Helsinki Roman face apel la Camera Deputatilor sa respinga actuala propunere de modificare a Codului penal.

13 septembrie 1996

Consiliul de conducere

Din nefericire, apropierea alegerilor a fost hotaratoare, deputatii considerand ca au obligatia de „a da” electoratului un Cod penal extrem de sever si ca astfel vin in intampinarea asteptarilor populatiei. Modificarea Codului penal s-a realizat numai cu sapte voturi impotriva, iar cea a Codului de procedura penala cu 14 voturi impotriva – din numarul celor prezenti in sala la momentul votului.

Pentru anul 1997 si anii urmatori, APADOR-CH isi propune sa promoveze si sa sprijine ideea unei legislatii penale noi, moderne, in spiritul epocii si al valorilor democratice. Aceasta presupune inclusiv elaborarea unui nou Cod penal, si a unui nou Cod de procedura penala, fundamental diferite de cele actuale.

4. Lobby pentru rolul Justitiei

In perioada imediat urmatoare alegerilor si inainte de prezentarea Programului de guvernare in Parlament, APADOR-CH a elaborat, impreuna cu mai multe organizatii neguvernamentale, un pachet de recomandari privind masurile ce ar trebui luate in cateva domenii importante ale societatii romanesti. Acestea au fost publicate sub forma unui supliment al revistei 22 si au fost puse la dispozitia noului Guvern si a Parlamentului nou ales. APADOR-CH s-a preocupat de domeniul Justitiei, al Politiei si al problematicii privind minoritatile (pentru ultimele doua seturi de recomandari, a se vedea capitolele corespunzatoare din prezentul raport).

SCHIMBARI PENTRU CA JUSTITIA SA DEVINA O ADEVARATA PUTERE IN STAT

Respectul fata de puterea judecatoreasca presupune cateva transformari imediate si de anvergura ale sistemului de justitie. Se impun modificari constitutionale si de legislatie si, mai ales, schimbari comportamentale care sa asigure Justitiei statutul de adevarata putere in stat. Pentru ca cetateanul sa aiba incredere in sistem, el trebuie sa aiba incredere in actul de justitie, sa fie convins ca acesta este, in acelasi timp si drept si eficient.

1. Garantarea independentei Justitiei

In Constitutia din 1991, sub denumirea de „Autoritatea judecatoreasca” sunt reglementate trei institutii distincte: Instantele judecatoresti, Ministerul Public – organism ce apartine puterii executive – si Consiliul Superior al Magistraturii. Componenta si competentele acestuia din urma incalca separatia puterilor in stat, cu repercusiuni asupra independentei judecatorilor: Consiliul, care este alcatuit atat din judecatori cat si din procurori, propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si procurorilor, si indeplineste rolul de consiliu de disciplina numai pentru judecatori. Asadar, judecatorii sunt controlati de procurori, dar nu si invers, procurorii, asa cum este firesc pentru functionarii executivului, raspunzand disciplinar numai in cadrul Ministerului Public.

Se impune, de asemenea, modificarea Legii de organizare judecatoreasca. Acordarea statutului de „magistrat” procurorilor este fireasca numai din punctul de vedere al unor garantii de care acestia ar putea beneficia, nu insa si din punctul de vedere al competentelor pe care ei le-ar exercita. „Egalitatea armelor” intre partile aflate in proces, principiu pe care se intemeiaza Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene de la Strasburg, trebuie sa devina o realitate si in Romania. Situatia actuala, in care procurorii efectueaza urmarirea penala – fiind astfel parte interesata in proces – si decid si cu privire la masurile care trebuie luate impotriva prezumtivului infractor, sau in care nu exista posibilitatea atacarii in Justitie a deciziei parchetului de neincepere a urmaririi penale, ori de scoatere de sub urmarirea penala, face ca persoana fizica sa fie lipsita de aparare in raport cu Ministerul Public.

Nu este corect ca ministrul Justitiei – persoana politica! – sa fie asimilat magistratilor. La fel, loctiitorii sai si personalul de specialitate juridica din Ministerul Justitiei, deci demnitari si functionari ai executivului. Este firesc a considera perioada petrecuta in aceasta structura drept vechime in magistratura, dar prevederea din lege potrivit careia asimilarea cuprinde si „perioada indeplinirii functiei” trebuie inlaturata.

Un alt aspect care va trebui sa stea in atentia Parlamentului si Guvernului se refera la salariile judecatorilor. Pentru ca judecatorilor sa le fie garantata independenta, ei trebuie sa fie feriti nu numai de posibilele influente politice, dar trebuie pusi la adapost si de tentatiile materiale. Tocmai pentru a asigura judecatorilor un nivel de trai decent, unele tari, inclusiv dintre cele foste comuniste din jurul nostru, au decis ca salariile judecatorilor sa fie echivalentul a trei salarii medii, in vreme ce altele au stabilit salariile judecatorilor la nivelul celor ale parlamentarilor. Romania n-a optat pentru nici una din aceste solutii, preferand sa desconsidere judecatorii, si prin aceasta puterea judecatoreasca, stabilindu-le salarii mai mici nu numai decat ale demnitarilor, dar si decat ale politistilor.

S-a afirmat in ultimii ani ca o Justitie saraca este o justitie proasta. Aceasta se refera nu numai la cuantumul salariilor magistratilor, ci si la inzestrarea logistica a instantelor de judecata. In prezent, in Romania, se lucreaza in conditii improprii, cu consecinte asupra actului de justitie insusi. Supraaglomerarea instantelor, care face ca un proces sa dureze ani de zile, are, alaturi de alte cauze, si lipsa de personal, dar si lipsa unor spatii corespunzatoare, precum si lipsa echipamentelor care sa le faciliteze activitatea.

2. Executarea hotararilor judecatoresti

La ora actuala sistemul de justitie functioneaza atat de deficitar, incat orice victima, in loc sa aiba siguranta garantarii dreptului sau de a apela la actul de justitie, risca sa devina o noua victima, a sistemului insusi. In cauze civile, comerciale, administrative, de dreptul familiei sau al muncii, neaplicarea in practica a hotararilor judecatoresti a devenit ceva firesc, indiferent daca este vorba de punerea in posesie a terenurilor, de obtinerea despagubirilor din partea unor ministere, agentii guvernamentale sau societati comerciale, de plata pensiilor de intretinere sau reincadrarea in munca. Or, cand nerespectarea hotararilor judecatoresti devine regula, atunci sistemul de justitie este in pericol. Astazi, in Romania, ideea predominanta a celor care incalca legea (intr-o mai mica masura cea penala, intrucat in aceste situatii exista, totusi, riscul arestarii) este ca merita sa o faca pentru ca oricum vor trece atat de multi ani pana la restabilirea situatiei, incat, la acel moment, raporturile juridice vor fi altele. O asemenea mentalitate este caracteristica nu numai persoanelor fizice, dar si institutiilor statului si unitatilor comerciale sau de alta natura.

Schimbarile care ar trebui facute in acest domeniu nu tin neaparat de modificarea legislatiei, ci vizeaza mai ales comportamentele. In primul rand instantele judecatoresti si parchetele. Prin serviciile lor de executori judecatoresti, instantele sunt primele chemate sa asigure punerea in aplicare a propriilor hotarari. In prezent, „principiul” care pare sa guverneze institutia executarii silite este amanarea sine die a aplicarii hotararilor, ceea ce, evident, contribuie la mentinerea si incurajarea ideii ca justitia poate fi eludata. Pentru ca in acest domeniu sa se produca o adevarata schimbare este necesar ca orice hotarare a unei instante de judecata sa fie pusa in aplicare imediat si fara concesii, indiferent de persoana obligata. Aceasta inseamna aplicarea principiului constitutional potrivit caruia nimeni nu este mai presus de lege.

3. Nerespectarea hotararilor judecatoresti

Nerespectarea unei hotarari judecatoresti ar trebui sa fie considerata o infractiune de maxima gravitate, avand in vedere rolul ei in subminarea ideii de Justitie. In prezent, parchetele par sa o considere ca fiind cea mai putin importanta, ceea ce explica atitudinea lor de adevarat refuz de trimitere in judecata in astfel de situatii. Pentru a schimba aceasta stare de fapt, nu este necesara o modificare de legislatie. Dar este nevoie ca procurorii sa-si faca datoria, indiferent de functiile si pozitiile pe care le au cei care isi permit sa nu respecte o hotarare a puterii judecatoresti. Situatia actuala frizeaza absurdul, daca ne gandim ca, pentru neplata unor amenzi pentru banale contraventii, mii de oameni au fost condamnati, aproape automat, la pedepse de luni de zile de inchisoare contraventionala, in vreme ce sfidarea unei hotarari judecatoresti, in alt domeniu decat cel penal sau contraventional, adica imensa majoritate a cazurilor, este vesnic nepedepsita. Singura explicatie, profund nesatisfacatoare, ar fi aceea ca intr-o astfel de situatie nu se aduce atingere statului, ci raporturilor dintre persoane, iar persoanele, in viziunea Ministerului Public, nu sunt suficient de importante.

Sanctionarea unei infractiuni grave nu inseamna neaparat pedepse mari; dar ea presupune constanta in aplicarea imediata a legii. Mai ales in cazul unei infractiuni a carei dovada este usor de facut. Trimiterea in judecata a tuturor celor care isi permit sa sfideze puterea judecatoreasca ar avea ca rezultat, pe termen mediu si lung, o schimbare a felului in care este perceput, in Romania, rolul Justitiei, facand posibila increderea in ea.

Ministrul Justitiei si Procurorul General al Romaniei ar trebui sa aiba un rol activ in aceasta materie, ei avand nu numai competente, dar si puterea de a le exercita. Lipsa lor de implicare ar putea fi inteleasa ca un consimtamant la perpetuarea unei stari de fapt profund daunatoare statului de drept. La randul sau, insusi Presedintele Romaniei are atributii in acest domeniu. Avand in vedere ca executarea silita a hotararilor judecatoresti se face in numele Presedintelui Romaniei, si tinand cont de indatorirea sa constitutionala de a exercita „functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate”, nu este firesc ca acesta sa aiba o atitudine pasiva. Implicarea sa in acest domeniu ar fi si legala si de dorit. Ea se poate realiza prin intermediul parghiilor politice pe care Presedintele le are la dispozitie: participarea la sedintele Guvernului, remanierea guvernamentala (schimbarea ministrului Justitiei), inlocuirea Procurorului General.

4. Apararea persoanei si a drepturilor sale – adevaratul obiectiv al Justitiei

Actuala putere politica din Romania are obligatia de a concepe un sistem care sa protejeze nu numai societatea romaneasca in ansamblul ei, ci si pe fiecare individ in parte. Cadrul legislativ prezent, in ciuda unor imbunatatiri aduse in ultimii ani, continua sa fie deficitar. El protejeaza marii infractori, pedepsindu-i insa exemplar pe cei marunti, ale caror drepturi constitutionale sunt adesea incalcate. Ultimile modificari aduse codului penal si codului de procedura penala nu au facut decat sa accentueze caracterul represiv al legislatiei romane si sa legalizeze abuzurile.

Se impune elaborarea unei adevarate politici penale a statului roman, ceea ce presupune si adoptarea unui nou cod penal, a unui nou cod de procedura penala, in general, a unei legislatii care sa fie intr-adevar in concordanta cu Conventia europeana a drepturilor omului si cu celelalte angajamente internationale pe care Romania si le-a asumat in ultimii ani.

III. PRESA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Programul „Libertatea presei si ‘hate speech'”

Programul a fost coordonat de Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul la Viena si s-a desfasurat intr-un grup de tari din Europa Centrala si de Est, in perioada august 1995 – mai 1996. In Romania, el a fost realizat de APADOR-CH si a constat in monitorizarea presei in aceasta perioada de timp, urmarindu-se cateva aspecte specifice celor doua dimensiuni ale programului:

a) In privinta libertatii presei, s-a avut in vedere monitorizarea cazurilor de jurnalisti acuzati, sau arestati, sau trimisi in judecata sau condamnati pentru:

– infractiuni legate de activitatea lor jurnalistica, de afirmatiile pe care le-au facut privind comportamentul sau trecutul unor personalitati politice sau publice (ofensa adusa autoritatii, ultraj – in locul insultei, calomniei);

– afectarea imaginii tarii;

– infractiunea de luare de mita etc.;

De asemenea au fost urmarite situatiile in care reprezentanti ai Presedintiei, ai Guvernului sau ai Parlamentului – in aceasta calitate si nu in nume propriu – s-au exprimat cu agresivitate la adresa presei, reprosandu-i afectarea imaginii tarii si consecintele ce decurg de aici;

b) In ceea ce priveste „discursul urii” (hate speech), monitorizarea a vizat actele, discursurile politice, luarile de pozitie, declaratiile la nivelul presedintiei, guvernului, parlamentului (ca institutie, sau ale unor parlamentari), ale puterii judiciare, ale administratiei centrale si locale, politiei, SRI, partidelor politice reprezentate sau nu in parlament, ONG-uri, personalitati politice, civice sau culturale, in cateva domenii, si anume:

– respectarea drepturilor omului in Romania si eventuale comparatii facute de autoritati, jurnalisti etc., cu situatii de incalcare a drepturilor omului din alte tari, in scopul justificarii violarilor din Romania;

– regimul minoritatilor in Romania si eventuale comparatii, facute de autoritati, jurnalisti etc., cu alte situatii din lume, pentru a justifica standardele autohtone;

– relatiile Romaniei cu alte tari, sau cu institutii si organizatii internationale;

– problematica integrarii euro-atlantice a Romaniei si negarea valorilor instutiilor europene;

– referiri ale autoritatilor sau ale jurnalistilor la legi si alte acte normative cu valoare in sensul dezvoltarii democratice a Romaniei (sau in sensul regresului ei pe acest plan);

De asemenea, a fost monitorizata prezentarea raporturilor inter-etnice la toate nivelurile in societatea romaneasca, interesand analizele, evaluarile, statisticile, pozitiile exprimate, indiferent de autor.

O atentie deosebita s-a acordat folosirii in presa a acelui limbaj care exprima sau promoveaza dispretul, ura fata de cei care sunt diferiti de majoritate, cu mentiunea ca nu intotdeauna un astfel de limbaj este agresiv sau incitator la violenta, el putand sa se manifeste si prin negarea valorilor democratiei, drepturilor omului, respectului fata de minoritari etc.

In cadrul programului au fost monitorizate:

a) presa scrisa:

– ziare: Vocea Romaniei, Dimineata, Adevarul, Romania libera, Evenimentul zilei, Cronica romana;

– saptamanale: Romania Mare, Totusi iubirea, Dilema, 22;

b) posturi de televiziune:

– Televiziunea romana:

– actualitatile de la ora 20;

– emisiunea in limba maghiara;

– „Pro Patria” – emisiune realizata in colaborare cu Ministerul Apararii Nationale;

– „Convietuiri” – emisiune dedicata minoritatilor nationale si relatiilor interetnice;

– „Viata spirituala” – emisiune realizata in principal pentru promovarea religiei ortodoxe;

– alte emisiuni (reportaje, dezbateri, interviuri etc);

– „Credo” (canalul 2) – numai in legatura cu tematica programului (de exemplu dezbaterile privind homosexualitatea sau cele al caror scop este afirmarea „unicitatii” poporului roman, prin denigrarea valorilor europene)

– Tele 7 abc:

– emisiunea de stiri de la ora 21

– alte emisiuni care intereseaza tematica supusa monitorizarii (reportaje, dezbateri, interviuri etc);

– Antena 1

– emisiunea de stiri de la ora 20,30;

– alte emisiuni care intereseaza tematica supusa monitorizarii (reportaje, dezbateri, interviuri etc).

In fiecare luna au fost elaborate ample rapoarte, separat pentru presa scrisa si cea audiovizuala, insotite de extrasele de presa sau inregistrarile video referitoare la tematica programului.

2. Programul „Libertatea de exprimare, libertatea presei si democratia”

Programul a inceput in septembrie 1996 si va continua pe parcursul anului 1997. El este coordonat de organizatia internationala „ARTICLE XIX”, cu sediul la Londra, si se desfasoara in mai multe tari din Europa Centrala si de Est, partenerii din Romania fiind APADOR-CH si Centrul pentru Jurnalism Independent. Programul isi propune, pe de o parte, sensibilizarea ziaristilor si a opiniei publice in legatura cu libertatea de exprimare, libertatea presei, accesul la informatie, iar pe de alta parte, elaborarea unor instrumente de lucru la indemana celor din presa. Un alt obiectiv al programului il constituie dezincriminarea infractiunilor de insulta, calomnie si ofensa adusa autoritatii, prin trecerea lor din sfera legii penale in cea a dreptului civil si sanctionarea lor in acest cadru.

Ca activitati concrete in cadrul programului sunt prevazute mai multe ateliere de lucru, traducerea si editarea unui „manual” al ziaristului, activitati de lobby legislativ etc.

Un prim atelier de lucru a avut loc in perioada 18-19 octombrie 1996. La el au participat ziaristi, avocati si reprezentanti ai unor organizatii neguvernametale, temele discutate referindu-se la:

– statutul jurnalistilor din perspectiva legislatiei romane;

– delictele de presa in sistemul juridic romanesc, comparativ cu diferite sisteme europene;

– presa ca factor de influenta in campania electorala;

– protectia ziaristilor in cadrul legislatiei internationale privind drepturile omului;

– modalitati practice de aparare a ziaristilor.

Un al doilea atelier de lucru a avut loc in zilele de 6 si 7 decembrie 1996, in cadrul lui abordandu-se doua teme:

– evaluari post electorale: discutiile au avut loc pe marginea felului in care a fost reflectata in presa campania electorala, a fost analizat rolul presei in pregatirea actului electoral, rolul sondajelor de opinie si al mediatizarii lor, precum si importanta presei ca factor de formare a opiniei publice in procesul electoral;

– accesul la informatie: s-a realizat un interesant schimb de opinii intre invitatii din Marea Britanie si cei din Romania privind cadrul legislativ si cel politic in aceasta materie.

3. Cazuri individuale

In ultimii ani libertatea de exprimare a ziaristilor a fost o preocupare constanta a APADOR-CH, materializata in principal prin investigarea unor cazuri individuale (a se vedea cazurile ziaristilor Andrei Zanopol – Galati, Nicolae Andrei – Craiova, Lucian Matachescu – Craiova, cazul Ionel Buzoianu – Bucuresti sau cazul Constantin Zgambau – Bucuresti din rapoartele anuale 1994 si 1995 si din Revista Romana de Drepturile Omului).

In 1996 aceasta activitate de investigare a unor cazuri individuale a devenit mai sistematica, in conditiile in care, pe de o parte, asociatia a avut si are programe care se refera direct la libertatea presei, iar, pe de alta parte, actiunile privind intimidarea presei s-au inmultit. APADOR-CH s-a preocupat in mod special de situatia ziaristilor trimisi in judecata pentru insulta (art. 205 Cod penal), calomnie (art. 206 Cod penal) si ofensa adusa autoritatii (art. 238 Cod penal).

Radu Mazare si Constantin Cumpana de la cotidianul Telegraf (Constanta)

Ambii ziaristi au semnat un articol intitulat „Fostul viceprimar P.N.L. Dan Miron si actuala judecatoare Revi Moga, prin concurs de infractiuni, au realizat escrocheria ‘Vinalex'”, publicat In cotidianul „Telegraf” nr. 84(580) din 12 aprilie 1994. In esenta, articolul relata despre o aprobare data de Consiliul local al municipiului Constanta pentru o societate particulara (SC CBN-SRL) ce urma sa ridice autoturismele parcate ilegal (Hotararea nr. 33/30.06.1992). Sase luni mai tarziu, Primaria a incheiat un „Contract de asociere in participatiune” (nr. 14390/16 XII 1992) cu o alta societate particulara (SC VINALEX), document semnat de viceprimarul Dan Miron pentru primar, de Revi Moga, pentru consilier juridic si de economista Raveca Gorcea. Cei doi ziaristi au considerat acest lucru ilegal, semnaland totodata ca timp de un an cat s-a derulat programul, SC VINALEX nu a reusit sa-si indeplineasca una din obligatiile esentiale asumate, si anume procurarea utilajelor adecvate pentru ridicarea masinilor ilegal parcate. De altfel, ulterior aparitiei articolului, contractul de asociere a fost reziliat de Primarie.

In articol, Dan Miron, la acea vreme viceprimar, era acuzat de luare de mita pentru incheierea contractului cu alta firma decat cea autorizata de Consiliul local. Iar despre Revi Moga, jurista a Primariei la data semnarii contractului cu SC VINALEX, dar functionand ca judecatoare la Constanta la data aparitiei articolului, ziaristii au facut urmatoarea supozitie : „Ori a semnat contractul de asociere necunoscand legile tarii, si atunci nu intelegem cum ulterior a ajuns judecator (impartind dreptatea pe baza acelorasi legi pe care nu le cunoaste), ori a luat spaga si poate lua in continuare!” Pe langa aceste afirmatii, articolul in cauza include si o caricatura reprezentandu-i pe viceprimar si fosta jurista, primul carand un imens sac (cu bani?) pe care scrie VINALEX. Cei doi din caricatura comenteaza posibilitatile de a calatori in afara Romaniei pe bani, se subintelege, murdari.

Revi Moga, judecatoare la Judecatoria Constanta la data aparitiei articolului, s-a considerat si insultata si calomniata in acelasi timp si i-a actionat in justitie pe ziaristii Radu Mazare si Constantin Cumpana (art. 205 si 206 din Codul penal), in luna mai 1994 (dosar nr. 522/1994). Initial, dosarul s-a aflat pe rolul Judecatoriei Constanta dar, cunoscand calitatea de judecatoare a reclamantei, ziaristii au cerut stramutarea cauzei. Cererea lor a fost aprobata, Judecatoria Lehliu-Gara pronuntandu-se in prima instanta. Dupa mai multe sedinte la care partile au absentat pe rand, la 17 mai 1995, Judecatoria Lehliu-Gara a considerat plangerea lui Revi Moga intemeiata si i-a condamnat pe Radu Mazare si Constantin Cumpana la cate 3 luni inchisoare pentru insulta, 7 luni inchisoare pentru calomnie, 25 milioane lei despagubiri civile si un an interdictie de exercitare a profesiei (art. 71 Cod penal).

Recursul s-a judecat la Calarasi la data de 2 noiembrie 1995 (dosar nr. 1314), in absenta paratilor care, din motive independente de vointa lor, au ajuns la tribunal dupa terminarea sedintei. Tribunalul a respins recursul celor doi ziaristi, confirmand sentinta data de Judecatoria Lehliu.

Procurorul General a introdus recurs in anulare. La data de 9 iulie 1996, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul in anulare, condamnarea celor doi ziaristi ramanand definitiva. Simultan, Procurorul General a dispus suspendarea executarii pedepsei mai intai pana la 30 august, apoi pana la 28 septembrie 1996 si apoi pana la 30 octombrie 1996. In final, impotriva vointei declarate a celor doi ziaristi, ministrul Justitiei – Gavril Iosif Chiuzbaian – a cerut presedintelui Ion Iliescu sa ii gratieze, lucru ce s-a intamplat dupa al doilea tur de scrutin pentru alegeri prezidentiale din 17 noiembrie 1996, deci inainte de predarea puterii.

Trebuie precizate cateva aspecte legate de desfasurarea procesului :

a) In prima faza a procesului, cei doi ziaristi nu au avut avocat. Angajat inainte de epuizarea primei faze de la Judecatoria Lehliu-Gara, avocatul nu s-a prezentat la nici unul din termene, nici la prima instanta si nici in recurs. Contributia sa s-a limitat la a-i cere Procurorului General sa introduca recurs in anulare. Evident, aceasta atitudine a avocatului ales tine de deontologia profesionala, fiind de competenta Baroului de Avocati. Cu toate acestea, tinem sa constatam ca insusi avocatul ales a ignorat dreptul clientilor sai la aparare, punandu-le in pericol libertatea.

b) Paratii Radu Mazare si Constantin Cumpana au tratat cu o usurinta condamnabila acest proces, absentand la majoritatea termenelor. Ei nu au cerut administrarea „probei veritatii”, prevazute la art. 207 Cod penal, considerand ca documentele citate sau reproduse in facsimil in articolul aparut in „Telegraf” ar fi fost suficiente pentru ca justitia sa isi faca o parere corecta. Afirmatia lor ca ar fi putut aduce in aparare si alte documente decat cele publicate (un raport al Curtii de Conturi din 1994 si un raport al Comisiei juridice a Consiliului local Constanta) daca ar fi fost prezenti in instanta, este lipsita de temei, deoarece nimeni nu i-a impiedicat sa vina la termene.

c) Este clar ca Radu Mazare si Constantin Cumpana au primit pedepse exagerat de mari. Mai intai, ei au fost condamnati pe baza a doua temeiuri juridice (insulta si calomnie) pentru aceeasi fapta. Al doilea, li s-a aplicat pedeapsa privativa de libertate, fara suspendare, desi Codul penal prevede posibilitatea suspendarii ca si varianta pedepsei mai blande cu amenda. Al treilea, justitia a aplicat gresit art. 71 care face trimitere la art. 64 si art. 65, acesta din urma stabilind ca pedeapsa complimentara (suspendarea exercitarii meseriei) poate fi aplicata „daca pedeapsa principala stabilita este inchisoare de cel putin doi ani”.

Trei instante de judecata, inclusiv Curtea Suprema de Justitie, au ignorat jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg in legatura cu articolul 10 din Conventia Europeana, cu privire la libertatea de exprimare. In mai multe cazuri, Curtea de la Strasbourg a precizat in mod expres ca persoanele aflate in functii publice sunt mai expuse criticii si monitorizarii din partea presei si a opiniei publice, decat celelalte persoane. Persoanele publice trebuie sa accepte acest risc.

Legea romana nu prevede, din pacate, decat proba veritatii ca aparare a ziaristului sau persoanei acuzate de insulta sau calomnie. Standardele europene prevad si dovedirea bunei sau relei credinte a persoanei acuzate. Articolele 11 si 20 din Constitutia Romaniei statueaza ca tratatele internationale si respectiv documentele internationale cu privire la drepturile omului fac parte din dreptul intern iar, in situatia in care exista neconcordante intre acestea si legile interne, primele au prioritate. Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ce nu poate fi separata de jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, trebuie sa prevaleze asupra dreptului intern. Ca atare, este absolut necesar ca proba bunei credinte sa intre in practica justitiei romane. Daca s-ar fi procedat asa, este posibil ca instantele de judecata sa fi dat o decizie diferita in procesul celor doi ziaristi constanteni.

Nu s-a invocat in nici un moment ideea de „interes public” sau, conform legii romane, „interes legitim”, cu toate ca foarte multi cetateni din Constanta au avut de suferit de pe urma mijloacelor tehnice precare folosite de SC VINALEX de-a lungul anului in care au ridicat autoturisme parcate ilegal.

Conform informatiilor de care dispune APADOR-CH, in ultimii 10 ani, nici un ziarist din nici o tara democratica nu a fost condamnat la pedepse privative de libertate pentru insulta sau calomnie. Singura pedeapsa aplicata a fost amenda. Cu toate ca legea penala romana are in vedere si varianta amenzii, trei instante de judecata, inclusiv Curtea Suprema de Justitie, au ales varianta privarii de libertate a celor doi ziaristi. In plus, cele 25 milioane acordate drept daune morale reclamantei Revi Moga nu isi gasesc justificare. Dar cel mai grav lucru ramane pedeapsa complimentara privind interzicerea dreptului celor doi ziaristi de a-si exercita profesia, pedeapsa data prin gresita citire a legii.

Ziaristii Radu Mazare si Constantin Cumpana au adresat plangeri Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg.

Valentin Popescu de la ziarul Cuget Liber din Constanta

Valentin Popescu a semnat un articol intitulat „Primarul Corneliu Neagoe a blocat la sediul PNTCD o tipografie pentru a-i difuza posterul (inainte de alegeri) si retetele medicale (dupa alegeri)” aparut in ziarul „Cuget Liber” la data 5 octombrie 1995. Ziaristul semnala faptul ca o tipografie donata cetatenilor orasului Constanta de cetatenii orasului Rotterdam, orase infratite, fusese trimisa la sediul PNTCD din Constanta, fara acordul Consiliului local. Ziaristul a afirmat ca tipografia ar fi trebuit sa fie pusa la dispozitia redactiilor diferitelor ziare din Constanta si nu sa fie arbitrar repartizata partidului din care primarul facea parte. Pe 12 martie 1996, Valentin Popescu a mai publicat un articol intitulat „O mica tipografie pentru un mare mincinos”, in fapt un interviu cu viceprimarul Ilie Vintila care a declarat ca tipografia nu fusese destinata CDR sau PNTCD si ca nu a existat vreun acord in acest sens intre primariile din Rotterdam si Constanta.

Documentul in posesia caruia a intrat ziaristul Valentin Popescu si, totodata, baza de la care a pornit atunci cand si-a lansat acuzatia, este un fax primit la 2 august 1993 de primarul Neagoe de la Primaria din Rotterdam prin care era informat ca in port sosise containerul continand donatia pentru constanteni.

Procesul de calomnie intentat de primarul Corneliu Neagoe ziaristului Valentin Popescu a fost judecat la Constanta la 6 martie 1996. Pronuntarea in dosarul nr. 2974/1995, data pe 20 martie 1996 (sentinta penala nr 593) condamna pe ziaristul Valentin Popescu la trei luni inchisoare cu suspendare. In mod surprinzator, primarul Corneliu Neagoe a depus, in instanta, un al doilea fax, datat 3 august 1993, provenind insa nu de la primaria din Rotterdam ci de la „Rotterdam Multi Party Group”, prin care se confirma ca tipografia inclusa in donatie era destinata CDR. Numai ca ziaristul Valentin Popescu si cei mai multi dintre membrii Consiliului municipal au afirmat ca nu au avut cunostinta de acest al doilea fax.

Valentin Popescu a introdus recurs ce urmeaza a fi judecat.

Mai trebuie semnalata si o stranie coincidenta: judecatoarea care a dat sentinta in acest caz este Revi Moga.

Ca si in cazul ziaristilor Mazare si Cumpana, ar fi fost necesar ca instanta de judecata sa tina cont de standardele europene consfintite de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg cu privire la acceptarea, de catre persoane publice, a unor critici si monitorizari mai severe decat in cazul unor persoane obisnuite.

Judecatoria Constanta ar fi trebuit sa tina cont de buna credinta a ziaristului care a sustinut ca nu a avut cunostinta de al doilea fax primit de primarul Corneliu Neagoe.

Judecatoria Constanta a ales pedeapsa privativa de libertate, dar cu suspendare, cu toate ca avea posibilitatea sa condamne paratul la amenda.

Paratul ar fi trebuit sa ceara recuzarea judecatoarei Revi Moga, ea insasi implicata ca reclamanta intr-un proces de insulta si calomnie intentat ziaristilor de la „Telegraf”.

Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu de la ziarul Ziua

Cu privire la acest caz, dupa condamnarea celor doi ziaristi de catre Judecatoria sectorului 1 Bucuresti, APADOR-CH a dat urmatorul comunicat:

„In legatura cu recenta condamnare a ziaristilor Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu la pedepse privative de libertate pentru infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” (art. 238 Cod penal), APADOR-CH declara urmatoarele :

1. Judecatoria sectorului 1 a pronuntat hotararea de condamnare a celor doi ziaristi in timp ce problema constitutionalitatii infractiunii de ofensa adusa autoritatii se afla inca in dezbaterea Curtii Constitutionale. Este adevarat ca legea nu prevede suspendarea automata a judecatii pana la adoptarea unei decizii de Curtea Constitutionala, lasand acest aspect la latitudinea instantei, dar din practica de pana acum a rezultat ca, in diferite cauze, tribunalele au asteptat deciziile Curtii Constitutionale. O astfel de solutie este singura care da consistenta prevederilor art. 145 din Constitutie, potrivit carora „Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”.

2. Hotararea Judecatoriei sectorului 1, care confirma un text de lege ce pune in discutie insasi libertatea de exprimare, contrazice in mod vadit Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, parte a dreptului intern. Conventia europeana trebuie citita si aplicata impreuna cu jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului de la Strasbourg. Mai multe decizii ale acesteia statueaza ca „libertatea de exprimare, garantata de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice … Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acopera nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista societate democratica”. Toate acestea „sunt cu atat mai importante atunci cand in discutie este presa”, intrucat „libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul afla ori isi formeaza opinii despre ideile si atitudinile conducatorilor politici” (cazurile Sunday Times v. Regatul Unit, Lingens v. Austria, Oberschlick v. Austria s.a.).

3. Condamnarea celor doi ziaristi de la ziarul Ziua confirma tendinta din ce in ce mai evidenta din ultima vreme de a intimida ziaristii care se manifesta in mod critic la adresa autoritatilor romane sau a persoanelor care le reprezinta. Se pot aminti in acest sens si cazurile ziaristilor Radu Mazare si Constantin Cumpana de la Constanta (condamnati la 7 luni inchisoare, 25 milioane despagubiri si un an interdictia de a profesa pentru „insulta si calomnie”), Valentin Popescu tot de la Constanta (3 luni inchisoare cu suspendare pentru „calomnie”, sentinta recurata de ziarist), Dumitru Tinu, directorul ziarului „Adevarul” (amenda penala pentru „calomnie”, recursul fiind pe rol), Petre Mihai Bacanu (amenda penala pentru „calomnie”, cu recurs pe rol). Toate aceste condamnari penale, indiferent daca sunt sau nu definitive, daca este vorba de amenda penala sau inchisoare cu executare in penitenciar sau cu suspendare, vor avea drept consecinta instaurarea cenzurii si autocenzurii in presa si deci restrangerea libertatii de exprimare dincolo de limitele admise si „necesare intr-o societate democratica”.

Publicatia Monitorul de Braila

„Monitorul de Braila” a fost infiintat in primavara anului 1996, primul numar aparand la 1 aprilie. Ziarul a luat de la inceput o pozitie critica fata de autoritatile locale, dezvaluind si unele afaceri dubioase ale „mafiei” brailene. In scurt timp, impotriva unora din ziaristi si chiar a ziarului in sine au fost intentate actiuni in justitie pentru „insulta” si „calomnie”.

Monica Paraschiv, redactor sef, si Stefan Catalin Iordache, ziarist, au fost dati in judecata de primarul Anton Lungu pentru „calomnie” (art. 206) in urma unui articol aparut in mai, sub titlul „Tovarasul Lungu a transformat viata unui om in cosmar”, referitor la un caz de evacuare abuziva. La al treilea termen de judecata, juristul primariei a cerut schimbarea incadrarii juridice in „ofensa adusa autoritatii” (art. 238). Dosarul a fost trimis la Parchet, cazul fiind in curs de investigare. Asadar, in situatia in care Parchetul Braila i-ar socoti vinovati pe ziaristii de la „Monitorul” si i-ar trimite in judecata pentru „ofensa adusa autoritatii” ei nu ar mai beneficia de „proba veritatii” (art. 207).

Celalalt cotidian local – Libertatea – a dat in judecata Monitorul de Braila pentru calomnie, deoarece ultimul publicase un articol privitor la spatiul in care functioneaza Libertatea. Separat, directorul ziarului Libertatea a dat si el in judecata Monitorul care a relatat despre „afacerile” sale cu terenuri in zona braileana numita „Varsatura”.

La randul sau, Monitorul a dat si el in judecata ziarul Libertatea pentru insulta si calomnie.

Un patron local a intentat actiune impotriva Monitorului care a publicat unele declaratii si documente prezentate de fosta sa sotie. Reclamantul a considerat ca ziaristii de la Monitorul trebuiau sa-l consulte inainte de a face publice afirmatiile fostei sotii.

Din cele de mai sus rezulta ca ziaristii de la Monitorul de Braila sunt supusi unor presiuni si intimidari. Intr-o tara in care libertatea presei este garantata prin Constitutie, acest gen de actiuni poate descuraja ziaristii, anuland practic rolul mass media de „caine de paza” al democratiei.

IV. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

1. Aspecte teoretice

Din punct de vedere al garantiilor oferite persoanelor fizice de cadrul legal existent, APADOR-CH a constatat ca nici una din prevederile legale semnalate in anii precedenti ca posibile surse de abuz din partea politistilor nu a fost eliminata. Adoptarea unor modificari ale Codului penal si ale Codului de procedura penala nu a facut decat sa mareasca nepermis de mult pedepsele si sa mentina prevederi ambigue in materie de procedura (perchezitia domiciliara cu mandat emis de procuror sau consimtamantul scris al persoanei, emiterea mandatului de arestare preventiva intr-un numar de cazuri inexistente in art. 5 din Conventia europeana a drepturilor omului), sau sa introduca prevederi noi, care vin in conflict cu Conventia europeana, cum ar fi posibilitatea oferita politistilor de a intercepta convorbirile telefonice si corespondenta persoanelor fizice sau juridice, pentru prevenirea savarsirii infractiunilor.

Nu s-a modificat art. 16 lit b) din Legea 26/1994 a Politiei, in virtutea careia politistii pot priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, nu numai pe durata celor 24 de ore prevazute de Constitutie (retinerea), ci si pentru alte 24 de ore denumite „conducere la sectia de politie”. Nu s-a adoptat Statutul Politistului. Prezentat Parlamentului cu mare intarziere fata de data limita stabilita de insasi Legea 26/1994, proiectul Statutului Politistului cuprinde mult prea multe privilegii pentru aceasta categorie precum si ceea ce se poate numi „garantarea impunitatii” pentru membrii sai (pentru detalii, a se vedea analiza APADOR-CH in Raportul anual pe 1995).

Legea 61/91 cu privire la contraventii a continuat sa faca victime mai ales in randurile oamenilor simpli, fara minime cunostinte in domeniul juridic. Agentul constatator al contraventiei, este, in proportie de 99%, un politist. Acesta hotaraste ce fel de contraventie s-a comis (din lunga lista cuprinsa in art. 2 din Legea 61/91) si care va fi pedeapsa (cuantumul amenzii – marit pentru a doua oara de insusi Parlamentul Romaniei in octombrie 1996 – sau numarul de zile/inchisoare contraventionala). (A se vedea analiza APADOR-CH din Raportul anual pe 1995).

Transformarea in zile/inchisoare a amenzii necontestate in 15 zile sau neachitate in 30 de zile s-a facut, in foarte multe cazuri, prin impartirea cuantumului amenzii la 300 lei/zi, cu toate ca insasi Curtea Constitutionala a dat – in octombrie si noiembrie 1995 – doua decizii privind luarea in calcul a sumelor prevazute in varianta initiala a legii, deci dinainte de marirea amenzilor prin ordonanta guvernamentala. Nu s-a acordat atentie nici argumentului juridic conform caruia o amenda neachitata nu poate fi transformata in zile/inchisoare daca pentru contraventia respectiva nu exista si varianta acestui gen de pedeapsa. Din discutiile avute de reprezentantii asociatiei cu numerosi judecatori a rezultat ca unii din acestia nici macar nu cunosteau deciziile Curtii Constitutionale. In aceasta situatie, APADOR-CH a facut zeci de copii ale acestor decizii pe care le-a trimis presedintilor de judecatorii din toata tara, cu rugamintea de a le aduce la cunostinta magistratilor. In acest context merita subliniata si imprejurarea ca unii magistrati contesta obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale, in ciuda prevederilor exprese ale legii fundamentale.

Modificarile aduse de Parlament in octombrie 1996 se refera, pe langa deja mentionata sporire a amenzilor, la noi contraventii adaugate celor vechi (atragerea persoanelor in vederea comiterii unor acte sexuale contra plata) precum si la ridicarea coeficientului de calcul in cazul neplatii amenzilor de la 300 lei/zi la 10.000 lei/zi.

Unele sectii de politie au atasat la procesul verbal de constatare a contraventiei un „fluturas” in care se precizeaza doar ca amenda trebuie achitata in termen de 30 de zile dar nu si posibilitatea contestarii sale la judecatorie in termen de 15 zile.

*

Avand in vedere experienta APADOR-CH in domeniul posibilitatilor savarsirii unor abuzuri de catre politisti, asociatia a pregatit un set de propuneri, unele imediate, altele pe termen mediu si lung, in vederea ameliorarii relatiei dintre autoritatea publica investita cu atributii in domeniul aplicarii legilor si al respectarii drepturilor omului si persoanele fizice. Propunerile au fost avansate noului Parlament si noului Executiv in decembrie 1996 si se refera la urmatoarele aspecte:

A. Masuri imediate (pana la modificarea Codului de procedura penala, a Legii 61/91, a Legii 26/1994 a politiei, etc) :

1. Sa fie asigurat accesul liber al reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale care urmaresc respectarea drepturilor civile si politice in aresturile politiei, fara instiintare prealabila, pe baza unei aprobari permanente date de ministrul de Interne sau seful Inspectoratului General al Politiei;

2. Legea Politiei nr. 26/1994 prevede pe langa retinerea de 24 de ore prevazuta si in Constitutia Romaniei inca o posibilitate de a priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, denumita „conducerea la sectia de politie” (art.16 lit b). „Conducerea” poate dura tot 24 de ore, contravenind astfel atat Constitutiei cat si Codului de procedura penala. Propunem ca pana la eliminarea pe cale legislativa a art.16 litera b) politistii sa fie instruiti in sensul respectarii duratei maxime de 24 de ore privare de libertate, indiferent daca e vorba numai de „retinere” sau numai de „conducere” sau de amandoua;

3. Avand in vedere dispozitiile legale privind dreptul persoanei retinute de a fi asistata de un avocat ales sau din oficiu, propunem ca in fiecare sectie de politie, inclusiv la IPJ, sa existe liste, afisate la vedere, cu numele si numerele de telefon ale avocatilor dispusi sa asigure asistenta juridica;

4. In situatia in care retinerea are loc in comune, politistii sa transporte imediat persoana retinuta la sectia de politie din cel mai apropiat oras sau la Inspectoratul Politiei Judetene. Masura interzicerii retinerii in posturile de politie din comune se justifica prin imposibilitatea asigurarii apararii in aceste locuri, precum si prin lipsa spatiilor corespunzatoare;

5. In situatia in care un politist este investigat pentru comiterea unui abuz, propunem ca, in functie de gravitatea faptei de care este acuzat, sa se ia fie masura suspendarii, fie a mutarii in alta sectie sau a transferarii intr-o functie administrativa pana la incheierea cercetarilor. Aceasta masura este necesara intrucat au fost semnalate multe cazuri in care politisti invinuiti de comiterea unor abuzuri au recurs la intimidari si hartuiri ale victimelor si martorilor acestora pentru a le convinge sa-si retraga sau modifice declaratiile;

6. Avand in vedere numarul mare de cazuri in care, sub pretextul consimtamantului – scris sau verbal – al persoanei sau conducatorilor institutiei, politistii au patruns in locuinte sau in incinta unor institutii comitand abuzuri, propunem ca politistii sa fie instruiti astfel incat sa nu mai patrunda intr-o locuinta sau institutie fara mandat de perchezitie. Unica exceptie admisa sa fie flagrantul delict;

7. Daca un politist (sau jandarm) a facut uz de arma si este cercetat pentru acest fapt, sa i se ridice dreptul de a purta arma pana la incheierea cercetarilor;

8. Orice proces verbal de constatare a unei contraventii conform Legii 61/91 intocmit de politisti sa fie insotit obligatoriu de o nota privind dreptul persoanei amendate de a se plange impotriva masurii luate (catre cine se adreseaza plangerea, care este termenul limita), perioada aflata la dispozitia sa pentru a achita amenda si consecintele neachitarii amenzii in limita timpului prevazut de lege.

Dat fiind ca in prezent in Romania conditiile de detentie sunt aceleasi pentru contravenienti si pentru detinutii condamnati penal, propunem ca politia sa renunte a mai cere automat, la finele perioadei de achitare a amenzii, pedeapsa alternativa cu inchisoarea contraventionala;

9. Raziile efectuate de politie si jandarmerie cu scopul declarat al prevenirii producerii unor fapte antisociale in special de romi sa fie efectuate numai cu respectarea stricta a legilor : mandate de perchezitie si/sau arestare emise pe numele unor persoane suspecte, intocmirea in dublu exemplar a proceselor verbale de confiscare a unor bunuri etc. Raziile sa fie organizate numai in situatiile in care exista indicii clare si temeinice ca un criminal s-ar fi refugiat in comunitatea romilor sau ca unul sau mai multi membri ai comunitatii romilor ar fi furat obiecte identificabile. Raziile nu trebuie sa urmareasca intimidarea si inspaimantarea unei intregi comunitati.

B. Masuri legislative imediate:

1. Modificarea Codului de procedura penala in sensul

– asigurarii dreptului la asistenta juridica pe toata durata procedurilor inclusiv in perioada retinerii de 24 de ore;

– prevederii exprese a dreptului persoanei retinute, a invinuitului sau inculpatului de a nu raspunde la intrebari;

Ca urmare, orice declaratie luata invinuitului in absenta avocatului ales sau din oficiu sa fie considerata nula in fata organului de urmarire penala si a instantelor de judecata daca nu s-a respectat dreptul la aparare. Dreptul persoanei invinuite de a nu raspunde in absenta aparatorului ales sau din oficiu este o regula fundamentala a oricarui stat democratic;

– protejarii reale a integritatii fizice si psihice a persoanei retinute;

– stabilirii clare a responsabilitatilor ce revin politistilor pe perioada cercetarii penale.

Ar fi de dorit o prevedere expresa prin care raspunderea pentru starea fizica si psihica a unei persoane retinute de politie sa revina solidar politistului care a efectuat retinerea, politistului care a preluat persoana retinuta in sectia de politie si sefului sectiei de politie impreuna cu institutia ca atare. Acelasi lucru sa fie valabil si in cazul persoanelor cercetate penal de politie dupa emiterea mandatului de arestare;

2. Modificarea Legii Politiei nr.26/1994 in sensul eliminarii lit. b) din art.16 („conducerea la sectia de politie”) precum si a notiunii de „consimtamant” (scris sau verbal) in cazul perchezitiilor prevazute la art. 16 lit. f) si g);

3. Refacerea proiectului Statutului Politistului, eliminandu-se prevederea care instituie o adevarata imunitate politistilor pentru a caror cercetare penala se cere consimtamantul ministrului de Interne. Avand in vedere riscurile profesiunii de politist este firesc ca acestia sa aiba unele avantaje compensatorii. Dar se impune eliminarea acelor privilegii cum ar fi credite cu dobanda redusa, chirii mai mici, asigurarea transportului cu ocazia efectuarii concediilor de odihna, etc. care i-ar separa de restul populatiei.

C. Masuri in perspectiva. Democratizarea politiei prin

demilitarizare si descentralizare:

1. Trecerea politiei, jandarmeriei si pompierilor in subordinea primariilor. Ministerul de Interne va pastra un corp de inspectori/detectivi care se va ocupa numai de infractiunile foarte grave sau care depasesc limitele jurisdictionale ale primariilor, precum si corpul politiei de frontiera;

2. Constituirea unor comisii formate exclusiv din persoane civile care nu au fost niciodata angajate in Ministerul de Interne care vor supraveghea desfasurarea investigatiilor intreprinse in cazuri de posibile abuzuri ale politistilor, jandarmilor si pompierilor din subordinea primariilor precum si ale corpului de inspectori/detectiv si politiei de frontiera din cadrul Ministerului de Interne;

3. Eliminarea gradelor militare;

4. Cu exceptia politistilor care patruleaza pe strazi, a jandarmilor, a agentilor de circulatie si a politistilor de frontiera, toti ceilalti vor purta haine civile cu ecusoane pe care va fi trecut numele politistului;

5. Independent de cercetarea penala in cazuri de abuzuri ale politiei, jandarmilor etc, persoana care se va considera victima acestora va putea da in judecata fie autorul abuzului reclamat, fie primaria;

6. Politistii, jandarmii etc. suspecti de a fi comis un abuz vor fi investigati de procurori civili si, daca va fi cazul, vor fi judecati de instante civile.

2. Cazuri individuale

Pe parcursul anului 1996, APADOR-CH a continuat investigarea unor cazuri semnalate asociatiei drept abuzuri din partea unor politisti.

a) Cazuri investigate in perioada dinainte de 1996 (inca nesolutionate de Parchet sau de instanta de judecata)

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in spitalul „Filaret” unde fusese transferat cu o saptamana mai inainte de la spitalul penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, inca din decembrie 1992, la Gaiesti unde functioneaza un centru de reeducare pentru minori. In ciuda eforturilor mamei sale si ale APADOR-CH, nici pana la data intocmirii acestui raport (decembrie 1996) nu exista vreo concluzie a Parchetului militar, singura autoritate abilitata sa investigheze modul in care a fost tratat Radu Daniel Achim la Gaiesti si la spitalul penitenciar Bucuresti.

O emisiune a postului de televiziune Tele 7 ABC despre acest caz, transmisa in 1996 si pregatita in colaborare cu APADOR-CH, a starnit o neasteptat de dura reactie a generalului Ioan Chis, directorul Directiei Generale a Penitenciarelor, care a acuzat asociatia de „denigrare” a institutiei pe care o conduce.

Tudorel Tanase si familia Dragnea-Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin Deal, 1995)

Pe data de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase, au fost impuscati de politistii condusi de capitanul Lepadatescu, in curtea casei lor. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de a fi fost complice la trei acte de talharie. Cei trei impuscati au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. In cazul lui Tudorel Tanase a fost nevoie de extirparea unui rinichi si de aplicarea repetata a ghipsului la picior. Nici la sfarsitul anului 1996 Tudorel Tanase nu putea merge normal. Tudorel Tanase a fost judecat in stare de arest pentru complicitate la talharie. Avocatul pus la dispozitie de APADOR-CH a pledat pentru achitarea sa, avand in vedere probele neconcludente administrate in dosar dar instanta de la Bolintin Vale l-a condamnat la un an si doua luni inchisoare. Deoarece Tudorel Tanase efectuase deja mare parte din pedeapsa in arest preventiv si dorea sa iasa cat mai repede din penitenciar, a refuzat sa faca recurs.

Pe de alta parte, investigatiile intreprinse de Parchetul militar in cazul politistilor care i-au impuscat pe cei trei, nu fusesera inca finalizate pana la sfarsitul anului 1996.

Liviu-Petrisor Oprea (Campina – 1994)

Ajuns, in sfarsit, in justitie, cazul in care tanarul Liviu-Petrisor Oprea a intrat sanatos in sectia de politie din Campina si a iesit cu un traumatism cranian ale carui urmari se resimt pana in prezent, a fost judecat in prima instanta de Tribunalul militar Bucuresti. Instanta a hotarat ca politistii din Campina sunt nevinovati. Urmeaza recursul.

Viorel Constantin (Tandarei – 1995)

Un grup de cinci politisti si gardieni publici l-au batut pe Viorel Constantin in prezenta mai multor martori. In urma investigatiilor efectuate de Parchetul militar, patru din cei cinci agresori au fost trimisi in judecata. Dosarul este pe rolul Tribunalului militar Bucuresti, unde a suferit numeroase amanari. Atat Viorel Constantin cat si unii din martorii sai au afirmat ca au fost amenintati in repetate randuri de inculpati cu scopul clar de a-i intimida si de a-i face sa-si modifice declaratiile. APADOR-CH a cerut IPJ si sefului sectiei de politie din Tandarei sa ia masuri pentru ca aceste actiuni ilegale sa inceteze.

b) Cazuri investigate in 1996:

Ioan Rosca (Bucuresti)

Ioan Rosca s-a plans in legatura cu tratamentele la care au fost supusi el, fiul sau si cativa vecini si prieteni, de politisti de la Sectia 14 din capitala.

Pe data de 16 septembrie 1995, Ioan Rosca impreuna cu fiii si cativa cunoscuti, s-a deplasat in strada Alexandru Balasescu, sector 4, unde poseda o proprietate dobandita prin act notarial. Aici au fost intampinati de trei persoane in civil dar cu arme de foc asupra lor, care au inceput sa-l imbranceasca si sa-l injure pe Ioan Rosca, intentia evidenta fiind de a-l obliga sa paraseasca locul. In cateva minute a aparut un echipaj de la Sectia 14. Politistii s-au alaturat persoanelor in civil, l-au lovit pe Ioan Rosca in cap si stomac si l-au amenintat cu pistoalele. Apoi l-au dus la sectie unde au continuat sa-l loveasca.

Unul din fiii lui Ioan Rosca – Marian Lucian Rosca – precum si cinci din persoanele care-l insotisera la proprietatea sa au fost condusi la aceeasi sectie de politie, unde au fost loviti si amenintati. Politistii le-au cerut sa declare ca Ioan Rosca i-ar fi agresat in curtea din str. Alexandru Balasescu, ceea ce ar fi „justificat” brutalitatile la care ei insisi au recurs.

Ioan Rosca a fost retinut circa 24 de ore, martorii si Marian Lucian Rosca, circa 10 ore. Prezentat la Parchet pe data de 17 dimineata, Ioan Rosca a fost pus in libertate intrucat procurorul a refuzat sa emita mandat de arestare impotriva sa.

Ioan Rosca are un certificat medico-legal (nr.A2/9555 din data de 18 septembrie 1995) in care se mentioneaza pe langa „leziuni traumatice…(ce) necesita 14 – 16 zile ingrijiri medicale” si o completare privind o interventie chirurgicala la piramida nazala efectuata la Spitalul Coltea, ceea ce a sporit la 24-26 numarul de zile ingrijiri medicale.

Toti martorii dusi la sectie (Gheorghe Bucse, Constantin Hutanu, Mihai Hritu, Aurel Stefanov si Lucian Cretu) au fost loviti si injuriati iar Marian Lucian Rosca a fost batut cu salbaticie chiar in fata lor. I s-a eliberat un certificat medico-legal (nr.A2/9554 din data de 18 septembrie 1995) in care sunt consemnate leziuni traumatice necesitand 5-6 zile ingrijiri medicale.

Ioan Rosca a depus o plangere penala la Parchetul Militar Bucuresti, dosarul primind numarul 1380/P/95. Reclamantul a nominalizat ofiterii si subofiterii de politie vinovati de purtare abuziva si violare de domiciliu. Cu toate ca plangerea dlui Ioan Rosca a fost inregistrata la numarul 256 la data de 23 octombrie 1995, el a fost convocat la Parchet pentru a da declaratii abia la sfarsitul anului 1996.

Cercetarile Parchetului militar nu erau inca incheiate la sfarsitul anului 1996.

Societatea Comerciala CELROM S.A. din Turnu Severin

Descrierea conflictului de munca de la CELROM

La sfarsitul lunii martie 1995 intreprinderea a fost privatizata prin vanzarea cotei de 51% detinuta de FPS catre intreprinderea ROMCARTON, cu sediul in Bucuresti, ultima facand parte din grupul SICAL (Franta) – ROTHMANS (SUA). Restul de 49% apartine salariatilor de la CELROM. In aceeasi perioada s-a constituit si Sindicatul Liber CELROM la care s-au afiliat circa 430 de membri nemultumiti de prestatia celor doua sindicate deja existente. Acestea mai numarau in 1996 aproximativ 80 de membri. Un al patrulea sindicat a fost format in septembrie 1995 – Viitorul CELROM – la el aderand circa 380 de salariati.

In mai 1995 a fost negociat cu noul patron contractul colectiv de munca, valabil un an. In februarie 1996, cele doua sindicate mici, considerate nereprezentative, au negociat un nou contract colectiv de munca, neacceptat de sindicatele mari. Intre altele, acest nou contract impunea reducerea concediului de odihna la 18 zile, indiferent de vechime, concediu ce trebuia luat de toti salariatii in doua etape: jumatate in august si jumatate in decembrie. Cele doua sindicate mari au fost puse practic in fata unui fapt implinit, deoarece, la 1 februarie li s-a prezentat noul contract colectiv vizat de Directia de munca si ocrotire sociala a judetului Mehedinti si datat 1 ianuarie 1996. Ca urmare, reprezentantii lor au refuzat semnarea contractului, dupa care directorul a trecut la masuri de intimidare, oferind salariatilor alternativa semnarii contractelor de munca individuale sau demiterea.

Sindicatele au declarat greva pe data de 24 februarie 1996. Curtea de Apel Turnu-Severin a hotarat ca greva era legala. Din totalul de 1127 de salariati, circa 900 au intrat in greva, ocupand curtea si cladirile societatii.

La 14 martie, conducerea intreprinderii s-a adresat Curtii de Apel cerand ca, in conformitate cu Legea 15 cu privire la conflictele colective de munca, grevistii sa fie obligati sa permita accesul la locurile de munca a celor circa 200 de salariati care nu s-au alaturat lor. Curtea de Apel a dat castig de cauza conducerii si a informat sindicatele aflate in greva de aceasta decizie pe data de 18 martie. Sindicalistii afirma ca au permis celor 200 salariati sa intre in fabrica intr-una din zile, dar ca acestia, din nepricepere, ar fi distrus cateva utilaje. Sindicalistii au considerat ca trebuie sa protejeze bunurile fabricii care sunt si ale lor si din aceasta cauza, dupa aceea, nu i-au mai lasat sa intre in incinta.

Intre timp, numarul revendicarilor grevistilor a crescut la sapte, incluzand si cercetarea modului in care FPS a vandut partea de 51% lui Vladimir Cohn, patronul ROMCARTON.

Pe data de 15 martie, liderii sindicali au participat la o conciliere cu Vladimir Cohn care a acceptat sase din cele sapte revendicari ale grevistilor, respingand-o pe cea de-a saptea privind revizuirea vanzarii cotei de 51% a FPS. Grevistii au respins la randul lor rezultatul concilierii si, din 16 martie, au intrat in greva spontana.

Interventia politiei

In dimineata zilei de 20 martie, la ora 4:00, s-au aliniat in fata portii numarul unu circa doua sute de politisti. Deoarece liderul sindical Ion Tirziu fusese anuntat cu o seara inainte ca urma sa aiba loc o interventie in forta a politiei, sub pretextul punerii in aplicare a hotararii judecatoresti privind revenirea la locul de munca a celor doua sute de salariati neparticipanti la greva, acesta a convocat aproximativ 350 de grevisti, din care jumatate femei. (In celelalte nopti, in incinta ramasesera doar pichete de 20 – 30 persoane).

Dupa cateva minute, micul grup de grevisti care pazea poarta numarul doi – aflata la circa 1 km distanta de poarta 1 – a dat alarma pentru ca un grup de circa o suta de scutieri, insotiti de o masina blindata, fortase intrarea in curte. Majoritatea barbatilor de la poarta unu s-au deplasat imediat acolo si, timp de aproximativ o ora, au incercat sa-i opreasca pe scutieri, folosind drept arme, bete si pietre. Reactia scutierilor a fost foarte violenta: i-au lovit cu bastoanele si cu bocancii si i-au tarat la masinile parcate afara, injurandu-i permanent. Dumitru Mihaescu, unul din salariati, a fost injurat, lovit si dus intr-un ARO unde a fost tinut aproape o ora. Gabriel Popescu a fost batut, prins de scutieri si bagat in masina blindata. A auzit ordinul comandantului scutierilor catre soferul blindatei de a trece peste oameni. La refuzul acestuia de a executa ordinul, comandantul s-a urcat in locul lui la volan si a pornit masina dar, intre timp, sindicalistii reusisera sa-l traga din fata blindatei pe Mihai Gascan, cazut in urma loviturilor primite de la scutieri.

Scutierii i-au impins pe grevisti pana la poarta unu, unde au facut jonctiunea cu grupul de politisti. Aici erau foarte multe femei care au fost, si ele, lovite de scutieri. Tanta Paleacu a fost lovita cu bastonul mai intai peste brat si apoi pe spate. Maria Serban a primit lovituri pe spate care i-au provocat deplasarea a doua vertebre, fiind ulterior internata in spital. Maria Serban a fost consultata de mai multi medici, punandu-se in discutie necesitatea unei operatii la coloana vertebrala. Ea refuza acum orice discutie in legatura cu incidentul din 20 martie si nu mai vrea sa mai depuna plangere. Aceasta atitudine poate fi interpretata fie ca un rezultat al unor posibile intimidari, fie ca efect al unor aranjamente financiare. „Operatiunea” politiei s-a incheiat la ora 5:39.

Mai trebuie amintite urmatoarele aspecte :

– politistii aflati la poarta unu au filmat actiunea desfasurata in campul lor vizual;

– scutierii au avut si ei un aparat de filmat cu raze infrarosii;

– pe intreg parcursul actiunii politienesti a sunat continuu sirena, ceea ce a atras un mare numar de cetateni in zona;

Investigatiile efectuate de IGP au condus la concluzia, data publicitatii prin presa, ca „interventia a fost legala dar inoportuna”, comandantul IPJ, Marian Tutilescu fiind sanctionat cu suspendarea indemnizatiei de conducere pe o perioada de trei luni, cazul urmand a fi prelucrat cu toate IPJ-urile.

Multi dintre grevistii loviti de scutieri s-au prezentat la Laboratorul de medicina legala pentru a obtine certificate medico-legale. Doamna doctor Pasca, sotia loctiitorului comandantului IJP, a refuzat eliberarea certificatelor. Reactia doamnei doctor Pasca nu este singulara, APADOR-CH avand cunostinta si de alte cazuri in care laboratoarele din alte localitati ale Institutului Medico-Legal au refuzat eliberarea unor certificate medico-legale in situatia in care victima unei agresiuni indica politisti drept autori.

APADOR-CH considera ilegala interventia politiei din data de 20 martie 1996 pentru urmatoarele motive :

– Decizia Curtii de Apel cu privire la obligarea grevistilor de a permite accesul in fabrica persoanelor care nu participau la protest a fost emisa pe data de 15 martie si transmisa sindicatelor pe data de 18 martie. Chiar daca decizia era definitiva si investita cu formula executorie, sindicalistii aflati in greva ar fi trebuit sa fie somati s-o puna in aplicare si numai dupa aceea sa se recurga la executarea silita, care nu poate fi, in nici un caz, facuta cu concursul a circa 300 de politisti si scutieri, la ora 4.00 dimineata, ci prin intermediul unui executor judecatoresc;

– Interventia in forta a politiei este vadit disproportionata fata de scopul propus si anume accesul celor circa 200 de persoane care nu participau la greva la locurile lor de munca. Coroborand aceste elemente, numarul mare de politisti si scutieri, cu ora declansarii actiunii – ora la care cei 200 de salariati ce solicitau intrarea in fabrica nici macar nu erau prezenti – rezulta ca interventia politistilor nu a avut drept scop aplicarea hotararii judecatoresti, ci lichidarea, in forta, a grevei;

– Refuzul medicului legist de a elibera certificate medico-legale grevistilor loviti este nu numai o incalcare a deontologiei medicale, ci si o dovada de complicitate cu politia. Coroborand aceasta reactie cu altele similare, APADOR-CH considera ca exista, in momentul de fata, o tendinta evidenta din partea Institutului/laboratoarelor medico-legale de a acoperi abuzurile unor politisti.

