Raportul de activitate al APADOR-CH – 1996

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

III. PRESA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE

IV. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

V. PROBLEME DIN PENITENCIARE

VI. MINORITATILE IN ROMANIA
1. Minoritati nationale
2. Minoritati sexuale
3. Minoritati religioase

VII. REFUGIATII IN ROMANIA

VIII. ALEGERI 1996

IX. ALTE ACTIVITATI
1. Centrul pentru Drepturile Omului
2. Cazuri in atentia APADOR-CH
3. Programul „Moldova 95/96”
4. Programul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”

I. INTRODUCERE

Anul 1996 a fost, pentru Romania, anul schimbarii pasnice a puterii, element esential al unei democratii functionale. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie spectaculoasa, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti.

Evenimentul legislativ cel mai important, in sensul coborarii standardelor drepturilor omului, a fost adoptarea legilor de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala. In felul acesta a devenit posibil ca diferenta dintre protectia persoanei obisnuite si cea a functionarului public, favorizandu-l pe cel din urma, sa fie masurata in ani de inchisoare, iar ingerinta in viata privata prin ascultarea telefoanelor si deschiderea corespondentei sa fie admisa „in vederea prevenirii savarsirii de infractiuni”, deci impotriva oricui, oricand si pentru orice. Tot astfel, dezvaluirea unor afaceri murdare in care ar fi implicati oameni de stat poate fi lesne socotita „ofensa adusa autoritatii”, ceea ce se pedepseste cu ani grei de inchisoare, iar dreptul la asociere le este interzis homosexualilor in dispretul total al prevederilor constitutionale.

Tendintelor legislative de acest tip li s-a adaugat initiativa Guvernului de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.

Incalcarile drepturilor omului au continuat. Gravitatea cazurilor aduse la cunostinta APADOR-CH, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut. In cateva actiuni acestia au folosit arme de foc care au facut victime.

Nici in anul 1996 nu au fost elaborate instrumentele si nu au fost construite institutiile constitutionale menite sa asigure exercitarea unor drepturi ale cetatenilor (legea accesului la informatie, legea si institutia avocatului poporului, legea raspunderii ministeriale etc).

In ceea ce priveste rolul Justitiei, este de remarcat ca abia in luna iulie 1996 judecatorii au fost declarati inamovibili. Acest fapt nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie ca atare. Evenimentele cele mai importante raman primele decizii ale Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de admitere in principiu a unor plangeri inaintate impotriva statului roman. Chiar daca e vorba de o instanta supranationala, este de sperat ca ea va avea un impact major atat asupra victimelor din Romania, cat si asupra instantelor de judecata nationale.

Reactionand la aceste provocari, APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Trebuie astfel mentionate relatiile foarte bune pe care asociatia le-a dezvoltat cu presa scrisa si audio-vizuala, esentiale pentru promovarea in constiinta publica a valorilor drepturilor omului. Activitatea APADOR-CH – materializata in investigatii, rapoarte, studii, comentarii, intalniri, mese rotunde, editarea Revistei Romane de Drepturile Omului si suplimentele ei – a avut in vedere ca realizarea statului de drept constituie o conditie sine qua non a respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Programul APADOR-CH de monitorizare a felului in care Parlamentul respecta valorile si principiile drepturilor omului a continuat pe tot parcursul anului 1996. Se poate afirma ca provocarile la adresa drepturilor si libertatilor s-au manifestat in activitatea legislativa la fel de des ca in anii precedenti. Trebuie semnalata in particular adoptarea, in 1996, a legilor prin care s-au adus modificari Codului penal si Codului de procedura penala. Rezultatul este o legislatie penala ce contravine, intr-o proportie covarsitoare, principiilor care trebuie sa guverneze un regim democratic.

1. Legea partidelor politice

In 1995 Camera Deputatilor a fost sesizata cu un proiect de lege privind organizarea si functionarea partidelor politice. Ideea de baza a acestei reglementari era de a scoate partidele politice din sfera societatii civile – unde, firesc, aparusera – si a le transfera in sfera autoritatii publice, prin transformarea lor in persoane juridice de drept public. Au fost aduse argumente in favoarea avantajelor pe care un asemenea statut l-ar putea conferi, cele mai importante tinand de reglementarea aspectelor financiare. APADOR-CH a semnalat insa dezavantajul major, decurgand din stabilirea unor reguli imperative privind organizarea si functionarea partidelor politice. La inceputul anului 1996 proiectul de lege, astfel cum fusese adoptat de Camera Deputatilor, a fost trimis spre dezbatere Senatului. APADOR-CH a elaborat un comunicat pe care l-a transmis senatorilor si presei.

COMUNICAT AL APADOR-CH

in legatura cu

PROIECTUL LEGII PARTIDELOR POLITICE

La 21 noiembrie 1995 Camera Deputatilor a adoptat proiectul Legii partidelor politice, text de lege care urmeaza sa fie dezbatut de catre Senat. El introduce unele modificari majore fata de legislatia actuala, care vor afecta evolutia societatii civile din Romania.

La baza proiectului de lege se afla intelegerea gresita a notiunilor de „societate civila” si „stat”, ca si a raportului dintre ele. Societatea civila, care cuprinde totalitatea formelor de autoorganizare a societatii, se deosebeste de stat, care este o organizatie politica si juridica indreptatita sa ceara supunere cetatenilor sai, si este reprezentat prin autoritatile sale. Prin modul lor de constituire, de functionare, ca si prin rolul pe care il au, partidele fac parte din societatea civila si nu se confunda cu autoritatile statului. Ele participa in alegeri si astfel, din randurile lor, sunt desemnati cei care vor face parte din autoritatile legislative sau executive, dar ele, ca structuri independente, nu fac parte ca atare din autoritatile statului.

Conform art. 1 al proiectului de lege, partidele politice, desi asociatii ale cetatenilor, sunt definite ca „persoane juridice de drept public”. Asadar, ele sunt scoase din sfera societatii civile, nemaifiind persoane juridice de drept privat, asa cum prevedea Legea nr. 21/1924 si Decretul-lege nr. 8/1989.

Raporturile de drept public sunt insa raporturi juridice de autoritate care presupun, pe de o parte, posibilitatea de a impune respectarea unor norme juridice, iar pe de alta parte existenta unui raport, fie de egalitate, fie de subordonare fata de celelalte autoritati ale statului. Caracteristic pentru raporturile de drept public este guvernarea lor de catre norme de drept imperative. Legislatia actuala stabileste pentru organizarea si functionarea partidelor politice, prin norme permisive, numai cateva cerinte obligatorii, mai mult procedurale decat de substanta. Spre deosebire de acestea, proiectul de lege introduce foarte multe norme imperative care reglementeaza functionarea partidelor, determinandu-le organizarea si stabilindu-le competenta.

Astfel, se stabileste ca partidele se organizeaza si functioneaza pe criteriul administrativ-teritorial, criteriu ce si-ar gasi locul intr-o lege a administratiei publice locale, dar in nici un caz intr-o lege care se refera la dreptul de asociere al cetatenilor, asa cum este el reglementat de art. 37 din Constitutie (art. 6 alin. 1). Interventia criteriului teritorial determina prevederi imperative in legatura cu numarul de membri in fiecare judet (art. 17). Proiectul de lege impune ca organizarea structurilor care se vor ocupa de problemele unei anumite categorii sociale sau profesionale sa se poata realiza numai in cadrul organizatiilor teritoriale (art. 6 alin. 3). Conform art. 2, partidele politice „organizeaza initiativa legislativa a cetatenilor”, ceea ce reprezinta o grava incalcare a art. 73 din Constitutie.

Un numar foarte mare de articole sunt dedicate chestiunilor ce tin exclusiv de viata interna a partidelor, normele fiind, si de aceasta data, imperative: structura organelor de conducere, prevederea, in statut, a drepturilor, a obligatiilor si a sanctiunilor, obligativitatea votului secret, stabilirea prin lege – si nu prin statut – a criteriilor de excludere a membrilor de partid, obligatia de a prevedea in statut dreptul fiecarui membru de partid la initiativa politica si obligatia partidului de a lua in discutie parerile fiecarui membru etc.

Se creeaza astfel, prin lege, un partid-cadru, multiplicat in cateva exemplare. Criteriul ideologic nu mai are nici o relevanta, iar alegatorii nu mai au nici o posibilitate de a vedea in ce masura principiile democratice sunt sau nu insusite de partide. Credibilitatea partidelor nu mai are cum sa joace vreun rol cu ocazia alegerilor. Toate partidele sunt obligate sa aiba aceleasi reguli, acelasi comportament, considerat de proiectul de lege ca democratic, desi in realitate, in acest mod, se incalca un drept fundamental care sta la baza democratiei, dreptul la asociere.

Transformarea partidelor politice in persoane juridice de drept public nu este insa facuta fara un pret: subventionarea lor de la bugetul de stat, in functie de numarul de parlamentari pe care il au. Este evident ca actualele partide parlamentare au dorinta elaborarii unei legi care sa le avantajeze si sa excluda din start orice posibila viitoare concurenta.

Dar restrictiile aduse prin acest proiect de lege exercitarii dreptului la asociere sunt in afara cadrului stabilit de insasi legea fundamentala, prin art. 49. Avand in vedere ca adevaratul pret al acestei noi conceptii despre partidele politice il va plati societatea civila romaneasca, APADOR-CH solicita Senatului sa nu adopte acest proiect de lege, dand astfel dovada ca respecta Constitutia tarii in litera si spiritul ei.

1 februarie 1996

Consiliul de conducere

Proiectul de lege a fost adoptat insa de Senat asa cum fusese adoptat si de Camera Deputatilor. In final, numarul de membri cerut pentru constituirea unui partid politic a fost stabilit la 10.000 iar dispozitiile imperative enumerate mai sus au fost mentinute. Desi legea prevedea un termen pentru reinscrierea partidelor politice deja existente, Guvernul Romaniei a elaborat o Ordonanta de urgenta, fixand un alt termen limita pana la care urmau sa se (re)inscrie partidele doritoare sa participe la alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996.

Cateva observatii trebuie facute in legatura cu acest aspect. In primul rand, Ordonanta de urgenta era neconstitutionala, conform art. 114 (1) din Constitutie Guvernul putand fi abilitat de catre Parlament sa elaboreze ordonante numai in domenii care nu fac obiectul legilor organice. Cu atat mai putin ar fi putut Guvernul sa adopte ordonante de urgenta (care se emit in cazuri exceptionale si fara sa existe o lege speciala de abilitare – art. 114 [4]) in domenii care se reglementeaza prin lege organica, asa cum este cazul partidelor politice. Explicatia data de catre Guvern, si cu care Parlamentul a fost multumit, a fost ca „isi asuma raspunderea” pentru acest gest.

O alta observatie priveste situatia reala existenta dupa intrarea in vigoare a legii. Inaintea alegerilor din toamna anului 1996 au fost inregistrate 50 de partide politice, fiecare avand minimum 10.000 de membri. Nu exista date privind felul in care au fost verificate listele de membri la momentul inregistrarii, dar rezultatele alegerilor sugereaza ca multe partide au prezentat liste cuprinzand persoane fictive. Din partidele angajate in cursa electorala au trecut pragul de 3%, reusind sa patrunda in Parlament doar 10, cu precizarea ca unele din ele au reusit aceasta performanta numai datorita apartenentei la o coalitie. Alte aproape 30 de partide au obtinut sub 10.000 de voturi pe intreaga tara, deci sub numarul de membri pe care ele, obligatoriu, l-ar avea. In acelasi timp, rezultatul alegerilor dovedeste ca reglementarile imperative nu au dat rezultatul asteptat, ceea ce este firesc, intrucat seriozitatea unui partid nu poate fi impusa prin lege si nu este data numai de numarul de membri.

2. Legea privind regimul strainilor in Romania

In cursul anului 1995, Senatul Romaniei adoptase proiectul de lege privind regimul strainilor, act normativ continand cateva prevederi incompatibile cu spiritul si valorile drepturilor omului. Proiectul a intrat in atentia APADOR-CH in momentul cand se afla deja pe agenda de lucru a Camerei Deputatilor. Avand in vedere timpul scurt si declaratiile favorabile facute de oamenii politici pe marginea textului, APADOR-CH nu a mai recurs la mijloacele sale clasice de actiune – intalniri cu parlamentarii, analize exhaustive – ci a elaborat un Protest pe care l-a difuzat urgent prin mass-media.

PROTEST AL APADOR-CH

in legatura cu

REGIMUL STRAINILOR IN ROMANIA

Parlamentul Romaniei finalizeaza in aceste zile proiectul de Lege privind regimul strainilor in Romania, act normativ care, daca va fi adoptat in forma actuala, va face din Romania una din cele mai neprimitoare tari ale continentului european.

Intr-un moment in care interesul national si obiectivul principal de politica externa al Romaniei este integrarea in structurile Uniunii Europene si NATO, proiectul de lege are un puternic caracter xenofob prin conditiile impuse strainilor aflati pe teritoriul Romaniei, precum si prin restrictiile aduse exercitarii de catre ei a unor drepturi ale omului si libertati fundamentale.

Strainii care intra pe teritoriul Romaniei au obligatia ca, in termen de 48 de ore, sa se prezinte la organul de politie, pentru a-si anunta prezenta, aceeasi obligatie revenind si persoanelor fizice sau juridice care acorda gazduirea (art. 15). Proiectul de lege excepteaza de la indeplinirea acestei obligatii persoanele venite in tara in delegatii oficiale sau la invitatia organelor de stat ale Romaniei. Aceasta reprezinta o discriminare a strainilor care doresc sa vina in Romania ca turisti, sau in vizita, si care exercita astfel un drept fundamental prevazut de legislatia internationala a drepturilor omului: libertatea de miscare. Discriminarea are la baza instituirea unei suspiciuni fata de cei care vin pe teritoriul Romaniei altfel decat oficial, dand astfel un puternic caracter xenofob reglementarii regimului juridic al strainilor.

Varianta adoptata de Senat, si aflata inca in dezbaterea Camerei Deputatilor, interzice strainilor sa faca parte din partidele sau gruparile politice existente in tara, precum si sa initieze sau sa organizeze „manifestatii si intruniri cu caracter politic” – in orice conditii, deci inclusiv atunci cand siguranta nationala sau ordinea publica nu sunt afectate (art. 2). Intr-o Europa in care schimbul de informatii si de know-how, inclusiv in domeniul politic, sta la baza relatiilor dintre societatile civile ale diferitelor tari, Romania isi inchide frontierele, cel putin din punct de vedere politic.

Proiectul de lege prevede, de asemenea, restrangerea libertatii de miscare pe teritoriul Romaniei. Conform art. 37, in varianta adoptata de Senat, Ministerul de Interne poate limita deplasarea strainilor, sau le poate stabili temporar domiciliul sau resedinta in anumite zone sau localitati, pentru considerente ce intereseaza apararea sigurantei nationale, a ordinii, a linistii, a sanatatii sau a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Camera Deputatilor a adaugat precizarea ca toate aceste situatii vor fi stabilite prin hotarare a Guvernului.

Chiar daca varianta Camerei Deputatilor prevede ca impotriva actului administrativ de restrictionare a libertatii de miscare, emis in baza hotararii Guvernului, strainul poate face contestatie la instanta judecatoreasca, art. 37 din proiectul de lege intra in contradictie cu Protocolul 4 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In conformitate cu prevederile art. 2 paragraful 3 din Protocol, exercitarea dreptului la libertatea de miscare „nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare intr-o societate democratica…”. Ambele variante ale Parlamentului incalca cerinta fundamentala ca aceste masuri sa fie expres prevazute de lege, atat Ministerul de Interne cat si Guvernul Romaniei facand parte din autoritatea executiva a statului, distincta de cea legislativa. Prin proiectul de lege se incalca insusi principiul fundamental care sta la baza statului de drept, acela al separatiei puterilor in stat.

APADOR-CH cere Parlamentului sa nu adopte Proiectul de lege privind regimul strainilor in Romania in forma sa actuala si sa ii aduca acele modificari care sunt necesare pentru asigurarea principiului suprematiei Constitutiei, pentru asigurarea concordantei dintre legile interne si legislatia internationala de drepturile omului ratificata de Romania si devenita astfel parte a dreptului nostru intern.

APADOR-CH cere Parlamentului sa nu prejudicieze sansa Romaniei de a fi considerata un stat democratic si de drept, partener egal al celorlalte state europene, ci sa o sprijine prin adoptarea unei legislatii moderne, in spiritul respectului drepturilor omului.

14 februarie 1996

Consiliul de conducere

Preluat de catre aproape toata presa scrisa, Protestul a avut un impact major, cateva zile mai tarziu Camera Deputatilor respingand proiectul de lege.

3. Codul penal si Codul de procedura penala

Cea mai semnficativa interventie legislativa a anului 1996, vadind lipsa de respect fata de ideea statului de drept si dispret fata de valorile drepturilor omului, ramane modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala.

Tentativa de modificare a celor doua coduri a avut o lunga istorie. Legea de modificare a fost trimisa Parlamentului in 1993, votata de Senat si respinsa de Camera Deputatilor, in 1994. Retrimisa Senatului, ea a fost, din nou, adoptata de acesta si respinsa de Camera Deputatilor, pentru a doua oara, in 1995. Conform Constitutiei, o a doua respingere era definitiva. Evident, acest lucru nu insemna ca cele doua coduri nu mai puteau fi modificate, ci ca ar fi trebuit sa fie elaborata o noua lege de modificare, cu un spirit total diferit de cel al legii anterioare.

La inceputul anului 1996, doi senatori, avand functia de presedinte si, respectiv, vicepresedinte, ai Comisiei juridice a Senatului, au recurs la un truc: au luat textul adoptat de Senat si au separat proiectul de lege in doua propuneri de modificare, una a Codului penal, alta a Codului de procedura penala. Pentru a da impresia ca ne aflam in fata unei initiatiave legislative noi au marit insa cuantumul unor pedepse, asta in ciuda faptului ca legislatia penala era si asa foarte severa. (Pentru analiza de fond a modificarilor propuse, a se vedea Raportul APADOR-CH pe anul 1995.)

O prima actiune a APADOR-CH a fost aceea de a atrage atentia opiniei publice in legatura cu ilegalitatea comisa de cei doi senatori.

SFIDAREA CONSTITUTIEI ROMANIEI

Comunicat al APADOR-CH

privind propunerile legislative de modificare

a Codului penal si a Codului de procedura penala

La 1 februarie 1996 senatorii Ion Predescu si Valer Suian au trimis Biroului permanent al Senatului doua proiecte de lege – propuneri legislative – privind modificarea si completarea Codului penal si a Codului de procedura penala, solicitand dezbaterea lor in procedura de urgenta. Cele doua texte reiau varianta adoptata de Senatul Romaniei in 1995 si respinsa de Camera Deputatilor, singurele schimbari vizand majorarea, in unele cazuri, a pedepselor.

Conform art. 75 din Constitutie „Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Daca aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativa, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva”. Proiectul de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala a fost adoptat prima data de Senatul Romaniei in 1994, fiind respins, in acelasi an, de Camera Deputatilor. Adoptat inca o data de Senat in 1995, el a fost, pentru a doua oara, respins de Camera Deputatilor. Aceasta a doua respingere este, conform legii fundamentale, definitiva. O noua incercare de modificare si completare a celor doua coduri poate fi luata in discutie numai daca este substantial diferita de cea anterioara, atat in litera cat si in spiritul ei.

Demersul celor doi senatori de a prezenta propuneri legislative care reiau o varianta respinsa deja de doua ori de Parlamentul Romaniei este vadit anticonstitutional. Mai mult, el demonstreaza o sfidare a Constitutiei Romaniei, cu atat mai grava cu cat vine din partea unor membri ai forului legiuitor.

APADOR-CH atrage atentia cu privire la pericolul in care se afla statul de drept in Romania, prin incercari de felul acesta, si cere Senatului sa le sanctioneze si sa salveze principiul suprematiei Constitutiei, prin respingerea de plano a celor doua propuneri legislative.

14 februarie 1996

Consiliul de conducere

Desi reactia jurnalistilor a fost peste asteptari, Comunicatul fiind preluat de mai toate ziarele centrale, cei doi senatori au profitat de pozitiile lor in Comisa juridica a Senatului si au considerat ca initiativa lor legislativa era foarte buna, astfel ca cele doua texte de lege (discutate tot timpul impreuna) au fost trimise Plenului Senatului si au fost, din nou, votate de aceasta Camera.

In preajma alegerilor parlamentare, proiectele de lege se aflau deja pe agenda Camerei Deputatilor unde, spre deosebire de anii anteriori, s-a manifestat un curent favorabil adoptarii modificarilor, din considerente preponderent electorale. In plus, principalul partid de opozitie de la acea data, Partidul National Taranesc – Crestin Democrat, a declarat ca va vota in favoarea legilor de modificare daca se va opta pentru mentinerea incriminarii relatiilor homosexuale (care au loc in intimitate, intre adulti care consimt). In acest context, APADOR-CH a lansat un apel partidelor din Camera Deputatilor, atragand atentia asupra gravitatii adoptarii unor legi intr-o procedura si cu un continut anticonstitutional.

APEL

al Comitetului Roman Helsinki

in legatura cu propunerea legislativa

de modificare a Codului penal

Zilele acestea Camera Deputatilor a luat in discutie propunerea legislativa de modificare a Codului penal. Aceasta este o reluare a proiectului de lege respins deja in doua randuri de Camera Deputatilor. Conform art. 75 din Constitutie, „Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Daca aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativa, ele se retrimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitiva.” Proiectul de modificare a Codului penal si a Codului de procedura penala a fost respins de Camera Deputatilor in 1994 si 1995. O noua incercare de modificare si completare a celor doua coduri este admisibila numai daca textul este substantial diferit de cel anterior, atat in litera cat si in spiritul lui. Altfel, prevederea constitutionala este golita de continut.

Actuala propunere legislativa pastreaza in intregime spiritul proiectului deja respins si reia intr-o proportie covarsitoare textul anterior. Initiatorii, domnii Ion Predescu si Valer Suian, au despartit proiectul anterior in doua, elaborand doua propuneri legislative, cate una pentru fiecare cod, fara ca prin aceasta sa modifice substanta textului, astfel ca initiativa lor reprezinta o sfidare a Constitutiei Romaniei. Modificarea Codului penal in aceste conditii ar avea consecinte dintre cele mai grave pentru Romania. In primul rand, ar reprezenta o subminare a statului de drept, prin incalcarea Constitutiei. In acelasi timp, datorita faptului ca unele articole contravin prevederilor Conventiei europene a drepturilor omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, Romania va fi perceputa ca o tara care nu respecta nici angajamentele pe care si le-a asumat si nici legislatia internationala pe care a acceptat-o. In plus, modificarea Codului penal acum si in asemenea circumstante ar submina in mod evident credibilitatea Romaniei ca tara in masura a-si asuma responsabilitatea integrarii euro-atlantice.

Comitetul Helsinki Roman face apel la Camera Deputatilor sa respinga actuala propunere de modificare a Codului penal.

13 septembrie 1996

Consiliul de conducere

Din nefericire, apropierea alegerilor a fost hotaratoare, deputatii considerand ca au obligatia de „a da” electoratului un Cod penal extrem de sever si ca astfel vin in intampinarea asteptarilor populatiei. Modificarea Codului penal s-a realizat numai cu sapte voturi impotriva, iar cea a Codului de procedura penala cu 14 voturi impotriva – din numarul celor prezenti in sala la momentul votului.

Pentru anul 1997 si anii urmatori, APADOR-CH isi propune sa promoveze si sa sprijine ideea unei legislatii penale noi, moderne, in spiritul epocii si al valorilor democratice. Aceasta presupune inclusiv elaborarea unui nou Cod penal, si a unui nou Cod de procedura penala, fundamental diferite de cele actuale.

4. Lobby pentru rolul Justitiei

In perioada imediat urmatoare alegerilor si inainte de prezentarea Programului de guvernare in Parlament, APADOR-CH a elaborat, impreuna cu mai multe organizatii neguvernamentale, un pachet de recomandari privind masurile ce ar trebui luate in cateva domenii importante ale societatii romanesti. Acestea au fost publicate sub forma unui supliment al revistei 22 si au fost puse la dispozitia noului Guvern si a Parlamentului nou ales. APADOR-CH s-a preocupat de domeniul Justitiei, al Politiei si al problematicii privind minoritatile (pentru ultimele doua seturi de recomandari, a se vedea capitolele corespunzatoare din prezentul raport).

SCHIMBARI PENTRU CA JUSTITIA SA DEVINA O ADEVARATA PUTERE IN STAT

Respectul fata de puterea judecatoreasca presupune cateva transformari imediate si de anvergura ale sistemului de justitie. Se impun modificari constitutionale si de legislatie si, mai ales, schimbari comportamentale care sa asigure Justitiei statutul de adevarata putere in stat. Pentru ca cetateanul sa aiba incredere in sistem, el trebuie sa aiba incredere in actul de justitie, sa fie convins ca acesta este, in acelasi timp si drept si eficient.

1. Garantarea independentei Justitiei

In Constitutia din 1991, sub denumirea de „Autoritatea judecatoreasca” sunt reglementate trei institutii distincte: Instantele judecatoresti, Ministerul Public – organism ce apartine puterii executive – si Consiliul Superior al Magistraturii. Componenta si competentele acestuia din urma incalca separatia puterilor in stat, cu repercusiuni asupra independentei judecatorilor: Consiliul, care este alcatuit atat din judecatori cat si din procurori, propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si procurorilor, si indeplineste rolul de consiliu de disciplina numai pentru judecatori. Asadar, judecatorii sunt controlati de procurori, dar nu si invers, procurorii, asa cum este firesc pentru functionarii executivului, raspunzand disciplinar numai in cadrul Ministerului Public.

Se impune, de asemenea, modificarea Legii de organizare judecatoreasca. Acordarea statutului de „magistrat” procurorilor este fireasca numai din punctul de vedere al unor garantii de care acestia ar putea beneficia, nu insa si din punctul de vedere al competentelor pe care ei le-ar exercita. „Egalitatea armelor” intre partile aflate in proces, principiu pe care se intemeiaza Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene de la Strasburg, trebuie sa devina o realitate si in Romania. Situatia actuala, in care procurorii efectueaza urmarirea penala – fiind astfel parte interesata in proces – si decid si cu privire la masurile care trebuie luate impotriva prezumtivului infractor, sau in care nu exista posibilitatea atacarii in Justitie a deciziei parchetului de neincepere a urmaririi penale, ori de scoatere de sub urmarirea penala, face ca persoana fizica sa fie lipsita de aparare in raport cu Ministerul Public.

Nu este corect ca ministrul Justitiei – persoana politica! – sa fie asimilat magistratilor. La fel, loctiitorii sai si personalul de specialitate juridica din Ministerul Justitiei, deci demnitari si functionari ai executivului. Este firesc a considera perioada petrecuta in aceasta structura drept vechime in magistratura, dar prevederea din lege potrivit careia asimilarea cuprinde si „perioada indeplinirii functiei” trebuie inlaturata.

Un alt aspect care va trebui sa stea in atentia Parlamentului si Guvernului se refera la salariile judecatorilor. Pentru ca judecatorilor sa le fie garantata independenta, ei trebuie sa fie feriti nu numai de posibilele influente politice, dar trebuie pusi la adapost si de tentatiile materiale. Tocmai pentru a asigura judecatorilor un nivel de trai decent, unele tari, inclusiv dintre cele foste comuniste din jurul nostru, au decis ca salariile judecatorilor sa fie echivalentul a trei salarii medii, in vreme ce altele au stabilit salariile judecatorilor la nivelul celor ale parlamentarilor. Romania n-a optat pentru nici una din aceste solutii, preferand sa desconsidere judecatorii, si prin aceasta puterea judecatoreasca, stabilindu-le salarii mai mici nu numai decat ale demnitarilor, dar si decat ale politistilor.

S-a afirmat in ultimii ani ca o Justitie saraca este o justitie proasta. Aceasta se refera nu numai la cuantumul salariilor magistratilor, ci si la inzestrarea logistica a instantelor de judecata. In prezent, in Romania, se lucreaza in conditii improprii, cu consecinte asupra actului de justitie insusi. Supraaglomerarea instantelor, care face ca un proces sa dureze ani de zile, are, alaturi de alte cauze, si lipsa de personal, dar si lipsa unor spatii corespunzatoare, precum si lipsa echipamentelor care sa le faciliteze activitatea.

2. Executarea hotararilor judecatoresti

La ora actuala sistemul de justitie functioneaza atat de deficitar, incat orice victima, in loc sa aiba siguranta garantarii dreptului sau de a apela la actul de justitie, risca sa devina o noua victima, a sistemului insusi. In cauze civile, comerciale, administrative, de dreptul familiei sau al muncii, neaplicarea in practica a hotararilor judecatoresti a devenit ceva firesc, indiferent daca este vorba de punerea in posesie a terenurilor, de obtinerea despagubirilor din partea unor ministere, agentii guvernamentale sau societati comerciale, de plata pensiilor de intretinere sau reincadrarea in munca. Or, cand nerespectarea hotararilor judecatoresti devine regula, atunci sistemul de justitie este in pericol. Astazi, in Romania, ideea predominanta a celor care incalca legea (intr-o mai mica masura cea penala, intrucat in aceste situatii exista, totusi, riscul arestarii) este ca merita sa o faca pentru ca oricum vor trece atat de multi ani pana la restabilirea situatiei, incat, la acel moment, raporturile juridice vor fi altele. O asemenea mentalitate este caracteristica nu numai persoanelor fizice, dar si institutiilor statului si unitatilor comerciale sau de alta natura.

Schimbarile care ar trebui facute in acest domeniu nu tin neaparat de modificarea legislatiei, ci vizeaza mai ales comportamentele. In primul rand instantele judecatoresti si parchetele. Prin serviciile lor de executori judecatoresti, instantele sunt primele chemate sa asigure punerea in aplicare a propriilor hotarari. In prezent, „principiul” care pare sa guverneze institutia executarii silite este amanarea sine die a aplicarii hotararilor, ceea ce, evident, contribuie la mentinerea si incurajarea ideii ca justitia poate fi eludata. Pentru ca in acest domeniu sa se produca o adevarata schimbare este necesar ca orice hotarare a unei instante de judecata sa fie pusa in aplicare imediat si fara concesii, indiferent de persoana obligata. Aceasta inseamna aplicarea principiului constitutional potrivit caruia nimeni nu este mai presus de lege.

3. Nerespectarea hotararilor judecatoresti

Nerespectarea unei hotarari judecatoresti ar trebui sa fie considerata o infractiune de maxima gravitate, avand in vedere rolul ei in subminarea ideii de Justitie. In prezent, parchetele par sa o considere ca fiind cea mai putin importanta, ceea ce explica atitudinea lor de adevarat refuz de trimitere in judecata in astfel de situatii. Pentru a schimba aceasta stare de fapt, nu este necesara o modificare de legislatie. Dar este nevoie ca procurorii sa-si faca datoria, indiferent de functiile si pozitiile pe care le au cei care isi permit sa nu respecte o hotarare a puterii judecatoresti. Situatia actuala frizeaza absurdul, daca ne gandim ca, pentru neplata unor amenzi pentru banale contraventii, mii de oameni au fost condamnati, aproape automat, la pedepse de luni de zile de inchisoare contraventionala, in vreme ce sfidarea unei hotarari judecatoresti, in alt domeniu decat cel penal sau contraventional, adica imensa majoritate a cazurilor, este vesnic nepedepsita. Singura explicatie, profund nesatisfacatoare, ar fi aceea ca intr-o astfel de situatie nu se aduce atingere statului, ci raporturilor dintre persoane, iar persoanele, in viziunea Ministerului Public, nu sunt suficient de importante.

Sanctionarea unei infractiuni grave nu inseamna neaparat pedepse mari; dar ea presupune constanta in aplicarea imediata a legii. Mai ales in cazul unei infractiuni a carei dovada este usor de facut. Trimiterea in judecata a tuturor celor care isi permit sa sfideze puterea judecatoreasca ar avea ca rezultat, pe termen mediu si lung, o schimbare a felului in care este perceput, in Romania, rolul Justitiei, facand posibila increderea in ea.

Ministrul Justitiei si Procurorul General al Romaniei ar trebui sa aiba un rol activ in aceasta materie, ei avand nu numai competente, dar si puterea de a le exercita. Lipsa lor de implicare ar putea fi inteleasa ca un consimtamant la perpetuarea unei stari de fapt profund daunatoare statului de drept. La randul sau, insusi Presedintele Romaniei are atributii in acest domeniu. Avand in vedere ca executarea silita a hotararilor judecatoresti se face in numele Presedintelui Romaniei, si tinand cont de indatorirea sa constitutionala de a exercita „functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate”, nu este firesc ca acesta sa aiba o atitudine pasiva. Implicarea sa in acest domeniu ar fi si legala si de dorit. Ea se poate realiza prin intermediul parghiilor politice pe care Presedintele le are la dispozitie: participarea la sedintele Guvernului, remanierea guvernamentala (schimbarea ministrului Justitiei), inlocuirea Procurorului General.

4. Apararea persoanei si a drepturilor sale – adevaratul obiectiv al Justitiei

Actuala putere politica din Romania are obligatia de a concepe un sistem care sa protejeze nu numai societatea romaneasca in ansamblul ei, ci si pe fiecare individ in parte. Cadrul legislativ prezent, in ciuda unor imbunatatiri aduse in ultimii ani, continua sa fie deficitar. El protejeaza marii infractori, pedepsindu-i insa exemplar pe cei marunti, ale caror drepturi constitutionale sunt adesea incalcate. Ultimile modificari aduse codului penal si codului de procedura penala nu au facut decat sa accentueze caracterul represiv al legislatiei romane si sa legalizeze abuzurile.

Se impune elaborarea unei adevarate politici penale a statului roman, ceea ce presupune si adoptarea unui nou cod penal, a unui nou cod de procedura penala, in general, a unei legislatii care sa fie intr-adevar in concordanta cu Conventia europeana a drepturilor omului si cu celelalte angajamente internationale pe care Romania si le-a asumat in ultimii ani.

III. PRESA SI LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Programul „Libertatea presei si ‘hate speech'”

Programul a fost coordonat de Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul la Viena si s-a desfasurat intr-un grup de tari din Europa Centrala si de Est, in perioada august 1995 – mai 1996. In Romania, el a fost realizat de APADOR-CH si a constat in monitorizarea presei in aceasta perioada de timp, urmarindu-se cateva aspecte specifice celor doua dimensiuni ale programului:

a) In privinta libertatii presei, s-a avut in vedere monitorizarea cazurilor de jurnalisti acuzati, sau arestati, sau trimisi in judecata sau condamnati pentru:

– infractiuni legate de activitatea lor jurnalistica, de afirmatiile pe care le-au facut privind comportamentul sau trecutul unor personalitati politice sau publice (ofensa adusa autoritatii, ultraj – in locul insultei, calomniei);

– afectarea imaginii tarii;

– infractiunea de luare de mita etc.;

De asemenea au fost urmarite situatiile in care reprezentanti ai Presedintiei, ai Guvernului sau ai Parlamentului – in aceasta calitate si nu in nume propriu – s-au exprimat cu agresivitate la adresa presei, reprosandu-i afectarea imaginii tarii si consecintele ce decurg de aici;

b) In ceea ce priveste „discursul urii” (hate speech), monitorizarea a vizat actele, discursurile politice, luarile de pozitie, declaratiile la nivelul presedintiei, guvernului, parlamentului (ca institutie, sau ale unor parlamentari), ale puterii judiciare, ale administratiei centrale si locale, politiei, SRI, partidelor politice reprezentate sau nu in parlament, ONG-uri, personalitati politice, civice sau culturale, in cateva domenii, si anume:

– respectarea drepturilor omului in Romania si eventuale comparatii facute de autoritati, jurnalisti etc., cu situatii de incalcare a drepturilor omului din alte tari, in scopul justificarii violarilor din Romania;

– regimul minoritatilor in Romania si eventuale comparatii, facute de autoritati, jurnalisti etc., cu alte situatii din lume, pentru a justifica standardele autohtone;

– relatiile Romaniei cu alte tari, sau cu institutii si organizatii internationale;

– problematica integrarii euro-atlantice a Romaniei si negarea valorilor instutiilor europene;

– referiri ale autoritatilor sau ale jurnalistilor la legi si alte acte normative cu valoare in sensul dezvoltarii democratice a Romaniei (sau in sensul regresului ei pe acest plan);

De asemenea, a fost monitorizata prezentarea raporturilor inter-etnice la toate nivelurile in societatea romaneasca, interesand analizele, evaluarile, statisticile, pozitiile exprimate, indiferent de autor.

O atentie deosebita s-a acordat folosirii in presa a acelui limbaj care exprima sau promoveaza dispretul, ura fata de cei care sunt diferiti de majoritate, cu mentiunea ca nu intotdeauna un astfel de limbaj este agresiv sau incitator la violenta, el putand sa se manifeste si prin negarea valorilor democratiei, drepturilor omului, respectului fata de minoritari etc.

In cadrul programului au fost monitorizate:

a) presa scrisa:

– ziare: Vocea Romaniei, Dimineata, Adevarul, Romania libera, Evenimentul zilei, Cronica romana;

– saptamanale: Romania Mare, Totusi iubirea, Dilema, 22;

b) posturi de televiziune:

– Televiziunea romana:

– actualitatile de la ora 20;

– emisiunea in limba maghiara;

– „Pro Patria” – emisiune realizata in colaborare cu Ministerul Apararii Nationale;

– „Convietuiri” – emisiune dedicata minoritatilor nationale si relatiilor interetnice;

– „Viata spirituala” – emisiune realizata in principal pentru promovarea religiei ortodoxe;

– alte emisiuni (reportaje, dezbateri, interviuri etc);

– „Credo” (canalul 2) – numai in legatura cu tematica programului (de exemplu dezbaterile privind homosexualitatea sau cele al caror scop este afirmarea „unicitatii” poporului roman, prin denigrarea valorilor europene)

– Tele 7 abc:

– emisiunea de stiri de la ora 21

– alte emisiuni care intereseaza tematica supusa monitorizarii (reportaje, dezbateri, interviuri etc);

– Antena 1

– emisiunea de stiri de la ora 20,30;

– alte emisiuni care intereseaza tematica supusa monitorizarii (reportaje, dezbateri, interviuri etc).

In fiecare luna au fost elaborate ample rapoarte, separat pentru presa scrisa si cea audiovizuala, insotite de extrasele de presa sau inregistrarile video referitoare la tematica programului.

2. Programul „Libertatea de exprimare, libertatea presei si democratia”

Programul a inceput in septembrie 1996 si va continua pe parcursul anului 1997. El este coordonat de organizatia internationala „ARTICLE XIX”, cu sediul la Londra, si se desfasoara in mai multe tari din Europa Centrala si de Est, partenerii din Romania fiind APADOR-CH si Centrul pentru Jurnalism Independent. Programul isi propune, pe de o parte, sensibilizarea ziaristilor si a opiniei publice in legatura cu libertatea de exprimare, libertatea presei, accesul la informatie, iar pe de alta parte, elaborarea unor instrumente de lucru la indemana celor din presa. Un alt obiectiv al programului il constituie dezincriminarea infractiunilor de insulta, calomnie si ofensa adusa autoritatii, prin trecerea lor din sfera legii penale in cea a dreptului civil si sanctionarea lor in acest cadru.

Ca activitati concrete in cadrul programului sunt prevazute mai multe ateliere de lucru, traducerea si editarea unui „manual” al ziaristului, activitati de lobby legislativ etc.

Un prim atelier de lucru a avut loc in perioada 18-19 octombrie 1996. La el au participat ziaristi, avocati si reprezentanti ai unor organizatii neguvernametale, temele discutate referindu-se la:

– statutul jurnalistilor din perspectiva legislatiei romane;

– delictele de presa in sistemul juridic romanesc, comparativ cu diferite sisteme europene;

– presa ca factor de influenta in campania electorala;

– protectia ziaristilor in cadrul legislatiei internationale privind drepturile omului;

– modalitati practice de aparare a ziaristilor.

Un al doilea atelier de lucru a avut loc in zilele de 6 si 7 decembrie 1996, in cadrul lui abordandu-se doua teme:

– evaluari post electorale: discutiile au avut loc pe marginea felului in care a fost reflectata in presa campania electorala, a fost analizat rolul presei in pregatirea actului electoral, rolul sondajelor de opinie si al mediatizarii lor, precum si importanta presei ca factor de formare a opiniei publice in procesul electoral;

– accesul la informatie: s-a realizat un interesant schimb de opinii intre invitatii din Marea Britanie si cei din Romania privind cadrul legislativ si cel politic in aceasta materie.

3. Cazuri individuale

In ultimii ani libertatea de exprimare a ziaristilor a fost o preocupare constanta a APADOR-CH, materializata in principal prin investigarea unor cazuri individuale (a se vedea cazurile ziaristilor Andrei Zanopol – Galati, Nicolae Andrei – Craiova, Lucian Matachescu – Craiova, cazul Ionel Buzoianu – Bucuresti sau cazul Constantin Zgambau – Bucuresti din rapoartele anuale 1994 si 1995 si din Revista Romana de Drepturile Omului).

In 1996 aceasta activitate de investigare a unor cazuri individuale a devenit mai sistematica, in conditiile in care, pe de o parte, asociatia a avut si are programe care se refera direct la libertatea presei, iar, pe de alta parte, actiunile privind intimidarea presei s-au inmultit. APADOR-CH s-a preocupat in mod special de situatia ziaristilor trimisi in judecata pentru insulta (art. 205 Cod penal), calomnie (art. 206 Cod penal) si ofensa adusa autoritatii (art. 238 Cod penal).

Radu Mazare si Constantin Cumpana de la cotidianul Telegraf (Constanta)

Ambii ziaristi au semnat un articol intitulat „Fostul viceprimar P.N.L. Dan Miron si actuala judecatoare Revi Moga, prin concurs de infractiuni, au realizat escrocheria ‘Vinalex'”, publicat In cotidianul „Telegraf” nr. 84(580) din 12 aprilie 1994. In esenta, articolul relata despre o aprobare data de Consiliul local al municipiului Constanta pentru o societate particulara (SC CBN-SRL) ce urma sa ridice autoturismele parcate ilegal (Hotararea nr. 33/30.06.1992). Sase luni mai tarziu, Primaria a incheiat un „Contract de asociere in participatiune” (nr. 14390/16 XII 1992) cu o alta societate particulara (SC VINALEX), document semnat de viceprimarul Dan Miron pentru primar, de Revi Moga, pentru consilier juridic si de economista Raveca Gorcea. Cei doi ziaristi au considerat acest lucru ilegal, semnaland totodata ca timp de un an cat s-a derulat programul, SC VINALEX nu a reusit sa-si indeplineasca una din obligatiile esentiale asumate, si anume procurarea utilajelor adecvate pentru ridicarea masinilor ilegal parcate. De altfel, ulterior aparitiei articolului, contractul de asociere a fost reziliat de Primarie.

In articol, Dan Miron, la acea vreme viceprimar, era acuzat de luare de mita pentru incheierea contractului cu alta firma decat cea autorizata de Consiliul local. Iar despre Revi Moga, jurista a Primariei la data semnarii contractului cu SC VINALEX, dar functionand ca judecatoare la Constanta la data aparitiei articolului, ziaristii au facut urmatoarea supozitie : „Ori a semnat contractul de asociere necunoscand legile tarii, si atunci nu intelegem cum ulterior a ajuns judecator (impartind dreptatea pe baza acelorasi legi pe care nu le cunoaste), ori a luat spaga si poate lua in continuare!” Pe langa aceste afirmatii, articolul in cauza include si o caricatura reprezentandu-i pe viceprimar si fosta jurista, primul carand un imens sac (cu bani?) pe care scrie VINALEX. Cei doi din caricatura comenteaza posibilitatile de a calatori in afara Romaniei pe bani, se subintelege, murdari.

Revi Moga, judecatoare la Judecatoria Constanta la data aparitiei articolului, s-a considerat si insultata si calomniata in acelasi timp si i-a actionat in justitie pe ziaristii Radu Mazare si Constantin Cumpana (art. 205 si 206 din Codul penal), in luna mai 1994 (dosar nr. 522/1994). Initial, dosarul s-a aflat pe rolul Judecatoriei Constanta dar, cunoscand calitatea de judecatoare a reclamantei, ziaristii au cerut stramutarea cauzei. Cererea lor a fost aprobata, Judecatoria Lehliu-Gara pronuntandu-se in prima instanta. Dupa mai multe sedinte la care partile au absentat pe rand, la 17 mai 1995, Judecatoria Lehliu-Gara a considerat plangerea lui Revi Moga intemeiata si i-a condamnat pe Radu Mazare si Constantin Cumpana la cate 3 luni inchisoare pentru insulta, 7 luni inchisoare pentru calomnie, 25 milioane lei despagubiri civile si un an interdictie de exercitare a profesiei (art. 71 Cod penal).

Recursul s-a judecat la Calarasi la data de 2 noiembrie 1995 (dosar nr. 1314), in absenta paratilor care, din motive independente de vointa lor, au ajuns la tribunal dupa terminarea sedintei. Tribunalul a respins recursul celor doi ziaristi, confirmand sentinta data de Judecatoria Lehliu.

Procurorul General a introdus recurs in anulare. La data de 9 iulie 1996, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul in anulare, condamnarea celor doi ziaristi ramanand definitiva. Simultan, Procurorul General a dispus suspendarea executarii pedepsei mai intai pana la 30 august, apoi pana la 28 septembrie 1996 si apoi pana la 30 octombrie 1996. In final, impotriva vointei declarate a celor doi ziaristi, ministrul Justitiei – Gavril Iosif Chiuzbaian – a cerut presedintelui Ion Iliescu sa ii gratieze, lucru ce s-a intamplat dupa al doilea tur de scrutin pentru alegeri prezidentiale din 17 noiembrie 1996, deci inainte de predarea puterii.

Trebuie precizate cateva aspecte legate de desfasurarea procesului :

a) In prima faza a procesului, cei doi ziaristi nu au avut avocat. Angajat inainte de epuizarea primei faze de la Judecatoria Lehliu-Gara, avocatul nu s-a prezentat la nici unul din termene, nici la prima instanta si nici in recurs. Contributia sa s-a limitat la a-i cere Procurorului General sa introduca recurs in anulare. Evident, aceasta atitudine a avocatului ales tine de deontologia profesionala, fiind de competenta Baroului de Avocati. Cu toate acestea, tinem sa constatam ca insusi avocatul ales a ignorat dreptul clientilor sai la aparare, punandu-le in pericol libertatea.

b) Paratii Radu Mazare si Constantin Cumpana au tratat cu o usurinta condamnabila acest proces, absentand la majoritatea termenelor. Ei nu au cerut administrarea „probei veritatii”, prevazute la art. 207 Cod penal, considerand ca documentele citate sau reproduse in facsimil in articolul aparut in „Telegraf” ar fi fost suficiente pentru ca justitia sa isi faca o parere corecta. Afirmatia lor ca ar fi putut aduce in aparare si alte documente decat cele publicate (un raport al Curtii de Conturi din 1994 si un raport al Comisiei juridice a Consiliului local Constanta) daca ar fi fost prezenti in instanta, este lipsita de temei, deoarece nimeni nu i-a impiedicat sa vina la termene.

c) Este clar ca Radu Mazare si Constantin Cumpana au primit pedepse exagerat de mari. Mai intai, ei au fost condamnati pe baza a doua temeiuri juridice (insulta si calomnie) pentru aceeasi fapta. Al doilea, li s-a aplicat pedeapsa privativa de libertate, fara suspendare, desi Codul penal prevede posibilitatea suspendarii ca si varianta pedepsei mai blande cu amenda. Al treilea, justitia a aplicat gresit art. 71 care face trimitere la art. 64 si art. 65, acesta din urma stabilind ca pedeapsa complimentara (suspendarea exercitarii meseriei) poate fi aplicata „daca pedeapsa principala stabilita este inchisoare de cel putin doi ani”.

Trei instante de judecata, inclusiv Curtea Suprema de Justitie, au ignorat jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg in legatura cu articolul 10 din Conventia Europeana, cu privire la libertatea de exprimare. In mai multe cazuri, Curtea de la Strasbourg a precizat in mod expres ca persoanele aflate in functii publice sunt mai expuse criticii si monitorizarii din partea presei si a opiniei publice, decat celelalte persoane. Persoanele publice trebuie sa accepte acest risc.

Legea romana nu prevede, din pacate, decat proba veritatii ca aparare a ziaristului sau persoanei acuzate de insulta sau calomnie. Standardele europene prevad si dovedirea bunei sau relei credinte a persoanei acuzate. Articolele 11 si 20 din Constitutia Romaniei statueaza ca tratatele internationale si respectiv documentele internationale cu privire la drepturile omului fac parte din dreptul intern iar, in situatia in care exista neconcordante intre acestea si legile interne, primele au prioritate. Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ce nu poate fi separata de jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, trebuie sa prevaleze asupra dreptului intern. Ca atare, este absolut necesar ca proba bunei credinte sa intre in practica justitiei romane. Daca s-ar fi procedat asa, este posibil ca instantele de judecata sa fi dat o decizie diferita in procesul celor doi ziaristi constanteni.

Nu s-a invocat in nici un moment ideea de „interes public” sau, conform legii romane, „interes legitim”, cu toate ca foarte multi cetateni din Constanta au avut de suferit de pe urma mijloacelor tehnice precare folosite de SC VINALEX de-a lungul anului in care au ridicat autoturisme parcate ilegal.

Conform informatiilor de care dispune APADOR-CH, in ultimii 10 ani, nici un ziarist din nici o tara democratica nu a fost condamnat la pedepse privative de libertate pentru insulta sau calomnie. Singura pedeapsa aplicata a fost amenda. Cu toate ca legea penala romana are in vedere si varianta amenzii, trei instante de judecata, inclusiv Curtea Suprema de Justitie, au ales varianta privarii de libertate a celor doi ziaristi. In plus, cele 25 milioane acordate drept daune morale reclamantei Revi Moga nu isi gasesc justificare. Dar cel mai grav lucru ramane pedeapsa complimentara privind interzicerea dreptului celor doi ziaristi de a-si exercita profesia, pedeapsa data prin gresita citire a legii.

Ziaristii Radu Mazare si Constantin Cumpana au adresat plangeri Comisiei Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg.

Valentin Popescu de la ziarul Cuget Liber din Constanta

Valentin Popescu a semnat un articol intitulat „Primarul Corneliu Neagoe a blocat la sediul PNTCD o tipografie pentru a-i difuza posterul (inainte de alegeri) si retetele medicale (dupa alegeri)” aparut in ziarul „Cuget Liber” la data 5 octombrie 1995. Ziaristul semnala faptul ca o tipografie donata cetatenilor orasului Constanta de cetatenii orasului Rotterdam, orase infratite, fusese trimisa la sediul PNTCD din Constanta, fara acordul Consiliului local. Ziaristul a afirmat ca tipografia ar fi trebuit sa fie pusa la dispozitia redactiilor diferitelor ziare din Constanta si nu sa fie arbitrar repartizata partidului din care primarul facea parte. Pe 12 martie 1996, Valentin Popescu a mai publicat un articol intitulat „O mica tipografie pentru un mare mincinos”, in fapt un interviu cu viceprimarul Ilie Vintila care a declarat ca tipografia nu fusese destinata CDR sau PNTCD si ca nu a existat vreun acord in acest sens intre primariile din Rotterdam si Constanta.

Documentul in posesia caruia a intrat ziaristul Valentin Popescu si, totodata, baza de la care a pornit atunci cand si-a lansat acuzatia, este un fax primit la 2 august 1993 de primarul Neagoe de la Primaria din Rotterdam prin care era informat ca in port sosise containerul continand donatia pentru constanteni.

Procesul de calomnie intentat de primarul Corneliu Neagoe ziaristului Valentin Popescu a fost judecat la Constanta la 6 martie 1996. Pronuntarea in dosarul nr. 2974/1995, data pe 20 martie 1996 (sentinta penala nr 593) condamna pe ziaristul Valentin Popescu la trei luni inchisoare cu suspendare. In mod surprinzator, primarul Corneliu Neagoe a depus, in instanta, un al doilea fax, datat 3 august 1993, provenind insa nu de la primaria din Rotterdam ci de la „Rotterdam Multi Party Group”, prin care se confirma ca tipografia inclusa in donatie era destinata CDR. Numai ca ziaristul Valentin Popescu si cei mai multi dintre membrii Consiliului municipal au afirmat ca nu au avut cunostinta de acest al doilea fax.

Valentin Popescu a introdus recurs ce urmeaza a fi judecat.

Mai trebuie semnalata si o stranie coincidenta: judecatoarea care a dat sentinta in acest caz este Revi Moga.

Ca si in cazul ziaristilor Mazare si Cumpana, ar fi fost necesar ca instanta de judecata sa tina cont de standardele europene consfintite de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg cu privire la acceptarea, de catre persoane publice, a unor critici si monitorizari mai severe decat in cazul unor persoane obisnuite.

Judecatoria Constanta ar fi trebuit sa tina cont de buna credinta a ziaristului care a sustinut ca nu a avut cunostinta de al doilea fax primit de primarul Corneliu Neagoe.

Judecatoria Constanta a ales pedeapsa privativa de libertate, dar cu suspendare, cu toate ca avea posibilitatea sa condamne paratul la amenda.

Paratul ar fi trebuit sa ceara recuzarea judecatoarei Revi Moga, ea insasi implicata ca reclamanta intr-un proces de insulta si calomnie intentat ziaristilor de la „Telegraf”.

Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu de la ziarul Ziua

Cu privire la acest caz, dupa condamnarea celor doi ziaristi de catre Judecatoria sectorului 1 Bucuresti, APADOR-CH a dat urmatorul comunicat:

„In legatura cu recenta condamnare a ziaristilor Sorin Rosca Stanescu si Tana Ardeleanu la pedepse privative de libertate pentru infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” (art. 238 Cod penal), APADOR-CH declara urmatoarele :

1. Judecatoria sectorului 1 a pronuntat hotararea de condamnare a celor doi ziaristi in timp ce problema constitutionalitatii infractiunii de ofensa adusa autoritatii se afla inca in dezbaterea Curtii Constitutionale. Este adevarat ca legea nu prevede suspendarea automata a judecatii pana la adoptarea unei decizii de Curtea Constitutionala, lasand acest aspect la latitudinea instantei, dar din practica de pana acum a rezultat ca, in diferite cauze, tribunalele au asteptat deciziile Curtii Constitutionale. O astfel de solutie este singura care da consistenta prevederilor art. 145 din Constitutie, potrivit carora „Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”.

2. Hotararea Judecatoriei sectorului 1, care confirma un text de lege ce pune in discutie insasi libertatea de exprimare, contrazice in mod vadit Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, parte a dreptului intern. Conventia europeana trebuie citita si aplicata impreuna cu jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului de la Strasbourg. Mai multe decizii ale acesteia statueaza ca „libertatea de exprimare, garantata de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice … Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acopera nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista societate democratica”. Toate acestea „sunt cu atat mai importante atunci cand in discutie este presa”, intrucat „libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul afla ori isi formeaza opinii despre ideile si atitudinile conducatorilor politici” (cazurile Sunday Times v. Regatul Unit, Lingens v. Austria, Oberschlick v. Austria s.a.).

3. Condamnarea celor doi ziaristi de la ziarul Ziua confirma tendinta din ce in ce mai evidenta din ultima vreme de a intimida ziaristii care se manifesta in mod critic la adresa autoritatilor romane sau a persoanelor care le reprezinta. Se pot aminti in acest sens si cazurile ziaristilor Radu Mazare si Constantin Cumpana de la Constanta (condamnati la 7 luni inchisoare, 25 milioane despagubiri si un an interdictia de a profesa pentru „insulta si calomnie”), Valentin Popescu tot de la Constanta (3 luni inchisoare cu suspendare pentru „calomnie”, sentinta recurata de ziarist), Dumitru Tinu, directorul ziarului „Adevarul” (amenda penala pentru „calomnie”, recursul fiind pe rol), Petre Mihai Bacanu (amenda penala pentru „calomnie”, cu recurs pe rol). Toate aceste condamnari penale, indiferent daca sunt sau nu definitive, daca este vorba de amenda penala sau inchisoare cu executare in penitenciar sau cu suspendare, vor avea drept consecinta instaurarea cenzurii si autocenzurii in presa si deci restrangerea libertatii de exprimare dincolo de limitele admise si „necesare intr-o societate democratica”.

Publicatia Monitorul de Braila

„Monitorul de Braila” a fost infiintat in primavara anului 1996, primul numar aparand la 1 aprilie. Ziarul a luat de la inceput o pozitie critica fata de autoritatile locale, dezvaluind si unele afaceri dubioase ale „mafiei” brailene. In scurt timp, impotriva unora din ziaristi si chiar a ziarului in sine au fost intentate actiuni in justitie pentru „insulta” si „calomnie”.

Monica Paraschiv, redactor sef, si Stefan Catalin Iordache, ziarist, au fost dati in judecata de primarul Anton Lungu pentru „calomnie” (art. 206) in urma unui articol aparut in mai, sub titlul „Tovarasul Lungu a transformat viata unui om in cosmar”, referitor la un caz de evacuare abuziva. La al treilea termen de judecata, juristul primariei a cerut schimbarea incadrarii juridice in „ofensa adusa autoritatii” (art. 238). Dosarul a fost trimis la Parchet, cazul fiind in curs de investigare. Asadar, in situatia in care Parchetul Braila i-ar socoti vinovati pe ziaristii de la „Monitorul” si i-ar trimite in judecata pentru „ofensa adusa autoritatii” ei nu ar mai beneficia de „proba veritatii” (art. 207).

Celalalt cotidian local – Libertatea – a dat in judecata Monitorul de Braila pentru calomnie, deoarece ultimul publicase un articol privitor la spatiul in care functioneaza Libertatea. Separat, directorul ziarului Libertatea a dat si el in judecata Monitorul care a relatat despre „afacerile” sale cu terenuri in zona braileana numita „Varsatura”.

La randul sau, Monitorul a dat si el in judecata ziarul Libertatea pentru insulta si calomnie.

Un patron local a intentat actiune impotriva Monitorului care a publicat unele declaratii si documente prezentate de fosta sa sotie. Reclamantul a considerat ca ziaristii de la Monitorul trebuiau sa-l consulte inainte de a face publice afirmatiile fostei sotii.

Din cele de mai sus rezulta ca ziaristii de la Monitorul de Braila sunt supusi unor presiuni si intimidari. Intr-o tara in care libertatea presei este garantata prin Constitutie, acest gen de actiuni poate descuraja ziaristii, anuland practic rolul mass media de „caine de paza” al democratiei.

IV. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

1. Aspecte teoretice

Din punct de vedere al garantiilor oferite persoanelor fizice de cadrul legal existent, APADOR-CH a constatat ca nici una din prevederile legale semnalate in anii precedenti ca posibile surse de abuz din partea politistilor nu a fost eliminata. Adoptarea unor modificari ale Codului penal si ale Codului de procedura penala nu a facut decat sa mareasca nepermis de mult pedepsele si sa mentina prevederi ambigue in materie de procedura (perchezitia domiciliara cu mandat emis de procuror sau consimtamantul scris al persoanei, emiterea mandatului de arestare preventiva intr-un numar de cazuri inexistente in art. 5 din Conventia europeana a drepturilor omului), sau sa introduca prevederi noi, care vin in conflict cu Conventia europeana, cum ar fi posibilitatea oferita politistilor de a intercepta convorbirile telefonice si corespondenta persoanelor fizice sau juridice, pentru prevenirea savarsirii infractiunilor.

Nu s-a modificat art. 16 lit b) din Legea 26/1994 a Politiei, in virtutea careia politistii pot priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, nu numai pe durata celor 24 de ore prevazute de Constitutie (retinerea), ci si pentru alte 24 de ore denumite „conducere la sectia de politie”. Nu s-a adoptat Statutul Politistului. Prezentat Parlamentului cu mare intarziere fata de data limita stabilita de insasi Legea 26/1994, proiectul Statutului Politistului cuprinde mult prea multe privilegii pentru aceasta categorie precum si ceea ce se poate numi „garantarea impunitatii” pentru membrii sai (pentru detalii, a se vedea analiza APADOR-CH in Raportul anual pe 1995).

Legea 61/91 cu privire la contraventii a continuat sa faca victime mai ales in randurile oamenilor simpli, fara minime cunostinte in domeniul juridic. Agentul constatator al contraventiei, este, in proportie de 99%, un politist. Acesta hotaraste ce fel de contraventie s-a comis (din lunga lista cuprinsa in art. 2 din Legea 61/91) si care va fi pedeapsa (cuantumul amenzii – marit pentru a doua oara de insusi Parlamentul Romaniei in octombrie 1996 – sau numarul de zile/inchisoare contraventionala). (A se vedea analiza APADOR-CH din Raportul anual pe 1995).

Transformarea in zile/inchisoare a amenzii necontestate in 15 zile sau neachitate in 30 de zile s-a facut, in foarte multe cazuri, prin impartirea cuantumului amenzii la 300 lei/zi, cu toate ca insasi Curtea Constitutionala a dat – in octombrie si noiembrie 1995 – doua decizii privind luarea in calcul a sumelor prevazute in varianta initiala a legii, deci dinainte de marirea amenzilor prin ordonanta guvernamentala. Nu s-a acordat atentie nici argumentului juridic conform caruia o amenda neachitata nu poate fi transformata in zile/inchisoare daca pentru contraventia respectiva nu exista si varianta acestui gen de pedeapsa. Din discutiile avute de reprezentantii asociatiei cu numerosi judecatori a rezultat ca unii din acestia nici macar nu cunosteau deciziile Curtii Constitutionale. In aceasta situatie, APADOR-CH a facut zeci de copii ale acestor decizii pe care le-a trimis presedintilor de judecatorii din toata tara, cu rugamintea de a le aduce la cunostinta magistratilor. In acest context merita subliniata si imprejurarea ca unii magistrati contesta obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale, in ciuda prevederilor exprese ale legii fundamentale.

Modificarile aduse de Parlament in octombrie 1996 se refera, pe langa deja mentionata sporire a amenzilor, la noi contraventii adaugate celor vechi (atragerea persoanelor in vederea comiterii unor acte sexuale contra plata) precum si la ridicarea coeficientului de calcul in cazul neplatii amenzilor de la 300 lei/zi la 10.000 lei/zi.