La cateva luni dupa incidentele de la CELROM, patronul Vladimir Cohn a renuntat la partea sa din intreprindere care a fost rascumparata de FPS.

Marius Cristian Palcu (Bucuresti)

In dimineata zilei de 2 mai 1996 au avut loc incidente violente in Bucuresti in urma carora si-au pierdut viata trei persoane. Soldatul Laurentiu Cotea a dezertat inarmat de la garnizoana in care isi satisfacea stagiul militar. Dupa ce a impuscat mortal doi politisti, politia si jandarmeria au declansat o actiune de urmarire de o anvergura neobisnuita (circa trei mii de oameni), in timpul careia a fost impuscat un nevinovat, soldatul Marius Cristian Palcu, considerat „suspect” pentru ca era imbracat in uniforma militara. In legatura cu modul in care au actionat politistii din capitala, APADOR-CH a dat publicitatii urmatorul comunicat:

„1. Politistii aflati in misiune de patrulare si impuscati in dimineata zilei de 2 mai 1996 erau angajati in Politie de circa un an de zile. Ar fi fost normal ca un astfel de echipaj sa fie format dintr-un tanar angajat relativ recent in politie si un politist cu experienta, pregatit a face fata unei situatii extreme de tipul celei in care s-au aflat. APADOR-CH considera ca factorii de raspundere din Politie poarta cel putin raspunderea morala pentru deznodamantul tragic al unei misiuni care ar fi trebuit sa fie una de rutina.

2. Impuscarea mortala a soldatului in permisie Marius Cristian Palcu a fost posibila datorita incalcarii principiilor care trebuie sa stea la baza pregatirii teoretice si actiunii practice a politistilor.

Conform Legii nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei, articolul 1 enumera atributiile acestei institutii, care sunt „apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor, a avutului public si privat…”. Art. 21 care reglementeaza uzul de arma prevede la finele paragrafului 1 urmatoarele : „Uzul de arma se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, pentru a se evita cauzarea mortii acestora” (subl.n.). Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive – in vigoare la acea data – contine in art. 36 aceeasi precizare si anume folosirea armei din dotare pentru imobilizarea infractorilor, iar articolul 39 prevede clar „Uzul de arma, in conditiile si situatiile prevazute in prezentul articol, se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, tragandu-se, pe cat posibil, la picioare, pentru a se evita cauzarea mortii acestora.” (subl.n.)

Mai mult, in cazul de fata politistii nu aveau voie sa foloseasca arma de foc intrucat „se interzice uzul de arma … in situatiile in care s-ar primejdui viata altor persoane…” (Decretul 367/1971, art. 40, alin. 2). Politistii care il urmareau pe soldatul in permisie Palcu au facut uz de arma in plina zi, intr-o zona locuita, punand in pericol si vietile altor persoane.

Art. 19 din Legea Politiei prevede ca politistul poate face uz de arma din dotare „in caz de absoluta necesitate si cand folosirea altor mijloace de impiedicare sau constrangere nu este posibila”. Trebuie precizat ca in zona se aflau deja desfasurate importante forte de politie, dotate cu masini. Ar fi fost deci posibil ca politistii sa foloseasca o varietate de mijloace pentru retinerea celui urmarit, fara a face uz de arma.

In acelasi timp trebuie precizat ca soldatul Marius Cristian Palcu nu se afla in nici una din situatiile prevazute de Legea Politiei pentru uzul de arma, el nefiind nici „infractor prins in flagrant care incearca sa fuga si nu se supune somatiei de a ramane la locul faptei” (art. 19 litera d) si nici „infractor care a ripostat cu arme albe sau de foc…” (art. 19 litera e).

Trebuie mentionata si actiunea unor politisti de a aduce la locul faptei pe matusa si nepotul prezumtivului asasin, nepotul avand catuse la maini. Publicul prezent s-a manifestat cu violenta impotriva lor, crezand ca nepotul era asasinul. Actiunea politistilor, de aducere a celor doua rude la locul faptei constituie un abuz.

3. Laurentiu Gabriel Cotea – prezumtivul asasin al celor doi politisti – este, dupa spusele membrilor familiei, o persoana care prezinta labilitate psihica. In momentul in care a fost prins, dupa incercarea esuata de a se sinucide, el a spus, conform relatarilor din presa, ca nu a mai putut suporta umilintele la care fusese supus in timpul efectuarii stagiului militar. Soldatul si-a parasit postul si a comis acele acte violente dupa unsprezece luni de armata, cand mai avea doar o luna pana la liberare. APADOR-CH cere Ministerului Apararii Nationale si Parchetului Militar sa investigheze modul in care soldatul Laurentiu Gabriel Cotea a fost tratat in perioada satisfacerii stagiului militar.

APADOR-CH a aflat din informatiile furnizate de presa ca diagnosticul stabilit soldatului Laurentiu Gabriel Cotea la internarea in Spitalul de urgenta a fost „rana toracica prin autoimpuscare”. Sinuciderea sau tentativa de sinucidere nu poate fi stabilita, conform legii, decat in urma unei anchete penale efectuate de un magistrat. Un medic poate descrie aspectul plagii, genul de arma folosita, distanta de la care s-a tras, dar nu are competenta de a stabili autorul unei asemenea fapte.

APADOR-CH spera ca institutiile statului de drept sa-si faca datoria. In particular, APADOR-CH asteapta ca Parchetul Militar si Justitia militara sa solutioneze cu aceeasi operativitate atat cazul soldatului Laurentiu Gabriel Cotea cat si pe cel al politistului sau politistilor care l-au ucis pe soldatul Marius Cristian Palcu.”

Soldatul Laurentiu Gabriel Cotea a fost condamnat la pedeapsa inchisorii pe viata. Procesul politistului care l-a impuscat pe Marius Cristian Palcu continua. Nimeni din conducerea Politiei nu a fost considerat responsabil pentru felul in care a fost condusa actiunea soldata cu impuscarea unui om nevinovat.

Gabriel Carabulea (Bucuresti)

Pe data de 13 aprilie 1996, Gabriel Carabulea a avut un accident de circulatie, fara victime, in urma caruia masina sa a fost usor avariata. La sectia 14 Politie, unde a ajuns initial impreuna cu posesorul autovehicolului cu care a intrat in coliziune, a fost identificat drept persoana suspectata de talharie de politisti de la sectia 9. In aceeasi zi a fost transferat la sectia 9. Pe data de 16 aprilie, Gabriel Carabulea, impotriva caruia se emisese un mandat de arestare, a fost dus, in stare foarte grava (tensiunea 4) mai intai la Spitalul penitenciar Bucuresti, unde nu a fost primit, si apoi la spitalul Fundeni. Pe data de 3 mai 1996, el a decedat. Sotia si cativa prieteni care au reusit sa discute cu Gabriel Carabulea doar atunci cand se deschidea usa salonului in care era internat sub paza, au afirmat ca tanarul le-a spus ca a fost rulat intr-un covor si batut salbatic in sectia 9 Politie. Exista cateva fotografii facute de familie inainte de inmormantare care arata existenta unor echimoze pe picioare si la cap si un urias hematom in zona organelor genitale.

APADOR-CH a sesizat Parchetul militar in legatura cu acest caz prin adresa nr.44/14 mai 1996. Dupa cateva luni, asociatia a aflat din presa ca Parchetul militar insarcinat cu investigarea cauzei decesului susnumitului a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor de la Sectia 9 Politie Bucuresti.

Asociatia a venit cu noi argumente care contrazic sustinerea politistilor, asa cum a fost relatata in presa, conform careia Gabriel Carabulea ar fi decedat in urma accidentului de masina avut chiar in ziua retinerii (13 aprilie 1996). Astfel:

– Nela Carabulea, sotia lui Gabriel, a stat cu el circa 2 ore la sectia 14, practic pana in momentul mutarii retinutului la sectia 9. Gabriel nu s-a plans ca l-ar fi durut ceva. De la locul accidentului, Gabriel Carabulea a fost dus direct la sectia de politie, fara sa se puna problema unui examen medical. Concluzia logica este ca nu avea nevoie de o astfel de consultare.

– Pe data de 16 aprilie, Nela Carabulea s-a prezentat la sectia 9, exact in momentul in care sotul ei era transportat pe brate de politisti la masina care urma sa-l duca la spital. Afirmatia politistilor conform careia lui Gabriel Carabulea i s-ar fi facut subit rau si ar fi cazut in sala de dusuri a arestului politiei ca urmare a accidentului de masina, este discutabila sub mai multe aspecte :

a) de vreme ce victima nu s-a plans de vreo durere nici in ziua accidentului si nici in urmatoarele doua zile, este greu de crezut ca i-ar fi venit rau a treia zi dupa accident;

b) daca Gabriel Carabulea s-a plans politistilor de la Sectia 14 sau celor de la Sectia 9 in legatura cu eventuale urmari ale accidentului de masina, se pune intrebarea de ce nu a fost transportat mai devreme la spital;

c) eventualitatea decesului lui Gabriel Carabulea in urma accidentului de masina nu explica prezenta enormului hematom din zona organelor genitale, mentionat si in Raportul medico-legal de autopsie intocmit de Institutul de Medicina Legala „Prof.Dr.Mina Minovici” sub numarul A3/962’96, din 7 august 1996.

Vineri, 3 mai 1996, Gabriel Carabulea a murit in spitalul Fundeni. Certificatul medical constatator al mortii a fost emis de IML – Bucuresti pe data de 4 mai, sub numarul 962. Documentul mentioneaza drept cauza directa a decesului „insuficienta cardiorespiratorie acuta” iar la starea morbida initiala, „bronhopneumonie cu zone de infarctizare”. Raportul medico-legal de autopsie mentioneaza la concluzii ca moartea lui Gabriel Carabulea „s-a datorat insuficientei cardio-respiratorii acute consecutive unei trombembolii pulmonare cu zone intinse de infarctizare pulmonara (pulmonul drept), la un organism cu afectiuni cronice preexistente, miocardioscleroza, hepatita cronica agresiva cu tendinta cirogena, nefrita cronica interstitiala.” Gabriel Carabulea era, dupa spusele sotiei, un om perfect sanatos, care nu suferise decat de bolile copilariei. In plus, in luna mai 1995, isi facuse si un examen radiologic la dispensarul Institutului de Ftiziologie, rezultatul fiind „nimic patologic pleuro-pulmonar”. Este aproape imposibil de crezut ca un tanar de 26 de ani, sanatos tun, sa se fi imbolnavit de plamani, inima, ficat si rinichi atat de grav, fara ca macar sa isi dea seama.

Art. 29 din Legea Politiei nr. 26/1994 precizeaza ca: „Personalul politiei este obligat sa vegheze ca sanatatea si integritatea corporala a persoanelor a caror paza o exercita sa fie deplin ocrotite si, in special, sa ia imediat masuri ca ingrijirile medicale sa le fie acordate de fiecare data cand acestea se impun.” Art. 27 din aceeasi lege prevede ca: „Politistului ii este interzis sa provoace unei persoane suferinte fizice ori psihice, cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana sau de la o terta persoana, informatii sau marturisiri …. De asemenea, politistului ii este interzis sa comita acte de tortura, in orice imprejurare, oricare ar fi ea….”. Codul Penal stabileste pedepse pentru cercetarea abuziva (art. 266 alin. 2 : „Intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente impotriva unei persoane aflate in curs de cercetare, ancheta penala ori judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.”), supunerea la rele tratamente (art. 267 : „Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere, detinere … se pedepseste cu inchisoare de la unu la 3 ani.”) sau tortura (art. 267/1 : „Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana … informatii sau marturisiri … atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt aplicate de catre un agent al autoritatii publice … se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.” Paragraf 3 : „Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentie pe viata sau cu inchisoare de la 10 la 20 ani.”)

Mai trebuie amintit si ca insasi Constitutia interzice tortura si relele tratamente si ca Romania a semnat mai multe documente internationale cu privire la drepturile omului – Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale cu Protocoalele aditionale, Conventia europeana pentru prevenirea torturii, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, etc – toate continand aceleasi garantii pentru persoanele detinute, retinute sau arestate.

Sectia Parchetelor Militare a infirmat prima decizie in acest caz, cerand completarea investigatiilor, nefinalizate pana la sfarsitul anului 1996.

Andrei Mardare (Bucuresti)

Andrei Mardare din Bucuresti a fost retinut de politistii de la sectia 7 de politie (Colentina) pe data de 10 iunie 1996, in jurul orei 23.00, fiind acuzat de talharie. In fapt, Andrei Mardare ar fi acostat o femeie pe strada careia i-ar fi dat o palma si ar fi incercat sa-i ia geanta. Familia Mardare a fost anuntata de sectia de politie la ora 1.00, cerandu-i-se sa se prezinte cu buletinul de identitate al retinutului. Lucia Mardare, mama lui Andrei, a venit la sectie pe data de 11 iunie dimineata cand i s-a comunicat ca fiul ei se afla la spital.

Din certificatul medical nr. C/323 emis de Spitalul clinic de urgenta – sectia neurochirurgie – rezulta ca Andrei Mardare a fost adus la spital, de la sectia de politie, la ora 3,25 pe data de 11 iunie, cand i s-a pus diagnosticul :”contuzie cerebrala minora, contuzie auriculara stanga”. In aceste conditii apare suspiciunea intemeiata ca Andrei Mardare a fost lovit in sectia de politie, in timpul retinerii. Fratele lui Andrei Mardare a declarat ca acesta a fost insotit la spitalul de urgenta de un plutonier de la sectia 7.

Lucia Mardare a revenit la sectie pe data de 12 iunie si si-a vazut fiul cu urme clare de lovituri pe fata, in special la nas si ureche.

Familia Mardare a depus plangere impotriva politistilor la Sectia Parchetelor Militare (numar de inregistrare 14756 din data de 1 august 1996). Andrei Mardare se afla in prezent in penitenciarul Bucuresti, in arest preventiv.

APADOR-CH considera ca atat rezultatele examenului medical de la Spitalul de urgenta cat si declaratia mamei lui Andrei Mardare sunt indicii clare de purtare abuziva din partea politistilor de la sectia 7 Bucuresti.

Pana la sfarsitul anului 1996 nu au fost finalizate cercetarile in acest caz.

Kerim Asim si Dervis Givan (Medgidia)

Informatiile au fost furnizate APADOR-CH de seful Politiei municipale. Nu au putut fi contactati si suspectii implicati in incident intrucat unul se afla deja in arest preventiv la penitenciarul Poarta Alba iar celalalt a disparut, fiind dat in urmarire generala.

Dl. comandant a relatat ca, in noaptea de 1 spre 2 iunie a.c., doi romi – Kerim Asim si Dervis Givan – au furat de la cetateanul G.D. care locuieste la caminul de nefamilisti, un televizor alb/negru si obiecte de imbracaminte. In jurul orei 3.00 noaptea, cei doi au fost opriti de o patrula formata dintr-un politist si un jandarm. Intrucat explicatiile date de romi in legatura cu provenienta bunurilor aflate asupra lor au fost nesatisfacatoare, patrula a solicitat unui cetatean din zona sa-i duca pe toti cu masina lui la sectia de politie. Ajunsi aici, cei doi suspecti au abandonat lucrurile sustrase si au fugit. Politistul a luat un taxi si a pornit in urmarirea lor. La un moment dat, taxiul a taiat calea celor doi romi care s-au despartit fugind in directii diferite. Politistul l-a somat pe Kerim Asim, dupa care a tras, nimerindu-l in picior. In total au fost trase patru focuri de arma. Kerim Asim a fost consultat de un doctor din Medgidia, dupa care, considerandu-se ca nu se afla intr-o stare grava, a fost dus in arest preventiv la penitenciarul Poarta Alba. Celalalt suspect – Dervis Givan – a disparut si este dat in urmarire generala.

Politia a retinut-o si pe Sali Sevij, o femeie care „lucra” impreuna cu cei doi romi. Ea racola diversi cetateni – intre care si pe G.D.- cu care intretinea relatii sexuale, dupa care transmitea informatii celor doi romi privind bunurile existente la domiciliile persoanelor racolate, facilitandu-le actiunile infractionale.

Problema care s-a ridicat a fost de ce politistii nu i-au imobilizat pe cei doi romi folosind catusele, lucru ce i-ar fi impiedicat sa fuga din fata sediului politiei. Raspunsul sefului politiei din Medgidia a fost ca „nu au suficiente catuse”. Asadar, patrula nu era dotata cu catuse si nu avea masina (pentru intreaga politie din Medgidia exista o singura masina, iar aprovizionarea cu benzina se face defectuos), ceea ce nu numai ca ingreuneaza munca politistilor dar poate avea consecinte nefaste, cum a fost cazul impuscarii lui Kerim Asim.

Cazul Ionut Vlase (Mangalia)

Pe data de 1 iunie 1996, in jurul orei 16.30, Ionut Vlase, in varsta de 13 ani, se juca in zona dintre blocurile de pe Soseaua Constantei unde locuieste impreuna cu familia. Urmarind un suspect presupus a fi furat o suma de bani de la un turist francez cazat la hotel „Mangalia” din apropiere, un politist – Curti Dindar – a ajuns in zona respectiva si a tras sase focuri de arma. Un glont l-a nimerit pe copil in cap. Transportat de familie mai intai la spitalul din Mangalia – unde comentariul unui medic a fost „nu vedeti ca e beat?” – Ionut Vlase a fost dus apoi de urgenta la spitalul judetean Constanta unde a fost operat imediat de doctorul Schiopu. Din fisa medicala rezulta ca glontul a avut punct de intrare fronto-temporal dreapta, iar punct de iesire temporal posterior dreapta. Cele doua orificii sunt de dimensiuni aproape egale, ceea ce pune problema distantei de la care s-a tras : ori de foarte aproape, ori de foarte departe. Din declaratiile unor vecini care au vazut incidentul, se pare ca politistul a tras de la o distanta de 25 -30 metri, deci de la o distanta mica.

Ionut Vlase nu stie nimic in legatura cu incidentul. Stie doar ca a auzit circa sase focuri de arma dupa care a cazut la pamant. Cu toate ca in iunie 1996 se simtea relativ bine, el se plangea de dureri de cap. Doctorul Schiopu a declarat ca Ionut Vlase si-a pierdut „simtul artistic” in urma impuscarii si ca nu excludea eventuale complicatii ulterioare, din care cea mai posibila este epilepsia posttraumatica.

La locul unde s-a petrecut incidentul se vedeau clar, pe calcanul blocului unde locuieste familia Vlase, urmele a cinci gloante, imprastiate pe o suprafata de maximum un metru patrat. Vecinii din blocurile din jur au declarat ca, la ora 16.30 cand s-a petrecut incidentul, erau multi copii care se jucau in spatiul respectiv. In aceste conditii, apare evident ca recurgerea la arma de foc s-a facut cu incalcarea Legii nr.17/1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor care, la art.52 paragraf b) prevede urmatoarele : „Se interzice uzul de arma in situatiile in care s-ar primejdui viata altor persoane ….”. Este clar ca, recurgerea la arma de foc s-a facut intr-o zona populata, la o ora cu circulatie intensa. Tot Legea 17/1996 prevede la art.51, alin.3 ca „Persoanei ranite trebuie sa i se dea primul ajutor si ingrijiri medicale”. Nici aceasta prevedere nu a fost respectata de politist, care, dupa sosirea unui coleg, a parasit locul incidentului cu masina acestuia.

Comandantul Politiei Mangalia a afirmat ca : 1) politistul nu a stiut ca a impuscat un copil; 2) in zona incidentului nu s-ar fi aflat nimeni in momentul impuscaturilor; 3) suspectul Isai Iasar l-ar fi amenintat pe politist cu o piatra, ceea ce explica recurgerea la arma de foc. Or, legitima aparare nu poate fi invocata in nici un caz, intrucat chiar daca suspectul l-ar fi amenintat pe politist cu o piatra, este evidenta disproportia dintre o asemenea „arma” si o arma de foc. Iar daca se poate admite ca politistul nu a stiut, in momentul respectiv, ca a impuscat un copil, afirmatia ca nu se afla nimeni in zona este contrazisa atat de marturiile locatarilor din blocurile invecinate cat si de producerea incidentului caruia i-a cazut victima Ionut Vlase.

Isai Iasar, presupusul hot, se afla in arestul Politiei Judetene Constanta, deoarece incidentele in care sunt amestecati straini intra in competenta inspectoratelor judetene.

In urma anchetei efectuate de Parchetul Militar Constanta politistul vinovat de ranirea prin impuscare a unui copil de 13 ani a fost trimis in judecata.

Fratii Viorel si Marius Burueana Damian (Turceni)

Conform relatarilor celor doi frati, pe data de 29 ianuarie 1995 ei se aflau la targul din Novaci, incercand sa vanda un fierastrau mecanic si un transformator de sudura – ambele de fabricatie straina – aduse de Viorel Damian din Germania unde lucrase cu contract de munca aproape un an. Venisera la targ cu masina Opel pe care Viorel Damian o imprumutase de la un cetatean german si pe care urma sa i-o restituie la intoarcerea in Germania. Un politist din Novaci le-a cerut mai intai actele de proveninta a bunurilor, apoi buletinele (a retinut buletinul de identitate al lui Viorel Damian) ca, in cele din urma, sa-i invite la sediul politiei din Novaci. Aici li s-a spus ca trebuie sa lase obiectele (fierastraul si transformatorul) la politie, conform Legii 12 (?!). Fratii Damian – Viorel este inginer iar Marius Burueana este proaspat absolvent al facultatii de drept – au fost de acord sa le lase dar cu conditia – perfect legala – a intocmirii unui proces verbal. Politistii din Novaci au refuzat acest lucru, asa incat fratii au plecat cu obiectele respective acasa la Turceni. Buletinul de identitate al lui Viorel Damian a ramas la Novaci.

Spre seara, mai multi politisti de la sectia din Turceni s-au prezentat la domiciliul lui Viorel Damian cerandu-i sa-i insoteasca. Folosindu-si cunostintele de drept, Marius Burueana a intervenit si le-a solicitat o invitatie scrisa. Discutiile au avut loc in fata blocului, in prezenta mai multor persoane. In cele din urma, fratii Damian au fost introdusi cu forta in masina ARO cu numarul 3 – GJ – 535, apartinand IFTE Turceni, condusa de Gabriel Calina, fiul sefului de post din Turceni, Stefan Necsoiu (Gabriel Calina nu este politist). Pe traseul pana la sectia de politie, fratii Damian au fost loviti cu salbaticie in special de Gabriel Calina si de plt.Nicolae Draghici in timp ce erau imobilizati de maiorul Stefan Necsoiu, de sg. maj. Marian Miu, plt. maj. Titel Sganca si martorul Iulian Musescu. Trebuie mentionat ca, ulterior, politistii au adus o masina a politiei pe care au fotografiat-o in fata blocului, depunand fotografia la dosar (?!). Dar insusi Gabriel Calina a recunoscut in declaratie ca a condus masina ARO apartinand IFTE.

Fratii Damian au fost dusi la sectia din Turceni, de unde au fost transferati la IPJ Gorj (Tg. Jiu). Pe numele lor s-a emis – de catre Parchetul de pe langa Tribunalul Tg. Jiu – un mandat de arestare de 30 de zile (nr. 44/31.01.1995), sub acuzatia de ultraj la adresa politistilor din Turceni (art. 239/2 si 321/1 CP).

Marius Burueana Damian a intrat in greva foamei cerand sa fie examinati de un medic legist atat el cat si fratele sau. Acest lucru s-a intamplat pe data de 2 februarie 1995 dupa care s-a emis un certificat medico-legal (nr.182/6.02.1995) care constata ca Marius Burueana Damian prezenta numeroase echimoze pe fata, precum si o lovitura la genunchi. Viorel Damian a fost si el examinat de un medic legist dar abia pe data de 6.02.1995, in urma continuarii grevei foamei declarate de fratele sau. Certificatul medico-legal nr.203 din 7.02.1995 constata, de asemenea, prezenta a numeroase leziuni traumatice pe diverse parti ale corpului. Trebuie mentionat ca politistii care au pretins ca ar fi fost agresati de cei doi frati si-au scos certificate de la IML Gorj dupa ce fusese examinat Marius Burueana.

O data cu privarea de libertate, lui Viorel Damian i-au fost confiscate masina Opel (returnata la eliberare) si cele doua obiecte mentionate mai sus (fierastraul si transformatorul). Pe data de 29 ianuarie, in jurul orei 22.00, Viorel Damian a fost dus de la politie inapoi la domiciliu, unde i s-a efectuat o perchezitie. Nu i s-a ridicat nici un obiect din casa. In schimb, i-a fost confiscata, tot fara proces verbal, rulota care se afla parcata in curtea unui vecin, ceea ce pune problema procedurii folosite de politisti : au avut sau nu mandat de perchezitie pentru vecin? au obtinut sau nu acordul sau scris pentru a ridica rulota?

Fratii Damian au fost eliberati pe cautiune dupa 25 de zile de privare de libertate. Procesul de ultraj intentat impotriva lor a fost stramutat de la Tg. Jiu la Bucuresti, fiind in curs de judecata (dosar nr 7517/96 la Judecatoria Sectorului 3).

Mama fratilor Damian a depus o plangere la Parchetul militar Craiova pe data de 3 februarie 1995. Viorel si Marius au depus si ei plangeri la acelasi parchet. S-a constituit dosarul nr.123/P/95 dar, inainte de finalizare, unul din politistii implicati a fost avansat in grad, intrand in competenta Parchetului militar Bucuresti. Cum la Parchetul militar Craiova adjunctul primului procuror are competenta si pentru Bucuresti, a fost schimbat doar numarul dosarului (nr.1294/P/95), lucru de care victimele au aflat intamplator. In cadrul investigatiilor, care inca nu au fost finalizate cu toate ca a trecut un an si jumatate de la incident, fratii Damian au dat declaratii in doua randuri la Parchetul militar Craiova.

Pana la sfarsitul anului 1996 cazul nu a fost solutionat de Parchetul militar. In acelasi timp, dosarul impotriva fratilor Damian pentru ultraj la adresa politistilor din Turceni este mereu amanat in asteptarea deciziei Parchetului militar. Este evident ca daca Parchetul militar va decide neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor reclamati pentru abuz, atunci fratii Damian vor fi condamnati pentru ultraj. Invers, daca Parchetul militar stabileste ca politistii din Turceni s-au facut vinovati de purtare abuziva, atunci acuzatia de „ultraj” cade si Ministerul de Interne, impreuna cu procurorul care a emis mandatele de arestare preventiva vor trebui sa raspunda pentru privare ilegala de libertate.

Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu (Bucuresti)

Inginerul Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu din Bucuresti, a fost agresat de politisti si de doi civili care s-au recomandat a fi „pompieri” in statia de metrou Unirea 2 in noaptea de 17/18 noiembrie a.c. Inginerul, insotit de fiul sau in varsta de 13 ani, Laurentiu Apostolescu, si nepotul sau, Mihai Damian, in varsta de 22 de ani, a participat la manifestarile spontane din Piata Universitatii in urma anuntarii rezultatelor alegerilor prezidentiale. Inginerul Apostolescu avea asupra sa un drapel tricolor. In statia de metrou, au fost acostati, in jurul orei 1.00 de un grup de politisti si de doi civili. Unul dintre politisti le-a cerut drapelul pe care l-a desfasurat si agitat oarecum amenintator in directia inginerului. Lucrurile s-au precipitat cand au intervenit si cei doi civili. Mihai Damian a fost trantit la podea si lovit, apoi inginerul Apostolescu a fost imobilizat de politisti cu catusele, lovit si el si tarat spre sectia de politie metrou. La strigatele lor, a aparut un ziarist de la „Monitorul de Iasi” care a fost martor la intreaga intamplare si a si dat declaratie la politie. Inginerul Apostolescu si nepotul sau Mihai Damian au fost retinuti la sectia de politie din metrou pana in jurul orei 4.00 dimineata. Ei au semnat declaratii in legatura cu cele intamplate, timp in care, la o masa alaturata, cei doi „pompieri” isi scriau declaratiile dupa dictarea unuia din politisti. Mai trebuie mentionat si faptul ca la adresa inginerului si nepotului sau au fost proferate amenintari de genul „va sparg”, „va omor” etc. si ca drapelul a fost facut bucati de politisti.

Mihai Damian are certificat medico-legal (nr. A2/11556) care mentioneaza ca „prezinta leziuni corporale…si necesita 3-4 zile ingrijiri medicale”. In cazul inginerului Apostolescu, loviturile primite la gat si pe spate nu au lasat urme, asa incat certificatul sau medico-legal (nr. A2/11557) nu indica si numarul de zile de ingrijiri medicale.

Pe data de 25 noiembrie, inginerul a primit prin posta un proces verbal prin care era amendat cu suma de 500.000 lei pe baza Legii 61/91. A contestat amenda la Judecatorie, avand termen in ianuarie 1997.

APADOR-CH considera ca politistii care se aflau in statia de metrou in noaptea de 17/18 noiembrie precum si cei doi pompieri se fac vinovati de purtare abuziva. Chiar daca inginerul Apostolescu ar fi „tulburat” linistea publica – ceea ce, in acea noapte, au facut cateva zeci de mii de bucuresteni – nimic nu poate justifica interventia brutala a oamenilor legii.

Victima a depus plangere la Parchetul Militar Bucuresti, inregistrata sub numarul 912/22.11.1996.

CONCLUZII:

– Din cazurile investigate de APADOR-CH rezulta in mod clar faptul ca reactia politistilor fata de cei pe care ei ii suspecteaza de a fi comis o contraventie/infractiune a ramas neschimbata : desconsiderarea fiintei umane, folosirea excesiva a fortei fara teama de a suporta rigorile legii, acoperirea colegilor vinovati de abuzuri, recurgerea la acuzatia de „ultraj” pentru justificarea purtarii abuzive etc;

– Lipsa de profesionalism a politistilor implicati in cazurile descrise este evidenta : recurgerea la forta atunci cand nimic nu justifica acest lucru, necunoasterea (sau nerespectarea) legilor tarii (mai ales in privinta situatiilor in care poate fi folosita arma de foc), abuzarea de Legea 61/91 cu privire la contraventii etc;

– Cadrul legislativ trebuie modificat in sensul sporirii protectiei drepturilor omului si libertatilor sale fundamentale; propunerile avansate de APADOR-CH in aceasta privinta sunt doar o parte din masurile administrative si legislative imperios necesare;

– In privinta colaborarii cu diferite Parchete Militare, trebuie facute cateva precizari:

– APADOR-CH a constatat tergiversarea unor cazuri socotite de asociatie drept flagrante incalcari ale drepturilor omului, precum si modalitatea de solutionare a altora, in sensul emiterii cu foarte multa usurinta a deciziei de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti;

– Apeland, in asemenea situatii, la Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, APADOR-CH a colaborat bine cu aceasta institutie, apreciind in mod deosebit atitudinea deschisa si dorinta de dialog a unor procurori militari.

– APADOR-CH a precizat in repetate randuri ca o dorita demilitarizare a politiei nu va avea alt impact asupra procurorilor militari decat disparitia gradelor militare si eliminarea sursei de permanenta suspiciune care este „disciplina militara” si care inseamna indeplinirea ordinelor superiorilor ierarhici ceea ce poate afecta independenta magistratilor.

V. PROBLEME DIN PENITENCIARE

APADOR-CH a continuat programul de investigare a unor plangeri individuale adresate asociatiei de persoane aflate in detentie. Cu acele ocazii, reprezentantii asociatiei au vizitat si penitenciarele respective. In 1996, spre deosebire de anii precedenti cand aprobarea de intrare intr-un anume penitenciar era valabila pentru perioade de trei-patru saptamani, Directia Generala a Penitenciarelor a cerut APADOR-CH sa precizeze datele vizitelor. Intentia de „cosmetizare” a realitatii a fost evidenta in toate penitenciarele vizitate, ceea ce dovedeste ca factorii de raspundere din DGP nu au inteles inca rolul organizatiilor neguvernamentale pe care le considera „adversare” si nu partenere de dialog.

1. Aspecte generale

Aspectele semnalate de APADOR-CH in 1994 si 1995 raman, in mare parte, valabile si in 1996.

a) Supraaglomerarea

Una din principalele cauze ale supraaglomerarii din penitenciare este usurinta cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva. Codul de procedura penala prevede numeroase situatii in care se poate lua aceasta masura privativa de libertate, unele din ele fiind in contradictie cu articolul 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, cum ar fi emiterea aproape automata a mandatului de arestare preventiva daca suspectul este recidivist, sau daca pedeapsa pentru fapta de care suspectul este acuzat este mai mare de doi ani inchisoare. In afara de aceasta, institutia eliberarii pe cautiune sau sub control judiciar nu functioneaza decat rar si greu. In aceste conditii, exista penitenciare in care aproape jumatate din detinuti se afla in arest preventiv.

O alta categorie de detinuti care contribuie la crearea supraaglomerarii este cea a contravenientilor. In marea lor majoritate, ei au ajuns in penitenciar pentru ca nu au putut – sau au neglijat – sa-si plateasca o amenda contraventionala. Transformarea amenzii in zile/inchisoare pe baza Legii 61/91, prezinta, dupa parerea APADOR-CH, numai dezavantaje pentru ca :

– suma reprezentand amenda nu este recuperata de stat;

– statul cheltuieste bani pentru fiecare detinut, indiferent de motivele pentru care i s-a aplicat o pedeapsa privativa de libertate;

– rolul educativ al pedepsei este cel putin discutabil datorita mediului si mentalitatilor din locurile de detentie.

O solutie ar fi amenajarea unui penitenciar numai pentru contravenienti, in care conditiile de detentie sa fie mult mai usoare. La ora actuala, cu exceptia unor mici avantaje, contravenientii au aceleasi conditii si acelasi tratament ca si cei condamnati pentru infractiuni grave.

O a doua solutie, aplicata cu succes in tarile cu traditii democratice indelungate, este inlocuirea pedepsei privative de libertate cu prestarea de servicii in beneficiul comunitatii.

Prin recentele amendamente aduse Codului penal (octombrie 1996), limitele superioare ale pedepselor privative de libertate au fost dublate sau chiar triplate, ceea ce va determina aplicarea unor pedepse mai severe, in toate cazurile infractionale. In felul acesta detinutii vor petrece si mai mult timp in penitenciare, ceea ce va avea urmari serioase cu privre la supraaglomerarea locurilor de detentie.

b) Fonduri insuficiente

Hrana, dar mai ales conditiile de igiena sunt precare. Cu toate ca numarul de calorii stabilite pentru fiecare categorie de detinuti (cei care muncesc/cei care nu muncesc; detinuti bolnavi/detinuti sanatosi; detinuti tineri sau minori etc) a crescut simtitor in ultimii ani, el este atins, in regula generala, prin folosirea subproduselor de carne (cap si picioare de porc) si a slaninii. Nu este greu de imaginat ce efecte poate avea, in timp, acest meniu invariabil asupra sanatatii detinutilor. Sistemul centralizat al penitenciarelor nu permite initiativa locala: exista locuri de detentie care au propriile ferme de animale sau gradini de zarzavat si care ar putea imbunatati hrana zilnica din propriile resurse. Ar fi de dorit ca DGP sa stabileasca doar norma minima de calorii zilnice, lasand la latitudinea comandantilor si cadrelor din fiecare penitenciar decizia de a o spori, in functie de posibilitati.

Conditiile de igiena inseamna practic inca o pedeapsa pentru detinuti. In conditii „normale”, o camera cu 30 – 40 de detinuti este dotata cu grup sanitar format din maximum doua WC-uri si un spalator cu trei-patru robinete. Nu exista apa calda in camere si, uneori, nici apa rece. Detinutii fac dus o data pe saptamana, fiecare avand la dispozitie doar cateva minute. Paturile, cearceafurile, saltelele, paturile sunt foarte vechi si degradate ceea ce face practic inutila orice dezinsectie.

In unele penitenciare, cabinetele medicale sunt lipsite de aparatura si medicamentele absolut necesare, uneori chiar si de doctori. Un detinut bolnav, care nu poate fi tratat in penitenciar si nici nu poate fi transferat la unicul spital penitenciar din Romania, poate fi internat intr-un spital civil din zona respectiva, dar aceasta presupune scoaterea din dispozitiv a unor cadre care trebuie sa-l pazeasca. O solutie ar fi asigurarea pazei de politie sau jandarmerie sau gardieni publici.

Aceste probleme ar putea fi rezolvate mult mai usor daca ar exista fonduri suficiente.

c) Mentalitatea cadrelor din penitenciare

Este sigur ca s-au facut progrese in acest domeniu. Cadrele din penitenciare au inceput sa inteleaga ca persoanele aflate in detentie nu inceteaza sa fie oameni chiar daca au savarsit infractiuni pentru care societatea i-a pedepsit prin privare de libertate. Procesul ar putea fi accelerat daca DGP ar inceta sa fie o institutie militara care blocheaza orice initiativa ce ar putea fi luata la nivelul fiecarui penitenciar si daca ordinele militare ar fi inlocuite cu regulamente redactate conform standardelor europene.

Mai exista inca ofiteri si subofiteri care considera ca, odata ajunsa in penitenciar, o persoana aflata in perioada urmaririi penale sau a judecatii este automat vinovata. Prezumtia de nevinovatie nu este, inca, o notiune general acceptata. Chiar si in locurile unde ea este respectata in principiu, se practica separarea intre cei care nu au fost inca judecati si cei deja condamnati in prima instanta, neintelegandu-se ca numai o decizie ramasa definitiva dupa epuizarea tuturor cailor de atac in justitie conteaza.

d) Reinsertia sociala

Nu exista in prezent un program coerent al autoritatilor in privinta reinsertiei sociale a detinutilor care sunt pusi in libertate. Riscurile ca un fost detinut sa nu gaseasca de lucru, sa fie repudiat de familie si sa ramana pe drumuri sunt bine cunoscute. De aici si numarul mare de recidivisti. Cateva organizatii neguvernamentale incearca sa faca ceva in acest domeniu, dar ele dispun de bani prea putini. Ar fi nevoie de un program guvernamental, cu finantare de la buget, pentru a evita, pe cat posibil, ca detinutii eliberati sa ajunga in situatia revenirii in penitenciare in urma comiterii unor noi infractiuni.

2. Aspecte din cateva penitenciare. Cazuri individuale

a) Penitenciarul Bucuresti (29 februarie 1996)

Conditiile din penitenciar

La data vizitei, se aflau in penitenciar 3.360 detinuti la o capacitate de 2.400 paturi. Din acestia, 118 erau contravenienti, adica persoane ale caror amenzi neachitate au fost transformate in zile de inchisoare.

509 detinuti erau folositi la diverse munci in incinta penitenciarului, circa 200 fiind FP (fara paza). O parte din ei sunt platiti (75.000 lei/luna, din care detinutului ii revin 10%), altii muncesc numai pentru scaderea pedepsei, care poate ajunge la 7 zile/luna.

Exista un preot ortodox cu statut de angajat permanent, dar si reprezentanti ai altor culte – evanghelist, penticostal, adventist – au acces in penitenciar o data pe saptamana sau o data la doua saptamani. O organizatie intitulata „Serviciul umanitar pentru penitenciare” combina educatia moral-religioasa cu mici ajutoare materiale sau servicii facute detinutilor.

In camerele vizitate (camera 41 : 27 paturi cu 35 persoane; camera 53 – tineri intre 18 si 21 ani – : 25 paturi cu 35 persoane; camera 54 – recidivisti – : 31 paturi cu 43 persoane) conditiile de detentie au ramas aceleasi ca in 1995, in privinta igienei si cazarmamentului : aceleasi saltele si paturi vechi, aceleasi uniforme degradate, acelasi grup sanitar rudimentar format din unu sau doua WC-uri si un spalator cu doua sau trei robinete pentru fiecare camera. Detinutii continua sa faca dus cu apa calda o data pe saptamana, avand la dispozitie circa o jumatate de ora pentru fiecare camera.

O camera de izolare, cu doua paturi, in care nu se afla nici un detinut in acel moment nu mai avea geam, robinetul chiuvetei nu era utilizabil iar WC-ul era infundat. Explicatia starii in care se afla camera a fost aceea ca persoana care o ocupase fusese un detinut-problema. Hrana zilnica a detinutilor nu s-a mai imbunatatit nici ea fata de anul 1995 : ceai cu margarina sau marmelada, dimineata, o ciorba si un fel de mancare, la pranz, si un singur fel, seara. Ca la fiecare vizita, s-a pus din nou problema carnii din alimentatia detinutilor. In ziua respectiva, felul doi la pranz a constat in cartofi „cu carne”, s-a spus initial, „cu subproduse de carne” s-a precizat la bucatarie, ceea ce insemna capete si picioare de porc. Carnea (24 kg.) ar fi fost folosita numai pentru mancarea de regim (cam 240 – 260 de detinuti). Cei care se afla in arest preventiv ar avea mancare mai buna decat cei condamnati definitiv, dar este greu de crezut ca diferenta de 5 grame de carne (40 gr. pentru primii si 35 gr. pentru cei din urma) poate fi respectata in realitate.

Cazuri individuale

Robert Constantin Toth este un detinut condamnat la 5 ani inchisoare pentru talharie (art. 211 combinat cu art. 37 din codul penal), din care a executat 2 ani si patru luni. Rudele sale au trimis sesizari atat autoritatilor publice cat si APADOR-CH prin care sustineau ca, in urma unei incaierari cu un grup de detinuti, lui Robert Constantin Toth i s-ar fi fracturat maxilarul si ca nu ar primi ingrijirile medicale necesare. Din discutia avuta cu detinutul si apoi cu cadrele medicale din penitenciar si din verificarea fisei sale medicale a reiesit ca el a avut intr-adevar o fractura mandibulara dar ca a refuzat imobilizarea prescrisa de specialistii de la Facultatea de Stomatologie. In fisa medicala exista refuzul scris al detinutului. Intrucat nu se cunoaste o alta metoda pentru vindecarea unei fracturi mandibulare si intrucat numai in situatia imobilizarii mandibulei personalul medical ar fi trebuit sa efectueze spalaturi zilnice ale cavitatii bucale, reprezentantii asociatiei au considerat ca plangerea privind neacordarea asistentei necesare nu este justificata. In privinta medicatiei, Robert Constantin Toth a declarat ca nu i s-a dat nici un fel de medicament dar doctorita i-a amintit ca primea deja antibiotice pentru o alta afectiune contactata inaintea fracturarii mandibulei si ca i s-au dat si analgezice. De fapt, detinutul, care a refuzat si sa formuleze plangere impotriva agresorilor si sa accepte imobilizarea maxilarului, a crezut ca fractura mandibulei va putea fi un motiv pentru o eliberare pe motive de boala.

Gheorghe Manaila este unul din contravenientii aflati in penitenciar. El a fost amendat de sectia 15 politie din Bucuresti pe data de 2 aprilie 1995 pe baza Legii nr. 61/91, art. 2 lit. p) („provocarea sau participarea la scandal in localuri publice”) cu suma de 150.000 lei. Nu a achitat-o si, pe data de 3 iulie 1995, Judecatoria sectorului 4 Bucuresti a transformat-o in 180 zile/inchisoare contraventionala prin impartirea sumei de 150.000 lei la 300 lei/zi. Au rezultat, asadar, 500 de zile/inchisoare dar Legea 61/91 prevede ca maximum de pedeapsa cu inchisoarea este de 180 zile. Cu toate ca exista sentinta Judecatoriei inca din luna iulie, mandatul de arestare nr. 387 poarta data de 18 decembrie 1995 si a fost adus la indeplinire pe 18 ianuarie 1996. Deoarece deciziile Curtii Constitutionale cu privire la neconstitutionalitatea transformarii unei amenzi neachitate in zile/inchisoare prin impartirea sumei respective la 300 lei/zi dateaza din 10 octombrie 1995 si 14 noiembrie 1995, ar fi fost firesc ca, in cazul Manaila, Parchetul General sa dispuna suspendarea executarii pedepsei.

b) Spitalul penitenciar Bucuresti (29 februarie 1996)

La data vizitei erau circa 700 de detinuti bolnavi la cele 748 de paturi ce reprezinta capacitatea spitalului. Ca si la vizitele precedente, sectia TBC era cea mai aglomerata, cu 351 bolnavi. Dar, in urma unei repartitii mai judicioase a bolnavilor, s-a reusit evitarea supraaglomerarii. Astfel, la camera 105 erau 45 bolnavi la 55 de paturi iar la camera 102 erau 23 bolnavi la 24 paturi. In aceasta din urma, un detinut bolnav de TBC, Cristian Badoi, transferat de la penitenciarul Deva unde ispasea o pedeapsa de 9 ani si 7 luni pentru talharie din care executase deja 6 ani – era legat cu catuse de pat. Seful de camera, sustinut de toti ceilalti detinuti, a declarat ca Badoi este un detinut periculos care a incercat in repetate randuri sa se automutilize inghitind bucati de sarma sau alte obiecte si de asemenea solutie de clor. Cristian Badoi refuza tratamentul pentru TBC si explica tentativele de automutilare prin dorinta sa de a fi retrimis la penitenciarul Deva unde, pe data de 15 martie, urmeaza sa se intruneasca comisia de eliberare conditionata de la care nu vrea sa lipseasca. Dupa parerea reprezentantilor APADOR-CH, Cristian Badoi este dezechilibrat psihic si ar fi cazul ca spitalul penitenciar sa ceara expertizarea si eliberarea sa pe motive de boala, ceea ce ar insemna practic transferarea la un spital psihiatric. Numai un dezechilibru psihic (care a gasit teren prielnic de manifestare in conditiile de incarcerare) ar putea explica frenezia autodistructiva care l-a cuprins.

La sectia dermato-venerice si boli infectioase a spitalului, bolile cele mai frecvente sunt lues, psoriazis, raie suprainfectata si hepatita. Medicul a afirmat ca exista un ordin al ministrului sanatatii prin care se cere ca testul HIV sa fie facut tuturor detinutilor bolnavi. Pana la data vizitei, 80 de bolnavi fusesera testati HIV fara a li se cere acordul si fara sa li se spuna macar despre ce test era vorba.

Maternitatea are conditii mult mai bune decat restul spitalului. Dar la camera 326 erau trei gravide, dintre care una in varsta de 16 ani, transferata de la SSMR Gaiesti. Cele trei femei, dupa toate aparentele debile mintal, au sustinut ca doreau sa li se faca intrerupere de sarcina, lucru imposibil de realizat medical, deoarece toate depasisera cele trei luni de sarcina pana la care se poate face raclaj. Intrebarea este insa de ce nu s-a procedat la intrerupere de sarcina cand acest lucru mai era posibil, avandu-se in vedere nu numai gradul de subdezvoltare mintala ci si faptul ca una din cele trei detinute fusese condamnata pentru pruncucidere.

Ca o concluzie la vizitele de la penitenciar si spitalul penitenciar se poate spune ca, aparent, exista o usoara imbunatatire a conditiilor de detentie, cel putin sub aspectul supraaglomerarii. Cu toate acestea, impresia a fost, mai ales la spitalul penitenciar, ca se facusera unele „cosmetizari” de ultima ora, stiindu-se data exacta a vizitei reprezentantilor APADOR-CH.

O alta concluzie, semnalata deja de APADOR-CH cu ocazia vizitelor precedente la diverse penitenciare, priveste lipsa de interes si de comunicare intre persoanele aflate in arest preventiv si aparatorii lor, mai ales cei numiti din oficiu.

c) Penitenciarul Colibasi (8 martie 1996)

Conditiile din penitenciar

Penitenciarul acopera patru judete : Arges, Valcea, Giurgiu si Teleorman. Cele cinci corpuri de cladire sunt neadecvate, cu exceptia unui corp recent construit. Conform standardelor (6 metri cubi aer pentru fiecare detinut) penitenciarul ar trebui sa aiba 1.379 de locuri. In realitate, sunt 2.000 de paturi si, la data vizitei, numarul detinutilor se ridica la 1.841. Desi, aparent, nu ar fi trebuit sa existe supraaglomerare, datorita principiului separarii pe categorii de detinuti, unele sectii aveau mai multe persoane decat numarul de paturi.

Din totalul de 1.841 de detinuti, 1.085 erau in arest preventiv (din care 48 femei), 551 aveau condamnari definitive, 178 erau contravenienti si 27, minori.

Penitenciarul are 280 de cadre, iar asistenta medicala este asigurata de patru medici si sase asistenti. Un preot ortodox are statut de angajat permanent dar si alte culte, ca de pilda evanghelistii si adventistii, isi trimit reprezentantii, de regula o data pe saptamana.

Cu aprobarea Ministrului Justitiei, penitenciarul acorda detinutilor condamnati definitiv invoiri, cu ocazia sarbatorilor religioase mai importante sau in caz de deces in familie.

Un invatator tine in penitenciar lectii la nivel de curs primar (clasele 1 – 4) pentru detinutii cu condamnari definitive. Comandantul si loctiitorul sau tin raport cu detinutii de doua ori pe luna, orice detinut putand spune ce doreste, fara a fi obligati la o inscriere prealabila.

La o intrebare privind procedura folosita in situatia in care persoane care au stat in arestul politiei si depuse apoi in penitenciar ar prezenta urme de bataie, comandantul a raspuns ca ar refuza sa le primeasca, urmand ca politia sa le aduca inapoi doar dupa vindecare. Daca totusi ar trebui sa le primeasca in penitenciar, atunci doctorul va mentiona in fisa medicala starea fizica a arestatilor. Domnul comandant s-a grabit sa adauge ca nu a avut asemenea situatii pana in acel moment.

La data vizitei se aflau in penitenciar 17 cetateni straini (2 turci, 5 moldoveni, 4 bulgari, un sirian, un ceh, un georgian, un azer si 2 ucraineni) executand pedepse privative de libertate. O masura buna este renuntarea la separarea detinutilor straini de cei romani, fiind exclusa in acest fel suspiciunea existentei unor standarde de detentie preferentiale.

Dupa cum afirmase initial comandantul, in cele cateva camere vizitate erau exact atatea paturi cati detinuti. Numai ca, din discutiile cu persoanele aflate in detentie, a reiesit ca, cu doua zile inaintea venirii reprezentantilor APADOR-CH, o parte din detinuti fusesera mutati in alte camere. Loctiitorul comandantului a confirmat acest lucru.

Cu toata „cosmetizarea” recenta, conditiile de detentie raman proaste. La o camera cu 60 de persoane (camera 31 recidivisti) exista un grup sanitar format din doua WC-uri si un jgheab din tabla prevazut cu o teava cu gauri prin care curge apa. Este evident ca nu exista conditii pentru asigurarea igienei personale. Saltelele si paturile sunt vechi si, in ciuda dezinsectiei care se face oricum destul de rar (o data pe an, conform detinutilor, o data pe trimestru, conform cadrelor penitenciarului), exista paduchi, iar detinutii au tot felul de eczeme, iritatii ale pielii si chiar raie.

Camera 30 (contravenienti) avea 61 de detinuti la 60 de paturi. Aici se aflau cei care nu contestasera la judecatorie amenzile primite pentru diverse contraventii si nu le achitasera in termenul legal.

Hrana zilnica este asemanatoare celei din alte penitenciare vizitate : dimineata – ceai cu biscuiti, la pranz – o ciorba si un fel de mancare cu slanina sau subproduse (numite de cadrele penitenciarului carne) iar seara – un fel de mancare, cu sau fara slanina. Peretii bucatariei prezentau condens pe suprafete foarte mari.

Legea nr. 61/1991

Conform Legii 61/91, amenzile neachitate se transforma in inchisoare contraventionala. Dar, prin Ordonanta Guvernului nr. 55 din august 1994 – aprobata de Parlament in decembrie 1994 – s-a marit cu de la 10 pana la 50 de ori cuantumul amenzilor, pastrandu-se insa neschimbat coeficientul de calcul al transformarii amenzilor neachitate in inchisoare contraventionala (300lei/zi). Ca urmare, amenzile neachitate in limita de timp legala (o luna) au fost transformate intr-un numar sporit de zile/inchisoare contraventionala, depasind – de cele mai multe ori – maximum de 6 luni prevazut tot de Legea 61/91, dar reduse, de fiecare data, la acest maxim. De exemplu, o amenda de 200.000 lei – foarte frecventa – ar da, prin impartirea la 300 lei/zi inchisoare contraventionala, 666 zile de privare de libertate. Dar contravenientul va executa 180 zile, respectiv maximum prevazut de Legea 61/91.

Multe din deciziile judecatorilor de transformare a amenzilor neplatite in zile de inchisoare contraventionala au fost date dupa data de 10 octombrie 1995, data de la care este in vigoare Decizia Curtii Constitutionale nr. 91 prin care se declara drept neconstitutionala transformarea unei amenzi neplatite prin impartirea la coeficientul de 300lei/zi. Cu alte cuvinte, unii judecatori fie nu cunosc, fie ignora cu buna stiinta o decizie a Curtii Constitutionale, care, conform Constitutiei Romaniei (art. 145 paragraful 2), este obligatorie si are putere pentru viitor.

Cateva exemple concrete, potrivit afirmatiilor detinutilor: Lini Lungu, amenda neplatita de 100.000 lei, transformata de Judecatoria Zimnicea in pedeapsa maxima de 180 zile inchisoare contraventionala; Ion Berbecaru si Gheorghe Paun, amenzi neplatite de 100.000 lei fiecare, transformate de Judecatoria Videle in pedeapsa maxima de cate 180 zile inchisoare contraventionala; Dorel Preda, amenda neplatita de 20.000 lei, transformata de Judecatoria Oltenita in 66 zile inchisoare contraventionala. In cazul lui Dumitru Olteanu, Judecatoria Campulung Muscel i-a transformat o amenda de 20.000 lei in 66 zile inchisoare contraventionala desi contravenientul sustine ca a achitat amenda cu o luna inainte de a fi citat la Judecatorie. Ispas Nabarogu, caruia Judecatoria Zimnicea i-a transformat o amenda neplatita de 200.000 in pedeapsa maxima de 6 luni, sustine ca nu a fost citat la instanta. Multi dintre cei aflati in acea camera aveau doua, trei sau chiar mai multe amenzi neplatite care fusesera – sau urmau sa fie – transformate in inchisoare contraventionala. Cum in cazul contraventiilor nu se face contopirea, multi dintre contravenienti pot sta in inchisoare pe perioade privative de libertate consecutive pentru comiterea unor fapte minore, care nu prezinta pericol social semnificativ.

Cazuri individuale

Pavel Dumitru, subofiter de intendenta in unitatea militara de la Lugoj, afirma ca, pe data de 20 decembrie 1989, cand se daduse ordin de lupta, unitatea sa militara a fost inconjurata de revolutionari. Din greseala – sustine el – i s-a descarcat arma in multime, rezultand doi morti si doi raniti. A fost judecat si condamnat la 17 ani inchisoare, din care a executat deja 6. Afirma ca este nevinovat, ca nu si-a facut decat datoria fata de tara si ca nu intelege de ce altii care au comis fapte mai grave in decembrie 1989 sunt liberi, in timp ce el continua sa se afle in detentie. A facut plangeri practic la toate autoritatile, inclusiv la Presedintie, fara a primi vreun raspuns. Din modul in care s-a desfasurat discutia, a rezultat ca Pavel Dumitru este profund marcat psihic. Reprezentantii APADOR-CH au sugerat comandantului adjunct al penitenciarului sa ceara o expertizare psihiatrica a acestuia.

Tudorel Tanase (a se vedea sectiunea „relatia dintre politie si persoane fizice”). Impuscat de politistii din Bolintin in noiembrie 1995 in urma unei actiuni in forta al carei scop a fost de a-l retine pentru ca era suspect de complicitate la furt, Tudorel Tanase a fost transportat la spital unde i s-a scos un rinichi si i s-a pus piciorul drept in ghips. S-a emis mandat de arestare impotriva lui si a fost transferat la spitalul penitenciar Bucuresti. Pe data de 27 februarie 1996 a fost transferat la penitenciarul Colibasi, la cererea sa. Tudorel Tanase are mari dureri in zona bazinului si, dupa trei luni de ghips, nu poate pune piciorul drept in pamant, deplasandu-se cu ajutorul carjelor si al altei persoane.

Varianta lui Tudorel Tanase in legatura cu descinderea politiei din noiembrie 1995 difera foarte putin de cea a celorlalti membri ai familiei. Tudorel Tanase a sustinut ca el nu a disparut de acasa – cum au afirmat politistii – si deci nu avea de ce sa fie dat in urmarire generala pe tara. A explicat ca, exceptand drumurile saptamanale cu camionul pentru a aduce apa minerala pentru micii intreprinzatori din zona Bolintin, nu a lipsit de la domiciliu. Rechizitoriul intocmit de parchet mentioneaza complicitatea lui Tudorel Tanase in trei cazuri de spargeri, invocandu-se si gasirea unora din obiectele furate acasa la inculpat. Tudorel Tanase a spus ca, prin septembrie 1995, i s-a facut o perchezitie acasa, in urma careia i-au fost confiscate un radiocasetofon vechi si un obiect de lenjerie feminina care nu proveneau din nici o spargere.

d) Penitenciarul Poarta Alba (14 noiembrie 1996)

Conditiile din penitenciar

La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.648 de persoane din care 1.304 cu condamnari definitive, 1.131 in arest preventiv si 70 de contravenienti, in mare majoritate prin transformarea amenzilor neachitate in zile/inchisoare. Restul detinutilor era format din condamnati cu pedepse de pana la un an. Chiar in ziua respectiva, avusese loc sedinta comisiei pentru eliberari inainte de termen in cursul careia fusesera aprobate 37 din cele 53 de cazuri examinate. Printre persoanele care se aflau pe lista de eliberari inainte de termen figura si Mihai Filip, condamnat la 2 ani inchisoare pe baza art. 200 alineat 1 Cod penal, detinut cu care reprezentantii APADOR-CH au dorit sa stea de vorba.

Fata de situatia constatata la vizita precedenta (septembrie 1995), nu s-au schimbat multe lucruri in penitenciar. Totusi, doua initiative merita amintite : deschiderea unei brutarii proprii – ceea ce va asigura paine proaspata pentru detinuti – si desfasurarea experimentului UNITER privind terapia prin teatru. Mai trebuie mentionata si improspatarea substantiala a bibliotecii penitenciarului si sporirea veniturilor rezultate din munca detinutilor (intre 116.000 si 140.000, cota ce revine detinutilor continuand sa fie de 10%).

Norma de calorii pe zi este de aproximativ 3.800 pentru cei care muncesc si pentru bolnavi si mai redusa pentru ceilalti (de exemplu : „stationarii” au 100 gr. carne si 594 gr. paine pe zi, in vreme ce bolnavii si cei care muncesc au 150 gr. carne si 788 gr. paine pe zi).

Continua sa existe doar doua sectii cu sali proprii de baie, celelalte opt folosind o sala cu 30 de dusuri aflata intr-o cladire separata, ceea ce ridica probleme in sezonul rece. La bucatarie, tot tavanul si peretii sunt acoperiti cu condens ca urmare a proastei functionari a sistemului de ventilatie.

Din patru camere vizitate, una era in reparatie si igienizare. Detinutii fusesera mutati la camera 10 (sectia VI). Camera era prevazuta – ca majoritatea celorlalte – cu trei WC-uri si un spalator cu circa 6 robinete din care 4 nu se puteau utiliza. Toti detinutii din camera 10 s-au plans ca de circa doua luni nu sunt scosi la aer si la diverse actiuni cultural-sportive, pomenind de un colonel Dughila de la Directia Generala a Penitenciarelor care le-ar fi declarat ca „este camera pedepsita”. In fapt, cu circa doua luni in urma, se facuse o perchezitie in camera lor (operatiunea aceasta se desfasoara o data pe luna), revenindu-se in ziua urmatoare pentru o noua perchezitie. Aceasta masura a atras reactia de protest a detinutului Stelica Dragomir (care ispaseste o pedeapsa de 16 ani si jumatate, considerat de conducerea penitenciarului drept un om cu influenta negativa asupra colegilor de camera), sustinut de ceilalti detinuti. Ofiterii si subofiterii au folosit forta pentru a intra in camera si a efectua perchezitia in urma careia lui Stelica Dragomir i-au fost gasite si depuse la magazie doua televizoare, foarte multe cutii de conserve, pantofi, pulovere etc. Si altor colegi de camera li s-au gasit diverse obiecte care depaseau baremurile stabilite prin regulament intern. Stelica Dragomir a fost pedepsit cu izolarea. Nu este insa deloc clar de ce sunt in continuare pedepsiti toti cei 40 de detinuti din camera 10. In afara de Stelica Dragomir, inca trei-patru detinuti s-au plans ca obiectele ridicate cu acel prilej – care ar fi trebuit sa se afle in magazia cu efecte civile – nu au mai fost gasite atunci cand au venit rudele lor sa le preia. Toti detinutii din camera 10 au sustinut ca, desi au cerut in repetate randuri sa iasa la raport la comandant nu au reusit sa vorbeasca cu el. Domnul comandant a admis ca situatia detinutilor de la camera 10 este deosebita dar a negat ca ar fi „camera pedepsita” si ca ar fi fost privati de dreptul la plimbare si de participarea la manifestari cultural-sportive. Cat priveste obiectele personale ridicate si depuse la magazie, domnul comandant a dezmintit categoric faptul ca acestea ar fi putut sa dispara. A declarat insa ca, in urma unui incident recent in care un detinut s-a ascuns in magazia de efecte civile si a ravasit multe lucruri, a fost nevoit sa ordone o reinventariere a bunurilor detinutilor.