Unele sectii de politie au atasat la procesul verbal de constatare a contraventiei un „fluturas” in care se precizeaza doar ca amenda trebuie achitata in termen de 30 de zile dar nu si posibilitatea contestarii sale la judecatorie in termen de 15 zile.

*

Avand in vedere experienta APADOR-CH in domeniul posibilitatilor savarsirii unor abuzuri de catre politisti, asociatia a pregatit un set de propuneri, unele imediate, altele pe termen mediu si lung, in vederea ameliorarii relatiei dintre autoritatea publica investita cu atributii in domeniul aplicarii legilor si al respectarii drepturilor omului si persoanele fizice. Propunerile au fost avansate noului Parlament si noului Executiv in decembrie 1996 si se refera la urmatoarele aspecte:

A. Masuri imediate (pana la modificarea Codului de procedura penala, a Legii 61/91, a Legii 26/1994 a politiei, etc) :

1. Sa fie asigurat accesul liber al reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale care urmaresc respectarea drepturilor civile si politice in aresturile politiei, fara instiintare prealabila, pe baza unei aprobari permanente date de ministrul de Interne sau seful Inspectoratului General al Politiei;

2. Legea Politiei nr. 26/1994 prevede pe langa retinerea de 24 de ore prevazuta si in Constitutia Romaniei inca o posibilitate de a priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, denumita „conducerea la sectia de politie” (art.16 lit b). „Conducerea” poate dura tot 24 de ore, contravenind astfel atat Constitutiei cat si Codului de procedura penala. Propunem ca pana la eliminarea pe cale legislativa a art.16 litera b) politistii sa fie instruiti in sensul respectarii duratei maxime de 24 de ore privare de libertate, indiferent daca e vorba numai de „retinere” sau numai de „conducere” sau de amandoua;

3. Avand in vedere dispozitiile legale privind dreptul persoanei retinute de a fi asistata de un avocat ales sau din oficiu, propunem ca in fiecare sectie de politie, inclusiv la IPJ, sa existe liste, afisate la vedere, cu numele si numerele de telefon ale avocatilor dispusi sa asigure asistenta juridica;

4. In situatia in care retinerea are loc in comune, politistii sa transporte imediat persoana retinuta la sectia de politie din cel mai apropiat oras sau la Inspectoratul Politiei Judetene. Masura interzicerii retinerii in posturile de politie din comune se justifica prin imposibilitatea asigurarii apararii in aceste locuri, precum si prin lipsa spatiilor corespunzatoare;

5. In situatia in care un politist este investigat pentru comiterea unui abuz, propunem ca, in functie de gravitatea faptei de care este acuzat, sa se ia fie masura suspendarii, fie a mutarii in alta sectie sau a transferarii intr-o functie administrativa pana la incheierea cercetarilor. Aceasta masura este necesara intrucat au fost semnalate multe cazuri in care politisti invinuiti de comiterea unor abuzuri au recurs la intimidari si hartuiri ale victimelor si martorilor acestora pentru a le convinge sa-si retraga sau modifice declaratiile;

6. Avand in vedere numarul mare de cazuri in care, sub pretextul consimtamantului – scris sau verbal – al persoanei sau conducatorilor institutiei, politistii au patruns in locuinte sau in incinta unor institutii comitand abuzuri, propunem ca politistii sa fie instruiti astfel incat sa nu mai patrunda intr-o locuinta sau institutie fara mandat de perchezitie. Unica exceptie admisa sa fie flagrantul delict;

7. Daca un politist (sau jandarm) a facut uz de arma si este cercetat pentru acest fapt, sa i se ridice dreptul de a purta arma pana la incheierea cercetarilor;

8. Orice proces verbal de constatare a unei contraventii conform Legii 61/91 intocmit de politisti sa fie insotit obligatoriu de o nota privind dreptul persoanei amendate de a se plange impotriva masurii luate (catre cine se adreseaza plangerea, care este termenul limita), perioada aflata la dispozitia sa pentru a achita amenda si consecintele neachitarii amenzii in limita timpului prevazut de lege.

Dat fiind ca in prezent in Romania conditiile de detentie sunt aceleasi pentru contravenienti si pentru detinutii condamnati penal, propunem ca politia sa renunte a mai cere automat, la finele perioadei de achitare a amenzii, pedeapsa alternativa cu inchisoarea contraventionala;

9. Raziile efectuate de politie si jandarmerie cu scopul declarat al prevenirii producerii unor fapte antisociale in special de romi sa fie efectuate numai cu respectarea stricta a legilor : mandate de perchezitie si/sau arestare emise pe numele unor persoane suspecte, intocmirea in dublu exemplar a proceselor verbale de confiscare a unor bunuri etc. Raziile sa fie organizate numai in situatiile in care exista indicii clare si temeinice ca un criminal s-ar fi refugiat in comunitatea romilor sau ca unul sau mai multi membri ai comunitatii romilor ar fi furat obiecte identificabile. Raziile nu trebuie sa urmareasca intimidarea si inspaimantarea unei intregi comunitati.

B. Masuri legislative imediate:

1. Modificarea Codului de procedura penala in sensul

– asigurarii dreptului la asistenta juridica pe toata durata procedurilor inclusiv in perioada retinerii de 24 de ore;

– prevederii exprese a dreptului persoanei retinute, a invinuitului sau inculpatului de a nu raspunde la intrebari;

Ca urmare, orice declaratie luata invinuitului in absenta avocatului ales sau din oficiu sa fie considerata nula in fata organului de urmarire penala si a instantelor de judecata daca nu s-a respectat dreptul la aparare. Dreptul persoanei invinuite de a nu raspunde in absenta aparatorului ales sau din oficiu este o regula fundamentala a oricarui stat democratic;

– protejarii reale a integritatii fizice si psihice a persoanei retinute;

– stabilirii clare a responsabilitatilor ce revin politistilor pe perioada cercetarii penale.

Ar fi de dorit o prevedere expresa prin care raspunderea pentru starea fizica si psihica a unei persoane retinute de politie sa revina solidar politistului care a efectuat retinerea, politistului care a preluat persoana retinuta in sectia de politie si sefului sectiei de politie impreuna cu institutia ca atare. Acelasi lucru sa fie valabil si in cazul persoanelor cercetate penal de politie dupa emiterea mandatului de arestare;

2. Modificarea Legii Politiei nr.26/1994 in sensul eliminarii lit. b) din art.16 („conducerea la sectia de politie”) precum si a notiunii de „consimtamant” (scris sau verbal) in cazul perchezitiilor prevazute la art. 16 lit. f) si g);

3. Refacerea proiectului Statutului Politistului, eliminandu-se prevederea care instituie o adevarata imunitate politistilor pentru a caror cercetare penala se cere consimtamantul ministrului de Interne. Avand in vedere riscurile profesiunii de politist este firesc ca acestia sa aiba unele avantaje compensatorii. Dar se impune eliminarea acelor privilegii cum ar fi credite cu dobanda redusa, chirii mai mici, asigurarea transportului cu ocazia efectuarii concediilor de odihna, etc. care i-ar separa de restul populatiei.

C. Masuri in perspectiva. Democratizarea politiei prin

demilitarizare si descentralizare:

1. Trecerea politiei, jandarmeriei si pompierilor in subordinea primariilor. Ministerul de Interne va pastra un corp de inspectori/detectivi care se va ocupa numai de infractiunile foarte grave sau care depasesc limitele jurisdictionale ale primariilor, precum si corpul politiei de frontiera;

2. Constituirea unor comisii formate exclusiv din persoane civile care nu au fost niciodata angajate in Ministerul de Interne care vor supraveghea desfasurarea investigatiilor intreprinse in cazuri de posibile abuzuri ale politistilor, jandarmilor si pompierilor din subordinea primariilor precum si ale corpului de inspectori/detectiv si politiei de frontiera din cadrul Ministerului de Interne;

3. Eliminarea gradelor militare;

4. Cu exceptia politistilor care patruleaza pe strazi, a jandarmilor, a agentilor de circulatie si a politistilor de frontiera, toti ceilalti vor purta haine civile cu ecusoane pe care va fi trecut numele politistului;

5. Independent de cercetarea penala in cazuri de abuzuri ale politiei, jandarmilor etc, persoana care se va considera victima acestora va putea da in judecata fie autorul abuzului reclamat, fie primaria;

6. Politistii, jandarmii etc. suspecti de a fi comis un abuz vor fi investigati de procurori civili si, daca va fi cazul, vor fi judecati de instante civile.

2. Cazuri individuale

Pe parcursul anului 1996, APADOR-CH a continuat investigarea unor cazuri semnalate asociatiei drept abuzuri din partea unor politisti.

a) Cazuri investigate in perioada dinainte de 1996 (inca nesolutionate de Parchet sau de instanta de judecata)

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in spitalul „Filaret” unde fusese transferat cu o saptamana mai inainte de la spitalul penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, inca din decembrie 1992, la Gaiesti unde functioneaza un centru de reeducare pentru minori. In ciuda eforturilor mamei sale si ale APADOR-CH, nici pana la data intocmirii acestui raport (decembrie 1996) nu exista vreo concluzie a Parchetului militar, singura autoritate abilitata sa investigheze modul in care a fost tratat Radu Daniel Achim la Gaiesti si la spitalul penitenciar Bucuresti.

O emisiune a postului de televiziune Tele 7 ABC despre acest caz, transmisa in 1996 si pregatita in colaborare cu APADOR-CH, a starnit o neasteptat de dura reactie a generalului Ioan Chis, directorul Directiei Generale a Penitenciarelor, care a acuzat asociatia de „denigrare” a institutiei pe care o conduce.

Tudorel Tanase si familia Dragnea-Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin Deal, 1995)

Pe data de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase, au fost impuscati de politistii condusi de capitanul Lepadatescu, in curtea casei lor. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de a fi fost complice la trei acte de talharie. Cei trei impuscati au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. In cazul lui Tudorel Tanase a fost nevoie de extirparea unui rinichi si de aplicarea repetata a ghipsului la picior. Nici la sfarsitul anului 1996 Tudorel Tanase nu putea merge normal. Tudorel Tanase a fost judecat in stare de arest pentru complicitate la talharie. Avocatul pus la dispozitie de APADOR-CH a pledat pentru achitarea sa, avand in vedere probele neconcludente administrate in dosar dar instanta de la Bolintin Vale l-a condamnat la un an si doua luni inchisoare. Deoarece Tudorel Tanase efectuase deja mare parte din pedeapsa in arest preventiv si dorea sa iasa cat mai repede din penitenciar, a refuzat sa faca recurs.

Pe de alta parte, investigatiile intreprinse de Parchetul militar in cazul politistilor care i-au impuscat pe cei trei, nu fusesera inca finalizate pana la sfarsitul anului 1996.

Liviu-Petrisor Oprea (Campina – 1994)

Ajuns, in sfarsit, in justitie, cazul in care tanarul Liviu-Petrisor Oprea a intrat sanatos in sectia de politie din Campina si a iesit cu un traumatism cranian ale carui urmari se resimt pana in prezent, a fost judecat in prima instanta de Tribunalul militar Bucuresti. Instanta a hotarat ca politistii din Campina sunt nevinovati. Urmeaza recursul.

Viorel Constantin (Tandarei – 1995)

Un grup de cinci politisti si gardieni publici l-au batut pe Viorel Constantin in prezenta mai multor martori. In urma investigatiilor efectuate de Parchetul militar, patru din cei cinci agresori au fost trimisi in judecata. Dosarul este pe rolul Tribunalului militar Bucuresti, unde a suferit numeroase amanari. Atat Viorel Constantin cat si unii din martorii sai au afirmat ca au fost amenintati in repetate randuri de inculpati cu scopul clar de a-i intimida si de a-i face sa-si modifice declaratiile. APADOR-CH a cerut IPJ si sefului sectiei de politie din Tandarei sa ia masuri pentru ca aceste actiuni ilegale sa inceteze.

b) Cazuri investigate in 1996:

Ioan Rosca (Bucuresti)

Ioan Rosca s-a plans in legatura cu tratamentele la care au fost supusi el, fiul sau si cativa vecini si prieteni, de politisti de la Sectia 14 din capitala.

Pe data de 16 septembrie 1995, Ioan Rosca impreuna cu fiii si cativa cunoscuti, s-a deplasat in strada Alexandru Balasescu, sector 4, unde poseda o proprietate dobandita prin act notarial. Aici au fost intampinati de trei persoane in civil dar cu arme de foc asupra lor, care au inceput sa-l imbranceasca si sa-l injure pe Ioan Rosca, intentia evidenta fiind de a-l obliga sa paraseasca locul. In cateva minute a aparut un echipaj de la Sectia 14. Politistii s-au alaturat persoanelor in civil, l-au lovit pe Ioan Rosca in cap si stomac si l-au amenintat cu pistoalele. Apoi l-au dus la sectie unde au continuat sa-l loveasca.

Unul din fiii lui Ioan Rosca – Marian Lucian Rosca – precum si cinci din persoanele care-l insotisera la proprietatea sa au fost condusi la aceeasi sectie de politie, unde au fost loviti si amenintati. Politistii le-au cerut sa declare ca Ioan Rosca i-ar fi agresat in curtea din str. Alexandru Balasescu, ceea ce ar fi „justificat” brutalitatile la care ei insisi au recurs.

Ioan Rosca a fost retinut circa 24 de ore, martorii si Marian Lucian Rosca, circa 10 ore. Prezentat la Parchet pe data de 17 dimineata, Ioan Rosca a fost pus in libertate intrucat procurorul a refuzat sa emita mandat de arestare impotriva sa.

Ioan Rosca are un certificat medico-legal (nr.A2/9555 din data de 18 septembrie 1995) in care se mentioneaza pe langa „leziuni traumatice…(ce) necesita 14 – 16 zile ingrijiri medicale” si o completare privind o interventie chirurgicala la piramida nazala efectuata la Spitalul Coltea, ceea ce a sporit la 24-26 numarul de zile ingrijiri medicale.

Toti martorii dusi la sectie (Gheorghe Bucse, Constantin Hutanu, Mihai Hritu, Aurel Stefanov si Lucian Cretu) au fost loviti si injuriati iar Marian Lucian Rosca a fost batut cu salbaticie chiar in fata lor. I s-a eliberat un certificat medico-legal (nr.A2/9554 din data de 18 septembrie 1995) in care sunt consemnate leziuni traumatice necesitand 5-6 zile ingrijiri medicale.

Ioan Rosca a depus o plangere penala la Parchetul Militar Bucuresti, dosarul primind numarul 1380/P/95. Reclamantul a nominalizat ofiterii si subofiterii de politie vinovati de purtare abuziva si violare de domiciliu. Cu toate ca plangerea dlui Ioan Rosca a fost inregistrata la numarul 256 la data de 23 octombrie 1995, el a fost convocat la Parchet pentru a da declaratii abia la sfarsitul anului 1996.

Cercetarile Parchetului militar nu erau inca incheiate la sfarsitul anului 1996.

Societatea Comerciala CELROM S.A. din Turnu Severin

Descrierea conflictului de munca de la CELROM

La sfarsitul lunii martie 1995 intreprinderea a fost privatizata prin vanzarea cotei de 51% detinuta de FPS catre intreprinderea ROMCARTON, cu sediul in Bucuresti, ultima facand parte din grupul SICAL (Franta) – ROTHMANS (SUA). Restul de 49% apartine salariatilor de la CELROM. In aceeasi perioada s-a constituit si Sindicatul Liber CELROM la care s-au afiliat circa 430 de membri nemultumiti de prestatia celor doua sindicate deja existente. Acestea mai numarau in 1996 aproximativ 80 de membri. Un al patrulea sindicat a fost format in septembrie 1995 – Viitorul CELROM – la el aderand circa 380 de salariati.

In mai 1995 a fost negociat cu noul patron contractul colectiv de munca, valabil un an. In februarie 1996, cele doua sindicate mici, considerate nereprezentative, au negociat un nou contract colectiv de munca, neacceptat de sindicatele mari. Intre altele, acest nou contract impunea reducerea concediului de odihna la 18 zile, indiferent de vechime, concediu ce trebuia luat de toti salariatii in doua etape: jumatate in august si jumatate in decembrie. Cele doua sindicate mari au fost puse practic in fata unui fapt implinit, deoarece, la 1 februarie li s-a prezentat noul contract colectiv vizat de Directia de munca si ocrotire sociala a judetului Mehedinti si datat 1 ianuarie 1996. Ca urmare, reprezentantii lor au refuzat semnarea contractului, dupa care directorul a trecut la masuri de intimidare, oferind salariatilor alternativa semnarii contractelor de munca individuale sau demiterea.

Sindicatele au declarat greva pe data de 24 februarie 1996. Curtea de Apel Turnu-Severin a hotarat ca greva era legala. Din totalul de 1127 de salariati, circa 900 au intrat in greva, ocupand curtea si cladirile societatii.

La 14 martie, conducerea intreprinderii s-a adresat Curtii de Apel cerand ca, in conformitate cu Legea 15 cu privire la conflictele colective de munca, grevistii sa fie obligati sa permita accesul la locurile de munca a celor circa 200 de salariati care nu s-au alaturat lor. Curtea de Apel a dat castig de cauza conducerii si a informat sindicatele aflate in greva de aceasta decizie pe data de 18 martie. Sindicalistii afirma ca au permis celor 200 salariati sa intre in fabrica intr-una din zile, dar ca acestia, din nepricepere, ar fi distrus cateva utilaje. Sindicalistii au considerat ca trebuie sa protejeze bunurile fabricii care sunt si ale lor si din aceasta cauza, dupa aceea, nu i-au mai lasat sa intre in incinta.

Intre timp, numarul revendicarilor grevistilor a crescut la sapte, incluzand si cercetarea modului in care FPS a vandut partea de 51% lui Vladimir Cohn, patronul ROMCARTON.

Pe data de 15 martie, liderii sindicali au participat la o conciliere cu Vladimir Cohn care a acceptat sase din cele sapte revendicari ale grevistilor, respingand-o pe cea de-a saptea privind revizuirea vanzarii cotei de 51% a FPS. Grevistii au respins la randul lor rezultatul concilierii si, din 16 martie, au intrat in greva spontana.

Interventia politiei

In dimineata zilei de 20 martie, la ora 4:00, s-au aliniat in fata portii numarul unu circa doua sute de politisti. Deoarece liderul sindical Ion Tirziu fusese anuntat cu o seara inainte ca urma sa aiba loc o interventie in forta a politiei, sub pretextul punerii in aplicare a hotararii judecatoresti privind revenirea la locul de munca a celor doua sute de salariati neparticipanti la greva, acesta a convocat aproximativ 350 de grevisti, din care jumatate femei. (In celelalte nopti, in incinta ramasesera doar pichete de 20 – 30 persoane).

Dupa cateva minute, micul grup de grevisti care pazea poarta numarul doi – aflata la circa 1 km distanta de poarta 1 – a dat alarma pentru ca un grup de circa o suta de scutieri, insotiti de o masina blindata, fortase intrarea in curte. Majoritatea barbatilor de la poarta unu s-au deplasat imediat acolo si, timp de aproximativ o ora, au incercat sa-i opreasca pe scutieri, folosind drept arme, bete si pietre. Reactia scutierilor a fost foarte violenta: i-au lovit cu bastoanele si cu bocancii si i-au tarat la masinile parcate afara, injurandu-i permanent. Dumitru Mihaescu, unul din salariati, a fost injurat, lovit si dus intr-un ARO unde a fost tinut aproape o ora. Gabriel Popescu a fost batut, prins de scutieri si bagat in masina blindata. A auzit ordinul comandantului scutierilor catre soferul blindatei de a trece peste oameni. La refuzul acestuia de a executa ordinul, comandantul s-a urcat in locul lui la volan si a pornit masina dar, intre timp, sindicalistii reusisera sa-l traga din fata blindatei pe Mihai Gascan, cazut in urma loviturilor primite de la scutieri.

Scutierii i-au impins pe grevisti pana la poarta unu, unde au facut jonctiunea cu grupul de politisti. Aici erau foarte multe femei care au fost, si ele, lovite de scutieri. Tanta Paleacu a fost lovita cu bastonul mai intai peste brat si apoi pe spate. Maria Serban a primit lovituri pe spate care i-au provocat deplasarea a doua vertebre, fiind ulterior internata in spital. Maria Serban a fost consultata de mai multi medici, punandu-se in discutie necesitatea unei operatii la coloana vertebrala. Ea refuza acum orice discutie in legatura cu incidentul din 20 martie si nu mai vrea sa mai depuna plangere. Aceasta atitudine poate fi interpretata fie ca un rezultat al unor posibile intimidari, fie ca efect al unor aranjamente financiare. „Operatiunea” politiei s-a incheiat la ora 5:39.

Mai trebuie amintite urmatoarele aspecte :

– politistii aflati la poarta unu au filmat actiunea desfasurata in campul lor vizual;

– scutierii au avut si ei un aparat de filmat cu raze infrarosii;

– pe intreg parcursul actiunii politienesti a sunat continuu sirena, ceea ce a atras un mare numar de cetateni in zona;

Investigatiile efectuate de IGP au condus la concluzia, data publicitatii prin presa, ca „interventia a fost legala dar inoportuna”, comandantul IPJ, Marian Tutilescu fiind sanctionat cu suspendarea indemnizatiei de conducere pe o perioada de trei luni, cazul urmand a fi prelucrat cu toate IPJ-urile.

Multi dintre grevistii loviti de scutieri s-au prezentat la Laboratorul de medicina legala pentru a obtine certificate medico-legale. Doamna doctor Pasca, sotia loctiitorului comandantului IJP, a refuzat eliberarea certificatelor. Reactia doamnei doctor Pasca nu este singulara, APADOR-CH avand cunostinta si de alte cazuri in care laboratoarele din alte localitati ale Institutului Medico-Legal au refuzat eliberarea unor certificate medico-legale in situatia in care victima unei agresiuni indica politisti drept autori.

APADOR-CH considera ilegala interventia politiei din data de 20 martie 1996 pentru urmatoarele motive :

– Decizia Curtii de Apel cu privire la obligarea grevistilor de a permite accesul in fabrica persoanelor care nu participau la protest a fost emisa pe data de 15 martie si transmisa sindicatelor pe data de 18 martie. Chiar daca decizia era definitiva si investita cu formula executorie, sindicalistii aflati in greva ar fi trebuit sa fie somati s-o puna in aplicare si numai dupa aceea sa se recurga la executarea silita, care nu poate fi, in nici un caz, facuta cu concursul a circa 300 de politisti si scutieri, la ora 4.00 dimineata, ci prin intermediul unui executor judecatoresc;

– Interventia in forta a politiei este vadit disproportionata fata de scopul propus si anume accesul celor circa 200 de persoane care nu participau la greva la locurile lor de munca. Coroborand aceste elemente, numarul mare de politisti si scutieri, cu ora declansarii actiunii – ora la care cei 200 de salariati ce solicitau intrarea in fabrica nici macar nu erau prezenti – rezulta ca interventia politistilor nu a avut drept scop aplicarea hotararii judecatoresti, ci lichidarea, in forta, a grevei;

– Refuzul medicului legist de a elibera certificate medico-legale grevistilor loviti este nu numai o incalcare a deontologiei medicale, ci si o dovada de complicitate cu politia. Coroborand aceasta reactie cu altele similare, APADOR-CH considera ca exista, in momentul de fata, o tendinta evidenta din partea Institutului/laboratoarelor medico-legale de a acoperi abuzurile unor politisti.

La cateva luni dupa incidentele de la CELROM, patronul Vladimir Cohn a renuntat la partea sa din intreprindere care a fost rascumparata de FPS.

Marius Cristian Palcu (Bucuresti)

In dimineata zilei de 2 mai 1996 au avut loc incidente violente in Bucuresti in urma carora si-au pierdut viata trei persoane. Soldatul Laurentiu Cotea a dezertat inarmat de la garnizoana in care isi satisfacea stagiul militar. Dupa ce a impuscat mortal doi politisti, politia si jandarmeria au declansat o actiune de urmarire de o anvergura neobisnuita (circa trei mii de oameni), in timpul careia a fost impuscat un nevinovat, soldatul Marius Cristian Palcu, considerat „suspect” pentru ca era imbracat in uniforma militara. In legatura cu modul in care au actionat politistii din capitala, APADOR-CH a dat publicitatii urmatorul comunicat:

„1. Politistii aflati in misiune de patrulare si impuscati in dimineata zilei de 2 mai 1996 erau angajati in Politie de circa un an de zile. Ar fi fost normal ca un astfel de echipaj sa fie format dintr-un tanar angajat relativ recent in politie si un politist cu experienta, pregatit a face fata unei situatii extreme de tipul celei in care s-au aflat. APADOR-CH considera ca factorii de raspundere din Politie poarta cel putin raspunderea morala pentru deznodamantul tragic al unei misiuni care ar fi trebuit sa fie una de rutina.

2. Impuscarea mortala a soldatului in permisie Marius Cristian Palcu a fost posibila datorita incalcarii principiilor care trebuie sa stea la baza pregatirii teoretice si actiunii practice a politistilor.

Conform Legii nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei, articolul 1 enumera atributiile acestei institutii, care sunt „apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor, a avutului public si privat…”. Art. 21 care reglementeaza uzul de arma prevede la finele paragrafului 1 urmatoarele : „Uzul de arma se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, pentru a se evita cauzarea mortii acestora” (subl.n.). Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive – in vigoare la acea data – contine in art. 36 aceeasi precizare si anume folosirea armei din dotare pentru imobilizarea infractorilor, iar articolul 39 prevede clar „Uzul de arma, in conditiile si situatiile prevazute in prezentul articol, se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, tragandu-se, pe cat posibil, la picioare, pentru a se evita cauzarea mortii acestora.” (subl.n.)

Mai mult, in cazul de fata politistii nu aveau voie sa foloseasca arma de foc intrucat „se interzice uzul de arma … in situatiile in care s-ar primejdui viata altor persoane…” (Decretul 367/1971, art. 40, alin. 2). Politistii care il urmareau pe soldatul in permisie Palcu au facut uz de arma in plina zi, intr-o zona locuita, punand in pericol si vietile altor persoane.

Art. 19 din Legea Politiei prevede ca politistul poate face uz de arma din dotare „in caz de absoluta necesitate si cand folosirea altor mijloace de impiedicare sau constrangere nu este posibila”. Trebuie precizat ca in zona se aflau deja desfasurate importante forte de politie, dotate cu masini. Ar fi fost deci posibil ca politistii sa foloseasca o varietate de mijloace pentru retinerea celui urmarit, fara a face uz de arma.

In acelasi timp trebuie precizat ca soldatul Marius Cristian Palcu nu se afla in nici una din situatiile prevazute de Legea Politiei pentru uzul de arma, el nefiind nici „infractor prins in flagrant care incearca sa fuga si nu se supune somatiei de a ramane la locul faptei” (art. 19 litera d) si nici „infractor care a ripostat cu arme albe sau de foc…” (art. 19 litera e).

Trebuie mentionata si actiunea unor politisti de a aduce la locul faptei pe matusa si nepotul prezumtivului asasin, nepotul avand catuse la maini. Publicul prezent s-a manifestat cu violenta impotriva lor, crezand ca nepotul era asasinul. Actiunea politistilor, de aducere a celor doua rude la locul faptei constituie un abuz.

3. Laurentiu Gabriel Cotea – prezumtivul asasin al celor doi politisti – este, dupa spusele membrilor familiei, o persoana care prezinta labilitate psihica. In momentul in care a fost prins, dupa incercarea esuata de a se sinucide, el a spus, conform relatarilor din presa, ca nu a mai putut suporta umilintele la care fusese supus in timpul efectuarii stagiului militar. Soldatul si-a parasit postul si a comis acele acte violente dupa unsprezece luni de armata, cand mai avea doar o luna pana la liberare. APADOR-CH cere Ministerului Apararii Nationale si Parchetului Militar sa investigheze modul in care soldatul Laurentiu Gabriel Cotea a fost tratat in perioada satisfacerii stagiului militar.

APADOR-CH a aflat din informatiile furnizate de presa ca diagnosticul stabilit soldatului Laurentiu Gabriel Cotea la internarea in Spitalul de urgenta a fost „rana toracica prin autoimpuscare”. Sinuciderea sau tentativa de sinucidere nu poate fi stabilita, conform legii, decat in urma unei anchete penale efectuate de un magistrat. Un medic poate descrie aspectul plagii, genul de arma folosita, distanta de la care s-a tras, dar nu are competenta de a stabili autorul unei asemenea fapte.

APADOR-CH spera ca institutiile statului de drept sa-si faca datoria. In particular, APADOR-CH asteapta ca Parchetul Militar si Justitia militara sa solutioneze cu aceeasi operativitate atat cazul soldatului Laurentiu Gabriel Cotea cat si pe cel al politistului sau politistilor care l-au ucis pe soldatul Marius Cristian Palcu.”

Soldatul Laurentiu Gabriel Cotea a fost condamnat la pedeapsa inchisorii pe viata. Procesul politistului care l-a impuscat pe Marius Cristian Palcu continua. Nimeni din conducerea Politiei nu a fost considerat responsabil pentru felul in care a fost condusa actiunea soldata cu impuscarea unui om nevinovat.

Gabriel Carabulea (Bucuresti)

Pe data de 13 aprilie 1996, Gabriel Carabulea a avut un accident de circulatie, fara victime, in urma caruia masina sa a fost usor avariata. La sectia 14 Politie, unde a ajuns initial impreuna cu posesorul autovehicolului cu care a intrat in coliziune, a fost identificat drept persoana suspectata de talharie de politisti de la sectia 9. In aceeasi zi a fost transferat la sectia 9. Pe data de 16 aprilie, Gabriel Carabulea, impotriva caruia se emisese un mandat de arestare, a fost dus, in stare foarte grava (tensiunea 4) mai intai la Spitalul penitenciar Bucuresti, unde nu a fost primit, si apoi la spitalul Fundeni. Pe data de 3 mai 1996, el a decedat. Sotia si cativa prieteni care au reusit sa discute cu Gabriel Carabulea doar atunci cand se deschidea usa salonului in care era internat sub paza, au afirmat ca tanarul le-a spus ca a fost rulat intr-un covor si batut salbatic in sectia 9 Politie. Exista cateva fotografii facute de familie inainte de inmormantare care arata existenta unor echimoze pe picioare si la cap si un urias hematom in zona organelor genitale.

APADOR-CH a sesizat Parchetul militar in legatura cu acest caz prin adresa nr.44/14 mai 1996. Dupa cateva luni, asociatia a aflat din presa ca Parchetul militar insarcinat cu investigarea cauzei decesului susnumitului a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor de la Sectia 9 Politie Bucuresti.

Asociatia a venit cu noi argumente care contrazic sustinerea politistilor, asa cum a fost relatata in presa, conform careia Gabriel Carabulea ar fi decedat in urma accidentului de masina avut chiar in ziua retinerii (13 aprilie 1996). Astfel:

– Nela Carabulea, sotia lui Gabriel, a stat cu el circa 2 ore la sectia 14, practic pana in momentul mutarii retinutului la sectia 9. Gabriel nu s-a plans ca l-ar fi durut ceva. De la locul accidentului, Gabriel Carabulea a fost dus direct la sectia de politie, fara sa se puna problema unui examen medical. Concluzia logica este ca nu avea nevoie de o astfel de consultare.

– Pe data de 16 aprilie, Nela Carabulea s-a prezentat la sectia 9, exact in momentul in care sotul ei era transportat pe brate de politisti la masina care urma sa-l duca la spital. Afirmatia politistilor conform careia lui Gabriel Carabulea i s-ar fi facut subit rau si ar fi cazut in sala de dusuri a arestului politiei ca urmare a accidentului de masina, este discutabila sub mai multe aspecte :

a) de vreme ce victima nu s-a plans de vreo durere nici in ziua accidentului si nici in urmatoarele doua zile, este greu de crezut ca i-ar fi venit rau a treia zi dupa accident;

b) daca Gabriel Carabulea s-a plans politistilor de la Sectia 14 sau celor de la Sectia 9 in legatura cu eventuale urmari ale accidentului de masina, se pune intrebarea de ce nu a fost transportat mai devreme la spital;

c) eventualitatea decesului lui Gabriel Carabulea in urma accidentului de masina nu explica prezenta enormului hematom din zona organelor genitale, mentionat si in Raportul medico-legal de autopsie intocmit de Institutul de Medicina Legala „Prof.Dr.Mina Minovici” sub numarul A3/962’96, din 7 august 1996.

Vineri, 3 mai 1996, Gabriel Carabulea a murit in spitalul Fundeni. Certificatul medical constatator al mortii a fost emis de IML – Bucuresti pe data de 4 mai, sub numarul 962. Documentul mentioneaza drept cauza directa a decesului „insuficienta cardiorespiratorie acuta” iar la starea morbida initiala, „bronhopneumonie cu zone de infarctizare”. Raportul medico-legal de autopsie mentioneaza la concluzii ca moartea lui Gabriel Carabulea „s-a datorat insuficientei cardio-respiratorii acute consecutive unei trombembolii pulmonare cu zone intinse de infarctizare pulmonara (pulmonul drept), la un organism cu afectiuni cronice preexistente, miocardioscleroza, hepatita cronica agresiva cu tendinta cirogena, nefrita cronica interstitiala.” Gabriel Carabulea era, dupa spusele sotiei, un om perfect sanatos, care nu suferise decat de bolile copilariei. In plus, in luna mai 1995, isi facuse si un examen radiologic la dispensarul Institutului de Ftiziologie, rezultatul fiind „nimic patologic pleuro-pulmonar”. Este aproape imposibil de crezut ca un tanar de 26 de ani, sanatos tun, sa se fi imbolnavit de plamani, inima, ficat si rinichi atat de grav, fara ca macar sa isi dea seama.

Art. 29 din Legea Politiei nr. 26/1994 precizeaza ca: „Personalul politiei este obligat sa vegheze ca sanatatea si integritatea corporala a persoanelor a caror paza o exercita sa fie deplin ocrotite si, in special, sa ia imediat masuri ca ingrijirile medicale sa le fie acordate de fiecare data cand acestea se impun.” Art. 27 din aceeasi lege prevede ca: „Politistului ii este interzis sa provoace unei persoane suferinte fizice ori psihice, cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana sau de la o terta persoana, informatii sau marturisiri …. De asemenea, politistului ii este interzis sa comita acte de tortura, in orice imprejurare, oricare ar fi ea….”. Codul Penal stabileste pedepse pentru cercetarea abuziva (art. 266 alin. 2 : „Intrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente impotriva unei persoane aflate in curs de cercetare, ancheta penala ori judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.”), supunerea la rele tratamente (art. 267 : „Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere, detinere … se pedepseste cu inchisoare de la unu la 3 ani.”) sau tortura (art. 267/1 : „Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana … informatii sau marturisiri … atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt aplicate de catre un agent al autoritatii publice … se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.” Paragraf 3 : „Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentie pe viata sau cu inchisoare de la 10 la 20 ani.”)

Mai trebuie amintit si ca insasi Constitutia interzice tortura si relele tratamente si ca Romania a semnat mai multe documente internationale cu privire la drepturile omului – Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale cu Protocoalele aditionale, Conventia europeana pentru prevenirea torturii, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, etc – toate continand aceleasi garantii pentru persoanele detinute, retinute sau arestate.

Sectia Parchetelor Militare a infirmat prima decizie in acest caz, cerand completarea investigatiilor, nefinalizate pana la sfarsitul anului 1996.

Andrei Mardare (Bucuresti)

Andrei Mardare din Bucuresti a fost retinut de politistii de la sectia 7 de politie (Colentina) pe data de 10 iunie 1996, in jurul orei 23.00, fiind acuzat de talharie. In fapt, Andrei Mardare ar fi acostat o femeie pe strada careia i-ar fi dat o palma si ar fi incercat sa-i ia geanta. Familia Mardare a fost anuntata de sectia de politie la ora 1.00, cerandu-i-se sa se prezinte cu buletinul de identitate al retinutului. Lucia Mardare, mama lui Andrei, a venit la sectie pe data de 11 iunie dimineata cand i s-a comunicat ca fiul ei se afla la spital.

Din certificatul medical nr. C/323 emis de Spitalul clinic de urgenta – sectia neurochirurgie – rezulta ca Andrei Mardare a fost adus la spital, de la sectia de politie, la ora 3,25 pe data de 11 iunie, cand i s-a pus diagnosticul :”contuzie cerebrala minora, contuzie auriculara stanga”. In aceste conditii apare suspiciunea intemeiata ca Andrei Mardare a fost lovit in sectia de politie, in timpul retinerii. Fratele lui Andrei Mardare a declarat ca acesta a fost insotit la spitalul de urgenta de un plutonier de la sectia 7.

Lucia Mardare a revenit la sectie pe data de 12 iunie si si-a vazut fiul cu urme clare de lovituri pe fata, in special la nas si ureche.

Familia Mardare a depus plangere impotriva politistilor la Sectia Parchetelor Militare (numar de inregistrare 14756 din data de 1 august 1996). Andrei Mardare se afla in prezent in penitenciarul Bucuresti, in arest preventiv.

APADOR-CH considera ca atat rezultatele examenului medical de la Spitalul de urgenta cat si declaratia mamei lui Andrei Mardare sunt indicii clare de purtare abuziva din partea politistilor de la sectia 7 Bucuresti.

Pana la sfarsitul anului 1996 nu au fost finalizate cercetarile in acest caz.

Kerim Asim si Dervis Givan (Medgidia)

Informatiile au fost furnizate APADOR-CH de seful Politiei municipale. Nu au putut fi contactati si suspectii implicati in incident intrucat unul se afla deja in arest preventiv la penitenciarul Poarta Alba iar celalalt a disparut, fiind dat in urmarire generala.

Dl. comandant a relatat ca, in noaptea de 1 spre 2 iunie a.c., doi romi – Kerim Asim si Dervis Givan – au furat de la cetateanul G.D. care locuieste la caminul de nefamilisti, un televizor alb/negru si obiecte de imbracaminte. In jurul orei 3.00 noaptea, cei doi au fost opriti de o patrula formata dintr-un politist si un jandarm. Intrucat explicatiile date de romi in legatura cu provenienta bunurilor aflate asupra lor au fost nesatisfacatoare, patrula a solicitat unui cetatean din zona sa-i duca pe toti cu masina lui la sectia de politie. Ajunsi aici, cei doi suspecti au abandonat lucrurile sustrase si au fugit. Politistul a luat un taxi si a pornit in urmarirea lor. La un moment dat, taxiul a taiat calea celor doi romi care s-au despartit fugind in directii diferite. Politistul l-a somat pe Kerim Asim, dupa care a tras, nimerindu-l in picior. In total au fost trase patru focuri de arma. Kerim Asim a fost consultat de un doctor din Medgidia, dupa care, considerandu-se ca nu se afla intr-o stare grava, a fost dus in arest preventiv la penitenciarul Poarta Alba. Celalalt suspect – Dervis Givan – a disparut si este dat in urmarire generala.

Politia a retinut-o si pe Sali Sevij, o femeie care „lucra” impreuna cu cei doi romi. Ea racola diversi cetateni – intre care si pe G.D.- cu care intretinea relatii sexuale, dupa care transmitea informatii celor doi romi privind bunurile existente la domiciliile persoanelor racolate, facilitandu-le actiunile infractionale.

Problema care s-a ridicat a fost de ce politistii nu i-au imobilizat pe cei doi romi folosind catusele, lucru ce i-ar fi impiedicat sa fuga din fata sediului politiei. Raspunsul sefului politiei din Medgidia a fost ca „nu au suficiente catuse”. Asadar, patrula nu era dotata cu catuse si nu avea masina (pentru intreaga politie din Medgidia exista o singura masina, iar aprovizionarea cu benzina se face defectuos), ceea ce nu numai ca ingreuneaza munca politistilor dar poate avea consecinte nefaste, cum a fost cazul impuscarii lui Kerim Asim.

Cazul Ionut Vlase (Mangalia)

Pe data de 1 iunie 1996, in jurul orei 16.30, Ionut Vlase, in varsta de 13 ani, se juca in zona dintre blocurile de pe Soseaua Constantei unde locuieste impreuna cu familia. Urmarind un suspect presupus a fi furat o suma de bani de la un turist francez cazat la hotel „Mangalia” din apropiere, un politist – Curti Dindar – a ajuns in zona respectiva si a tras sase focuri de arma. Un glont l-a nimerit pe copil in cap. Transportat de familie mai intai la spitalul din Mangalia – unde comentariul unui medic a fost „nu vedeti ca e beat?” – Ionut Vlase a fost dus apoi de urgenta la spitalul judetean Constanta unde a fost operat imediat de doctorul Schiopu. Din fisa medicala rezulta ca glontul a avut punct de intrare fronto-temporal dreapta, iar punct de iesire temporal posterior dreapta. Cele doua orificii sunt de dimensiuni aproape egale, ceea ce pune problema distantei de la care s-a tras : ori de foarte aproape, ori de foarte departe. Din declaratiile unor vecini care au vazut incidentul, se pare ca politistul a tras de la o distanta de 25 -30 metri, deci de la o distanta mica.

Ionut Vlase nu stie nimic in legatura cu incidentul. Stie doar ca a auzit circa sase focuri de arma dupa care a cazut la pamant. Cu toate ca in iunie 1996 se simtea relativ bine, el se plangea de dureri de cap. Doctorul Schiopu a declarat ca Ionut Vlase si-a pierdut „simtul artistic” in urma impuscarii si ca nu excludea eventuale complicatii ulterioare, din care cea mai posibila este epilepsia posttraumatica.

La locul unde s-a petrecut incidentul se vedeau clar, pe calcanul blocului unde locuieste familia Vlase, urmele a cinci gloante, imprastiate pe o suprafata de maximum un metru patrat. Vecinii din blocurile din jur au declarat ca, la ora 16.30 cand s-a petrecut incidentul, erau multi copii care se jucau in spatiul respectiv. In aceste conditii, apare evident ca recurgerea la arma de foc s-a facut cu incalcarea Legii nr.17/1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor care, la art.52 paragraf b) prevede urmatoarele : „Se interzice uzul de arma in situatiile in care s-ar primejdui viata altor persoane ….”. Este clar ca, recurgerea la arma de foc s-a facut intr-o zona populata, la o ora cu circulatie intensa. Tot Legea 17/1996 prevede la art.51, alin.3 ca „Persoanei ranite trebuie sa i se dea primul ajutor si ingrijiri medicale”. Nici aceasta prevedere nu a fost respectata de politist, care, dupa sosirea unui coleg, a parasit locul incidentului cu masina acestuia.

Comandantul Politiei Mangalia a afirmat ca : 1) politistul nu a stiut ca a impuscat un copil; 2) in zona incidentului nu s-ar fi aflat nimeni in momentul impuscaturilor; 3) suspectul Isai Iasar l-ar fi amenintat pe politist cu o piatra, ceea ce explica recurgerea la arma de foc. Or, legitima aparare nu poate fi invocata in nici un caz, intrucat chiar daca suspectul l-ar fi amenintat pe politist cu o piatra, este evidenta disproportia dintre o asemenea „arma” si o arma de foc. Iar daca se poate admite ca politistul nu a stiut, in momentul respectiv, ca a impuscat un copil, afirmatia ca nu se afla nimeni in zona este contrazisa atat de marturiile locatarilor din blocurile invecinate cat si de producerea incidentului caruia i-a cazut victima Ionut Vlase.

Isai Iasar, presupusul hot, se afla in arestul Politiei Judetene Constanta, deoarece incidentele in care sunt amestecati straini intra in competenta inspectoratelor judetene.

In urma anchetei efectuate de Parchetul Militar Constanta politistul vinovat de ranirea prin impuscare a unui copil de 13 ani a fost trimis in judecata.

Fratii Viorel si Marius Burueana Damian (Turceni)

Conform relatarilor celor doi frati, pe data de 29 ianuarie 1995 ei se aflau la targul din Novaci, incercand sa vanda un fierastrau mecanic si un transformator de sudura – ambele de fabricatie straina – aduse de Viorel Damian din Germania unde lucrase cu contract de munca aproape un an. Venisera la targ cu masina Opel pe care Viorel Damian o imprumutase de la un cetatean german si pe care urma sa i-o restituie la intoarcerea in Germania. Un politist din Novaci le-a cerut mai intai actele de proveninta a bunurilor, apoi buletinele (a retinut buletinul de identitate al lui Viorel Damian) ca, in cele din urma, sa-i invite la sediul politiei din Novaci. Aici li s-a spus ca trebuie sa lase obiectele (fierastraul si transformatorul) la politie, conform Legii 12 (?!). Fratii Damian – Viorel este inginer iar Marius Burueana este proaspat absolvent al facultatii de drept – au fost de acord sa le lase dar cu conditia – perfect legala – a intocmirii unui proces verbal. Politistii din Novaci au refuzat acest lucru, asa incat fratii au plecat cu obiectele respective acasa la Turceni. Buletinul de identitate al lui Viorel Damian a ramas la Novaci.

Spre seara, mai multi politisti de la sectia din Turceni s-au prezentat la domiciliul lui Viorel Damian cerandu-i sa-i insoteasca. Folosindu-si cunostintele de drept, Marius Burueana a intervenit si le-a solicitat o invitatie scrisa. Discutiile au avut loc in fata blocului, in prezenta mai multor persoane. In cele din urma, fratii Damian au fost introdusi cu forta in masina ARO cu numarul 3 – GJ – 535, apartinand IFTE Turceni, condusa de Gabriel Calina, fiul sefului de post din Turceni, Stefan Necsoiu (Gabriel Calina nu este politist). Pe traseul pana la sectia de politie, fratii Damian au fost loviti cu salbaticie in special de Gabriel Calina si de plt.Nicolae Draghici in timp ce erau imobilizati de maiorul Stefan Necsoiu, de sg. maj. Marian Miu, plt. maj. Titel Sganca si martorul Iulian Musescu. Trebuie mentionat ca, ulterior, politistii au adus o masina a politiei pe care au fotografiat-o in fata blocului, depunand fotografia la dosar (?!). Dar insusi Gabriel Calina a recunoscut in declaratie ca a condus masina ARO apartinand IFTE.

Fratii Damian au fost dusi la sectia din Turceni, de unde au fost transferati la IPJ Gorj (Tg. Jiu). Pe numele lor s-a emis – de catre Parchetul de pe langa Tribunalul Tg. Jiu – un mandat de arestare de 30 de zile (nr. 44/31.01.1995), sub acuzatia de ultraj la adresa politistilor din Turceni (art. 239/2 si 321/1 CP).

Marius Burueana Damian a intrat in greva foamei cerand sa fie examinati de un medic legist atat el cat si fratele sau. Acest lucru s-a intamplat pe data de 2 februarie 1995 dupa care s-a emis un certificat medico-legal (nr.182/6.02.1995) care constata ca Marius Burueana Damian prezenta numeroase echimoze pe fata, precum si o lovitura la genunchi. Viorel Damian a fost si el examinat de un medic legist dar abia pe data de 6.02.1995, in urma continuarii grevei foamei declarate de fratele sau. Certificatul medico-legal nr.203 din 7.02.1995 constata, de asemenea, prezenta a numeroase leziuni traumatice pe diverse parti ale corpului. Trebuie mentionat ca politistii care au pretins ca ar fi fost agresati de cei doi frati si-au scos certificate de la IML Gorj dupa ce fusese examinat Marius Burueana.

O data cu privarea de libertate, lui Viorel Damian i-au fost confiscate masina Opel (returnata la eliberare) si cele doua obiecte mentionate mai sus (fierastraul si transformatorul). Pe data de 29 ianuarie, in jurul orei 22.00, Viorel Damian a fost dus de la politie inapoi la domiciliu, unde i s-a efectuat o perchezitie. Nu i s-a ridicat nici un obiect din casa. In schimb, i-a fost confiscata, tot fara proces verbal, rulota care se afla parcata in curtea unui vecin, ceea ce pune problema procedurii folosite de politisti : au avut sau nu mandat de perchezitie pentru vecin? au obtinut sau nu acordul sau scris pentru a ridica rulota?

Fratii Damian au fost eliberati pe cautiune dupa 25 de zile de privare de libertate. Procesul de ultraj intentat impotriva lor a fost stramutat de la Tg. Jiu la Bucuresti, fiind in curs de judecata (dosar nr 7517/96 la Judecatoria Sectorului 3).

Mama fratilor Damian a depus o plangere la Parchetul militar Craiova pe data de 3 februarie 1995. Viorel si Marius au depus si ei plangeri la acelasi parchet. S-a constituit dosarul nr.123/P/95 dar, inainte de finalizare, unul din politistii implicati a fost avansat in grad, intrand in competenta Parchetului militar Bucuresti. Cum la Parchetul militar Craiova adjunctul primului procuror are competenta si pentru Bucuresti, a fost schimbat doar numarul dosarului (nr.1294/P/95), lucru de care victimele au aflat intamplator. In cadrul investigatiilor, care inca nu au fost finalizate cu toate ca a trecut un an si jumatate de la incident, fratii Damian au dat declaratii in doua randuri la Parchetul militar Craiova.

Pana la sfarsitul anului 1996 cazul nu a fost solutionat de Parchetul militar. In acelasi timp, dosarul impotriva fratilor Damian pentru ultraj la adresa politistilor din Turceni este mereu amanat in asteptarea deciziei Parchetului militar. Este evident ca daca Parchetul militar va decide neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor reclamati pentru abuz, atunci fratii Damian vor fi condamnati pentru ultraj. Invers, daca Parchetul militar stabileste ca politistii din Turceni s-au facut vinovati de purtare abuziva, atunci acuzatia de „ultraj” cade si Ministerul de Interne, impreuna cu procurorul care a emis mandatele de arestare preventiva vor trebui sa raspunda pentru privare ilegala de libertate.

Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu (Bucuresti)

Inginerul Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu din Bucuresti, a fost agresat de politisti si de doi civili care s-au recomandat a fi „pompieri” in statia de metrou Unirea 2 in noaptea de 17/18 noiembrie a.c. Inginerul, insotit de fiul sau in varsta de 13 ani, Laurentiu Apostolescu, si nepotul sau, Mihai Damian, in varsta de 22 de ani, a participat la manifestarile spontane din Piata Universitatii in urma anuntarii rezultatelor alegerilor prezidentiale. Inginerul Apostolescu avea asupra sa un drapel tricolor. In statia de metrou, au fost acostati, in jurul orei 1.00 de un grup de politisti si de doi civili. Unul dintre politisti le-a cerut drapelul pe care l-a desfasurat si agitat oarecum amenintator in directia inginerului. Lucrurile s-au precipitat cand au intervenit si cei doi civili. Mihai Damian a fost trantit la podea si lovit, apoi inginerul Apostolescu a fost imobilizat de politisti cu catusele, lovit si el si tarat spre sectia de politie metrou. La strigatele lor, a aparut un ziarist de la „Monitorul de Iasi” care a fost martor la intreaga intamplare si a si dat declaratie la politie. Inginerul Apostolescu si nepotul sau Mihai Damian au fost retinuti la sectia de politie din metrou pana in jurul orei 4.00 dimineata. Ei au semnat declaratii in legatura cu cele intamplate, timp in care, la o masa alaturata, cei doi „pompieri” isi scriau declaratiile dupa dictarea unuia din politisti. Mai trebuie mentionat si faptul ca la adresa inginerului si nepotului sau au fost proferate amenintari de genul „va sparg”, „va omor” etc. si ca drapelul a fost facut bucati de politisti.

Mihai Damian are certificat medico-legal (nr. A2/11556) care mentioneaza ca „prezinta leziuni corporale…si necesita 3-4 zile ingrijiri medicale”. In cazul inginerului Apostolescu, loviturile primite la gat si pe spate nu au lasat urme, asa incat certificatul sau medico-legal (nr. A2/11557) nu indica si numarul de zile de ingrijiri medicale.

Pe data de 25 noiembrie, inginerul a primit prin posta un proces verbal prin care era amendat cu suma de 500.000 lei pe baza Legii 61/91. A contestat amenda la Judecatorie, avand termen in ianuarie 1997.

APADOR-CH considera ca politistii care se aflau in statia de metrou in noaptea de 17/18 noiembrie precum si cei doi pompieri se fac vinovati de purtare abuziva. Chiar daca inginerul Apostolescu ar fi „tulburat” linistea publica – ceea ce, in acea noapte, au facut cateva zeci de mii de bucuresteni – nimic nu poate justifica interventia brutala a oamenilor legii.

Victima a depus plangere la Parchetul Militar Bucuresti, inregistrata sub numarul 912/22.11.1996.

CONCLUZII:

– Din cazurile investigate de APADOR-CH rezulta in mod clar faptul ca reactia politistilor fata de cei pe care ei ii suspecteaza de a fi comis o contraventie/infractiune a ramas neschimbata : desconsiderarea fiintei umane, folosirea excesiva a fortei fara teama de a suporta rigorile legii, acoperirea colegilor vinovati de abuzuri, recurgerea la acuzatia de „ultraj” pentru justificarea purtarii abuzive etc;

– Lipsa de profesionalism a politistilor implicati in cazurile descrise este evidenta : recurgerea la forta atunci cand nimic nu justifica acest lucru, necunoasterea (sau nerespectarea) legilor tarii (mai ales in privinta situatiilor in care poate fi folosita arma de foc), abuzarea de Legea 61/91 cu privire la contraventii etc;

– Cadrul legislativ trebuie modificat in sensul sporirii protectiei drepturilor omului si libertatilor sale fundamentale; propunerile avansate de APADOR-CH in aceasta privinta sunt doar o parte din masurile administrative si legislative imperios necesare;

– In privinta colaborarii cu diferite Parchete Militare, trebuie facute cateva precizari:

– APADOR-CH a constatat tergiversarea unor cazuri socotite de asociatie drept flagrante incalcari ale drepturilor omului, precum si modalitatea de solutionare a altora, in sensul emiterii cu foarte multa usurinta a deciziei de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti;

– Apeland, in asemenea situatii, la Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, APADOR-CH a colaborat bine cu aceasta institutie, apreciind in mod deosebit atitudinea deschisa si dorinta de dialog a unor procurori militari.

– APADOR-CH a precizat in repetate randuri ca o dorita demilitarizare a politiei nu va avea alt impact asupra procurorilor militari decat disparitia gradelor militare si eliminarea sursei de permanenta suspiciune care este „disciplina militara” si care inseamna indeplinirea ordinelor superiorilor ierarhici ceea ce poate afecta independenta magistratilor.

V. PROBLEME DIN PENITENCIARE

APADOR-CH a continuat programul de investigare a unor plangeri individuale adresate asociatiei de persoane aflate in detentie. Cu acele ocazii, reprezentantii asociatiei au vizitat si penitenciarele respective. In 1996, spre deosebire de anii precedenti cand aprobarea de intrare intr-un anume penitenciar era valabila pentru perioade de trei-patru saptamani, Directia Generala a Penitenciarelor a cerut APADOR-CH sa precizeze datele vizitelor. Intentia de „cosmetizare” a realitatii a fost evidenta in toate penitenciarele vizitate, ceea ce dovedeste ca factorii de raspundere din DGP nu au inteles inca rolul organizatiilor neguvernamentale pe care le considera „adversare” si nu partenere de dialog.

1. Aspecte generale

Aspectele semnalate de APADOR-CH in 1994 si 1995 raman, in mare parte, valabile si in 1996.

a) Supraaglomerarea

Una din principalele cauze ale supraaglomerarii din penitenciare este usurinta cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva. Codul de procedura penala prevede numeroase situatii in care se poate lua aceasta masura privativa de libertate, unele din ele fiind in contradictie cu articolul 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, cum ar fi emiterea aproape automata a mandatului de arestare preventiva daca suspectul este recidivist, sau daca pedeapsa pentru fapta de care suspectul este acuzat este mai mare de doi ani inchisoare. In afara de aceasta, institutia eliberarii pe cautiune sau sub control judiciar nu functioneaza decat rar si greu. In aceste conditii, exista penitenciare in care aproape jumatate din detinuti se afla in arest preventiv.

O alta categorie de detinuti care contribuie la crearea supraaglomerarii este cea a contravenientilor. In marea lor majoritate, ei au ajuns in penitenciar pentru ca nu au putut – sau au neglijat – sa-si plateasca o amenda contraventionala. Transformarea amenzii in zile/inchisoare pe baza Legii 61/91, prezinta, dupa parerea APADOR-CH, numai dezavantaje pentru ca :

– suma reprezentand amenda nu este recuperata de stat;

– statul cheltuieste bani pentru fiecare detinut, indiferent de motivele pentru care i s-a aplicat o pedeapsa privativa de libertate;

– rolul educativ al pedepsei este cel putin discutabil datorita mediului si mentalitatilor din locurile de detentie.

O solutie ar fi amenajarea unui penitenciar numai pentru contravenienti, in care conditiile de detentie sa fie mult mai usoare. La ora actuala, cu exceptia unor mici avantaje, contravenientii au aceleasi conditii si acelasi tratament ca si cei condamnati pentru infractiuni grave.

O a doua solutie, aplicata cu succes in tarile cu traditii democratice indelungate, este inlocuirea pedepsei privative de libertate cu prestarea de servicii in beneficiul comunitatii.

Prin recentele amendamente aduse Codului penal (octombrie 1996), limitele superioare ale pedepselor privative de libertate au fost dublate sau chiar triplate, ceea ce va determina aplicarea unor pedepse mai severe, in toate cazurile infractionale. In felul acesta detinutii vor petrece si mai mult timp in penitenciare, ceea ce va avea urmari serioase cu privre la supraaglomerarea locurilor de detentie.

b) Fonduri insuficiente

Hrana, dar mai ales conditiile de igiena sunt precare. Cu toate ca numarul de calorii stabilite pentru fiecare categorie de detinuti (cei care muncesc/cei care nu muncesc; detinuti bolnavi/detinuti sanatosi; detinuti tineri sau minori etc) a crescut simtitor in ultimii ani, el este atins, in regula generala, prin folosirea subproduselor de carne (cap si picioare de porc) si a slaninii. Nu este greu de imaginat ce efecte poate avea, in timp, acest meniu invariabil asupra sanatatii detinutilor. Sistemul centralizat al penitenciarelor nu permite initiativa locala: exista locuri de detentie care au propriile ferme de animale sau gradini de zarzavat si care ar putea imbunatati hrana zilnica din propriile resurse. Ar fi de dorit ca DGP sa stabileasca doar norma minima de calorii zilnice, lasand la latitudinea comandantilor si cadrelor din fiecare penitenciar decizia de a o spori, in functie de posibilitati.

Conditiile de igiena inseamna practic inca o pedeapsa pentru detinuti. In conditii „normale”, o camera cu 30 – 40 de detinuti este dotata cu grup sanitar format din maximum doua WC-uri si un spalator cu trei-patru robinete. Nu exista apa calda in camere si, uneori, nici apa rece. Detinutii fac dus o data pe saptamana, fiecare avand la dispozitie doar cateva minute. Paturile, cearceafurile, saltelele, paturile sunt foarte vechi si degradate ceea ce face practic inutila orice dezinsectie.

In unele penitenciare, cabinetele medicale sunt lipsite de aparatura si medicamentele absolut necesare, uneori chiar si de doctori. Un detinut bolnav, care nu poate fi tratat in penitenciar si nici nu poate fi transferat la unicul spital penitenciar din Romania, poate fi internat intr-un spital civil din zona respectiva, dar aceasta presupune scoaterea din dispozitiv a unor cadre care trebuie sa-l pazeasca. O solutie ar fi asigurarea pazei de politie sau jandarmerie sau gardieni publici.

Aceste probleme ar putea fi rezolvate mult mai usor daca ar exista fonduri suficiente.

c) Mentalitatea cadrelor din penitenciare

Este sigur ca s-au facut progrese in acest domeniu. Cadrele din penitenciare au inceput sa inteleaga ca persoanele aflate in detentie nu inceteaza sa fie oameni chiar daca au savarsit infractiuni pentru care societatea i-a pedepsit prin privare de libertate. Procesul ar putea fi accelerat daca DGP ar inceta sa fie o institutie militara care blocheaza orice initiativa ce ar putea fi luata la nivelul fiecarui penitenciar si daca ordinele militare ar fi inlocuite cu regulamente redactate conform standardelor europene.

Mai exista inca ofiteri si subofiteri care considera ca, odata ajunsa in penitenciar, o persoana aflata in perioada urmaririi penale sau a judecatii este automat vinovata. Prezumtia de nevinovatie nu este, inca, o notiune general acceptata. Chiar si in locurile unde ea este respectata in principiu, se practica separarea intre cei care nu au fost inca judecati si cei deja condamnati in prima instanta, neintelegandu-se ca numai o decizie ramasa definitiva dupa epuizarea tuturor cailor de atac in justitie conteaza.

d) Reinsertia sociala

Nu exista in prezent un program coerent al autoritatilor in privinta reinsertiei sociale a detinutilor care sunt pusi in libertate. Riscurile ca un fost detinut sa nu gaseasca de lucru, sa fie repudiat de familie si sa ramana pe drumuri sunt bine cunoscute. De aici si numarul mare de recidivisti. Cateva organizatii neguvernamentale incearca sa faca ceva in acest domeniu, dar ele dispun de bani prea putini. Ar fi nevoie de un program guvernamental, cu finantare de la buget, pentru a evita, pe cat posibil, ca detinutii eliberati sa ajunga in situatia revenirii in penitenciare in urma comiterii unor noi infractiuni.

2. Aspecte din cateva penitenciare. Cazuri individuale

a) Penitenciarul Bucuresti (29 februarie 1996)

Conditiile din penitenciar

La data vizitei, se aflau in penitenciar 3.360 detinuti la o capacitate de 2.400 paturi. Din acestia, 118 erau contravenienti, adica persoane ale caror amenzi neachitate au fost transformate in zile de inchisoare.

509 detinuti erau folositi la diverse munci in incinta penitenciarului, circa 200 fiind FP (fara paza). O parte din ei sunt platiti (75.000 lei/luna, din care detinutului ii revin 10%), altii muncesc numai pentru scaderea pedepsei, care poate ajunge la 7 zile/luna.

Exista un preot ortodox cu statut de angajat permanent, dar si reprezentanti ai altor culte – evanghelist, penticostal, adventist – au acces in penitenciar o data pe saptamana sau o data la doua saptamani. O organizatie intitulata „Serviciul umanitar pentru penitenciare” combina educatia moral-religioasa cu mici ajutoare materiale sau servicii facute detinutilor.