Cazul Mihai Filip (vezi capitolul „Minoritati”, sectiunea „Minoritati sexuale”)

VI. MINORITATILE IN ROMANIA

A. MINORITATILE NATIONALE

1. Aspecte generale

Cu o singura exceptie, in 1996 nu s-a produs nimic nou, semnificativ, in domeniul legislatiei privind minoritatile nationale, in raport cu anii anteriori. Acea exceptie este semnarea si ratificarea Tratatului romano-ungar, care cuprinde prevederi importante in domeniul protectiei minoritatilor nationale. Schimbul instrumentelor de ratificare dintre cele doua state s-a facut de abia in ultimele zile ale lunii decembrie 1996. Efectele intrarii in vigoare a Tratatului vor putea fi avute, drept urmare, in vedere, de abia in 1997.

In aceste conditii, activitatea APADOR-CH a constat in dezvoltarea, pe linia anterioara, a studiilor privind drepturile minoritatilor nationale, promovarea prin presa a informatiei si a principiilor care guverneaza acest domeniu si actiunea de sustinere a Tratatului romano-ungar. De asemenea, ca si in anii anteriori, asociatia a monitorizat actiunile indreptate impotriva comunitatii romilor, efectuand investigatii proprii si sesizand autoritatile statului in legatura cu aceste aspecte.

2. Tratatul romano-ungar

Pe tot parcursul anului 1996, ca si in anii anteriori, APADOR-CH a sustinut, cu diferite ocazii, atat in Romania, cat si in Ungaria, necesitatea incheierii unui tratat de baza intre Romania si Ungaria (vezi capitolul ultim, programul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei).

a) Analiza efectelor Tratatului privind drepturile minoritatii maghiare din Romania

In cadrul Tratatului dintre Romania si Ungaria, articolul 15 este dedicat masurilor pe care cele doua state se angajeaza sa le ia, in domeniul protectiei minoritatilor nationale. Anexa Tratatului include documentele internationale pe care Romania si Ungaria se angajeaza sa le respecte: Documentul de la Copenhaga (CSCE, 1990), Declaratia privind drepturile minoritatilor etnice sau nationale, religioase si lingvistice (ONU, 1992), Recomandarea 1201 (Consiliul Europei, 1993; cu un amendament de interpretare) si Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale (Consiliul Europei, 1995). Avand in vedere articolele nr. 11 si nr. 20 din Constitutia Romaniei, toate documentele enumerate devin parte a dreptului intern si au prioritate in raport cu reglementarile interne cu care ar intra, eventual, in conflict.

APADOR-CH a facut o prima analiza a efectelor Tratatului dintre Romania si Ungaria asupra legislatiei interne privind minoritatile nationale:

„O situatie noua o reprezinta includerea Recomandarii 1201 a Adunarii Parlamentare a Consililui Europei in Tratatul romano-maghiar, documentul dobandind astfel forta juridica. Cele mai importante sunt articolele 6, 7, 8, 9 si 10 ale Recomandarii, care recunosc drepturi si remedii efective in caz de nerespectare.

Potrivit art. 7 alin. 3 din Recomandare, „In regiunile in care locuieste un numar substantial de persoane apartinand unei minoritati nationale acestea au dreptul de a folosi limba materna in contactele lor cu autoritatile administrative…”. Textul art. 7 alin. 3 este suficient prin el insusi pentru ca un consiliu local sau judetean sa poata decida care este numarul pe care il considera „substantial” pentru a permite persoanelor apartinand minoritatilor nationale sa adreseze cereri in limba lor materna si pentru a obliga functionarii autoritatilor publice locale sa raspunda in aceeasi limba. Daca cineva ar ataca in justitie asemenea decizii, judecatorii ar trebui sa raspunda in sensul mentinerii deciziilor autoritatilor locale. Argumentul este dat de prevederile art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei: in cazul unui conflict intre norme privind drepturile omului din legea interna – care este legea administratiei publice locale – si din legea internationala – care este Tratatul romano-maghiar, din care Recomandarea 1201 este parte integranta – au castig de cauza acestea din urma.

Un consiliu local ar putea, pe baza aceluiasi text din Recomandare, sa considere ca intr-o anume localitate „numar substantial” insemna oricat de putin, 10% sau chiar mai putin. Si iarasi, in situatia contestarii unei asemenea decizii, judecatorii ar trebui sa dea castig de cauza consiliului local, caci numai astfel s-ar respecta prevederile art. 119 din Constitutie, potrivit caruia „Administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale se intemeiaza pe principiul autonomiei locale si pe cel al descentralizarii serviciilor publice”.

Acelasi rationament trebuie sa stea la baza deciziilor consiliilor locale privind inscriptionarile bilingve. Potrivit art. 7 alin. 4 „In regiunile in care locuieste un numar substantial de persoane apartinand unei minoritati nationale, aceste persoane au dreptul de a afisa in limba lor nume locale, semne, inscriptii si alte informatii similare vizibile pentru public. Acest fapt nu priveaza autoritatile de dreptul lor de a afisa informatiile mentionate in limba sau limbile oficiale ale statului”.

Concret, aceasta ar insemna ca situatiile petrecute in ultimii ani nu se vor mai putea repeta. O instanta de judecata nu va mai putea da castig de cauza hotararii unui prefect de inlaturare a unor inscriptii bilingve, caci textul constitutional coroborat cu textul Recomandarii 1201 constituie temeiul juridic pe baza caruia un consiliu local poate hotari in acest domeniu.

Altfel se pune problema folosirii limbii materne in justitie. Potrivit art. 7 alin. 3 din Recomandare, „In regiunile in care locuieste un numar substantial de persoane apartinand unei minoritati nationale acestea au dreptul de a folosi limba materna … in procedurile in fata instantelor judecatoresti si a autoritatilor legale”. Dar Constitutia se refera, in art. 127 (2), la un drept general pe care persoanele apartinand minoritatilor nationale – sau altele, care nu vorbesc limba romana -, aflate oriunde pe teritoriul Romaniei, il au de a apela la serviciile unui interpret. Legea de organizare judecatoreasca nu face nici ea vorbire la situatia judetelor sau oraselor locuite de minoritati intr-un „numar substantial”. Spre deosebire de administratie, care, conform Constitutiei, se intemeiaza pe principiul descentralizarii, justitia, dimpotriva are la baza sistemul ierarhizarii instantelor de judecata. O Judecatorie, sau un Tribunal judetean, sau o Curte de apel nu ar putea decide in acest domeniu, pentru ca, pe de o parte, nu este de competenta lor, iar pe de alta parte ele se afla intr-un sistem ierarhic ce nu le permite astfel de initiative. Fara o modificare a Legii de organizare judecatoreasca, sau fara adoptarea unei legi a minoritatilor nationale care sa contina prevederi exprese in acest sens, textul din Recomandarea 1201 nu poate fi aplicat. Ne aflam in fata unui conflict intre norma interna si internationala. Pentru respectarea prevederii constitutionale in legatura cu prevalenta unui tratat international din domeniul drepturilor omului, se impune modificarea Legii de organizare judecatoreasca.

Ce semnificatie au pentru diversele institutii publice din Romania prevederile din art. 7 alin. 1: „Orice persoana apartinand unei minoritati nationale are dreptul de a folosi propria limba materna in viata privata si publica, atat oral cat si in scris. Acest drept se aplica si la folosirea limbii materne in publicatii si in sectorul audio-vizual (subl. n.)”. Recent, candidatului UDMR la Presedintia Romaniei i-a fost cenzurat, de catre Televiziunea romana publica, un mesaj electoral, prin inlaturarea numai a partii in care acesta se adresa in limba maghiara. Constituie sau nu o asemenea cenzura o interdictie a dreptului de folosire a limbii materne, in public, in sectorul audio-vizual? La acea data Tratatul romano-maghiar nu intrase inca in vigoare nefiind ratificat si de Parlamentul de la Budapesta. Altfel, in temeiul articolului pe care l-am citat mai sus si a dispozitiilor din Codul civil roman, domnul Gyorgy Frunda ar fi fost indreptatit sa ceara despagubiri materiale insemnate pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, urmare a interzicerii de a se adresa electoratului in limba sa materna. In ce masura era sau nu oportun sa foloseasca limba maghiara sau limba romana – pentru a fi inteles si de electoratul nevorbitor de limba maghiara – este o chestiune care il privea in exclusivitate pe candidat, Televiziunea romana – sau alte institutii publice sau private – neavand competenta de a face aprecieri de oportunitate in acest domeniu.

Chiar daca Recomandarea capata forta juridica prin includerea ei in Tratatul romano-maghiar, prevederile ei se aplica si celorlalte minoritati nationale din Romania. Altfel, ne-am gasi in situatia de a discrimina intre persoanele apartinand diferitelor minoritati, ceea ce este impotriva literei si spiritului art. 16 din Constitutie.”

b) Sustinerea Tratatului romano-ungar

Avand in vedere activitatea sa anterioara in domeniul protectiei drepturilor minoritatilor nationale, APADOR-CH a sustinut, prin interventii in presa scrisa si audio-vizuala, din Romania si din Ungaria, importanta Tratatului romano-ungar si a includerii Recomandarii 1201. Dupa ratificarea Tratatului de catre Parlamentul de la Bucuresti, APADOR-CH a desfasurat o adevarata activitate de lobby in vederea ratificarii tratatului bilateral de catre Parlamentul de la Budapesta. In acest scop, in perioada 28.11.1996 – 7.12.1996 doi reprezentanti ai asociatiei au fost la Budapesta pentru a sustine ratificarea Tratatului romano-ungar de catre Parlamentul ungar si pentru a motiva partidele de opozitie, sa nu transforme acest eveniment intr-o campanie de invrajbire nationala. Cu acest scop au fost realizate intalniri cu reprezentantii celor mai importante partide din parlament (Forumul Democratic Maghiar, Partidul Micilor Proprietari, Partidul Crestin si Democrat al Poporului, FIDESZ, Partidul Democrat Maghiar al Poporului, Uniunea Democratilor Liberali, Partidul Socialist Maghiar).

Reprezentantii APADOR-CH au prezentat analiza privind efectele Tratatului romano-ungar privind drepturile minoritatii maghiare din Romania, insistandu-se asupra imprejurarii ca acest document reprezinta un instrument cu efecte directe asupra drepturilor minoritatii maghiare. In cadrul intalnirilor s-a insistat asupra importantei unor declaratii privind dorinta fortelor politice din Ungaria de a stabili relatii de cooperare cu Romania, in beneficiul drepturilor minoritatilor nationale din cele doua tari. La momentul ratificarii, opozitia ungara nu a votat in bloc impotriva Tratatului, asa cum anuntase initial.

c) Monitorizarea pozitiilor ungare privind Tratatul

APADOR-CH a constatat ca, in ultimii ani, considerentele politice au prevalat asupra drepturilor minoritatilor nationale, situatie care a produs o stare de frustrare in randul unor minoritati, in special cea maghiara. Asociatia s-a preocupat de asigurarea cadrului care sa faca posibila exercitarea efectiva a drepturilor, dincolo de agenda politica a diferitelor partide. In acest context au fost monitorizate si pozitiile partidelor de opozitie din Ungaria, cu ocazia dezbaterilor privind incheierea si apoi ratificarea Tratatului de catre Parlamentul ungar. Folosirea temei drepturilor minoritatilor nationale impotriva Tratatului romano-ungar in cadrul declaratiilor partidelor de opozitie din Ungaria este semnificativa in contextul apropierii alegerilor din Ungaria. Astfel de observatii trebuie luate in considerare, in perioada punerii in aplicare a Tratatului, pentru a preveni tensionarea relatiilor dintre cele doua tari, prin invocarea problematicii drepturilor minoritatii maghiare.

Formatiunea cunoscuta ca fiind cea mai nationalista, Partidul micilor agricultori – care este impotriva tuturor tratatelor de baza – a votat in totalitate contra ratificarii. Principala idee a partidului a fost ca „tratatul trebuie renegociat, nu ratificat”. La conferinta de presa a deputatului Sandor Kavassy, s-a afirmat ca Tratatul ocoleste problemele de baza, care ar fi: autonomia teritoriala pentru secuime; autonomia religioasa si culturala pentru ceangai; acordarea dreptului la autodeterminare pentru cei 1,5 milioane de unguri care traiesc langa granita.

Partidul Popular Crestin-Democrat a exprimat pozitii eterogene, el fiind in curs de sciziune. Partea moderata s-a abtinut, sau nu s-a prezentat la vot, ceilalti au votat impotriva. Iese in evidenta cuvantarea lui Laszlo Surian (reprezentant al partidului in internationala crestin-democrata), care a sustinut, printre altele: „faptul ca o forta politica maghiara a devenit membra a Guvernului roman da dreptul la sperante”; „dorim relatii bune cu Romania, de tipul celor dintre Norvegia si Suedia, sau Austria si Ungaria”; „sprijinim la toate forurile dorinta Romaniei de integrare”.

Printre cele mai critice declaratii se numara cele facute de catre Zsolt Nemeth si Zoltan Rockenbauer in numele Partidului Civic Ungar- FIDESZ. Citam: „daca Guvernul nu mai sprijina dorinta de autonomie a maghiarilor de peste hotare prejudiciaza integrarea euroatlantica”; „pentru noi autonomia ramane un scop strategic, iar rezultatele concrete obtinute vor fi raportate la acest scop”; „Tratatul nu poate fi aplicat pentru ca nu contine nimic care poate fi aplicat”; „viitorul Tratatului este mai mult decat incert, trebuie sa construim un nou cadru al relatiilor bilaterale”; „comunitatile nationale maghiare trebuie sa devina subiecti autonomi ai dreptului international” etc.

In numele Partidului Popular Democrat a vorbit Geza Jeszenszky, fostul ministru de Externe ungar. Declaratiile lui sunt deosebit de importante pentru viitorul relatiilor romano-ungare: „Romania este cea mai importanta vecina a Ungariei”; „trebuie sa avem incredere in noua putere”. Faptul ca la momentul votului acest partid s-a abtinut in totalitate impiedica celelalte partide de opozitie sa afirme ca au fost nevoite sa se ralieze la o pozitie comuna.

*

Pentru anul 1997 APADOR-CH a elaborat un program de promovare si monitorizare a implementarii Tratatului.

3. Relatia dintre autoritatile publice si comunitatile de romi

In 1996 nu s-au mai semnalat conflicte interetnice intre romani si/sau unguri pe de o parte si romi, de cealalta. Tensiuni au fost insa semnalate (de exemplu chiar in Bucuresti, in zona Magurele, in luna iunie 1996) dar, din fericire, ele nu s-au transformat in violente de grup datorita atat interventiei politiei si jandarmeriei cat si a unor asociatii ale romilor. Ramane insa problema nesolutionarii – sau solutionarii nesatisfacatoare – a actelor violente savarsite de grupuri de persoane impotriva romilor in perioada 1990 – 1995. Acolo unde persoane din grupurile de agresori au ajuns in instanta, pedepsele au fost de un an – un an si jumatate inchisoare cu suspendare, tribunalele neretinand in sarcina inculpatilor decat infractiunile minore petrecute in timpul conflictelor si nu pe cele majore cum ar fi incitarea la crima, incendierea, uciderea cu intentie etc. Este adevarat ca in cazurile Racsa (1994) si Bicu (1995), – doua din ultimele trei conflicte interetnice care au fost si cele mai violente -, 38 si respectiv 19 persoane din randurile agresorilor au fost aduse in justitie, dar procesele treneaza. Cel de al treilea caz, si cel mai mediatizat, Hadareni (1993) este inca in faza in care dosarul este mutat de la Parchetul civil la cel militar si invers.

Tot in 1996 s-a accentuat tendinta manifestata deja in anii precedenti, de inasprire a masurilor luate de unele autoritati publice impotriva romilor.

a) Politia

Deoarece in cele peste 30 de conflicte interetnice care au avut loc in perioada 1990-1995 politia a fost constant acuzata ca nu a luat masurile necesare pentru prevenirea lor sau, odata izbucnite, pentru limitarea consecintelor, Ministerul de Interne a creat o directie pentru prevenirea criminalitatii ale carei scopuri declarate includ detensionarea starilor conflictuale, educatie, schimbarea mentalitatilor majoritatii fata de minoritati, in principal romi, etc. Din pacate, cu exceptia unor simpozioane, conferinte, vizite in si din strainatate, singurele actiuni vizibile au fost raziile politiei si ale jandarmeriei intreprinse exclusiv in zone locuite de romi. „Modelul” acestor razii a fost urmatorul: pe la 4.00-5.00 dimineata, grupuri masive de politisti si jandarmi, dotati cu masini cu sirena, caini politisti si arme de foc, au inconjurat zona (sau satul) locuita de romi, au patruns in casele si curtile oamenilor, au efectuat perchezitii confiscand bunuri, au dat amenzi si, eventual, „au condus” la sectia de politie pe unii romi, in majoritate tineri. Aceste operatiuni s-au defasurat fara ca politistii sa arate vreun mandat de perchezitie (daca acesta a existat) – de consimtamantul scris al persoanelor perchezitionate neputand fi vorba, avand in vedere faptul ca romii din aceste zone sunt analfabeti -, fara intocmirea in dublu exemplar a proceselor verbale de confiscare si fara nici o explicatie in privinta amenzilor aplicate (motive, posibilitati de contestare in justitie, consecintele neachitarii amenzii etc).

APADOR-CH a investigat modul de organizare si desfasurare a acestor razii inca din 1995 (a se vedea raportul anual pe 1995).

Cazul familiei Vlad din Targoviste

Familia Vlad locuieste la marginea orasului, intr-o zona in care toti locuitorii sunt romi si unde, conform declaratiilor mai multor persoane, politistii din Targoviste fac dese razii.

In dimineata zilei de 17 ianuarie 1996, in jurul orei 6.00, un grup de politisti inarmati au patruns in casa din strada Oltului. Maria Vlad, sotul ei si cei patru fii au fost „invitati” la politie fara a li se spune motivul. Din cei patru fii, Cristian (care dormea cu nevasta si copilul lor, in varsta de 6 ani), Laurentiu (16 ani) si Iulian au fost luati cu duba. Maria Vlad si celalalt fiu, Georgian, care dormise in vecini, s-au dus putin mai tarziu la sectie. Cristian si Georgian Vlad au fost tinuti in sectia de politie pana in jurul orei 22.00 unde au dat declaratii. Georgian declara ca, la un moment dat, l-a vazut prin usa deschisa pe fratele sau Iulian ghemuit la perete si alb la fata in urma loviturilor primite de la politisti. Maria Vlad a auzit tipetele baietilor ei si a plecat dupa un avocat. Politistii i-au permis acestuia sa ia legatura cu trei dintre frati, dar nu si cu Iulian. In jurul orei 22.00, avocatul i-a comunicat Mariei Vlad ca fiii ei, din nou cu exceptia lui Iulian, urmau sa fie pusi in libertate, ceea ce s-a si intamplat, dar numai cu Cristian si Georgian. Minorul Laurentiu a fost dus pentru o zi la un centru de minori si eliberat a doua zi, o data cu fratele sau Iulian Vlad.

Membrii familiei Vlad au fost confruntati cu doi paznici de la o ferma aflata la circa 25 km de Targoviste de unde se pare ca se furase o cantitate de fan. Paznicii au declarat ca nu i-au vazut niciodata. In afara de familia Vlad, si alte familii din cartierul romilor au fost banuite ca au furat fan de la acea ferma. Acest motiv a fost considerat suficient de politisti pentru a-i lua si a-i duce cu dubele la sectia de politie si pe alti romi din zona, pentru a da declaratii: Nicolae Stanciu, Cornel Ghica, Rica si Florin Dinache, Marian Vasilescu, Eduard Solomon, Liviu Toader si altii. In unele gospodarii s-a facut perchezitii – in cazul familiei Vlad, cu acordul verbal, si nu scris, asa cum dispune in mod imperativ Codul de procedura penala, al Mariei Vlad – si s-au luat probe de fan, care urmeaza sa fie analizate in laborator. Totii romii au fost confruntati cu cei doi paznici, care nu au recunoscut pe nimeni ca fiind eventualii hoti. Iulian Vlad este singurul care a declarat ca a fost batut de politisti. Explicatia ar fi ca un paznic de la ferma ar fi lovit pe unul din hoti la o mana, iar Iulian avea un semn mai vechi, ceea ce a trezit suspiciunea si reactia violenta a politistilor. In schimb, marea majoritate a celorlalti romi retinuti de politie s-au plans ca au fost permanent insultati si jigniti de politisti.

Membrii familiei Vlad au mai fost convocati la politie si dupa incidentele din ianuarie. La ultima convocare, din luna martie, nu s-au mai dus si au declarat ca nu se vor mai duce decat cu avocatul, intrucat se tem ca vor fi batuti.

Concluziile APADOR-CH referitor la acest incident au fost urmatoarele:

– Razia efectuata de politistii din Targoviste nu a respectat normele legale prevazute de Legea Politiei nr. 26/1994 si de Codul de procedura penala deoarece :

i. conducerea la sectia de politie se poate face atunci cand unele persoane „prin actiunile lor pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale”, precum si in cazul persoanelor suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (Legea 26/1994, art. 16 lit a). Este clar ca nici una din aceste situatii nu putea fi invocata in cazul familiei Vlad;

ii. masura retinerii poate fi luata „daca sunt probe sau indicii temeinice (subl.n.) ca (persoana) a savarsit o fapta prevazuta de legea penala” (C.p.p art. 143). De vreme ce paznicii de la ferma nu au recunoscut pe nici un membru al familiei Vlad, simplul fapt ca in gospodarie exista fanul necesar hranirii cailor nu poate constitui proba sau indiciu temeinic care sa justifice o retinere;

iii. nu a existat un mandat de perchezitie pentru nici una din familiile supuse raziei. In cazul familiei Vlad, Maria Vlad si-a dat consimtamantul verbal si nu scris asa cum cere art. 101 din C.p.p.

– Romii s-au plans ca astfel de descinderi ale politistilor sunt frecvente, ca sunt amenintati si insultati si ca traiesc intr-o permanenta stare de tensiune.

– Nu exista nici o justificare pentru retinerea prelungita a minorului Laurentiu Vlad. Constitutia Romaniei prevede la art. 23 alin. 3) ca „Retinerea nu poate depasi 24 de ore”. Si Codul de procedura penala, la art. 144, prevede acelasi lucru, instituind si obligativitatea emiterii unei ordonante de catre seful postului de politie sau un procuror. Minorul Laurentiu Vlad a fost privat de libertate mai mult de 24 de ore.

Maria Vlad a adresat o plangere in legatura cu purtarea abuziva a politistilor Parchetului Militar Ploiesti, cerere inregistrata cu numarul 165/P/96.

b) Gardienii publici

Institutia gardienilor publici are un statut discutabil, ea depinzand atat de prefect cat si de primar iar, in materie de folosire a armelor de foc, de Ministerul de Interne. Corpul gardienilor publici are dreptul, prin lege, sa incheie contracte de paza cu diverse unitati, de stat sau particulare, ceea ce inseamna ca, din momentul semnarii contractului, gardienii publici se vor subordona si unitatii angajatoare. Din atatea subordonari, nimeni nu mai stie cine raspunde si pentru ce, fapt care a generat o serie de abuzuri din partea gardienilor publici, unele din ele soldate cu victime omenesti. Doua asemenea cazuri, investigate de APADOR-CH, s-au dovedit a fi extrem de grave, in ambele cazuri victimele fiind romi. Cum in 1995 a existat un caz cu totul deosebit – o razie (??) intreprinsa de gardienii publici din Botosani impotriva unui cartier intreg locuit de romi – si cum APADOR-CH nu are cunostinta de actiuni ale reprezentantilor acestei autoritati publice in urma carora sa existe victime din partea romanilor sau a altor minoritati in afara romilor, se poate trage concluzia ca ultimii sunt tratati de gardienii publici in mod discriminatoriu.

Dumitru Margean (Buzau)

Dumitru Margean – rom, in varsta de 35 de ani, casatorit, tata a patru copii – a fost impuscat mortal, la data de 19 aprilie 1996, de gardianul public Ilie Iulian Cristinel.

Corpul Gardienilor Publici Buzau are incheiat un contract de paza cu Societatea Comerciala CONCIFOR S.A., o unitate de constructii si reparatii. Ilie Iulian Cristinel (28 de ani, casatorit, un copil) era repartizat la acest obiectiv, avand in paza latura de sud-est a acestuia. Ilie Iulian Cristinel era angajat in corpul gardienilor publici de circa o luna si jumatate. Principalul consemn al postului consta in prevenirea furtului de materiale de constructii, in principal ciment, de la S.C. CONCIFOR. Seful Corpului Gardienilor Publici din Buzau a declarat ca grupuri de romi patrundeau frecvent in zona pentru a fura ciment de la S.C. CONCIFOR si fier vechi de la unitatea invecinata – REMAT S.A.

In ziua de 19 aprilie, Ilie Iulian Cristinel a intrat, dupa instructajul care i s-a facut, in postul sau. Potrivit declaratiilor sefului Corpului Gardienilor Publici, in jurul orei 16.00 un grup de romi a patruns in raza postului lui Ilie Iulian Cristinel. La somatiile gardianului, romii au parasit zona. In urma lor au ramas Dumitru Margean si sotia sa, carora Ilie Iulian Cristinel le-a cerut sa plece imediat, luandu-se dupa ei. Potrivit acelorasi declaratii, in dreptul statiei de betoane, langa calea ferata – deci in raza postului – a avut loc prima altercatie intre gardian si Dumitru Margean. Acesta l-a luat de guler pe gardian, care a tras imediat un foc de arma (AKM). La auzul focului de arma, colegul lui Ilie Iulian Cristinel, aflat in postul sau de la REMAT, s-a uitat peste gardul unitatii si a vazut ca gardianul era cazut la pamant, iar Dumitru Margean era deasupra sa cu arma in mana. Gardianul public a tras un foc de avertisment (cu pistolul „Carpati” din dotare) si s-a deplasat spre locul incidentului. Ajuns la portile REMAT-ului, in timp ce incerca sa le deschida, a mai auzit un foc de arma. La locul incidentului, l-a gasit pe Dumitru Margean impuscat.

Seful Gardienilor Publici a precizat ca pe timpul investigatiilor proprii a constatat ca victima prezenta doua rani impuscate: una in antebrat si una in fata, cauzate de focurile de arma trase de gardian asupra sa; au fost trase doua focuri in serii de doua cartuse, arma fiind semiautomata si tragand, la foc automat, cate doua cartuse intr-o serie. Victima a fost insa gasita la 6 – 7 metri distanta de locul din care gardianul executase focul, seful gardienilor publici fiind de parere ca Dumitru Margean incercase sa fuga in momentul in care si-a dat seama ca gardianul de la REMAT va veni in ajutorul colegului sau. El a mai declarat ca personal crede ca gardianul „nu este vinovat deloc”, intrucat a actionat in conformitate cu consemnele pe care le avea.

La data vizitei, Ilie Iulian Cristinel se afla in arest preventiv, fiind suspendat din functie si urmand sa i se desfaca contractul de munca in cazul in care durata arestului ar fi depasit 60 de zile. Cazul era cercetat de Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Buzau.

Descriind incidentul din 19 aprilie, sotia victimei, Maria Ilie a declarat ca in jurul orei 16.00 a intrat, impreuna cu sotul sau, in incinta S.C. CONCIFOR, pentru a lua rumegus si lemne de foc. La scurt timp a aparut gardianul Ilie Iulian Cristinel care a inceput sa le vorbeasca urat si sa-i injure, cerandu-le sa iasa din curte. Cei doi au iesit si au plecat de-a lungul liniei de tren de langa S.C. CONCIFOR, fiind urmati indeaproape de gardian, care continua sa-i injure. Reprosandu-i gardianului injuraturile, Dumitru Margean a fost lovit din spate, cu patul armei, in cap. S-a intors si l-a apucat de umeri pe Ilie Iulian Cristinel. Gardianul i-a pus lui Dumitru Margean teava armei in burta, acesta a prins-o indreptand-o in sus, moment in care Ilie Iulian Cristinel a tras primul foc. Cei doi s-au incaierat si, luptandu-se, au cazut la pamant, gardianul scapand arma din mana. Dumitru Margean i-a cerut sotiei sa ia arma si s-o arunce peste gard. In momentul in care aceasta a pus mana pe arma, colegul lui Ilie Iulian Cristinel a ajuns langa ea, a prins-o de mana si a tras un foc de arma in sus. Dumitru Margean i-a strigat atunci sotiei sa lase arma jos si sa fuga. Ilie Iulian Cristinel s-a ridicat, a luat arma si a tras un foc in umarul victimei, care, in genunchi, i-a strigat gardianului sa nu mai traga. Colegul lui Ilie Iulian Cristinel i-a zis acestuia: „Trage, ma, ca pedeapsa tot aia e”, ceea ce el a si facut, tragand asupra victimei inca un foc in fata.

Atrase de zgomotul impuscaturilor, la locul incidentului au venit imediat mai multe persoane. Fratele victimei a incercat sa se apropie de aceasta, in speranta ca nu a murit inca si o poate salva. Ilie Iulian Cristinel i-a amenintat insa pe cei prezenti spunandu-le: „Cine se apropie de mort il omor!”, tragand chiar un foc de arma inspre ei. Seful garii, venit si el la locul incidentului, a anuntat politia. Amenintarile si comportamentul gardianului au produs teama si asupra politistilor. Ilie Iulian Cristinel a fugit in cele din urma de la locul faptei, fiind totusi retinut de politie la scurt timp dupa aceea.

Aflata in stare de soc, Maria Ilie a fost dusa la spital si, in seara aceleiasi zile, condusa la politie, unde i s-a luat o declaratie. Pana la data vizitei APADOR-CH, nimeni altcineva din cei prezenti la incident nu mai fusese chemat pentru audieri.

Familia victimei a prezentat Certificatul medical constatator al decesului (nr. 132 din 21 aprilie 1996) in care sunt retinute cauzele decesului: „dilacerare cerebrala”, „plaga impuscata craniana (prin arma cu gloante)”. Sotia si rudele victimei au spus ca nu le-a fost dat certificatul de autopsie.

Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive precizeaza in capitolul III art. 36 conditiile in care se poate face uz de arma. Daca gardianul public Ilie invoca legitima aparare, trebuie precizat ca situatia in care se afla victima in momentul in care a fost impuscata in doua randuri, nu mai justifica uzul de arma. In plus, erau doi gardieni publici cu arme de foc impotriva unei persoane neinarmate;

APADOR-CH are cunostinta de un caz similar, intamplat in februarie a.c. la Targoviste, unde, un gardian public a impuscat in picior un rom suspectat de furt dintr-o fabrica. Luand in considerare numai aceste doua cazuri, APADOR-CH considera ca uzul de arma de catre gardienii publici ar trebui drastic limitat si controlat.

Gardianul public Ilie Iulian Cristinel a fost trimis in judecata pentru omor deosebit de grav.

Satul Coltau, comuna Sacalaseni

Satul Coltau, situat la circa 13 km de Baia Mare, are o populatie de aproximativ 1.800 de locuitori din care mai mult de jumatate sunt maghiari si restul romi. Nu au existat conflicte intre maghiari si romi. In apropiere de sat se afla o livada de ciresi. Patronul livezii a incheiat un contract valabil zece zile cu Corpul gardienilor publici din Baia Mare pentru asigurarea pazei livezii in perioada recoltarii intre orele 14.00 – 22.00 zilnic.

Pe data de 1 iunie 1996 doi gardieni publici l-au surprins pe romul Roman Rezmives in livada, l-au batut si l-au dus intr-o cladire din ferma pentru a-i lua o declaratie. Intre timp, circa zece-cincisprezece romi au venit din sat, fara obiecte ce ar fi putut servi drept arme, sustin ei, somandu-i pe gardieni sa-l elibereze pe Roman Rezmives. Comandantul corpului de gardieni din Baia Mare a afirmat ca ar fi fost circa treizeci-patruzeci de romi inarmati cu tarnacoape, furci, bastoane. Unul din gardieni a tras trei focuri de avertisment si romii s-au imprastiat, tanarul retinut reusind sa fuga. Gardienii au plecat la terminarea programului luand-o pe un drum ocolit, fara sa mai treaca prin sat.

Pe data de 2 iunie, comandantul corpului gardienilor publici din Baia Mare a decis dublarea pazei, trimitand la Coltau patru gardieni publici, toti inarmati. Nu s-a petrecut nimic deosebit in timpul serviciului dar gardienii publici au fost sfatuiti de un localnic ca, la plecare, sa nu treaca prin zona romilor deoarece acestia erau foarte iritati de incidentul din ziua precedenta. Gardienii publici au ignorat avertismentul si, in jurul orei 22.00, au coborat in sat. Au fost intampinati cu ostilitate evidenta de romi, inclusiv de copii si femei care au aruncat cu pietre spre ei. Gardienii publici au replicat tragand spre grupul de romi cu armele de foc din dotare. Comandantul a sustinut ca romii i-au amenintat pe gardieni cu furci si topoare, unul dintre agresori lovind un gardian cu harletul la picioare. Comandantul a declarat ca „Spre norocul lui, gardianul avea in mana o punga de plastic cu pantofi de tenis, asa ca harletul a taiat doar punga, fara a-l rani”. Un alt gardian ar fi declarat ca una din pietrele aruncate de romi „a ricosat din cascheta”, fara a-l lovi. Nici un gardian public nu are certificat medical din care sa rezulte ca ar fi fost agresat.

In momentul in care gardienii publici au deschis focul (comandantul declara ca s-au tras opt focuri din care patru de avertisment cu doua pistoale-mitraliera si un pistolet), romii Alexandru Rezmives (circa 35 ani) si Nelu Craitor (sau Croiter) au fost grav raniti. Un alt rom – Zoltan Rezmives – a fost usor ranit, dar nu de glonte ci probabil de o piatra ratacita.

Romul Gabriel Lingurar a cerut gardienilor publici sa nu mai traga ca sa se poata duce sa cheme salvarea. Gardienii au tras insa trei focuri in directia sa, Lingurar fiind nevoit sa se arunce in sant. In cele din urma, gardienii publici s-au urcat in masina care ii astepta si au plecat la Baia Mare.

Ranitii au fost dusi la spitalul judetean din Baia Mare de un rom. Lui Alexandru Rezmives i s-a amputat piciorul drept de deasupra genunchiului si prezinta cicatrice pe torace si pe brat. Nelu Craitor (sau Croiter) a fost impuscat in gat si brat. Ambii au parasit spitalul, cel de al doilea fiind in prezent arestat preventiv pentru o infractiune pe care ar fi comis-o la Baia Mare anterior incidentelor din sat.

Seful corpului de gardieni a afirmat ca toti cei patru gardieni au fost testati pentru alcoolemie, rezultatul fiind zero grade alcool in sange. Adjunctul sau a declarat ca gardienii implicati in incidente „au actionat legal si trebuie sa fie felicitati”.

APADOR-CH considera ca incidentul din 2 iunie in urma caruia doi oameni au fost grav raniti, unul ramanand invalid pe viata, ar fi putut fi evitat cu usurinta daca gardienii publici ar fi coborat la masina pe celalalt drum, evitand astfel agitarea spiritelor. Nu s-a dat nici o explicatie pentru faptul ca in seara precedenta romii s-au dispersat atunci cand unul din gardieni a tras focuri de avertisment iar pe 2 iunie ar fi continuat actiunile amenintatoare la adresa unui numar dublu de gardieni inarmati care ar fi tras foc dublu de avertisment. Seful gardienilor publici este convins ca romii nu credeau ca oamenii sai erau dotati cu munitie de razboi. Acest lucru ar fi fost insa valabil si in cazul incidentului din 1 iunie.

Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor intrata in vigoare la 11 mai 1996 prevede foarte clar la art. 52: „Se interzice uzul de arma: b) in situatiile in care s-ar primejdui viata altor persoane…” Este evident ca, tragand in multime, gardienii publici au pus in pericol viata tuturor romilor de pe ulita principala, inclusiv femei si copii. Explicatia data de un subaltern al sefului gardienilor publici conform careia intreg grupul de romi ar fi fost „agresorul” – cu alte cuvinte ar fi constituit „o persoana” – nu merita comentarii.

APADOR-CH are cunostinta de alte trei cazuri numai in 1996 in care gardieni publici au facut uz de arma impotriva unor potentiali infractori romi. In unul din cazuri victima a decedat. APADOR-CH considera ca in toate aceste situatii a fost incalcat atat dreptul la viata si la integritatea fizica a persoanei (art. 22 alineat 1 din Constitutie) cat si principiul proportionalitatii interventiei (admitand ca romii ar fi avut asupra lor obiecte ce pot servi drept arma, ceea ce ei neaga, nu se poate justifica folosirea pistoalelor din dotare impotriva unor oameni inarmati – eventual – cu bate sau coase);

Parchetul Baia Mare a hotarat neinceperea urmaririi penale impotriva gardienilor publici vinovati de impuscarea a trei oameni din care unul este invalid pe viata.

c) Alte institutii

In luna martie 1996, medicii si asistentele de la dispensarul nr. 28 din Constanta, la care este arondat si cartierul Palas unde locuiesc multi romi, au declansat o campanie de vaccinari antitetanos. Deoarece vaccinul s-a facut numai fetelor si femeilor (intre 5 si 45 de ani) din colectivitatea romilor, s-au raspandit imediat diferite zvonuri in legatura cu scopul real al acestei campanii, cel mai frecvent pomenit fiind sterilizarea. S-a creat o stare de tensiune si de panica printre romi, alimentata si de felul in care au procedat cadrele sanitare. Astfel, la scoala nr. 31, fetele de romi au fost convocate la cancelarie si la secretariat de o femeie de serviciu care mergea din clasa in clasa si striga „le cheama pe tiganci jos”; aflate intr-o masina fara insemne medicale, asistentele medicale opreau copiii mai mari de 5 ani pe strada si ii vaccinau; ambulantele au stationat la colturi de strada in cartierul Palas, iar femeile de romi au fost invitate cu insistenta sa se vaccineze. Toate acestea s-au petrecut fara a li se oferi romilor nici o alta explicatie decat ca ar fi vorba de un vaccin antitetanos. Intrebarile lor – de ce numai fetele si femeile de romi, de ce limita de varsta intre 5 si 45 de ani, de ce nu erau vaccinati si romanii, au ramas fara raspuns. In felul acesta s-a creat o stare de suspiciune, panica si chiar manie.

La dispensarul nr. 28 exista in registru o mentiune privind o nota telefonica din data de 28 februarie 1996, primita de la Sanepid Constanta cu specificarea etniei, sexului si varstei persoanelor care urmau a fi vaccinate. Unii doctori avusesera retineri in legatura cu aceasta masura si au incercat sa atenueze efectele negative asupra etniei romilor, vaccinand si copii romani, tocmai pentru a evita speculatiile asupra naturii campaniei. Ei au admis ca metodele folosite pentru vaccinare nu au fost cele mai potrivite.

Cu toate ca este clar ca nu a existat nici un scop ascuns in spatele campaniei de vaccinare (una din femeile vaccinate a ramas gravida), prin metodele la care s-a recurs si prin ignorarea totala a nedumeririlor si ingrijorarii romilor, s-a creat o stare de tensiune in comunitatea romilor din Constanta, care ar fi putut degenera in actiuni violente. Daca Sanepid Constanta ar fi organizat mai intai o campanie de informare si daca medicii si asistentele ar fi desfasurat campania de vaccinare cu respectul cuvenit oricarei persoane indiferent de etnie, s-ar fi evitat rastalmacirile si panica din randurile comunitatii romilor din Constanta.

Ca raspuns la scrisoarea si raportul trimise de APADOR-CH Ministerului Sanatatii, acesta a declarat ca respectiva campanie de vaccinare era justificata, perfect legala si ca, exceptand localitatea Constanta, toata actiunea s-ar fi desfasurat in restul tarii fara cel mai mic incident. APADOR-CH considera ca modul in care au actionat Ministerul Sanatatii, Directia Sanitara Constanta si medicii de la dispensarul 28 Constanta sunt o dovada a faptului ca autoritatile romane ii considera pe romi cetateni de rangul doi care nu merita explicatii sau justificari.

4. Propuneri ale APADOR-CH privind minoritatile nationale

Imediat dupa alegerile din noiembrie 1996, in perioada in care noul Guvern isi redacta Programul de guvernare, APADOR-CH a lucrat, alaturi de alte organizatii neguvernamentale, la elaborarea unor recomandari exprimand punctele de vedere ale societatii civile din Romania in cateva chestiuni de maxima importanta. Aceste recomandari au fost publicate sub forma unui supliment al revistei „22”. Una din temele analizate si pe marginea careia au fost elaborate recomandari a privit minoritatile nationale.

„A. Factori care mentin pericolul unor conflicte

a) Comunitatile care formeaza o societate tind spre separare iminenta atunci cand devin convinse ca autoadministrarea va avea ca rezultat mai multa justitie si va determina o calitate a vietii mai buna pentru variatele grupuri etnice decat in cazul sistemului unificat al statului. In acest caz, cu cat identitatea nationala este mai puternica, cu atat pragul inegalitatii si dezavantajelor (subiective) care declanseaza adversitatea este mai mic.

b) Alti factori rezistenti in timp, care duc la tendinta de separare si la violenta sunt:

– distanta dintre asteptari si realizari;

– asocierea frustrarilor cu mindria apartenentei la un anumit grup;

c) Evolutia conflictului intern depinde considerabil de absenta sau prezenta unor factori externi. S-a demonstrat in practica ca implicarea externa schimba complet posibilitatile de actiune ale factorilor interni.

B. Principiile rezolvarii contenciosului majoritate romana-minoritate maghiara

Doua sunt conditiile fara de care nu se poate spera rezolvarea pe termen lung, a problematicii minoritatii maghiare:

a) asigurarea drepturilor pe care populatia maghiara le-a avut (cel putin formal), ca minoritate, pina in 1990;

b) recapatarea institutiilor simbol ale comunitatii maghiare.

c) respectarea cadrului constitutional existent (principiu a carui intelegere este esentiala pentru liderii minoritatii maghiare).

C. Necesitatea unei legi a minoritatilor ca alternativa la strategia autonomiilor

Actuala clasa politica trebuie sa inteleaga ca asigurarea drepturilor minoritatilor, astfel incit acestea sa se simta confortabil reprezinta un obiectiv de civilizatie si, in acelasi timp, o conditie a stabilitatii interne, importanta nu mai putin pentru majoritate. Asigurarea drepturilor minoritatilor se poate face prin diferite instrumente.Exista un numar de cereri ale minoritatii maghiare, care privesc utilizarea limbii in justitie, in administratie, educatia, managementul institutiilor culturale maghiare s.a. In scopul promovarii acestora UDMR a propus, in 1993, un proiect de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome, care are la baza conceptele autodeterminarii interne, ale autonomiilor personale si teritoriale, are in vedere acordarea statutului de subiecte de drept public institutiilor minoritatilor. Prin urmare, adoptarea unui astfel de proiect presupune schimbari constitutionale. Conditiile din Romania, politice si de mentalitate, nu permit promovarea unei strategii care sa urmeze modelul UDMR. Pe de alta parte, partenerii de negocieri cu minoritatea maghiara trebuie sa retina doua aspecte.

a) Conceptia autonomiilor este recunoscuta ca o formula legitima, de comunitatea internationala. Exista, pe de o parte, modelul autonomiilor si regiunilor cu statut special, in forme variate, in Europa. Pe de alta parte, specialisti de referinta in comunitatea internationala considera ca autonomia este unul dintre cele mai eficiente mijloace de rezolvare a problemelor minoritatilor nationale. Iata doua exemple care vorbesc despre „spiritul” in care se trateaza chestiunea autonomiilor: Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei cu privire la dimensiunea umana, a CSCE, din 29 iunie 1990: „unul din mijloacele posibile, pentru atingerea acestor scopuri, sunt administratii corespunzatoare locale sau autonome, care sa corespunda imprejurarilor istorice si teritoriale specifice ale unor astfel de minoritati si in concordanta cu politica statului in cauza”; Rezolutia 232 (1992) cu privire la autonomie, minoritati, nationalism si Uniunea Europeana, adoptata de Conferinta Permanenta a Autoritatilor Locale si Regionale din Europa considera necesar ca statele sa actioneze pentru instaurarea democratiei „efectuand o redistribuire pe scara larga a puterilor intre guvernul central, regiuni si autoritati locale si, in special, prin recunoasterea si protejarea identitatii si dreptului minoritatilor de a juca un rol in administratia publica, conform principiului subsidiaritatii, respectandu-se structurile administrative ale fiecarui stat”.

b) Presiunea in sensul obtinerii autonomiilor poate scadea numai prin introducerea unei formule alternative (care sa domine strategia autonomiilor). Daca nu se raspunde pozitiv la strategia UDMR, trebuie asigurate in schimb minoritatii maghiare drepturile concrete care sa o faca sa se simta sigura si confortabila, ceea ce este posibil numai printr-un sistem de protectie generala. In principiu si cu atat mai mult in conditiile noastre, aceasta nu se poate realiza la nivelul unei politici guvernamentale (chiar una pozitiva), ci doar printr-o lege a minoritatilor nationale. Daca aceasta lege a minoritatilor nu va rezolva obiectivele de baza concrete ale maghiarilor, in nici un caz ea nu va apare ca o concurenta la ideea autonomiilor, ci din contra, va duce la concluzia ca autonomiile sunt ultima solutie.

D) O lege a minoritatilor nationale poate fi perceputa drept convenabila pentru toti partenerii politici

O astfel de lege va constitui un semnal pozitiv pentru comunitatea internationala. Ea poate fi o solutie de compromis atat pentru populatia romana cu sentimente nationaliste cat si pentru maghiari:

a) in primul caz, ca o afirmare a vointei politice pentru o strategie proprie privind drepturile minoritatilor nationale, care sa lase in urma dezbaterile pe tema autonomiilor etc., strategie capabila de a intari prestigiul statului roman;

b) din perspectiva populatiei maghiare, ca o victorie a vointei de reconciliere, a maturizarii politice, a dorintei de a depasi stadiul confruntarilor cu majoritatea, pentru un stadiu al colaborarii, in masura in care drepturile solicitate (in concret!) de-a lungul timpului, au fost indeplinite.

Un proiect de lege privind drepturile minoritatilor nationale a fost elaborat sub egida Centrului pentru Drepturile Omului in toamna anului 1994, a fost publicat si a primit, in acel moment, aprecierile unor cercetatori si oameni politici. El realizeaza compromisul amintit mai sus: (i) prevederile sale respecta actuala Constitutie a Romaniei; (ii) asigura minoritatii maghiare drepturile existente formal inainte de 1989; (iii) permite recastigarea institutiilor simbol ale minoritatii maghiare.”

B. MINORITATILE SEXUALE

1. Aspecte teoretice

Desi modificarea Codului Penal parea ca esuase la sfarsitul anului 1995, prin respingerea pentru a doua oara de catre Camera Deputatilor a Proiectului de lege privind modificarea si completarea Codului penal, Codului de procedura penala si a legii 61/1991, dezbaterea a fost reluata in luna ianuarie a anului 1996 la initiativa a doi parlamentari, Ion Predescu si Valer Suian. Acestia au remis Senatului doua proiecte de lege, unul pentru modificarea si completarea Codului penal si celalalt privind Codul de procedura penala. Proiectele erau identice cu cele respinse in 1994 si 1995, cu exceptia sporirii unor pedepse.

APADOR-CH a criticat metoda folosita de cei doi parlamentari, considerand ca ea se abate de la norma constitutionala. Cu toate ca acest punct de vedere a fost exprimat si de unii parlamentari in timpul dezbaterilor din Senat si in ciuda protestelor internationale, proiectul a fost adoptat in luna februarie. Articolul 200 al acestui proiect de lege prevedea pedepse mergand pana la cinci ani pentru relatii sexuale intre persoane de acelasi sex care au loc in public sau produc scandal public (paragraful intai), precum si pentru propaganda, asocierea sau „orice alte acte de prozelitism” savarsite in acelasi scop (paragraful cinci).

Cateva luni mai tarziu proiectul a fost dezbatut in Camera Deputatilor, intr-un cadru extrem de tensionat. Supusa presiunilor unor organizatii apropiate Bisericii Ortodoxe Romane si unor cotidiene, precum si unor deputati, Camera Deputatilor a adoptat la 10 septembrie, cu o majoritate covarsitoare, un text net diferit de cel adoptat de Senat: relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex (care au loc in intimitate) se pedepsesc cu inchisoare de la 6 luni la trei ani iar relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, savarsite in public sau care produc scandal public se transforma in agravante pedepsite cu inchisoare de pana la cinci ani; raman pedepsite propaganda, asocierea sau orice alte acte de prozelitism. Initiatorul acestui text a fost chiar Ion Predescu, la data aceea ministru al Justitiei.

Intre momentul adoptarii articolului 200 si cel al votarii proiectului de lege in ansamblu, la 13 septembrie 1996, APADOR-CH a lansat un apel la ratiune si la respectarea angajamentelor internationale luate. In cuprinsul apelului, publicat de presa scrisa, se sublinia ca proiectul este contrar Constitutiei Romaniei si ca, in acelasi timp, „datorita faptului ca unele articole contravin prevederilor Conventiei europene a drepturilor omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, Romania va fi perceputa ca o tara care nu respecta nici angajamentele pe care si le-a asumat si nici legislatia internationala pe care a acceptat-o. In plus, modificarea Codului penal in asemenea circumstante ar submina in mod evident credibilitatea Romaniei ca tara in masura a-si asuma responsabilitatea integrarii euro-atlantice”.

Reactii la decizia Camerei Deputatilor de incriminare a relatiilor homosexuale intre adultii care consimt si care au loc in intimate au avut si institutii pan-europene. Astfel, Parlamentul European, in sedinta sa din 19 septembrie, a adoptat rezolutia B4-1057, 1063, 1081/96. Redactata in termeni extrem de severi, Rezolutia Parlamentului European reamintea Presedintelui Romaniei si Guvernului principiile si valorile pe care Romania s-a angajat sa le respecte la admiterea in Consiliul Europei, cerand totodata Comisiei Europene si guvernelor tarilor membre ale Uniunii Europene sa depuna eforturi pentru ca aceste angajamente sa fie respectate de autoritatile romane.

Decizia Camerei Deputatilor de a mentine incriminarea relatiilor consimtite intre persoane adulte de acelasi sex a determinat si reactia organizatiei Amnesty International. Intr-un apel datat 11 septembrie, Amnesty International chema membrii si simpatizantii sai sa trimita Parlamentului, Guvernului si Presedintelui Romaniei scrisori prin care sa protesteze impotriva votului Camerei. Actiunea se inscrie in activitatea constanta a organizatiei in ceea ce priveste articolul 200 al Codului penal roman si victimele acestuia.

Comisia de mediere Camera-Senat, intrunita spre a pune de acord divergentele dintre textele adoptate de cele doua Camere, a dat castig de cauza variantei votate de Senat in februarie. Acest text a fost, in urma medierii, adoptat de Senat si de Camera Deputatilor in sedintele din 25 septembrie, respectiv 30 septembrie.

Nemultumiti de rezultatul dezbaterilor, 102 parlamentari au sesizat Curtea Constitutionala cu privire la constitutionalitatea art. 200 alin. 1 in redactarea adoptata prin Legea pentru modificarea si completarea Codului penal. In esenta, contestatarii sustineau ca: – principiul constitutional al protejarii vietii intime, familiale si private (art. 26) nu se aplica in cazul relatiilor homosexuale deoarece acestea aduc atingere bunelor moravuri in orice conditii, chiar si atunci cand nu au loc in public sau nu produc scandal public; – autoritatile statale, prin legalizarea homosexualitatii, au incalcat juramantul (conform art. 82 alin. 2 si 103 alin. 1 din Constitutie) depus cu invocarea ajutorului lui Dumnezeu; – articolul 20 din Constitutie privind prioritatea reglementarilor internationale fata de cele interne nu se aplica decat pentru drepturile fundamentale ale omului „printre care nu se poate include si sodomia”; – ar fi absurd sa se dea prioritate in mod neconditionat reglementarilor internationale, „deoarece ar insemna sa acceptam chiar si ceea ce este contrar intereselor nationale”. Prin decizia nr. 123 din 22 octombrie 1996, Curtea Constitutionala considera dispozitiile art. 200 din Lege ca fiind constitutionale. Legea a intrat in vigoare prin publicarea in Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

In aceasta ultima formulare, articolul 200 mentine principiile represive si discriminatorii ale vechiului Cod penal, adaugand prevederi care ating si libertatea de exprimare si cea de asociere:

– paragraful 1 mentine incriminarea relatiilor consimtite intre parteneri adulti de acelasi sex; circumstantierea faptei incriminate nu face decat sa sporeasca posibilitatea producerii de abuzuri prin nedefinirea notiunii de „scandal public” precum si prin definirea extrem de larga a situatiilor ce reprezinta „in public” (art. 152 cod penal);

– se pastreaza diferentele notabile dintre pedepsele aplicate faptelor cazand sub incidenta paragrafelor 2, 3 si 4 (viol, corupere de minori) si cele similare ale caror victime le sunt persoanele de sex opus, fapte incriminate prin alte articole ale codului penal; pe langa faptul ca fundamenteaza o discriminare, mentinerea acestor diferente precum si neunificarea articolelor respective conform faptelor incriminate este lipsita de sens;

– paragraful 5 anuleaza practic dreptul la libera exprimare si libera asociere, garantate de Constitutia Romaniei; in plus, el promoveaza concepte vagi, cum ar fi „propaganda” sau „prozelitismul”.

2. Cazuri individuale

O parte din neajunsurile legii sunt reflectate in cazurile individuale care au fost sesizate APADOR-CH si prezentate mai jos.

Cazurile G.I. si C.K. din Baia Mare

APADOR-CH a fost sesizata de doua persoane din Baia Mare care, datorita orientarii lor homosexuale, sunt persecutate si supuse unor puternice presiuni psihice de unii politisti.

Asociatia a trimis o adresa ministrului de Interne in care prezenta aceste cazuri si ii cerea sa ordone o ancheta si sa ia masuri impotriva politistilor din Baia Mare. Continutul adresei este urmatorul :

„In ziua de 13 martie 1996, la ora 12:30, G.I. a fost luat de pe strada de un locotenent-colonel si dus la sediul Politiei judetene, unde i s-a cerut sa identifice cat mai multi homosexuali din Baia Mare si din alte orase. Nu exista date din care sa rezulte daca a fost vorba de o „conducere la sediul politiei” sau de masura „retinerii”. Daca G.I. a fost „condus la sediul politiei”, atunci aceasta s-a facut prin incalcarea Legii Politiei nr. 26/1994 – art. 16, lit. b). Daca in cazul in speta a fost vorba de „retinere”, atunci politistii care au luat parte la aceasta actiune au incalcat art. 23 din Constitutie si art. 137/1 din Codul de procedura penala, intrucat nu i-au adus la cunostinta motivele retinerii.

Timp de circa 7 ore, G.I. a fost privat de libertate si interogat, fara a i se aduce la cunostinta faptul ca are dreptul sa fie asistat de un avocat. Dupa aceea, locotenent-colonelul si alti politisti s-au deplasat la domiciliul lui G.I. unde au facut o perchezitie , fara a avea mandat de perchezitie si fara a solicita si obtine consimtamantul scris al persoanei perchezitionate (C.p.p. art 101 alin. 2). Politistii au confiscat corespondenta, o agenda de telefoane si pasaportul lui G.I. fara a intocmi proces verbal si deci, evident, fara a inmana o copie de pe acesta persoanei perchezitionate (C.P.P. art. 108). Reintorsi la sectia de politie, G.I. a fost obligat, prin amenintari repetate, sa dea declaratie despre persoanele ale caror nume apareau in agenda personala si cu care intretinea corespondenta. In momentul in care a fost eliberat, lui G.I. i s-a cerut sa se prezinte la politie in ziua urmatoare. Traumatizat psihic, la revenirea in domiciliu G.I. a incercat sa se sinucida, inghitind diverse medicamente. A fost insa dus la spital si salvat. Dupa externare, G.I. a facut o noua tentativa de sinucidere.

Pe data de 17 aprilie 1996, ora 10:00, acelasi locotenent-colonel l-a ridicat de la domiciliu pe C.K. tot din Baia Mare, prieten cu G.I. Politistii nu au avut mandat de perchezitie si nici de arestare. Ca si in cazul lui G.I. politistii i-au cerut lui C.K. sa identifice persoane cu aceeasi orientare sexuala din Baia Mare si alte localitati. In jurul orei 17:00 a fost lasat sa plece dar a fost amenintat ca va fi convocat din nou „foarte curand”.

Politistii implicati in cele doua cazuri de privare de libertate fie nu cunosc, fie ignora intentionat prevederile legale existente in Romania.

Cu toate ca art. 200 alin. 1 era inca in vigoare in forma adoptata inca din 1969 (pedepsirea homosexualilor adulti care consimt la inchisoare intre 1 si 5 ani), prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 81 din 15 iulie 1994, ramasa definitiva prin respingerea recursului introdus de Ministerul Public (Decizia nr 136 din 7 decembrie 1994) se „constata ca prevederile acestui alineat (art. 200 alin. 1) sunt neconstitutionale, in masura in care se aplica relatiilor sexuale intre persoane majore de acelasi sex, liber consimtite, care nu sunt savarsite in public ori nu produc scandal public”. Conform Constitutiei Romaniei, art. 145, alin. 2), „Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor.”

Art. 8 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale – parte din dreptul intern al Romaniei – protejeaza viata privata si de familie, domiciliul si corespondenta persoanei. De asemenea, Constitutia Romaniei statueaza la art. 26 alin. 1) ca „autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata”.

Avand in vedere aceste dispozitii legale, este de neinteles practica interogarii unor persoane pentru a obtine informatii in legatura cu orientarea sexuala a altor persoane, parte a vietii intime si private a acestora.

APADOR-CH considera ca politistii din Baia Mare au comis un sir de ilegalitati care trebuie sanctionate imediat pentru a preveni repetarea unor asemenea acte prin care se incalca legile, inclusiv Constitutia Romaniei, precum si documentele internationale cu privire la drepturile omului.”

Ministerul de Interne a trimis un raspuns din care reiesea ca politistii de la Baia Mare investigau un caz de viol homosexual si sechestrare de persoana in care s-ar fi aflat implicati un numar de homosexuali din localitate si din imprejurimi, ceea ce explica metodele la care au recurs in cazurile C.I. si C.K. Este evident ca aceste afirmatii nu sunt deloc suficiente pentru a justifica perchezitiile domiciliare fara mandat sau consimtamant scris, confiscarea corespondentei si a documentelor de identitate fara proces verbal si, mai ales, presiunile psihice exercitate asupra celor doi.

De altfel, plangeri privind hartuirea din partea politiei au mai fost primite si din Bucuresti, in perioada 10-25 septembrie, cand Camera Deputatilor votase deja varianta dura a articolului 200.

Cazul minorilor G.P. si R.V. din Iasi

Tot in luna septembrie, un articol aparut in presa a atras atentia APADOR-CH asupra unui nou caz, la Iasi. Minorii G.P. si R.V. au fost surprinsi in apropierea unui bar, practicand ceea ce politia a declarat a fi relatii sexuale. Detaliile privind circumstantele in care se aflau cei doi, deloc convingatoare pentru a justifica incadrarea penala a faptei comise, precum si modul in care investigatia era intreprinsa de politie au determinat APADOR-CH sa intervina prin angajarea unui aparator in aceasta cauza. La sfarsitul anului 1996 investigatiile politiei inca nu se incheiasera, cei doi minori fiind cercetati in stare de libertate.

Cazul Mihai Filip

Nascut la 25.09.1954, Mihai Filip era paznic la liceul „Decebal” din Constanta. La data de 8 ianuarie 1994, Mihai Filip era de serviciu de noapte la liceu. O cunostinta recenta, Radu Lucian, in varsta de 21 de ani cu care intretinuse deja relatii sexuale liber consimtite a venit in vizita la liceu. Conform celor povestite de Mihai Filip, la un moment dat, o patrula de politie a venit in control, lucru practicat destul de frecvent. Mihai Filip afirma ca el se afla in secretariat, iar Radu Lucian, in cancelarie. Asadar nu puteau fi surprinsi „in flagrant delict” cum au declarat politistii. Radu Lucian si Mihai Filip au recunoscut ca intretinusera anterior relatii sexuale, ceea ce justitia a considerat suficient pentru a-i condamna. Mihai Filip a fost condamnat la o pedeapsa cu inchisoare de 2 ani, cu suspendare, iar Radu Lucian la un an, tot cu suspendare. Recursul introdus de Parchet a fost judecat in iunie 1995, deci dupa ce Curtea Constitutionala daduse Decizia nr. 81/15 iulie 1994 prin care homosexualitatea liber consimtita nu mai era incriminata decat daca provoca scandal public sau se petrecea in public. Cu toate acestea, Tribunalul Constanta a mentinut condamnarea dar a anulat masura suspendarii executarii pedepsei in cazul lui Mihai Filip. Acesta a introdus apel, care a fost respins. Hotararea ramasa definitiva poarta numarul 712/1995.

Este clar ca situatia in care s-au aflat Mihai Filip si Radu Lucian nu corespunde precizarilor aduse de Curtea Constitutionala la art. 200 alineat 1 Cod penal : ei nu au produs „scandal public” iar incinta scolii, inchisa pe timpul noptii, nu poate fi considerata „loc public” conform definitiei art. 152 C.p. In plus, potrivit lui Mihai Filip, ei nu au fost surprinsi in „flagrant delict”.

Asadar, nici Tribunalul Judetean Constanta si nici Curtea de Apel nu au tinut cont de decizia nr. 81/15 iulie 1994 a Curtii Constitutionale, iar Mihai Filip si Radu Lucian au fost pedepsiti pentru o fapta care, in urma deciziei Curtii Constitutionale, apare ca inexistenta.

Mihai Filip a executat deja jumatate din pedeapsa. El va fi, foarte probabil, eliberat curand, fiind trecut pe lista celor propusi judecatoriei pentru liberare conditionata.

APADOR-CH considera ca potrivit deciziei Curtii Constitutionale nr. 81/15 iulie 1994 fapta pentru care cei doi au fost pedepsiti nu mai putea fi definita ca infractiune la data la care s-au judecat recursul si apelul. Ca atare, a trimis o adresa Procurorului General al Romaniei solicitand introducerea unui recurs in anulare.