In camerele vizitate (camera 41 : 27 paturi cu 35 persoane; camera 53 – tineri intre 18 si 21 ani – : 25 paturi cu 35 persoane; camera 54 – recidivisti – : 31 paturi cu 43 persoane) conditiile de detentie au ramas aceleasi ca in 1995, in privinta igienei si cazarmamentului : aceleasi saltele si paturi vechi, aceleasi uniforme degradate, acelasi grup sanitar rudimentar format din unu sau doua WC-uri si un spalator cu doua sau trei robinete pentru fiecare camera. Detinutii continua sa faca dus cu apa calda o data pe saptamana, avand la dispozitie circa o jumatate de ora pentru fiecare camera.

O camera de izolare, cu doua paturi, in care nu se afla nici un detinut in acel moment nu mai avea geam, robinetul chiuvetei nu era utilizabil iar WC-ul era infundat. Explicatia starii in care se afla camera a fost aceea ca persoana care o ocupase fusese un detinut-problema. Hrana zilnica a detinutilor nu s-a mai imbunatatit nici ea fata de anul 1995 : ceai cu margarina sau marmelada, dimineata, o ciorba si un fel de mancare, la pranz, si un singur fel, seara. Ca la fiecare vizita, s-a pus din nou problema carnii din alimentatia detinutilor. In ziua respectiva, felul doi la pranz a constat in cartofi „cu carne”, s-a spus initial, „cu subproduse de carne” s-a precizat la bucatarie, ceea ce insemna capete si picioare de porc. Carnea (24 kg.) ar fi fost folosita numai pentru mancarea de regim (cam 240 – 260 de detinuti). Cei care se afla in arest preventiv ar avea mancare mai buna decat cei condamnati definitiv, dar este greu de crezut ca diferenta de 5 grame de carne (40 gr. pentru primii si 35 gr. pentru cei din urma) poate fi respectata in realitate.

Cazuri individuale

Robert Constantin Toth este un detinut condamnat la 5 ani inchisoare pentru talharie (art. 211 combinat cu art. 37 din codul penal), din care a executat 2 ani si patru luni. Rudele sale au trimis sesizari atat autoritatilor publice cat si APADOR-CH prin care sustineau ca, in urma unei incaierari cu un grup de detinuti, lui Robert Constantin Toth i s-ar fi fracturat maxilarul si ca nu ar primi ingrijirile medicale necesare. Din discutia avuta cu detinutul si apoi cu cadrele medicale din penitenciar si din verificarea fisei sale medicale a reiesit ca el a avut intr-adevar o fractura mandibulara dar ca a refuzat imobilizarea prescrisa de specialistii de la Facultatea de Stomatologie. In fisa medicala exista refuzul scris al detinutului. Intrucat nu se cunoaste o alta metoda pentru vindecarea unei fracturi mandibulare si intrucat numai in situatia imobilizarii mandibulei personalul medical ar fi trebuit sa efectueze spalaturi zilnice ale cavitatii bucale, reprezentantii asociatiei au considerat ca plangerea privind neacordarea asistentei necesare nu este justificata. In privinta medicatiei, Robert Constantin Toth a declarat ca nu i s-a dat nici un fel de medicament dar doctorita i-a amintit ca primea deja antibiotice pentru o alta afectiune contactata inaintea fracturarii mandibulei si ca i s-au dat si analgezice. De fapt, detinutul, care a refuzat si sa formuleze plangere impotriva agresorilor si sa accepte imobilizarea maxilarului, a crezut ca fractura mandibulei va putea fi un motiv pentru o eliberare pe motive de boala.

Gheorghe Manaila este unul din contravenientii aflati in penitenciar. El a fost amendat de sectia 15 politie din Bucuresti pe data de 2 aprilie 1995 pe baza Legii nr. 61/91, art. 2 lit. p) („provocarea sau participarea la scandal in localuri publice”) cu suma de 150.000 lei. Nu a achitat-o si, pe data de 3 iulie 1995, Judecatoria sectorului 4 Bucuresti a transformat-o in 180 zile/inchisoare contraventionala prin impartirea sumei de 150.000 lei la 300 lei/zi. Au rezultat, asadar, 500 de zile/inchisoare dar Legea 61/91 prevede ca maximum de pedeapsa cu inchisoarea este de 180 zile. Cu toate ca exista sentinta Judecatoriei inca din luna iulie, mandatul de arestare nr. 387 poarta data de 18 decembrie 1995 si a fost adus la indeplinire pe 18 ianuarie 1996. Deoarece deciziile Curtii Constitutionale cu privire la neconstitutionalitatea transformarii unei amenzi neachitate in zile/inchisoare prin impartirea sumei respective la 300 lei/zi dateaza din 10 octombrie 1995 si 14 noiembrie 1995, ar fi fost firesc ca, in cazul Manaila, Parchetul General sa dispuna suspendarea executarii pedepsei.

b) Spitalul penitenciar Bucuresti (29 februarie 1996)

La data vizitei erau circa 700 de detinuti bolnavi la cele 748 de paturi ce reprezinta capacitatea spitalului. Ca si la vizitele precedente, sectia TBC era cea mai aglomerata, cu 351 bolnavi. Dar, in urma unei repartitii mai judicioase a bolnavilor, s-a reusit evitarea supraaglomerarii. Astfel, la camera 105 erau 45 bolnavi la 55 de paturi iar la camera 102 erau 23 bolnavi la 24 paturi. In aceasta din urma, un detinut bolnav de TBC, Cristian Badoi, transferat de la penitenciarul Deva unde ispasea o pedeapsa de 9 ani si 7 luni pentru talharie din care executase deja 6 ani – era legat cu catuse de pat. Seful de camera, sustinut de toti ceilalti detinuti, a declarat ca Badoi este un detinut periculos care a incercat in repetate randuri sa se automutilize inghitind bucati de sarma sau alte obiecte si de asemenea solutie de clor. Cristian Badoi refuza tratamentul pentru TBC si explica tentativele de automutilare prin dorinta sa de a fi retrimis la penitenciarul Deva unde, pe data de 15 martie, urmeaza sa se intruneasca comisia de eliberare conditionata de la care nu vrea sa lipseasca. Dupa parerea reprezentantilor APADOR-CH, Cristian Badoi este dezechilibrat psihic si ar fi cazul ca spitalul penitenciar sa ceara expertizarea si eliberarea sa pe motive de boala, ceea ce ar insemna practic transferarea la un spital psihiatric. Numai un dezechilibru psihic (care a gasit teren prielnic de manifestare in conditiile de incarcerare) ar putea explica frenezia autodistructiva care l-a cuprins.

La sectia dermato-venerice si boli infectioase a spitalului, bolile cele mai frecvente sunt lues, psoriazis, raie suprainfectata si hepatita. Medicul a afirmat ca exista un ordin al ministrului sanatatii prin care se cere ca testul HIV sa fie facut tuturor detinutilor bolnavi. Pana la data vizitei, 80 de bolnavi fusesera testati HIV fara a li se cere acordul si fara sa li se spuna macar despre ce test era vorba.

Maternitatea are conditii mult mai bune decat restul spitalului. Dar la camera 326 erau trei gravide, dintre care una in varsta de 16 ani, transferata de la SSMR Gaiesti. Cele trei femei, dupa toate aparentele debile mintal, au sustinut ca doreau sa li se faca intrerupere de sarcina, lucru imposibil de realizat medical, deoarece toate depasisera cele trei luni de sarcina pana la care se poate face raclaj. Intrebarea este insa de ce nu s-a procedat la intrerupere de sarcina cand acest lucru mai era posibil, avandu-se in vedere nu numai gradul de subdezvoltare mintala ci si faptul ca una din cele trei detinute fusese condamnata pentru pruncucidere.

Ca o concluzie la vizitele de la penitenciar si spitalul penitenciar se poate spune ca, aparent, exista o usoara imbunatatire a conditiilor de detentie, cel putin sub aspectul supraaglomerarii. Cu toate acestea, impresia a fost, mai ales la spitalul penitenciar, ca se facusera unele „cosmetizari” de ultima ora, stiindu-se data exacta a vizitei reprezentantilor APADOR-CH.

O alta concluzie, semnalata deja de APADOR-CH cu ocazia vizitelor precedente la diverse penitenciare, priveste lipsa de interes si de comunicare intre persoanele aflate in arest preventiv si aparatorii lor, mai ales cei numiti din oficiu.

c) Penitenciarul Colibasi (8 martie 1996)

Conditiile din penitenciar

Penitenciarul acopera patru judete : Arges, Valcea, Giurgiu si Teleorman. Cele cinci corpuri de cladire sunt neadecvate, cu exceptia unui corp recent construit. Conform standardelor (6 metri cubi aer pentru fiecare detinut) penitenciarul ar trebui sa aiba 1.379 de locuri. In realitate, sunt 2.000 de paturi si, la data vizitei, numarul detinutilor se ridica la 1.841. Desi, aparent, nu ar fi trebuit sa existe supraaglomerare, datorita principiului separarii pe categorii de detinuti, unele sectii aveau mai multe persoane decat numarul de paturi.

Din totalul de 1.841 de detinuti, 1.085 erau in arest preventiv (din care 48 femei), 551 aveau condamnari definitive, 178 erau contravenienti si 27, minori.

Penitenciarul are 280 de cadre, iar asistenta medicala este asigurata de patru medici si sase asistenti. Un preot ortodox are statut de angajat permanent dar si alte culte, ca de pilda evanghelistii si adventistii, isi trimit reprezentantii, de regula o data pe saptamana.

Cu aprobarea Ministrului Justitiei, penitenciarul acorda detinutilor condamnati definitiv invoiri, cu ocazia sarbatorilor religioase mai importante sau in caz de deces in familie.

Un invatator tine in penitenciar lectii la nivel de curs primar (clasele 1 – 4) pentru detinutii cu condamnari definitive. Comandantul si loctiitorul sau tin raport cu detinutii de doua ori pe luna, orice detinut putand spune ce doreste, fara a fi obligati la o inscriere prealabila.

La o intrebare privind procedura folosita in situatia in care persoane care au stat in arestul politiei si depuse apoi in penitenciar ar prezenta urme de bataie, comandantul a raspuns ca ar refuza sa le primeasca, urmand ca politia sa le aduca inapoi doar dupa vindecare. Daca totusi ar trebui sa le primeasca in penitenciar, atunci doctorul va mentiona in fisa medicala starea fizica a arestatilor. Domnul comandant s-a grabit sa adauge ca nu a avut asemenea situatii pana in acel moment.

La data vizitei se aflau in penitenciar 17 cetateni straini (2 turci, 5 moldoveni, 4 bulgari, un sirian, un ceh, un georgian, un azer si 2 ucraineni) executand pedepse privative de libertate. O masura buna este renuntarea la separarea detinutilor straini de cei romani, fiind exclusa in acest fel suspiciunea existentei unor standarde de detentie preferentiale.

Dupa cum afirmase initial comandantul, in cele cateva camere vizitate erau exact atatea paturi cati detinuti. Numai ca, din discutiile cu persoanele aflate in detentie, a reiesit ca, cu doua zile inaintea venirii reprezentantilor APADOR-CH, o parte din detinuti fusesera mutati in alte camere. Loctiitorul comandantului a confirmat acest lucru.

Cu toata „cosmetizarea” recenta, conditiile de detentie raman proaste. La o camera cu 60 de persoane (camera 31 recidivisti) exista un grup sanitar format din doua WC-uri si un jgheab din tabla prevazut cu o teava cu gauri prin care curge apa. Este evident ca nu exista conditii pentru asigurarea igienei personale. Saltelele si paturile sunt vechi si, in ciuda dezinsectiei care se face oricum destul de rar (o data pe an, conform detinutilor, o data pe trimestru, conform cadrelor penitenciarului), exista paduchi, iar detinutii au tot felul de eczeme, iritatii ale pielii si chiar raie.

Camera 30 (contravenienti) avea 61 de detinuti la 60 de paturi. Aici se aflau cei care nu contestasera la judecatorie amenzile primite pentru diverse contraventii si nu le achitasera in termenul legal.

Hrana zilnica este asemanatoare celei din alte penitenciare vizitate : dimineata – ceai cu biscuiti, la pranz – o ciorba si un fel de mancare cu slanina sau subproduse (numite de cadrele penitenciarului carne) iar seara – un fel de mancare, cu sau fara slanina. Peretii bucatariei prezentau condens pe suprafete foarte mari.

Legea nr. 61/1991

Conform Legii 61/91, amenzile neachitate se transforma in inchisoare contraventionala. Dar, prin Ordonanta Guvernului nr. 55 din august 1994 – aprobata de Parlament in decembrie 1994 – s-a marit cu de la 10 pana la 50 de ori cuantumul amenzilor, pastrandu-se insa neschimbat coeficientul de calcul al transformarii amenzilor neachitate in inchisoare contraventionala (300lei/zi). Ca urmare, amenzile neachitate in limita de timp legala (o luna) au fost transformate intr-un numar sporit de zile/inchisoare contraventionala, depasind – de cele mai multe ori – maximum de 6 luni prevazut tot de Legea 61/91, dar reduse, de fiecare data, la acest maxim. De exemplu, o amenda de 200.000 lei – foarte frecventa – ar da, prin impartirea la 300 lei/zi inchisoare contraventionala, 666 zile de privare de libertate. Dar contravenientul va executa 180 zile, respectiv maximum prevazut de Legea 61/91.

Multe din deciziile judecatorilor de transformare a amenzilor neplatite in zile de inchisoare contraventionala au fost date dupa data de 10 octombrie 1995, data de la care este in vigoare Decizia Curtii Constitutionale nr. 91 prin care se declara drept neconstitutionala transformarea unei amenzi neplatite prin impartirea la coeficientul de 300lei/zi. Cu alte cuvinte, unii judecatori fie nu cunosc, fie ignora cu buna stiinta o decizie a Curtii Constitutionale, care, conform Constitutiei Romaniei (art. 145 paragraful 2), este obligatorie si are putere pentru viitor.

Cateva exemple concrete, potrivit afirmatiilor detinutilor: Lini Lungu, amenda neplatita de 100.000 lei, transformata de Judecatoria Zimnicea in pedeapsa maxima de 180 zile inchisoare contraventionala; Ion Berbecaru si Gheorghe Paun, amenzi neplatite de 100.000 lei fiecare, transformate de Judecatoria Videle in pedeapsa maxima de cate 180 zile inchisoare contraventionala; Dorel Preda, amenda neplatita de 20.000 lei, transformata de Judecatoria Oltenita in 66 zile inchisoare contraventionala. In cazul lui Dumitru Olteanu, Judecatoria Campulung Muscel i-a transformat o amenda de 20.000 lei in 66 zile inchisoare contraventionala desi contravenientul sustine ca a achitat amenda cu o luna inainte de a fi citat la Judecatorie. Ispas Nabarogu, caruia Judecatoria Zimnicea i-a transformat o amenda neplatita de 200.000 in pedeapsa maxima de 6 luni, sustine ca nu a fost citat la instanta. Multi dintre cei aflati in acea camera aveau doua, trei sau chiar mai multe amenzi neplatite care fusesera – sau urmau sa fie – transformate in inchisoare contraventionala. Cum in cazul contraventiilor nu se face contopirea, multi dintre contravenienti pot sta in inchisoare pe perioade privative de libertate consecutive pentru comiterea unor fapte minore, care nu prezinta pericol social semnificativ.

Cazuri individuale

Pavel Dumitru, subofiter de intendenta in unitatea militara de la Lugoj, afirma ca, pe data de 20 decembrie 1989, cand se daduse ordin de lupta, unitatea sa militara a fost inconjurata de revolutionari. Din greseala – sustine el – i s-a descarcat arma in multime, rezultand doi morti si doi raniti. A fost judecat si condamnat la 17 ani inchisoare, din care a executat deja 6. Afirma ca este nevinovat, ca nu si-a facut decat datoria fata de tara si ca nu intelege de ce altii care au comis fapte mai grave in decembrie 1989 sunt liberi, in timp ce el continua sa se afle in detentie. A facut plangeri practic la toate autoritatile, inclusiv la Presedintie, fara a primi vreun raspuns. Din modul in care s-a desfasurat discutia, a rezultat ca Pavel Dumitru este profund marcat psihic. Reprezentantii APADOR-CH au sugerat comandantului adjunct al penitenciarului sa ceara o expertizare psihiatrica a acestuia.

Tudorel Tanase (a se vedea sectiunea „relatia dintre politie si persoane fizice”). Impuscat de politistii din Bolintin in noiembrie 1995 in urma unei actiuni in forta al carei scop a fost de a-l retine pentru ca era suspect de complicitate la furt, Tudorel Tanase a fost transportat la spital unde i s-a scos un rinichi si i s-a pus piciorul drept in ghips. S-a emis mandat de arestare impotriva lui si a fost transferat la spitalul penitenciar Bucuresti. Pe data de 27 februarie 1996 a fost transferat la penitenciarul Colibasi, la cererea sa. Tudorel Tanase are mari dureri in zona bazinului si, dupa trei luni de ghips, nu poate pune piciorul drept in pamant, deplasandu-se cu ajutorul carjelor si al altei persoane.

Varianta lui Tudorel Tanase in legatura cu descinderea politiei din noiembrie 1995 difera foarte putin de cea a celorlalti membri ai familiei. Tudorel Tanase a sustinut ca el nu a disparut de acasa – cum au afirmat politistii – si deci nu avea de ce sa fie dat in urmarire generala pe tara. A explicat ca, exceptand drumurile saptamanale cu camionul pentru a aduce apa minerala pentru micii intreprinzatori din zona Bolintin, nu a lipsit de la domiciliu. Rechizitoriul intocmit de parchet mentioneaza complicitatea lui Tudorel Tanase in trei cazuri de spargeri, invocandu-se si gasirea unora din obiectele furate acasa la inculpat. Tudorel Tanase a spus ca, prin septembrie 1995, i s-a facut o perchezitie acasa, in urma careia i-au fost confiscate un radiocasetofon vechi si un obiect de lenjerie feminina care nu proveneau din nici o spargere.

d) Penitenciarul Poarta Alba (14 noiembrie 1996)

Conditiile din penitenciar

La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.648 de persoane din care 1.304 cu condamnari definitive, 1.131 in arest preventiv si 70 de contravenienti, in mare majoritate prin transformarea amenzilor neachitate in zile/inchisoare. Restul detinutilor era format din condamnati cu pedepse de pana la un an. Chiar in ziua respectiva, avusese loc sedinta comisiei pentru eliberari inainte de termen in cursul careia fusesera aprobate 37 din cele 53 de cazuri examinate. Printre persoanele care se aflau pe lista de eliberari inainte de termen figura si Mihai Filip, condamnat la 2 ani inchisoare pe baza art. 200 alineat 1 Cod penal, detinut cu care reprezentantii APADOR-CH au dorit sa stea de vorba.

Fata de situatia constatata la vizita precedenta (septembrie 1995), nu s-au schimbat multe lucruri in penitenciar. Totusi, doua initiative merita amintite : deschiderea unei brutarii proprii – ceea ce va asigura paine proaspata pentru detinuti – si desfasurarea experimentului UNITER privind terapia prin teatru. Mai trebuie mentionata si improspatarea substantiala a bibliotecii penitenciarului si sporirea veniturilor rezultate din munca detinutilor (intre 116.000 si 140.000, cota ce revine detinutilor continuand sa fie de 10%).

Norma de calorii pe zi este de aproximativ 3.800 pentru cei care muncesc si pentru bolnavi si mai redusa pentru ceilalti (de exemplu : „stationarii” au 100 gr. carne si 594 gr. paine pe zi, in vreme ce bolnavii si cei care muncesc au 150 gr. carne si 788 gr. paine pe zi).

Continua sa existe doar doua sectii cu sali proprii de baie, celelalte opt folosind o sala cu 30 de dusuri aflata intr-o cladire separata, ceea ce ridica probleme in sezonul rece. La bucatarie, tot tavanul si peretii sunt acoperiti cu condens ca urmare a proastei functionari a sistemului de ventilatie.

Din patru camere vizitate, una era in reparatie si igienizare. Detinutii fusesera mutati la camera 10 (sectia VI). Camera era prevazuta – ca majoritatea celorlalte – cu trei WC-uri si un spalator cu circa 6 robinete din care 4 nu se puteau utiliza. Toti detinutii din camera 10 s-au plans ca de circa doua luni nu sunt scosi la aer si la diverse actiuni cultural-sportive, pomenind de un colonel Dughila de la Directia Generala a Penitenciarelor care le-ar fi declarat ca „este camera pedepsita”. In fapt, cu circa doua luni in urma, se facuse o perchezitie in camera lor (operatiunea aceasta se desfasoara o data pe luna), revenindu-se in ziua urmatoare pentru o noua perchezitie. Aceasta masura a atras reactia de protest a detinutului Stelica Dragomir (care ispaseste o pedeapsa de 16 ani si jumatate, considerat de conducerea penitenciarului drept un om cu influenta negativa asupra colegilor de camera), sustinut de ceilalti detinuti. Ofiterii si subofiterii au folosit forta pentru a intra in camera si a efectua perchezitia in urma careia lui Stelica Dragomir i-au fost gasite si depuse la magazie doua televizoare, foarte multe cutii de conserve, pantofi, pulovere etc. Si altor colegi de camera li s-au gasit diverse obiecte care depaseau baremurile stabilite prin regulament intern. Stelica Dragomir a fost pedepsit cu izolarea. Nu este insa deloc clar de ce sunt in continuare pedepsiti toti cei 40 de detinuti din camera 10. In afara de Stelica Dragomir, inca trei-patru detinuti s-au plans ca obiectele ridicate cu acel prilej – care ar fi trebuit sa se afle in magazia cu efecte civile – nu au mai fost gasite atunci cand au venit rudele lor sa le preia. Toti detinutii din camera 10 au sustinut ca, desi au cerut in repetate randuri sa iasa la raport la comandant nu au reusit sa vorbeasca cu el. Domnul comandant a admis ca situatia detinutilor de la camera 10 este deosebita dar a negat ca ar fi „camera pedepsita” si ca ar fi fost privati de dreptul la plimbare si de participarea la manifestari cultural-sportive. Cat priveste obiectele personale ridicate si depuse la magazie, domnul comandant a dezmintit categoric faptul ca acestea ar fi putut sa dispara. A declarat insa ca, in urma unui incident recent in care un detinut s-a ascuns in magazia de efecte civile si a ravasit multe lucruri, a fost nevoit sa ordone o reinventariere a bunurilor detinutilor.

Cazul Mihai Filip (vezi capitolul „Minoritati”, sectiunea „Minoritati sexuale”)

VI. MINORITATILE IN ROMANIA

A. MINORITATILE NATIONALE

1. Aspecte generale

Cu o singura exceptie, in 1996 nu s-a produs nimic nou, semnificativ, in domeniul legislatiei privind minoritatile nationale, in raport cu anii anteriori. Acea exceptie este semnarea si ratificarea Tratatului romano-ungar, care cuprinde prevederi importante in domeniul protectiei minoritatilor nationale. Schimbul instrumentelor de ratificare dintre cele doua state s-a facut de abia in ultimele zile ale lunii decembrie 1996. Efectele intrarii in vigoare a Tratatului vor putea fi avute, drept urmare, in vedere, de abia in 1997.

In aceste conditii, activitatea APADOR-CH a constat in dezvoltarea, pe linia anterioara, a studiilor privind drepturile minoritatilor nationale, promovarea prin presa a informatiei si a principiilor care guverneaza acest domeniu si actiunea de sustinere a Tratatului romano-ungar. De asemenea, ca si in anii anteriori, asociatia a monitorizat actiunile indreptate impotriva comunitatii romilor, efectuand investigatii proprii si sesizand autoritatile statului in legatura cu aceste aspecte.

2. Tratatul romano-ungar

Pe tot parcursul anului 1996, ca si in anii anteriori, APADOR-CH a sustinut, cu diferite ocazii, atat in Romania, cat si in Ungaria, necesitatea incheierii unui tratat de baza intre Romania si Ungaria (vezi capitolul ultim, programul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei).

a) Analiza efectelor Tratatului privind drepturile minoritatii maghiare din Romania

In cadrul Tratatului dintre Romania si Ungaria, articolul 15 este dedicat masurilor pe care cele doua state se angajeaza sa le ia, in domeniul protectiei minoritatilor nationale. Anexa Tratatului include documentele internationale pe care Romania si Ungaria se angajeaza sa le respecte: Documentul de la Copenhaga (CSCE, 1990), Declaratia privind drepturile minoritatilor etnice sau nationale, religioase si lingvistice (ONU, 1992), Recomandarea 1201 (Consiliul Europei, 1993; cu un amendament de interpretare) si Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale (Consiliul Europei, 1995). Avand in vedere articolele nr. 11 si nr. 20 din Constitutia Romaniei, toate documentele enumerate devin parte a dreptului intern si au prioritate in raport cu reglementarile interne cu care ar intra, eventual, in conflict.

APADOR-CH a facut o prima analiza a efectelor Tratatului dintre Romania si Ungaria asupra legislatiei interne privind minoritatile nationale:

„O situatie noua o reprezinta includerea Recomandarii 1201 a Adunarii Parlamentare a Consililui Europei in Tratatul romano-maghiar, documentul dobandind astfel forta juridica. Cele mai importante sunt articolele 6, 7, 8, 9 si 10 ale Recomandarii, care recunosc drepturi si remedii efective in caz de nerespectare.

Potrivit art. 7 alin. 3 din Recomandare, „In regiunile in care locuieste un numar substantial de persoane apartinand unei minoritati nationale acestea au dreptul de a folosi limba materna in contactele lor cu autoritatile administrative…”. Textul art. 7 alin. 3 este suficient prin el insusi pentru ca un consiliu local sau judetean sa poata decida care este numarul pe care il considera „substantial” pentru a permite persoanelor apartinand minoritatilor nationale sa adreseze cereri in limba lor materna si pentru a obliga functionarii autoritatilor publice locale sa raspunda in aceeasi limba. Daca cineva ar ataca in justitie asemenea decizii, judecatorii ar trebui sa raspunda in sensul mentinerii deciziilor autoritatilor locale. Argumentul este dat de prevederile art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei: in cazul unui conflict intre norme privind drepturile omului din legea interna – care este legea administratiei publice locale – si din legea internationala – care este Tratatul romano-maghiar, din care Recomandarea 1201 este parte integranta – au castig de cauza acestea din urma.

Un consiliu local ar putea, pe baza aceluiasi text din Recomandare, sa considere ca intr-o anume localitate „numar substantial” insemna oricat de putin, 10% sau chiar mai putin. Si iarasi, in situatia contestarii unei asemenea decizii, judecatorii ar trebui sa dea castig de cauza consiliului local, caci numai astfel s-ar respecta prevederile art. 119 din Constitutie, potrivit caruia „Administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale se intemeiaza pe principiul autonomiei locale si pe cel al descentralizarii serviciilor publice”.

Acelasi rationament trebuie sa stea la baza deciziilor consiliilor locale privind inscriptionarile bilingve. Potrivit art. 7 alin. 4 „In regiunile in care locuieste un numar substantial de persoane apartinand unei minoritati nationale, aceste persoane au dreptul de a afisa in limba lor nume locale, semne, inscriptii si alte informatii similare vizibile pentru public. Acest fapt nu priveaza autoritatile de dreptul lor de a afisa informatiile mentionate in limba sau limbile oficiale ale statului”.

Concret, aceasta ar insemna ca situatiile petrecute in ultimii ani nu se vor mai putea repeta. O instanta de judecata nu va mai putea da castig de cauza hotararii unui prefect de inlaturare a unor inscriptii bilingve, caci textul constitutional coroborat cu textul Recomandarii 1201 constituie temeiul juridic pe baza caruia un consiliu local poate hotari in acest domeniu.

Altfel se pune problema folosirii limbii materne in justitie. Potrivit art. 7 alin. 3 din Recomandare, „In regiunile in care locuieste un numar substantial de persoane apartinand unei minoritati nationale acestea au dreptul de a folosi limba materna … in procedurile in fata instantelor judecatoresti si a autoritatilor legale”. Dar Constitutia se refera, in art. 127 (2), la un drept general pe care persoanele apartinand minoritatilor nationale – sau altele, care nu vorbesc limba romana -, aflate oriunde pe teritoriul Romaniei, il au de a apela la serviciile unui interpret. Legea de organizare judecatoreasca nu face nici ea vorbire la situatia judetelor sau oraselor locuite de minoritati intr-un „numar substantial”. Spre deosebire de administratie, care, conform Constitutiei, se intemeiaza pe principiul descentralizarii, justitia, dimpotriva are la baza sistemul ierarhizarii instantelor de judecata. O Judecatorie, sau un Tribunal judetean, sau o Curte de apel nu ar putea decide in acest domeniu, pentru ca, pe de o parte, nu este de competenta lor, iar pe de alta parte ele se afla intr-un sistem ierarhic ce nu le permite astfel de initiative. Fara o modificare a Legii de organizare judecatoreasca, sau fara adoptarea unei legi a minoritatilor nationale care sa contina prevederi exprese in acest sens, textul din Recomandarea 1201 nu poate fi aplicat. Ne aflam in fata unui conflict intre norma interna si internationala. Pentru respectarea prevederii constitutionale in legatura cu prevalenta unui tratat international din domeniul drepturilor omului, se impune modificarea Legii de organizare judecatoreasca.

Ce semnificatie au pentru diversele institutii publice din Romania prevederile din art. 7 alin. 1: „Orice persoana apartinand unei minoritati nationale are dreptul de a folosi propria limba materna in viata privata si publica, atat oral cat si in scris. Acest drept se aplica si la folosirea limbii materne in publicatii si in sectorul audio-vizual (subl. n.)”. Recent, candidatului UDMR la Presedintia Romaniei i-a fost cenzurat, de catre Televiziunea romana publica, un mesaj electoral, prin inlaturarea numai a partii in care acesta se adresa in limba maghiara. Constituie sau nu o asemenea cenzura o interdictie a dreptului de folosire a limbii materne, in public, in sectorul audio-vizual? La acea data Tratatul romano-maghiar nu intrase inca in vigoare nefiind ratificat si de Parlamentul de la Budapesta. Altfel, in temeiul articolului pe care l-am citat mai sus si a dispozitiilor din Codul civil roman, domnul Gyorgy Frunda ar fi fost indreptatit sa ceara despagubiri materiale insemnate pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, urmare a interzicerii de a se adresa electoratului in limba sa materna. In ce masura era sau nu oportun sa foloseasca limba maghiara sau limba romana – pentru a fi inteles si de electoratul nevorbitor de limba maghiara – este o chestiune care il privea in exclusivitate pe candidat, Televiziunea romana – sau alte institutii publice sau private – neavand competenta de a face aprecieri de oportunitate in acest domeniu.