C. MINORITATILE RELIGIOASE

1. Aspecte generale

Anul 1996 a fost primul, dupa revolutie, in care problema minoritatilor religioase a devenit o problema preocupanta pentru situatia libertatii de constiinta, in Romania. Contestari fata de exercitarea libertatii de constiinta a unei grupari sau a alteia au intrat in atentia opiniei publice si in anii anteriori. Dar pana in 1996, ele nu au luat niciodata amploarea campaniilor din acest an si mai ales, niciodata autoritatile nu au intervenit impotriva minoritatilor religioase. Exista doua grupuri religioase ale caror drepturi constitutionale au suferit din cauza calomniilor si presiunilor prin mass-media si a interventiei autoritatilor: Martorii lui Iehova si MISA.

2. Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova sunt un cult neoprotestant avind, in Romania, circa 35.000 de adepti. Liderii cultului – inregistrat ca asociatie, in conformitate cu legea 21/1924 -, dau si cifra de 60.000 de simpatizanti. Cultul are o raspindire mondiala, numarul de membri ajungind, dupa datele aflate la sediul de la New York, la peste 5 milioane. Principalul detaliu cu care ei sint asociati, in imaginea opiniei publice, este dat de desele „previziuni” referitoare la sfirsitul lumii.

a) Campania impotriva Martorilor lui Iehova

Martorii lui Iehova pregatisera tinerea unui congres international, la Bucuresti, ce urma sa se desfasoare intre 19-21 iulie 1996. (Congrese anterioare avusesera loc anual, la Brasov si Cluj.) In acest scop, conducerea a incheiat un contract cu firma „Atlantis Tour”, iar aceasta a realizat o intelegere cu Ministerul Invatamantului pentru cazarea participantilor la congres in caminele de la Regie. In paralel, s-a semnat un contract cu Ministerul Tineretului si Sporturilor, caruia Martorii lui Iehova i-au platit 50% din valoarea de 50.000$, pentru inchirierea Stadionului National pe perioada celor doua zile ale congresului.

In ziua de 24 iunie 1996, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Teoctist, a transmis presei o declaratie in care critica in termeni vehementi cultul Martorii lui Iehova si intentia acestuia de a tine un congres international la Bucuresti:

„Pentru prima data in istoria de doua ori milenara a poporului nostru dreptcredincios, va avea loc la Bucuresti, in luna iulie, un Congres international al Gruparii religioase Martorii lui Iehova, la care vor participa adepti veniti din toata lumea. Suntem ingrijorati ca autoritatile competente au acceptat cu atata usurinta organziarea acestei intruniri intr-o tara eminamente ortodoxa, fara sa se ia in consideratie faptul ca adeptii acestei grupari religioase nu reprezinta decat o infima minoritate in tara noastra.

Calauziti de lumina Duhului lui Hristos, ne indreptam chemarea parinteasca catre slujitorii sfintelor noastre altare si catre fiii duhovnicesti ai Sfintei noastre Biserici, pentru sporirea rugaciunii si a pastrarii credintei celei adevarate, prevenindu-i asupra invataturilor eretice, profesate de aceasta secta, care n-a gasit adapost pentru intrunirea ei in alta tara est-europeana.

In primul rand, atragem atentia credinciosilor nostri ca aceasta secta nu are caracter crestin. Desi pretind ca sunt crestini, totusi nu se sfiesc sa nege pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat, reducandu-l la un simplu intemeietor omenesc de religie, ca atatia altii in istorie. Odata cu aceasta se submineaza credinta neamului nostru in sfintirea omului si a intregii creatii realizata prin Iisus Hristos, Fiul Unic al lui Dumnezeu, intrupat pentru mantuirea si indumnezeirea oamenilor.

In al doilea rand, acesti sectanti, negand dumnezeirea mantuitorului Iisus Hristos, resping implicit invatatura Bisericii nedespartite despre Sfanta Treime, ca fundament al iubirii si comuniunii crestine. Uitand ca porunca iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele se intemeiaza pe credinta noastra in Sfanta Treime, aceasta secta contribuie in mod iresponsabil la sporirea urii si violentei care confrunta lumea actuala.

In al treilea rand, pierzand din vedere ca lumea este creatia lui Dumnezeu, martorii lui Iehova infiereaza cultura si statul socotite de ei ca unelte ale diavolului si terorizeaza lumea cu iminenta sfarsitului tragic al lumii. In acelasi timp, ei resping cinstirea sfintilor, venerarea icoanelor si cultul mortilor, atat de scumpe poporului nostru si acest fel contribuie la procesul de secularizare si descrestinare a lumii in pragul mileniului al III-lea.

In al patrulea rand, o astfel de reuniune constituie o sfidare la adresa credintei ortodoxe si poporului roman, increstinat la nasterea sa cu 2000 de ani in urma si totodata o evidenta actiune prozelitista, menita sa sfasie unitatea spirituala si morala a neamului nostru.

„Chemarea” Patriarhului Teoctist a fost semnul care a declasat o ampla campanie impotriva cultului Martorii lui Iehova. La 31 iunie 1996, circa 5.000 de crestini ortodocsi au participat pe Dealul Mitropoliei la o adunare de protest impotriva organizarii la Bucuresti a congresului Martorilor lui Iehova, la chemarea Patriarhiei. Patriarhul Teoctist a rostit un discurs in care a cerut strangerea randurilor in jurul Bisericii Ortodoxe Romane „autocefala si nationala”.

Asociatia „Fratia Ortodoxa”, Asociatia Studentilor Crestini-Ortodocsi din Romania si Liga Studentilor au difuzat in comun, pe 1 iulie 1996, o scrisoare deschisa catre „toti Romanii, catre Autoritatile Statului Roman”, prin care: 1) se cerea suspendarea congresului „Martorilor lui Iehova”; 2) se aduceau acuzatii cultului (caracter de erezie, caracter antinational si antistatal); se solicita revizuirea actualei Constitutii, care sa redea Bisericii Ortodoxe Romane locul primordial.

In Bucuresti si in alte orase au aparut afise sau fluturasi in care Martorii lui Iehova erau prezentati drept „cult satanic anticrestin”, „criminali” etc.

Campania impotriva Martorilor lui Iehova a fost sustinuta de catre o mare parte din presa scrisa si audio-vizuala. Romania libera din 13 iulie 1996 a publicat un articol („Grupari omenesti coagulate in jurul unor erori, minciuni si monstruozitati”) care enunta, sub semnatura Aidei Danaila, urmatoarele: „dintre organizatiile existente in Romania, aflate pe grila de periculozitate a … Comitetului anti-secta al Parlamentului European, sunt incadrate urmatoarele opt: Miscarea pentru Integrarea Spirituala in Absolut; Societatea de Yoga si Parapsihologie; Sahaja-Yoga; Ananda Marga; Hare Krishna; Noua Acropola; Martorii lui Iehova; Biserica Scientologica”.

Verificand aceste informatii, APADOR-CH a descoperit ca ele sunt false. Asociatia a adresat Comisiei Delegatiei Uniunii Europene la Bucuresti cateva intrebari:

– exista un Comitet anti-secta al Parlamentului European?

– in cazul in care un astfel de Comitet exista, este trecut cultul Martorii lui Iehova printre cele opt organizatii indicate de „Romania libera” ca aflandu-se in grila lui de periculozitate?

David Blackman, de la Directoratul general si de cercetare a Parlamentului European, a raspuns intr-un stil raspicat, ca „Nu exista nici un astfel de Comitet anti-secta al Parlamentului European si nici nu a existat vreodata. Domeniul sectelor si cultelor este abordat de catre sub-comitetul de drepturile omului al Parlamentului. Consideram ca ziarista in cauza nu a avut o clara intelegere a termenilor pe care i-a folosit in articol.”

Aceste date au fost trimise Romaniei libere, care nu a procedat la vreo rectificare.

Un ziar care a atacat agresiv cultul Martorii lui Iehova a fost Adevarul. Un exemplu semnificativ este textul din 27 iunie 1996, „Martorii lui Iehova au mintit autoritatile romane”. Desi in articol nu se arata decat ca, in solicitarea facuta Ministerului Tineretului si Sporturilor, Martorii lui Iehova se referisera la tinerea „unui congres de proportii mari”, neprecizarea caracterului „international” al acestuia a fost calificat cu litere mari, in titlu, drept „mintire premeditata”.

Vocea Romaniei, cotidianul Guvernului de la acea data, a prezentat pe larg declaratiile impotriva cultului protestant.

Ziarul Dimineata, considerat de unii analisti drept cotidianul „prezidential” de la acea data, a publicat in nr. 125 din 28 iunie 1996 un articol semnat de Serban Cionoff („A marturisi pentru cine… pentru ce? Si de ce?”), in care se sugereaza implicarea Martorilor lui Iehova in conspiratii la nivel planetar. Articolul introduce si amenintari, deloc voalate.

Participarea ziarului Ziua la campanie se poate vedea, printre altele, din titlul „Hillary Clinton toarna gaz peste scandalul dintre ortodocsi si iehovisti”. O prezentare ambigua, cu accente tendentioase, a avut chiar si Nine o’clock.

Televiziunea romana a prezentat cazul Martorilor lui Iehova, in mai multe emisiuni, transformand postul public in mesagerul celor ce incitau la actiuni impotriva cultului.

Alte autoritati ale statului – Ministerul Invatamantului, Tineretului etc. – au cooperat la aceasta actiune de atac impotriva Martorilor lui Iehova. Ministerul Tineretului si Sporturilor a reziliat contractul cu Martorii lui Iehova, motivand ca datorita unei schimbari neprevazute de program, Stadionul National va fi ocupat, incepand din 27 iunie, cu pregatirea sportivilor romani.

La conferinta de presa a purtatorului de cuvant al Presedintiei, Traian Chebeleu, acesta a apreciat ca desfasurarea la Bucuresti a Congresului Martorilor lui Iehova „incalca reguli consacrate de respect reciproc, mai ales ca acestia nu au cerut aprobarile necesare unei manifestari de o asemenea anvergura” (Cronica Romana, nr. 1054, 5 iulie 1996).

Dar cea mai importanta actiune a autoritatilor, care a constituit o violare a drepturilor constitutionale de care beneficiaza orice cult, inclusiv Martorii lui Iehova este Declaratia Secretariatului General al Guvernului Romaniei. Afirmand ca „Secretariatul General al Guvernului Romaniei, luand cunostinta de Chemarea din 21 iunie 1996, prin care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Preafericitul Parinte Teoctist, isi exprima ingrijorarea ca ‘autoritatile competente au acceptat cu prea multa usurinta organizarea unui … Congres international al gruparii religioase Martorii lui Iehova … intr-o tara eminamente ortodoxa'” acesta concluziona: „Secretariatul General al Guvernului Romaniei considera ca total inoportuna incercarea de a improviza o asemenea manifestare de amploare internationala la Bucuresti, in cursul lunii iulie, si nici in viitor”.

Mai multi oameni politici s-au raliat si ei la campanie. Radu Vasile, secretar general al PNTCD a declarat ca a refuzat sa participe la receptia oferita cu ocazia vizitei lui Hillary Clinton ca protest fata de refuzul sotiei presedintelui american, de a vizita Biserica Kretulescu (vizita planuita dar contramandata, datorita campaniei dusa de Biserica Ortodoxa impotriva Martorilor lui Iehova).

Radu Boroianu, vicepresedinte al Partidului National Liberal a declarat: „Inregistrarea ca legala a acestei asociatii religioase este o gafa monumentala a actualilor guvernanti. Scopul Martorilor lui Iehova este pulverizarea granitelor statale… Cer nu numai anularea congresului, ci si a creditarii legale a acestei asociatii si fac raspunzatori pe cei care, prin asemenea fapte, tradeaza interesele nationale. Asociatia Martorii lui Iehova atinge grav drepturile fundamentale ale natiunii, fruntariile culturale si sufletesti si cele ce definesc cel mai exact granitele politice” (Romania libera, 3 iulie 1996).

Din categoria luarilor de pozitie care s-au demarcat fata de incitarile impotriva cultului Martorilor lui Iehova se pot enumera urmatoarele:

PRO-TV a avut un inteligent reportaj pe tema Congresului Martorilor lui Iehova. Informatiile sale, privind calitatea organizarii congreselor, ordinea si curatenia ce insotesc activitatile sale au facut o impresie foarte buna. Academia Catavencu a ironizat campania impotriva Martorilor lui Iehova. Evenimentul Zilei, Azi au prezentat evenimentele intr-o maniera obiectiva. In revistele 22 si Dilema au aparut articole critice la adresa campaniei care incalca dreptul la constiinta, care violeaza libertatea exercitarii credintei religioase.

Dintre oamenii politici, doar Razvan Dobrescu (deputat PNTCD) a ripostat impotriva incitarilor. Intr-un articol aparut in Romania libera, a vorbit despre „amenintarile nemaiintalnite in Romania ale unor comunitati locale la adresa iehovistilor de a-i alunga pe acestia din localitatile respective”, in urma apelului Patriarhului Teoctist.

b) Pozitia APADOR-CH

APADOR-CH a fost singura organizatie care a protestat impotriva campaniei indreptata impotriva martorilor lui Iehova. Comunicatul APADOR-CH, din 25 iunie 1996, a fost preluat de numeroase agentii de stiri, dar, contrar altor comunicate ale asociatiei, a fost publicat de un singur ziar, Curierul National. El a fost transmis autoritatilor romane, ambasadelor, organizatiilor internationale de drepturile omului:

„In legatura cu campania desfasurata in ultimele zile de diferite grupuri si cu pozitia exprimata public de reprezentantul Bisericii Ortodoxe Romane, Patriarhul Teoctist, impotriva cultului „Martorii lui Iehova”, APADOR-CH declara urmatoarele:

1) Libertatea constiintei, incluzand libertatea de a participa la viata unui cult, constituie unul dintre drepturile fundamentale ocrotite de catre Constitutia Romaniei in art. 29 si de toate documentele internationale privitoare la drepturile omului, pe care Romania le-a ratificat.

Aceasta include si dreptul de a participa la intruniri cu caracter religios sau de alt gen, drept care cade si sub protectia art. 36 din Constitutie, privind libertatea de intrunire.

2) In aceeasi masura, prin prevederile art. 30, Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la libertatea de exprimare. Aceasta cuprinde si afirmarea publica a unor opinii in legatura cu „autenticitatea” unui alt cult. In schimb, incitarea la discriminare a unui grup religios, in orice mod, constituie o instigare la incalcarea Constitutiei Romaniei care, in art. 29 (4) interzice, in relatiile dintre culte, manifestarea oricaror „forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa”.

3) Afisele care declara cultul „Martorii lui Iehova” drept „criminal” si afirma ca el are drept obiectiv „dezbinarea nationala”, indemnind la actiuni impotriva cultului si adeptilor sai, constituie infractiunea de „impiedicare a libertatii cultelor” prevazuta si pedepsita de art. 318 din Codul penal.

Folosirea unui limbaj care promoveaza intoleranta aduce mari deservicii mentalitatii publice si afecteaza cursul democratiei in Romania. APADOR-CH solicita autoritatilor publice sa apere drepturile si libertatile fundamentale garantate de Constitutia Romaniei si face un apel catre cetateni, catre grupurile si miscarile religioase, catre cultele din Romania sa respecte dreptul fiecarei persoane de a practica religia careia ii apartine.”

La datele de natura constitutional-legislativa amintite de comunicatul APADOR-CH ar mai fi de adaugat faptul ca manifestarile sportive, culturale si religioase nu trebuie anuntate in prealabil la Politie si, in nici un caz incuviintate de autoritatile statului roman.

APADOR-CH a continuat sa urmareasca situatia cultului Martorilor lui Iehova. Date sosite la APADOR-CH la sfarsitul anului 1996 probeaza alte cazuri de violare a drepturilor membrilor cultului Martorii lui Iehova, in timpul acestui an:

– Dispozitia 104/8.05.1996, semnata de primarul Olaru Mihai, municipiul Husi, prin care „se interzice propagarea cultelor religioase in municipiul Husi in afara lacaselor de cult (Pe baza acestei dispozitii, mai multi membri ai Martorilor lui Iehova au fost amendati de catre Corpul Gardienilor Publici);

– expunerea in locurile publice din Husi a unui afis care declara ca Martorii lui Iehova reprezinta o secta ucigasa, incitand locuitorii impotriva acestui cult.

3. Miscarea de integrare spirituala in absolut (MISA)

In cursul anului 1996 au continuat actiunile impotriva unei organizatii ai caror membri practica Yoga, „Miscarea de integrare spirituala in absolut” si asupra unuia dintre liderii sai, Gregorian Bivolaru. Aceasta campanie a pus intr-o situatie delicata ansamblul miscarilor si doctrinelor cu filiatie asiatica.

a) Campania prin presa si represiunea membrilor MISA

Campania de presa impotriva MISA si a instructorului de Yoga, Gregorian Bivolaru fusese lansata in 1990 si a ajuns la apogeu in 1995. In 1996 au aparut, in continuare, articole cu caracter calomnios in Romania libera, Jurnalul national, Ziua, Academia Catavencu etc. MISA a depus plangeri in justitie impotriva unor ziaristi, acuzandu-i de calomnie. Faptul ca, in cateva cazuri, ziaristii au fost pedepsiti (Corneliu Reu, de la Tinerama si Cristian Negureanu, de la Romania libera, au primit amenzi penale in 1995) a dat impresia ca ostilitatea care s-a creat in jurul grupului, in aceste conditii, este tinuta de institutiile statului sub control. Acesta este si motivul pentru care APADOR-CH nu a facut demersuri, privind situatia MISA, anterior.

Pentru prima data, in 1996, autoritatile statului au intervenit la randul lor impotriva MISA. Pe 17 iunie 1996, in jurul orei 23.00, un grup de cateva zeci de ofiteri de politie, a navalit in sala de sport a Institutului Politehnic din Bucuresti, in care circa 150 de persoane participau la o sedinta de Yoga a MISA. Au cerut documentele de identitate si au inceput sa interogheze pe participanti pe un ton amenintator. Circa 20 de persoane care nu aveau buletinele de identitate cu ei au fost duse la politie. La un moment dat, un ofiter de politie a incercat sa ia cu forta camera video a unui cursant yoga care filma evenimentele din interiorul salii. Doua alte studente, Camelia Rosu si Carmen Efta au vrut sa se interpuna intre politist si colegul lor. In acest moment doi politisti au inceput sa le loveasca, producandu-le rani, atestate ulterior prin certificate medicale. Camelia Rosu si Carmen Efta au depus plangere la Parchetul general dar pana la sfarsitul anului 1996 nu se daduse curs acestei reclamatii.

b) Pozitia APADOR-CH

In luna august 1996, APADOR-CH a facut o investigatie la Costinesti, in tabara de la „Golful Parizianului”, unde se aduna in timpul verii membrii MISA. Timp de doua zile, reprezentantii APADOR-CH au urmarit daca alegatiile care se fac despre aceasta asociatie, privind tulburarea ordinii publice si actiuni impotriva bunelor moravuri se confirma ori nu. Adunarile membrilor MISA s-au desfasurat in conditii civilizate. Nimic din activitatea membrilor MISA nu intra in conflict cu legea si nu motiveaza campania impotriva lor.

In interviurile luate cu liderii Miscarii de Integrare Spirituala in Absolut acestia au contestat, cu date, informatiile care sunt vehiculate prin presa impotriva membrilor MISA. De asemenea, au confirmat declaratiile pe care cele doua studente molestate de politie le-au inaintat APADOR-CH.

APADOR-CH a inceput in 1996 investigatii asupra motivelor care au facut numeroase ziare sa publice articole impotriva MISA, dar pentru definirea unei pozitii asupra fenomenului, necesara pentru stoparea acestei campanii care atenteaza la libertatea de constiinta, activitatea asociatiei va continua si in 1997.

VII. REFUGIATII IN ROMANIA

In 1996, Romania a continuat sa fie o tara de primire pentru refugiati, nu numai ca zona de tranzit, ci si ca teritoriu in care au cautat protectie tot mai multe persoane din diferite regiuni ale lumii. Tarile de origine ale solicitantilor de azil in Romania sunt : Somalia, Afganistan, Iran, Irak, Turcia, Algeria, Bangladesh, Sudan, Liberia, Nigeria, Senegal, Rwanda, Zair, Sierra Leone, Ghana, Guineea, fosta Iugoslavie.

1. Cadrul legislativ

Anul 1996 a adus transformarile legislative pe care solicitantii de azil, refugiatii si autoritatile romane care vin in contact cu aceste categorii le asteptau. Dar procesul de elaborare a acestor transformari a fost de prea lunga durata, astfel ca multe persoane solicitante de azil au cazut „victime” inconsistentelor juridice.

In aprilie 1996 Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 15 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, lege intrata in vigoare la 2 mai 1996. Doua observatii se impun in legatura cu aceasta lege. In primul rand, trebuie remarcat ca, desi Romania aderase anterior la Conventia de la Geneva privind statutul refugiatilor, Legea nr. 15/1996, care implementeaza aceasta Conventie, este foarte restrictiva in insasi definirea notiunii de „refugiat”. Aceasta este incarcata de conditionari care restrang aplicarea textului Conventiei de la Geneva si contravin Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

In al doilea rand trebuie mentionate limitarile in ceea ce priveste drepturile solicitantilor de azil si ale refugiatilor. Este vorba, in special, de dispozitiile care limiteaza in mod excesiv, comparativ cu documentele internationale in materie, accesul la procedura privind recunoasterea statutului de refugiat, libertatea de miscare, drepturile conferite prin recunoasterea statutului de refugiat.

Autoritatile insarcinate cu punerea in aplicare a prevederilor Conventiei de la Geneva si ale legii nationale privind refugiatii s-au confruntat in permanenta cu lipsa reglementarilor adiacente, necesare implementarii legii. Desi art. 28 din Legea nr. 15/1996 afirma obligatia Guvernului de a adopta o hotarare de aplicare a legii in termen de o luna de la publicarea legii in Monitorul Oficial, in realitate acest lucru a fost realizat cu o intarziere de aproape sase luni (Hotararea nr. 1182/13 noiembrie 1996). Datorita acestei intarzieri, autoritatile cu atributii in aplicarea legii, inclusiv instantele de judecata, au intampinat mari dificultati in interpretarea si implementarea legii, fapt care a generat practici diferite, unele neconforme cu legea sau cu principiile internationale in materie, ceea ce i-a prejudiciat grav pe refugiati.

2. Procedura obtinerii statutului de refugiat

Hotararea de Guvern privind aplicarea Legii nr. 15/1996 nu a clarificat un aspect esential al procedurii si anume cine are calitate procesuala pasiva in cauzele in care se contesta deciziile Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari (mai exact, Comisia de decizie din cadrul acestui organism). Potrivit art. 13 alin. 3 din Legea nr. 15/1996, impotriva unei hotarari pronuntate in aceasta materie pot declara recurs contestatorul (solicitantul de azil) si procurorul. Ministerul de Interne – Directia Generala pentru Straini, Pasapoarte si a Politiei de Frontiera a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive in aceste cauze. In interpretarea acestei institutii, in toate aceste procese, nu „exista”, stricto sensu, un parat, procedura fiind considerata ca similara celei contraventionale. Aceeasi interpretare a fost data si de Ministerul Justitiei, la solicitarea Judecatoriei Sectorului 1 si a Programului de asistenta legala pentru refugiati al APADOR – CH. Concluzia este ca, atunci cand va exista o hotarare irevocabila privind statutul de refugiat, ea nu va fi opozabila nimanui si nu se va putea solicita executarea ei silita.

Ca urmare a dezbaterii in instanta a acestei chestiuni procedurale, Judecatoria Sectorului 1 a creat o practica legal justificata, in sensul ca a dispus citarea ca parat a Guvernului Romaniei, in principal pornind de la urmatoarele argumente:

– atat CRPM, cat si Ministerul de Interne sunt organisme guvernamentale, care exercita atributiile lor specifice privind refugiatii ca reprezentante ale puterii executive;

– fiind vorba de o hotarare cu autoritate de lucru judecat, pentru care de principiu nu exista o opozabilitate erga omnes (legiuitorul nu a prevazut nimic in acest sens), ea trebuie sa poata fi pusa in executare, ca orice alt titlu, fata de o anumita persoana (parte in proces), cu respectarea principiului contradictorialitatii.

E de remarcat ca Decizia Guvernului nr. 805/12.10.1995 a modificat substantial Decizia nr. 417/1991 prin trecerea activitatii Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari in competenta Ministerului de Interne. Lucrarile de secretariat si evidenta privind procedura de obtinere a statutului de refugiat sunt asigurate de Directia Generala de Pasapoarte, Straini si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne – Biroul de Migrari (actualmente Oficiul pentru Refugiati). Desi procesarea cererilor solicitantilor de azil s-a imbunatatit in mod clar prin sporirea personalului implicat si prin fluidizarea completarii cererilor, drepturile solicitantilor de azil au fost frecvent incalcate.

In cursul anului 1996 procedura stabilita de Biroul de Migrari a avut cateva carente majore:

– lipsa unui interpret pe parcursul intregii proceduri incepand din faza de interviu pana la emiterea deciziei privind statutul de refugiat;

– refuzul de a comunica decizia de respingere; in locul comunicarii s-a procedat la aplicarea literei majuscule „R” pe legitimatia provizorie solicitantului de azil (in urma criticilor aduse de organizatiile non-guvernamentale care lucreaza in domeniu, APADOR-CH si SIRDO, acest aspect a fost eliminat din practica politiei de migrari);

– nemotivarea deciziilor de respingere a cererilor privind statutul de refugiat, sau motivarea sumara si confuza, fapt care nu permite celui respins sa-si formuleze apararile necesare (cel mai adesea, motivul respingerii este: „nerespectarea procedurilor prevazute in Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor”);

– comunicarea cu mare intarziere a deciziilor de respingere. Mai trebuie precizat ca Biroul de Migrari refuza sa reinnoiasca viza pe legitimatia provizorie in absenta unui document emis de o instanta de judecata care se ocupa de cazul solicitantului de azil. Acest fapt a condus la un aflux masiv de solicitanti de azil care s-au adresat APADOR-CH pentru ca nu posedau un document valabil de identitate si nici o dovada a statutului lor. APADOR-CH le-a eliberat acestora adeverinte care contineau datele esentiale de identificare individuala si informatiile actualizate privind stadiul procedurii de obtinere a statutului de refugiat. Nu o data, asemenea acte au impiedicat expulzarea unor solicitanti de azil.

Unele din aspectele negative prezentate mai sus au fost solutionate la sfarsitul anului 1996, ca urmare a aparitiei Hotararii nr. 1182/13.11.1996 a Guvernului Romaniei. Practica Oficiului pentru Refugiati (fostul Birou de Migrari) privind procedura obtinerii statutului de refugiat s-a modificat astfel incat:

– fie se asigura un interpret de pe lista Ministerului Justitiei (conform art. 7 alin. 5 din Hotarare), fie se tolereaza prezenta unui prieten, de obicei conational al solicitantului de azil care cunoaste si limba romana, atunci cand nu se poate asigura un interpret oficial (cea de a doua situatie poate prejudicia uneori interesele solicitantului de azil si, in orice caz, este in afara legii);

– potrivit art. 5 alin. 1, exista obligatia functionarului care primeste cererea solicitantului de azil de a-i comunica acestuia procedurile de urmat, precum si obligatiile ce-i revin, nu insa si drepturile pe care acesta le are, ceea ce este nejustificat;

– potrivit art. 9 alin. 1 si 3, autoritatile au inceput sa comunice in scris solicitantului de azil hotararea motivata de respingere a cererii sale, cu respectarea anumitor elemente care sunt in mod expres prevazute in textul amintit (similar cu o hotarare judecatoreasca). Comunicarea consta in inscrisuri cu o structura formala legala. Din pacate, ele au inca un caracter foarte sumar, relativ tipizat si nu ofera o analiza individualizata a cazului si nici o solida argumentare in drept.

3. Asistenta juridica acordata de APADOR-CH

In anul 1996 aceasta activitate a fost realizata ca un program distinct al APADOR-CH, in colaborare cu Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (UNHCR). Printre problemele cele mai importante pe care acest program al APADOR-CH a reusit sa le solutioneze, sunt urmatoarele:

a) Asistenta acordata in cursul procedurii pentru obtinerea statutului de refugiat

Acest tip de asistenta a fost acordat in cele trei etape distincte de derulare a procedurii:

– in perioada premergatoare depunerii cererii de azil, aceasta s-a realizat prin completarea chestionarelor necesare la CRPM, prin furnizarea informatiilor necesare la intervievare si a celor privind protectia oferita de UNHCR;

– in perioada dintre momentul depunerii cererii si cel al luarii deciziei de catre CRPM privind obtinerea statutului de refugiat, asistenta s-a realizat prin incercarea de prelungire a valabilitatii legitimatiei provizorii certificand calitatea de solicitant de azil, prin informatii referitoare la posibilitatea obtinerii permisului de munca sau a obtinerii cetateniei romane;

– in perioada ulterioara luarii deciziei (pozitive sau negative), sprijinul APADOR-CH s-a concretizat in furnizarea informatiilor necesare privind drepturile si obligatiile ce decurg din statutul de refugiat, asistenta pentru redactarea si depunerea contestatiei impotriva deciziei la CRPM si apoi redactarea si depunerea actiunii in justitie (Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti), asistenta pentru obtinerea prelungirii vizei temporare de sedere sau a reinnoirii legitimatiei provizorii, precum si asistenta pentru redactarea si sustinerea recursului in unele cazuri – aflate actualmente pe rolul Curtii Supreme de Justitie – Sectia Contencios Administrativ.

b) Asistenta in alte domenii

APADOR-CH a acordat asistenta juridica solicitantilor de azil si refugiatilor si in situatii de natura diversa, cum ar fi:

– cazuri de inregistrare tardiva a nasterii copiilor;

– obtinerea de permise de munca;

– dobandirea cetateniei romane;

– efectuarea studiilor in Romania;

– regimul legal al asistentei medicale;

– stabilirea domiciliului copiilor.

c) Asistenta acordata solicitantilor de azil aflati in zona de tranzit a Aeroportului Otopeni

O prima observatie se refera la faptul ca nici in anul 1996 nu a fost solutionata problema de drept rezultata din practica abuziva a autoritatilor referitoare la statutul persoanelor din aceasta zona de tranzit: politia de frontiera sustine ca aceste persoane nu sunt private de libertate, dar, in acelasi timp, nu le permite sa paraseasca zona, intrucat ar fi „la dispozitie”.

Pana in prezent autoritatile nu au creat posibilitatea unui acces normal in aceasta zona al ONG-urilor active in domeniu si al avocatilor care pot apara interesele acestor persoane. Nu exista transparenta cu privire la situatia si statutul acestor persoane si adeseori se afla post factum despre expulzarea unora dintre ele in tarile de origine, ceea ce contravine flagrant principiului „non refoulement” (art. 33 din Conventia de la Geneva). Legea nr. 15/1996, prin continutul art. 1 si al art. 6 alin. 2, incurajeaza aceasta practica abuziva.

Amnesty International a semnalat un astfel de caz, cel al cetateanului sirian H.K., returnat fortat din Romania in Siria, dupa ce autoritatile romane i-au refuzat accesul la procedura privind recunoasterea statutului de refugiat. In Siria, el a fost arestat imediat dupa returnare. Eliberat dupa cateva luni, el a sustinut ca in timpul arestarii a fost supus la tortura. I s-a ridicat cetatenia siriana si i s-au negat toate drepturile civile si politice.

d) Asistenta juridica acordata solicitantilor de azil contravenienti la Legea nr. 61/1991

APADOR-CH a invocat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor articolului 16 alin. 6 din Legea nr. 61/1991 care priveste transformarea cuantumului amenzii in zile de inchisoare contraventionala potrivit proportionalitatii de 300 de lei pentru o zi de inchisoare. In apararea contravenientilor solicitanti de azil au fost folosite cu succes deciziile Curtii Constitutionale pronuntate in materie (dosarul nr. 7000/1995 al Judecatoriei Sectorului 4, respectiv dosarele nr. 2040/1996 si 2402/1996 ale Tribunalului Municipiului Bucuresti – Sectia a 4-a Civila).

e) Asistenta acordata in procese penale

Au fost asistati de avocat urmatorii solicitanti de azil:

– M.A.K., din Irak, judecat si condamnat de Judecatoria Sectorului 1 la o pedeapsa de 3 luni inchisoare, pentru savarsirea infractiunii de complicitate la fals si uz de fals. Sentinta a fost apelata, dar solicitantul de azil nu s-a mai prezentat pentru a solicita asistarea de catre un avocat.

– S.M.I., din Somalia, anchetat de Parchetul Sectorului 4 in cadrul dosarului nr. 2356/P/1996, pentru savarsirea infractiunilor de fals si uz de fals, caruia i s-a aplicat o amenda penala de 50.000 lei.

– A.H.S. si A.F.H. – Somalia, anchetati la Directia Cercetari Penale a Politiei Municipiului Bucuresti, pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala (art. 181 C. p.), cercetarile nefiind inca finalizate in aceasta faza procesuala.

4. Cateva cazuri speciale

Cu titlu exemplificativ, ne referim la urmatoarele cazuri care sunt semnificative prin problemele de drept si situatia de fapt prezentate :

a) A.R.K.M. – Iran – dosar nr. 903/1996 pe rolul Sectiei Contencios Administrativ a Curtii Supreme de Justitie – in faza procesuala a recursului.

In anul 1995, A.R.K.M. a declansat o actiune in justitie prin care s-a solicitat anularea deciziei de respingere a statutului de refugiat si obligarea CRPM de a emite o noua decizie, pozitiva. Cererea sa a fost respinsa printr-o hotarare extrem de sumara, data cu incalcarea normelor imperative ale art. 261 pct. 3 si 5 Cod procedura civila, fara a exista vreo analiza a situatiei de fapt a solicitantului de azil si a multiplelor probe din care rezulta persecutia a carei victima este intr-un stat totalitar, ca Iranul. In aceasta cauza, ca si in majoritatea celorlalte, CRPM – iar ulterior MI – DGSPPF, au invocat exceptia necompetentei materiale a instantelor de judecata, ceea ce echivaleaza cu o negare a principiului liberului acces la justitie – art. 21 din Constitutia Romaniei. In plus, au mai fost invocate doua asa-zise impedimente contradictorii:

– initial, ca nu s-a facut dovada existentei unui proces penal sau a unei hotarari de condamnare a solicitantului de azil (in Iran);

– ulterior, cand s-au depus inscrisuri doveditoare in acest sens, s-a invocat imprejurarea ca acesta este un individ periculos si trebuie sa se intoarca in Iran, care este un stat suveran, independent, pentru a suporta consecintele faptelor sale (care constau in regizarea unei piese de teatru cu continut antitotalitar, in Iran).

b) G.S. – Irak – dosar nr. 14413/1996 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1.

Cetatean irakian care a trait cea mai mare parte a vietii in Kuweit, avand frati irakieni care au locuit in Irak si frati vitregi – cetateni kuweitieni (cetatenia dobandindu-se in raport cu statutul tatalui), care locuiesc in Kuweit. In timpul razboiului din Golf a fost arestat, impreuna cu un alt frate al sau, irakian, de catre autoritatile kuweitiene, ambii fiind ulterior pusi in libertate, sub conditia de a parasi imediat teritoriul Kuweitului.

In combaterea cererii, CRPM a sustinut ca solicitarea statutului de refugiat este neserioasa pentru ca se face vorbire despre arestarea mai sus mentionata, desi nu exista nici o hotarare de condamnare si nici vreun alt inscris doveditor. In realitate, prin intermediul Inaltului Comisariat ONU pentru Refugiati – Biroul de Legatura din Bucuresti – solicitantul de azil a obtinut si o dovada privind detentia fratelui sau in Kuweit, respectiv faptul ca i s-a interzis prin lege sa mai lucreze in Kuweit, ceea ce nu a schimbat pozitia cel putin bizara mai sus aratata.

c) S.F. – Sudan – dosar nr. 13517/1996 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1.

S.F. a invocat persecutia religioasa la care a fost supus in Sudan, el fiind catolic intr-o tara islamica, starea de razboi civil din Sudan si respectiv conflictul cu Ambasada Sudanului la Bucuresti (proces penal privind incendierea cladirii acestei ambasade, finalizat in decembrie 1996, prin achitarea tuturor inculpatilor – cetateni sudanezi, printre care si S.F.). Si in acest caz contraargumentele CRPM au fost in afara reglementarilor in materie: pe de o parte se arata ca nu ar exista dovada unei condamnari in tara de origine, pe de alta parte, se sustine ca un razboi civil presupune o protectie de ordin umanitar si nu acordarea statutului de refugiat (argument invocat constant privind toate cererile solicitantilor de azil provenind din tari africane, macinate de razboaie civile, cu ignorarea art. 2 din Legea nr. 15/1996), iar in final se mentioneaza ca e vorba de un pericol care ameninta ordinea publica si securitatea nationala a Romaniei, deci se impune respingerea cererii. In legatura cu acest din urma aspect, trebuie precizat ca, in sine, comiterea unei fapte penale, daca nu se inscrie in cele prevazute in Conventia de la Geneva din 1951, nu poate constitui un obstacol absolut in acordarea statutului de refugiat. Mai mult, persoana in cauza a fost achitata de o instanta judecatoreasca din Romania, astfel ca CRPM isi bazeaza decizia negativa pe o prezumtie de vinovatie dupa o hotarare judecatoreasca de achitare.

In realizarea programului sau, in 1996, APADOR-CH a colaborat cu mai multe organizatii, guvernamentale si neguvernamentale, precum: UNHCR (Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati), ECRE (European Council on Refugees and Exiles), ELENA, SIRDO (Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului – Programul de asistenta sociala), GRADO (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului – Programul de integrare), AIDROM, Salvati Copiii.

VIII. ALEGERI 1996

Pe parcursul intregului an 1996, APADOR-CH a urmarit activitatea de pregatire a alegerilor, unele aspecte ale desfasurarii campaniilor electorale si alegerile propriu-zise. In ciuda propunerilor de imbunatatire a legilor electorale adresate mai ales de organizatii neguvernamentale, Parlamentul s-a multumit doar cu modificari ale Legii alegerilor locale. La sfarsitul sesiunii parlamentare din vara, celelalte doua legi electorale – pentru alegeri parlamentare si respectiv prezidentiale – ramasesera neschimbate, cu toate ca ele contineau unele prevederi valabile numai pentru alegerile din 1992. Pentru ca totusi, alegerile fusesera deja anuntate pentru 3 noiembrie 1996, Guvernul Romaniei a decis modificarea lor prin hotarari de Guvern, lucru acceptat de Parlament, desi el contravine Constitutiei Romaniei. APADOR-CH a reactionat prompt, asa cum a facut-o si la incercarea Consiliului National al Audiovizualului de a se substitui legislativului prin emiterea unei decizii care modifica Legea alegerilor locale.

1. Alegerile locale (2 si 16 iunie 1996)

a) Pregatirea alegerilor

La 15 ianuarie 1996, CNA a emis Decizia nr. 2 cu privire la prezentarea si durata programelor posturilor de radio si televiziune publice si particulare pe perioada campaniei electorale pentru alegerile locale. APADOR-CH si-a exprimat punctul de vedere critic in privinta acestei decizii.

„Decizia contine un numar de restrictii si precizari care afecteaza libertatea de exprimare garantata de Constitutia Romaniei (art. 30), de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale (art. 10) si chiar de Legea Audiovizualului nr. 48/1992.

Trebuie precizat de la inceput ca decizia CNA instituie cenzurarea opiniilor exprimate de candidati prin posturile de radio si televiziune, publice si particulare, ceea ce echivaleaza cu restrangerea nelegala a exercitiului libertatii de exprimare. Astfel, in interventiile lor, candidatii nu vor putea :

– ‘sa conteste ordinea constitutionala’;

– ‘sa foloseasca in decor monumente si edificii reprezentative ale patrimoniului national’;

– ‘sa utilizeze documente care implica personalitati ale vietii publice, fara acordul scris al acestora sau al celor care le detin drepturile’.

Aceste restrangeri ale exercitiului libertatii de exprimare nu exista nici in Constitutie, nici in vreo lege in vigoare, inclusiv Legea Audiovizualului nr. 48/1992. Prin introducerea lor in Decizie, CNA isi depaseste atributiile, substituindu-se Parlamentului, singurul autorizat sa emita legi.

Textul Deciziei CNA nu precizeaza cine cenzureaza discursurile candidatilor dar, intrucat sanctiunile vizeaza postul de televiziune sau radio public sau privat care le difuzeaza, rezulta ca tot acesta ar urma sa efectueze operatiunea. Amintim ca atat Constitutia cat si Legea Audiovizualului interzic cenzura sub orice forma.

Conform Constitutiei (art. 49) ‘Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege (subl.n.) si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice…’ Si Conventia europeana, care este parte din dreptul intern si are prioritate asupra legilor interne in cazul existentei unor neconcordante (Constitutia Romaniei, art. 20), precizeaza ca restrangerile aduse exercitiului libertatii de exprimare trebuie sa ‘fie prevazute de lege’, ‘sa constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor…’. Asadar, prima conditie este existenta unei legi. Or, dupa cum s-a dovedit, jumatate din conditiile restrictive impuse de CNA nu figureaza in nici o lege. O decizie a unei institutii de natura administrativa nu poate avea putere de lege. Legea Audiovizualului impune in art. 2 o serie de restrangeri ale exercitiului libertatii de exprimare. CNA trebuia sa se limiteze la acele restrangeri si nu sa impuna altele noi.

Documentul CNA prevede ca, in cazul nerespectarii conditiilor impuse, sa fie retrasa decizia de autorizare a postului de televiziune sau radio, public sau privat. Legea Audiovizualului precizeaza in o serie de sanctiuni care merg gradat de la somatie la retragerea deciziei de autorizare sau a licentei de emisie. Asadar CNA recurge direct la ultima treapta a sanctiunilor, ignorandu-le pe cele intermediare.

Pe de alta parte, decizia CNA nu pomeneste nimic despre candidatul care ar fi incalcat prevederile restrictive intr-o emisiune la radio sau televiziune. Se trunchiaza astfel art. 2 pct. 5 din Legea Audiovizualului care stipuleaza ca „Raspunderea civila pentru continutul informatiei transmise prin mijloace de comunicare audiovizuale prin care s-au adus daune materiale sau morale revine, dupa caz, in conditiile legii, realizatorului, autorului, titularului licentei de emisie, proprietarului statiei radioelectrice prin care s-a facut comunicarea.'(subl.n.)

Intr-un caz celebru judecat de Curtea europeana pentru drepturile omului de la Strasbourg in 1994 (Jersild contra Danemarcei), statul danez a fost gasit vinovat de violarea art. 10 din Conventia europeana. Decizia Curtii se bazeaza pe faptul ca masura adoptata de autoritatile daneze nu s-a dovedit ‘necesara intr-o societate democratica’. Citam din argumentatia Curtii de la Strasbourg :

‘Curtea aminteste ca libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si ca garantiile acordate presei capata, deci, o importanta deosebita. Aceasta nu poate depasi limitele fixate mai ales pentru ‘protejarea reputatiei si drepturilor altora’; cu toate acestea, ii revine sarcina de a comunica informatii si idei asupra unor chestiuni de interes public. La functia sa de a difuza, se adauga dreptul publicului de a primi. Daca nu ar fi asa, presa nu si-ar putea juca rolul indispensabil de ‘caine de paza’ public. Cu toate ca au fost formulate initial pentru presa scrisa, aceste principii se aplica fara indoiala si mijloacelor audiovizuale’.

‘In acelasi timp, o prezentare obiectiva si echilibrata poate folosi cai foarte diferite in functie, intre altele, de mijlocul de comunicare in cauza. Nu este de competenta Curtii si, de altfel, nici a jurisdictiilor nationale, (subl.n.) de a se substitui presei pentru a spune ziaristilor ce tehnica de prezentare trebuie sa adopte. In aceasta privinta, Curtea aminteste ca, pe langa substanta ideilor si informatiilor exprimate, articolul 10 protejeaza modul lor de exprimare’.

APADOR-CH considera ca CNA trebuie sa elimine din Decizia nr. 2 atat restrictiile impuse candidatilor care isi vor prezenta opiniile la posturi de radio si televiziune publice si private, cat si sanctionarea posturilor respective in cazul nerespectarii acestei decizii.”

In urma protestelor reprezentantilor societatii civile – inclusiv APADOR-CH – CNA si-a retras decizia pe care a emis-o din nou, sub o forma modificata, dupa ce Parlamentul a adus la zi legea alegerilor locale.

b) Desfasurarea alegerilor

La primul tur de scrutin din data de 2 iunie, APADOR-CH a colaborat cu asociatia Pro Democratia in vederea supravegherii corectitudinii alegerilor din Bucuresti. Echipe mobile au fost prezente in numeroase sectii de votare. Concluziile dupa primul tur de scrutin au fost facute publice printr-un comunicat comun APADOR-CH – Pro Democratia in care se precizau urmatoarele :

„Organizarea generala in Capitala a fost extrem de defectuoasa:

a) Listele electorale au continut erori mai numeroase si mai grave decat cele de la alegerile din 1990 si 1992: portiuni de strazi sau blocuri intregi nu figurau pe liste; multe imobile erau trecute la doua adrese; persoane decedate erau trecute totusi pe liste; persoane inexistente au aparut pe listele unor sectii de votare nou infiintate; multe persoane au fost radiate de pe listele folosite in 1992, desi domiciliau la aceeasi adresa etc. A fost necesara intocmirea unor liste suplimentare care, in unele cazuri, au cuprins pana la o patrime din numarul alegatorilor.

b) Au existat carente in aprovizionarea sectiilor cu materialele necesare desfasurarii votarii: cantitati insuficiente de tus, ceea ce a dus, in unele sectii, la oprirea temporara a votarii; calitatea foarte proasta a tusului, ceea ce a dus fie la neimprimarea stampilei, fie la penetrarea mai multor foi din buletinul de vot; repartizarea nejudicioasa a urnelor, ignorindu-se numarul alegatorilor inscrisi pe liste; lipsa urnelor volante.

c) In majoritatea sectiilor de votare nu erau afisate nici listele electorale si nici modelele buletinelor de vot, desi acest lucru ar fi fost in folosul cetatenilor.

Interpretarea legii electorale de catre Biroul Electoral Central, Biroul Electoral al Circumscriptiei Bucuresti si Birourile Electorale ale sectoarelor:

a) Modul de anulare, la sfarsitul votarii, a buletinelor de vot ramase nefolosite: la sectoarele 1 si 2 s-au dat instructiuni pe data de 1 iunie 1996 privind anularea fiecarui buletin de vot neutilizat prin stampilarea cu stampila de control a sectiei de votare si inscriptionarea cuvantului „Anulat” pe prima pagina; la sectoarele 3, 4 si 6 la instructajul facut de circumscriptiile de sector s-a precizat ca anularea buletinelor de vot ramase nefolosite se poate face prin returnarea pachetelor nedesfacute si aplicarea mentiunii „Anulat” pe ambalaj. Biroul Electoral al Circumscriptiei Bucuresti a confirmat ca pachetele astfel returnate vor fi considerate ca „buletine de vot anulate”.

Din cauza instructiunilor diferite nu s-a putut tine o evidenta corecta a numarului de buletine de vot primite de sectii.

b) Aplicarea stampilei de control pe buletinele de vot: cu toate ca legea electorala mentioneaza ca stampila de control a sectiei de votare se aplica pe spatele ultimei file a buletinului de vot (fila alba), in sectoarele 3 si 4 s-au dat instructiuni de aplicare a stampilei de control pe prima pagina a buletinului de vot. Desi acest procedeu nu afecteaza valabilitatea votului exprimat, utilizarea lui in unele sectii din sectorul 4 a creat confuzii, mergand de la anularea buletinelor de vot neutilizate pana la anularea voturilor deja exprimate. A fost necesara interventia Biroului Electoral al Circumscriptiei Bucuresti pentru rezolvarea problemei ce a aparut ca urmare a interpretarii neuniforme a prevederilor legii.

c) Elaborarea si transmiterea de catre Biroul Electoral Central a unor hotarari continand clarificari privind desfasurarea alegerilor si constatarea rezultatelor alegerilor cu doar doua zile inainte de ziua algerilor (Nr. 319/31 mai 1996) a facut practic imposibila cunoasterea si aplicarea lor uniforma in toate sectiile de votare din tara.

d) Interpretarea prevederilor legale privind votul militarilor in termen din unitatile militare: desi legea prevede in mod expres ca militarii in termen voteaza numai pentru alegerea primarului si consiliului local din localitatea unde este situata unitatea militara, Biroul Electoral Central a trimis Birourilor Electorale Judetene instructiuni permitand acestora sa voteze si pentru consiliul judetean.

Cele doua asociatii au considerat ca aceste instructiuni nu reprezinta o interpretare a legii, ci o adaugare la prevederile sale, ceea ce este de competenta exclusiva a Parlamentului.

Contactat telefonic de APADOR-CH, unul din magistratii membri ai Biroul Electoral Central a recunoscut ca instructiunile elaborate de Birou adauga la lege, dar a considerat aceasta initiativa benefica, dat fiind ca legea este restrictiva.

Necunoasterea prevederilor legii electorale de catre unii presedinti si membri ai comsiilor electorale ale sectiilor de votare:

a) In unele sectii de votare alegatorilor care s-au prezentat la vot nu li s-a permis semnarea listelor electorale.

b) Au fost cazuri in care unor observatori acreditati conform legii, deci din partea organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului, li s-a refuzat, initial, accesul in unele sectii de votare.

c) In unele sectii de votare, in afara reprezentantilor partidelor politice, a fost acceptata prezenta unor persoane care s-au recomandat ca fiind observatori din partea unor partide politice, cu toate ca aceasta categorie nu este prevazuta de legea electorala. Documentele de care s-au prevalat erau simple adeverinte din partea propriilor partide.”

APADOR-CH si Pro Democratia au considerat neregulile semnalate, care, prin numarul lor, pot influenta rezultatul alegerilor, o evidenta lipsa de respect a autoritatilor fata de cetatenii Romaniei, de principiile democratiei si ale statului de drept.

Intre primul si al doilea tur de scrutin APADOR-CH a semnalat difuzarea la televiziune a unui clip electoral al unuia din cei doi candidati la functia de primar general al municipiului Bucuresti ce reprezenta un caz de violare a drepturilor omului. In comunicatul dat publicitatii se mentioneaza urmatoarele :

„Autorii acestui clip au folosit materialele electorale ale unor contracandidati si au inserat declaratii apartinand unor personalitati publice, fara a fi cerut consimtamantul acestora. Astfel, ei au incalcat articolul 30 din Constitutie care stipuleaza la alineatul (6) ca : ‘Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine’ (subl.n.). Dreptului unei persoane la propria imagine ii corespunde interdictia, pentru oricare alta persoana fizica sau juridica, de a-i folosi chipul, fara acordul acesteia, in fotografii, filme, afise sau orice alte materiale pentru publicitate electorala sau comerciala.

APADOR-CH cere Consiliului National al Audiovizualului, organism direct raspunzator de modul in care se desfasoara campania electorala, sa ia imediat masurile ce se impun pentru tragerea la raspundere a autorilor oricarui clip electoral care violeaza dreptul la propria imagine.”

APADOR-CH a avut echipe mobile si la al doilea tur de scrutin pentru alegerea primarului Bucurestiului. Nu s-au mai semnalat decat nereguli minore, fara efect asupra rezultatelor alegerilor locale din capitala.

2. Alegerile parlamentare si prezidentiale (3 si 17 noiembrie 1996)

Dat fiind ca Legile nr. 68 si 69 din 1992 nu au fost aduse la zi de Parlamentul Romaniei, aceasta atributie a legislativului a fost preluata de executiv prin emiterea unui numar de noua Hotarari privind alegerile parlamentare si prezidentiale. APADOR-CH a considerat ca doua din aceste Hotarari (nr. 580 si 582) au modificat legile 68 si 69 din 1992 lucru nepermis de Constitutie. In comunicatul asociatiei, din 3 octombrie 1996, se mentioneaza:

” In legatura cu alegerile parlamentare si prezidentiale ce vor avea loc pe data de 3 noiembrie 1996, APADOR-CH semnaleaza incalcarea Constitutiei Romaniei si a mai multor legi referitoare la desfasurarea alegerilor si a campaniei electorale.

1. Modificarea legilor nr. 68 si 69 din 1992 privind alegerile parlamentare si prezidentiale prin Hotararile Guvernului nr. 580 si 582 din 1996

Guvernul Romaniei a adoptat un numar de noua hotarari in vederea desfasurarii alegerilor din luna noiembrie. Doua dintre acestea, nr. 580 si 582 din 1996, modifica legile 68 si 69 din 1992, legi neluate in discutie de Parlamentul Romaniei in actuala legislatura.

Articolul 107 (2) din Constitutia Romaniei prevede ca „Hotararile [Guvernului] se emit pentru organizarea executarii legilor” ceea ce inseamna ca un asemenea act guvernamental are scopul de a stabili modalitatile concrete de aplicare a prevederilor legale si nu de a adauga la lege.

a) Hotararea nr. 580 creaza un Secretariat Tehnic Central precum si secretariate tehnice judetene, organisme subordonate Guvernului, respectiv Prefecturilor. Hotararea prevede ca la nivel de prefecturi sa se constituie grupuri tehnice de lucru, conduse de directorii generali ai prefecturilor, iar Nota care insoteste Anexa 1 precizeaza: „Lucrarile operative ale Secretariatului Tehnic Central vor fi asigurate de catre Departamentul pentru Administratie Publica Locala”. Aceeasi Nota mentioneaza ca „Fiecare minister sau institutie din Secretariatul Tehnic Central va desemna cate un specialist care va lucra efectiv la Biroul Electoral Central si, respectiv, la Guvern”. Anexa 1 cuprinde lista celor 20 de ministere, agentii guvernamentale sau alte institutii care compun Secretariatul Tehnic Central, printre ele aflandu-se Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Ministerul Industriilor etc.

Legea nr. 68/1992 mentioneaza la art. 84 ca: „(1) Guvernul Romaniei va asigura, pentru sprijinirea activitatii birourilor electorale, statisticienii si personalul tehnic auxiliar necesar. (2) Pe perioada cat functioneaza birourile electorale, membrii acestora, statisticienii si personalul tehnic auxiliar, incadrati cu contract de munca, se considera detasati.” Este singurul articol din lege care se refera la vreun personal tehnic. Prin Hotararea 580, Guvernul Romaniei modifica Legea nr. 68/1992, transformand aceasta categorie intr-o structura paralela birourilor electorale si independenta de acestea, instaurandu-se practic un control al Guvernului asupra desfasurarii intregului proces electoral.

Prezenta reprezentantilor celor 20 de ministere sau institutii la Biroul Electoral Central unde vor „lucra efectiv” este cel putin discutabila. Care va fi rolul reprezentantilor – de pilda ai Ministerului de Interne, Apararii Nationale, Sanatatii, Invatamantului, Industriilor etc. sau ai Secretariatului General al Guvernului – la BEC, organism format, conform Legii 68, art. 24 paragraf 1 din 7 judecatori ai Curtii Supreme si 16 reprezentanti ai partidelor, formatiunilor politice si coalitiilor acestora? Cu toate ca Hotararea Guvernului nu o spune clar, ea da de inteles ca si la nivelul Birourilor electorale judetene se va petrece acelasi fenomen de dublare a atributiilor sau de control asupra membrilor BEJ.

Hotararea nr. 580 intervine si la nivel de sectie de votare, art. 9 din Hotarare precizand ca „Ministerul Invatamantului va dispune masurile necesare … pentru sprijinirea cu cadre didactice a operatiunilor tehnice de votare”. Prezenta acestor persoane, recomandate ca facand parte din „personalul tehnic auxiliar”, a creat foarte multe probleme atat la alegerile din 1992 cat si la „localele” din 1996. Intr-o sectie de votare, unde sarcinile birourilor electorale sunt foarte clar precizate, acest „personal tehnic auxiliar” este total inutil, nefacand decat sa incurce desfasurarea procesului votarii si sa starneasca suspiciuni. Art. 51 din Legea nr. 68/1992 reglementeaza in termeni precisi problema prezentei in sectiile de votare si nu exista nici un temei – de drept sau de fapt – pentru adaugiri sau modificari efectuate de Guvern.

b) Cea de a doua Hotarare, nr. 582/1996, modifica Legea 68 cu privire la observatorii interni. Prezenta acestora, acreditati de organizatii neguvernamentale de drepturile omului a fost limitata de Legea nr. 68/1992 doar la alegerile din 1992. Hotararea Guvernului nr. 582 schimba continutul art. 93 paragraful 1, autorizand prezenta observatorilor interni in sectiile de votare. APADOR-CH a militat in cursul ultimilor ani pentru modificarea Legilor nr. 68 si 69 din 1992 astfel incat acestea sa permita supravegherea alegerilor de catre observatori interni. Dar, in actualul cadru legislativ, chiar daca prezenta observatorilor interni este nu numai binevenita, ci si foarte necesara, aceasta nu poate sa constituie o justificare pentru nerespectarea de catre Guvern a Constitutiei Romaniei. De altfel, trebuie mentionat ca deoarece Parlamentul nu a efectuat aceste modificari ale Legilor nr. 68 si 69/ 1992, Hotararea Guvernului permite prezenta observatorilor interni, dar in conditiile din 1992, deci intr-o forma mult mai restrictiva decat la alegerile locale din vara acestui an (va fi admis doar un observator la o sectie de votare, iar daca vor exista cereri de acreditare pentru doi sau mai multi observatori pentru aceeasi sectie se va proceda la tragerea la sorti).

2. Nerespectarea de catre Guvernul Romaniei a art. 92 (2) din Legea nr. 68/1992 referitor la tiparirea si distribuirea cartilor de alegator

Conform acestui text, cartile de alegator urmau sa fie „tiparite, intocmite si eliberate” pana la 31 decembrie 1992. Vreme de aproape 4 ani Guvernul Romaniei nu si-a indeplinit aceasta obligatie. Prin articolul 4 (2) din Hotararea 580/17 iulie 1996 el a modificat insa legea alegerilor parlamentare, instituind un alt termen de eliberare a cartilor de alegator, anume 15 octombrie 1996. La inceputul lunii octombrie, devenind evident ca o asemenea actiune nu poate fi finalizata pana la alegerile din 3 noiembrie, Guvernul, incalcand prevederile art. 114 (1) din Constitutie, a emis o ordonanta de urgenta prin care a modificat legea alegerilor parlamentare, permitand prezentarea la vot fara cartea de alegator si acoperindu-si astfel nerespectarea, timp de aproape patru ani, a unei obligatii legale.

3. Nerespectarea Legii nr. 48/1992 de catre Consiliul National al Audiovizualului

Conform art. 21 din Legea audiovizualului (nr. 48/1992), „Prin serviciile de comunicatie audiovizuala distribuite prin cablu se pot efectua, separat sau cumulativ: a) retransmisia programelor difuzate pe cale radioelectrica, terestra sau prin satelit; b) retransmisia de productii audiovizuale inregistrate prin diverse mijloace; c) difuzarea programelor de conceptie proprie”. Singura cerinta pe care legea o impune este ca licenta de emisie sa specifice categoriile de servicii ce se vor efectua. Ignorand prevederile legale, Consiliul National al Audiovizualului a emis Decizia nr. 88 privind conditiile de prezentare si duratele programelor de radio si televiziune destinate campaniei electorale. La alineatul 3 al punctului 1.4 se precizeaza: „Operatorii CATV, in perioada campaniei electorale, se vor implica numai prin retransmiterea de programe in cadrul serviciului definit prin art. 21 lit. a) din Legea nr. 49/1992”. Asadar, in ciuda faptului ca unele televiziuni prin cablu au, conform licentei emise pe baza legii, posibilitatea de a difuza programe de conceptie proprie, sau de a retransmite productii audioviziuale inregistrate prin diverse mijloace, CNA interzice acest drept in virtutea unei prerogative pe care si-a arogat-o singur, fara vreun temei legal.

4. Nerespectarea de catre unele publicatii, unele posturi de televiziune si unii candidati a prevederilor legale privind propaganda electorala

Conform art. 44 alin. (4) din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului „Este interzis orice procedeu de publicitate comerciala prin presa sau mijloace de comunicare audio-vizuala in scop de propaganda electorala”. In prezent, mai multe formatiuni politice care se afla in cursa electorala au platit unor publicatii si unor posturi de televiziune, in regim de publicitate comerciala, spatii tipografice sau de emisie pentru propaganda lor electorala. Acest lucru a fost facut public de cei care au oferit respectivele spatii si nu a fost contestat de beneficiari, ceea ce confirma adevarul afirmatiilor.

In legatura cu toate aceste incalcari, APADOR-CH atrage atentia autoritatilor publice responsabile si participantilor la competitia electorala ca atitudinea de desconsiderare a principiilor statului de drept, sau lipsa de reactie la incalcarea acestor principii, constituie o amenintare cu consecinte greu evaluabile asupra procesului democratic din Romania.”

Avand in vedere experienta acumulata de APADOR-CH cu ocazia monitorizarii alegerilor locale si parlamentare din 1992, precum si a celor locale din 1996 si tinand cont de dificultatile cu care s-au confruntat multe birouri electorale de sectie in urma unor instructiuni neunitare si confuze emise de Biroul Electoral Central sau de Birourile electorale de circumscriptie, asociatia a pregatit un set de recomandari pe care le-a transmis Biroului Electoral Central inainte de desfasurarea primului tur de scrutin:

„a) Toti presedintii birourilor electorale de sectie sa fie obligati sa aplice intocmai, fara interpretari sau adaugiri, prevederile cuprinse in Legile nr. 68 si 69/1992 precum si instructiunile Biroului Electoral Central;

b) Toate buletinele de vot de la fiecare sectie de votare sa fie numarate si stampilate cu stampila de control inainte de inceperea votarii. Sa nu fie permisa, in ziua votarii, pastrarea buletinelor de vot in pachete nedesfacute si nici desfacerea lor pe parcursul zilei, in functie de prezentarea cetatenilor la vot. Stampila de control sa fie aplicata obligatoriu numai pe ultima coperta a buletinelor de vot;

c) Listele de alegatori sa fie afisate la vedere cu cel putin o saptamana inainte de ziua alegerilor;

d) Modelele buletinelor de vot sa fie afisate la vedere in fiecare sectie de votare cu precizarea expresa ca presedintele sectiei de votare sa anuleze fiecare pagina;

e) Depozitarea buletinelor de vot, in ziua alegerilor, sa nu se faca in alte incaperi decat cele care servesc drept sectie de votare;

f) Dupa inchiderea sectiei de votare, toate buletinele de vot nefolosite sa fie anulate in mod unitar, inainte de deschiderea urnei. Sugeram taierea unui colt al fiecarui buletin nefolosit.

g) Sefii birourilor electorale de sectie sa fie instruiti in mod foarte clar cu privire la ora de inchidere a sectiilor si anume

– nici o sectie nu poate fi inchisa inainte de ora stabilita prin lege (21.00)

– programul de functionare al fiecarei sectii poate fi prelungit peste ora 21.00 numai in situatia in care la acea ora exista persoane care asteapta sa voteze. Programul se va prelungi numai cu timpul necesar acestor persoane pentru a vota, fara a se mai permite accesul altora in sectie;

h) La incheierea operatiunilor din fiecare sectie de votare, sa se afiseze la vedere o copie dupa procesul verbal in care au fost consemnate rezultatele. Aceasta copie va ramane afisata pana dupa anuntarea rezultatelor oficiale.”

In acelasi timp, avand in vedere importanta respectarii principiilor statului de drept, APADOR-CH a urmarit solutionarea de catre Curtea Constitutionala a contestatiilor privind candidatura lui Ion Iliescu la functia suprema in stat. Considerand ca prin procedura de solutionare a contestatiilor aceste principii au fost prejudiciate, la 9 septembrie, APADOR-CH a elaborat un comunicat in care se preciza:

„In legatura cu Hotararea nr. 1 din 8 septembrie 1996 a Curtii Constitutionale, prin care s-au solutionat contestatiile depuse impotriva inregistrarii candidaturii domnului Ion Iliescu pentru functia de Presedinte al Romaniei, APADOR-CH considera ca judecarea cauzei in sedinta secreta, in absenta partilor sau a avocatilor lor, constituie un act care aduce grave atingeri dreptului fundamental al omului la un proces corect si echitabil.

Conform textelor de lege in vigoare, astfel de contestatii se solutioneaza pe baza prevederilor din Legea de functionare a Curtii Constitutionale, din legile privind alegerea Parlamentului si a Presedintelui, completandu-se cu dispozitiile referitoare la ordonanta presedintiala si principiile generale ale procedurii civile.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede ca „Sedintele de judecata sunt publice, in afara de cazul in care, din motive intemeiate, presedintele Curtii sau completul de judecata hotaraste sedinta secreta.” Art. 581 alin. (3) din Codul de procedura civila precizeaza ca „Ordonanta (presedintiala) va putea fi data si fara citarea partilor…” Rezulta asadar ca PUBLICITATEA SEDINTELOR DE JUDECATA reprezinta principiul, in vreme ce caracterul secret constituie exceptia. Daca in cazul ordonantei presedintiale (art. 581 c.p.c.) judecatorul va putea hotari ca partile sa nu fie citate, fara a exista obligatia motivarii acestei decizii, in cazul Curtii Constitutionale legea cere ca declararea unei sedinte ca secreta sa se faca „din motive intemeiate”.

Argumentand decizia de a solutiona contestatiile in sedinta secreta (in absenta partilor sau a avocatilor lor), Hotararea nr.1/1996 precizeaza : „Curtea a decis solutionarea contestatiilor fara citarea partilor, avand in vedere cerinta legala a rezolvarii lor in maximum 48 de ore…” Asadar, in opinia instantei constitutionale, cerinta solutionarii cauzei in 48 de ore constituie „motiv intemeiat” pentru declararea sedintei ca secreta. In felul acesta Curtea Constitutionala transforma exceptia in regula, pentru ca ea va trebui intotdeauna sa solutioneze o astfel de contestatie in 48 de ore si deci INTOTDEAUNA sedinta va fi secreta. APADOR-CH considera ca aceasta interpretare contravine principiului fundamental al dreptului roman care consacra publicitatea sedintelor de judecata si contrazice vointa legiuitorului care, redactand textul art. 14 al legii de functionare a Curtii, l-a mentionat in mod expres inca o data.

In acelasi timp, decizia Curtii Constitutionale de a rezolva contestatiile in sedinta secreta (in absenta partilor sau a avocatilor lor) constituie o violare a art. 6 al Conventiei europene a drepturilor omului, care precizeaza ca „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale…” Acelasi articol mentioneaza situatiile in care „accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului…”, dar, evident, nu si partilor sau avocatilor acestora. Cum Conventia Europeana este parte a dreptului intern roman, iar potrivit art. 20 (2) din Constitutie are prioritate asupra legilor interne, Curtea Constitutionala avea obligatia de a da intaietate reglementarilor internationale.

Dispunand solutionarea contestatiilor in sedinta secreta, fara sa permita accesul partilor, Curtea Constitutionala a interzis in fapt dreptul acestora la aparare, consacrat de art. 24 din Constitutie, in conditiile in care, derogand de la dreptul comun, hotararea Curtii nu poate fi recurata.

Un ultim aspect ce trebuie subliniat priveste „interesul public”. Chestiunea unei noi candidaturi a domnului Ion Iliescu se afla de mai multa vreme in atentia publicului roman, datorita pozitiilor pro si contra ale participantilor la aceasta disputa. Opinia publica din Romania astepta cu mult interes dezbaterile din fata Curtii Constitutionale, ca si decizia acestei instante. In spiritul respectului fata de alegatori si al cultivarii increderii acestora in statul de drept, Curtea Constitutionala avea obligatia de a solutiona contestatiile „la lumina zilei”. Neprocedand asa, ea contribuie la subminarea increderii cetatenilor romani in statul de drept si in actul de justitie.”

Pe durata scrutinului pentru alegerea noului Parlament si a primului tur pentru prezidentiale, APADOR-CH a avut observatori la Biroul Electoral al Circumscriptiei Municipiului Bucuresti, scopul principal fiind monitorizarea rezultatelor votului din sectiile organizate in ambasadele si consulatele Romaniei pentru cetatenii romani aflati in strainatate. Cu aceasta ocazie, observatorii asociatiei au putut constata unele nereguli in primirea si prelucrarea proceselor verbale de la sectiile de votare din Bucuresti, nereguli pe care le-au prezentat opiniei publice. Astfel, APADOR-CH a observat ca:

„… s-au semnalat repetate modificari ale proceselor verbale de la sectiile de votare, lucru ce poate influenta semnificativ rezultatele finale pe Capitala.

Foarte multi presedinti ai sectiilor de votare au comis erori la intocmirea proceselor verbale de consemnare a voturilor. La verificarile facute la BECMB, ei au trebuit sa modifice procesele verbale in asa fel incat sa se poata inchide cheia aritmetica. Aceste modificari au fost efectuate de presedintii (sau vicepresedintii) de sectii in prezenta a cel mult un membru al comisiei sectiei respective;

Unele procese verbale au fost fie intocmite, fie recopiate in incinta BECMB, formularele fiind semnate anticipat, in alb, de membrii birourilor electorale ale sectiilor. Cateva procese verbale erau semnate numai de presedinte, altele nu erau semnate de totalitatea membrilor biroului de sectie.

Voturile nule aduse de la sectiile de votare nu au fost verificate decat rare ori, in special de candidatii partidelor politice prezenti la BECMB;

Dupa predarea proceselor verbale impreuna cu voturile nule si stampilele, unii presedinti ai sectiilor de votare (aproximativ 120) au fost chemati telefonic la BECMB, marti 5 noiembrie. In ciuda verificarilor de la predare s-a constatat, la introducerea datelor pe computer, ca procesele verbale prezentau operatii incorecte. Presedintii au venit si au operat noi modificari in documente, in unele cazuri folosind stampila propriei sectii de votare (recuperata din sacii cu stampile), sau chiar stampila altei sectii de votare. Dupa ce un numar de presedinti se prezentasera deja si modificasera cifrele, presedintele BECMB a hotarat sa foloseasca, pentru acest gen de modificari, stampila BECMB, dar numai in situatia in care cifrele modificate priveau numarul de voturi valabil exprimate sau cele nule.”

APADOR-CH a atras atentia opiniei publice ca „aceste modificari succesive, efectuate fara ca membrii birourilor electorale de la sectiile respective sa fie de fata si fara a se reverifica buletinele de vot valabil exprimate sau nule, afecteaza optiunile exprimate de electorat.”

La al doilea tur de scrutin, pentru alegeri prezidentiale, APADOR-CH a continuat monitorizarea centralizarii rezultatelor voturilor din sectiile organizate de ambasadele si consulatele Romaniei pentru cetatenii romani aflati in strainatate. Ca si la primul tur de scrutin, observatorii APADOR-CH au urmarit si preluarea proceselor verbale sosite la BECMB de la sectiile de votare din Bucuresti. Cu mici exceptii, nu s-au mai constatat nereguli, procedura de vot fiind mult simplificata, avand in vedere ca nu mai existau decat doi candidati.

XI. ALTE ACTIVITATI

1. Centrul pentru Drepturile Omului

a) Documentare, informare, baze de date

Anul 1996 a fost dedicat dezvoltarii bazelor de date existente. Publicul care viziteaza centrul are acum posibilitatea accesarii acestora prin intermediul unui computer instalat in sala de lectura si al unui echipament CD-ROM.

Ca si in anii precedenti, prioritate in achizitionarea de noi materiale a avut sistemul european de protectie a drepturilor omului, cu accent pe jurisprudenta Comisiei Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene a Drepturilor Omului (din cadrul Consiliului Europei).

Incepand cu anul 1996, Centrul ofera vizitatorilor sai posibilitatea cautarii de informatii prin sistemul Internet. In acest fel s-a largit mult gama informatiilor furnizate precum si viteza de gasire a acestora. Posibilitatea stocarii de informatii in format electronic avantajeaza spatiul de expunere si depozitare al bibliotecii, si asa insuficient. Accesul gratuit la Internet a fost posibil prin intermediul unui proiect al Grupului pentru Dialog Social finantat de Fundatia Soros.

b) Asistenta acordata de CDO

La finele anului 1997, CDO a primit vizita documentaristei Centrului Bulgar pentru Drepturile Omului, recent infiintat. In timpul stagiului de o saptamana ea a putut sa se familiarizeze cu problemele specifice ale unui centru de documentare privind drepturile omului precum si folosirea programului de baze de date CDS-ISIS si a formatului standard HURIDOCS de inregistrare a referintelor bibliografice. Acest stagiu de pregatire a constituit prima parte a unui program ce va continua in 1997.

c) Revista Romana de Drepturile Omului (RRDO)

In 1996 au fost editate numerele 11, 12 si 13 precum si doua suplimente ale RRDO.

Premiera anului 1996 – primele trei cazuri impotriva Romaniei admise de Comisia Europeana a Drepturilor Omului – a fost marcata de RRDO prin publicarea traducerii integrale a deciziei de admisibilitate. Locul meselor rotunde a fost luat, in 1996, de anchetele CDO pe doua din temele acute ale anului: constitutionalitatea candidaturii Presedintelui Ion Iliescu, functionarea sistemului votului electronic in Senatul Romaniei si corectitudinea procesului legislativ.

Cele doua suplimente ale RRDO au tratat accesul la informatie in Romania si libertatea de exprimare in jurisprudenta Curtii Europene de la Strasbourg.

Accesul la informatie in Romania (autori Gabriel Andreescu, Manuela Stefanescu si Renate Weber) a dorit sa ofere solutii unei probleme a societatii romanesti de astazi: discrepanta dintre nevoia de informatii aflate in custodia institutiilor statului si raspunsul acestora la cererile formulate de cetateni. Lucrarea efectueaza o trecere in revista a cadrului legislativ privind accesul la informatie, a practicii institutionale precum si comentarii cu privire la transparenta procesului legislativ si a formatiunilor politice. Suplimentul promoveaza un anteproiect de lege privind accesul la informatie formulat de APADOR-CH.

Libertatea de exprimare: decizii ale Curtii Europene a Drepturilor Omului (traducerea si selectia Monica Macovei) a avut ca scop necesitatea de a veni in intampinarea a doua mari probleme: numarul mare de cazuri de ziaristi trimisi in judecata pentru delicte de opinie prin presa, precum si slaba informare a instantelor nationale cu privire la dreptul international aplicabil in Romania. Lucrarea contine traducerea unor fragmente relevante dintr-o selectie a deciziilor Curtii Europene de la Strabourg privind articolul 10 al Conventiei europene a drepturilor omului.

d) Publicarea volumului Dreptul international al drepturilor omului

Autorul cartii este binecunoscutul expert in drept international Thomas Buergenthal. Lucrarea reprezinta un adevarat curs de drept international al drepturilor omului, ea nelimitandu-se la descrierea sistemelor internationale existente si la enumerarea instrumentelor elborate, ci fiind un document viu, bogat in referinte cazuistice. Volumul cuprinde si un capitol privind „Romania si dreptul international al drepturilor omului”, elaborat de Renate Weber.

2. Cazuri in atentia APADOR-CH

a) Constanta Dramba (Bucuresti)

Constanta Dramba, in varsta de 80 de ani, vaduva unui reputat savant, a fost internata pe data de 19 iulie 1996 la spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucuresti si transferata – se pare – la un azil de batrani handicapati. Conform celor declarate de persoanele care au vizitat-o pe doamna Dramba – fosti elevi si colegi de catedra -, aceasta nu prezinta manifestari specifice unui bolnav psihic, avand memoria intacta si un tonus normal. Conform acelorasi relatari, doamna Dramba nu si-a dat consimtamantul in vederea internarii. Avand in vedere ca se pune problema clarificarii conditiilor in care doamna Constanta Dramba a fost privata de libertate, APADOR-CH a trimis o adresa spitalului si copii la Ministerul Sanatatii, Directia Generala Sanitara si Autoritatea Tutelara sector 2 cerand raspuns la urmatoarele intrebari :

– Care a fost temeiul, de fapt si de drept, al internarii doamnei Constanta Dramba?

– Cine a transportat-o pe doamna Dramba la spital, cine i-a facut internarea si cu ce diagnostic?

– Daca a existat vreo hotarare judecatoreasca, ce instanta a emis-o, sub ce numar si la ce data?

– Daca s-a efectuat o expertiza psihiatrica, de catre cine si care au fost rezultatele?

– Daca i s-a facut vreun tratament si cu ce medicamente?

– Daca doamna Dramba mai este internata in spital iar daca nu, cand si cu ce diagnostic a fost externata sau transferata?

Pana la data redactarii prezentului raport, asociatia nu primise nici un raspuns.

b) Ilie Rotundu – satul Deia, comuna Frumosu

Comuna Frumosu, de care apartine satul Deia, este situata la circa 50 km de Suceava, pe drumul spre Vatra Moldovitei. Comuna este strabatuta de o linie ferata pe care circula cam opt trenuri in 24 de ore (personale sau curse, precum si marfare). Linia ferata nu este separata de sosea prin garduri sau sisteme de semnalizare, cu exceptia „crucii Sfantului Andrei”, amplasata la punctele in care soseaua intretaie calea ferata. Pe timpul noptii – cand circula cel putin doua trenuri – iluminatul este inexistent. Toate acestea fac ca riscul accidentelor sa fie foarte mare. SNCFR nu a luat nici o masura de protectie iar satenii par atat de obisnuiti cu situatia incat nici nu le trece prin minte sa protesteze.

In seara zilei de 26 decembrie 1993, Ilie Rotundu, in varsta de 17 ani, a plecat de acasa avand asupra sa suma de 14.000 lei. La discoteca din Frumosu, a consumat – conform declaratiei proprietarei – un sfert de litru de vin. In jurul orelor 24 (dupa unele persoane) sau 1:00 (dupa alta varianta) Ilie a iesit din discoteca, a traversat soseaua si s-a dus sa urineze in spatele unor magazii in constructie. El sustine ca in acel moment a primit o lovitura puternica la cap, dupa care nu a mai fost constient de nimic. A fost gasit in ziua urmatoare (27 decembrie), in jurul orei 10:00 dimineata, de doi sateni si transportat – cu caruta – de un al treilea, la spitalul din Campulung Moldovenesc. Starea sa fiind foarte grava, a fost dus la Spitalul Clinic de Neurochirurgie nr. 3 de la Iasi, unde a fost operat la cap. Biletul de iesire din spitalul din Iasi (sectia a II-a Neurochirurgie – nr 15365 din 1 ianuarie 1994) precizeaza ca Ilie Rotundu a fost internat la 27 decembrie cu diagnosticul „plaga cranio-cerebrala dreapta”, „stare de coma grad II cu hemiplegie stg. dupa un traumatism cranio-cerebral prin agresiune”. Dupa operatie, care a constat in montarea unei placi, menita a inlocui portiunile de calota craniana expulzate de lovitura, tanarul, aflat inca in coma, a fost transferat de la spitalul din Iasi la un alt spital „pentru continuarea tratamentului”. Dupa doi ani si jumatate de la operatie, Ilie Rotundu nu isi putea folosi normal nici piciorul, nici bratul, in ciuda tratamentelor repetate. Atat Ilie cat si tatal sau sustin ca suma de bani pe care tanarul o avea asupra sa a disparut, ceea ce i-a facut sa traga concluzia ca baiatul a fost victima unui act de talharie. Ei au si nominalizat doi suspecti.

Ancheta efectuata de procurorul Gheorghe Rusu din Campulung Moldovenesc – delegat de Parchetul de pe langa Tribunalul Suceava sa faca cercetarile – a ajuns la concluzia ca Ilie Rotundu ar fi fost „lovit de un tren in miscare” si ca nu poate fi vorba de „tentativa de omor” din partea celor doua persoane banuite de victima si de tatal acesteia. Rezolutia data de procuror la data de 7 decembrie 1994 privind neinceperea urmaririi penale a fost confirmata de Parchetul de pe langa Tribunalul Suceava si de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Suceava. Trebuie precizat ca Parchetul de la Campulung Moldovenesc a investigat doar acuzatia adusa de victima si nu incidentul extrem de grav care, fara a avea drept consecinta moartea victimei, i-a provocat suferinte ale caror urmari vor fi suportate de-a lungul vietii. Rezolutia nu pomeneste nimic despre potentialul accident de tren: nu se vorbeste despre eventuale declaratii ale mecanicului de locomotiva, nu se mentioneaza nimic in legatura cu natura izbiturii (locomotiva, usa deschisa etc) si, in consecinta, SNCFR este complet exonerata de orice implicare sau raspundere.

Cum ancheta Parchetului de la Campulung a lasat unele intrebari fara raspuns (cum de a fost victima „surprinsa [de tren] in picioare, din spate” dar a fost lovita numai la cap? cum de s-au gasit – si ale cui erau – pete de sange si fire de par pe o distanta de 15 metri de-a lungul caii ferate etc.)

APADOR-CH a cerut Parchetului completarea investigatiilor. Raspunsul primit a confirmat din nou drept cauza a incidentului, „accident de tren”.

Interesul APADOR-CH fata de acest caz a fost determinat si de imprejurarea ca in perioada 1993-1994, in comuna Frumosu, s-au mai petrecut trei incidente asemanatoare, in care doua victime au decedat iar una a supravietuit. In unul din cazurile de deces s-au efectuat investigatii de catre Parchet, incheiate foarte rapid cu decizia de „accident de tren”. In celalalt caz de deces, nu a avut loc decat o cercetare formala a politiei locale, incheiata cu acceasi concluzie : „accident de tren”.

c) Gheorghe Horj (Constanta)

Niculina Horj, domiciliata in Constanta, nu a primit nici pana la sfarsitul anului 1996 un raspuns clar in legatura cu decesul sotului ei, Gheorghe Horj, decedat la data de 26 iulie 1995 in Catania (Italia).

Gheorghe Horj era comandantul navei DACIA iar moartea sa a avut loc in conditii suspecte care au dus, intre altele, la retinerea ofiterului Znagoveanu de catre autoritatile italiene. Acesta a fost eliberat dupa circa trei luni, si s-a intors in tara, unde nu a putut fi contactat de nici una din rudele decedatului. Trebuie mentionat ca Niculina Horj l-a vazut pe sotul ei cu putin timp inaintea decesului si ea sustine ca Gheorghe avea multiple lovituri la cap care nu pot fi, in nici un caz, rezultatul „alunecarii pe covorul din cabina”, dupa cum au afirmat unii din marinari aflati la bord.

Tatal lui Gheorghe Horj a sesizat Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta, de la care a primit un singur raspuns, deloc clarificator, datat 31 august 1995. De atunci, nici vaduva, nici parintii lui Gheorghe Horj nu au mai aflat nimic in legatura cu acest caz, in ciuda eforturilor si insistentei lor.

Nici APADOR-CH nu a primit vreun raspuns in legatura cu desfasurarea anchetei (daca exista vreo ancheta!). Niculina Horj a fost informata de autoritatile italiene ca trebuie sa mearga in Italia pentru a vedea dosarul, procedura cel putin discutabila, autoritatile romane avand dreptul de a cere copii de pe actele privind decesul unui cetatean roman. Ea va incerca sa faca acest efort financiar deosebit in 1997.

d) Petre Mihalache, satul Zadariciu, comuna Vanatorii Mici

Petre Mihalache are 83 de ani. In martie 1996, el se afla in arest preventiv la penitenciarul Colibasi, fiind acuzat de tentativa de omor impotriva consateanului lui, Gheorghe Brandusescu. In timpul vizitei la penitenciar, din data de 8 martie 1996, reprezentantii APADOR-CH au avut o discutie cu inculpatul, care, la cei 83 de ani ai sai, se prezinta intr-o stare fizica foarte proasta: este schiop si semi-surd, se misca foarte greu, iar la spitalul penitenciar din Bucuresti unde a stat din mai 1995 pana la inceputul anului 1996, reprezentantilor APADOR-CH li s-a spus ca este o adevarata „colectie de boli”.

In iulie 1994, Petre Mihalache si Gheorghe Brandusescu au avut un conflict in urma caruia primul a fost lovit de al doilea cu sapa si furca, provocandu-i leziuni ce au necesitat 19 zile de ingrijiri medicale. Martori oculari au fost si ei loviti de Gheorghe Brandusescu. Prin sentinta penala nr. 94 din 27 februarie 1995, Judecatoria din Bolintin Vale l-a condamnat pe Gheorghe Brandusescu la o amenda penala de 200.000 lei pentru savarsirea infractiunii de lovire (art. 180 alin. 2 Cod penal) precum si la plata sumei de 44.567 lei catre Spitalul Bolintin Vale unde fusese internat Petre Mihalache. Gheorghe Brandusescu a facut recurs -inca nejudecat in martie 1996 – si a introdus si el o actiune impotriva intregii familii Mihalache, sub motiv ca ar fi fost agresat de acestia.

Pe data de 8 mai 1995, Gheorghe Brandusescu a fost injunghiat in jurul orei 14.00. El l-a acuzat pe Petre Mihalache de aceasta tentativa de omor. Arestat in seara zilei respective, Petre Mihalache a fost transferat la spitalul penitenciar Bucuresti si apoi la Colibasi, unde se afla si in luna martie 1996. Parchetul Giurgiu a inaintat rechizitoriu impotriva sa.

Petre Mihalache sutine cu tarie ca este nevinovat. El a afirmat ca in ziua de 8 mai 1995 a fost plecat de dimineata la Bolintin, s-a intors pe la ora 13.00, a mancat, s-a culcat putin si apoi, dupa o discutie cu un prieten care a venit in vizita, s-a dus sa-si sape gradina de zarzavat. A sustinut ca nu a stiut absolut nimic de incidentul caruia i-a cazut victima Gheorghe Brandusescu. Prietenul a declarat ca in acea zi a venit intr-o scurta vizita la Petre Mihalache, in jurul orei 14.00 – 14.30 si l-a gasit dormind. Cum tentativa de omor a fost savarsita – se pare -in jurul orei 14.00, marturia acestuia l-ar disculpa pe batran. Doi nepoti ai lui Petre Mihalache, cu care acesta nu mai avea nici un fel de relatii, au dat insa declaratii care il incriminau pe batran.

Petre Mihalache a fost pus in libertate, dar procesul continua. Chiar daca acuzatia de tentativa de omor este foarte grava, ramane de discutat faptul ca un procuror a emis mandat de arestare – si judecatorii l-au prelungit – impotriva unui batran de peste 80 de ani, aflat intr-o stare fizica deplorabila, incapabil sa suporte regimul de detentie.

3. Programul „Moldova 95/96”

a) Scopul programului

Programul „Moldova 95/96” initiat de APADOR-CH si-a propus:

– identificarea organizatiilor si grupurilor preocupate de problematica apararii drepturilor omului ca si de raspandirea notiunilor de baza in acest domeniu;

– difuzarea de literatura de specialitate (carti, reviste, brosuri, documente internationale) acestor organizatii.

b) Organizatii identificate

In cadrul programului reprezentantul APADOR-CH a efectuat 5 deplasari in Republica Moldova, stabilind legaturi cu urmatoarele organizatii:

– Comitetul Helsinki din Republica Moldova;

Este organizatia cea mai puternica si recunoscuta atat de opinia publica, cat si de autoritati. Comitetul este condus de prof. univ. Stefan Uratu, numara aproximativ 30 de membri si are filiale in principalele centre urbane. Filiala din Balti este condusa de Gheorghe Briceag, cea din Floresti de Mihai Balaur. Organizatia urmareste indeaproape cazuri flagrante de incalcare a drepturilor omului, dar desfasoara si o activitate de educatie in domeniu precum si de difuzare a materialelor documentare de specialitate;

– Societatea Independenta de Educatie si Drepturile Omului (SIEDO);

Este recent infiintata de un grup de studenti si este condusa de Gheorghe Carasenie. Principalele sale activitati sunt axate pe educatia in domeniul drepturilor omului in scoli si pe formarea de formatori, motiv pentru care grupul tinta cel mai important al asociatiei il constituie cadrele didactice;

– Sectia nationala a lui Amnesty International;

Este condusa de Victor Suruceanu si are, prin mandatul sau, preocupari specifice, dar coopereaza cu celelalte organizatii.

Mai exista alte cateva asociatii care, desi nu au ca obiectiv expres apararea drepturilor omului, se implica si in acest domeniu (un exemplu ar fi Asociatia Oamenilor de Stiinta, Cultura si Arta, condusa de Ion Odoeniuc), fie abordand problematica de principiu, fie invocand teme specifice, cum ar fi drepturile sindicale, drepturile de proprietate intelectuala etc.

c) Activitati desfasurate in cadrul programului

In cursul celor cinci deplasari, reprezentantul APADOR-CH a avut mai multe intalniri cu membrii fiecareia dintre organizatiile mentionate si a acordat consultanta atat in examinarea unor cazuri aflate in studiu, cat si in organizarea unor activitati si elaborarea de programe.

In luna aprilie 1996 a avut loc, in organizarea APADOR-CH si a Comitetului Helsinki din Chisinau, un seminar de doua zile cu tema „Predarea drepturilor omului in scoli si universitati” la care au participat 36 de persoane (profesori, studenti, ziaristi). Cu aceasta ocazie au fost prezentate programele APADOR-CH si s-a discutat pe marginea aspectelor legate de legislatia in tranzitie.

In luna mai, a avut loc, in aceeasi organizare, o masa rotunda cu tema „Rolul organizatiilor neguvernamentale in consolidarea societatii civile”. In cadrul acestei mese rotunde, desfasurate pe parcursul a doua zile, reprezentantul APADOR-CH a prezentat o comunicare in legatura cu urmarirea activitatii parlamentare si monitorizarea legislatiei. Printre cei 37 de participanti s-au numarat si activisti de drepturile omului din alte localitati si chiar reprezentanti ai autoritatilor.

In luna august a avut loc un seminar consacrat modului in care se intocmeste si se motiveaza un program in vederea obtinerii finantarilor necesare activitatilor unei organizatii neguvernamentale. Au participat toate organizatiile mentionate si au fost distribuite cate de 25-30 de exemplare din Raportul anual al APADOR-CH pe l995, Revista Romana de Drepturile Omului, suplimentele revistei, Accesul la informatie in Romania si Legislatia in tranzitie, volumul Dreptul international al drepturilor omului de Thomas Buergenthal si Renate Weber, precum si brosuri continand texte ale documentelor internationale privind drepturile omului.

d) Concluzii

Comitetul Helsinki din Republica Moldova si Societetea Independenta de Educatie si Drepturile Omului dispun de un capital uman de calitate si entuziast, iar activitatea lor poate fi considerata, date fiind conditiile in care se desfasoara, remarcabila. Dificultatile cu care aceste organizatii se confrunta sunt determinate de:

– lipsa de experienta in organizarea programelor si in coordonarea acestora, de unde si o oarecare incoerenta si aritmie a activitatilor;

– absenta unui fond documentar bine pus la punct cu literatura si presa de specialitate. Comitetul Helsinki din Chisinau are in intentie deschiderea unui centru de informare si documentare, dar lucrurile sunt doar in faza de proiect;

– lipsa de resurse financiare si chiar de sedii in care sa poata lucra. Sediul Comitetului Helsinki este foarte modest si cu mijloace logistice insuficiente, iar SIEDO nu are nici macar un birou de lucru.

4. Programul „Drepturile omului si securitatea regionala in Sud-estul Europei”

Programul coordonat de APADOR-CH a facut parte dintr-unul mai amplu, desfasurat in perioada iunie 1995-mai 1996 sub egida Federatiei Internationale Helsinki pentru Drepturile Omului.

Programul a vizat doua dimensiuni fundamentale ale procesului de definire a unei relatii institutionale noi, la nivel national si international, intre conceptul actual de securitate, asa cum este el promovat de institutiile interconectate euro-atlantice si problematica drepturilor omului, inclusiv cea legata de minoritatile nationale. Pe de o parte s-a urmarit realizarea unei abordari teoretice in masura a surprinde stadiul real al raporturilor dintre conceptul de securitate si problematica drepturilor omului la nivel national si international. Pe de alta parte, s-a dorit exemplificarea acestui raport intr-un cadru concret, pe baza unei formule de case-study, in care sa fie analizate practic componentele noii relatii intre securitate si drepturile omului. S-a optat, in acest sens, pentru organizarea unui Seminar romano-ungar cu tematica generala: Relatiile romano-ungare in procesul de integrare euro-atlantica.

Dimensiunea teoretica

In vederea definirii stadiului real al raporturilor dintre conceptul de securitate si problematica drepturilor omului, au fost monitorizate evolutiile politice, luarile de pozitie importante, in planul vietii sociale si politice, care exprimau stadiul raportului securitate/drepturile omului in societate. In acest scop, un rol important l-a avut monitorizarea presei de orice tip. Datele obtinute prin procesul de monitorizare au constituit substanta elaborarii unei lucrari teoretice care a fixat specificul societatii romanesti la capitolul raporturilor constientizate intre securitate si drepturile omului. Monitorizarea propriu-zisa si realizarea lucrarii teoretice s-au derulat pe patru directii mai importante:

– Relatia dintre drepturile omului si securitate: in primul rand prin monitorizarea actelor si pozitiilor politice exprimand gradul general de intelegere si acceptare, in Romania, a noului concept de securitate promovat de Uniunea Europeana, NATO, OSCE, UEO, prin care drepturile omului – inclusiv drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale – sunt considerate parte integranta a sistemului international de securitate si, in consecinta, subiect de preocupare internationala;

– Identificarea problemelor legate de protectia drepturilor omului care depasesc cadrul frontierelor nationale afectand securitatea regionala;

– Nivelul de constientizare de catre elitele politice si autoritatile din Romania a faptului ca procesul de consolidare a institutiilor de stat trebuie facut evitandu-se consecintele adverse respectarii drepturilor omului, care ar afecta inclusiv securitatea regionala. S-a avut in vedere, in primul rand, discursul politic incitand la ura interetnica, promovat inclusiv la nivelul unor structuri de stat, si vizand adversari politici sau minoritati nationale care au legaturi etnice, religioase, lingvistice sau culturale cu cetatenii majoritari din unele tari vecine, acestea din urma fiind descrise ca dusmani ai Romaniei, ceea ce a avut efecte negative asupra relatiilor de securitate regionala intre tari vecine. De asemenea, s-a insistat asupra legislatiei care poate restrange libera exprimare si dezvoltare a identitatii nationale, cu potential negativ asupra stabilitatii interne, deci cu posibile consecinte regionale (este vorba de restrictiile, prin lege, referitoare la folosirea limbii materne in justitie, administratie si invatamant, folosirea simbolurilor nationale ale minoritatilor, practicarea diferitelor religii, accesul la informatie in general si prin presa in special);

– Relatia intre indivizibilitatea securitatii la nivel international si universalitatea drepturilor omului.

Dimensiunea practica

Exemplificarea raportului drepturile omului/securitate, intr-un cadru concret, pe baza unei formule de case-study, in care sa fie analizate practic componentele noii relatii intre securitate si drepturile omului s-a realizat prin organizarea unui Seminar romano-ungar cu tematica generala: Relatiile romano-ungare in procesul de integrare euro-atlantica. Scopul seminarului a fost acela de a initia contacte intre reprezentantii societatii civile, oficiali guvernamentali, parlamentari, experti si oameni politici din Romania si Ungaria, intr-un cadru larg, in care sa poata participa si reprezentanti ai unor organizatii internationale, propice pentru a identifica practic aspectele relatiei de securitate si protectie a drepturilor omului dintre cele doua tari. Discutiile s-au derulat pe parcursul a sapte sesiuni, timp de doua zile, in perioada 9-10 februarie 1996, la Bucuresti:

– Sesiunea I. „Securitatea Democratica” si relatia romano-ungara. A vizat o abordare a modului in care democratia devine o dimensiune a noii securitati la nivel continental si contributia celor doua tari la intarirea securitatii regionale prin relatia bilaterala si protectia drepturilor omului;

– Sesiunea II. Legislatia drepturilor omului si conceptul de securitate. A vizat modul in care incalcarea drepturilor omului poate periclita securitatea regionala;

– Sesiunea III. Conceptul euro-atlantic de securitate si drepturile omului ca problematica de preocupare internationala. A vizat modul in care se realizeaza astazi interpretarea dreptului international prin scoaterea problematicii drepturilor omului de sub jurisdictia interna absoluta a statelor si rolul, in acest sens, al unor institutii europene ca Uniunea Europeana spre care se indreapta Romania si Ungaria;

– Sesiunea IV. Suveranitatea de stat si drepturile omului: Securitatea statului sau securitatea individului? A vizat noua filosofie a drepturilor omului care pune la baza securitatii statului securitatea fiecarui individ excluzand posibilitatea ca securitatea statului sa fie conceputa in detrimentul sau opusa securitatii fiecarui cetatean;

– Sesiunea V. Securitatea regionala si problematica minoritatilor nationale ca dimensiune internationala. A vizat discutarea aspectelor esentiale ale procesului de definire a problematicii minoritatilor nationale ca baza a securitatii internationale, in lumina documentelor OSCE si ale Uniunii Europene si contributia Romaniei si Ungariei la acest proces;

– Sesiunea VI. Problematica minoritatilor nationale in tratate bilaterale – necesitate sau consens politic? A vizat aspectele legate de reglementarea raporturilor bilaterale romano-ungare prin Tratatul politic de baza, in contextul inscrierii in documentul bilateral a unor importante prevederi referitoare la regimul minoritatilor din Romania si Ungaria, precum si semnificatia acestor prevederi pentru atingerea obiectivelor de integrare euro-atlantica a celor doua tari;

– Sesiunea VII. Modele de reconciliere: Reconcilierea romano-ungara si modelul romano-ungar. A vizat dezbaterea modelelor europene de reconciliere istorica cu accentul pe necesitatea preluarii elementelor valoroase din experienta altor tari europene pe drumul integrarii, dar cu sublinierea oportunitatii elaborarii unui model specific romano-ungar, in conformitate cu situatia speciala existenta in cele doua tari, model in masura a oferi o solutie pentru dezvoltarea raporturilor bilaterale si integrarea comuna in structurile euro-atlantice.

– O masa rotunda referitoare la rolul organizatiillor neguvernamentale din Romania si Ungaria in promovarea unei relatii noi, de parteneriat, intre cele doua tari, in scopul intaririi climatului de securitate regionala si al respectarii drepturilor omului.

In 1996 activitatea APADOR-CH a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States;

– CEBEMO/BILANCE;

– Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite;

– USAID Democracy Network prin intermediul World Learning Inc.;

– Programul Phare Democracy;

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta);

– Ministerul Comunitatii Flamande prin intermediul Facultatii de drept a Vrije Universiteit Bruxelles, Belgia.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 1995

CUPRINS

I. Introducere

II. Promovarea drepturilor omului prin legislatie

III. Relatia politie-persoane fizice

IV. Probleme din penitenciare

V. Minoritatile in Romania
– Minoritati nationale
– Minoritati sexuale

VI. Refugiatii in Romania

VII. Alte activitati
– Centrul pentru drepturile omului
– Asistenta juridica. Cazuri in atentia APADOR-CH
– Programul „Moldova 95/96”
– Doua proiecte in cadrul Programului Phare Democracy: „Libertatea presei si ‘hate speech'” si „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”
– Participari APADOR-CH

I. INTRODUCERE

Situatia drepturilor omului in Romania nu a inregistrat in anul 1995 nici o evolutie spectaculoasa. Dimpotriva, se poate spune ca, atat la nivelul legislativ cat si la nivelul actiunilor practice, ea s-a inscris pe linia celei din anii anteriori. Aspectele negative din perioada anterioara s-au mentinut in cea mai mare parte, presiunea legislativa dovedind tendinte de reinstaurare a unui control de tip autoritar al societatii romanesti. S-a mentinut la nivel ridicat numarul de cazuri si gravitatea violarilor drepturilor omului savarsite de catre autoritati, in principal de catre politisti, jandarmi, gardieni publici. La acestea s-au adaugat nerezolvarea celui mai important aspect pentru asigurarea independentei justitiei, inamovibilitatea judecatorilor, si incercarea de a obliga intregul corp judecatoresc sa adopte solutiile Curtii Supreme de Justitie in unele categorii de cazuri.

In acest context cetatenii romani au continuat sa se simta putin aparati de institutiile statului: pe de o parte, vulnerabili prin lipsa unor legi esentiale pentru protectia drepturilor lor (legea accesului la informatie, legea si institutia avocatului poporului, legea raspunderii ministeriale etc), si a unui puteri judecatoresti independente si eficiente, pe de alta parte, victime ale unor abuzuri. Desi s-au facut cativa pasi in promovarea cunostintelor teoretice despre drepturile omului, ei au fost timizi, educatia in aceasta materie neputand fi facuta prin sloganuri si nici inlocuita de abundenta de seminarii si simpozioane fara legatura cu realitatea, in care a excelat anul 1995.

In acest cadru, APADOR-CH a actionat ca si in anii anteriori practic si teoretic. Efectuarea propriilor investigatii a constituit o preocupare permanenta, autoritatilor in cauza fiindu-le furnizate datele astfel obtinute. S-a adaugat activitatea de monitorizare a conditiilor din penitenciare, ca si activitatea desfasurata in folosul solicitantilor de azil si refugiatilor din Romania. Influentarea deciziei legislative, in sensul promovarii respectului fata de valorile drepturilor omului, prin modificarea proiectelor de lege trimise Parlamentului, dar si prin schimbarea legislatiei deja existente, a constituit si ea un obiectiv permanent. Intr-o perioada marcata de accentuarea tendintelor nationaliste, APADOR-CH a facut eforturi pentru deblocarea dialogului dintre majoritate si minoritate, prin elaborarea unor studii teoretice si activitatea de influentare a factorilor de decizie politica. In 1995, Revista Romana de Drepturile Omului (RRDO) a ajuns la numarul 10.

Intreaga activitate a APADOR-CH, materializata in investigatii, studii, comentarii, mese rotunde, publicarea RRDO, constituie un aport la realizarea statului de drept, conditie sine qua non a respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Incepand cu anul 1993 APADOR-CH a monitorizat procesul legislativ, considerand ca nu se poate vorbi de respectul drepturilor omului in absenta unui cadru legal care sa le prevada si sa le ocroteasca.

Intr-o prima etapa, s-a incercat promovarea ideii de transparenta parlamentara, intelegand prin aceasta accesul la informatia legata de activitatea forului legiuitor, inclusiv la dezbaterile parlamentare, in plen si in comisii. Se poate spune ca, din acest punct de vedere, in 1995 nu s-a inregistrat nici o schimbare esentiala pentru cetateanul obisnuit fiind practic imposibila exercitarea dreptului sau constitutional de a fi prezent la lucrarile parlamentare sau de a obtine informatii in legatura cu aceasta activitate altfel decat prin intermediul presei.

Aflata in al treilea an de monitorizare a activitatii forului legiuitor, APADOR-CH a continuat si in 1995 sa analizeze acele proiecte de lege care contin prevederi de natura a afecta procesul de instaurare si consolidare a statului de drept si, implicit, repectarea drepturilor omului. Colaborarea dintre APADOR-CH si comisiile parlamentare (in special cele juridice, de drepturile omului, de aparare) a fost, in linii mari buna, in sensul in care comentariile si analizele au fost bine primite, uneori chiar solicitate; si ele, alaturi de alti factori, au contribuit la stoparea procesului de adoptare a unor legi nedemocratice sau chiar la respingerea altora.

In plus, asociatia a realizat analize ale unor legi existente si a caror schimbare, totala sau partiala, este esentiala pentru realizarea statului de drept.

In mod constant, aceste analize au fost publicate in numerele Revistei Romane de Drepturile Omului aparute in 1995. De asemenea, in RRDO au aparut numeroase articole stiintifice care au analizat compatibilitatea unor prevederi de lege cu Constitutia Romaniei si legislatia internationala care protejeaza drepturile si libertatile fundamentale. Avand in vedere ca revista apare intr-un numar de 2.000 de exemplare, ea circuland, in principal, in medii profesionale, asociatii de drepturile omului, dar fiind si la dispozitia cititorilor prin reteaua de librarii, se poate spune ca activitatea de avertizare a publicului din Romania in legatura cu pericolul adoptarii sau mentinerii unor asemenea prevederi legale a constituit una din prioritatile asociatiei. Scopul acestei activitati a fost realizarea educatiei cititorilor, si determinarea implicarii lor in influentarea procesului legislativ.

1. Proiecte de lege analizate de APADOR-CH

a) Proiectul de lege privind actele de terorism

In primavara anului 1995 au avut loc in Romania cateva evenimente care au creat o atmosfera incordata: prabusirea unui avion al Companiei de aviatie „Tarom”, telefoanele primite la aeroporturile din Bucuresti, care anuntau existenta unor bombe in aerogari. Investigatiile facute au dovedit ca alarmele erau false, fiind rodul imaginatiei unor copii de varsta scolara si nu acte de terorism; accidentul aviatic a avut, de asemenea, alte cauze, fara legatura cu terorismul. Profitand de atmosfera creata, Guvernul a inaintat un proiect de lege privind actele de terorism, continand mai multe prevederi ce reprezinta o adevarata amenintare la adresa drepturilor omului. APADOR-CH a inaintat analiza facuta proiectului de lege, Comisiei de aparare si Comisiei juridice ale Senatului, precum si presei.

In cei trei ani de desfasurare a acestei activitati APADOR-CH a constatat ca este mult mai eficient ca astfel de analize sa fie trimise in primul rand comisiilor de specialitate ale celor doua Camere, pentru ca probabilitatea de a determina adoptarea unor schimbari este mai mare in aceasta faza, decat in momentul discutarii proiectelor de lege in plenul Camerelor.

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND PROIECTUL DE LEGE PENTRU

PEDEPSIREA ACTELOR DE TERORISM

La data de 20 aprilie 1995 Guvernul a inaintat Senatului Romaniei proiectul de lege pentru pedepsirea actelor de terorism, solicitand totodata adoptarea acestuia cu procedura de urgenta. APADOR-CH considera ca proiectul nu respecta prevederile si garantiile constitutionale din urmatoarele motive :

1. Desi se prevad pedepse mergand pana la inchisoarea pe viata, sau substantial majorate fata de codul penal (limita maxima a pedepselor se majoreaza cu 5 ani inchisoare), legea nu are caracterul unei legi organice, deoarece nu pot exista doua legi organice care sa se refere la aceleasi infractiuni sanctionate cu pedepse diferite. Aceasta inseamna ca adoptarea sa in Parlament va urma procedura pentru legile ordinare, situatie care intra in contradictie cu prevederile art. 72 alin. (3) litera f) din Constitutie, conform carora „infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora” se reglementeaza prin lege organica. Evident, legea fundamentala are in vedere nu „infractiunea” in sens generic, ci chiar infractiunile ca atare, descrierea lor si pedepsele aferente. Daca infractiunile instituite prin proiectul de lege pentru pedepsirea actelor de terorism ar fi reglementate de Codul penal, adoptarea lor s-ar face cu procedura prescrisa de Constitutie pentru o lege organica.

2. APADOR-CH considera ca si din punctul de vedere al tehnicii legislative este preferabil ca infractiunile calificate drept acte de terorism sa fie incluse in codul penal. Proiectul de lege se raporteaza in mod constant la infractiuni din Codul penal (a caror definitie nu mai este repetata), precum si la pedepsele prevazute acolo, despre care se precizeaza doar ca se majoreaza, fara a se mentiona care erau ele inainte de majorare. In felul acesta legea devine greoaie, fiind dificil de identificat si faptele si pedepsele aferente.

3. In ceea ce priveste definirea activitatilor teroriste, unele infractiuni prevazute in Codul penal sunt considerate a fi astfel de activitati daca sunt savarsite in scopul intimidarii, sau crearii unei stari de teroare, sau de panica, sau de insecuritate colectiva – si care, prin aceasta, tulbura grav ordinea si linistea publica.

Definitia este incompleta: referindu-se la „scopul” comiterii infractiunilor, ea nu identifica decat reactiile pe care faptele ca atare le pot determina. Exista insa numeroase infractiuni, mai ales cele de violenta, care pot determina aparitia unei stari de panica, insecuritate colectiva sau chiar teroare, tulburand astfel ordinea publica. Este cazul, de exemplu, al unor crime in serie, care pot viza doar anumite categorii de victime, care provoaca un sentiment de teroare, de insecuritate colectiva, dar nu constituie, totusi, acte de terorism. Definitia propusa de proiectul de lege este atat de vaga, incat foarte multe infractiuni obisnuite, reglementate si pedepsite de legea penala, pot sa intre sub incidenta notiunii de „act terorist”.

Actele de terorism – definite in legislatia penala a SUA, tara cu experienta in domeniu – sunt savarsite pentru a intimida sau teroriza populatia civila, pentru a influenta politica guvernului prin intimidare sau constrangere, pentru a obliga guvernul, prin asasinate sau luare de ostateci, sa procedeze intr-un anume fel. Proiectul de lege introdus in Senatul Romaniei se refera doar la tulburarea grava a ordinii si linistii publice.

4. Proiectul de lege nu cuprinde nici o precizare in legatura cu modul de actiune in situatia in care s-ar declansa un act terorist. Cine si cum ar trebui sa procedeze, cine raspunde si in fata cui, care sunt fortele presupuse a reactiona, pana unde se poate merge cu folosirea fortei de catre autoritati, sunt elemente care trebuie precizate intr-o lege de acest gen.

5. Alarma falsa este pedepsita in mod drastic – de la 2 la 20 de ani inchisoare, in functie de gravitatea consecintelor – ceea ce ar duce, dupa opinia autorilor proiectului de lege, la descurajarea amatorilor de astfel de actiuni. Pe de alta parte, aceste prevederi vor descuraja si cetatenii care doresc sincer sa ajute autoritatile deoarece, exceptand persoanele direct implicate intr-un eventual act terorist, nimeni nu poate detine date certe cu privire la un asemenea act. In mod normal, autoritatile sunt obligate sa verifice fiecare informatie. In acelasi timp, mijloacele de informare in masa nu-si vor mai putea indeplini functia de baza de a informa publicul decat dupa incheierea cercetarilor efectuate de autoritati ceea ce poate inseamna saptamani sau chiar luni de la producerea evenimentului.

APADOR-CH va reveni cu o analiza mai amanuntita a acestui proiect de lege in functie de hotararea comisiilor de specialitate ale Senatului de a respinge acest proiect sau de a-l supune dezbaterilor plenului.

Mai 1995″

Pana la sfarsitul anului 1995 proiectul de lege nu fusese luat in discutie de nici una din comisiile de specialitate ale Senatului, considerandu-se ca el nu reprezinta o urgenta.

*

b) Proiectul de lege privind evidenta populatiei

Sesiunea din toamna a analizat mai multe proiecte de lege avand legatura directa cu drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani. Un astfel de proiect se refera la evidenta populatiei, si, in ciuda gravelor atingeri pe care le aduce mai multor drepturi fundamentale, el a fost adoptat de catre Senatul Romaniei.

„COMENTARIILE APADOR-CH IN LEGATURA CU PROIECTUL DE LEGE

PRIVIND EVIDENTA POPULATIEI SI CARTEA DE IDENTITATE

Proiectul legii privind evidenta populatiei si cartea de identitate a fost inaintat Senatului in octombrie 1994. In mai 1995, Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala a propus o serie de amendamente, dupa care Senatul a votat legea intr-un timp record, in septembrie 1995.

Legea introduce sistemul codului numeric personal pe care, conform art. 5 alineat 1, fiecare persoana il va primi la nastere. Alineatul 3 al aceluiasi articol prevede ca „Gestionarea si verificarea atribuirii Codului numeric personal revine Ministerului de Interne, prin formatiunile de evidenta a populatiei”.

Se vor elibera carti de identitate – ce vor inlocui actualele buletine de identitate – si trebuie remarcat ca, potrivit art. 10, numai acestea vor fi considerate drept documente valabile pentru dovedirea identitatii persoanelor si a domiciliului. Legea nu mentioneaza si alte documente care ar putea servi aceluiasi scop, cum ar fi de pilda pasaportul, carnetul de conducere auto, o legitimatie sau orice alt document cu fotografie si stampila. Aceasta restrangere a posibilitatii de a face dovada identitatii numai la cartea de identitate poate avea consecinte grave privind libertatea persoanei. Conform Legii nr. 26/1994, privind organizarea si functionarea politiei, politistul are dreptul „sa conduca la sediul politiei, in vederea luarii masurilor legale…persoanele suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (art. 16 lit. b)”. Coroborand cele doua texte legale, rezulta ca o persoana poate fi retinuta si dusa la sediul politiei sub pretextul stabilirii identitatii, numai pentru ca nu are asupra sa cartea de identitate, chiar daca are alte documente de tipul celor mentionate mai sus.

Art. 19 alineatul 2 introduce urmatoarea prevedere: „Cartile de identitate ale persoanelor internate in institutii de reeducare si protectie sociala se pastreaza, pe durata internarii, de administratia acestor institutii”. Institutiile de protectie sociala includ si caminele de batrani. Or, pastrarea cartilor de identitate de administratia institutiei echivaleaza cu restrangerea dreptului la libera circulatie a persoanelor internate. Se poate presupune ca aceasta prevedere se refera doar la persoanele care nu mai au discernamant sau au discernamant scazut, dar atunci ar trebui mentionat acest lucru in mod expres in lege.

Proiectul de lege introduce si alte restrictii libertatii de miscare. Astfel, orice persoana care locuieste temporar mai mult de 30 zile la alta adresa decat cea de domiciliu este de asemenea obligata sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei pentru „inscrierea in cartea de identitate si in documentele de evidenta a mentiunii de stabilire a resedintei” (art. 29 alineat 1). Perioada pentru care o persoana este indreptatita sa solicite stabilirea resedintei nu poate depasi un an, cu posibilitatea unei noi solicitari. Art. 30 stabileste categoriile care fac exceptie de la art. 29 alineat 1 cu conditia ca perioada sederii sa nu depaseasca 60 de zile, dupa cum urmeaza : „a)… in interesul serviciului, la odihna sau tratament; b) elevul sau studentul aflat in vacanta; c) persoana internata pentru ingrijirea sanatatii; d) cadrul militar activ care locuieste in interesul serviciului in alta localitate decat cea de domiciliu…” Conform acestor prevederi, o persoana care decide sa-si desfasoare activitatea profesionala (un om de afaceri, un doctor, un avocat, un ziarist etc) intr-o alta localitate decat cea in care isi are domiciliul, pentru o perioada mai mare de 60 de zile, va fi obligata sa ceara inscrierea in cartea de identitate a mentiunii de stabilire a resedintei. Nu este deloc clar ce se intampla in situatia in care acea persoana are deja o resedinta (de exemplu o cabana la mare sau la munte) inscrisa pe cartea de identitate. La fel se pune problema pentru persoanele care urmeaza tratamente medicale mai indelungate ce ar putea depasi cele 60 de zile stabilite prin aceasta lege.

Orice persoana care isi schimba domiciliul este obligata sa se prezinte la „formatiunea de evidenta a populatiei pentru eliberarea unei noi carti de identitate” in termen de 15 zile (art. 28). Dar, pentru a reduce cat mai mult perioada in care politia nu are control asupra unei persoane care nu mai locuieste la domiciliul inscris in cartea de identitate, legea introduce la art. 31 alineatele 3 si 4 obligatia tinerii unei carti de imobil in dublu exemplar : unul aflat in posesia administratorului de imobil („sau unuia dintre locatari”), celalalt, la unitatea locala de politie. Art. 31 alin. 3 prevede ca „Organizarea activitatii de tinere a evidentei locatarilor revine Ministerului de Interne, prin unitatile de politie”. Iar articolul. 32 precizeaza ca : „La cererea responsabilului cartii de imobil, persoanele care locuiesc in imobil sunt obligate(subl.n.) sa-i prezinte cartea de identitate, in vederea luarii in evidenta”. Aceasta inseamna ca administratorul va avea dreptul de a legitima orice persoana care locuieste in imobilul respectiv, capatand, in felul acesta, atributiile unei autoritati publice. Se cuvine sa remarcam faptul ca Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei mentioneaza la capitolul IV „Drepturi si obligatii”, art.16 ca politistul, „investit cu exercitiul autoritatii publice” poate „sa legitimeze si sa stabileasca identitatea persoanelor care incalca dispozitiile legale ori sunt suspecte si sa ia masurile legale care se impun” (subl.n.). Administratorul este insa un locatar oarecare, ales de ceilalti locatari pentru a se ocupa strict de gospodarirea imobilului si nu pentru a se substitui politiei. Mai mult, o data ce Ministerul de Interne organizeaza tinerea evidentei locatarilor, se poate deduce ca politia va desemna sau va influenta alegerea administratorului. Articolul 33 stipuleaza ca „persoanele care isi schimba domiciliul sau resedinta sunt obligate sa ceara inscrierea in cartea de imobil la noua locuinta, in termen de 5 zile de la sosire”. Acest termen de 5 zile contrazice prevederile art. 28, ce obliga persoana care si-a schimbat domiciliul sau resedinta sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei in termen de 15 zile. Este posibil sa fie doar o eroare a comisiei Senatului, care, dupa ce a modificat termenul prevazut la art. 25 (de la 5 la 15 zile, conform amendamentului comisiei) a omis sa modifice corespunzator si art. 30. Dar este posibil sa fie si materializarea intentiei de a nu scapa pe nimeni de sub control mai mult de 5 zile.

Articolele 31 (alineatele 3 si 4), 32 si 33 analizate mai sus reprezinta o amenintare la adresa vietii intime, familiale si private (protejate prin art. 26 din Constitutia Romaniei) prin posibilitatea directa sau indirecta a politiei de a urmari fiecare miscare a oricarui cetatean. Este in totala contradictie cu spiritul drepturilor omului ca raporturi ce tin strict de sfera vietii private, inclusiv raporturile intre locatari/proprietari si felul in care inteleg sa se gospodareasca, sa fie reglementate prin norme legale imperative. In acelasi timp, chiar garantarea proprietatii private este golita de continut. In acest sens pot fi invocate prevederile art. 24 alin. 2 conform carora cetatenii romani cu domiciliul in Romania „nu pot avea in acelasi timp decat un singur domiciliu si o singura resedinta”. Cei care au mai multe locuinte isi pot stabili domiciliul sau resedinta in oricare din ele. Dar cum resedinta este definita ca fiind locuinta temporara, iar dreptul de proprietate include si uzul (inclusiv folosinta unei locuinte), inseamna ca in acest caz el este afectat in esenta sa.

Proiectul de lege nu afecteaza in mod direct dreptul cetatenilor la libera circulatie in tara, dar, prin obligatiile impuse, se realizeaza restrangerea exercitarii dreptului. Acest lucru este cu atat mai putin justificat intr-o tara care a cunoscut reglementari legale prin care cetatenii ei erau impiedicati sa isi stabileasca domiciliul in „orasele inchise”, sau sa lucreze acolo unde doreau ei. Prevederile din actualul proiect de lege intra in totala contradictie cu insusi spiritul economiei de piata.

Mai trebuie precizat ca, in conformitate cu aceeasi lege, inregistrarea oricaror sosiri la hoteluri sau alte locuri de cazare se face chiar in prima seara. Aceasta masura se aplica deja la toate hotelurile din tara, politia ridicand in fiecare dimineata fisele completate de persoanele nou sosite.

Trebuie mentionat si articolul 8 privind comunicarea catre titularul codului numeric sau catre alte persoane a datelor din fisa proprie. Paragraful 2 instituie obligativitatea politiei de a obtine consimtamantul scris al persoanei, inainte de a comunica datele personale unei alte persoane. Dar paragraful 3 elimina consimtamantul scris al persoanei vizate atunci „cand exista un temei legal justificat”, formulare vaga, care poate da nastere la abuzuri. De asemenea, articolul 9 se refera la transmiterea datelor din evidenta populatiei catre persoane fizice si juridice precum si „transmiterea unor date pentru crearea, intretinerea, actualizarea sau exploatarea bazelor de date apartinand altor sisteme informatice” (subl.n.), operatiuni ce se vor face cu sau fara plata, pe baza unei Hotarari a Guvernului. Ar fi fost normal sa se precizeze care sisteme informatice, cine ar urma sa le utilizeze si in ce scop. De asemenea, este absolut necesar sa se instituie un sistem de garantii in favoarea persoanei, conform carora aceste date nu vor putea fi utilizate in scopuri ce ar viola drepturile si libertatile sale constitutionale.

APADOR-CH solicita Camerei Deputatilor sa modifice proiectul de lege in sensul eliminarii prevederilor la care ne-am referit, astfel incat, in final, legea sa fie in concordanta cu Constitutia Romaniei si documentele internationale care protejeaza drepturile omului.

Octombrie 1995″

Aceste comentarii au fost trimise comisiilor de specialitate ale Camerei Deputatilor, care, pana la sfarsitul anului 1995, nu luasera in discutie proiectul de lege.

*

c) Proiectul de lege privind secretul de stat

In noiembrie 1993 a fost inaintat Senatului Romaniei un proiect de lege privind secretul de stat, ale carui prevederi au fost considerate de APADOR-CH incompatibile cu principiile democratiei si regulile unui stat de drept. Asociatia a elaborat o ampla analiza a acestui text, pe care a inaintat-o imediat Comisiei de aparare si Comisiei juridice ale Senatului. In acelasi timp au fost sesizate si organizatii internationale de drepturile omului, care, la randul lor, au trimis Senatului propriile lor comentarii. Totodata au fost purtate discutii cu presedintele Comisiei de aparare. In 1995 proiectul a suferit unele modificari, aduse de Comisia juridica si de Comisia de aparare, primind avizul favorabil al acestora. Modificarile, departe de a imbunatati substanta textului, aduc si mai multe restrangeri nejustificate drepturilor omului si libertatilor fundamentale. APADOR-CH a reactualizat analiza acestui document, referindu-se inclusiv la interventiile celor doua comisii si a prezentat informatii din legislatiile altor state democratice, informatii necesare parlamentarilor romani in luarea unei decizii in aceasta materie.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL LEGII

PRIVIND APARAREA SECRETULUI DE STAT

CONTEXTUL

Proiectul a fost introdus in Senat, in luna noiembrie 1993, ca intiativa legislativa a unui grup de 4 senatori PDSR (Alexandru Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Dimitrie Popa si Doru Ioan Taracila), solicitandu-se dezbaterea lui in procedura de urgenta. La data de 23 noiembrie 1994 directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat Raportul privind activitatea acestei institutii in perioada octombrie 1993-septembrie 1994, in cadrul caruia s-a invocat, ca un leit-motiv, lipsa unei legi pentru protectia secretului de stat. In consecinta, s-a solicitat ca proiectul existent sa fie dezbatut si aprobat in procedura de urgenta, numerosi parlamentari sustinand aceasta propunere.

*

Proiectul ar urma sa inlocuiasca Legea nr. 23/1971, pe care desi cei 4 autori o considera cazuta in desuetudine, ii pastreaza totusi spiritul. Aceasta deoarece se urmareste limitarea drastica a accesului la informatie, a liberei circulatii a informatiilor si reinstaurarea unui control centralizat, care ar urma sa fie exercitat de Serviciul Roman de Informatii.

INSTITUTII NESUPUSE CONTROLULUI SRI

Potrivit art. 2 alin. 2 nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat.

Comisiile de specialitate ale Senatului au mai adaugat si Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale. Cand a fost infiintat acest Oficiu, pe ce baza legala si care ii sunt atributiile?

Trebuie subliniat ca in timp ce activitatea SRI este supusa controlului unei Comisii parlamentare, iar SRI este obligat prin lege sa prezinte anual Parlamentului un raport de activitate, toate celelalte structuri constituite pentru apararea secretului de stat, in cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic (exercitat fie direct, fie indirect), ceea ce este inacceptabil.

Pericolul devine evident, daca ne referim la o declaratie facuta in Parlament de directorul SRI, care a afirmat ca SRI nu raspunde pentru activitatea altor sase servicii de informatii si ca nu are date despre implicarea acestora intr-o eventuala activitate de ascultare a convorbirilor telefonice sau de interceptare a corespondentei.