Chiar daca Recomandarea capata forta juridica prin includerea ei in Tratatul romano-maghiar, prevederile ei se aplica si celorlalte minoritati nationale din Romania. Altfel, ne-am gasi in situatia de a discrimina intre persoanele apartinand diferitelor minoritati, ceea ce este impotriva literei si spiritului art. 16 din Constitutie.”

b) Sustinerea Tratatului romano-ungar

Avand in vedere activitatea sa anterioara in domeniul protectiei drepturilor minoritatilor nationale, APADOR-CH a sustinut, prin interventii in presa scrisa si audio-vizuala, din Romania si din Ungaria, importanta Tratatului romano-ungar si a includerii Recomandarii 1201. Dupa ratificarea Tratatului de catre Parlamentul de la Bucuresti, APADOR-CH a desfasurat o adevarata activitate de lobby in vederea ratificarii tratatului bilateral de catre Parlamentul de la Budapesta. In acest scop, in perioada 28.11.1996 – 7.12.1996 doi reprezentanti ai asociatiei au fost la Budapesta pentru a sustine ratificarea Tratatului romano-ungar de catre Parlamentul ungar si pentru a motiva partidele de opozitie, sa nu transforme acest eveniment intr-o campanie de invrajbire nationala. Cu acest scop au fost realizate intalniri cu reprezentantii celor mai importante partide din parlament (Forumul Democratic Maghiar, Partidul Micilor Proprietari, Partidul Crestin si Democrat al Poporului, FIDESZ, Partidul Democrat Maghiar al Poporului, Uniunea Democratilor Liberali, Partidul Socialist Maghiar).

Reprezentantii APADOR-CH au prezentat analiza privind efectele Tratatului romano-ungar privind drepturile minoritatii maghiare din Romania, insistandu-se asupra imprejurarii ca acest document reprezinta un instrument cu efecte directe asupra drepturilor minoritatii maghiare. In cadrul intalnirilor s-a insistat asupra importantei unor declaratii privind dorinta fortelor politice din Ungaria de a stabili relatii de cooperare cu Romania, in beneficiul drepturilor minoritatilor nationale din cele doua tari. La momentul ratificarii, opozitia ungara nu a votat in bloc impotriva Tratatului, asa cum anuntase initial.

c) Monitorizarea pozitiilor ungare privind Tratatul

APADOR-CH a constatat ca, in ultimii ani, considerentele politice au prevalat asupra drepturilor minoritatilor nationale, situatie care a produs o stare de frustrare in randul unor minoritati, in special cea maghiara. Asociatia s-a preocupat de asigurarea cadrului care sa faca posibila exercitarea efectiva a drepturilor, dincolo de agenda politica a diferitelor partide. In acest context au fost monitorizate si pozitiile partidelor de opozitie din Ungaria, cu ocazia dezbaterilor privind incheierea si apoi ratificarea Tratatului de catre Parlamentul ungar. Folosirea temei drepturilor minoritatilor nationale impotriva Tratatului romano-ungar in cadrul declaratiilor partidelor de opozitie din Ungaria este semnificativa in contextul apropierii alegerilor din Ungaria. Astfel de observatii trebuie luate in considerare, in perioada punerii in aplicare a Tratatului, pentru a preveni tensionarea relatiilor dintre cele doua tari, prin invocarea problematicii drepturilor minoritatii maghiare.

Formatiunea cunoscuta ca fiind cea mai nationalista, Partidul micilor agricultori – care este impotriva tuturor tratatelor de baza – a votat in totalitate contra ratificarii. Principala idee a partidului a fost ca „tratatul trebuie renegociat, nu ratificat”. La conferinta de presa a deputatului Sandor Kavassy, s-a afirmat ca Tratatul ocoleste problemele de baza, care ar fi: autonomia teritoriala pentru secuime; autonomia religioasa si culturala pentru ceangai; acordarea dreptului la autodeterminare pentru cei 1,5 milioane de unguri care traiesc langa granita.

Partidul Popular Crestin-Democrat a exprimat pozitii eterogene, el fiind in curs de sciziune. Partea moderata s-a abtinut, sau nu s-a prezentat la vot, ceilalti au votat impotriva. Iese in evidenta cuvantarea lui Laszlo Surian (reprezentant al partidului in internationala crestin-democrata), care a sustinut, printre altele: „faptul ca o forta politica maghiara a devenit membra a Guvernului roman da dreptul la sperante”; „dorim relatii bune cu Romania, de tipul celor dintre Norvegia si Suedia, sau Austria si Ungaria”; „sprijinim la toate forurile dorinta Romaniei de integrare”.

Printre cele mai critice declaratii se numara cele facute de catre Zsolt Nemeth si Zoltan Rockenbauer in numele Partidului Civic Ungar- FIDESZ. Citam: „daca Guvernul nu mai sprijina dorinta de autonomie a maghiarilor de peste hotare prejudiciaza integrarea euroatlantica”; „pentru noi autonomia ramane un scop strategic, iar rezultatele concrete obtinute vor fi raportate la acest scop”; „Tratatul nu poate fi aplicat pentru ca nu contine nimic care poate fi aplicat”; „viitorul Tratatului este mai mult decat incert, trebuie sa construim un nou cadru al relatiilor bilaterale”; „comunitatile nationale maghiare trebuie sa devina subiecti autonomi ai dreptului international” etc.

In numele Partidului Popular Democrat a vorbit Geza Jeszenszky, fostul ministru de Externe ungar. Declaratiile lui sunt deosebit de importante pentru viitorul relatiilor romano-ungare: „Romania este cea mai importanta vecina a Ungariei”; „trebuie sa avem incredere in noua putere”. Faptul ca la momentul votului acest partid s-a abtinut in totalitate impiedica celelalte partide de opozitie sa afirme ca au fost nevoite sa se ralieze la o pozitie comuna.

*

Pentru anul 1997 APADOR-CH a elaborat un program de promovare si monitorizare a implementarii Tratatului.

3. Relatia dintre autoritatile publice si comunitatile de romi

In 1996 nu s-au mai semnalat conflicte interetnice intre romani si/sau unguri pe de o parte si romi, de cealalta. Tensiuni au fost insa semnalate (de exemplu chiar in Bucuresti, in zona Magurele, in luna iunie 1996) dar, din fericire, ele nu s-au transformat in violente de grup datorita atat interventiei politiei si jandarmeriei cat si a unor asociatii ale romilor. Ramane insa problema nesolutionarii – sau solutionarii nesatisfacatoare – a actelor violente savarsite de grupuri de persoane impotriva romilor in perioada 1990 – 1995. Acolo unde persoane din grupurile de agresori au ajuns in instanta, pedepsele au fost de un an – un an si jumatate inchisoare cu suspendare, tribunalele neretinand in sarcina inculpatilor decat infractiunile minore petrecute in timpul conflictelor si nu pe cele majore cum ar fi incitarea la crima, incendierea, uciderea cu intentie etc. Este adevarat ca in cazurile Racsa (1994) si Bicu (1995), – doua din ultimele trei conflicte interetnice care au fost si cele mai violente -, 38 si respectiv 19 persoane din randurile agresorilor au fost aduse in justitie, dar procesele treneaza. Cel de al treilea caz, si cel mai mediatizat, Hadareni (1993) este inca in faza in care dosarul este mutat de la Parchetul civil la cel militar si invers.

Tot in 1996 s-a accentuat tendinta manifestata deja in anii precedenti, de inasprire a masurilor luate de unele autoritati publice impotriva romilor.

a) Politia

Deoarece in cele peste 30 de conflicte interetnice care au avut loc in perioada 1990-1995 politia a fost constant acuzata ca nu a luat masurile necesare pentru prevenirea lor sau, odata izbucnite, pentru limitarea consecintelor, Ministerul de Interne a creat o directie pentru prevenirea criminalitatii ale carei scopuri declarate includ detensionarea starilor conflictuale, educatie, schimbarea mentalitatilor majoritatii fata de minoritati, in principal romi, etc. Din pacate, cu exceptia unor simpozioane, conferinte, vizite in si din strainatate, singurele actiuni vizibile au fost raziile politiei si ale jandarmeriei intreprinse exclusiv in zone locuite de romi. „Modelul” acestor razii a fost urmatorul: pe la 4.00-5.00 dimineata, grupuri masive de politisti si jandarmi, dotati cu masini cu sirena, caini politisti si arme de foc, au inconjurat zona (sau satul) locuita de romi, au patruns in casele si curtile oamenilor, au efectuat perchezitii confiscand bunuri, au dat amenzi si, eventual, „au condus” la sectia de politie pe unii romi, in majoritate tineri. Aceste operatiuni s-au defasurat fara ca politistii sa arate vreun mandat de perchezitie (daca acesta a existat) – de consimtamantul scris al persoanelor perchezitionate neputand fi vorba, avand in vedere faptul ca romii din aceste zone sunt analfabeti -, fara intocmirea in dublu exemplar a proceselor verbale de confiscare si fara nici o explicatie in privinta amenzilor aplicate (motive, posibilitati de contestare in justitie, consecintele neachitarii amenzii etc).

APADOR-CH a investigat modul de organizare si desfasurare a acestor razii inca din 1995 (a se vedea raportul anual pe 1995).

Cazul familiei Vlad din Targoviste

Familia Vlad locuieste la marginea orasului, intr-o zona in care toti locuitorii sunt romi si unde, conform declaratiilor mai multor persoane, politistii din Targoviste fac dese razii.

In dimineata zilei de 17 ianuarie 1996, in jurul orei 6.00, un grup de politisti inarmati au patruns in casa din strada Oltului. Maria Vlad, sotul ei si cei patru fii au fost „invitati” la politie fara a li se spune motivul. Din cei patru fii, Cristian (care dormea cu nevasta si copilul lor, in varsta de 6 ani), Laurentiu (16 ani) si Iulian au fost luati cu duba. Maria Vlad si celalalt fiu, Georgian, care dormise in vecini, s-au dus putin mai tarziu la sectie. Cristian si Georgian Vlad au fost tinuti in sectia de politie pana in jurul orei 22.00 unde au dat declaratii. Georgian declara ca, la un moment dat, l-a vazut prin usa deschisa pe fratele sau Iulian ghemuit la perete si alb la fata in urma loviturilor primite de la politisti. Maria Vlad a auzit tipetele baietilor ei si a plecat dupa un avocat. Politistii i-au permis acestuia sa ia legatura cu trei dintre frati, dar nu si cu Iulian. In jurul orei 22.00, avocatul i-a comunicat Mariei Vlad ca fiii ei, din nou cu exceptia lui Iulian, urmau sa fie pusi in libertate, ceea ce s-a si intamplat, dar numai cu Cristian si Georgian. Minorul Laurentiu a fost dus pentru o zi la un centru de minori si eliberat a doua zi, o data cu fratele sau Iulian Vlad.

Membrii familiei Vlad au fost confruntati cu doi paznici de la o ferma aflata la circa 25 km de Targoviste de unde se pare ca se furase o cantitate de fan. Paznicii au declarat ca nu i-au vazut niciodata. In afara de familia Vlad, si alte familii din cartierul romilor au fost banuite ca au furat fan de la acea ferma. Acest motiv a fost considerat suficient de politisti pentru a-i lua si a-i duce cu dubele la sectia de politie si pe alti romi din zona, pentru a da declaratii: Nicolae Stanciu, Cornel Ghica, Rica si Florin Dinache, Marian Vasilescu, Eduard Solomon, Liviu Toader si altii. In unele gospodarii s-a facut perchezitii – in cazul familiei Vlad, cu acordul verbal, si nu scris, asa cum dispune in mod imperativ Codul de procedura penala, al Mariei Vlad – si s-au luat probe de fan, care urmeaza sa fie analizate in laborator. Totii romii au fost confruntati cu cei doi paznici, care nu au recunoscut pe nimeni ca fiind eventualii hoti. Iulian Vlad este singurul care a declarat ca a fost batut de politisti. Explicatia ar fi ca un paznic de la ferma ar fi lovit pe unul din hoti la o mana, iar Iulian avea un semn mai vechi, ceea ce a trezit suspiciunea si reactia violenta a politistilor. In schimb, marea majoritate a celorlalti romi retinuti de politie s-au plans ca au fost permanent insultati si jigniti de politisti.

Membrii familiei Vlad au mai fost convocati la politie si dupa incidentele din ianuarie. La ultima convocare, din luna martie, nu s-au mai dus si au declarat ca nu se vor mai duce decat cu avocatul, intrucat se tem ca vor fi batuti.

Concluziile APADOR-CH referitor la acest incident au fost urmatoarele:

– Razia efectuata de politistii din Targoviste nu a respectat normele legale prevazute de Legea Politiei nr. 26/1994 si de Codul de procedura penala deoarece :

i. conducerea la sectia de politie se poate face atunci cand unele persoane „prin actiunile lor pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale”, precum si in cazul persoanelor suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (Legea 26/1994, art. 16 lit a). Este clar ca nici una din aceste situatii nu putea fi invocata in cazul familiei Vlad;

ii. masura retinerii poate fi luata „daca sunt probe sau indicii temeinice (subl.n.) ca (persoana) a savarsit o fapta prevazuta de legea penala” (C.p.p art. 143). De vreme ce paznicii de la ferma nu au recunoscut pe nici un membru al familiei Vlad, simplul fapt ca in gospodarie exista fanul necesar hranirii cailor nu poate constitui proba sau indiciu temeinic care sa justifice o retinere;

iii. nu a existat un mandat de perchezitie pentru nici una din familiile supuse raziei. In cazul familiei Vlad, Maria Vlad si-a dat consimtamantul verbal si nu scris asa cum cere art. 101 din C.p.p.

– Romii s-au plans ca astfel de descinderi ale politistilor sunt frecvente, ca sunt amenintati si insultati si ca traiesc intr-o permanenta stare de tensiune.

– Nu exista nici o justificare pentru retinerea prelungita a minorului Laurentiu Vlad. Constitutia Romaniei prevede la art. 23 alin. 3) ca „Retinerea nu poate depasi 24 de ore”. Si Codul de procedura penala, la art. 144, prevede acelasi lucru, instituind si obligativitatea emiterii unei ordonante de catre seful postului de politie sau un procuror. Minorul Laurentiu Vlad a fost privat de libertate mai mult de 24 de ore.

Maria Vlad a adresat o plangere in legatura cu purtarea abuziva a politistilor Parchetului Militar Ploiesti, cerere inregistrata cu numarul 165/P/96.

b) Gardienii publici

Institutia gardienilor publici are un statut discutabil, ea depinzand atat de prefect cat si de primar iar, in materie de folosire a armelor de foc, de Ministerul de Interne. Corpul gardienilor publici are dreptul, prin lege, sa incheie contracte de paza cu diverse unitati, de stat sau particulare, ceea ce inseamna ca, din momentul semnarii contractului, gardienii publici se vor subordona si unitatii angajatoare. Din atatea subordonari, nimeni nu mai stie cine raspunde si pentru ce, fapt care a generat o serie de abuzuri din partea gardienilor publici, unele din ele soldate cu victime omenesti. Doua asemenea cazuri, investigate de APADOR-CH, s-au dovedit a fi extrem de grave, in ambele cazuri victimele fiind romi. Cum in 1995 a existat un caz cu totul deosebit – o razie (??) intreprinsa de gardienii publici din Botosani impotriva unui cartier intreg locuit de romi – si cum APADOR-CH nu are cunostinta de actiuni ale reprezentantilor acestei autoritati publice in urma carora sa existe victime din partea romanilor sau a altor minoritati in afara romilor, se poate trage concluzia ca ultimii sunt tratati de gardienii publici in mod discriminatoriu.

Dumitru Margean (Buzau)

Dumitru Margean – rom, in varsta de 35 de ani, casatorit, tata a patru copii – a fost impuscat mortal, la data de 19 aprilie 1996, de gardianul public Ilie Iulian Cristinel.

Corpul Gardienilor Publici Buzau are incheiat un contract de paza cu Societatea Comerciala CONCIFOR S.A., o unitate de constructii si reparatii. Ilie Iulian Cristinel (28 de ani, casatorit, un copil) era repartizat la acest obiectiv, avand in paza latura de sud-est a acestuia. Ilie Iulian Cristinel era angajat in corpul gardienilor publici de circa o luna si jumatate. Principalul consemn al postului consta in prevenirea furtului de materiale de constructii, in principal ciment, de la S.C. CONCIFOR. Seful Corpului Gardienilor Publici din Buzau a declarat ca grupuri de romi patrundeau frecvent in zona pentru a fura ciment de la S.C. CONCIFOR si fier vechi de la unitatea invecinata – REMAT S.A.

In ziua de 19 aprilie, Ilie Iulian Cristinel a intrat, dupa instructajul care i s-a facut, in postul sau. Potrivit declaratiilor sefului Corpului Gardienilor Publici, in jurul orei 16.00 un grup de romi a patruns in raza postului lui Ilie Iulian Cristinel. La somatiile gardianului, romii au parasit zona. In urma lor au ramas Dumitru Margean si sotia sa, carora Ilie Iulian Cristinel le-a cerut sa plece imediat, luandu-se dupa ei. Potrivit acelorasi declaratii, in dreptul statiei de betoane, langa calea ferata – deci in raza postului – a avut loc prima altercatie intre gardian si Dumitru Margean. Acesta l-a luat de guler pe gardian, care a tras imediat un foc de arma (AKM). La auzul focului de arma, colegul lui Ilie Iulian Cristinel, aflat in postul sau de la REMAT, s-a uitat peste gardul unitatii si a vazut ca gardianul era cazut la pamant, iar Dumitru Margean era deasupra sa cu arma in mana. Gardianul public a tras un foc de avertisment (cu pistolul „Carpati” din dotare) si s-a deplasat spre locul incidentului. Ajuns la portile REMAT-ului, in timp ce incerca sa le deschida, a mai auzit un foc de arma. La locul incidentului, l-a gasit pe Dumitru Margean impuscat.

Seful Gardienilor Publici a precizat ca pe timpul investigatiilor proprii a constatat ca victima prezenta doua rani impuscate: una in antebrat si una in fata, cauzate de focurile de arma trase de gardian asupra sa; au fost trase doua focuri in serii de doua cartuse, arma fiind semiautomata si tragand, la foc automat, cate doua cartuse intr-o serie. Victima a fost insa gasita la 6 – 7 metri distanta de locul din care gardianul executase focul, seful gardienilor publici fiind de parere ca Dumitru Margean incercase sa fuga in momentul in care si-a dat seama ca gardianul de la REMAT va veni in ajutorul colegului sau. El a mai declarat ca personal crede ca gardianul „nu este vinovat deloc”, intrucat a actionat in conformitate cu consemnele pe care le avea.

La data vizitei, Ilie Iulian Cristinel se afla in arest preventiv, fiind suspendat din functie si urmand sa i se desfaca contractul de munca in cazul in care durata arestului ar fi depasit 60 de zile. Cazul era cercetat de Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Buzau.

Descriind incidentul din 19 aprilie, sotia victimei, Maria Ilie a declarat ca in jurul orei 16.00 a intrat, impreuna cu sotul sau, in incinta S.C. CONCIFOR, pentru a lua rumegus si lemne de foc. La scurt timp a aparut gardianul Ilie Iulian Cristinel care a inceput sa le vorbeasca urat si sa-i injure, cerandu-le sa iasa din curte. Cei doi au iesit si au plecat de-a lungul liniei de tren de langa S.C. CONCIFOR, fiind urmati indeaproape de gardian, care continua sa-i injure. Reprosandu-i gardianului injuraturile, Dumitru Margean a fost lovit din spate, cu patul armei, in cap. S-a intors si l-a apucat de umeri pe Ilie Iulian Cristinel. Gardianul i-a pus lui Dumitru Margean teava armei in burta, acesta a prins-o indreptand-o in sus, moment in care Ilie Iulian Cristinel a tras primul foc. Cei doi s-au incaierat si, luptandu-se, au cazut la pamant, gardianul scapand arma din mana. Dumitru Margean i-a cerut sotiei sa ia arma si s-o arunce peste gard. In momentul in care aceasta a pus mana pe arma, colegul lui Ilie Iulian Cristinel a ajuns langa ea, a prins-o de mana si a tras un foc de arma in sus. Dumitru Margean i-a strigat atunci sotiei sa lase arma jos si sa fuga. Ilie Iulian Cristinel s-a ridicat, a luat arma si a tras un foc in umarul victimei, care, in genunchi, i-a strigat gardianului sa nu mai traga. Colegul lui Ilie Iulian Cristinel i-a zis acestuia: „Trage, ma, ca pedeapsa tot aia e”, ceea ce el a si facut, tragand asupra victimei inca un foc in fata.

Atrase de zgomotul impuscaturilor, la locul incidentului au venit imediat mai multe persoane. Fratele victimei a incercat sa se apropie de aceasta, in speranta ca nu a murit inca si o poate salva. Ilie Iulian Cristinel i-a amenintat insa pe cei prezenti spunandu-le: „Cine se apropie de mort il omor!”, tragand chiar un foc de arma inspre ei. Seful garii, venit si el la locul incidentului, a anuntat politia. Amenintarile si comportamentul gardianului au produs teama si asupra politistilor. Ilie Iulian Cristinel a fugit in cele din urma de la locul faptei, fiind totusi retinut de politie la scurt timp dupa aceea.

Aflata in stare de soc, Maria Ilie a fost dusa la spital si, in seara aceleiasi zile, condusa la politie, unde i s-a luat o declaratie. Pana la data vizitei APADOR-CH, nimeni altcineva din cei prezenti la incident nu mai fusese chemat pentru audieri.

Familia victimei a prezentat Certificatul medical constatator al decesului (nr. 132 din 21 aprilie 1996) in care sunt retinute cauzele decesului: „dilacerare cerebrala”, „plaga impuscata craniana (prin arma cu gloante)”. Sotia si rudele victimei au spus ca nu le-a fost dat certificatul de autopsie.

Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive precizeaza in capitolul III art. 36 conditiile in care se poate face uz de arma. Daca gardianul public Ilie invoca legitima aparare, trebuie precizat ca situatia in care se afla victima in momentul in care a fost impuscata in doua randuri, nu mai justifica uzul de arma. In plus, erau doi gardieni publici cu arme de foc impotriva unei persoane neinarmate;

APADOR-CH are cunostinta de un caz similar, intamplat in februarie a.c. la Targoviste, unde, un gardian public a impuscat in picior un rom suspectat de furt dintr-o fabrica. Luand in considerare numai aceste doua cazuri, APADOR-CH considera ca uzul de arma de catre gardienii publici ar trebui drastic limitat si controlat.

Gardianul public Ilie Iulian Cristinel a fost trimis in judecata pentru omor deosebit de grav.

Satul Coltau, comuna Sacalaseni

Satul Coltau, situat la circa 13 km de Baia Mare, are o populatie de aproximativ 1.800 de locuitori din care mai mult de jumatate sunt maghiari si restul romi. Nu au existat conflicte intre maghiari si romi. In apropiere de sat se afla o livada de ciresi. Patronul livezii a incheiat un contract valabil zece zile cu Corpul gardienilor publici din Baia Mare pentru asigurarea pazei livezii in perioada recoltarii intre orele 14.00 – 22.00 zilnic.

Pe data de 1 iunie 1996 doi gardieni publici l-au surprins pe romul Roman Rezmives in livada, l-au batut si l-au dus intr-o cladire din ferma pentru a-i lua o declaratie. Intre timp, circa zece-cincisprezece romi au venit din sat, fara obiecte ce ar fi putut servi drept arme, sustin ei, somandu-i pe gardieni sa-l elibereze pe Roman Rezmives. Comandantul corpului de gardieni din Baia Mare a afirmat ca ar fi fost circa treizeci-patruzeci de romi inarmati cu tarnacoape, furci, bastoane. Unul din gardieni a tras trei focuri de avertisment si romii s-au imprastiat, tanarul retinut reusind sa fuga. Gardienii au plecat la terminarea programului luand-o pe un drum ocolit, fara sa mai treaca prin sat.

Pe data de 2 iunie, comandantul corpului gardienilor publici din Baia Mare a decis dublarea pazei, trimitand la Coltau patru gardieni publici, toti inarmati. Nu s-a petrecut nimic deosebit in timpul serviciului dar gardienii publici au fost sfatuiti de un localnic ca, la plecare, sa nu treaca prin zona romilor deoarece acestia erau foarte iritati de incidentul din ziua precedenta. Gardienii publici au ignorat avertismentul si, in jurul orei 22.00, au coborat in sat. Au fost intampinati cu ostilitate evidenta de romi, inclusiv de copii si femei care au aruncat cu pietre spre ei. Gardienii publici au replicat tragand spre grupul de romi cu armele de foc din dotare. Comandantul a sustinut ca romii i-au amenintat pe gardieni cu furci si topoare, unul dintre agresori lovind un gardian cu harletul la picioare. Comandantul a declarat ca „Spre norocul lui, gardianul avea in mana o punga de plastic cu pantofi de tenis, asa ca harletul a taiat doar punga, fara a-l rani”. Un alt gardian ar fi declarat ca una din pietrele aruncate de romi „a ricosat din cascheta”, fara a-l lovi. Nici un gardian public nu are certificat medical din care sa rezulte ca ar fi fost agresat.

In momentul in care gardienii publici au deschis focul (comandantul declara ca s-au tras opt focuri din care patru de avertisment cu doua pistoale-mitraliera si un pistolet), romii Alexandru Rezmives (circa 35 ani) si Nelu Craitor (sau Croiter) au fost grav raniti. Un alt rom – Zoltan Rezmives – a fost usor ranit, dar nu de glonte ci probabil de o piatra ratacita.

Romul Gabriel Lingurar a cerut gardienilor publici sa nu mai traga ca sa se poata duce sa cheme salvarea. Gardienii au tras insa trei focuri in directia sa, Lingurar fiind nevoit sa se arunce in sant. In cele din urma, gardienii publici s-au urcat in masina care ii astepta si au plecat la Baia Mare.

Ranitii au fost dusi la spitalul judetean din Baia Mare de un rom. Lui Alexandru Rezmives i s-a amputat piciorul drept de deasupra genunchiului si prezinta cicatrice pe torace si pe brat. Nelu Craitor (sau Croiter) a fost impuscat in gat si brat. Ambii au parasit spitalul, cel de al doilea fiind in prezent arestat preventiv pentru o infractiune pe care ar fi comis-o la Baia Mare anterior incidentelor din sat.

Seful corpului de gardieni a afirmat ca toti cei patru gardieni au fost testati pentru alcoolemie, rezultatul fiind zero grade alcool in sange. Adjunctul sau a declarat ca gardienii implicati in incidente „au actionat legal si trebuie sa fie felicitati”.

APADOR-CH considera ca incidentul din 2 iunie in urma caruia doi oameni au fost grav raniti, unul ramanand invalid pe viata, ar fi putut fi evitat cu usurinta daca gardienii publici ar fi coborat la masina pe celalalt drum, evitand astfel agitarea spiritelor. Nu s-a dat nici o explicatie pentru faptul ca in seara precedenta romii s-au dispersat atunci cand unul din gardieni a tras focuri de avertisment iar pe 2 iunie ar fi continuat actiunile amenintatoare la adresa unui numar dublu de gardieni inarmati care ar fi tras foc dublu de avertisment. Seful gardienilor publici este convins ca romii nu credeau ca oamenii sai erau dotati cu munitie de razboi. Acest lucru ar fi fost insa valabil si in cazul incidentului din 1 iunie.

Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor intrata in vigoare la 11 mai 1996 prevede foarte clar la art. 52: „Se interzice uzul de arma: b) in situatiile in care s-ar primejdui viata altor persoane…” Este evident ca, tragand in multime, gardienii publici au pus in pericol viata tuturor romilor de pe ulita principala, inclusiv femei si copii. Explicatia data de un subaltern al sefului gardienilor publici conform careia intreg grupul de romi ar fi fost „agresorul” – cu alte cuvinte ar fi constituit „o persoana” – nu merita comentarii.

APADOR-CH are cunostinta de alte trei cazuri numai in 1996 in care gardieni publici au facut uz de arma impotriva unor potentiali infractori romi. In unul din cazuri victima a decedat. APADOR-CH considera ca in toate aceste situatii a fost incalcat atat dreptul la viata si la integritatea fizica a persoanei (art. 22 alineat 1 din Constitutie) cat si principiul proportionalitatii interventiei (admitand ca romii ar fi avut asupra lor obiecte ce pot servi drept arma, ceea ce ei neaga, nu se poate justifica folosirea pistoalelor din dotare impotriva unor oameni inarmati – eventual – cu bate sau coase);

Parchetul Baia Mare a hotarat neinceperea urmaririi penale impotriva gardienilor publici vinovati de impuscarea a trei oameni din care unul este invalid pe viata.

c) Alte institutii

In luna martie 1996, medicii si asistentele de la dispensarul nr. 28 din Constanta, la care este arondat si cartierul Palas unde locuiesc multi romi, au declansat o campanie de vaccinari antitetanos. Deoarece vaccinul s-a facut numai fetelor si femeilor (intre 5 si 45 de ani) din colectivitatea romilor, s-au raspandit imediat diferite zvonuri in legatura cu scopul real al acestei campanii, cel mai frecvent pomenit fiind sterilizarea. S-a creat o stare de tensiune si de panica printre romi, alimentata si de felul in care au procedat cadrele sanitare. Astfel, la scoala nr. 31, fetele de romi au fost convocate la cancelarie si la secretariat de o femeie de serviciu care mergea din clasa in clasa si striga „le cheama pe tiganci jos”; aflate intr-o masina fara insemne medicale, asistentele medicale opreau copiii mai mari de 5 ani pe strada si ii vaccinau; ambulantele au stationat la colturi de strada in cartierul Palas, iar femeile de romi au fost invitate cu insistenta sa se vaccineze. Toate acestea s-au petrecut fara a li se oferi romilor nici o alta explicatie decat ca ar fi vorba de un vaccin antitetanos. Intrebarile lor – de ce numai fetele si femeile de romi, de ce limita de varsta intre 5 si 45 de ani, de ce nu erau vaccinati si romanii, au ramas fara raspuns. In felul acesta s-a creat o stare de suspiciune, panica si chiar manie.

La dispensarul nr. 28 exista in registru o mentiune privind o nota telefonica din data de 28 februarie 1996, primita de la Sanepid Constanta cu specificarea etniei, sexului si varstei persoanelor care urmau a fi vaccinate. Unii doctori avusesera retineri in legatura cu aceasta masura si au incercat sa atenueze efectele negative asupra etniei romilor, vaccinand si copii romani, tocmai pentru a evita speculatiile asupra naturii campaniei. Ei au admis ca metodele folosite pentru vaccinare nu au fost cele mai potrivite.

Cu toate ca este clar ca nu a existat nici un scop ascuns in spatele campaniei de vaccinare (una din femeile vaccinate a ramas gravida), prin metodele la care s-a recurs si prin ignorarea totala a nedumeririlor si ingrijorarii romilor, s-a creat o stare de tensiune in comunitatea romilor din Constanta, care ar fi putut degenera in actiuni violente. Daca Sanepid Constanta ar fi organizat mai intai o campanie de informare si daca medicii si asistentele ar fi desfasurat campania de vaccinare cu respectul cuvenit oricarei persoane indiferent de etnie, s-ar fi evitat rastalmacirile si panica din randurile comunitatii romilor din Constanta.

Ca raspuns la scrisoarea si raportul trimise de APADOR-CH Ministerului Sanatatii, acesta a declarat ca respectiva campanie de vaccinare era justificata, perfect legala si ca, exceptand localitatea Constanta, toata actiunea s-ar fi desfasurat in restul tarii fara cel mai mic incident. APADOR-CH considera ca modul in care au actionat Ministerul Sanatatii, Directia Sanitara Constanta si medicii de la dispensarul 28 Constanta sunt o dovada a faptului ca autoritatile romane ii considera pe romi cetateni de rangul doi care nu merita explicatii sau justificari.

4. Propuneri ale APADOR-CH privind minoritatile nationale

Imediat dupa alegerile din noiembrie 1996, in perioada in care noul Guvern isi redacta Programul de guvernare, APADOR-CH a lucrat, alaturi de alte organizatii neguvernamentale, la elaborarea unor recomandari exprimand punctele de vedere ale societatii civile din Romania in cateva chestiuni de maxima importanta. Aceste recomandari au fost publicate sub forma unui supliment al revistei „22”. Una din temele analizate si pe marginea careia au fost elaborate recomandari a privit minoritatile nationale.

„A. Factori care mentin pericolul unor conflicte

a) Comunitatile care formeaza o societate tind spre separare iminenta atunci cand devin convinse ca autoadministrarea va avea ca rezultat mai multa justitie si va determina o calitate a vietii mai buna pentru variatele grupuri etnice decat in cazul sistemului unificat al statului. In acest caz, cu cat identitatea nationala este mai puternica, cu atat pragul inegalitatii si dezavantajelor (subiective) care declanseaza adversitatea este mai mic.

b) Alti factori rezistenti in timp, care duc la tendinta de separare si la violenta sunt:

– distanta dintre asteptari si realizari;

– asocierea frustrarilor cu mindria apartenentei la un anumit grup;

c) Evolutia conflictului intern depinde considerabil de absenta sau prezenta unor factori externi. S-a demonstrat in practica ca implicarea externa schimba complet posibilitatile de actiune ale factorilor interni.

B. Principiile rezolvarii contenciosului majoritate romana-minoritate maghiara

Doua sunt conditiile fara de care nu se poate spera rezolvarea pe termen lung, a problematicii minoritatii maghiare:

a) asigurarea drepturilor pe care populatia maghiara le-a avut (cel putin formal), ca minoritate, pina in 1990;

b) recapatarea institutiilor simbol ale comunitatii maghiare.

c) respectarea cadrului constitutional existent (principiu a carui intelegere este esentiala pentru liderii minoritatii maghiare).

C. Necesitatea unei legi a minoritatilor ca alternativa la strategia autonomiilor

Actuala clasa politica trebuie sa inteleaga ca asigurarea drepturilor minoritatilor, astfel incit acestea sa se simta confortabil reprezinta un obiectiv de civilizatie si, in acelasi timp, o conditie a stabilitatii interne, importanta nu mai putin pentru majoritate. Asigurarea drepturilor minoritatilor se poate face prin diferite instrumente.Exista un numar de cereri ale minoritatii maghiare, care privesc utilizarea limbii in justitie, in administratie, educatia, managementul institutiilor culturale maghiare s.a. In scopul promovarii acestora UDMR a propus, in 1993, un proiect de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome, care are la baza conceptele autodeterminarii interne, ale autonomiilor personale si teritoriale, are in vedere acordarea statutului de subiecte de drept public institutiilor minoritatilor. Prin urmare, adoptarea unui astfel de proiect presupune schimbari constitutionale. Conditiile din Romania, politice si de mentalitate, nu permit promovarea unei strategii care sa urmeze modelul UDMR. Pe de alta parte, partenerii de negocieri cu minoritatea maghiara trebuie sa retina doua aspecte.

a) Conceptia autonomiilor este recunoscuta ca o formula legitima, de comunitatea internationala. Exista, pe de o parte, modelul autonomiilor si regiunilor cu statut special, in forme variate, in Europa. Pe de alta parte, specialisti de referinta in comunitatea internationala considera ca autonomia este unul dintre cele mai eficiente mijloace de rezolvare a problemelor minoritatilor nationale. Iata doua exemple care vorbesc despre „spiritul” in care se trateaza chestiunea autonomiilor: Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei cu privire la dimensiunea umana, a CSCE, din 29 iunie 1990: „unul din mijloacele posibile, pentru atingerea acestor scopuri, sunt administratii corespunzatoare locale sau autonome, care sa corespunda imprejurarilor istorice si teritoriale specifice ale unor astfel de minoritati si in concordanta cu politica statului in cauza”; Rezolutia 232 (1992) cu privire la autonomie, minoritati, nationalism si Uniunea Europeana, adoptata de Conferinta Permanenta a Autoritatilor Locale si Regionale din Europa considera necesar ca statele sa actioneze pentru instaurarea democratiei „efectuand o redistribuire pe scara larga a puterilor intre guvernul central, regiuni si autoritati locale si, in special, prin recunoasterea si protejarea identitatii si dreptului minoritatilor de a juca un rol in administratia publica, conform principiului subsidiaritatii, respectandu-se structurile administrative ale fiecarui stat”.

b) Presiunea in sensul obtinerii autonomiilor poate scadea numai prin introducerea unei formule alternative (care sa domine strategia autonomiilor). Daca nu se raspunde pozitiv la strategia UDMR, trebuie asigurate in schimb minoritatii maghiare drepturile concrete care sa o faca sa se simta sigura si confortabila, ceea ce este posibil numai printr-un sistem de protectie generala. In principiu si cu atat mai mult in conditiile noastre, aceasta nu se poate realiza la nivelul unei politici guvernamentale (chiar una pozitiva), ci doar printr-o lege a minoritatilor nationale. Daca aceasta lege a minoritatilor nu va rezolva obiectivele de baza concrete ale maghiarilor, in nici un caz ea nu va apare ca o concurenta la ideea autonomiilor, ci din contra, va duce la concluzia ca autonomiile sunt ultima solutie.

D) O lege a minoritatilor nationale poate fi perceputa drept convenabila pentru toti partenerii politici

O astfel de lege va constitui un semnal pozitiv pentru comunitatea internationala. Ea poate fi o solutie de compromis atat pentru populatia romana cu sentimente nationaliste cat si pentru maghiari:

a) in primul caz, ca o afirmare a vointei politice pentru o strategie proprie privind drepturile minoritatilor nationale, care sa lase in urma dezbaterile pe tema autonomiilor etc., strategie capabila de a intari prestigiul statului roman;

b) din perspectiva populatiei maghiare, ca o victorie a vointei de reconciliere, a maturizarii politice, a dorintei de a depasi stadiul confruntarilor cu majoritatea, pentru un stadiu al colaborarii, in masura in care drepturile solicitate (in concret!) de-a lungul timpului, au fost indeplinite.

Un proiect de lege privind drepturile minoritatilor nationale a fost elaborat sub egida Centrului pentru Drepturile Omului in toamna anului 1994, a fost publicat si a primit, in acel moment, aprecierile unor cercetatori si oameni politici. El realizeaza compromisul amintit mai sus: (i) prevederile sale respecta actuala Constitutie a Romaniei; (ii) asigura minoritatii maghiare drepturile existente formal inainte de 1989; (iii) permite recastigarea institutiilor simbol ale minoritatii maghiare.”

B. MINORITATILE SEXUALE

1. Aspecte teoretice

Desi modificarea Codului Penal parea ca esuase la sfarsitul anului 1995, prin respingerea pentru a doua oara de catre Camera Deputatilor a Proiectului de lege privind modificarea si completarea Codului penal, Codului de procedura penala si a legii 61/1991, dezbaterea a fost reluata in luna ianuarie a anului 1996 la initiativa a doi parlamentari, Ion Predescu si Valer Suian. Acestia au remis Senatului doua proiecte de lege, unul pentru modificarea si completarea Codului penal si celalalt privind Codul de procedura penala. Proiectele erau identice cu cele respinse in 1994 si 1995, cu exceptia sporirii unor pedepse.

APADOR-CH a criticat metoda folosita de cei doi parlamentari, considerand ca ea se abate de la norma constitutionala. Cu toate ca acest punct de vedere a fost exprimat si de unii parlamentari in timpul dezbaterilor din Senat si in ciuda protestelor internationale, proiectul a fost adoptat in luna februarie. Articolul 200 al acestui proiect de lege prevedea pedepse mergand pana la cinci ani pentru relatii sexuale intre persoane de acelasi sex care au loc in public sau produc scandal public (paragraful intai), precum si pentru propaganda, asocierea sau „orice alte acte de prozelitism” savarsite in acelasi scop (paragraful cinci).

Cateva luni mai tarziu proiectul a fost dezbatut in Camera Deputatilor, intr-un cadru extrem de tensionat. Supusa presiunilor unor organizatii apropiate Bisericii Ortodoxe Romane si unor cotidiene, precum si unor deputati, Camera Deputatilor a adoptat la 10 septembrie, cu o majoritate covarsitoare, un text net diferit de cel adoptat de Senat: relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex (care au loc in intimitate) se pedepsesc cu inchisoare de la 6 luni la trei ani iar relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, savarsite in public sau care produc scandal public se transforma in agravante pedepsite cu inchisoare de pana la cinci ani; raman pedepsite propaganda, asocierea sau orice alte acte de prozelitism. Initiatorul acestui text a fost chiar Ion Predescu, la data aceea ministru al Justitiei.

Intre momentul adoptarii articolului 200 si cel al votarii proiectului de lege in ansamblu, la 13 septembrie 1996, APADOR-CH a lansat un apel la ratiune si la respectarea angajamentelor internationale luate. In cuprinsul apelului, publicat de presa scrisa, se sublinia ca proiectul este contrar Constitutiei Romaniei si ca, in acelasi timp, „datorita faptului ca unele articole contravin prevederilor Conventiei europene a drepturilor omului si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, Romania va fi perceputa ca o tara care nu respecta nici angajamentele pe care si le-a asumat si nici legislatia internationala pe care a acceptat-o. In plus, modificarea Codului penal in asemenea circumstante ar submina in mod evident credibilitatea Romaniei ca tara in masura a-si asuma responsabilitatea integrarii euro-atlantice”.

Reactii la decizia Camerei Deputatilor de incriminare a relatiilor homosexuale intre adultii care consimt si care au loc in intimate au avut si institutii pan-europene. Astfel, Parlamentul European, in sedinta sa din 19 septembrie, a adoptat rezolutia B4-1057, 1063, 1081/96. Redactata in termeni extrem de severi, Rezolutia Parlamentului European reamintea Presedintelui Romaniei si Guvernului principiile si valorile pe care Romania s-a angajat sa le respecte la admiterea in Consiliul Europei, cerand totodata Comisiei Europene si guvernelor tarilor membre ale Uniunii Europene sa depuna eforturi pentru ca aceste angajamente sa fie respectate de autoritatile romane.

Decizia Camerei Deputatilor de a mentine incriminarea relatiilor consimtite intre persoane adulte de acelasi sex a determinat si reactia organizatiei Amnesty International. Intr-un apel datat 11 septembrie, Amnesty International chema membrii si simpatizantii sai sa trimita Parlamentului, Guvernului si Presedintelui Romaniei scrisori prin care sa protesteze impotriva votului Camerei. Actiunea se inscrie in activitatea constanta a organizatiei in ceea ce priveste articolul 200 al Codului penal roman si victimele acestuia.

Comisia de mediere Camera-Senat, intrunita spre a pune de acord divergentele dintre textele adoptate de cele doua Camere, a dat castig de cauza variantei votate de Senat in februarie. Acest text a fost, in urma medierii, adoptat de Senat si de Camera Deputatilor in sedintele din 25 septembrie, respectiv 30 septembrie.

Nemultumiti de rezultatul dezbaterilor, 102 parlamentari au sesizat Curtea Constitutionala cu privire la constitutionalitatea art. 200 alin. 1 in redactarea adoptata prin Legea pentru modificarea si completarea Codului penal. In esenta, contestatarii sustineau ca: – principiul constitutional al protejarii vietii intime, familiale si private (art. 26) nu se aplica in cazul relatiilor homosexuale deoarece acestea aduc atingere bunelor moravuri in orice conditii, chiar si atunci cand nu au loc in public sau nu produc scandal public; – autoritatile statale, prin legalizarea homosexualitatii, au incalcat juramantul (conform art. 82 alin. 2 si 103 alin. 1 din Constitutie) depus cu invocarea ajutorului lui Dumnezeu; – articolul 20 din Constitutie privind prioritatea reglementarilor internationale fata de cele interne nu se aplica decat pentru drepturile fundamentale ale omului „printre care nu se poate include si sodomia”; – ar fi absurd sa se dea prioritate in mod neconditionat reglementarilor internationale, „deoarece ar insemna sa acceptam chiar si ceea ce este contrar intereselor nationale”. Prin decizia nr. 123 din 22 octombrie 1996, Curtea Constitutionala considera dispozitiile art. 200 din Lege ca fiind constitutionale. Legea a intrat in vigoare prin publicarea in Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

In aceasta ultima formulare, articolul 200 mentine principiile represive si discriminatorii ale vechiului Cod penal, adaugand prevederi care ating si libertatea de exprimare si cea de asociere:

– paragraful 1 mentine incriminarea relatiilor consimtite intre parteneri adulti de acelasi sex; circumstantierea faptei incriminate nu face decat sa sporeasca posibilitatea producerii de abuzuri prin nedefinirea notiunii de „scandal public” precum si prin definirea extrem de larga a situatiilor ce reprezinta „in public” (art. 152 cod penal);

– se pastreaza diferentele notabile dintre pedepsele aplicate faptelor cazand sub incidenta paragrafelor 2, 3 si 4 (viol, corupere de minori) si cele similare ale caror victime le sunt persoanele de sex opus, fapte incriminate prin alte articole ale codului penal; pe langa faptul ca fundamenteaza o discriminare, mentinerea acestor diferente precum si neunificarea articolelor respective conform faptelor incriminate este lipsita de sens;

– paragraful 5 anuleaza practic dreptul la libera exprimare si libera asociere, garantate de Constitutia Romaniei; in plus, el promoveaza concepte vagi, cum ar fi „propaganda” sau „prozelitismul”.

2. Cazuri individuale

O parte din neajunsurile legii sunt reflectate in cazurile individuale care au fost sesizate APADOR-CH si prezentate mai jos.

Cazurile G.I. si C.K. din Baia Mare

APADOR-CH a fost sesizata de doua persoane din Baia Mare care, datorita orientarii lor homosexuale, sunt persecutate si supuse unor puternice presiuni psihice de unii politisti.

Asociatia a trimis o adresa ministrului de Interne in care prezenta aceste cazuri si ii cerea sa ordone o ancheta si sa ia masuri impotriva politistilor din Baia Mare. Continutul adresei este urmatorul :

„In ziua de 13 martie 1996, la ora 12:30, G.I. a fost luat de pe strada de un locotenent-colonel si dus la sediul Politiei judetene, unde i s-a cerut sa identifice cat mai multi homosexuali din Baia Mare si din alte orase. Nu exista date din care sa rezulte daca a fost vorba de o „conducere la sediul politiei” sau de masura „retinerii”. Daca G.I. a fost „condus la sediul politiei”, atunci aceasta s-a facut prin incalcarea Legii Politiei nr. 26/1994 – art. 16, lit. b). Daca in cazul in speta a fost vorba de „retinere”, atunci politistii care au luat parte la aceasta actiune au incalcat art. 23 din Constitutie si art. 137/1 din Codul de procedura penala, intrucat nu i-au adus la cunostinta motivele retinerii.

Timp de circa 7 ore, G.I. a fost privat de libertate si interogat, fara a i se aduce la cunostinta faptul ca are dreptul sa fie asistat de un avocat. Dupa aceea, locotenent-colonelul si alti politisti s-au deplasat la domiciliul lui G.I. unde au facut o perchezitie , fara a avea mandat de perchezitie si fara a solicita si obtine consimtamantul scris al persoanei perchezitionate (C.p.p. art 101 alin. 2). Politistii au confiscat corespondenta, o agenda de telefoane si pasaportul lui G.I. fara a intocmi proces verbal si deci, evident, fara a inmana o copie de pe acesta persoanei perchezitionate (C.P.P. art. 108). Reintorsi la sectia de politie, G.I. a fost obligat, prin amenintari repetate, sa dea declaratie despre persoanele ale caror nume apareau in agenda personala si cu care intretinea corespondenta. In momentul in care a fost eliberat, lui G.I. i s-a cerut sa se prezinte la politie in ziua urmatoare. Traumatizat psihic, la revenirea in domiciliu G.I. a incercat sa se sinucida, inghitind diverse medicamente. A fost insa dus la spital si salvat. Dupa externare, G.I. a facut o noua tentativa de sinucidere.

Pe data de 17 aprilie 1996, ora 10:00, acelasi locotenent-colonel l-a ridicat de la domiciliu pe C.K. tot din Baia Mare, prieten cu G.I. Politistii nu au avut mandat de perchezitie si nici de arestare. Ca si in cazul lui G.I. politistii i-au cerut lui C.K. sa identifice persoane cu aceeasi orientare sexuala din Baia Mare si alte localitati. In jurul orei 17:00 a fost lasat sa plece dar a fost amenintat ca va fi convocat din nou „foarte curand”.

Politistii implicati in cele doua cazuri de privare de libertate fie nu cunosc, fie ignora intentionat prevederile legale existente in Romania.

Cu toate ca art. 200 alin. 1 era inca in vigoare in forma adoptata inca din 1969 (pedepsirea homosexualilor adulti care consimt la inchisoare intre 1 si 5 ani), prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 81 din 15 iulie 1994, ramasa definitiva prin respingerea recursului introdus de Ministerul Public (Decizia nr 136 din 7 decembrie 1994) se „constata ca prevederile acestui alineat (art. 200 alin. 1) sunt neconstitutionale, in masura in care se aplica relatiilor sexuale intre persoane majore de acelasi sex, liber consimtite, care nu sunt savarsite in public ori nu produc scandal public”. Conform Constitutiei Romaniei, art. 145, alin. 2), „Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor.”

Art. 8 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale – parte din dreptul intern al Romaniei – protejeaza viata privata si de familie, domiciliul si corespondenta persoanei. De asemenea, Constitutia Romaniei statueaza la art. 26 alin. 1) ca „autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata”.

Avand in vedere aceste dispozitii legale, este de neinteles practica interogarii unor persoane pentru a obtine informatii in legatura cu orientarea sexuala a altor persoane, parte a vietii intime si private a acestora.

APADOR-CH considera ca politistii din Baia Mare au comis un sir de ilegalitati care trebuie sanctionate imediat pentru a preveni repetarea unor asemenea acte prin care se incalca legile, inclusiv Constitutia Romaniei, precum si documentele internationale cu privire la drepturile omului.”

Ministerul de Interne a trimis un raspuns din care reiesea ca politistii de la Baia Mare investigau un caz de viol homosexual si sechestrare de persoana in care s-ar fi aflat implicati un numar de homosexuali din localitate si din imprejurimi, ceea ce explica metodele la care au recurs in cazurile C.I. si C.K. Este evident ca aceste afirmatii nu sunt deloc suficiente pentru a justifica perchezitiile domiciliare fara mandat sau consimtamant scris, confiscarea corespondentei si a documentelor de identitate fara proces verbal si, mai ales, presiunile psihice exercitate asupra celor doi.

De altfel, plangeri privind hartuirea din partea politiei au mai fost primite si din Bucuresti, in perioada 10-25 septembrie, cand Camera Deputatilor votase deja varianta dura a articolului 200.

Cazul minorilor G.P. si R.V. din Iasi

Tot in luna septembrie, un articol aparut in presa a atras atentia APADOR-CH asupra unui nou caz, la Iasi. Minorii G.P. si R.V. au fost surprinsi in apropierea unui bar, practicand ceea ce politia a declarat a fi relatii sexuale. Detaliile privind circumstantele in care se aflau cei doi, deloc convingatoare pentru a justifica incadrarea penala a faptei comise, precum si modul in care investigatia era intreprinsa de politie au determinat APADOR-CH sa intervina prin angajarea unui aparator in aceasta cauza. La sfarsitul anului 1996 investigatiile politiei inca nu se incheiasera, cei doi minori fiind cercetati in stare de libertate.

Cazul Mihai Filip

Nascut la 25.09.1954, Mihai Filip era paznic la liceul „Decebal” din Constanta. La data de 8 ianuarie 1994, Mihai Filip era de serviciu de noapte la liceu. O cunostinta recenta, Radu Lucian, in varsta de 21 de ani cu care intretinuse deja relatii sexuale liber consimtite a venit in vizita la liceu. Conform celor povestite de Mihai Filip, la un moment dat, o patrula de politie a venit in control, lucru practicat destul de frecvent. Mihai Filip afirma ca el se afla in secretariat, iar Radu Lucian, in cancelarie. Asadar nu puteau fi surprinsi „in flagrant delict” cum au declarat politistii. Radu Lucian si Mihai Filip au recunoscut ca intretinusera anterior relatii sexuale, ceea ce justitia a considerat suficient pentru a-i condamna. Mihai Filip a fost condamnat la o pedeapsa cu inchisoare de 2 ani, cu suspendare, iar Radu Lucian la un an, tot cu suspendare. Recursul introdus de Parchet a fost judecat in iunie 1995, deci dupa ce Curtea Constitutionala daduse Decizia nr. 81/15 iulie 1994 prin care homosexualitatea liber consimtita nu mai era incriminata decat daca provoca scandal public sau se petrecea in public. Cu toate acestea, Tribunalul Constanta a mentinut condamnarea dar a anulat masura suspendarii executarii pedepsei in cazul lui Mihai Filip. Acesta a introdus apel, care a fost respins. Hotararea ramasa definitiva poarta numarul 712/1995.

Este clar ca situatia in care s-au aflat Mihai Filip si Radu Lucian nu corespunde precizarilor aduse de Curtea Constitutionala la art. 200 alineat 1 Cod penal : ei nu au produs „scandal public” iar incinta scolii, inchisa pe timpul noptii, nu poate fi considerata „loc public” conform definitiei art. 152 C.p. In plus, potrivit lui Mihai Filip, ei nu au fost surprinsi in „flagrant delict”.

Asadar, nici Tribunalul Judetean Constanta si nici Curtea de Apel nu au tinut cont de decizia nr. 81/15 iulie 1994 a Curtii Constitutionale, iar Mihai Filip si Radu Lucian au fost pedepsiti pentru o fapta care, in urma deciziei Curtii Constitutionale, apare ca inexistenta.

Mihai Filip a executat deja jumatate din pedeapsa. El va fi, foarte probabil, eliberat curand, fiind trecut pe lista celor propusi judecatoriei pentru liberare conditionata.

APADOR-CH considera ca potrivit deciziei Curtii Constitutionale nr. 81/15 iulie 1994 fapta pentru care cei doi au fost pedepsiti nu mai putea fi definita ca infractiune la data la care s-au judecat recursul si apelul. Ca atare, a trimis o adresa Procurorului General al Romaniei solicitand introducerea unui recurs in anulare.

C. MINORITATILE RELIGIOASE

1. Aspecte generale

Anul 1996 a fost primul, dupa revolutie, in care problema minoritatilor religioase a devenit o problema preocupanta pentru situatia libertatii de constiinta, in Romania. Contestari fata de exercitarea libertatii de constiinta a unei grupari sau a alteia au intrat in atentia opiniei publice si in anii anteriori. Dar pana in 1996, ele nu au luat niciodata amploarea campaniilor din acest an si mai ales, niciodata autoritatile nu au intervenit impotriva minoritatilor religioase. Exista doua grupuri religioase ale caror drepturi constitutionale au suferit din cauza calomniilor si presiunilor prin mass-media si a interventiei autoritatilor: Martorii lui Iehova si MISA.

2. Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova sunt un cult neoprotestant avind, in Romania, circa 35.000 de adepti. Liderii cultului – inregistrat ca asociatie, in conformitate cu legea 21/1924 -, dau si cifra de 60.000 de simpatizanti. Cultul are o raspindire mondiala, numarul de membri ajungind, dupa datele aflate la sediul de la New York, la peste 5 milioane. Principalul detaliu cu care ei sint asociati, in imaginea opiniei publice, este dat de desele „previziuni” referitoare la sfirsitul lumii.

a) Campania impotriva Martorilor lui Iehova

Martorii lui Iehova pregatisera tinerea unui congres international, la Bucuresti, ce urma sa se desfasoare intre 19-21 iulie 1996. (Congrese anterioare avusesera loc anual, la Brasov si Cluj.) In acest scop, conducerea a incheiat un contract cu firma „Atlantis Tour”, iar aceasta a realizat o intelegere cu Ministerul Invatamantului pentru cazarea participantilor la congres in caminele de la Regie. In paralel, s-a semnat un contract cu Ministerul Tineretului si Sporturilor, caruia Martorii lui Iehova i-au platit 50% din valoarea de 50.000$, pentru inchirierea Stadionului National pe perioada celor doua zile ale congresului.

In ziua de 24 iunie 1996, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Teoctist, a transmis presei o declaratie in care critica in termeni vehementi cultul Martorii lui Iehova si intentia acestuia de a tine un congres international la Bucuresti:

„Pentru prima data in istoria de doua ori milenara a poporului nostru dreptcredincios, va avea loc la Bucuresti, in luna iulie, un Congres international al Gruparii religioase Martorii lui Iehova, la care vor participa adepti veniti din toata lumea. Suntem ingrijorati ca autoritatile competente au acceptat cu atata usurinta organziarea acestei intruniri intr-o tara eminamente ortodoxa, fara sa se ia in consideratie faptul ca adeptii acestei grupari religioase nu reprezinta decat o infima minoritate in tara noastra.

Calauziti de lumina Duhului lui Hristos, ne indreptam chemarea parinteasca catre slujitorii sfintelor noastre altare si catre fiii duhovnicesti ai Sfintei noastre Biserici, pentru sporirea rugaciunii si a pastrarii credintei celei adevarate, prevenindu-i asupra invataturilor eretice, profesate de aceasta secta, care n-a gasit adapost pentru intrunirea ei in alta tara est-europeana.

In primul rand, atragem atentia credinciosilor nostri ca aceasta secta nu are caracter crestin. Desi pretind ca sunt crestini, totusi nu se sfiesc sa nege pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat, reducandu-l la un simplu intemeietor omenesc de religie, ca atatia altii in istorie. Odata cu aceasta se submineaza credinta neamului nostru in sfintirea omului si a intregii creatii realizata prin Iisus Hristos, Fiul Unic al lui Dumnezeu, intrupat pentru mantuirea si indumnezeirea oamenilor.

In al doilea rand, acesti sectanti, negand dumnezeirea mantuitorului Iisus Hristos, resping implicit invatatura Bisericii nedespartite despre Sfanta Treime, ca fundament al iubirii si comuniunii crestine. Uitand ca porunca iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele se intemeiaza pe credinta noastra in Sfanta Treime, aceasta secta contribuie in mod iresponsabil la sporirea urii si violentei care confrunta lumea actuala.

In al treilea rand, pierzand din vedere ca lumea este creatia lui Dumnezeu, martorii lui Iehova infiereaza cultura si statul socotite de ei ca unelte ale diavolului si terorizeaza lumea cu iminenta sfarsitului tragic al lumii. In acelasi timp, ei resping cinstirea sfintilor, venerarea icoanelor si cultul mortilor, atat de scumpe poporului nostru si acest fel contribuie la procesul de secularizare si descrestinare a lumii in pragul mileniului al III-lea.

In al patrulea rand, o astfel de reuniune constituie o sfidare la adresa credintei ortodoxe si poporului roman, increstinat la nasterea sa cu 2000 de ani in urma si totodata o evidenta actiune prozelitista, menita sa sfasie unitatea spirituala si morala a neamului nostru.

„Chemarea” Patriarhului Teoctist a fost semnul care a declasat o ampla campanie impotriva cultului Martorii lui Iehova. La 31 iunie 1996, circa 5.000 de crestini ortodocsi au participat pe Dealul Mitropoliei la o adunare de protest impotriva organizarii la Bucuresti a congresului Martorilor lui Iehova, la chemarea Patriarhiei. Patriarhul Teoctist a rostit un discurs in care a cerut strangerea randurilor in jurul Bisericii Ortodoxe Romane „autocefala si nationala”.

Asociatia „Fratia Ortodoxa”, Asociatia Studentilor Crestini-Ortodocsi din Romania si Liga Studentilor au difuzat in comun, pe 1 iulie 1996, o scrisoare deschisa catre „toti Romanii, catre Autoritatile Statului Roman”, prin care: 1) se cerea suspendarea congresului „Martorilor lui Iehova”; 2) se aduceau acuzatii cultului (caracter de erezie, caracter antinational si antistatal); se solicita revizuirea actualei Constitutii, care sa redea Bisericii Ortodoxe Romane locul primordial.

In Bucuresti si in alte orase au aparut afise sau fluturasi in care Martorii lui Iehova erau prezentati drept „cult satanic anticrestin”, „criminali” etc.

Campania impotriva Martorilor lui Iehova a fost sustinuta de catre o mare parte din presa scrisa si audio-vizuala. Romania libera din 13 iulie 1996 a publicat un articol („Grupari omenesti coagulate in jurul unor erori, minciuni si monstruozitati”) care enunta, sub semnatura Aidei Danaila, urmatoarele: „dintre organizatiile existente in Romania, aflate pe grila de periculozitate a … Comitetului anti-secta al Parlamentului European, sunt incadrate urmatoarele opt: Miscarea pentru Integrarea Spirituala in Absolut; Societatea de Yoga si Parapsihologie; Sahaja-Yoga; Ananda Marga; Hare Krishna; Noua Acropola; Martorii lui Iehova; Biserica Scientologica”.

Verificand aceste informatii, APADOR-CH a descoperit ca ele sunt false. Asociatia a adresat Comisiei Delegatiei Uniunii Europene la Bucuresti cateva intrebari:

– exista un Comitet anti-secta al Parlamentului European?

– in cazul in care un astfel de Comitet exista, este trecut cultul Martorii lui Iehova printre cele opt organizatii indicate de „Romania libera” ca aflandu-se in grila lui de periculozitate?

David Blackman, de la Directoratul general si de cercetare a Parlamentului European, a raspuns intr-un stil raspicat, ca „Nu exista nici un astfel de Comitet anti-secta al Parlamentului European si nici nu a existat vreodata. Domeniul sectelor si cultelor este abordat de catre sub-comitetul de drepturile omului al Parlamentului. Consideram ca ziarista in cauza nu a avut o clara intelegere a termenilor pe care i-a folosit in articol.”

Aceste date au fost trimise Romaniei libere, care nu a procedat la vreo rectificare.

Un ziar care a atacat agresiv cultul Martorii lui Iehova a fost Adevarul. Un exemplu semnificativ este textul din 27 iunie 1996, „Martorii lui Iehova au mintit autoritatile romane”. Desi in articol nu se arata decat ca, in solicitarea facuta Ministerului Tineretului si Sporturilor, Martorii lui Iehova se referisera la tinerea „unui congres de proportii mari”, neprecizarea caracterului „international” al acestuia a fost calificat cu litere mari, in titlu, drept „mintire premeditata”.

Vocea Romaniei, cotidianul Guvernului de la acea data, a prezentat pe larg declaratiile impotriva cultului protestant.

Ziarul Dimineata, considerat de unii analisti drept cotidianul „prezidential” de la acea data, a publicat in nr. 125 din 28 iunie 1996 un articol semnat de Serban Cionoff („A marturisi pentru cine… pentru ce? Si de ce?”), in care se sugereaza implicarea Martorilor lui Iehova in conspiratii la nivel planetar. Articolul introduce si amenintari, deloc voalate.