Un exemplu in acest sens este Serviciul de Telecomunicatii Speciale care a fost creat printr-o simpla hotarare a Guvernului in mai 1993, in timp ce in Parlament se discuta constituirea Comisiei de control asupra activitatii SRI. Cateva luni mai tarziu Guvernul a afirmat, fata de Secretarul general al Consiliului Europei, ca infiintarea acestui serviciu este o masura pur administrativa, iar sarcinile acestuia tin numai de domeniul administrativ (desi el are dreptul sa isi creeze, de exemplu, propriile societati comerciale). Si totusi, el apare in acest proiect de lege pe lista institutiilor exceptate de la controlul SRI. Abia dupa un an de activitate a STS, in Parlament a fost depus un proiect de lege care ar urma sa reglementeze situatia acestei institutii.

PROIECTUL DE LEGE

Primul articol din proiectul legii privind secretul de stat prevede ca: „Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire morala a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara”. Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia „Fidelitatea fata de tara este sacra” si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, „cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale”. Daca prevederea unei „indatoriri morale” (in varianta amendata de comisiile de specialitate ale Senatului adjectivul morala a fost inlocuit cu civica) intr-un text de lege este discutabila, dat fiind ca ea nu poate crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni, prevederea unei obligatii legale are cu totul alte consecinte juridice. De aceea exprimarea vaga folosita in proiectul de lege, poate da nastere la interpretari abuzive. Ar trebui precizat ca obligatia de aparare a secretului de stat functioneaza in cadrul prevazut de proiectul de lege, iar acesta ar trebui sa stabileasca foarte clar conditiile aplicarii sanctiunilor.

*

Prin modul in care articolul 4 din proiectul de lege defineste secretul de stat se acopera, practic, toate domeniile de activitate: „Constituie secrete de stat informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile a caror divulgare, transmitere, sustragere, distrugere, alterare sau, dupa caz, pierdere poate pune in pericol siguranta nationala sau apararea tarii ori poate prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei” (subl. n.). Trebuie subliniat ca, potrivit Legii privind organizarea si functionarea SRI, acest organism desfasoara activitati necesare contracararii „oricaror actiuni care, constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale” (subl. n.) – art. 2 din legea nr. 14/1992). Este, deci, firesc ca legea sa se refere la siguranta nationala sau apararea tarii. Dar este inacceptabil ca SRI sa coordoneze si sa controleze activitati „care pot prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei”, atat timp cat acestea nu ameninta siguranta nationala. De altfel este nu numai inadecvat, dar chiar inadmisibil ca intr-un text de lege sa se foloseasca formula atat de vaga „sau de alta natura” care permite orice interpretare.

*

Articolul 5, in cele 13 paragrafe ale sale, enumera „categoriile de informatii, date, documente, obiecte sau activitati ce constituie secrete de stat”. Modificarile aduse de comisiile de specialitate ale Senatului au eliminat formula „activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale” de la paragrafele a) si b), inlocuind-o cu „activitatea de informatii desfasurata de organele abilitate prin lege” (paragraf a) si „activitate informativa” (paragraf b). Apare deci evident ca s-a urmarit largirea competentelor SRI dincolo de deja vastul domeniu al „sigurantei nationale”.

Proiectul prevede unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. In afara de acestea insa, proiectul face referiri la documente si informatii (scheme, harti, planuri topografice la o anumita scara, etc.) care nu pot avea acest caracter.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl. n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, astfel incat sint permise interpretari abuzive. Pentru a realiza pericolul ce decurge din ambiguitatea textului, el trebuie corelat cu prevederea din art. 12 lit. j) care instituie posibilitatea exercitarii de catre SRI a unui control total, inclusiv in activitatea de cercetare si productie desfasurata de persoanele fizice si juridice de drept privat.

*

Art. 5, litera m) introduce o alta categorie de date, informatii, documente ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la „relatiile si activitatile externe de orice fel ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie facute publice, conform legii” (subl. n.). Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie facute publice si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (existand garantia constitutionala din art. 31), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

Comisiile de specialitate ale Senatului au introdus, in finalul articolului 5 un nou paragraf care da posibilitate Guvernului sa stabileasca prin ordonante si alte categorii de secrete de stat. Asadar, pe langa o serie de definitii vagi care pot da nastere la nenumarate interpretari, sfera secretelor de stat poate fi largita oricand prin ordonante ale Executivului.

*

Articolul 6 al Proiectului introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii – „strict secrete de importanta deosebita”, „strict secrete” si „secrete” – al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor.

*

Articolul 7 introduce notiunea de „secret de serviciu” definita astfel: „Informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile ce nu au caracter secret de stat, dar nu sunt destinate publicitatii, constituie „secrete de serviciu” iar divulgarea sau transmiterea lor, prin orice mijloace, este interzisa”. Mai multe observatii se impun in legatura cu acest text.

Trebuie notat ca in cadrul proiectului de lege nu se spune ce anume este secretul de serviciu. Singura precizare se refera la ceea ce el nu este, anume el „nu are caracter de secret de stat”, „dar nu este destinat publicitatii”. Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat.

In al doilea rand, textul se refera nu numai la autoritatile publice si la agentiile guvernamentale, dar si la societatile comerciale, la organizatii neguvernamentale, fara nici un fel de diferentiere. De fapt fiecare categorie in parte are dreptul de a hotari ce anume este sau nu destinat publicitatii, ceea ce textul Proiectului omite sa precizeze, dand astfel impresia ca asemenea posibilitati de calificare a unor secrete ca „secrete de serviciu” – pentru toate categoriile enumerate mai sus – ar fi la indemana legislativului sau chiar a Executivului.

In al treilea rand, in lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul „secretului de serviciu”. Practic, tot ce nu intra in categoria secretului de stat, este acoperit de notiunea „secret de serviciu”, iar divulgarea sau transmiterea unor asemenea informatii este socotita fie infractiune, fie contraventie si se pedepseste cu inchisoare sau amenda. Este de fapt legalizarea lipsei de transparenta a activitatii autoritatilor publice.

Practica unui stat democratic presupune ca institutiile insesi sa emita pentru personalul lor eventuale instructiuni si liste cu ceea ce constituie secret de serviciu, mai exact spus cu informatiile pe care le considera a nu fi destinate publicitatii, in asa fel incat acestea sa nu afecteze accesul la informatie (garantat de Constitutie). De asemenea, este absolut necesar ca aceste categorii de secrete sa poata fi oricand atacate in justitie, pentru ca accesul la informatiile de interes public trebuie sa fie permis.

In al patrulea rand, pericolul pe care il reprezinta acest articol decurge din corelarea lui cu atributiile pe care, conform acestui Proiect de lege, le are SRI. Art. 12 lit. c) ii da posibilitatea, e drept, la cererea conducatorilor institutiilor, de a efectua „investigatii, verificari” si de a oferi „date cu privire la persoanele care urmeaza sa fie incadrate in respectivele unitati, in functii ce presupun accesul la informatii sau activitati cu caracter secret de stat sau de serviciu” (subl. n.). Iar art. 12 lit. j) ii permite, tot la cerere, – contra cost – „sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora (persoane fizice sau persoane juridice de drept privat – n.n.) – altele decat cele de stat -…” (subl. n.) Aceasta inseamna insa o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al legii nr. 14/1992 „este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…” (subl. n.)

*

Proiectul prevede in articolul 9 obligatia ca in toate institutiile si autoritatile publice, regiile autonome si societatile comerciale sa se organizeze compartimente speciale pentru asigurarea securitatii documentelor considerate secrete de stat (fostele B.D.S.). Conform art. 11 lit. d, conducatorul unitatii respective este obligat „sa solicite avizul SRI” pentru persoanele care urmeaza sa lucreze in cadrul compartimenelor speciale de documente secrete si „sa se conformeze avizului” (subl. n.). Aceste obligatii sunt in contradictie cu art. 4 din legea de organizare a SRI, potrivit caruia acesta ofera date in legatura cu cei care ar urma sa lucreze in compartimente ce presupun accesul la informatii cu caracter secret „la cererea conducatorului institutiei publice, regiei autonome sau societatii comerciale” (subl. n.), evident neinstituindu-se nici o obligatie de respectare a parerii SRI, responsabilitatea revenind, firesc, conducatorului acelei institutii.

In acelasi timp, art. 9 prevede obligatia constituirii in institutiile enumerate mai sus a unor „compartimente speciale de protocol pentru asigurarea respectarii normelor legale privind apararea secretului de stat pe timpul primirii de delegatii, purtarii de tratative ori efectuarii de vizite oficiale, precum si al desfasurarii altor asemenea activitati” (subl. n.). Dincolo de repetarea neconcordantelor dintre textele analizate mai sus din proiectul legii cu privire la secretul de stat si legea organica a SRI, trebuie subliniat ca ideea reinfiintarii compartimentelor speciale de protocol este inacceptabila. Oricarui conducator al unei institutii trebuie sa i se recunoasca dreptul si competenta de a lua masurile pe care le crede de cuviinta pentru apararea secretelor de stat. Altfel, ar insemna ca se instituie o prezumtie fie de incompetenta, fie chiar de vinovatie, iar pentru inlaturarea cauzelor determinate de aceste prezumtii ar fi necesara prezenta unor reprezentanti ai SRI. Mai mult, crearea compartimentelor speciale de protocol ar limita drastic stabilirea contactelor umane si de serviciu, libertatea de exprimare si circulatia informatiei, libertatea de miscare.

*

Articolul 11 cu privire la raspunderea ce revine conducatorului autoritatii sau institutiei publice, al regiei autonome ori societatii comerciale pentru luarea masurilor de aparare a secretului de stat, a fost modificat de comisiile de specialitate ale Senatului in unele paragrafe. Atrage atentia paragraful g) „sa sesizeze Serviciul Roman de Informatii despre cazurile de incalcare a normelor ce reglementeaza apararea secretului de stat”, completat de comisii cu textul „precum si despre preocuparile unor persoane in acest sens”. Nu este greu de imaginat ce va insemna practic aceasta prevedere : suspiciune generala, incurajarea delatiunii, masuri abuzive etc.

*

Articolul 12, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind apararea secretului de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al Legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.

Conform art. 12 lit. h din Proiect, SRI „avizeaza proiectele de acte care au implicatii” in ce priveste apararea secretului de stat. Avand in vedere ca, potrivit art. 5 din proiect, secretul de stat este definit ca raportandu-se la orice domeniu de activitate, concluzia este ca cea mai mare parte a legislatiei Romaniei va trebui sa primeasca avizul SRI, ceea ce, evident, este simbolul unui regim totalitar, si nu al statului de drept.

*

Capitolul V cuprinde obligatiile persoanelor fizice si juridice de drept privat. Articolul 14 prevede la litera b) obligatia persoanelor fizice sau persoanelor juridice carora le-au fost incredintate secrete de stat sa permita efectuarea controalelor atat de unitatea care i le-a incredintat cat si de SRI. Aceasta prevedere permite SRI-ului sa intreprinda oricand controale la orice persoana fizica sau juridica sub pretextul ca aceasta ar detine secrete de stat. Proiectul de lege nu prevede vreo posibilitate pentru persoanele fizice sau juridice de a contesta in justitie eventualele abuzuri ale SRI.

*

Art. 20 alineatul 1 prevede obligatia salariatului „sa sesizeze de indata” conducatorul unitatii, SRI si organele de urmarire penala in situatia in care constata nerespectari ale celorlalte obligatii instituite in art. 15-19. Alineatul 2 al aceluiasi articol 20 instituie obligatia oricarei persoane „care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor informatii, date, documente sau activitati ce constituie secrete de stat sau intra in posesia lor” de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, acest articol, in forma lui actuala, duce la incurajarea delatiunii si abuzurilor.

Practic, coreland prevederile art. 15-21 cu restul textelor din proiect prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala, etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date, etc. considerate a fi secrete de stat, si deci este practic imposibil de stiut ce anume contin.

*

Prin articolul 29, guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii, date si documente etc. In acest fel, executivul se substituie legislativului.

CONCLUZII

1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati, cum ar fi accesul la informatie, libera circulatie a acesteia, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie, etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine un organ de control cu functii care depasesc atributiile stabilite prin legea privind organizarea si functionarea sa.

2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, cele ale organelor similare exceptate de la prezenta lege.

3. Proiectul de lege nu prevede nici posibilitatea – asigurata in legislatiile tarilor democratice – pentru cetateanul de rand de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unui document, date sau informatii.

4. Nu se face referire in nici unul din articole la ideea de „interes public” asa cum apare ea in aproape toate legile cu privire la secretul de stat din tarile cu traditie democratica, in sensul ca „interesul public” prevaleaza asupra secretului de stat.

Octombrie 1995″

Informatiile privind reglementarea secretului de stat in alte tari se refera la Austria, Canada, Franta, Olanda, Spania, Suedia, SUA, Germania. Dupa ce a primit avizele Comisiei juridice si a celei de aparare, proiectul a fost trimis spre dezbatere plenului Senatului. Ulterior insa, Comisia de aparare a mai efectuat unele modificari, astfel ca s-a solicitat retrimiterea lui la Comisia juridice spre avizare. Pana la sfarsitul anului 1995, proiectul nu fusese luat inca in discutie.

*

d) Proiectul de lege privind modificare Codului penal si a Codului de procedura penala

Pe tot parcursul anului 1995, in atentia APADOR-CH a stat proiectul de lege pentru modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala. Dupa ce in 1994 acesta fusese adoptat de Senat si respins de Camera Deputatilor, in 1995 proiectul a fost reluat de catre cele doua Camere ale Parlamentului. In primavara lui 1995 proiectul de lege, continand aceleasi prevederi incompatibile cu drepturile si libertatile fundamentale, a fost din nou adoptat, cu o larga majoritate, de catre Senat, iar apoi trimis celeilalte Camere.

APADOR-CH a desfasurat o intensa activitate de convingere atat a parlamentarilor cat si a mai multor organizatii neguvernamentale sau profesionale de necesitatea respingerii proiectului de lege in forma ajunsa la Camera Deputatilor. In acest scop au fost elaborate comentarii pe marginea modificarilor propuse pentru cele doua legi, dar si a mai multor articole ale actualului cod penal care ramaneau neschimbate si asupra carora era necesar sa se intervina. S-au organizat de asemenea intalniri cu membri ai altor organizatii neguvernamentale de drepturile omului, iar in luna octombrie APADOR-CH a organizat o masa rotunda la care au fost invitati si au participat membri ai Parlamentului, avocati, judecatori, specialisti in drept penal. De asemenea, in RRDO au fost publicate mai multe articole pe aceasta tema.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND UNELE PROPUNERI DE MODIFICARE A CODULUI PENAL SI A CODULUI DE PROCEDURA PENALA

AFLATE IN DEZBATEREA CAMEREI DEPUTATILOR

APADOR-CH a exprimat in repetate randuri pozitia sa critica in legatura cu unele modificari ale Codului penal si Codului de procedura penala deja adoptate de Senat si aflate, in prezent, in dezbaterea Camerei Deputatilor.

Codul penal

Reamintim aspectele pe care asociatia noastra le considera a fi in neconcordanta fie cu Constitutia Romaniei, fie cu litera si spiritul documentelor internationale privind drepturile omului ratificate de Romania si devenite parte a dreptului nostru intern (Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si cele zece protocoale aditionale, Pactele internationale cu privire la drepturile civile si politice si respectiv la drepturile economice sociale si culturale):

1. Majorarea exagerata a limitelor pedepselor pentru cele mai multe din faptele incriminate, in conditiile in care Romania are deja unul din cele mai severe sisteme sanctionatoare din Europa. Practica tarilor democratice si cu traditie in aplicarea regulilor statului de drept a demonstrat ca sporirea pedepselor nu duce la scaderea infractionalitatii. Mai mult, pedepsele privative de libertate au, pe langa scopul izolarii infractorilor pentru protejarea societatii, si pe acela de a-i reeduca si recupera. Or, in conditiile actuale din penitenciarele romanesti – conditii ce se vor mentine si in urmatorii ani – reeducarea si recuperarea detinutilor ramane un deziderat.

2. Introducerea unor definitii foarte vagi pentru unii termeni, cum ar fi notiunea „public” (art. 145), de „functionar public” (art. 147), sau absenta oricarei definitii, cum este cazul pentru „scandal public”, „ordine publica”, „liniste publica”. Acesti termeni revin in cateva articole din Codul penal, ceea ce inseamna ca o persoana poate fi trimisa in judecata si condamnata in temeiul unor articole de Cod penal cel putin ambigue.

3. Defaimarea tarii sau a natiunii (art. 236/1). APADOR-CH nu are cunostinta de existenta vreunei prevederi similare in legislatia altor state democratice, cu exceptia Italiei, unde prevederea nu a fost aplicata niciodata. Nici un jurist roman nu a putut explica, pana in prezent, ce se intelege in mod concret prin aceasta infractiune, pentru care se prevede o pedeapsa cu inchisoarea de la unu la cinci ani. In mod evident, aceasta prevedere va ingradi nepermis de mult dreptul la libera exprimare.

4. Majorarea limitelor pedepselor in cazul insultei si calomniei atunci cand sunt savarsite prin presa (art. 205 si 206). Aceste prevederi reprezinta, in mod clar, o restrangere nejustificata a libertatii de exprimare si a dreptului la informatie.

5. Ofensa adusa autoritatii (art. 238). APADOR-CH precizeaza ca acceptarea criticii aduse personalitatilor publice este o componenta esentiala a democratiei. Curtea europeana a drepturilor omului a afirmat clar ca „limitele criticii admisibile sunt mai largi cand se exercita asupra unei persoane aflate la guvernare decat atunci cand are ca subiect o persoana oarecare … Intr-un sistem democratic, actiunile ori inactiunile guvernului trebuie strict controlate nu numai de autoritatile legislative si judiciare ci si de presa si opinia publica” (Castells v. Spania). Infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” este, in fapt, o limitare nejustificata a libertatii de exprimare.

6. Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex (art. 200). Paragraful 1 al acestui articol continua sa incrimineze relatiile homosexuale intre adulti care consimt daca ele „produc scandal public” sau au loc „in public”. Dupa cum s-a aratat mai sus, notiunea de „scandal public” nu este definita de legea penala, ceea ce permite ca in aplicarea textului de lege sa se savarseasca abuzuri. Ultimul paragraf al articolului 200 interzice membrilor acestei minoritati sexuale posibilitatea de a-si apara propriile drepturi prin exercitarea libertatii de asociere.

Codul de procedura penala

1. Introducerea Sectiunii V/1 – „Inregistrarile audio sau video” – respectiv art.91/1 si 91/2 – reprezinta o restrangere a exercitiului dreptului la secretul corespondentei (art. 28 din Constitutie) in conditii ce pot da nastere unor abuzuri. Astfel, inregistrarile convorbirilor telefonice vor fi efectuate pe baza unei autorizatii emise de procuror pentru o perioada de cel mult 30 de zile, dar care „poate fi prelungita, in aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile”. In sistemele democratice, aceasta autorizatie este emisa de judecatori in cazuri foarte clar definite. Din formularea art. 91/1 rezulta ca un post telefonic poate fi supravegheat pe o perioada de timp nelimitata. Nu se pomeneste nimic despre dreptul cetateanului ale carui convorbiri au fost inregistrate de a contesta valabilitatea inregistrarilor, apeland, de exemplu, la serviciile unor experti. De asemenea, nu se precizeaza ce institutie va efectua inregistrarile convorbirilor. Si, lucrul cel mai important, nu exista o delimitare clara a situatiilor in care un procuror poate emite o autorizatie pentru asemenea inregistrari – de pilda amenintari la adresa sigurantei statului, pregatirea unor acte de terorism etc. Art 91/1 mentioneaza doar existenta unor „date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni”, ceea ce inseamna ca regimul interceptarilor convorbirilor telefonice poate fi aplicat practic oricui, sub un pretext oarecare.

2. Art. 101 si 103 cu privire la incuviintarea perchezitiei domiciliare si respectiv timpul de efectuare a perchezitiei au ramas neschimbate in ciuda discrepantelor fata de Constitutia Romaniei.

Astfel, art. 101 alineat 2 prevede ca „Perchezitia domiciliara se poate face fara autorizatia procurorului numai daca persoana la domiciliul careia urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta”. Or, articolul 27 punctul (3) din Constitutie precizeaza ca : „Perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (subl.n.) si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege.”

Art. 103 stabileste ca perchezitia poate fi efectuata intre orele 6.00 si 20.00. Insa urmatoarele prevederi, practic, anuleaza aceasta garantie : „Perchezitia inceputa intre orele 6 – 20 poate continua si in timpul noptii. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de procuror si in timpul noptii.” Articolul 27 punctul 4 din Constitutie statueaza fara echivoc : „Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.” Pentru respectarea literei si spiritului Constitutiei trebuie deci abrogate cele doua prevederi din art. 103.

3. Art. 148, cu privire la conditiile in care se poate recurge la masura arestarii preventive, a ramas neschimbat, desi unele prevederi intra in contradictie cu art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, devenita parte a dreptului intern. Art. 5 cuprinde lista exhaustiva a cazurilor in care o persoana poate fi privata de libertate, ceea ce inseamna atat retinerea cat si arestarea preventiva sau arestarea pe baza unei hotarari judecatoresti ramase definitive. Unele din situatiile mentionate la art. 148 din C.p.p. nu sunt prevazute in art. 5 al Conventiei europene. Astfel, desi coroborate cu art. 143, („probe sau indicii temeinice”), lit. a) – „identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare” – lit. d) – „sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte” – lit. f) – „inculpatul este recidivist” – lit. g) – „cand exista una din circumstantele agravante” nu se regasesc in cele sase situatii mentionate expres de art. 5, pct. 1 lit. a-f din Conventia europeana.

Mai mult, intrucat multe din pedepsele prevazute in Codul penal au fost sensibil marite, litera h) din art. 148 („inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica” – subl.n.) ar trebui modificata prin ridicarea pragului de 2 ani.

Sintagma „zadarnicirea aflarii adevarului” (art. 148 lit. d) se intalneste si in modificarile aduse la art. 160/2 alin. 2 – liberarea provizorie sub control judiciar – 160/4 alin. 3 – liberarea provizorie pe cautiune – si 160/10 alin. 1 litera b) -revocarea liberarii provizorii. Or, sarcina aflarii adevarului revine integral organelor de cercetare penala care au suficiente mijloace la dispozitie pentru a contracara orice incercare a persoanei suspecte de a „zadarnici aflarea adevarului”. De aceea APADOR-CH considera ca nu este normal ca unei persoane sa i se refuze liberarea provizorie sau sa-i fie revocata liberarea provizorie pe motiv ca ar putea zadarnici aflarea adevarului. Articolul 160/4 alin. 3 a coborat limita maxima peste care nu se acorda liberarea provizorie pe cautiune de la 7 ani la 5 ani, aceasta in conditiile maririi pedepselor. Aceeasi limita scazuta la 5 ani fata de 7 in versiunea actuala a C.p.p. este prevazuta si pentru liberarea provizorie sub control judiciar (art.160/2, alineat 1). Ar fi fost normal ca aceasta limita sa creasca si nu sa scada pentru a evita inmultirea peste masura a numarului persoanelor aflate in arest preventiv. Legislativul ar trebui sa tina cont de standardele Curtii de la Strasbourg si ale sistemului ONU conform carora lipsirea de libertate trebuie sa fie exceptia de la regula care este starea de libertate.

4. Art. 172 privind drepturile aparatorului a ramas neschimbat. Aceasta inseamna ca, exceptand situatiile in care asistenta juridica este obligatorie conform art. 171, prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului nu este garantata. Nu s-a avut in vedere nici un fel de asistenta juridica pentru cei care sunt condusi la sectiile de politie (unde pot ramane pana la 24 de ore) si care pot fi apoi retinuti (pentru alte 24 de ore), fara mandat in ambele cazuri si doar pe baza unei ordonante emise fie de seful sectiei de politie fie de un procuror, in cazul retinerii (cf. art. 16 lit. b si d. din Legea 26/1994 cu privire la politie).

5. Capitolul II din Cpp cuprinde detalii in legatura cu citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere. Art. 176-181 descriu cu maxima precizie continutul citatiei, locul de citare, inmanarea citatiei, dovada de primire etc. Cu toate acestea, art. 175 – nemodificat – mentine, la alineatul 1, posibilitatea de a transmite citatia „si prin nota telefonica sau telegrafica”. In mod evident, o asemenea posibilitate nu poate corespunde exigentelor enumerate la art. 176-181 si trebuie eliminata.

6. La art. 198 s-a introdus un nou alineat prin care se pedepseste cu amenda judiciara de la 100.000 lei la 500.000 lei „lipsa nejustificata a aparatorului, ales sau desemnat din oficiu, cand asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului este obligatorie”. APADOR-CH crede ca astfel de sanctiuni trebuie stabilite exclusiv de Barourile/Uniunea Avocatilor, deoarece abaterea mentionata reprezinta numai o incalcare a deontologiei profesionale.

7. Art. 209 alineatul 3 are un continut modificat cu privire la infractiunile pentru care urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de catre procuror. Astfel au fost scoase din varianta actuala art. 225/3 (talharie urmata de moartea victimei), 226 (piraterie in paguba avutului public), 254 (luarea de mita), 255 (darea de mita), 257 (traficul de influenta) si altele. Este greu de inteles de ce talharia urmata de moartea victimei nu mai trebuie sa fie investigata de procuror. In privinta art 254, 255 si 257, dat fiind ca politia organizeaza delictul flagrant nu consideram ca este normal ca tot ea sa fie autorizata sa efectueze si urmarirea penala.

8. Art. 214 a ramas neschimbat. Se mentine delegarea unor competente catre organe ce nu au nici pregatirea, nici capacitatea de a efectua cercetari penale. Sunt autorizate sa procedeze la luarea de declaratii de la faptuitori si de la martori, sa intocmeasca procese verbale, sa retina corpuri delicte etc. organe care nu au atributii de cercetare penala: inspectii de stat, organizatii cooperatiste sau publice, organe de control si de conducere ale administratiei de stat, ale intreprinderilor si organizatiilor economice de stat etc.,

9. Art. 224 alineat 2, nou introdus, autorizeaza lucratori operativi din Ministerul de Interne precum si din celelalte organe de stat „cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, (subl.n.)” sa efectueze acte premergatoare inceperii urmaririi penale. Asadar SRI si celelalte servicii secrete din cadrul diverselor ministere vor avea dreptul legal de a strange „datele necesare organelor de urmarire penala”. Coroborat cu art. 201, care stabileste ca „Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala” care sunt „a) organele de cercetare ale politiei; b) organele de cercetare speciale” (in aceasta din urma categorie neintrand, sub nici o forma, „organele de stat cu atributii in domeniul sigurantei”) art. 224 alin. 2 ofera posibilitatea SRI-ului si celorlalte opt servicii secrete de a se amesteca in activitatile politiei si Parchetului, chiar daca se precizeaza ca acest lucru se poate petrece doar in faza premergatoare urmaririi penale.

12 septembrie 1995″

Cu putin timp inainte ca membrii Camerei Deputatilor sa voteze proiectul de lege privind modificarea Codului penal, presei i-a fost pus la dispozitie un scurt protest care sintetiza marile deficiente ale proiectului.

„PROTESTUL APADOR-CH REFERITOR LA MODIFICAREA CODULUI PENAL

Procesul de modificare a Codului Penal se apropie de finalizare, Camera Deputatilor urmand sa se pronunte, in zilele urmatoare, asupra legii de modificare in ansamblul ei. Ca urmare a vointei majoritatii parlamentarilor, actuala forma a Codului Penal:

– introduce un sistem de pedepse ale caror limite au fost majorate depasind orice motivatie a unui sistem sanctionator rational: furtul simplu, pedepsit anterior cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani, va fi sanctionat cu inchisoare de la un an la 12 ani, furtul unui act care serveste la legitimare se va pedepsi cu inchisoare de la 3 la 15 ani, inselaciunea, care se pedepsea cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani se va sanctiona de la 6 luni la 12 ani s.a.m.d.;

– reglementeaza infractiuni nedefinite, cum ar fi „defaimarea tarii si a natiunii”, sau foloseste notiuni nedefinite, sau definite vag, cum ar fi aceea de „functionar”, „functionar public”, „consecinte deosebit de grave” etc;

– sanctioneaza critica functionarilor publici si a oamenilor politici (maximul privarii de libertate ajungand pana la 5 ani);

– introduce pedepse speciale care afecteaza mijloacele esentiale de manifestare a drepturilor si libertatilor fundamentale intr-o societate democratica, libertatea de exprimare si accesul la informatie, cu accent pe activitatea de presa.

Se poate remarca ramanerea la mentalitatea vechii politici penale care punea accentul pe latura sanctionatoare, si anume pe forma primara a privarii de libertate. Se intareste caracterul aberant al pedepselor aplicabile infractiunilor, chiar celor minore. Faptul ca in Parlament s-a preluat vechea logica a sistemului sanctionator demonstreaza ca, in viziunea actualilor legiuitori represiunea ramane cea mai importanta, daca nu singura forma de rezolvare a problemelor sociale si umane care determina delincventa. Acordarea cu atata usurinta de pedepse, ajungand, intr-un numar considerabil de cazuri, la 10-15 ani arata ca fiinta umana, libertatea si demnitatea ei reprezinta valori practic necunoscute, sau lipsite de semnificatie pentru majoritatea parlamentarilor din Romania.

APADOR-CH protesteaza energic impotriva actualei forme a Codului penal, care incala spiritul tratatelor internationale privind drepturile omului si transforma Romania in cea mai represiva tara de pe continent.

APADOR-CH cere Camerei Deputatilor sa repete gestul de anul trecut si sa nu voteze o lege care i-ar face responsabili pe actualii parlamentari de izolarea Romaniei de acel sistem de civilizatie pentru care fiinta umana are valoare si sens.

26 septembrie 1995″

Dupa ce a fost votat articol cu articol, in luna noiembrie 1995, Camera Deputatilor a respins proiectul de lege pentru a doua oara. Conform Constitutiei Romaniei, aceasta respingere este definitiva. In realitate, problema este mai delicata, pentru ca nu se poate sustine ca de acum incolo Codul penal si cel de procedura penala nu se mai pot modifica. Ceea ce nu mai poate fi acceptat este proiectul de lege in forma lui actuala. Dar si aici se ridica intrebarea despre care anume proiect de lege este vorba: de cel trimis de catre Guvern, sau de cel modificat de Senat si Camera Deputatilor, intre cele doua variante fiind deosebiri de substanta? Constitutia este deficitara la acest capitol, ea neprevazand nici posibilitatea interpretarii ei, in asemenea situatii, de catre Curtea Constitutionala. In acest context a fost emisa parerea ca acelasi proiect de lege, preluat ca initiativa a unui grup de parlamentari, ar putea fi introdus in sesiunea urmatoare. Aceasta ar insemna ca toate neajunsurile aratate mai sus s-ar mentine.

*

e) Legea nr. 61/1991

Legea nr. 61/1991, privind sanctionarea unor contraventii, a fost in atentia permanenta a APADOR-CH care a aratat in numeroase randuri neajunsurile acestui text de lege si pericolul pe care ea il reprezinta pentru o societate care isi propune sa se conduca dupa principiul respectarii legii. A existat un proiect de modificare a Legii nr. 61/1991, care, desi trimis separat Parlamentului, a fost, din initiativa Camerei Deputatilor, unit cu cel de modificare a Codului penal. Astfel, el ca a urmat soarta acestuia din urma, fiind respins de doua ori, in 1994 si in 1995. Separat a mai fost trimis Camerei Deputatilor un nou proiect de modificare a Legii 61/1991, mai amplu si care a fost analizat de APADOR-CH. Avand in vedere ca in activitatea zilnica prevederile acestei legi se aplica foarte des, si asociatia are numeroase dovezi ale abuzurilor comise in aplicarea acestui text de lege, dar si ale unor anomalii care rezulta din aplicarea corecta a unei legi extrem de deficitare, care nu respecta principiile de baza ale dreptului la un proces corect si echitabil, ale dreptului la aparare etc., APADOR-CH considera ca modificarea acestei legi este o prioritate.

PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND MODIFICAREA SI COMPLETAREA LEGII NR. 61/1991

Pe data de 8 noiembrie 1995 Guvernul Romaniei a trimis Camerei Deputatilor un proiect de lege privind modificarea si completarea Legii nr. 61/1991 din 27 septembrie 1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice.

Legea in vigoare instituie un regim sanctionator foarte dur, criticat si comentat in repetate randuri de organizatii de drepturile omului. Cu toate acestea, prin noul proiect de lege, Guvernul propune o serie de amendamente care nu numai ca nu rezolva defectele de fond ci, dimpotriva, sporesc sanctiunile si largesc sfera contraventiilor.

In forma sa actuala, Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 cuprinde la articolul 2 o lunga lista de contraventii (literele a – x) din care unele sunt formulate in asa fel incat permit comiterea unor abuzuri. De pilda litera a) : „savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene […] de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice”(s.n.). Notiunile de „demnitate” si „onoare” sunt de natura abstracta, or o lege nu poate opera decat cu termeni precis definiti care sa nu permita aparitia echivocului. Mai mult, aceasta prevedere se suprapune textului art.321 din Codul penal (ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice) pentru care pedeapsa este inchisoare de la 3 luni la doi ani sau amenda. Nici Legea nr. 61, nici proiectul guvernului nu stabilesc criterii de apreciere a faptei – infractiune sau contraventie.

Noua varianta propusa de Guvern nu numai ca mentine textul alineatului a) dar stabileste limita minima a amenzii la 80.000 lei, iar cea maxima la 400.000 lei, introducand si posibilitatea sanctiunii cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 4 luni, nementionata in forma actuala a legii. Proiectul mai adauga doua alineate noi : a/1 („initierea sau constituirea unui grup de persoane, in scopul de a savarsi actiuni ilicite, contrare ordinii de drept si normelor de bunacuviinta, precum si actele de incurajare sau sprijinire, sub orice forma, a unor astfel de grupuri de persoane, care incita la dezordine sociala”) si a/2 (cersetoria cu scopul de „a-si realiza mijloace suplimentare de subzistenta sau a-si spori veniturile” precum si „determinarea unei persoane la savarsirea unor astfel de fapte…”), ambele fiind pedepsite fie cu inchisoare contraventionala de la o luna la 6 luni, fie cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei. Daca definitia de la alineatul a/2 este clara, nu acelasi lucru se poate afirma despre primul alineat nou introdus, care opereaza cu notiuni al caror continut nu este definit : actiuni „ilicite”, „contrare ordinii de drept”, „contrare normelor de bunacuviinta”. Sintagma „grup de persoane” care ar comite aceste actiuni trimite mai degraba la o agravanta in materie penala decat la o fapta de factura contraventionala. De altfel, atat in domeniul penal cat si in cel contraventional nu grupul ca atare este sanctionat ci fiecare din indivizii care il compun. Intrucat nu exista nici o precizare in legatura cu numarul de persoane care constituie un grup, rezulta ca decizia va ramane la latitudinea fiecare organ de constatare, atat in penal cat si in contraventional.

La litera d) se pedepseste „portul, fara drept, al cutitului, sisului, boxului […]ori altor asemenea obiecte fabricate sau confectionate anume pentru taiere, impungere sau lovire[..]” (s.n.). Deci portul si nu folosirea sau amenintarea cu folosirea acelor obiecte se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei, lucru cu atat mai discutabil cu cat nu exista nici o prevedere in legatura cu legalitatea – sau ilegalitatea – portului cutitului, sisului etc. In mod evident, in categoria obiectelor descrise la litera d) pot intra si foarfeci sau bricege sau chiar ace. Acest paragraf a ramas nemodificat – exceptand cuantumul amenzii – in ciuda definitiei vagi a obiectelor incriminate.

Litera g) din proiectul guvernului a adaugat la lista sediilor in care nu se poate patrunde fara drept, ambasadele, reprezentantele altor state ori ale organizatiilor internationale, „precum si ocuparea fara drept a terenurilor apartinand ambasadelor si reprezentantelor sau a terenurilor situate in perimetrul acestora”. In absenta unei definitii clare a notiunii „perimetru”, introducerea acestei contraventii poate fi interpretata ca vizand atat evitarea unor manifestatii de protest – individuale sau de grup – din fata ambasadelor – deci o restrangere nejustificata a libertatii de exprimare – cat si eliminarea cozilor formate de cei care au nevoie de vize de intrare in alte tari – ceea ce ar echivala cu limitarea dreptului la libera circulatie in strainatate. Oricare ar fi motivul, aceasta contraventie este sanctionata cu inchisoare contraventionala de la o luna la 6 luni sau cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei.

La litera s), al carei text a ramas neschimbat, proiectul guvernului mareste sanctiunea, stabilind-o la inchisoare contraventionala de la 15 zile la 3 luni sau amenda de la 80.000 la 400.000 lei pentru „tulburarea, fara drept, a linistii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect, ori prin strigate sau larma” (s.n.). Oricare din variantele precizate la aceasta litera poate da nastere la interpretari avand drept rezultat comiterea unor abuzuri.

Litera t) – refuzul persoanei de a se legitima sau de a se prezenta la sediul politiei „la cererea ori la invitatia justificata a organelor de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice” – este prevederea care a permis comiterea multor abuzuri din partea politiei. In primul rand pentru ca prin „act de identitate”, politistii continua sa inteleaga doar buletin de identitate sau cel mult pasaport. Nici un alt act – permis, adeverinta, dovada – chiar insotit de fotografie, nu este acceptat. In al doilea rand, pentru ca „cererea sau invitatia justificata” ca o persoana sa se prezinte la politie, s-a dovedit, in multe randuri, abuziva, justificarea nefiind adusa la cunostinta persoanei vizate. Or, fiind vorba de o privare de libertate, deoarece persoana isi pierde libertatea de miscare, justificarea trebuie sa-i fie prezentata in primul rand acesteia. Pedepsele pentru contraventia prevazuta la litera t) se sanctioneaza, conform proiectului, cu amenda de la 40.000 la 200.000 lei.

Litera u) care se refera la „impiedicarea sub orice forma” a politistilor sau organelor de urmarire penala de a legitima sau conduce la sediul politiei orice persoana, este modificata in proiectul guvernului prin adaugarea formulei „intrebuintarea de expresii si gesturi jignitoare”, la adresa organelor susmentionate. Aceasta contraventie se suprapune art. 239 din Codul penal (ultrajul) fara a exista criterii de delimitare a contraventiei fata de fapta penala. Proiectul sanctioneaza faptele prevazute la litera u) cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 4 luni sau cu amenda de la 80.000 la 400.000 lei.

Proiectul guvernului introduce si notiunea de recidiva – numita repetare – in cazul contraventiilor. Aceasta prevedere nu-si are locul intr-o lege ce reglementeaza regimul contraventiilor. Codul penal precizeaza la art.37 ca exista recidiva atunci „cand dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie…”. Or, legea nr. 61/1991 prevede pedepse de maximum 6 luni inchisoare contraventionala. Codul penal mai prevede la acelasi articol, la alineatul c) existenta recidivei „dupa condamnarea la cel putin trei pedepse cu inchisoare pana la 6 luni”. Or, proiectul guvernului cu privire la modificarea legii nr. 61/1991 statueaza recidiva rebotezata repetare pentru oricare din cele 27 de categorii de contraventii, indiferent de sanctiunea prevazuta – amenda sau inchisoare contraventionala -, la prima repetare, care se pedepseste cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 6 luni, fara a mai exista varianta amenzii. Contraventii minore ar urma sa fie sanctionate – daca se repeta -cu inchisoare contraventionala de minimum 30 zile. De exemplu: „nerespectarea masurilor de ordine sau a regulilor stabilite pentru buna desfasurare a manifestarilor cultural sportive” (lit. i), „lasarea in libertate ori fara supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri” (lit. k), „servirea consumatorilor cu bauturi alcoolice in localuri publice si in afara acestora” atunci cand localurile sunt inchise sau este interzisa vanzarea acestor bauturi (lit. m), „tulburarea, fara drept, a linistii locuitorilor” (lit. s) „consumul de bauturi alcoolice pe strazi, in parcuri, sali de spectacole, stadioane sau in alte locuri publice” (lit. o) si altele.

Dar pentru ca aceste repetari sa poata fi sanctionate, ar trebui sa existe o evidenta a comiterii si sanctionarii lor, ceea ce va inseamna mentionarea amenzilor contraventionale in cazierul personal.

In virtutea Legii 61/91, contestatia celui care se considera nedreptatit de aplicarea unei amenzi, trebuie depusa in termen de 15 zile la judecatorie. Daca instanta considera amenda justificata, contravenientul va trebui sa o achite in termen de 30 zile de la data la care sentinta a ramas definitiva.

Daca agentul constatator apreciaza ca, pentru fapta comisa trebuie aplicata sanctiunea inchisorii contraventionale atunci contravenientul – daca este retinut – va fi judecat chiar in ziua sesizarii instantei sau in cel mult 5 zile daca se considera ca este necesara administrarea unor probe. Completul de judecata este format dintr-un singur judecator iar, la o eventuala reexaminare – ce poate fi ceruta fie de contravenient, fie de procuror in termen de 24 de ore – completul este format din doi judecatori care vor trebui sa solutioneze cauza in termen de trei zile. Sentinta este definitiva si executorie.

Spre deosebire de Legea nr. 32/1968, care prevede multiple posibiltati de punere in executare a sanctiunii amenzii – inclusiv executarea silita – inainte de a se ajunge la transformarea ei in inchisoare contraventionala, Legea nr. 61/91 prevede doar ca amenda trebuie achitata in termen de 30 de zile de la data aplicarii sanctiunii sau, daca a fost contestata, de la data la care sentinta a ramas definitiva. Nu este prevazuta executarea asupra veniturilor sau celorlalte bunuri ale contravenientului ci, direct, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala calculata prin impartirea sumei reprezentand amenda la 300 lei/zi inchisoare, suma sporita la 3.000 lei/zi prin proiectul guvernului.

Neplata amenzii in termen de 30 de zile da dreptul organului de politie care a constatat contraventia sa solicite judecatoriei transformarea amenzii in inchisoare contraventionala. Judecatorul procedeaza direct la transformare, fara a mai analiza fondul contraventiei.

Dificultatea exercitarii dreptului la aparare, termenele foarte scurte in care pot fi achitate amenzile, si in care politia are dreptul sa ceara transformarea acestora in inchisoare, mecanismul de transformare aplicat de judecatorii, au concurat la producerea unor abuzuri. Au fost deja semnalate cazuri in care judecatoriile – la cererea politiei – au transformat amenzile in inchisoare desi presupusii contravenienti contestasera procesele verbale de contraventie in termen legal, iar procesele se aflau pe rol. Au mai existat si situatii in care contravenientii care achitasera amenzile au fost totusi adusi in justitie numai pentru ca circuitul financiar nu functionase corect, amenzile aparand ca neachitate. Ulterior, justitia a revenit, persoanele respective fiind puse in libertate sau achitate.

Legea nr. 61/1991 prevede la art.16 conditiile in care amenzile neachitate se transforma in inchisoare contraventionala. Dar pentru ca nu se face distinctia intre contraventiile sanctionate numai cu amenda si cele pentru care exista alternativa amenda/inchisoare contraventionala, toate amenzile neachitate sunt transformate in zile/inchisoare. Putini sunt judecatorii care au decis ca acest lucru se poate face numai daca legea insasi prevede ambele variante pentru o contraventie. Proiectul guvernului ar fi trebuit sa mentioneze in mod expres ca numai in cazurile de contraventii pentru care se prevede alternativa amenda/inchisoare contraventionala, judecatoriile pot decide aceasta transformare.

O alta problema extrem de discutabila este modul in care Legea nr. 61/1991 reglementeaza dreptul la aparare. Proiectul guvernului nu aduce nici o imbunatatire la acest capitol. Aceleasi termene extrem de scurte (24 de ore, inclusiv zile nelucratoare sau maximum 5 zile pentru prima instanta, 24 de ore pentru introducerea cererii de reexaminare si 3 zile pentru judecarea acesteia) in cazul in care contravenientul este sanctionat cu privarea de libertate anuleaza, practic, dreptul la aparare.

In concluzie, Legea nr. 61/1991 mentine o procedura de urgenta total nejustificata in contextul actual si ofera nenumarate posibilitati de incalcare a drepturilor prevazute de articolele 5 (libertatea persoanei) si 6 (dreptul la un proces corect) din Conventia europeana a drepturilor omului, precum si a dreptului la aparare garantat de articolul 24 din Constitutia Romaniei. Proiectul propus de guvern pentru modificarea acestei legi nu face decat sa accentueze caracterul represiv al acestor reglementari, pastrand toate posibilitatile deja existente de a se comite abuzuri.”

23 noiembrie 1995″

Comisia juridica a Camerei Deputatilor, analizand proiectul de lege, si comentariile APADOR-CH, a inlaturat prevederea referitoare la „repetarea” contraventiei si a definit „grupul” ca fiind alcatuit din 3 sau mai multe persoane.

In legatura cu transformarea amenzilor neachitate in zile/inchisoare pe baza impartirii sumei respective la 300 lei/zi, Curtea Constitutionala a fost sesizata de Judecatoria Brasov cu privire la neconstitutionalitatea Ordonantei Guvernului nr. 55/1994 prin care s-au majorat amenzile de 50 de ori, fara a depasi 10 milioane lei pentru persoane fizice si 20 milioane lei pentru persoane juridice, pastrandu-se cele 300 lei/zi ca baza de calcul pentru transformarea acestora in inchisoare contraventionala. Curtea Constitutionala a analizat – e drept – numai speta (amenda aplicata pe baza art. 2 lit s din Legea 61/91: „tulburarea fara drept a linistii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice apart sau obiect, ori prin strigate sau larma” urmata de cererea de transformare in zile/inchisoare in urma neachitarii). Dar in Decizia nr. 91 din 10 octombrie 1995, ramasa definitiva prin nerecurare, se precizeaza:

„Intrucat criteriul de transformare a amenzii neachitate in inchisoare nu a fost actualizat in functie de noile limite ale amenzilor stabilite prin Ordonanta Guvernului nr. 55/1994, durata inchisorii pentru neachitarea acestor amenzi a fost majorata. Aceasta majorare nu este expresa, dar nu mai putin evidenta si imperativa cat timp amenda a fost actualizata iar criteriul de transformare a ramas acelasi. In consecinta, sub aspect legislativ, rezulta ca prin Ordonanta Guvernului nr. 55/1994 s-a majorat nu numai cuantumul amenzii dar s-a marit si durata inchisorii care priveste un alt fapt decat contraventia savarsita si anume neplata amenzii aplicate.

Ca urmare, necorelarea noului nivel al amenzii cu criteriul de transformare a amenzii neachitate in inchisoare contraventionala, care a ramas nemodificat, reprezinta nu o omisiune in reglementare ci, dimpotriva, exprima vointa neindoielnica a legiuitorului de a mari durata inchisorii cat timp aceasta consecinta este inevitabila.

Depasirea abilitarii constituie o incalcare a prevederilor art.114 alin. (1) din Constitutie (abilitarea Guvernului de a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice – n.n.) care limiteaza strict delegarea legislativa la obiectul acesteia, astfel cum este definit in legea de abilitare.”

Decizia Curtii Constitutionale admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata in speta respectiva si hotaraste ca transformarea amenzii neachitate in inchisoare contraventionala sa se faca fara a se tine seama de coeficientul de majorare a limitelor amenzilor contraventionale conform Ordonantei Guvernului nr 55/1994. Totodata, Curtea cere Parlamentului si Guvernului sa coreleze criteriul de transformare a amenzilor neachitate cu nivelurile actualizate ale amenzilor instituite prin Ordonanta Guvernului.

Chiar daca decizia Curtii Constitutionale se refera la amenda aplicata pe baza art. 2 lit. s din Legea 61/91, este evident ca rationamentul este valabil pentru oricare din celelalte contraventii prevazute la art. 2, in cazul neachitarii amenzilor. Aceasta inseamna ca instantele solicitate sa transforme amenzi neachitate in inchisoare trebuie fie sa ridice aceeasi exceptie de neconstitutionalitate in situatia oricarei contraventii din art.2 Legea 61/91 cu exceptia literei s, fie sa calculeze zilele/inchisoare in functie de amenzile prevazute anterior Ordonantei Guvernului nr 55/1994.

Mai trebuie mentionat si faptul ca suma de 3.000 lei/zi inchisoare contraventionala propusa drept criteriu de transformare a amenzilor neachitate in zile de inchisoare reprezinta o crestere de doar zece ori a indicelui actual, cata vreme cuantumul sanctiunilor a fost majorat de Ordonanta Guvernului nr. 55/1994 de minimum zece si maximum 50 de ori. Adoptarea criteriului propus ar insemna ca pentru unele contraventii se mareste si pedeapsa cu inchisoarea. O medie aritmetica arata ca indicele respectiv ar trebui sa creasca de 30 de ori (9.000 lei/zi).

De asemenea, avand in vedere amenzile foarte mari, ar trebui extins termenul de achitare care in prezent este de o luna, si, de asemenea, aplicate masurile intermediare prevazute de Legea 32/1968 in cazul neachitarii. Ar trebui totodata asigurate conditii normale pentru procedurile legale atat in cazul transformarii amenzilor in inchisoare contraventionala cat si in situatiile in care se aplica direct sanctiunea privarii de libertate. APADOR-CH considera ca notiunea de proces echitabil cu tot ce implica ea – dreptul la aparare, la audierea martorilor, la producerea de probe etc. – este general valabila si nu poate exista vreo justificare pentru eludarea sa, asa cum se intampla la transformarea amenzilor neachitate in inchisoare contraventionala, cand instanta nu judeca fondul ci efectueaza o simpla operatie aritmetica.

*

f) Proiectul de lege privind statutul politistului

*

g) Proiectul de lege privind statutul refugiatilor in Romania

*

2. Legi in vigoare analizate de APADOR-CH

a) Legea nr. 75/1994

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND VIOLAREA

LIBERTATII DE EXPRIMARE PRIN LEGEA NR. 75/1994

Legea nr. 75 din 16 iulie 1994 stabileste normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei de catre autoritatile si institutiile publice (subl. n.).

O reglementare a comportamentului autoritatilor sau institutiilor publice – fie ele centrale sau locale – in acele situatii in care sunt folosite simbolurile nationale este in acord cu principii de drept recunoscute. Este fireasca instituirea unei practici unitare a autoritatilor statului cu ocazia unor sarbatoriri sau ceremonii, cand trebuie arborat drapelul Romaniei, sau cand urmeaza a fi intonat imnul national. In acelasi spirit, relatiile firesti – de prietenie si curtoazie – care trebuie sa existe intre state cer instituirea unui comportament uniform al autoritatilor statului roman in acele ocazii cand participarea altor state impune arborarea drapelurilor sau intonarea imnurilor lor.

Dincolo insa de reglementarea comportamentului institutiilor statului, nu exista nici o justificare ca legea sa reglementeze comportamentul persoanelor fizice sau al institutiilor de drept privat in legatura cu arborarea vreunui drapel sau cu interpretarea vreunui imn, asa cum face Legea nr. 75/1994. Astfel:

– art. 4 al legii prevede: „Drapelul Romaniei poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau resedinta lor, precum si de persoane juridice, altele decat cele prevazute la art. 3 (autoritatile locale – n. n.), la sediile acestora.”;

– art. 7 alin 1 mentioneaza: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul Romaniei numai impreuna cu drapelul national si numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivitati si reuniuni internationale, pe cladiri oficiale si in locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi.”;

– iar art. 10 litera g) precizeaza ca „Imnul national al Romaniei se intoneaza…la inceputul programului zilnic in scolile primare si gimnaziale.”

Asadar, in vreme ce art. 7 coroborat cu art. 4 instituie o prohibitie privind arborarea drapelelor altor state de catre persoane fizice si persoane juridice de drept privat, art. 10 lit. g) instituie o obligatie, de intonare a imnului national, in sarcina unor categorii de persoane fizice.

Atat restrictiile cat si obligatiile instituite astfel prin legea nr. 75/1994 constituie atingeri aduse libertatii de exprimare.

Este de domeniul evidentei ca arborarea unui drapel sau intonarea unui imn sunt forme de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare. Exercitarea acestui drept este reglementata de art. 30 din Constitutie, ca si de art. 10 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului, devenita, prin intermediul art. 11 al legii fundamentale, parte a dreptului nostru intern si avand prioritate in raport cu acestea. Conform art. 10 alin. 2 al Conventiei europene, pentru ca restrangerea libertatii de exprimare (inclusiv cea manifestata prin arborarea de drapele sau intonarea de imnuri) sa fie justificata, trebuie ca aceasta masura sa fie necesara „intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica…” Din felul in care este formulata interdictia arborarii drapelelor altor state decat cel roman – numai impreuna cu drapelul national si numai cu ocazia unor vizite oficiale – nu rezulta care sunt valorile ocrotite de lege, de vreme ce aceste activitati/exprimari nu constituie nici un fel de amenintare la adresa sigurantei nationale, a integritatii teritoriale sau a sigurantei publice. De asemenea, interdictia prevazuta de legea nr. 75/1994 contravine dispozitiilor Constitutiei Romaniei, atat cele din art. 30 alin. (7) cat si cele cuprinse in art. 49.

Aceasta inseamna ca Legea nr. 75/1994, aduce o restrangere complet nejustificata libertatii de exprimare.

In acelasi timp formularea „pe teritoriul Romaniei” este in conflict si cu prevederile art. 26 din Constitutie, care garanteaza respectul vietii private, intrucat in notiunea „teritoriul Romaniei” intra inclusiv proprietatile particulare, iar stabilirea limitelor libertatii de exprimare intr-un cadru privat este inadmisibila.

Tot astfel instituirea unei obligatii in sarcina elevilor din ciclul primar si gimnazial nu are nici o justificare, art. 30 din Constitutie precizand ca „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile (subl. n.).” Aceasta inseamna nu numai ca o exprimare nu poate fi interzisa, dar in egala masura si ca ea nu poate sa fie impusa. O lege cum este legea nr. 75/1994 nu poate sa adauge indatoriri noi la cele fundamentale prevazute de art. 50 – 53 din Constitutie. De asemenea ea nu poate impune asemenea indatoriri intr-un mod discriminatoriu, in functie de varsta, contravenind astfel principiului egalitatii in fata legii, consacrat de art. 16 din Constitutie.

10 februarie 1995″

In cadrul acestor comentarii au fost identificate, asadar, chiar incalcari ale Constitutiei Romaniei. Neexistand insa posibilitatea sesizarii Curtii Constitutionale (decat printr-o procedura aparte, care nu a fost la indemana asociatiei), iar Consiliul Legislativ nefunctionand inca la sfarsitul anului 1995, aceste analize au fost trimise presei, comisiilor parlamentare, deputatilor si senatorilor, in vederea stimularii initiativei lor personale de modificare a respectivelor texte de lege.

*

b) Cadrul legislativ privind drepturile minoritatilor nationale

*
* *

III. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

In 1995, APADOR-CH a continuat programul de supraveghere a atitudinii si reactiilor politistilor, ca reprezentanti ai autoritatii publice, in relatia cu persoanele fizice. Din aprilie 1993, cand a inceput acest program, APADOR-CH a urmarit permanent doua aspecte: analizarea legislatiei – in vigoare sau in faza de proiecte de lege – care guverneaza relatia dintre politie si persoane fizice pe de o parte, iar pe de alta, respectarea si aplicarea legilor de catre politisti.

1. Cadrul legislativ

Raportul APADOR-CH pe 1994 a cuprins o analiza detaliata a prevederilor legale care au un impact direct asupra relatiei politie – persoane fizice : Legea Politiei nr. 26/1994, corelata cu Codul de procedura penala si Legea nr. 61/1991 privind sanctionarea contraventiilor. Cu toate ca deficientele pe care aceste norme legale le contin au fost semnalate si criticate in mod repetat atat de APADOR-CH cat si de alte organizatii de drepturile omului din tara si de peste hotare, ele au ramas neschimbate pana la sfarsitului anului 1995. Mai mult, incercarea Parlamentului de a modifica unele prevederi din Codul de procedura penala – incercare esuata o data cu respingerea de catre Camera Deputatilor a noilor versiuni ale Codului penal si Codului de procedura penala – nu viza articolele aflate in contradictie cu Constitutia Romaniei si cu Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, ci doar introducerea unor noi proceduri (de exemplu : autorizarea politiei de a inregistra convorbirile telefonice ale persoanelor fizice sau acordarea unor competente sporite Parchetului).

In 1995, Guvernul a introdus in Parlament doua noi initiative legislative privind activitatea politiei : Statutul Politistului si Amendamente la Legea nr. 61/1991. Prima cuprinde multe prevederi care, daca vor fi adoptate, vor transforma politistii intr-o casta privilegiata, in vreme ce amendamentele reprezinta o tentativa de a restrange si mai mult exercitiul drepturilor si libertatilor persoanelor deja amenintate foarte serios de Legea nr. 61/1991 in forma sa actuala.

Proiectul de lege privind statutul politistului

In conformitate cu prevederile din Legea privind organizarea si functionarea Politiei, Ministerul de Interne a avut obligatia de a elabora un proiect de lege privind Statutul politistului. Lectura acestui proiect de lege dovedeste intentia de a transforma, din punct de vedere legal, categoria politistilor intr-una privilegiata, situata deasupra prevederilor constitutionale, si deci, incompatibila cu un stat de drept.

„COMENTARIILE APADOR-CH PE MARGINEA PROIECTULUI DE LEGE

PRIVIND STATUTUL POLITISTULUI

Cu o intarziere de circa noua luni fata de data precizata in art. 54 al Legii nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, Guvernul a remis Senatului proiectul de lege asupra statutului politistului. Apreciind necesitatea unui asemenea act normativ, a carui adoptare este mult solicitata de catre lucratorii de politie, remarcam ca proiectul de lege contine si unele prevederi care intra in contradictie cu litera si spiritul Constitutiei Romaniei, cu Codul de conduita a persoanelor responsabile cu aplicarea legii (adoptat de Adunarea Generala a ONU prin Rezolutia nr. 34/169/1979) si cu Rezolutia nr. 690/1979 referitoare la Declaratia asupra politiei, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, documente invocate in expunerea de motive a proiectului de lege.

O observatie cu caracter general priveste faptul ca Proiectul de lege face dese trimiteri la reglementarile in vigoare pentru militari, demonstrand ca initiativele (timide) luate prin Legea Politiei in vederea demilitarizarii acestui corp sunt inlaturate, iar demilitarizarea Politiei ramane doar un deziderat.

*

Capitolul „Dispozitii generale” debuteaza cu precizarea potrivit careia profesia de politist este o activitate „in serviciul natiunii”. In conditiile in care exista mai multe definitii ale „natiunii”, dar nici una din ele nu are o consacrare juridica, ar fi preferabila formula „comunitate” din art. 1 alin. 2, Codul de conduita (document ONU), care include pe toti cei care locuiesc pe un anume teritoriu la un moment dat, inclusiv strainii care se bucura si ei de protectia politiei.

Articolul 3 al proiectului de lege mentioneaza ca politistul „se va abtine sa execute un ordin pe care il stie ca este vadit ilegal” (subl.n.). Aceasta prevedere poate fi foarte usor folosita pentru exonerarea de raspundere a politistului, acesta putandu-se apara prin invocarea necunoasterii caracterului ilegal al ordinului primit. Mentionam ca, pentru evitarea unor astfel de situatii, Rezolutia 690 (1979) a stipulat in art. 4 al Declaratiei referitoare la politie ca politistul „se va abtine totusi de a executa orice ordin despre care stie sau trebuie sa stie ca este ilegal” (subl.n.). Consideram ca o asemenea precizare se impune si in Statutul politistului.

Art. 8 mentioneaza „datoria” autoritatilor publice si a cetatenilor de a acorda sprijin politistului pentru indeplinirea atributiilor pe care le are. Ne aflam deci in fata unei tentative de codificare juridica a unei obligatii morale. Or, in afara obligatiilor prevazute in Codul penal pentru persoane fizice (prin instituirea infractiunilor prevazute de art. 262, 263, 264, 265 etc) nu exista o obligatie generala de acordare a vreunui sprijin unei autoritati. Si, evident, nu poate fi vorba de vreo sanctiune legala in cazul in care „autoritatile publice” si-ar incalca datoria de a sprijini actiunile politiei. Aceasta prevedere ar trebui, deci, eliminata din textul de lege.

*

Capitolul referitor la „Selectionarea, pregatirea, acordarea gradelor si numirea in functie a politistilor” contine cateva prevederi cel putin discutabile. Astfel, se cere ca persoana care solicita sa fie admisa ca politist sa aiba, pe langa o buna reputatie si un comportament moral corespunzator si „un mod de viata ordonat”, evident, fara a se preciza ce se intelege prin aceasta (art. 10 lit. f). Tot astfel poate fi considerata si prevederea din art. 21, in conformitate cu care politistul stagiar, absolvent al unei institutii de invatamant de profil, care nu reuseste sa promoveze examenul de capacitate pentru titularizare este obligat sa plateasca cheltuielile de scolarizare. Daca este de inteles obligarea la plata cheltuielilor de scolarizare pentru cel care nu doreste sa functioneze ca politist, sau care este scos din Politie din motive imputabile lui (art. 70), in situatia nepromovarii examenului s-ar pune mai degraba problema sanctionarii acelor institutii care au instruit persoana in cauza, permitand absolvirea institutelor de catre persoane care se dovedesc incompetente.

Alte prevederi insa, din acelasi capitol, aduc atingere unor drepturi ale omului. Astfel, potrivit art. 11, „nu pot fi selectionati pentru a deveni politisti cei care … d) au parintii sau sotia (sotul) condamnati definitiv pentru o infractiune intentionata contra statului, contra pacii si omenirii, pentru infractiunea de omor, talharie, vatamare corporala grava, viol, ultraj cu violenta sau luare de mita”. Se aduce in acest fel o grava restrictie dreptului la alegerea profesiei, drept garantat de art. 38 alin. (1) din Constitutie. In acelasi timp se instituie o prezumtie de lipsa de obiectivitate in exercitarea atributiilor de serviciu a celor care ar fi in asemenea situatii, asemanatoare prezumtiei de vinovatie, ceea ce este inacceptabil. De altfel este de remarcat inconsecventa proiectului de lege, care nu considera situatia din articolul susmentionat drept un caz de incetare a raporturilor de serviciu ale politistului – daca faptele s-au produs dupa atestarea sa -, multumindu-se sa se refere, cum e si firesc, doar la cazul condamnarii prin hotarare judecatoreasca definitiva a politistului insusi.

Un alt semn de intrebare il ridica textul art. 25 alin. 3. Salutand intiativa de obligare a politistilor – functionari publici – de a-si declara averea la numirea in functie, remarcam insa ca aceste declaratii sunt considerate confidentiale, ceea ce demonstreaza o intelegere gresita a termenului „functionar public”. Tocmai pentru ca politistul este functionar public, unele aspecte care tin inclusiv de viata lui privata (de exemplu, averea sa) sunt supuse observarii lor de catre public, acesta fiind chiar scopul unor declaratii de avere. In plus, o asemenea reglementare il protejeaza pe politist fata de eventualele incercari de corupere.

*

Capitolul „Drepturile si indatoririle politistului” este disproportionat alcatuit – daca avem in vedere substanta acestor drepturi si indatoriri. Numarul si continutul drepturilor acordate politistului il transforma pe acesta intr-un membru privilegiat al societatii. Fara indoiala ca meseria de politist implica riscuri mai mari decat multe altele si este fireasca o protectie speciala a celui care o exercita. Dar prin aceasta politistul nu trebuie sa se situeze deasupra celorlalti cetateni, protectia avand drept scop compensarea pericolelor la care el se expune prin alegerea profesiei de politist.

Sectiunea I – Drepturile politistului – instituie, in art. 29 lit. c), dreptul politistului la „reduceri sau scutiri de impozit pe venit si ale cuantumului chiriei” (subl.n.), litera d) mentionand „decontarea cheltuielilor de transport pentru efectuarea concediului de odihna si in cazul mutarii dintr-o localitate in alta” (subl.n.). Daca pot fi acceptate reducerile sau scutirile de impozite pe venituri si decontarea cheltuielilor de transport in cazul mutarii in interes de serviciu in alta localitate, nici reducerea chiriei si nici suportarea cheltuielilor de transport pentru efectuarea concediului de odihna nu isi gasesc justificarea.

Sectiunea referitoare la „Indatoririle politistului” este mai saraca, ea referindu-se la raporturile politistului cu sefii sai ierarhici, si nu la comportamentul politistului fata de persoanele cu care vine in contact. Remarcam, din acest punct de vedere, o mare diferenta fata de modul in care este conceput Codul de conduita, unde accentul este pus pe felul in care trebuie politistul sa apere persoanele, in care are dreptul sa recurga la folosirea fortei etc.

*

Capitolul IV, privind „Raspunderea juridica a politistului”, este sectiunea cea mai criticabila a proiectului de lege. Prin prevederile sale ea instituie un sistem de evitare a raspunderii politistilor in fata justitiei ceea ce echivaleaza cu impunitatea acestora.

Art. 58 este formulat in asa fel incat raspunderea politistului pentru producerea unor suferinte ori vatamari unor persoane ori pentru aducerea unor prejudicii patrimoniului acestora este inlaturata in anume situatii: „Politistul nu raspunde in cazurile in care, prin exercitarea legala a drepturilor pe care le are, a cauzat suferinte ori vatamari unor persoane, ori a adus prejudicii patrimoniului acestora.” Remarcam ca acest text contrazice prevederile art. 5 din Codul de Conduita a persoanelor responsabile cu aplicarea legii, care precizeaza ca „Nici un politist nu poate comite, instiga sau tolera vreun act de tortura sau de tratament ori pedeapsa cruda, inumana sau degradanta si nici nu poate invoca ordine superioare sau imprejurari exceptionale cum ar fi starea de razboi ….” Cu alte cuvinte, nu exista posibilitatea invocarii „exercitarii legale a drepturilor pe care (un politist) le are” pentru a exonera de raspundere cauzarea unor suferinte sau vatamari corporale ale persoanelor sau aducerea unore prejudicii patrimoniului acestora. Rezolutia 690(1979) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaratia cu privire la Politie este si mai categorica in capitolul referitor la deontologie. art 3, 5 si 12.

Conform art. 3 „Executiile sumare, tortura si alte pedepse sau tratamente inumane si degradante sunt interzise in orice circumstanta. Orice functionar de politie are datoria de a nu executa sau de a ignora ordinul sau dispozitia care implica aceste acte”(subl.n.). Art. 5 instituie „obligatia fiecarui functionar de politie de a se opune incalcarilor de lege. Daca aceste incalcari sunt de natura a antrena un prejudiciu grav si imediat sau ireparabil trebuie actionat fara intarziere pentru a le preveni cat mai eficient”(subl.n.), iar art. 12 precizeaza ca „In exercitiul functiunii, functionarul de politie trebuie sa actioneze apreciind exact situatia fara a recurge niciodata la forta mai mult decat este necesar pentru a indeplini o sarcina impusa sau autorizata de lege(subl.n.)”.

Art. 66 introduce la paragraful al doilea prevederea conform careia „Politistul nu poate fi cercetat, retinut sau arestat, fara avizul ministrului de interne, pentru ofiteri, sau al inspectorului general al politiei, pentru subofiteri” (subl.n.). Se instituie in acest fel un fel de imunitate a politistului, cu incalcarea art. 16 din Constitutia Romaniei care statueaza egalitatea in fata legii, si a autoritatilor publice, a cetatenilor, „fara privilegii si fara discriminari”. Politistul, datorita riscului la care il expune profesia sa, se bucura de o protectie speciala care se manifesta prin instituirea unor infractiuni sau pedepse speciale pentru situatiile in care el este victima; in nici un caz o protectie speciala a politistului nu poate sa insemne instituirea unei imunitati a acestuia atunci cand el are calitatea de faptuitor al unor infractiuni.

Mai mult, din modul in care este formulat art. 66 din proiectul de lege, rezulta ca Parchetul militar – organul autorizat prin lege sa efectueze cercetari in cazuri in care sunt implicati politisti – ar trebui sa ceara aprobarea unui membru al Executivului, in speta ministrului de Interne, sau inspectorului general al Politiei pentru a infaptui actul de justitie. Prin aceasta prevedere se incalca principiul separatiei puterilor (autoritatilor) in stat, subordonand procurorii militari – considerati magistrati – si autoritatea judecatoreasca, puterii executive.

In acest context trebuie sa precizam atentia deosebita pe care o acorda Curtea Europeana a Drepturilor Omului anchetelor judiciare ca mecanisme de investigare a comportamentului politistilor. Intr-o foarte recenta decizie, pronuntata la 27 septembrie 1995 in cazul McCann si altii contra Marii Britanii, Curtea a constatat ca „o lege care interzice, intr-o maniera generala, agentilor statului sa procedeze la omoruri arbitrare ar fi ineficace in practica, daca n-ar exista procedura care sa permita controlul legalitatii recurgerii de catre autoritatile statului la forta”. Este evident ca modul in care proiectul de lege privind Statutul politistului concepe posibilitatea acestor investigatii, conditionandu-le de aprobarea ministrului de Interne sau a inspectorului general al Politiei, contrazice flagrant optiunile Curtii Europene in acest domeniu.

APADOR-CH solicita modificarea textelor mentionate mai sus, astfel incat Statutul politistului sa fie compatibil cu prevederile Constitutiei Romaniei si in spiritul documentelor internationale invocate in expunerea de motive la acest proiect de lege.

decembrie 1995″

Pana la sfarsitul anului 1995 proiectul de lege nu a fost discutat de nici una din comisiile de specialitate ale Senatului.

APADOR-CH va urmari cu foarte multa atentie dezbaterile pe marginea acestui proiect, avand in vedere ca pana la ora actuala a existat tendinta de nesanctionare a unor politisti care au savarsit grave violari ale drepturilor omului in exercitarea atributiilor lor. Este exclusiv meritul Parchetului General-Sectia Parchetelor Militare de a fi reinstaurat starea de legalitate in unele din aceste cazuri, iar intentia proiectului de lege de a-i impiedica pe procurori sa-si faca datoria in conformitate cu prevederile constitutionale este una dintre cele mai grave amenintari la adresa fundamentelor statului de drept, precum si a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

2. Cazuri individuale investigate de APADOR-CH

a) Cazuri datand din 1993/1994

Dorel Dinca (localitatea Bors)

Pe data de 20 februarie 1993, Dorel Dinca, paznic la o parcare particulara din localitatea Bors, langa Oradea, a fost batut de trei politisti. Dorel Dinca a avut nevoie de 12 zile ingrijiri medicale dupa cum dovedesc certificatele medicale. In urma reclamatiilor depuse la Parchetul General – Sectia Parchetelor Militare si la Ministerul de Interne, Parchetul militar Oradea a intreprins cercetari si a decis „neinceperea urmaririi penale” impotriva celor trei politisti. La insistentele APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare a infirmat solutia si, in urma completarii investigatiilor, sublocotenentul Gheorghe Mihalcea si plutonierii Mihai Palcut si Carol Varodi au fost trimisi in judecata pentru infractiunea de purtare abuziva (art. 250 alin. 2 Cod penal). Tribunalul militar Timisoara i-a condamnat la cate 150.000 lei amenda penala. Apelul, introdus de procurorul militar, s-a judecat in 1995 la Tribunalul militar teritorial Bucuresti care a mentinut prima decizie. Recursul declarat de Dorel Dinca a fost respins cu motivarea ca victima nu declarase, la randul sau, apel impotriva primei hotarari. Cei trei politisti continua sa activeze in cadrul IJP Bihor.

Andrei Zanopol, Sorin Titei si Viorica Caprita (Galati)

Atat Andrei Zanopol cat si Sorin Titei, ambii ziaristi, s-au numarat printre cazurile APADOR-CH solutionate in perioada 1993-1994. Insa cei doi, impreuna cu Viorica Caprita, consilier municipal au fost implicati, in noiembrie 1994, intr-un alt incident, de data aceasta cu lucratorii unei firme particulare din Galati, „Autobloc” (care blocheaza masinile parcate neregulamentar), soldat cu leziuni corporale si distrugere de echipament specific ziaristilor in prezenta unor politisti care nu au intervenit in nici un fel. Andrei Zanopol a facut plangere la Parchetul militar Iasi, de care apartine teritorial judetul Galati, in legatura cu neinterventia politistilor (dosar 86/P/1995) dar nici el, nici APADOR-CH nu au primit vreun raspuns pana la sfarsitul anului 1995. Trebuie amintit ca art.1 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane prevede ca „Politia Romana … este institutia specializata a statului care exercita pe teritoriul tarii atributiile privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor, a avutului privat si public, prevenirea si descoperirea infractiunilor …”. Asadar, politistii care au asistat la incident aveau datoria sa intervina pentru a impiedica degenerarea in violente fizice si distrugere de bunuri.

Conflictul individual dintre Andrei Zanopol si unul din lucratorii firmei „Autobloc”, ajuns in justitie prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Galati, s-a stins prin impacarea partilor.

Ion Trifan (Bucuresti)

Ion Trifan este unul din cele mai vechi cazuri ale APADOR-CH. Victima a mineriadei din iunie 1990, el a fost ridicat de mineri si dus la unitatea militara Magurele, unde a ramas fara mandat de arestare, in perioada 14 – 21 iunie 1990, dupa ce i s-au confiscat toate bunurile aflate asupra sa, inclusiv o importanta suma de bani. In 1991, Ion Trifan a dat in judecata statul roman, solicitand despagubiri pentru prejudiciile morale si materiale suferite ca urmare a privarii ilegale de libertate. Dupa nenumarate amanari, Tribunalul Bucuresti, Sectia IV Civila i-a respins actiunea. Ion Trifan a obtinut, abia in noiembrie 1994, dovada ca nu a existat nici un mandat de arestare pe numele lui care sa justifice detinerea in unitatea militara Magurele, dar Curtea de Apel, careia i se adresase reclamantul dupa respingerea actiunii in prima instanta, nu a tinut cont de aceasta dovada si a confirmat prima hotarare. Recursul a fost judecat in 1995, Curtea Suprema de Justitie a admis motivele invocate de Ion Trifan, a casat sentinta anterioara si a trimis cauza spre rejudecare la TMB, cu termen in ianuarie 1996. APADOR-CH va continua sa il sprijine pe Ion Trifan, prin asigurarea asistentei juridice de care acesta are nevoie.

Ionel Buzoianu (Bucuresti)

Arestat la data de 1 martie 1993 pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 238 Cod penal – „ofensa adusa autoritatii” – pentru ca scrisese pe autoturismul fratelui sau „comandantul politiei rutiere incurajeaza ofiterii sa ia mita pentru ca sa-si cumpere vila in cartierul Primaverii”, Ionel Buzoianu a stat un an si jumatate in arest preventiv, adica jumatate din maximul pedepsei prevazute pentru aceasta infractiune. Eliberat la 1 septembrie 1994, in urma interventiei APADOR-CH, Ionel Buzoianu a fost judecat in 1995 si condamnat la un an si jumatate inchisoare, deci exact cat statuse in arest preventiv. Ionel Buzoianu a refuzat sa declare apel, astfel ca sentinta a ramas definitiva. APADOR-CH considera ca, prin continutul sau, infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” este in contradictie cu prevederile Constitutiei Romaniei, „cazul Ionel Buzoianu” fiind un caz clar de violare a libertatii de exprimare.

Emil si Virgil Macau (orasul Victoria)

Retinuti si batuti de politistii din localitatea Victoria in aprilie 1994, sub pretextul existentei unui mandat de aducere la Parchetul din Fagaras, cei doi frati – Emil si Virgil – au fost condamnati la 60 si respectiv 40 de zile inchisoare contraventionala, pe baza Legii nr. 61/1991 pentru tulburarea linistii publice. Emil Macau a facut numeroase plangeri la Parchetul militar, la Ministerul de Interne, la Parlament, la organizatii neguvernamentale de drepturile omului in legatura cu purtarea abuziva a politistilor din orasul Victoria. Parchetul militar Brasov a facut cercetari si, in septembrie 1994, a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor. In urma interventiei APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare a infirmat decizia si a dispus completarea investigatiilor. Intre timp, ancheta privind agresarea fizica pe care Emil Macau ar fi savarsit-o asupra unei persoane (si pentru care se eliberase mandatul de aducere) a fost incheiata cu decizia de neincepere a urmarii penale. Dar, deoarece atmosfera din orasul Victoria devenise de nesuportat pentru familia lui Emil Macau – compusa din sot, sotie si cinci copii minori -, aceasta a parasit localitatea, vanzand tot ce putea vinde (mai putin apartamentul proprietate personala) si a venit la Bucuresti. O noua audiere a lui Emil Macau si a sotiei sale, Maria Macau, in legatura cu incidentele care au precedat arestarea primului si a fratelui sau, a avut loc la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti, in prezenta unui reprezentat al APADOR-CH. In ciuda unor informatii care ar fi trebuit macar sa puna sub semnul intrebarii legalitatea interventiei politistilor din orasul Victoria, decizia finala a fost tot neinceperea urmaririi penale impotriva acestora. Familia Macau a parasit Romania.

Liviu-Petrisor Oprea (Campina)

In aprilie 1993, tanarul Liviu-Petrisor Oprea, in varsta de 19 ani, barman la un mic local din Campina, a fost dus la sectia de politie. Alertat, tatal sau a venit la sectie si si-a gasit fiul intins pe jos, cu urme clare de lovituri la cap si ceafa, zbatandu-se „ca un pui taiat”, dupa expresia tatalui. Transportat de urgenta, cu masina sectiei, in care se aflau doi subofiteri, la spitalul din localitate, tanarul apare in registru cu diagnosticul „traumatism cranian si cervical”. A fost internat succesiv in mai multe spitale, inclusiv Spitalul „Gheorghe Marinescu” si Spitalul militar central din Bucuresti, si i s-a acordat, fara sa fi cerut, o amanare pe motive medicale a satisfacerii stagiului militar obligatoriu. Intrucat nici cei prezenti in acea seara la bar, nici politistii nu au invocat vreun incident anterior retinerii care ar fi putut justifica loviturile de la cap si ceafa si, intrucat din momentul retinerii pana la ajungerea la spital Liviu-Petrisor Oprea s-a aflat in custodia politiei din Campina, ar fi fost absolut normal ca aceasta sa raspunda pentru leziunile constatate de medici. Dar Parchetul militar Ploiesti a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Campina. APADOR-CH a considerat solutia vadit neintemeiata si a solicitat Sectiei Parchetelor Militare sa infirme decizia, ceea ce s-a si intamplat. In 1995, dupa reanalizarea cazului, Parchetul militar a decis trimiterea in judecata a politistilor de la sectia de politie Campina pentru purtare abuziva. Procesul este pe rol la Tribunalul militar Bucuresti. APADOR-CH asigura asistenta juridica necesara lui Liviu-Petrisor Oprea.

Ioan Neagu (Brasov)

Ioan Neagu a avut un lung conflict de munca cu S.C.Fartec S.A. din Brasov. In septembrie 1994 el a fost brutalizat de politisti si retinut la sectia de politie mai mult de doua ore, fara a i se aduce vreo invinuire, doar pentru ca se afla in zona intreprinderii atunci cand se astepta vizita presedintelui Romaniei, Ion Iliescu. Plangerea adresata de Ioan Neagu Parchetului militar – plangere sustinuta de APADOR-CH -, a primit un prim raspuns negativ, adica neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva. Aceasta decizie a fost insa infirmata, Ioan Neagu fiind din nou audiat de Sectia Parchetelor Militare. Pana la sfarsitul anului 1995 dosarul nu fusese solutionat.

Gabriela-Ioana Gavrila (Bucuresti)

In luna iulie 1994, Gabriela-Ioana Gavrila a fost lovita de doi politisti, urcata cu forta in masina politiei, amenintata si insultata. Transportata la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 3, a fost interogata si apoi lasata sa plece. In urma plangerii sale, Parchetul Militar Teritorial Bucuresti a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, considerand ca leziunile corporale – atestate de cerificatul medico-legal -, ar fi fost produse „accidental” in momentul in care a fost introdusa cu forta in masina politistilor care ar fi executat un „mandat de aducere” emis de procuror. Trebuie mentionat ca politistii nu i-au aratat victimei un astfel de mandat. La insistentele APADOR-CH, in august 1995 Sectia Parchetelor Militare a decis aprofundarea investigatiilor si reaudierea persoanelor implicate. Pana la sfarsitul anului nu se solutionase cazul.

Ioan Epure (Pascani)

Arestat in luna martie 1993 de politia din Pascani, sub invinuirea de a fi savarsit un omor, Ioan Epure a fost condamnat de instanta, si executa pedeapsa in penitenciarul Iasi. Pe timpul cercetarii penale, Ioan Epure a fost torturat de politistii din Pascani. Parchetul militar Iasi, sesizat in legatura cu abuzurile politistilor, a decis neinceperea urmarii penale impotriva acestora. Sectia Parchetelor Militare a infirmat solutia in luna aprilie 1994, hotarand completarea cercetarilor. APADOR-CH nu cunostea – pana la sfarsitul anului 1995 – rezultatul investigatiilor.

b) Cazuri investigate de APADOR-CH in 1995

Kiss Istvan (Satu Mare)

Pe data de 23 ianuarie 1995, la ora 7.30 dimineata, Kiss Istvan din Satu Mare a fost ridicat de la domiciliul sau de trei politisti – plt.adj Nicolae Sabau, sg.maj. Ioan Verzes si plutonier Ioan Duciuc – si adus la sectia de politie din str. Petöfi. Exista un mandat de aducere emis de Judecatoria Satu Mare pe numele lui in legatura cu dosarul nr. 1207/94 in care fusese citat ca martor. In conformitate cu prevederile procedurale in vigoare, politistii care executau mandatul aveau obligatia de a-l conduce pe Kiss Istvan direct la Judecatorie. In jurul orei 9.30, Kiss Istvan a fost gasit pe strada, la circa 16 m de sectia de politie, in stare foarte grava. A fost transportat mai intai la domiciliul sau, apoi la spitalul din Satu Mare si, in cele din urma la spitalul din Baia Mare, unde a decedat. Concluziile medicului legist sef de la Baia Mare sunt : „traumatism cranio-cerebral cu hematom intracranian operat, coma gradul III/IV”. Inutil de precizat ca Kiss Istvan nu a mai ajuns la tribunal sa depuna marturie.

De vreme ce politistii se aflau in executarea mandatului de aducere, inseamna ca Kiss Istvan s-a aflat in custodia lor si deci raspund pentru cele intamplate. Explicatii de genul „i-am dat drumul de la sectie sa se duca singur la tribunal si nu stim ce s-a intamplat dupa aceea”, avansate de politisti nu pot fi luate in considerare deoarece sarcina lor era de a-l aduce pe Kiss Istvan in instanta. O intrebare la care ancheta Parchetului militar trebuie sa dea raspuns este de ce victima a fost dusa intai la sectia de politie si nu direct la tribunal. Acest caz deosebit de grav nu fusese inca solutionat pana la sfarsitul lui 1995.

Virgil Ilies (Craiova)

Virgil Ilies, in varsta de 16 ani, a fost arestat pe data de 15 ianuarie 1994 sub acuzatia ca ar face parte dintr-o banda numarand circa 20 de membri (numarul acestora scazand in prezent la sase – opt persoane dintre care trei adulti). A fost tinut timp de peste 70 de zile in arestul politiei, la spitalul penitenciar Bucuresti si in arestul politiei judetene Dolj. Laboratorul „Mina Minovici” din Craiova a stabilit ca minorul are „discernamant neformat” iar in februarie 1994, IML Bucuresti a decis ca are „discernamant scazut”. Totusi, procurorul a refuzat punerea sa in libertate. Abia pe 29 martie 1994 Parchetul General a dispus revocarea mandatului de arestare.

Minorul Virgil Ilies a afirmat ca a fost batut in repetate randuri de colegii de camera, care i-ar fi spus ca „asa au primit ordin”. El a fost inchis impreuna cu adulti, in arestul politiei judetene fiind cate 30 de detinuti in camere de 18 – 20 metri patrati. Iesit din arest, Virgil Ilies a fost internat la spital cu diagnosticul anemie si o puternica infectie cu streptococ pe tot corpul.

Mama lui, care l-a vazut in dimineata urmatoare arestarii, a sustinut ca Virgil avea sange pe fata si ca a auzit tipete in sediul politiei unde se dusese sa afle ce se intampla cu copilul ei. A doua oara, l-a vazut pe data de 20 ianuarie 1994, la parchet, unde Virgil fusese adus cu catuse la maini. Mainile ii erau umflate si vinete. L-a mai vazut apoi pe 4 martie 1994, la Judecatoria Craiova. Era foarte slab si, pe parcursul celor patru ore cat a stat in sala, a fost tinut permanent cu mainile prinse la spate in catuse.

In ianuarie 1995, Virgil Ilies a retractat tot ce recunoscuse anterior in legatura cu participarea la furturi din masini, invocand bataile si amenintarile primite in arestul politiei.

Parchetul militar nu a dat, inca, nici un raspuns in legatura cu abuzurile politistilor impotriva lui Virgil Ilies. Acesta este, in prezent, trimis in judecata pentru infractiunea de furt din avutul privat.

Ilie si Silviu Tuican (Calugareni)

In septembrie 1994, Ilie Tuican si fiii sai – Silviu si Manea – au primit citatii sa se prezinte la politia din comuna. Ilie s-a dus la post sa anunte ca fiii sai erau plecati din localitate. Dupa spusele lui, a fost legat cu catusele, iar seful de post Florea Amuza l-a batut. Chemarea la postul de politie s-a datorat unei reclamatii din partea Cristinei Tuican, fosta sotie a lui Manea Tuican.

Pe data de 19 martie 1995, Silviu Tuican, impreuna cu un prieten din Bucuresti – Stan Vasile, de profesie, se pare, politist – au avut un conflict cu niste ciobani, in timpul caruia Stan Vasile a fost lovit cu o bata in cap, iar Silviu Tuican a folosit, impotriva agresorilor, un spray cu gaze lacrimogene pe care il avea prietenul sau. In aceeasi seara, Silviu Tuican s-a dus la discoteca din comuna, existand martori care atesta ca acesta nu prezenta urme de lovituri.

A doua zi – pe 20 martie 1995 – Silviu Tuican a fost dus la postul de politie de subofiterul Dan Chirita, unde se afla si prietenul sau Stan Vasile. La scurt timp dupa aceea, au aparut seful postului, Florea Amuza si subofiterul Gheorghe Ciuraru. Silviu a fost lovit chiar in fata lui Stan Vasile, dupa care a fost dus de seful postului Florea Amuza si de subofiterul Gheorghe Ciuraru intr-o incapere alaturata. Dupa ce i s-a luat o declaratie cu privire la incidentul cu ciobanii, Florea Amuza l-a lovit in cap cu un scaun, l-a batut cu pumnii, cerandu-i sa scrie inca o declaratie in legatura cu un incident anterior intre Manea Tuican si fosta sa sotie. Silviu Tuican a sfarsit prin a semna acea declaratie care il incrimina pe fratele sau, doar pentru a scapa de violentele subofiterului. Exista un martor – Radu Costel Titi – care declara ca l-a vazut pe Silviu Tuican cu urme vizibile de lovituri in incinta politiei, si o martora – Sima Dumitrescu – care afirma ca, afland ca Silviu este batut la postul de politie, a venit acolo si a vazut pe geam cum seful de post Amuza il lovea. Silviu Tuican are certificat medico-legal (nr. 233/C din 21 martie 1995) din care rezulta ca „prezinta leziuni traumatice ce au putut fi produse prin lovire cu un corp dur si pot data din 20.03.1995”, leziuni ce necesita sase-sapte zile ingrijiri medicale, „daca nu survin complicatii”.

Pe data de 13 aprilie 1995, Ilie Tuican a depus plangere la Parchetul Militar Bucuresti, atat pentru el cat si pentru fiul sau Silviu, precizand cu aceasta ocazie si numele altor persoane din comuna care au avut de suferit de pe urma tratamentelor aplicate de politistii din comuna. In luna iunie 1995, familia Tuican a primit o adresa din partea Inspectoratului General al Politiei (nr. 174008/24. 05. 1995) care preciza ca Silviu Tuican fusese batut de cei doi ciobani (Radu Marin si Enache Nicolae) si nu de subofiterii de la postul de politie din Calugareni.

O alta persoana din comuna Calugareni a fost batuta de acelasi sef de post Amuza pentru a marturisi, pe langa furtul comis, inca unul de care – afirma persoana – nu ar fi fost vinovat. Dupa ce a stat in arest preventiv o luna de zile, omul refuza sa faca plangere deoarece are un proces in curs si se teme de reactia politistilor.

Gherghina Darasteanu si mama sa Elena Olteanu in varsta de 82 de ani au fost lovite cu un baston in cap de Maria Ion (bunica Cristinei Tuican) pe data de 24 aprilie 1994. Au fost amandoua internate in spital circa doua saptamani, au reclamat si la politie, dar nu s-a luat nici o masura impotriva agresoarei. Aceasta, la randul sau, si-a scos un certificat medical ce atesta ca a avut nevoie de sapte zile ingrijiri medicale. Insa pe data de 10 mai, dupa iesirea din spital, batrana Elena Olteanu – care s-a plans permanent de dureri de cap – a decedat. Medicul legist de la Giurgiu i-a declarat Gherghinei Darasteanu ca „a trimis inima la laborator la Bucuresti” pentru ca este vorba de un atac de cord. Trebuie mentionat faptul ca, dupa spusele Gherghinei Darasteanu, la spital mamei sale nu i s-a facut radiografie craniana. Convingerea Gherghinei Darasteanu este ca mama ei a decedat in urma loviturilor primite la cap si ca politia din Calugareni o „acopera” pe faptuitoare prin refuzul de a intreprinde orice fel de cercetare.

Tot in legatura cu Gherghina Darasteanu mai trebuie amintit si faptul ca pe data de 23 martie 1995 (deci la trei zile dupa violentele exercitate de politisti asupra lui Silviu Tuican), ea a fost chemata la sectia de politie de subofiterul Gheorghe Ciuraru, sub pretextul ca acolo s-ar afla un locotenent de politie care ancheteaza cazul Tuican. Insa la politie nu se afla nici un locotenent. I s-a aratat doar declaratia data de Silviu Tuican – smulsa prin violenta – in privinta fratelui sau Manea si i s-a cerut sa declare si ea ca acesta din urma si-ar fi agresat sotia. Gherghina Darasteanu a refuzat sa dea declaratia ceruta.

Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Calugareni. Ministerul de Interne, care a efectuat propriile investigatii, a ajuns la concluzia ca Silviu Tuican a fost batut de cei doi ciobani, netinand cont de marturiile care semnalau ca pe data conflictului – 19 martie 1995 – acesta nu prezenta urme de lovituri. In schimb, chiar certificatul medico-legal mentioneaza urme de lovituri ce pot data din 20 martie, respectiv ziua in care Silviu a fost dus la politie. Iar Parchetul militar sustine ca Ilie si Silviu Tuican si-au retras plangerile impotriva politistilor.

Viorel Constantin (Tandarei)

Viorel Constantin domiciliaza in Tandarei, str. Spitalului nr. 11, este casatorit si are trei copii. In seara zilei de 2 aprilie 1995, in jurul orei 23:00, in discoteca din strada Fetesti l-a vazut pe gardianul public Ionel Tudor care, cu cateva zile mai inainte, il oprise pe strada pe Catalin Constantin, fiul lui Viorel Constantin, in varsta de 14 ani, si ii ceruse sa prezinte buletinul de identitate. Baiatul, care sustine ca nu facuse absolut nimic care sa provoace o cat de mica suspiciune, nu avea buletinul asupra lui. Gardianul a reactionat lovindu-l cu piciorul in spate. Intalnindu-l in discoteca, Viorel Constantin l-a intrebat pe gardianul Ionel Tudor de ce il brutalizase pe fiul sau. Ionel Tudor a refuzat sa-i raspunda si l-a lovit. Un al doilea gardian public – Ion Dumitrache – si doi subofiteri de politie – Leonard Chivu si Costel Preda – toti aflati in discoteca, s-au repezit la Viorel Constantin si au inceput sa-l loveasca, cu pumnii si picioarele. Persoanele prezente in discoteca au incercat sa-i convinga pe cei patru reprezentanti ai autoritatilor sa nu-l mai bata pe Viorel Constantin, dar fara succes. Acesta a fost mai intai tras dupa o perdea si apoi tarat afara din local, fiind lovit incontinuu. La iesire, Viorel Constantin a incercat sa se refugieze sub o masina parcata dar a fost tras afara de picioare. In acel moment a aparut un al treilea politist – Ion Tudor, imbracat civil – care, fara sa stie ce se intamplase inainte, a inceput si el sa-l loveasca pe Viorel Constantin. Oamenii din discoteca au iesit afara si au vazut toata scena. Grupul celor cinci l-a tarat pe Viorel Constantin pana la sectia de politie, aflata la cateva zeci de metri de local. La putin timp dupa introducerea lui in sediul politiei, a sosit comandantul sectiei – locotenent Constantin Gutu – care l-a eliberat imediat.

Certificatul medico-legal nr. 337 emis pe data de 3 aprilie 1995 de Laboratorul de medicina legala Slobozia cuprinde urmatoarele constatari: „Multiple echimoze si escoriatii intre 3/3 cm. si 5/5 cm. toraco-lombar bilateral. Echimoza 3/3 cm. frontal drept. Din ex. ORL efectuat la data de 3 aprilie 1995 de Policlinica Slobozia rezulta ca prezinta: Epistaxis anterior posttraumatic; Ruptura posttraumatica membrana timpanica stg. Din examenul stomatologic rezulta ca prezinta: LL II – coroana rigida de acrilat sparta. CONCLUZII: Numitul Constantin Viorel prezinta leziuni de violenta care au putut fi produse prin lovire cu un corp dur ce pot data din data de 2 aprilie 1995. Necesita 22-25 zile ingrijiri medicale de la data producerii, daca nu survin complicatii.” Ulterior, pe certificat s-au adaugat cuvintele „Ramane cu infirmitate”. Viorel Constantin are si un certificat din care rezulta ca pentru „perforatie posttraumatica, membrana timpan stanga” a urmat un tratament zilnic in perioada 3 – 17 aprilie 1995. De asemenea, are o radiografie, tot din data de 3 aprilie, care arata o fisura la clavicula dreapta.

Viorel Constantin a depus plangere la Parchetul militar Bucuresti si la redactia ziarului „Adevarul” pe data de 4 aprilie 1995. La 11 aprilie 1995, a depus la Parchetul militar certificatul medico-legal precum si numele si adresele a 12 martori. Din acestia, zece au fost audiati de procurorul insarcinat cu cercetarea cazului, toti confirmand relatarea lui Viorel Constantin in legatura cu incidentul din 2 aprilie. Numarul dosarului penal este 439/P/1995.

Intre timp, pe data de 20 aprilie au venit la Tandarei ziaristi de la „Adevarul” care, dupa ce au stat de vorba cu martori oculari, cu primarul, cu secretarul Primariei si cu seful formatiunii de gardieni publici – politistii au refuzat dialogul cu reprezentantii presei -, au publicat un articol despre acest caz in numarul din data de 8 mai. La o saptamana dupa vizita ziaristilor de la „Adevarul”, Viorel Constantin a primit acasa, prin posta, (data postei era 26 aprilie) doua procese verbale prin care era amendat pe baza Legii nr. 61/1991. Primul, datat 11 aprilie, poarta numarul 1577129, este redactat de sg.maj. Chivu Leonard si se refera la incidentul din 2 aprilie. Din descriere, rezulta ca Viorel Constantin era beat, a proferat injurii la adresa gardianului public Ionel Tudor pe care l-a amenintat cu acte de violenta, apoi a tulburat linistea locuitorilor pe drum spre sediul politiei si a refuzat sa dea detalii in legatura cu identitatea sa. I s-a aplicat o amenda de 270.000 lei (doua sute saptezeci mii lei). Al doilea proces verbal, nr. 1577605 din data de 24 aprilie este redactat de lt. Tudor Marcel si se refera la amenintari pe care Viorel Constantin le-ar fi proferat pe data de 23 aprilie la adresa gardianului public Ion Dumitrache. Amenda este de 20.000 lei, tot pe baza Legii nr. 61/1991. Cele doua procese verbale par a fi scrise de aceeasi persoana, chiar daca numele agentilor constatatori sunt diferite. Primul proces verbal (cel din 11 aprilie) este semnat de un martor (Iulian Munteanu) si mentioneaza ca persoana amendata nu a fost de fata. Al doilea proces verbal nu mai mentioneaza nimic in legatura cu contravenientul, nu este semnat de nici un martor si nu se face nici mentiunea ca nu a existat un martor. Nici unul din cele doua procese-verbale nu a fost semnat de Viorel Constantin.

Ambele procese verbale au fost contestate in justitie de Viorel Constantin. Initial, el a depus contestatia chiar la sectia de politie, necunoscand procedura corecta. Comandantul Gutu i-a spus ca va rezolva el problema, in sensul anularii proceselor verbale, lucru care, evident, nu se putea intampla. In cele din urma, dupa insistente, Viorel Constantin a reusit sa depuna contestatia la judecatoria Slobozia, care, initial, i-a refuzat actiunea pentru ca depasise termenul de 15 zile. Primul termen in acest dosar a fost pe data de 9 iunie 1995.

Sotia lui Viorel Constantin a confirmat ca sotul ei a revenit la domiciliu in jurul orei 24:00, cu urme clare de lovituri pe fata si pe corp. Dupa intoarcerea acasa, Viorel Constantin si sotia au constatat ca ii disparusera lantisorul de aur de la gat si ceasul de la mana. Ei nu acuza pe cineva anume, dar cred ca obiectele au fost pierdute sau furate fie la discoteca, fie pe drum spre sectia de politie sau chiar in sectie. Sotia lui a confirmat si faptul ca fiul lor, Catalin Constantin fusese lovit cu cateva zile mai devreme de un gardian public pentru singura vina de a nu fi avut buletinul de identitate asupra sa. In plus, un nepot al lor – Florian Costea – a fost si el amendat pe data de 8 mai de sergentul major Leonard Chivu cu suma de 35.000 lei pentru ca nu a prezentat actele de identitate la control. Trebuie remarcat ca procesul verbal nr.1577688 a fost intocmit de sergentul major, martor fiind gardianul public Ionel Tudor. Amenda a fost platita fara a mai fi contestata, din dorinta parintilor de a-l scuti pe tanar de experienta unui proces la tribunal.

Martorul Ion Aurel a confirmat integral relatarea lui Viorel Constantin cu privire la incidentul de la discoteca din seara zilei de 2 aprilie 1995, pana in momentul in care cei trei politisti si cei doi gardieni publici l-au tarat pe „contravenient” la sectia de politie. Ion Aurel nu s-a dus si la sectie dar, in jurul orei 24:00, Viorel Constantin a revenit la discoteca, plin de urme de lovituri, cautand pe cineva care sa-l duca acasa cu masina, el nemaifiind capabil sa conduca. Ion Aurel este cel care l-a dus la domiciliu si a fost primul care a sesizat disparitia lantisorului de aur de la gat. Ion Aurel a declarat ca, dupa ce a depus marturie la Parchetul militar, nu mai are curajul sa mearga seara singur prin Tandarei, temandu-se ca politistii si/sau gardienii publici ar fi capabili sa-i insceneze ceva.

Comandantul Gutu de la sectia de politie a admis ca Legea nr. 61/1991 ofera posibilitatea unor abuzuri din partea politistilor. El a spus ca l-a zarit pe Viorel Constantin dupa ce fusese adus in sediul politiei din Tandarei si ca prezenta „escoriatii la ochi”.

Relatandu-i comandantului faptul ca unii din martorii lui Viorel Constantin se tem ca sunt „supravegheati” permanent de politisti, raspunsul sau a fost ca este „normal sa fie supravegheati deoarece sunt o banda de infractori” care au mai avut condamnari. Viorel Constantin a fost condamnat in 1988 la trei luni inchisoare pe baza decretului 153/1970 si a mai avut o condamnare – amnistiata – pentru un conflict intre mai multi tineri. Dupa stiinta lui Viorel Constantin nici unul din martorii sai nu a avut condamnari anterioare.

Pana la sfarsitul anului 1995, Parchetul militar nu solutionase cazul Viorel Constantin.

Alfred Pana (Gura Vaii, comuna Suditi)

Luni 3 iulie 1995, un politist de la postul de politie din comuna Suditi, de care apartine si satul Gura Vaii, l-a retinut pe tanarul Gabriel Mitu de 16 ani, fiul vitreg al lui Alfred Pana, sub acuzatia de furt din avutul particular. Politistul, cunoscut doar sub numele de „Nicu”, i-a pus catuse la maini tanarului si a chemat un cetatean din sat care are o masina Aro, pentru a-l transporta la post. In acel moment a aparut si Alfred Pana. Politistul i-a pus si acestuia catuse la maini si l-a urcat in masina.

La post, Gabriel Mitu a fost batut, dupa propria-i declaratie, cu pumnii si palmele peste fata si cu bastonul de cauciuc, peste maini. In cele din urma a semnat o declaratie prin care recunostea ca a furat cateva obiecte de o valoare redusa (pahare, ochiuri de plita, un fierastrau), precum si un aparat de proiectat diapozitive. Gabriel Mitu sustine ca, inainte de a fi dusi in camere diferite, a vazut cand tatal sau a fost lovit cu capul de pereti de seful de post si de adjunctul acestuia. Eliberati in jurul orei 2 dimineata, Gabriel Mitu l-a vazut pe Alfred Pana lovit la cap si plin de sange pe fata.

A doua zi, marti, Alfred Pana si Gabriel Mitu s-au dus din nou la postul de politie din Suditi pentru a depune unele din obiectele sustrase de tanar. Alfred Pana s-a simtit din ce in ce mai rau, acuzand dureri de cap – rana din frunte fusese pansata provizoriu de un consatean -, si de stomac. Pana la incidentul de luni seara, nimeni nu l-a auzit vreodata plangandu-se de starea sanatatii.

Joi 6 iulie, in jurul pranzului, fratele lui Alfred Pana l-a gasit pe acesta mort in casa, intins pe pat cu fata in jos. L-a chemat imediat pe vecinul Dumitru Alexandru dar, in momentul in care l-au intors cu fata in sus, lui Alfred Pana i-a tasnit sange pe nas. Speriati, fratele si vecinul au hotarat sa nu faca nimic pana nu vine politia sa constate decesul si cauzele acestuia. Politia a adus o sora medicala de la dispensarul din Suditi care a stabilit diagnosticul „stop cardio-respirator, hipertensiune arteriala stadiul II, etilism”.

Felicia Pana, cumnata lui Alfred, l-a vazut pe acesta joi 6 iulie, dupa ce murise si dupa ce sotul ei si un vecin – Alexandru Dumitru – il spalasera si imbracasera pentru inmormantare. Ea a remarcat rana din frunte, o ureche invinetita precum si vanatai pe gat si ceafa. In timp ce se desfasurau pregatirile de inmormantare, Constantin Gheorghe, seful postului de politie din Suditi, impreuna cu subalternul sau „Nicu” au venit la decedat acasa. I-au cerut mai intai Feliciei Pana si, la refuzul acesteia, sorei decedatului, sa semneze o declaratie conform careia familia Pana nu ar fi avut nici un fel de pretentii din partea politiei sa efectueze o autopsie. Mai mult, din spusele mai multor sateni si dintr-un material publicat in periodicul local „Tribuna Ialomitei” nr. 742 din 21 iulie, rezulta ca politistii ar fi spus rudelor decedatului ca o autopsie i-ar costa circa 200.000 lei, suma de care nimeni din familie nu dispunea.

Vasilica Alexandru, sotia lui Dumitru Alexandru, a afirmat ca, in ziua arestarii, politistul Nicu bause ceva la Maria Lazarescu, proprietara unei mici pravalii, binecunoscuta in sat pentru „relatiile bune cu politia” si pentru comportamentul neprietenesc fata de unii consateni. Maria Lazarescu ar fi reclamat politistului ca Gabriel Mitu – fiul lui Alfred – i-ar fi furat patru pahare si/sau farfurii si i-ar fi cerut sa ia masuri impotriva tanarului. Vasilica Alexandru l-a vazut apoi pe politist punandu-le catusele lui Gabriel Mitu si lui Alfred Pana si urcandu-i in „Aro”. Dumitru si Vasilica Alexandru sustin ca, dupa ce a revenit acasa, Alfred Pana arata rau, se plangea de dureri de cap si de stomac si umbla clatinandu-se, desi, au precizat ei, nu mai bea nimic.

Cea care a efectuat constatarea decesului, la solicitarea politistilor din Suditi, este sora medicala Cornelia Petecila. Evident ea nu corespundea notiunii de „organ medico-legal, caruia ii revine competenta potrivit legii, sa efectueze aceasta constatare”. (Codul de procedura penala, art. 114)

Plangerea adresata Parchetului militar nu a fost solutionata pana la sfarsitul anului 1995.

Ioan Rus (Gherta Mica)

Sambata, 6 august 1994, Ioan Rus, in varsta de 29 de ani, casatorit, tata a trei copii (al patrulea s-a nascut dupa moartea sa), a fost ucis prin impuscare in cap de un politist – serg. maj. Constantin Crainic – mutat disciplinar, de putin timp, la Gherta Mica. Din informatiile de la fata locului rezulta ca seful de post – plt. Gheorghe Ceteras – decisese sa-i pandeasca pe pescarii neautorizati, suspecti ca ar folosi dinamita pentru a prinde pesti in raul Tur. In noaptea de 5 spre 6 august 1994, plutonierul Ceteras, impreuna cu serg. maj. Constantin Crainic si cu un alt subofiter, Vasile Satmari, au baut la barul din comuna, lucru confirmat de primarul Nicolae Bud, care a fost trezit din somn in jurul orei 2:30 de cei trei. Politistii s-au dus apoi pe malul raului Tur, insotiti, se pare, de un al patrulea politist din localitatea Turt. Nu se stie nici la ce ora s-a tras cu arma asupra lui Ioan Rus – unii martori afirmand ca ar fi fost ora 6 – 6.30, altii ca ar fi fost ora 10 -, nici daca acesta era sau nu insotit. In orice caz, toti martorii sustin ca nu s-a tras decat un singur foc de arma. Cu alte cuvinte, nu s-a recurs la focul de avertisment. Politistii au infasurat apoi capul victimei cu o camasa si au pretins initial ca ar fi fost un necunoscut. Este absolut sigur ca cel putin plt. Ceteras si Vasile Satmari il cunosteau bine pe Ioan Rus, in casa caruia fusesera cu doar cateva zile inainte. Oamenilor care incepusera sa se adune li s-a spus ca ar fi un „talhar” din alt sat si ca urmau sa-l transporte la Satu Mare. Localnicii s-au opus si, in cele din urma, cadavrul a fost autopsiat chiar acolo, pe malul raului. Certificatul nr 1827/III/256 din 11.08.1994 eliberat de Laboratorul de Medicina Legala al judetului Satu Mare precizeaza ora decesului – 5.45 -, ora autopsierii – 14.00 – iar la concluzii : „1. Dilacerare de maduva cervicala si trunchi cerebral” si „3. Plaga impuscata vertebro-craniana.”. Certificatul este semnat de dr. Petru Varodi, medic primar legist.

Din acest certificat se deduce ca victima a fost impuscata din spate. Fotografia mortului arata insa ca Ioan Rus a fost impuscat in fata, glontul penetrandu-i craniul aproape de baza nasului si iesind prin spate, orificiul de intrare din fata fiind, evident, mai mic decat cel de iesire. Cadavrul era complet dezbracat in momentul transportarii la domiciliu, iar hainele cu care fusese imbracat nu au fost nici recuperate de familie si nici macar vazute de vreun membru al familiei. Toti satenii care au fost de fata la pregatirile pentru inmormantare sunt unanimi in a declara ca Ioan Rus avea urme vizibile de lovituri („ca si cum ar fi fost lovit cu bocancii”) pe ambele picioare de la genunchi in jos. O expertiza a hainelor pe care acesta le purta, mai ales a pantalonilor, ar putea clarifica originea acelor urme.

Trebuie mentionat faptul ca mortul a fost mutat de pe un mal pe celalalt la cererea – sau in prezenta – procurorului criminalist Sever Spataru de la Satu Mare, chemat la fata locului de politisti din Gherta Mica pentru a face primele cercetari.

Ana Rus, vaduva lui Ioan Rus, impreuna cu alti trei sateni, au fost invitati o singura data la politia din Negresti, la circa o saptamana dupa inmormantare, unde un procuror le-a adresat o singura intrebare : „cu cine se dusese Ioan Rus la pescuit in acea dimineata?” Satenii sustin ca nu stiu cine il insotise pe Ioan Rus la pescuit, iar Ana Rus afirma ca sotul ei plecase in acea dimineata foarte devreme, fara sa-i spuna ceva. Nimeni nu le-a mai solicitat apoi vreo declaratie, iar credinta familiei Rus, vecinilor si prietenilor sai este ca nu se efectueaza nici o ancheta.

Conform unor informatii primite de la ziaristi de la publicatii locale, Parchetul militar Oradea a dat solutia de „neincepere a urmaririi penale” impotriva politistilor din Gherta Mica. Decizia de neincepere a urmaririi penale impotriva serg.maj. Constantin Nicolae Crainic a fost infirmata de Sectia Parchetelor Militare la data de 20 aprilie 1995. In urma reanalizarii cazului, sergentul major Crainic a fost trimis in judecata pentru infractiunea de „ucidere din culpa” (art. 178 alin. 2 Cod penal).

Pana la sfarsitul anului 1995, APADOR-CH a fost informata ca acuza de „uciderea din culpa” a fost schimbata in „omor”, urmata de declinarea competentei instantei de judecata.

Constantin Zgambau (Bucuresti)

In zilele de 7 si 8 aprilie 1995 un grup de studenti de la Academia de Arte Plastice a organizat o actiune culturala in Piata Victoriei prin care protesta impotriva conditiilor improprii de studiu si a altor aspecte de natura sociala. Pentru aceasta actiune grupul de studenti condusi de Constantin Zgambau a cerut aprobarea Primariei Capitalei, desi, conform Legii 60/1991 privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice, nu avea nevoie de acest acord. Prin nota de raspuns nr. 583/6/30 III 1995, Consiliul Local al Municipiului Bucuresti este de acord cu desfasurarea actiunii studentilor in fata Muzeului Antipa si introduce o unica interdictie, anume ocuparea partii carosabile a Pietii Victoriei. Grupul de studenti protestatari a ocupat pastila din centrul pietii Victoriei, in care circulatia vehiculelor este interzisa.

Printr-un prim proces verbal seria B no. 0500954 din data de 7 aprilie 1995 liderul grupului protestatar Constantin Zgambau a fost amendat cu suma de 400.000 lei, invocandu-se art. 26 lit.b) din Legea nr. 60/1991 („nerespectarea orelor de desfasurare, traseelor de deplasare sau locului si perimetrului destinat adunarii publice”). Dar, conform art. 6 alineat b) din Decretul nr. 328/1966 privind circulatia pe drumurile publice, in vigoare si in prezent, „prin parte carosabila se intelege partea drumului public folosita, in mod normal, pentru circulatia vehiculelor”. Prin urmare, grupul de studenti, care a ocupat pastila din centrul Pietii Victoriei, nu s-a aflat pe carosabil, si deci nu a incalcat dispozitia Primariei, amenda nejustificand-se.

Un al doilea proces verbal de amendare a lui Constantin Zgambau tot cu 400.000 lei – seria B no 0500528 – este datat 8 aprilie 1995 si are acelasi temei legal (legea 60/1991 art. 26, lit. b), cu toate ca grupul de studenti protestatari nu a mai ocupat acel spatiu din centrul pietii ci a trecut prin fata cladirii Guvernului, indreptandu-se spre Muzeul Grigore Antipa. Asadar, nici aceasta a doua amenda nu se justifica.

Considerand ca nu a incalcat nici o dispozitie legala, Constantin Zgambau nu a semnat procesele-verbale, nu le-a contestat in justitie si nu a platit amenzile. Prin sentinta civila nr. 8957 din 21 septembrie 1995, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a decis transformarea celei de a doua amenzi din data de 8 aprilie 1995 in 100 zile inchisoare contraventionala. Avand in vedere posibilitatile oferite de Legea nr. 61/1991, Judecatoria nu a examinat fondul problemei, ci doar a transformat automat o amenda neachitata in 100 de zile inchisoare contraventionala, ceea ce pune sub semnul intrebarii insasi notiunea de proces corect.

Faptul ca studentul Constantin Zgambau a refuzat sa semneze procesele verbale, sa le conteste sau sa se apere in instanta reprezinta optiunea sa, chiar daca pretul ei a fost cuantificat in zile de inchisoare. Dar aceasta nu inseamna ca nu a avut loc o violare a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, garantate de Constitutia Romaniei (libertatea de exprimare, libertatea intrunirilor), printr-un abuz al politiei necorectat de justitie.

Constantin Zgambau a fost arestat si depus la Penitenciarul Bucuresti, privarea de libertate durand cinci zile. Fara stirea sa, un ziarist binecunoscut a achitat amenda si, impotriva vointei sale, Constantin Zgambau a fost eliberat din penitenciar.

Familiile Tanase si Dragnea (sat Mihai Voda, comuna Bolintin Vale)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, in jurul orei 6:30, un grup masiv de politisti (dupa unii martori 15, dupa altii cel putin 25 – 30) inarmati, condusi de capitanul de politie Ion Lepadatescu si insotiti de caini, au patruns in curtea casei in care locuiesc familiile Tanase si Dragnea. Stanca Dragnea (60 ani) si Grigore Tanase (62 ani) traiesc in concubinaj si, in aceeasi casa, locuiesc si copiii lor rezultati din casatorii anterioare (la randul lor casatoriti si avand copii mici); in total, sapte adulti si cinci copii. Unul dintre adulti plecase deja la serviciu inainte de sosirea politistilor.

In timp ce atat adultii cat si copiii dormeau, politistii au intrat in casa, l-au luat pe Grigore Tanase din pat si l-au tarat de par in curte. I-au spus ca nu vor pleca de acolo fara Tudorel Tanase, fiul sau, banuit de furt. Grigore Tanase i-a intrebat daca au mandat, iar capitanul Lepadatescu i-a raspuns ca nu are, dar ca „va veni si mandatul”. Aceasta afirmatie a fost facuta de fata cu sublocotenentul Constantin Sandor. Stanca Dragnea i-a rugat pe politisti sa nu mai strige ca sa nu sperie copiii mici care dormeau inca. Drept raspuns, unul dintre ei a amenintat-o ca asmute cainele asupra ei. Femeia s-a speriat si a pus mana pe un ceainic cu care a incercat sa tina cainele la distanta. Politistul i-a smuls ceainicul si l-a aruncat in curte. Apoi Stanca Dragnea a incercat sa se apere de caine cu o galeata de plastic. In cele din urma, capitanul Ion Lepadatescu a stropit-o cu spray paralizant, a trantit-o la pamant si i-a pus catusele. Ulterior, a fost tarata la una din masinile politiei.

Politistii au patruns intr-o alta incapere unde se aflau atat copii cat si adulti, dar nu Tudorel Tanase. Au spart geamurile verandei, au rupt perdelele si au pulverizat spray paralizant in interior, cu toate ca in casa erau si copii mici si femei si au tras focuri de arma in peretii casei pentru a-l determina pe Tudorel Tanase sa iasa din casa. Acesta a anuntat ca iese si, in momentul in care a aparut in prag, a fost impuscat in bazin. La spital, i s-a extirpat un rinichi. In prezent, Tudorel Tanase, impotriva caruia s-a emis un mandat de arestare, se afla la Spitalul penitenciar Bucuresti.

Aproape simultan cu impuscarea lui Tudorel Tanase, politistii au tras si in Constantin Dragnea care a iesit si el din casa, insotit de cei doi copii ai sai in varsta de 6 si respectiv 5 ani. Glontul l-a nimerit in picior.

Dupa spusele lui Grigore Tanase, capitanul Ion Lepadatescu le-ar fi cerut politistilor sa-l impuste in cap pe Tudorel Tanase. Atunci, disperat, batranul s-a aruncat peste fiul sau pentru a-l proteja si a fost impuscat in burta si in picior. Cei trei raniti au fost transportati la spital, mai intai in Bolintin si apoi la Spitalul municipal Bucuresti unde au fost operati, batranului extirpandu-i-se o bucata de intestin. Grigore Tanase a fost externat dupa doar cateva zile de spital, fara a i se inmana nici foaia de externare si nici vreun certificat medical. In timpul sederii in spital, Grigore Tanase a fost audiat de un procuror de la Parchetul militar care a si redactat declaratia. Batranul a semnat-o dar, fiind analfabet, nu a putut s-o citeasca.

Stanca Dragnea, care se plange de dureri in zona toracelui si dificultati la respirat – probabil in urma inhalarii gazelor paralizante -, a fost transportata si ea cu masina in care se aflau ranitii, dar nu a fost coborata la spital si nu a fost consultata de nici un medic. Ea a fost dusa la sectia de politie din Bolintin unde a fost legata cu catusele de calorifer, zacand acolo circa 12 ore (pana spre ora 22:00), cand un procuror i-a luat o declaratie. Stanca Dragnea a precizat ca a semnat declaratia scrisa de procuror dupa ce acesta i-a citit-o si modificat-o acolo unde ea nu fusese de acord cu cele mentionate. Nu a citit declaratia inainte de a o semna, intrucat nu avea ochelarii la ea. Dupa aceea i s-a dat drumul acasa. Stanca Dragnea a mai relatat si faptul ca politistii din Bolintin au efectuat mai multe perchezitii la ea acasa, toate vizandu-l pe Tudorel Tanase, dar ca nu s-a gasit niciodata nimic care ar fi putut justifica suspiciunea de furt.

Unul din nepotii Stancai Dragnea a spus ca, dupa ce ea si cei trei impuscati au fost dusi la masina politiei, un politist a luat din curte o furca, doua tepuse, doua coase si o prajina care sustinea franghia de rufe, pe care le-a pus intr-o alta masina a politiei. Dupa circa 30 de minute de la plecarea tuturor politistilor, au sosit la casa Dragnea – Tanase doi politisti, un procuror si un civil cu aparat de filmat. Au cules 9 cartuse, au filmat geamurile sparte si perdelele sfasiate. Doi martori si o persoana din familie au semnat procesul verbal.

O martora – M.I. – a dat doua declaratii in legatura cu incidentele din 17 noiembrie. In ambele, ea a afirmat ca, iesind din propria-i curte, invecinata cu cea a familiilor Dragnea-Tanase, in jurul orei 7:15 – 7:30, a vazut-o pe Stanca Dragnea inconjurata de trei politisti. Nu avea nimic in mana, nici o unealta sau alt obiect. La cateva secunde dupa ce trecuse de curte, a auzit impuscaturi. Prin aceasta marturie, M.I. infirma justificarea avansata – se pare – de politisti pentru recurgerea la armele de foc, conform careia ar fi fost atacati cu coase si bate de Stanca Dragnea si Grigore Tanase.

Art. 18 din Legea Politiei prevede posibilitatea folosirii de politisti a unor obiecte din dotare – inclusiv substante iritant-lacrimogene dar nu arme de foc – in situatii in care persoane care „tulbura grav ordinea si linistea publica”

„a) intreprind actiuni care pun in pericol integritatea corporala a altor persoane;

b) incearca sa patrunda sau patrund fara drept in sediile organelor administratiei publice, ale partidelor politice …

c) ultragiaza organele de ordine ori persoanele cu functii ce implica exercitiul autoritatii publice, prin amenintare, lovire sau orice alte acte de violenta”.

Toti membrii celor doua familii au sustinut ca, exceptand tentativa Stancai Dragnea de a se apara de cainele politist, nu au folosit nici un fel de unelte sau obiecte pentru a se apara sau a-i ataca pe politisti.

Art. 19 din Legea politiei prevede conditiile in care politistii pot recurge la forta armelor albe sau a armelor de foc:

„a) apararea sa (a politistului – n.n.)…. impotriva atacurilor care le pun viata in pericol…

b) respingerea atacurilor impotriva sediilor sau altor bunuri ale politiei…

c) apararea obiectivelor, a perimetrelor ….

d) retinerea infractorilor prinsi in flagrant delict care incearca sa fuga … (subl.n.)

e) retinerea infractorului care a ripostat cu arme albe sau de foc …”

Nici una din aceste conditii nu a fost indeplinita in cazul de fata.

Avand in vedere cele de mai sus, APADOR-CH considera ca politistii condusi de capitanul Ion Lepadatescu au comis o grava violare a dreptului la viata, la integritatea fizica si psihica a persoanei, asa cum sunt ele garantate de Constitutia Romaniei in art. 22. Prin actiunea lor au incalcat si art. 23 din Constitutie (libertatea individuala si siguranta persoanei), precum si art. 27 (inviolabilitatea domiciliului).

Spre deosebire de alte cazuri, Parchetul militar Bucuresti a investigat incidentul si, in patru zile, a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor care s-ar fi aflat in legitima aparare. Pentru a justifica legitima aparare, a fost sesizat Parchetul Giurgiu pentru a intreprinde cercetari in legatura cu infractiunea de ultraj comisa de victime la adresa politistilor.

APADOR-CH a trimis Sectiei Parchetelor Militare propriul raport privind acest caz si spera ca Sectia va infirma decizia de neincepere a urmaririi penale, decizie vadit neconforma cu realitatea.

Grupul de maici si calugari ortodocsi

Incepand din decembrie 1989, un grup de maici si calugari ortodocsi cer „purificarea clerului ortodox roman de elementele compromise si corupte”. Dupa repetate petitii, toate ramase fara raspuns, maicile si calugarii au recurs la metoda protestului in biserici. Ei asista la slujbele religioase din biserici din diverse localitati, exprimandu-si punctul de vedere doar in momentul in care preotii invita enoriasii sa se roage pentru patriarhul Teoctist.

Circa 20 de membri ai grupului au fost amendati de politistii din localitatile pe unde au trecut – unii avand multe asemenea sanctiuni -, pe baza Legii nr. 61/1991 art. 2 litera a) (proferarea de insulte, obscenitati etc. in locuri publice) sau g) (patrunderea fara drept intr-o incinta publica si refuzul de a o parasi) sau amandoua. Dintre cei amendati (Gherghina Mihai, Anicuta Mihai, Trandafira Mihai, Lucian Hlenschi, Maria Carciova si altii) sunt cativa care nu au putut achita sumele respective si, drept urmare, judecatoriile le-au transformat in zile de inchisoare contraventionala, pe baza impartirii la 300 lei/zi, modalitate neconforma cu deciza Curtii Constitutionale din octombrie 1995. La sfarsitul anului 1995, doua maici, Constantina Mihai si Liliana Carciu, isi ispaseau pedepsele in penitenciarul Braila, fiecare avand de executat cate 66 de zile inchisoare contraventionala, rezultate din impartirea amenzii de 20.000 la 300 lei/zi. Iar la judecatoriile din Fetesti si Targu Mures, se afla pe rol doua procese intentate unor maici si calugari din acest grup, de data aceasta pentru „ultraj la adresa bunelor moravuri”.

APADOR-CH considera ca reactiile grupului de maici si calugari trebuie rezolvate in interiorul bisericii ortodoxe, tinandu-se seama de libertatea de expresie si opinie si de dreptul la asociere, garantate de Constitutia Romaniei. Nu este firesc ca Politia si Parchetul sa raspunda apelurilor nejustificate ale bisericii ortodoxe pentru a reprima un grup de credinciosi care isi exprima opiniile critice la adresa unor membri ai clerului.

3. Concluzii

1. Cadrul legislativ ce reglementeaza raportul dintre cei insarcinati cu aplicarea legii si persoane trebuie modificat in sensul sporirii protectiei drepturilor omului si libertatilor sale fundamentale, in concordanta cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale ratificate pana in prezent (Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si cele zece protocoale aditionale, toate facand parte din legislatia interna);

2. Existenta unor prevederi din Legea Politiei nr. 26/1994, din Codul de procedura penala si din Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii a incurajat unii politisti sa comita excese, abuzuri (retineri ce depasesc 24 de ore, perchezitii domiciliare fara mandat dar cu „consimtamantul” celor vizati, aplicarea cu usurinta a unor amenzi etc), si chiar grave violari ale drepturilor omului.

3. In cazul Legii nr. 61/1991, prin procedura de urgenta impusa atunci cand agentul constatator opteaza pentru pedeapsa privativa de libertate (retinerea de 24 de ore, urmata imediat de aducerea persoanei in instanta, inclusiv in zile nelucratoare, eventuala reexaminare in urmatoarele 24 de ore), se restrange in mod inacceptabil exercitarea dreptului la aparare. De asemenea, transformarea amenzii neachitate in zile de inchisoare contraventionala se face printr-o simpla operatiune aritmetica, judecatorul nefiind autorizat sa examineze fondul problemei. Din acest punct de vedere se incalca insasi notiunea de proces echitabil. Chiar daca persoana care a savarsit o contraventie nu a contestat-o in timp util, procesul prin care i se transforma amenda in privare de libertate trebuie sa respecte normele standard pentru orice proces echitabil.

4. S-au inmultit cazurile in care politistii au recurs la arme de foc, cu ignorarea principiului proportionalitatii, prevazut chiar in Legea Politiei nr. 26/1994. Tendinta de acoperire a folosirii excesive a fortei s-a manifestat din partea unor Parchete militare care au dat decizii de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor sub pretextul „legitimei aparari”. A fost nevoie de interventia Sectiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General pentru a se aprofunda cercetarile si, eventual, a se modifica prima decizie in sensul tragerii la raspundere penala a politistilor vinovati. Daca proiectul de lege privind statutul politistului va fi adoptat de Parlament in forma sa actuala, atunci ofiterii si subofiterii nu vor mai putea fi cercetati, retinuti sau arestati decat cu avizul ministrului de interne sau al inspectorului general al politiei, ceea ce, pentru politisti va echivala cu impunitatea, iar pentru statul de drept va reprezenta un esec de proportii, prin subordonarea procurorilor (magistrati facand parte din puterea judecatoreasca) reprezentantilor puterii executive.

5. APADOR-CH considera ca a colaborat bine cu Parchetul General, indeosebi cu Sectia Parchetelor Militare, cu toate ca uneori, rezolvarea cazurilor a intarziat foarte mult. Au existat, fara indoiala, motive obiective pentru numeroasele amanari, dar si o tendinta, mai ales a procurorilor militari din afara Capitalei, de a acoperi abuzurile politistilor.

*

* *

IV. PROBLEME DIN PENITENCIARE

Din anul 1994, APADOR-CH si-a propus sa investigheze si plangerile individuale primite de la persoane aflate in detentie in penitenciare. Asociatia nu a avut in vedere analiza conditiilor de detentie dupa criteriile aplicate de Comitetul european pentru prevenirea torturii – care a si vizitat Romania in toamna lui 1995 – sau de Crucea Rosie Internationala, limitandu-se la discutii cu detinutii care aveau ceva de reclamat si la vizitarea penitenciarelor, vizite in urma carora a adresat Directiei Generale a Penitenciarelor rapoarte continand sugestii pentru imbunatatirea conditiilor de detentie. APADOR-CH considera colaborarea cu DGP fiind foarte buna nu numai pentru promptitudinea cu care s-au acordat toate aprobarile necesare, ci si pentru deschiderea dovedita de aceasta institutie fata de sugestiile avansate de asociatie.

In ianuarie si februarie 1995, un grup de militanti pentru drepturile omului din Romania si din alte tari, a vizitat unsprezece penitenciare din Romania – inclusiv Spitalul penitenciar Bucuresti. Actiunea a fost coordonata de APADOR-CH si a urmarit doua aspecte : constatarea conditiilor de detentie si analizarea unor cazuri individuale (persoane condamnate pe baza articolului 200 din Codul penal, conform listei puse la dispozitia APADOR-CH de Ministerul Justitiei).

In afara acestora, APADOR-CH a vizitat in 1995 mai multe penitenciare.

a) Spitalul penitenciar Bucuresti

Reprezentantii APADOR-CH au revenit la singurul spital penitenciar din tara pentru a constata daca se facusera sau nu imbunatatiri fata de 1994.

Conducerea spitalului a declarat ca erau internate in spitalul penitenciar circa 900 de persoane condamnate definitiv sau aflate in arest preventiv. Capacitatea spitalului este de 770 paturi. Aglomeratia cea mai mare era semnalata – ca si la vizita efectuata de APADOR-CH in noiembrie 1994 – la sectiile TBC si psihiatrie, unde erau internati cam 500 de bolnavi. O doctorita prezenta la discutie a afirmat ca raspunde de circa 200 de bolnavi de TBC si ca nu beneficiaza decat de o protectie minima impotriva eventualei contaminari (hidrazida, care nu poate fi luata permanent, sau lampi cu ultraviolete).

Corpul medical este format din 60 de doctori si circa 80 de asistenti medicali. De la 1 martie 1995 s-a marit ratia de calorii pentru detinutii bolnavi, care ajunsese la minimum 3.175 calorii/zi, cu sporuri pentru diverse categorii de bolnavi, la TBC crescand pana la 4.500 calorii/zi.

Prima camera vizitata la sectia TBC a fost cea cu numarul 108 in care 27 detinuti erau cazati in 20 de paturi. Prin comparatie cu celelalte camere, aceasta parea sa fie un fel de celula „de protocol”. Exceptand calitatea mancarii, nici un detinut bolnav nu s-a plans de ceva. Ei au spus ca asternuturile se schimba o data la doua saptamani, ca grupul sanitar aferent camerei este dezinfectat zilnic si ca sunt bine tratati.

A urmat camera 104, unde erau 27 de detinuti la 18 paturi. La aceasta camera grupul sanitar este format dintr-un singur WC si un jgheab din tabla cu trei robinete. Detinutii s-au plans de mancare si de faptul ca primeau zilnic numai un singur exemplar din „Jurnalul national” sau „Curierul national”. (Abonamentele sunt facute de spital). In ziua vizitei, felul doi la pranz consta din orez cu carne, practic cateva bucati de carne si cateva de slanina. Un medic al spitalului a sustinut ca o portie de slanina ar echivala cu 200 gr de carne, ceea ce ar reprezenta un mare numar de calorii, „recomandate mai ales la TBC”. Meniul zilnic servit detinutilor bolnavi de TBC consta din ceai cu biscuiti (uneori si marmelada), dimineata, o ciorba de cartofi si orez sau cartofi cu slanina la pranz si o fiertura de gris sau orez, cu o cana de lapte – „botezat”, sustin detinutii -, seara.

In contrast cu aceste doua camere, camera 105 prezenta o situatie dramatica : erau 71 de detinuti la 30 de paturi, multi dormind pe jos, saltelele erau vechi, murdare, cu caltii atarnand, paturile erau de asemenea vechi si extrem de murdare. Cateva paturi nu aveau cearceafuri de mai multe luni. Unii detinuti purtau pijamale putrede si rupte si s-au plans ca nu li se permitea sa poarte propriile maiouri si camasi. Nenumarati paduchi erau vizibili pe paturi, pe haine, pe oameni, iar corpurile detinutilor erau acoperite de ciupituri. Adjunctul directorului spitalului si asistenta au spus ca s-a folosit o solutie dezinfectanta „din import” care a avut o eficienta redusa, de circa 60 la suta. In camera nu functiona difuzorul, iar unul din detinuti a afirmat ca avea un radio-casetofon la garderoba, dar nu i se permitea sa-l aduca in camera. Chiar in timpul vizitei reprezentantilor APADOR-CH, a fost chemat un tehnician care a reparat difuzorul, lucru care, evident, ar fi putut fi facut mai demult. Detinutii aveau o cana de plastic cu gradatii pentru lichide si solide cu care masurasera portiile de ceai si de ciorba, rezultand ca primeau doar ceva mai mult de jumatate din ceea ce li se cuvenea. Ei au spus ca atat pentru ceai cat si pentru ciorba se foloseste acelasi polonic, care serveste si drept „unitate de masura”.

Camera 105 nu este – asa cum se afirmase la vizita precedenta a APADOR-CH -, un loc de triere a noilor veniti. De circa doua luni nu mai fusese adus nici un nou detinut bolnav, iar „veteranul” celulei se afla acolo de 15 luni. Cei din camera 105 au ridicat cu vehementa problema igienei personale. Mai intai ca, la 71 de persoane, exista doua WC-uri si un spalator cu trei robinete. Apa rece se intrerupea mereu, iar apa calda aveau doar o data pe saptamana – miercurea – timp de doua ore. Cei trei-patru sute de bolnavi TBC din toata sectia aveau la dispozitie sase dusuri, ceea ce inseamna ca fiecare dintre ei dispunea de doua – trei minute pentru a se spala, lucru evident imposibil de realizat. Pijamalele date de spital – unele rupte, altele carpite, dar toate vechi – erau spalate de detinuti pentru ca, daca le dadeau la spalatoria spitalului riscau sa primeasca altele si mai degradate. Pana se uscau pijamalele, bolnavii stateau in pielea goala, neavand schimburi. Ei au aratat o sticla in care isi luasera apa de baut care era tulbure si prezenta numeroase impuritati. O alta problema ridicata de bolnavi a fost cea a corespondentei. Conform regulamentului, bolnavii au dreptul sa expedieze cate o carte postala pe luna. S-au semnalat insa multe situatii in care rudele nu au primit nimic. Detinutii au intrebat de ce nu pot expedia mai multe carti postale pe care le pot procura singuri, gata timbrate, intrebarea lor neprimind raspuns din partea autoritatilor administrative.

Urmatoarea camera vizitata a fost 102, unde erau 37 de detinuti la 19 paturi. Problemele erau aceleasi ca si la 105 : paduchi, igiena precara, mancare proasta. Pe langa acestea, bolnavii s-au plans de mancarimi groaznice pe zone mai mari sau mai mici ale corpului. Doi dintre bolnavi aveau scabie infectata, trupurile lor fiind practic o rana vie. Personalul medical a justificat tinerea lor la un loc cu ceilalti bolnavi prin imposibilitatea de a-i muta „la dermatologie pentru ca, avand si TBC, i-ar putea contamina pe alti detinuti”. Cat despre posibilitatea ca bolnavii de TBC sa ia raie, raspunsul a fost ca este o boala „mai putin grava decat TBC-ul”.

b) Penitenciarul Focsani (judetul Vrancea)

Penitenciarul este situat in comuna Mandresti, la circa 3 km de orasul Focsani si acopera judetele Vrancea si Buzau. Din discutia cu loctiitorul comandantului penitenciarului au rezultat urmatoarele : penitenciarul avea, in august 1995, 1.345 detinuti la 1.005 locuri, realizate dupa 1990 prin adaugarea unui rand de paturi si transformarea unor incaperi in camere de detentie. Numarul total al cadrelor care lucrau in acest penitenciar era de 194.

Din cei 1.345 de detinuti, 646 aveau condamnari definitive, 479 erau in arest preventiv, 104 erau contravenienti (condamnati pe baza Legii nr. 61/1991), 55 erau minori (toti in arest preventiv) si 26 femei (condamnate definitiv sau in arest preventiv, majore si minore).

Circa 500 de detinuti munceau chiar in penitenciar (servicii, reparatii, intretinere de instalatii, confectionare de mobilier usor etc), sau, mai rar, in afara lui. Explicatia consta in dificultatea gasirii unor locuri de munca. Detinutii sunt platiti la nivelul salariului minim pe economie (75.000 lei/luna) din care lor le revin 10%. Evidenta contabila a acestui mic venit de 7.500 lei/luna este tinuta de penitenciar, iar detinutii pot sa dispuna de aceste sume cum doresc.

Penitenciarul organizeaza – cu concursul liceului nr. 3 din Focsani – cursuri de scolarizare (ciclul 1 – 4 si 5 – 8), precum si cursuri de calificare in tamplarie, legumicultura, viticultura etc. Un preot ortodox este incadrat ca personal civil. La intrebarea daca pentru cei care apartin altor culte religioase exista posibilitati de a aduce preoti de confesiunile respective, ni s-a raspuns ca nu au existat decat doua asemenea cazuri si, deoarece in Vrancea majoritatea covarsitoare este formata din ortodocsi, cei doi detinuti au fost mutati in alte penitenciare unde vin si reprezentanti ai altor culte religioase. Desi participarea detinutilor la slujbele religioase tinute in penitenciar nu este obligatorie, totusi, dupa parerea loctiitorului comandantului, toti detinutii ar dori sa fie prezenti, mai ales ca, la sarbatorile mari, sunt invitati si membrii familiilor unora dintre ei. Era insa clar ca, indiferent de inclinatiile religioase ale detinutilor, ei erau practic obligati sa asculte slujbele religioase, deoarece se procedeaza la inregistrarea si retransmiterea lor prin difuzoarele instalate in fiecare camera de detentie.

Conform practicilor general valabile pentru penitenciare, persoanele aduse in aceste locuri de detentie in arest preventiv trec si ele, aidoma celor care sunt condamnate definitiv, prin perioada de carantina de 21 de zile. In aceasta perioada, pe langa examenele medicale, persoanele respective sunt „pregatite” pentru viata de detinut. Asadar, se considera ca, o data aduse in penitenciar, aceste persoane vor fi in mod sigur condamnate, lucru ce contravine insasi ideii de prezumtie de nevinovatie.

Tot conform normelor aplicate in penitenciare, pedepsele pentru incalcarea regulamentului intern variaza de la anularea temporara a unui drept (dreptul la vizita, la pachete, la corespondenta), la izolare simpla (15 zile), sau izolare severa, in conditii mai dure (10 zile, cu avizul medicului).

Infirmeria penitenciarului avea doi medici generalisti, un stomatolog si 5 asistenti. Dotarea, in ceea ce priveste aparatura, era foarte slaba. In privinta medicamentelor, detinutii le pot primi de acasa, daca infirmeria nu dispune de cele necesare tratarii afectiunilor lor. Medicamentele sunt tinute in infirmerie si se distribuie dozele zilnice necesare bolnavilor. Cele mai frecvente boli intalnite in acest penitenciar sunt : psihopatii, boli hepatice, TBC (activ si stabilizat), boli cardiace, ulcer. Doctorita a confirmat faptul ca se efectueaza teste HIV asupra detinutilor, sustinand ca acest lucru se intampla numai daca ei sunt de acord si semneaza o declaratie in acest sens. Este insa indoielnic ca detinutii stiu ce inseamna de fapt testul HIV.

Plimbarea zilnica dureaza cam 20 – 30 minute si are loc de luni pana vineri inclusiv. Sambata si duminica detinutii nu sunt scosi la aer.

La camera 14 (adulti) erau 26 de detinuti (din care 12 in arest preventiv) la 15 paturi. In camera 23 (tineri intre 18 si 21 de ani), erau 77 de detinuti la 49 de paturi, iar in camera 8 (minori), 18 persoane imparteau 12 paturi. Fiecare din camere este prevazuta cu un grup sanitar format din doua WC-uri si un spalator cu doua robinete, ceea ce este, evident, insuficient pentru asigurarea igienei personale a detinutilor. Pentru cele 54 de camere de detentie din penitenciar, exista o sala de dusuri (circa 27 de dusuri). Detinutii din fiecare camera au drept la un dus pe saptamana. Lenjeria de pat era schimbata, dupa spusele loctiitorului comandantului, o data pe saptamana, insa unii detinuti au declarat ca isi spala singuri cearceafurile.

Camerele 54 si 55 sunt rezervate femeilor si erau singurele in care nu era supraaglomeratie.

Regimul alimentar este compus, cu mici variatii, din ceai cu biscuiti dimineata, o ciorba si un fel doi (dovleci sau cartofi sau varza cu carne de porc), la pranz si arpacas, seara. Detinutii primesc ziare (in principal „Adevarul”): un exemplar pe camera, cam o data la doua-trei zile. Sunt insa liberi sa isi faca abonamente, daca doresc si daca au bani.

In mod sigur, intreg penitenciarul a fost „cosmetizat” cu ocazia vizitei reprezentantilor APADOR-CH. Pe langa faptul ca Directia Generala a Penitenciarelor instiintase conducerea penitenciarului, din momentul sosirii a fost clar ca s-a tras de timp pana in momentul in care a aparut loctiitorul comandantului. A urmat discutia cu dansul si apoi vizitarea penitenciarului. La infirmerie nu era nici un bolnav si nimeni nu astepta la consultatii, ceea ce este greu de imaginat intr-un loc de detentie cu peste 1300 de detinuti. La revenirea accidentala in zona infirmeriei, un detinut, cu afectiuni psihice evidente, s-a plans de lipsa de ingrijire medicala, de imposibilitatea de a vorbi cu comandantul sau cu loctiitorul etc. Loctitorul s-a enervat si l-a amenintat pe plutonierul care insotea grupul de detinuti ca „il da afara” pentru ca ii adusese pe detinuti la infirmerie „tocmai acum”, lucru care „i-a stricat ziua”. Se poate lesne deduce ca, pe perioada vizitei, nu trebuia adus nici un detinut la infirmerie.

In camera minorilor, desi era un aer sufocant, fiecare tanar purta uniforma completa. Loctiitorul comandantului a admis ca el hotarase sa-si puna uniformele „pentru vizita”.

Exceptand detinutul afectat psihic, nici un alt detinut nu s-a plans de conditiile de hrana, igiena, cazare, exercitiu zilnic etc. De altminteri, a fost clar ca instructiunile date inainte de vizita erau ca numai seful de camera sa raspunda la intrebari, chiar daca erau adresate unui alt detinut.

c) Penitenciarul Poarta Alba (jud. Constanta)

Prima parte a discutiei a avut loc cu loctiitorul comandantului, dar cea mai mare parte a informatiilor au fost furnizate de comandant. Spre deosebire de impresia avuta la alte penitenciare, reprezentantii APADOR-CH au fost convinsi ca la penitenciarul Poarta Alba nu au avut loc nici remedieri si nici cosmetizari de ultima ora.

Penitenciarul are 3.000 de locuri in prezent, diferenta de la 2.600 cat este capacitatea normala realizandu-se prin instalarea unor paturi pe trei nivele in unele camere. La sfarsitul lunii august 1995, numarul detinutilor era de 2.800 din care circa 1.000 in arest preventiv, iar restul, cu pedepse mergand pana la 25 de ani de inchisoare. Circa 400 de ofiteri si subofiteri formeaza personalul acestui penitenciar.

1.200 de detinuti ieseau la munca (in mare parte la gradini de zarzavat, vii si livezi) iar circa 100 de detinuti munceau fara paza, acestia fiind aproape de liberare si avand un comportament corect in penitenciar.

Datorita spatiului foarte mare pe care il ocupa penitenciarul, s-a luat decizia ca detinutii care nu ies la munca sa petreaca circa doua ore pe zi in aer liber, avand posibilitatea sa joace fotbal sau handbal pe terenuri amenajate chiar de detinuti, sa se antreneze la box si haltere, sau pur si simplu sa se plimbe. Efectele benefice ale acestei imbunatatiri a regimului penitenciar erau vizibile, atat in privinta moralului detinutilor cat si a relaxarii relatiilor dintre ei si personalul de paza.

Penitenciarul are o biblioteca dotata cu scrieri clasice si moderne, in mare majoritate de autori romani, aceasta fiind lista aprobata de Directia Generala a Penitenciarelor. Spre deosebire de alte penitenciare, la Poarta Alba s-a introdus sistemul distribuirii cartilor pe sectii, prin rotatie, ceea ce ofera tuturor detinutilor posibilitatea de a citi. Circa 120 de abonamente la ziare erau la dispozitia detinutilor.

In ceea ce priveste asistenta religioasa, trebuie remarcat ca la penitenciar vin preoti ortodocsi si reprezentanti ai cultelor evanghelic, adventist, islamic, fiecare avand la dispozitie circa 3 ore si jumatate pe saptamana. Nimeni nu este obligat sa participe la slujbele religioase, fiecare optand, fara control sau restrictii, pentru oricare din culte. O organizatie de misionari din SUA – „Stanca veacurilor” – este frecvent prezenta la penitenciar, aducand chiar si ajutoare materiale.

Pentru cei 24 de analfabeti aflati in detentie, se organizau, cu concursul scolii din comuna, cursuri la nivelul claselor 1-4. La Poarta Alba isi ispaseste pedeapsa pentru omor deosebit de grav Vincentiu Negoescu, singurul detinut din tara care urmeaza cursurile fara frecventa ale unei facultati.

Penitenciarul este dotat cu un mini-spital cu 9 saloane, aparate pentru radiografii, laborator de analize, ecograf etc. Testul HIV se efectueaza numai cu acordul detinutilor, carora li se explica detaliat ce inseamna testul si care ar putea fi rezultatele. 12 medici si circa 20 de asistenti sunt angajati permanenti ai penitenciarului.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat opt camere de detentie si patru saloane de spital. In doua camere (nr. 12 si nr. 13 din sectia IV) erau 38 si respectiv 39 de detinuti la 21 de paturi. In celelate erau cate paturi atatia detinuti, sau chiar mai putini.

In sectia X – minori – grupul sanitar nu este o anexa la camera de detentie, WC-ul aflandu-se chiar in camera, fiind separat doar printr-un zid inalt de circa 1,30 m. Aceasta inseamna ca nu se respecta un minimum de intimitate. Comandantul a explicat ca sectia respectiva a fost amenajata de curand si ca nu a avut posibilitatea financiara si tehnica de a asigura grup sanitar separat.

Hrana zilnica are o structura diferita de a altor penitenciare vizitate : dimineata se da un fel de mancare gatita – argumentul fiind ca detinutii care ies la munca au nevoie de mai multe calorii pentru a putea face efort fizic -, la pranz o supa si o mancare cu carne si seara, lapte sau ceai cu paine sau biscuiti. Vizitand bucataria si depozitul de alimente s-a constatat ca de fapt „carne” inseamna cap si copite de porc si multa slanina, iar ceaiul era facut dintr-un praf maro fara nici o asemanare cu ceaiul normal.

Este interesant de remarcat ca penitenciarul Poarta Alba, ca multe alte inchisori din tara, are propria ferma legumicola si zootehnica, dar ca, indiferent de productie, ratiile detinutilor raman cele stabilite de Directia Generala a Penitenciarelor. Se pune intrebarea: de ce nu poate fi imbunatatit regimul alimentar al detinutilor cu eventualul surplus de produse obtinute in propria ferma? Directia Generala a Penitenciarelor ar putea, de pilda, sa stabileasca numarul minim obligatoriu de calorii zilnice, ramanand ca, in masura posibilului, fiecare penitenciar sa poata spori acest minim din resurse proprii. Daca raspunsul este ca nu se poate crea o diferenta intre regimurile alimentare din diverse penitenciare, sugestia urmatoare ar fi ca eventualul surplus de produse sa fie repartizat in mod echitabil intre penitenciare. Aceasta propunere se bazeaza pe faptul ca unele penitenciare comercializeaza surplusul de produse in loc sa imbunatateasca, pe cat posibil, hrana detinutilor.

La penitenciarul Poarta Alba reprezentantii APADOR-CH au aflat ca, in toate penitenciarele, se organizeaza consultatii anuale, in timpul carora fiecare detinut isi poate vedea dosarul si poate cere si primi lamuriri in privinta situatiei lui juridice. Este, evident, o masura foarte buna.

Ca o constatare generala, se poate spune ca la Poarta Alba s-au luat o serie de masuri in favoarea detinutilor, masuri ce nu au presupus eforturi financiare, si care au efecte benefice. Exista insa un aspect constatat si in alte penitenciare si care tine de dreptul la aparare. In foarte multe cazuri, persoanele aflate in arest preventiv au avocati din oficiu cu care pot discuta, in cel mai fericit caz, cateva minute in sala de tribunal. Avocatii numiti din oficiu nu se deplaseaza la penitenciar pentru ca ar trebui sa suporte cheltuielile de deplasare si, eventual, cazare, din propriul buzunar. O posibilitate ar fi ca, pentru respectarea reala a dreptului persoanei la aparare, Ministerul de Justitie sa acopere aceste cheltuieli.

d) Penitenciarul din Botosani

Informatiile au fost furnizate de loctiitorul comandantului penitenciarului. Penitenciarul acopera 2 judete – Botosani si Suceava. Are o capacitate de 850 locuri si, in luna septembrie 1995, erau 1351 de detinuti de toate categoriile. Din acestia, 432 aveau condamnari definitive, 329 fusesera condamnati in prima instanta, 481 se aflau in arest preventiv si 109 erau contravenienti (condamnati, in majoritate, pe baza Legii nr. 61/1991). Este interesant de remarcat ca pentru conducerea penitenciarului de la Botosani, (situatia intalnindu-se si in alte penitenciare) cei condamnati in prima instanta nu mai sunt socotiti a fi in arest preventiv, cu toate ca sentinta nu este definitiva. Avand in vedere prezumtia de nevinovatie de care trebuie sa se bucure toti inculpatii pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, inseamna ca in penitenciarul Botosani se aflau in arest preventiv 810 persoane, aproape dublu fata de cei cu condamnari definitive.

Din totalul de 1351 de detinuti, 181 erau tineri intre 18 si 21 de ani, 83 minori si 41 femei.

Penitenciarul are un preot ortodox angajat permanent, slujbele religioase facandu-se prin rotatie pe sectii, deoarece capela – recent construita – nu este inca finalizata. Reprezentanti ai altor culte, in principal baptist si penticostal, vin la penitenciar. Prezenta la slujbele religioase nu este obligatorie pentru detinuti. Dupa o intrerupere de aproape doi ani, s-a reluat sistemul acordarii de invoiri unor detinuti, fie cu ocazia unor mari sarbatori religioase (Pasti, Craciun) fie pentru situatii deosebite in familie.

Din punct de vedere al asistentei medicale, penitenciarul are cabinet si infirmerie si, ca angajati permanent, doi medici generalisti si patru asistenti. Exista si un cabinet stomatologic, dar nu s-a gasit inca un medic dispus sa lucreze in penitenciar. De aceea, pentru tot ce tine de stomatologie, detinutii sunt dusi la cabinete dentare din oras. Pentru cazuri de boala care depasesc posibilitatile penitenciarului, detinutii bolnavi sunt internati in spitale civile si numai daca boala presupune un tratament indelungat, sunt trimisi la spitalul penitenciar Bucuresti.

In penitenciar nu se fac teste HIV pentru ca nu s-au primit inca instructiuni in acest sens. Exista insa lectii de educatie sanitara, atingandu-se si aspecte ale relatiilor sexuale.

La bucatarie, punctul cel mai criticabil din penitenciar, marmitele erau foarte vechi, cimentul de pe jos era ud si murdar, locul de depozitare al alimentelor nu era suficient de curat si aerisit. Intr-o anexa a bucatariei, cativa detinuti taiau zarzavat pentru conservare in butoaie. Mirosul de acru era aproape insuportabil, iar butoaiele erau vechi si insalubre. Regimul alimentar consta intr-un fel de mancare gatita – dimineata, o ciorba si un fel de mancare – la pranz, iar seara, ceai cu paine. Adjunctul comandantului a explicat ca detinutii insisi au cerut ca, pe perioada in care ies la munca, sa primeasca hrana mai consistenta dimineata.

Camerele vizitate sunt dotate cu paturi pe trei nivele dar, evident, nici asa nu se poate evita supraaglomerarea. Totusi, la acest penitenciar, supraaglomerarea pare mai suportabila, fiind cam sase – sapte detinuti peste capacitatea fiecarei camere. Problema igienei personale a detinutilor este aproape aceeasi ca si in restul penitenciarelor : la o camera cu 40 – 50 de detinuti exista o camaruta cu doua WC-uri si un spalator cu doua – trei robinete, insuficiente pentru asigurarea curateniei personale, tinand cont si de faptul ca multi isi spala singuri atat lenjeria de pat cat si uniformele.

Una din salile de baie prezenta o situatie deosebita : cu catva timp in urma se prabusise tavanul (fara a produce victime). La data vizitei, cateva scanduri sustineau tavanul dar, dupa spusele ofiterilor, nu exista nici un pericol pentru detinuti.

Trei detinuti – unul internat la infirmerie, al doilea in camera nr. 59 si al treilea, o detinuta din sectia femei care urma sa fie eliberata pe data de 26 septembrie – prezentau caracteristicile tipice debililor mintali.

Discutand cu loctiitorul comandantului despre posibilitatile oferite detinutilor de a se plange conducerii, acesta a spus ca este suficient sa ceara sa iasa la raport. De doua ori pe luna, comandantul si loctiitorul asculta plangerile tuturor detinutilor care au ceva de reclamat. Verificand informatia primita la penitenciarul Poarta Alba in legatura cu organizarea unor consultatii anuale cu detinutii in timpul carora ei pot pune intrebari in legatura cu situatia lor juridica, s-a constatat ca si la Botosani se respecta aceasta practica.

Ca o concluzie generala – valabila si pentru penitenciarele vizitate anterior, dar a carei rezolvare nu depinde de Directia Generala a Penitenciarelor, ci de justitie -, este nemultumirea majora a persoanelor aflate in arest preventiv in legatura cu durata proceselor si cu modul in care au acces la aparare – mai ales in cazul avocatului din oficiu.

e) Penitenciarul Aiud

Penitenciarul acopera judetele Sibiu si Alba. Conform comandantului penitenciarului, in octombrie 1995, la o capacitate de 1.850 de locuri, aici se aflau 2.163 de detinuti, din care 437 in arest preventiv. Din totalul de 2.163, 39 erau femei (din care trei minore), 152 – tineri si 40 – minori. Numarul cadrelor din penitenciar este de 280. Supraaglomerarea a fost oarecum rezolvata prin adaugarea unui al patrulea rand de paturi, reusindu-se macar ca fiecare detinut sa doarma singur in pat. Cladirea penitenciarului se degradeaza continuu: peretii sunt plini de igrasie, unele ziduri nu mai au tencuiala, iar cu cateva zile inaintea vizitei, o furtuna smulsese parti intregi din acoperis. Cativa detinuti lucrau la repararea acoperisului, dar pentru reparatiile capitale – absolut necesare -, nu exista bani.

Circa 1.100 detinuti munceau si trebuie remarcat efortul conducerii penitenciarului de a le gasi locuri de munca prin contracte cu intreprinderi de stat sau particulare.

In practicarea religiei se tine cont de optiunea fiecarui detinut. Majoritatea detinutilor sunt ortodocsi si, de aceea, exista un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii altor culte – greco-catolic, baptist, adventist, evanghelist – vin o data pe saptamana, sau o data la doua saptamani. Detinutii sunt liberi sa participe la slujbele oricaruia dintre culte cu conditia sa opteze pentru unul singur. Serviciile religioase se tin la club sambata si duminica. in restul zilelor saptamanii, cei trei educatori ai penitenciarului – un profesor de fizica, un subofiter absolvent de liceu si un ofiter absolvent al Academiei militare – au intalniri si discutii cu detinutii.

Serviciile medicale sunt asigurate de doi medici generalisti (dintre care unu are specializare in psihiatrie), un medic stomatolog si sapte asistenti. Dupa estimarile medicilor, in penitenciar existau cam 120 de detinuti cu afectiuni psihiatrice, dar care nu se manifestau violent, asa ca erau tinuti la un loc cu ceilalti. Cazurile urgente care nu pot fi rezolvate de medicii penitenciarului sunt transferate la spitalele civile din Sibiu si Cluj si, pana in prezent, nu au fost intampinate dificultati din partea unitatilor spitalicesti solicitate. Detinutii nu pot primi medicamente din afara decat cu reteta – sau aprobarea – medicilor penitenciarului. Medicamentele aprobate se pastreaza la cabinet si se distribuie zilnic bolnavilor. La acest penitenciar nu se efectueaza teste HIV.

Comandantul a afirmat ca detinutii i se pot adresa cu plangeri sau probleme o data pe luna, cererea fiind adresata prin ofiterul de sectie sau prin subofiter, fara ca persoana respectiva sa fie obligata sa precizeze motivul. Cu toate acestea, foarte multi detinuti din camerele vizitate s-au plans ca nu au putut iesi la raport la comandant.

Unele din camerele vizitate erau dotate cu paturi cu patru „etaje”, atmosfera in paturile de sus fiind aproape irespirabila. Plimbarea zilnica de circa o jumatate de ora nu poate in nici un caz contracara atmosfera sufocanta din camere. In majoritatea camerelor vizitate exista un singur WC si o chiuveta, ceea ce face aproape imposibila mentinerea igienei personale a detinutilor. Pentru intreg penitenciarul exista o singura sala de dusuri (circa 50 de dusuri).

Regimul alimentar este cam acelasi ca si in alte penitenciare: dimineata – ceai cu biscuiti si slanina sau margarina, la pranz -ciorba si o mancare cu carne (fasole, cartofi, varza sau pilaf), iar seara, un singur fel de mancare. Penitenciarul are o ferma proprie dar, dupa afirmatiile comandantului, cu produsele obtinute se acopera doar 30% din nevoi.

Multi detinuti s-au plans ca nu primesc corespondenta si ca acea carte postala la care au drept o data pe luna nu ajunge la destinatie.

Ca mai pretutindeni in sistemul penitenciar, cei aflati in arest preventiv reclama durata mult prea mare a proceselor, precum si lipsa unei aparari reale, mai ales in situatia in care se recurge la avocat din oficiu. Multi detinuti nu au reusit sa discute cu avocatii numiti din oficiu nici macar in sala tribunalului inainte de termen, o eventuala intalnire la vorbitorul din penitenciar fiind o rara si fericita exceptie.

APADOR-CH a stat de vorba cu unii detinuti si in legatura cu motivele condamnarii lor. La camera 6 din sectia pentru femei, Dana Busuioc (23 de ani) a declarat ca, in iulie anul curent, a fost amendata de SNCFR cu 30.000 lei pentru ca „si-a aprins o tigara” exact in momentul in care parasea compartimentul. Nu a platit amenda, iar Judecatoria Sibiu i-a transformat-o in 3 luni inchisoare contraventionala, fara ca ea sa fie citata. A fost depusa in penitenciar la data de 16 septembrie, dar, dupa aproape o luna si jumatate inca nu-i parvenise decizia judecatoreasca.

O alta detinuta, din aceeasi camera, Elena Boiciuc, a primit o amenda de 50.000 de lei, pe care nu a putut sa o plateasca pentru ca a fost arestata pentru o alta fapta. In aceasta situatie, judecatoria a transformat amenda in 166 zile/inchisoare contraventionala, pedeapsa adaugata la cea penala. Elena Boiciuc a fost in refuz de hrana in lunile mai si iunie anul acesta (penitenciarele continua sa nu accepte ca detinutii se afla de fapt in „greva foamei”, preferand formula „refuz de hrana”) si a sustinut ca a fost batuta de un ofiter al penitenciarului, ca a fost legata cu catusele de pat timp de doua zile si doua nopti si ca, desi a cerut de mai multe ori, nu a reusit sa ajunga la comandant.

f) Penitenciarul Arad

Comandantul era in concediu la data de 27 octombrie 1995, asa ca explicatiile si datele au fost furnizate de loctiitorul sau si de seful grupului de educatori. Penitenciarul a fost desfiintat in 1977 si reinfiintat in 1983. La o capacitate de 700 de locuri, la data vizitei se aflau in detentie 1.174 de persoane, din care 535 in arest preventiv. Din totalul de 1.174, 77 erau minori si 31, femei. Circa 180 de ofiteri si subofiteri formeaza personalul penitenciarului. Penitenciarul se afla intr-o disputa administrativa cu un liceu din Arad, care, intr-un corp de cladire ce a apartinut candva penitenciarului, are in prezent internatul pentru elevi. Daca cladirea ar fi restituita penitenciarului, atunci supraaglomerarea excesiva a celor patru camere pentru recidivisti ar fi rezolvata in mare parte.

Teoretic, penitenciarul ar fi trebuit sa primeasca doar condamnati nerecidivisti cu pedepse intre 1 si 10 ani. Practic insa, datorita supraaglomerarii din intregul sistem penitenciar, la Arad erau detinuti de toate categoriile, inclusiv recidivisti.

Un preot ortodox are statut de angajat permanent dar reprezentantii tuturor cultelor pot veni cand doresc, cu conditia sa respecte programul penitenciarului (orele de masa, de odihna etc). Singurele restrictii impuse de curand, se refera la interdictia de a se mai face botezuri (trecerea la un alt cult) in penitenciar, decizie justificata de indoiala privind capacitatea unui detinut de a lua liber aceasta hotarare esentiala in conditiile de stress datorate privarii de libertate.

O initiativa remarcabila este existenta unui grup de voluntari, format din circa 70 de studenti care pun in aplicare un program de asistenta sociala sponsorizat de fundatia „Europa pentru Europa”. Programul vizeaza in primul rand detinutii minori si tineri, precum si detinutii abandonati. Studentii lucreaza cu grupuri compuse din 15 persoane, subiectele abordate fiind stabilite si aprobate dinainte.

O alta initiativa in ajutorul detinutilor care se libereaza vine din partea unui cetatean american care incurajeaza patronii sa-i angajeze, el suportand jumatate din salariul fiecarui fost detinut timp de 6 luni.

Mai exista, de asemenea, si o organizatie a adventistilor de ziua a saptea care detine o ferma intr-un sat aflat la circa 20 km de Arad unde ofera casa si masa unor detinuti liberati. Este vorba de acei fosti detinuti care nu au nici familii, nici mijloace materiale. Ei muncesc la ferma pana in momentul in care isi gasesc un loc de munca in alta parte. In legatura cu acest centru, la care lucrau cinci fosti detinuti, alti opt urmand sa li se alature la liberare, un detinut a afirmat ca persoanele admise trebuie sa devina adventisti de ziua a saptea si sa semneze un angajament cuprinzand unele restrictii privind libertatea de miscare.

In sfarsit, mai exista o organizatie din zona Arad care are in program resocializarea fostilor detinuti, dar este abia la inceputul activitatii sale.

In general, sistemul existent in penitenciare in privinta plangerilor detinutilor adresate comandantilor sau loctiitorilor lor prevede ca detinutii pot cere sa iasa la raport doar prin intermediul subofiterilor care ii pazesc sau al ofiterilor de sectii. Acestia transmit comandantilor sau loctiitorilor lor dorinta detinutilor de a discuta cu ei, iar ei tin „raportul cu detinutii” de regula o data pe luna. In penitenciarul Arad, comandantul are aceste intalniri cu detinutii in fiecare saptamana. Iar, dupa spusele loctiitorului sau, comandantul controleaza fiecare raport de pedepsire a unui detinut intocmit de ofiteri sau subofiteri, discuta cu detinutul respectiv si numai dupa aceea aproba sau anuleaza pedeapsa. Prin acest procedeu, comandantul incearca sa evite eventualele abuzuri ale cadrelor, iar faptul ca el anuleaza aproximativ 30% din rapoartele de pedepsire demonstreaza ca in cel putin o treime din cazuri ofiterii si subofiterii gresesc sau exagereaza. Ar fi bine ca acest sistem sa fie generalizat in toate penitenciarele din Romania.

Un alt aspect valabil pentru toate penitenciarele este acela al starii fizice a detinutilor in momentul aducerii in penitenciare. In toate inchisorile vizitate pana in prezent, comandantii au spus ca fiecare detinut intra, conform regulamentului, intr-o perioada de 21 de zile de carantina. In aceasta perioada, detinutul este pregatit pentru viata in penitenciar (chiar daca el se afla in arest preventiv) dar, in acelasi timp, i se face si un examen medical destul de complex. Intrebarea este ce se intampla daca cel adus in penitenciar prezinta urme de bataie sau o stare fizica proasta in urma tratamentelor suferite la politie. Raspunsul constant a fost ca, intr-o asemenea situatie, medicul penitenciarului ar refuza primirea. Numai ca nu s-ar incheia nici un proces verbal si nici nu s-ar mentiona undeva cauza refuzului. Cu toate asigurarile ca nu au existat asemenea cazuri, APADOR-CH a ascultat plangerile multor detinuti in legatura cu tratamentele indurate in aresturile politiei, inainte de a fi depusi in penitenciare.

Asistenta medicala la penitenciarul Arad este asigurata de trei medici (doi generalisti si un stomatolog) si trei asistenti. Dotarea tehnica este foarte slaba, dar se compenseaza partial prin buna colaborare cu spitalul judetean Arad si alte spitale din zona. Cabinetul acorda, conform registrului, circa o suta de consultatii zilnic. In colaborare cu Ministerul Sanatatii, s-au efectuat circa 40 de teste HIV, fara a se lua declaratii de acceptare din partea detinutilor. Practic, li s-a luat sange pentru mai multe analize, una dintre ele fiind testul HIV. Cu toate asigurarile date de medic si de conducerea penitenciarului, exista indoieli ca detinutii testati stiau despre ce este vorba.

Hrana s-a imbunatatit in urma maririi numarului de calorii/zi/persoana. Cu toate acestea, fasolea ce urma sa fie servita la masa de pranz continea multa slanina si doar cateva bucatele de carne. Subofiterul care raspunde de depozitul de alimente s-a straduit sa demonstreze ca marmitele cu ciorba si fasole ar contine 98 kg de carne si 63 kg de „substitute” (slanina, cap si picioare de porc etc.), ceea ce, in mod evident, nu corespundea realitatii. Mai mult, subofiterul a pretins ca oricine se pricepe la bucatarie stie ca „bucatile de carne se topesc in timpul gatitului”. In sfarsit, o ultima varianta oferita a fost aceea ca „slanina este asimilata cu carnea” in meniurile tuturor penitenciarelor.

Unica sala de baie din penitenciar are 25 de dusuri. Din spusele ofiterilor penitenciarului, deoarece este in permanenta apa calda, toti detinutii fac dus de doua ori pe saptamana.

La camera nr. 45, detinutii aflati in arest preventiv au spus ca subofiterii care i-au insotit la tribunal nu le-au permis sa discute cu avocatii. Intreband conducerea penitenciarului din ce motive nu au putut detinutii sa discute cu avocatii, raspunsul a fost ca „instanta nu a fost de acord”. Este primul penitenciar din cele vizitate pana in prezent in care detinutii au reclamat aceasta incalcare a dreptului la aparare. In rest, marea majoritate a plangerilor detinutilor pe aceasta tema vizeaza lipsa de interes a avocatilor, in special a celor numiti din oficiu.

La camera 32 erau noua detinuti straini, cei mai multi turci. Cativa se aflau acolo pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei si isi executau pedepsele. Doi s-au plans ca subofiterii de paza le-au facut numeroase rapoarte de pedepsire pentru lucruri minore, cum ar fi refuzul de a se da jos din pat la ora 5 dimineata cand este desteptarea, sau cererea de a primi un pulovar in plus. Verificand impreuna cu loctiitorul comandantului rapoartele de pedepsire din dosarele celor doi turci, dansul a fost de acord ca ar putea fi vorba de o asprime exagerata din partea subofiterilor. Detinutii turci s-au plans si de faptul ca, in ciuda cererilor adresate in mod repetat Ambasadei Turciei la Bucuresti de a-i vizita, nimeni din personalul acestei ambasade nu s-a deplasat la penitenciar in ultimii doi ani.

In camera 14 – pentru recidivisti – erau 104 detinuti. Scheletele metalice ale paturilor pe patru nivele (ultimul chiar sub tavan) erau lipite doua cate doua, astfel incat in doua paturi sa doarma trei detinuti. Cu exceptia plimbarii zilnice, acesti oameni isi petrec tot timpul in pat, neexistand decat un culoar de circa un metru latime intre doua randuri de paturi. Saltelele si paturile sunt vechi, rupte si pline de paduchi. Doctorii de la cabinetul medical au incercat sa dea vina pe detinuti care ar fi murdari si ar face inutile tentativele repetate de a se dezinfecta celulele. Este insa evident ca, atata timp cat nu vor fi schimbate saltelele, paturile si uniformele, nu se va putea face o dezinsectie eficienta. Detinutii au mai afirmat ca au incercat in repetate randuri sa iasa la raport la comandant dar fara succes. Ei au remis cererile ofiterului de serviciu dar se pare ca acesta nu le-a transmis conducerii penitenciarului. Ei s-au plans si ca, atunci cand cer sa mearga la infirmerie, ofiterii de serviciu permit unui numar de doar 15 detinuti sa iasa din camera, indiferent daca si altii se simt rau.

Din discutiile purtate cu diferiti detinuti retine atentia cazul Anei Ordok, care a fost condamnata la 16 ani pentru omor. Ofiterii din penitenciar au admis ca ea prezinta labilitate psihica si ca are crize repetate. Cu toate acestea, Institutul Medico-Legal a diagnosticat „discernamant scazut”, ceea ce inseamna ca isi poate ispasi pedeapsa in penitenciar.

Concluzii

1. Conditiile de detentie din penitenciare s-au imbunatatit – in general – sub aspectul hranei, al respectului pentru practicarea religiei in functie de optiunea fiecarui detinut, al instruirii scolare la nivel elementar si profesional etc. Cu toate acestea, meniurile zilnice continua sa fie nesatisfacatoare, problema numarului de calorii – sporit prin decizia Directiei Generale a Penitenciarelor incepand din luna martie 1995 -, fiind cel mai ades rezolvata prin recurgerea la slanina sau subproduse de carne.

2. Asistenta medicala este, cu unele exceptii, nesatisfacatoare. Sunt prea putini medici, echipamentul este vechi si insuficient, medicamentele nu acopera nevoile detinutilor, ale caror familii sunt obligate sa le cumpere din farmacii, iar educatia sexuala este facuta in mod superficial. Testele HIV sunt facute in general fara acordul detinutilor sau, daca acest acord exista, el este dat de detinuti in necunostinta de cauza.

3. Supraaglomerarea continua sa fie o problema stringenta, care se datoreaza in primul rand numarului mare de persoane aflate in arest preventiv. Usurinta cu care parchetele emit mandate de arestare preventiva iar judecatoriile le prelungesc uneori pana la jumatate din maximul pedepsei prevazute de Codul penal pentru fapta pe care invinuitul este presupus a o fi savarsit, transforma privarea de libertate in faza urmaririi penale in regula, in loc sa fie exceptia, si este o cauza majora a supraaglomerarii penitenciarelor.

4. Contravenientii ale caror amenzi neachitate au fost transformate in inchisoare contraventionala pe baza impartirii sumei respective la 300 lei/zi inchisoare (criteriu considerat de Curtea Constitutionala ca fiind in contradictie cu prevederile Constitutiei) ingroasa si ei randurile detinutilor.

5. Recidivistii au conditii de detentie mult mai grele decat cei aflati la prima condamnare (camerele cele mai proaste si mai supraaglomerate, sanse mici de liberare conditionata etc.)

6. Conducerile penitenciarelor considera ca persoanele care au fost condamnate de prima instanta nu mai beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Persoanelor depuse in penitenciare in arest preventiv li se aplica aceleasi metode de adaptare la starea de lipsa de libertate ca si celor cu condamnari definitive.

7. O parte din problemele semnalate tin, in mod evident, de dificultatile economico-financiare ale sistemului penitenciar. Dar exista si aspecte care ar putea fi imbunatatite prin schimbarea mentalitatii unor cadre, inclusiv a celor medicale, printr-un control mai riguros al prepararii hranei zilnice si alte masuri organizatorice.

Dintre cazurile investigate in 1994, unul nu a fost inca solutionat. Este vorba de cel al tanarului Radu-Daniel Achim, condamnat pentru furt la 2 ani si sase luni internare in Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti. Adus in august 1993 la Spitalul penitenciar Bucuresti cu diagnosticul TBC pulmonar, a fost transferat abia la data de 14 ianuarie 1994 la Spitalul Filaret din Bucuresti, in stare foarte grava. A murit dupa o saptamana. Cu toate insistentele APADOR-CH, cazul nu a fost inca solutionat, la aproape doi ani de la deces.

*

* *

V. MINORITATILE IN ROMANIA

I. MINORITATILE NATIONALE

Romania are 18 minoritati nationale, recunoscute ca atare, dintre care 16 de mici dimensiuni – de la cateva mii la zeci de mii de persoane – si doua foarte numeroase: romii, de circa 400.000 si maghiarii, de circa 1.700.000 (conform recensamantului din 1991). Problemele si necesitatile lor depind de situatia socio-economica si culturala diferita si de manifestarea specifica a sentimentului apartenentei la o minoritate, respectiv, de dorinta afirmarii identitatii nationale. Intr-un fel isi pune problema folosirii limbii materne si instruirii in limba materna o minoritate care numara cateva mii de oameni si altfel se prezinta lucrurile pentru 1.700.000 de etnici maghiari, pentru care propria comunitate este suficienta pentru a trai si munci in cadrul ei. Romii se confrunta la randul lor cu probleme acute de ordin socio-economic.

In 1995 a continuat in unele publicatii propaganda sovina, xenofoba si antisemita si, cu toate ca s-a produs un singur atac violent impotriva romilor, repetand pana la un punct schema celor peste 30 anterioare, justitia inca nu s-a pronuntat nici in acest caz, asa cum nerezolvate au ramas si celelalte. Unitati de politie si de jandarmi au efectuat razii asupra unor cartiere de romi cu intentia vadita de a-i intimida. In anul 1995, au participat in continuare la guvernare reprezentanti ai unor partide nationalist-extremiste: Partidul Unitatii Nationale a Romanilor (PUNR) si Partidul Romania Mare (PRM).

In aceste conditii, APADOR-CH a continuat, pe de o parte sa elaboreze analize si cercetari asupra principiilor care privesc statutul minoritatilor in Romania, iar pe de alta parte sa faca investigatii in cazurile de violari ale drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, in special in cazurile de violente carora le-au cazut victime comunitati ale romilor.

1. Aspecte teoretice

APADOR-CH a acordat o atentie deosebita analizei cadrului legislativ existent in Romania, care se refera la drepturile minoritatilor nationale, precum si observarii felului in care sunt respectate prevederile juridice consacrate in legislatia interna sau in cea internationala, dar ratificata de Romania. Aceste analize au fost trimise Guvernului Romaniei, parlamentarilor, partidelor politice, organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului si celor ale minoritatilor nationale. De asemenea au fost elaborate analize si studii privind evolutia conceptiei UDMR privind situatia si drepturile minoritatii maghiare.

a) Cadrul legislativ privind minoritatile nationale

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND CADRUL LEGISLATIV DIN ROMANIA REFERITOR LA DREPTURILE MINORITATILOR NATIONALE

Cadrul constitutional

Dupa 22 decembrie 1989, Romania a afirmat in mod constant dorinta de a-si modifica legislatia, in sensul punerii ei in acord cu litera si spiritul documentelor internationale, in special in materia protectiei drepturilor omului. Trebuie notat ca noua Constitutie a Romaniei, adoptata la 8 decembrie 1991, contine cateva prevederi de o exceptionala importanta:

– ea proclama Romania ca „stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate” [art. 1 (3)];

– conform art. 11 (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, statul roman obligandu-se „sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte” [art. 11 (1)];

– art. 20 face din respectul drepturilor omului piatra unghiulara a legislatiei romane: „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte” [art. 20 (1)]; „Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale” [art. 20 (2)];

– prin legea fundamentala, „Statul roman recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase” [art. 6(1)], afirmand principiul nediscriminarii: „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari” [art. 16 (1)].

In acelasi timp, trebuie precizat ca viata politica si, implicit, activitatea legislativa din Romania au fost influentate chiar de la inceputul anului 1990 de tendinte nationaliste care au afectat protectia drepturilor omului, in general, si a minoritatilor nationale, in special. Constitutia insasi a reflectat o astfel de influenta prin prevederile din art. 1, referitoare la caracterul de stat „national” si din art. 4, privind fundamentarea statului pe „unitatea poporului roman”. Cele doua texte de lege aveau in vedere, la acea data, dimensiunea etnica a natiunii si a poporului roman. Ca este asa, o dovedeste limitarea adusa libertatii de exprimare prin art. 30 (7) din Constitutie, conform caruia „Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii…” si mai ales dezvoltarea ulterioara a acestei norme legale, in cadrul propunerii de modificare a codului penal. Art. 2361, asa cum a fost el deja adoptat, in 1995, de Senat si de Comisia juridica a Camerei Dputatilor, prevede: „Defaimarea, prin orice mijloace, in public, a tarii sau a natiunii romane se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani (subl.n.)”.

Aceeasi influenta nationalista a afectat dreptul de proprietate, prin adoptarea art. 41 (2) al Constitutiei, potrivit caruia „Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, prevedere cu grave consecinte negative asupra redresarii economice a tarii.

Dar cel mai mult sunt afectate de ideologia nationalista drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Astfel a aparut prevederea care restrange dreptul de folosire a limbii materne in justitie (de care minoritatile nationale se bucurau sub Constitutia din 1965). Potrivit art. 127 (1) „Procedura judiciara se desfasoara in limba romana”. Este adevarat ca potrivit alin. (2) al art. 127 „Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii, prin interpret”, dar numai „in procesele penale acest drept este asigurat in mod gratuit”. Aceasta inseamna numai in acele cazuri in care exista o acuzatie penala impotriva lor. In cauzele civile, administrative, comerciale, contraventionale, persoanele apartinand minoritatilor nationale, daca vor sa utilizeze limba lor materna, trebuie sa plateasca. Asadar, nici macar in acele regiuni in care se afla intr-un numar substantial, aceste persoane – desi cetateni romani si platitori de taxe – nu beneficiaza de aceleasi servicii de care se bucura cetatenii de etnie romana. In aceste conditii folosirea limbii materne nu mai poate fi considerata un drept, ea devenind un lux.

Subminarea garantiilor constitutionale prin legislatie

Dupa adoptarea Constitutiei, Parlamentului Romaniei i-au fost trimise proiecte de lege din ce in ce mai restrictive, iar forul legiuitor a adoptat acte normative care intra in contradictie atat cu Constitutia, cat si cu tratatele internationale de drepturile omului, ratificate de Romania, in special cu Conventia europeana a drepturilor omului.

Unul din domeniile in care acest regres apare evident este cel al drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Cateva categorii de drepturi sunt fie refuzate fie restranse de o maniera inacceptabila, uneori reprezentand chiar pasi inapoi fata de drepturile de care beneficiau minoritatile nationale prin legislatia anterioara: folosirea limbii materne in justitie, in administratie, in invatamant, utilizarea simbolurilor nationale, lipsa unei legi a minoritatilor nationale.

Cu numai doua luni inaintea Constitutiei a fost votata Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala, care prevede obligatia folosirii in administratie a limbii oficiale (art. 54 para. 1 „In raporturile dintre cetateni si autoritatile administratiei publice locale se foloseste limba romana”). Legea contine o prevedere care pretinde a respecta dreptul de folosire a limbii materne, anume cea din art. 54 para. 2, potrivit careia „Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, in raporturile lor cu autoritatile administratiei publice locale si serviciile acestora, se pot adresa oral sau in scris si in limba lor materna”. In realitate, art. 54 para. 3 mentioneaza, pentru exercitarea acestui drept, conditii care il fac total impracticabil: „Cererile si actele prezentate in scris vor fi insotite de traducerea lor autentificata in limba romana”. Procedura obtinerii unei traduceri autentificate in limba romana, pentru o banala cerere adresata unei administratii in cadrul careia, este posibil, ca toti functionarii sa fie buni cunoscatori ai limbii in care a fost redactata cererea, este extrem de greoaie. Ea presupune o mare risipa de timp si cheltuieli banesti, fara a rezolva chestiunea raspunsului pe care persoana il va primi: evident, acesta va fi numai in limba oficiala. Care mai este atunci ratiunea practica pentru ca o persoana sa se adreseze autoritatilor in limba sa materna?

In acelasi fel rezolva Legea nr. 69 si problema folosirii limbii materne de catre membrii unui consiliu local sau judetean: chiar daca toti membrii sai apartin unei singure minoritati si sunt cunoscatori ai limbii respective, conform art. 26 para. 2 „Lucrarile sedintelor se desfasoara in limba oficiala a statului”. Singura concesie pe care legea o face minoritatilor este ca „In unitatile administrativ-teritoriale in care minoritatile nationale au o pondere insemnata, hotararile se aduc la cunostinta cetatenilor si in limba acestora” (art. 30 para. 3).

Concluzia care se desprinde din aceasta lectura a textelor la care ne-am referit este ca persoanele apartinand minoritatilor nationale nu au – in realitate – dreptul de a folosi limba lor materna nici in justitie nici in administratie. Dar aceasta situatie este in contradictie cu obligatiile din documente internationale pe care Romania, conform art. 11 (1), s-a angajat „sa le indeplineasca intocmai si cu buna-credinta”: Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (art. 10 para. 2), Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare (art. 9 si 10), Recomandarea 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (art. 7 para. 3).

In perioada 1994 – 1995, Parlamentul Romaniei a adoptat unele acte normative incompatibile cu un stat care afirma ca respecta drepturile omului, si in acelasi timp a refuzat sa adopte altele, indispensabile bunei functionari a societatii romanesti, inclusiv in raporturile majoritate-minoritate. Un astfel de exemplu il constituie Legea nr. 75/1994, al carei scop este circumscris, conform titulaturii sale, la reglementarea comportamentului autoritatilor si institutiilor publice privind arborarea drapelului, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei. In realitate, ea depaseste acest cadru, prin reglementari care vizeaza persoanele fizice si juridice de drept privat. Scopul este impunerea unor restrictii exercitarii libertatii de exprimare, dreptului la viata privata, in legatura directa cu utilizarea unor simboluri care intereseaza minoritatile nationale din Romania, in special cea maghiara. Astfel, in vreme ce art. 4 al legii mentioneaza ca „Drapelul Romaniei poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau resedinta lor, precum si de persoane juridice, altele decat cele prevazute la art. 3, la sediile acestora”, art. 7 precizeaza „conditiile” in care acest drept poate fi exercitat: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul Romaniei numai impreuna cu drapelul national si numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivitati si reuniuni internationale, pe cladiri oficiale si in locuri publice stabilite cu respectarea prezentei legi”. Dar acest lucru inseamna ca o persoana juridica de drept privat nu va putea sa arboreze drapelul altui stat decat in ocazii cu totul speciale, iar o persoana fizica niciodata, pentru ca domiciliul sau resedinta unei persoane fizice nu au cum sa fie puse in legatura cu vizitele oficiale de stat, si nici cu reuniunile internationale. O asemenea restrangere a libertatii de exprimare si un asemenea amestec in viata privata – domiciliul sau resedinta fiind parti componente ale acesteia – contrazic documentele internationale ratificate de Romania, in primul rand Conventia europeana a drepturilor omului.

Tot astfel, art. 14 prevede ca „Imnul national al altor state se intoneaza cu prilejul vizitelor, festivitatilor si ceremoniilor oficiale cu caracter international, impreuna cu imnul national al Romaniei, inaintea acestuia”, interzicand practic intonarea imnurilor altor state de catre persoane fizice. Aceasta in timp ce o alta grava incalcare a libertatii de expresie este adusa prin art. 10 lit. g), care instituie obligativitatea intonarii imnului national al Romaniei „la inceputul programului zilnic in scolile primare si gimnaziale”.

Aceste prevederi, determinate de curentul nationalist prezent in Parlament, nu sunt simple texte de recomandare. Potrivit art. 236 alin. 2 al actualului proiect de lege pentru modificarea Codului penal, adoptat de Senat si avizat favorabil de Comisia juridica a Camerei Deputatilor, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani „arborarea drapelului, a altor insemne sau intonarea imnului altui stat, in public, in afara cazurilor prevazute de lege”. Ar fi absurd sa se sustina ca aceste prevederi au vizat altceva decat impiedicarea minoritatii maghiare de a „arbora” drapelul sau de a „intona” imnul care reprezinta simbolurile maghiarimii. De precizat ca cei doi termeni, „arborare” si „intonare”, nu sunt definiti din punct de vedere penal, desi pentru folosirea lor se poate primi o pedeapsa de pana la 3 ani inchisoare.

Legea invatamantului (nr. 84/1995)

Educatia in limba materna constituie una din modalitatile fundamentale ale pastrarii si afirmarii identitatii unei minoritati nationale. Din acest punct de vedere, interesul minoritatilor pentru o lege a invatamantului este de inteles. Si tot astfel este de inteles nemultumirea exprimata fata de legea adoptata de Parlamentul Romaniei in iunie 1995. Legea contine cateva prevederi ce pot fi puse in corespondenta cu cele prevazute de documentele internationale – acestea din urma fiind, privitor la instructia in limba materna, minimale si vagi, pentru a lasa la indemana statelor posibilitatea de a adopta masuri care raspund nevoilor fiecarui caz in parte. Avand in vedere complexitatea structurii etnice, lingvistice si religioase a statelor europene prevederile legii invatamantului nu pot fi evaluate printr-o simpla comparatie cu textele similare din alte tari de pe continent. Desi ofera posibilitatea studiului limbii materne si instructiei in limba materna, in ansamblu legea nu raspunde cerintelor si necesitatilor legitime exprimate de minoritatile nationale din Romania, in special de cea maghiara si cea germana. Mai mult, ea constituie chiar un pas inapoi fata de posibilitatile oferite de legea invatamantului din timpul regimului comunist, anuland unele din drepturile pe care persoanele apartinand minoritatilor nationale le-au avut si le-au exercitat zeci de ani.

Interpretand restrictiv prevederile constitutionale privind „Dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba”, si mai ales dispozitiile finale ale art. 32 (3), conform carora „modalitatile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”, recent adoptata lege a invatamantului contine, alaturi de unele prevederi bune, cateva severe restrictii, ceea ce ofera posibilitatea interpretarii acestui document in sens contrar spiritului prevederilor constitutionale. Avand in vedere efectele sale pe termen lung, legea poate fi considerata ca reprezentand o limitare a dreptului la pastrarea si afirmarea identitatii minoritatilor nationale.

In art. 118 legea stabileste cadrul general de instructie in limba materna, afirmand dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale „sa studieze si sa se instruiasca in limba materna la toate nivelurile si formele de invatamant, in conditiile prezentei legi”, drept prevazut inclusiv pentru copiii cu „cerinte educative speciale”. Pentru cei care studiaza in limba materna „In invatamantul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria si traditiile minoritatii nationale, cu predare in limba materna” [120 (4)], in vreme ce „Elevilor apartinand minoritatilor natio