Participarea ziarului Ziua la campanie se poate vedea, printre altele, din titlul „Hillary Clinton toarna gaz peste scandalul dintre ortodocsi si iehovisti”. O prezentare ambigua, cu accente tendentioase, a avut chiar si Nine o’clock.

Televiziunea romana a prezentat cazul Martorilor lui Iehova, in mai multe emisiuni, transformand postul public in mesagerul celor ce incitau la actiuni impotriva cultului.

Alte autoritati ale statului – Ministerul Invatamantului, Tineretului etc. – au cooperat la aceasta actiune de atac impotriva Martorilor lui Iehova. Ministerul Tineretului si Sporturilor a reziliat contractul cu Martorii lui Iehova, motivand ca datorita unei schimbari neprevazute de program, Stadionul National va fi ocupat, incepand din 27 iunie, cu pregatirea sportivilor romani.

La conferinta de presa a purtatorului de cuvant al Presedintiei, Traian Chebeleu, acesta a apreciat ca desfasurarea la Bucuresti a Congresului Martorilor lui Iehova „incalca reguli consacrate de respect reciproc, mai ales ca acestia nu au cerut aprobarile necesare unei manifestari de o asemenea anvergura” (Cronica Romana, nr. 1054, 5 iulie 1996).

Dar cea mai importanta actiune a autoritatilor, care a constituit o violare a drepturilor constitutionale de care beneficiaza orice cult, inclusiv Martorii lui Iehova este Declaratia Secretariatului General al Guvernului Romaniei. Afirmand ca „Secretariatul General al Guvernului Romaniei, luand cunostinta de Chemarea din 21 iunie 1996, prin care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Preafericitul Parinte Teoctist, isi exprima ingrijorarea ca ‘autoritatile competente au acceptat cu prea multa usurinta organizarea unui … Congres international al gruparii religioase Martorii lui Iehova … intr-o tara eminamente ortodoxa'” acesta concluziona: „Secretariatul General al Guvernului Romaniei considera ca total inoportuna incercarea de a improviza o asemenea manifestare de amploare internationala la Bucuresti, in cursul lunii iulie, si nici in viitor”.

Mai multi oameni politici s-au raliat si ei la campanie. Radu Vasile, secretar general al PNTCD a declarat ca a refuzat sa participe la receptia oferita cu ocazia vizitei lui Hillary Clinton ca protest fata de refuzul sotiei presedintelui american, de a vizita Biserica Kretulescu (vizita planuita dar contramandata, datorita campaniei dusa de Biserica Ortodoxa impotriva Martorilor lui Iehova).

Radu Boroianu, vicepresedinte al Partidului National Liberal a declarat: „Inregistrarea ca legala a acestei asociatii religioase este o gafa monumentala a actualilor guvernanti. Scopul Martorilor lui Iehova este pulverizarea granitelor statale… Cer nu numai anularea congresului, ci si a creditarii legale a acestei asociatii si fac raspunzatori pe cei care, prin asemenea fapte, tradeaza interesele nationale. Asociatia Martorii lui Iehova atinge grav drepturile fundamentale ale natiunii, fruntariile culturale si sufletesti si cele ce definesc cel mai exact granitele politice” (Romania libera, 3 iulie 1996).

Din categoria luarilor de pozitie care s-au demarcat fata de incitarile impotriva cultului Martorilor lui Iehova se pot enumera urmatoarele:

PRO-TV a avut un inteligent reportaj pe tema Congresului Martorilor lui Iehova. Informatiile sale, privind calitatea organizarii congreselor, ordinea si curatenia ce insotesc activitatile sale au facut o impresie foarte buna. Academia Catavencu a ironizat campania impotriva Martorilor lui Iehova. Evenimentul Zilei, Azi au prezentat evenimentele intr-o maniera obiectiva. In revistele 22 si Dilema au aparut articole critice la adresa campaniei care incalca dreptul la constiinta, care violeaza libertatea exercitarii credintei religioase.

Dintre oamenii politici, doar Razvan Dobrescu (deputat PNTCD) a ripostat impotriva incitarilor. Intr-un articol aparut in Romania libera, a vorbit despre „amenintarile nemaiintalnite in Romania ale unor comunitati locale la adresa iehovistilor de a-i alunga pe acestia din localitatile respective”, in urma apelului Patriarhului Teoctist.

b) Pozitia APADOR-CH

APADOR-CH a fost singura organizatie care a protestat impotriva campaniei indreptata impotriva martorilor lui Iehova. Comunicatul APADOR-CH, din 25 iunie 1996, a fost preluat de numeroase agentii de stiri, dar, contrar altor comunicate ale asociatiei, a fost publicat de un singur ziar, Curierul National. El a fost transmis autoritatilor romane, ambasadelor, organizatiilor internationale de drepturile omului:

„In legatura cu campania desfasurata in ultimele zile de diferite grupuri si cu pozitia exprimata public de reprezentantul Bisericii Ortodoxe Romane, Patriarhul Teoctist, impotriva cultului „Martorii lui Iehova”, APADOR-CH declara urmatoarele:

1) Libertatea constiintei, incluzand libertatea de a participa la viata unui cult, constituie unul dintre drepturile fundamentale ocrotite de catre Constitutia Romaniei in art. 29 si de toate documentele internationale privitoare la drepturile omului, pe care Romania le-a ratificat.

Aceasta include si dreptul de a participa la intruniri cu caracter religios sau de alt gen, drept care cade si sub protectia art. 36 din Constitutie, privind libertatea de intrunire.

2) In aceeasi masura, prin prevederile art. 30, Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la libertatea de exprimare. Aceasta cuprinde si afirmarea publica a unor opinii in legatura cu „autenticitatea” unui alt cult. In schimb, incitarea la discriminare a unui grup religios, in orice mod, constituie o instigare la incalcarea Constitutiei Romaniei care, in art. 29 (4) interzice, in relatiile dintre culte, manifestarea oricaror „forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa”.

3) Afisele care declara cultul „Martorii lui Iehova” drept „criminal” si afirma ca el are drept obiectiv „dezbinarea nationala”, indemnind la actiuni impotriva cultului si adeptilor sai, constituie infractiunea de „impiedicare a libertatii cultelor” prevazuta si pedepsita de art. 318 din Codul penal.

Folosirea unui limbaj care promoveaza intoleranta aduce mari deservicii mentalitatii publice si afecteaza cursul democratiei in Romania. APADOR-CH solicita autoritatilor publice sa apere drepturile si libertatile fundamentale garantate de Constitutia Romaniei si face un apel catre cetateni, catre grupurile si miscarile religioase, catre cultele din Romania sa respecte dreptul fiecarei persoane de a practica religia careia ii apartine.”

La datele de natura constitutional-legislativa amintite de comunicatul APADOR-CH ar mai fi de adaugat faptul ca manifestarile sportive, culturale si religioase nu trebuie anuntate in prealabil la Politie si, in nici un caz incuviintate de autoritatile statului roman.

APADOR-CH a continuat sa urmareasca situatia cultului Martorilor lui Iehova. Date sosite la APADOR-CH la sfarsitul anului 1996 probeaza alte cazuri de violare a drepturilor membrilor cultului Martorii lui Iehova, in timpul acestui an:

– Dispozitia 104/8.05.1996, semnata de primarul Olaru Mihai, municipiul Husi, prin care „se interzice propagarea cultelor religioase in municipiul Husi in afara lacaselor de cult (Pe baza acestei dispozitii, mai multi membri ai Martorilor lui Iehova au fost amendati de catre Corpul Gardienilor Publici);

– expunerea in locurile publice din Husi a unui afis care declara ca Martorii lui Iehova reprezinta o secta ucigasa, incitand locuitorii impotriva acestui cult.

3. Miscarea de integrare spirituala in absolut (MISA)

In cursul anului 1996 au continuat actiunile impotriva unei organizatii ai caror membri practica Yoga, „Miscarea de integrare spirituala in absolut” si asupra unuia dintre liderii sai, Gregorian Bivolaru. Aceasta campanie a pus intr-o situatie delicata ansamblul miscarilor si doctrinelor cu filiatie asiatica.

a) Campania prin presa si represiunea membrilor MISA

Campania de presa impotriva MISA si a instructorului de Yoga, Gregorian Bivolaru fusese lansata in 1990 si a ajuns la apogeu in 1995. In 1996 au aparut, in continuare, articole cu caracter calomnios in Romania libera, Jurnalul national, Ziua, Academia Catavencu etc. MISA a depus plangeri in justitie impotriva unor ziaristi, acuzandu-i de calomnie. Faptul ca, in cateva cazuri, ziaristii au fost pedepsiti (Corneliu Reu, de la Tinerama si Cristian Negureanu, de la Romania libera, au primit amenzi penale in 1995) a dat impresia ca ostilitatea care s-a creat in jurul grupului, in aceste conditii, este tinuta de institutiile statului sub control. Acesta este si motivul pentru care APADOR-CH nu a facut demersuri, privind situatia MISA, anterior.

Pentru prima data, in 1996, autoritatile statului au intervenit la randul lor impotriva MISA. Pe 17 iunie 1996, in jurul orei 23.00, un grup de cateva zeci de ofiteri de politie, a navalit in sala de sport a Institutului Politehnic din Bucuresti, in care circa 150 de persoane participau la o sedinta de Yoga a MISA. Au cerut documentele de identitate si au inceput sa interogheze pe participanti pe un ton amenintator. Circa 20 de persoane care nu aveau buletinele de identitate cu ei au fost duse la politie. La un moment dat, un ofiter de politie a incercat sa ia cu forta camera video a unui cursant yoga care filma evenimentele din interiorul salii. Doua alte studente, Camelia Rosu si Carmen Efta au vrut sa se interpuna intre politist si colegul lor. In acest moment doi politisti au inceput sa le loveasca, producandu-le rani, atestate ulterior prin certificate medicale. Camelia Rosu si Carmen Efta au depus plangere la Parchetul general dar pana la sfarsitul anului 1996 nu se daduse curs acestei reclamatii.

b) Pozitia APADOR-CH

In luna august 1996, APADOR-CH a facut o investigatie la Costinesti, in tabara de la „Golful Parizianului”, unde se aduna in timpul verii membrii MISA. Timp de doua zile, reprezentantii APADOR-CH au urmarit daca alegatiile care se fac despre aceasta asociatie, privind tulburarea ordinii publice si actiuni impotriva bunelor moravuri se confirma ori nu. Adunarile membrilor MISA s-au desfasurat in conditii civilizate. Nimic din activitatea membrilor MISA nu intra in conflict cu legea si nu motiveaza campania impotriva lor.

In interviurile luate cu liderii Miscarii de Integrare Spirituala in Absolut acestia au contestat, cu date, informatiile care sunt vehiculate prin presa impotriva membrilor MISA. De asemenea, au confirmat declaratiile pe care cele doua studente molestate de politie le-au inaintat APADOR-CH.

APADOR-CH a inceput in 1996 investigatii asupra motivelor care au facut numeroase ziare sa publice articole impotriva MISA, dar pentru definirea unei pozitii asupra fenomenului, necesara pentru stoparea acestei campanii care atenteaza la libertatea de constiinta, activitatea asociatiei va continua si in 1997.

VII. REFUGIATII IN ROMANIA

In 1996, Romania a continuat sa fie o tara de primire pentru refugiati, nu numai ca zona de tranzit, ci si ca teritoriu in care au cautat protectie tot mai multe persoane din diferite regiuni ale lumii. Tarile de origine ale solicitantilor de azil in Romania sunt : Somalia, Afganistan, Iran, Irak, Turcia, Algeria, Bangladesh, Sudan, Liberia, Nigeria, Senegal, Rwanda, Zair, Sierra Leone, Ghana, Guineea, fosta Iugoslavie.

1. Cadrul legislativ

Anul 1996 a adus transformarile legislative pe care solicitantii de azil, refugiatii si autoritatile romane care vin in contact cu aceste categorii le asteptau. Dar procesul de elaborare a acestor transformari a fost de prea lunga durata, astfel ca multe persoane solicitante de azil au cazut „victime” inconsistentelor juridice.

In aprilie 1996 Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 15 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, lege intrata in vigoare la 2 mai 1996. Doua observatii se impun in legatura cu aceasta lege. In primul rand, trebuie remarcat ca, desi Romania aderase anterior la Conventia de la Geneva privind statutul refugiatilor, Legea nr. 15/1996, care implementeaza aceasta Conventie, este foarte restrictiva in insasi definirea notiunii de „refugiat”. Aceasta este incarcata de conditionari care restrang aplicarea textului Conventiei de la Geneva si contravin Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

In al doilea rand trebuie mentionate limitarile in ceea ce priveste drepturile solicitantilor de azil si ale refugiatilor. Este vorba, in special, de dispozitiile care limiteaza in mod excesiv, comparativ cu documentele internationale in materie, accesul la procedura privind recunoasterea statutului de refugiat, libertatea de miscare, drepturile conferite prin recunoasterea statutului de refugiat.

Autoritatile insarcinate cu punerea in aplicare a prevederilor Conventiei de la Geneva si ale legii nationale privind refugiatii s-au confruntat in permanenta cu lipsa reglementarilor adiacente, necesare implementarii legii. Desi art. 28 din Legea nr. 15/1996 afirma obligatia Guvernului de a adopta o hotarare de aplicare a legii in termen de o luna de la publicarea legii in Monitorul Oficial, in realitate acest lucru a fost realizat cu o intarziere de aproape sase luni (Hotararea nr. 1182/13 noiembrie 1996). Datorita acestei intarzieri, autoritatile cu atributii in aplicarea legii, inclusiv instantele de judecata, au intampinat mari dificultati in interpretarea si implementarea legii, fapt care a generat practici diferite, unele neconforme cu legea sau cu principiile internationale in materie, ceea ce i-a prejudiciat grav pe refugiati.

2. Procedura obtinerii statutului de refugiat

Hotararea de Guvern privind aplicarea Legii nr. 15/1996 nu a clarificat un aspect esential al procedurii si anume cine are calitate procesuala pasiva in cauzele in care se contesta deciziile Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari (mai exact, Comisia de decizie din cadrul acestui organism). Potrivit art. 13 alin. 3 din Legea nr. 15/1996, impotriva unei hotarari pronuntate in aceasta materie pot declara recurs contestatorul (solicitantul de azil) si procurorul. Ministerul de Interne – Directia Generala pentru Straini, Pasapoarte si a Politiei de Frontiera a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive in aceste cauze. In interpretarea acestei institutii, in toate aceste procese, nu „exista”, stricto sensu, un parat, procedura fiind considerata ca similara celei contraventionale. Aceeasi interpretare a fost data si de Ministerul Justitiei, la solicitarea Judecatoriei Sectorului 1 si a Programului de asistenta legala pentru refugiati al APADOR – CH. Concluzia este ca, atunci cand va exista o hotarare irevocabila privind statutul de refugiat, ea nu va fi opozabila nimanui si nu se va putea solicita executarea ei silita.

Ca urmare a dezbaterii in instanta a acestei chestiuni procedurale, Judecatoria Sectorului 1 a creat o practica legal justificata, in sensul ca a dispus citarea ca parat a Guvernului Romaniei, in principal pornind de la urmatoarele argumente:

– atat CRPM, cat si Ministerul de Interne sunt organisme guvernamentale, care exercita atributiile lor specifice privind refugiatii ca reprezentante ale puterii executive;

– fiind vorba de o hotarare cu autoritate de lucru judecat, pentru care de principiu nu exista o opozabilitate erga omnes (legiuitorul nu a prevazut nimic in acest sens), ea trebuie sa poata fi pusa in executare, ca orice alt titlu, fata de o anumita persoana (parte in proces), cu respectarea principiului contradictorialitatii.

E de remarcat ca Decizia Guvernului nr. 805/12.10.1995 a modificat substantial Decizia nr. 417/1991 prin trecerea activitatii Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari in competenta Ministerului de Interne. Lucrarile de secretariat si evidenta privind procedura de obtinere a statutului de refugiat sunt asigurate de Directia Generala de Pasapoarte, Straini si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne – Biroul de Migrari (actualmente Oficiul pentru Refugiati). Desi procesarea cererilor solicitantilor de azil s-a imbunatatit in mod clar prin sporirea personalului implicat si prin fluidizarea completarii cererilor, drepturile solicitantilor de azil au fost frecvent incalcate.

In cursul anului 1996 procedura stabilita de Biroul de Migrari a avut cateva carente majore:

– lipsa unui interpret pe parcursul intregii proceduri incepand din faza de interviu pana la emiterea deciziei privind statutul de refugiat;

– refuzul de a comunica decizia de respingere; in locul comunicarii s-a procedat la aplicarea literei majuscule „R” pe legitimatia provizorie solicitantului de azil (in urma criticilor aduse de organizatiile non-guvernamentale care lucreaza in domeniu, APADOR-CH si SIRDO, acest aspect a fost eliminat din practica politiei de migrari);

– nemotivarea deciziilor de respingere a cererilor privind statutul de refugiat, sau motivarea sumara si confuza, fapt care nu permite celui respins sa-si formuleze apararile necesare (cel mai adesea, motivul respingerii este: „nerespectarea procedurilor prevazute in Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor”);

– comunicarea cu mare intarziere a deciziilor de respingere. Mai trebuie precizat ca Biroul de Migrari refuza sa reinnoiasca viza pe legitimatia provizorie in absenta unui document emis de o instanta de judecata care se ocupa de cazul solicitantului de azil. Acest fapt a condus la un aflux masiv de solicitanti de azil care s-au adresat APADOR-CH pentru ca nu posedau un document valabil de identitate si nici o dovada a statutului lor. APADOR-CH le-a eliberat acestora adeverinte care contineau datele esentiale de identificare individuala si informatiile actualizate privind stadiul procedurii de obtinere a statutului de refugiat. Nu o data, asemenea acte au impiedicat expulzarea unor solicitanti de azil.

Unele din aspectele negative prezentate mai sus au fost solutionate la sfarsitul anului 1996, ca urmare a aparitiei Hotararii nr. 1182/13.11.1996 a Guvernului Romaniei. Practica Oficiului pentru Refugiati (fostul Birou de Migrari) privind procedura obtinerii statutului de refugiat s-a modificat astfel incat:

– fie se asigura un interpret de pe lista Ministerului Justitiei (conform art. 7 alin. 5 din Hotarare), fie se tolereaza prezenta unui prieten, de obicei conational al solicitantului de azil care cunoaste si limba romana, atunci cand nu se poate asigura un interpret oficial (cea de a doua situatie poate prejudicia uneori interesele solicitantului de azil si, in orice caz, este in afara legii);

– potrivit art. 5 alin. 1, exista obligatia functionarului care primeste cererea solicitantului de azil de a-i comunica acestuia procedurile de urmat, precum si obligatiile ce-i revin, nu insa si drepturile pe care acesta le are, ceea ce este nejustificat;

– potrivit art. 9 alin. 1 si 3, autoritatile au inceput sa comunice in scris solicitantului de azil hotararea motivata de respingere a cererii sale, cu respectarea anumitor elemente care sunt in mod expres prevazute in textul amintit (similar cu o hotarare judecatoreasca). Comunicarea consta in inscrisuri cu o structura formala legala. Din pacate, ele au inca un caracter foarte sumar, relativ tipizat si nu ofera o analiza individualizata a cazului si nici o solida argumentare in drept.

3. Asistenta juridica acordata de APADOR-CH

In anul 1996 aceasta activitate a fost realizata ca un program distinct al APADOR-CH, in colaborare cu Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (UNHCR). Printre problemele cele mai importante pe care acest program al APADOR-CH a reusit sa le solutioneze, sunt urmatoarele:

a) Asistenta acordata in cursul procedurii pentru obtinerea statutului de refugiat

Acest tip de asistenta a fost acordat in cele trei etape distincte de derulare a procedurii:

– in perioada premergatoare depunerii cererii de azil, aceasta s-a realizat prin completarea chestionarelor necesare la CRPM, prin furnizarea informatiilor necesare la intervievare si a celor privind protectia oferita de UNHCR;

– in perioada dintre momentul depunerii cererii si cel al luarii deciziei de catre CRPM privind obtinerea statutului de refugiat, asistenta s-a realizat prin incercarea de prelungire a valabilitatii legitimatiei provizorii certificand calitatea de solicitant de azil, prin informatii referitoare la posibilitatea obtinerii permisului de munca sau a obtinerii cetateniei romane;

– in perioada ulterioara luarii deciziei (pozitive sau negative), sprijinul APADOR-CH s-a concretizat in furnizarea informatiilor necesare privind drepturile si obligatiile ce decurg din statutul de refugiat, asistenta pentru redactarea si depunerea contestatiei impotriva deciziei la CRPM si apoi redactarea si depunerea actiunii in justitie (Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti), asistenta pentru obtinerea prelungirii vizei temporare de sedere sau a reinnoirii legitimatiei provizorii, precum si asistenta pentru redactarea si sustinerea recursului in unele cazuri – aflate actualmente pe rolul Curtii Supreme de Justitie – Sectia Contencios Administrativ.

b) Asistenta in alte domenii

APADOR-CH a acordat asistenta juridica solicitantilor de azil si refugiatilor si in situatii de natura diversa, cum ar fi:

– cazuri de inregistrare tardiva a nasterii copiilor;

– obtinerea de permise de munca;

– dobandirea cetateniei romane;

– efectuarea studiilor in Romania;

– regimul legal al asistentei medicale;

– stabilirea domiciliului copiilor.

c) Asistenta acordata solicitantilor de azil aflati in zona de tranzit a Aeroportului Otopeni

O prima observatie se refera la faptul ca nici in anul 1996 nu a fost solutionata problema de drept rezultata din practica abuziva a autoritatilor referitoare la statutul persoanelor din aceasta zona de tranzit: politia de frontiera sustine ca aceste persoane nu sunt private de libertate, dar, in acelasi timp, nu le permite sa paraseasca zona, intrucat ar fi „la dispozitie”.

Pana in prezent autoritatile nu au creat posibilitatea unui acces normal in aceasta zona al ONG-urilor active in domeniu si al avocatilor care pot apara interesele acestor persoane. Nu exista transparenta cu privire la situatia si statutul acestor persoane si adeseori se afla post factum despre expulzarea unora dintre ele in tarile de origine, ceea ce contravine flagrant principiului „non refoulement” (art. 33 din Conventia de la Geneva). Legea nr. 15/1996, prin continutul art. 1 si al art. 6 alin. 2, incurajeaza aceasta practica abuziva.

Amnesty International a semnalat un astfel de caz, cel al cetateanului sirian H.K., returnat fortat din Romania in Siria, dupa ce autoritatile romane i-au refuzat accesul la procedura privind recunoasterea statutului de refugiat. In Siria, el a fost arestat imediat dupa returnare. Eliberat dupa cateva luni, el a sustinut ca in timpul arestarii a fost supus la tortura. I s-a ridicat cetatenia siriana si i s-au negat toate drepturile civile si politice.

d) Asistenta juridica acordata solicitantilor de azil contravenienti la Legea nr. 61/1991

APADOR-CH a invocat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor articolului 16 alin. 6 din Legea nr. 61/1991 care priveste transformarea cuantumului amenzii in zile de inchisoare contraventionala potrivit proportionalitatii de 300 de lei pentru o zi de inchisoare. In apararea contravenientilor solicitanti de azil au fost folosite cu succes deciziile Curtii Constitutionale pronuntate in materie (dosarul nr. 7000/1995 al Judecatoriei Sectorului 4, respectiv dosarele nr. 2040/1996 si 2402/1996 ale Tribunalului Municipiului Bucuresti – Sectia a 4-a Civila).

e) Asistenta acordata in procese penale

Au fost asistati de avocat urmatorii solicitanti de azil:

– M.A.K., din Irak, judecat si condamnat de Judecatoria Sectorului 1 la o pedeapsa de 3 luni inchisoare, pentru savarsirea infractiunii de complicitate la fals si uz de fals. Sentinta a fost apelata, dar solicitantul de azil nu s-a mai prezentat pentru a solicita asistarea de catre un avocat.

– S.M.I., din Somalia, anchetat de Parchetul Sectorului 4 in cadrul dosarului nr. 2356/P/1996, pentru savarsirea infractiunilor de fals si uz de fals, caruia i s-a aplicat o amenda penala de 50.000 lei.

– A.H.S. si A.F.H. – Somalia, anchetati la Directia Cercetari Penale a Politiei Municipiului Bucuresti, pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala (art. 181 C. p.), cercetarile nefiind inca finalizate in aceasta faza procesuala.

4. Cateva cazuri speciale

Cu titlu exemplificativ, ne referim la urmatoarele cazuri care sunt semnificative prin problemele de drept si situatia de fapt prezentate :

a) A.R.K.M. – Iran – dosar nr. 903/1996 pe rolul Sectiei Contencios Administrativ a Curtii Supreme de Justitie – in faza procesuala a recursului.

In anul 1995, A.R.K.M. a declansat o actiune in justitie prin care s-a solicitat anularea deciziei de respingere a statutului de refugiat si obligarea CRPM de a emite o noua decizie, pozitiva. Cererea sa a fost respinsa printr-o hotarare extrem de sumara, data cu incalcarea normelor imperative ale art. 261 pct. 3 si 5 Cod procedura civila, fara a exista vreo analiza a situatiei de fapt a solicitantului de azil si a multiplelor probe din care rezulta persecutia a carei victima este intr-un stat totalitar, ca Iranul. In aceasta cauza, ca si in majoritatea celorlalte, CRPM – iar ulterior MI – DGSPPF, au invocat exceptia necompetentei materiale a instantelor de judecata, ceea ce echivaleaza cu o negare a principiului liberului acces la justitie – art. 21 din Constitutia Romaniei. In plus, au mai fost invocate doua asa-zise impedimente contradictorii:

– initial, ca nu s-a facut dovada existentei unui proces penal sau a unei hotarari de condamnare a solicitantului de azil (in Iran);

– ulterior, cand s-au depus inscrisuri doveditoare in acest sens, s-a invocat imprejurarea ca acesta este un individ periculos si trebuie sa se intoarca in Iran, care este un stat suveran, independent, pentru a suporta consecintele faptelor sale (care constau in regizarea unei piese de teatru cu continut antitotalitar, in Iran).

b) G.S. – Irak – dosar nr. 14413/1996 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1.

Cetatean irakian care a trait cea mai mare parte a vietii in Kuweit, avand frati irakieni care au locuit in Irak si frati vitregi – cetateni kuweitieni (cetatenia dobandindu-se in raport cu statutul tatalui), care locuiesc in Kuweit. In timpul razboiului din Golf a fost arestat, impreuna cu un alt frate al sau, irakian, de catre autoritatile kuweitiene, ambii fiind ulterior pusi in libertate, sub conditia de a parasi imediat teritoriul Kuweitului.

In combaterea cererii, CRPM a sustinut ca solicitarea statutului de refugiat este neserioasa pentru ca se face vorbire despre arestarea mai sus mentionata, desi nu exista nici o hotarare de condamnare si nici vreun alt inscris doveditor. In realitate, prin intermediul Inaltului Comisariat ONU pentru Refugiati – Biroul de Legatura din Bucuresti – solicitantul de azil a obtinut si o dovada privind detentia fratelui sau in Kuweit, respectiv faptul ca i s-a interzis prin lege sa mai lucreze in Kuweit, ceea ce nu a schimbat pozitia cel putin bizara mai sus aratata.

c) S.F. – Sudan – dosar nr. 13517/1996 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1.

S.F. a invocat persecutia religioasa la care a fost supus in Sudan, el fiind catolic intr-o tara islamica, starea de razboi civil din Sudan si respectiv conflictul cu Ambasada Sudanului la Bucuresti (proces penal privind incendierea cladirii acestei ambasade, finalizat in decembrie 1996, prin achitarea tuturor inculpatilor – cetateni sudanezi, printre care si S.F.). Si in acest caz contraargumentele CRPM au fost in afara reglementarilor in materie: pe de o parte se arata ca nu ar exista dovada unei condamnari in tara de origine, pe de alta parte, se sustine ca un razboi civil presupune o protectie de ordin umanitar si nu acordarea statutului de refugiat (argument invocat constant privind toate cererile solicitantilor de azil provenind din tari africane, macinate de razboaie civile, cu ignorarea art. 2 din Legea nr. 15/1996), iar in final se mentioneaza ca e vorba de un pericol care ameninta ordinea publica si securitatea nationala a Romaniei, deci se impune respingerea cererii. In legatura cu acest din urma aspect, trebuie precizat ca, in sine, comiterea unei fapte penale, daca nu se inscrie in cele prevazute in Conventia de la Geneva din 1951, nu poate constitui un obstacol absolut in acordarea statutului de refugiat. Mai mult, persoana in cauza a fost achitata de o instanta judecatoreasca din Romania, astfel ca CRPM isi bazeaza decizia negativa pe o prezumtie de vinovatie dupa o hotarare judecatoreasca de achitare.

In realizarea programului sau, in 1996, APADOR-CH a colaborat cu mai multe organizatii, guvernamentale si neguvernamentale, precum: UNHCR (Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati), ECRE (European Council on Refugees and Exiles), ELENA, SIRDO (Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului – Programul de asistenta sociala), GRADO (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului – Programul de integrare), AIDROM, Salvati Copiii.

VIII. ALEGERI 1996

Pe parcursul intregului an 1996, APADOR-CH a urmarit activitatea de pregatire a alegerilor, unele aspecte ale desfasurarii campaniilor electorale si alegerile propriu-zise. In ciuda propunerilor de imbunatatire a legilor electorale adresate mai ales de organizatii neguvernamentale, Parlamentul s-a multumit doar cu modificari ale Legii alegerilor locale. La sfarsitul sesiunii parlamentare din vara, celelalte doua legi electorale – pentru alegeri parlamentare si respectiv prezidentiale – ramasesera neschimbate, cu toate ca ele contineau unele prevederi valabile numai pentru alegerile din 1992. Pentru ca totusi, alegerile fusesera deja anuntate pentru 3 noiembrie 1996, Guvernul Romaniei a decis modificarea lor prin hotarari de Guvern, lucru acceptat de Parlament, desi el contravine Constitutiei Romaniei. APADOR-CH a reactionat prompt, asa cum a facut-o si la incercarea Consiliului National al Audiovizualului de a se substitui legislativului prin emiterea unei decizii care modifica Legea alegerilor locale.

1. Alegerile locale (2 si 16 iunie 1996)

a) Pregatirea alegerilor

La 15 ianuarie 1996, CNA a emis Decizia nr. 2 cu privire la prezentarea si durata programelor posturilor de radio si televiziune publice si particulare pe perioada campaniei electorale pentru alegerile locale. APADOR-CH si-a exprimat punctul de vedere critic in privinta acestei decizii.

„Decizia contine un numar de restrictii si precizari care afecteaza libertatea de exprimare garantata de Constitutia Romaniei (art. 30), de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale (art. 10) si chiar de Legea Audiovizualului nr. 48/1992.

Trebuie precizat de la inceput ca decizia CNA instituie cenzurarea opiniilor exprimate de candidati prin posturile de radio si televiziune, publice si particulare, ceea ce echivaleaza cu restrangerea nelegala a exercitiului libertatii de exprimare. Astfel, in interventiile lor, candidatii nu vor putea :

– ‘sa conteste ordinea constitutionala’;

– ‘sa foloseasca in decor monumente si edificii reprezentative ale patrimoniului national’;

– ‘sa utilizeze documente care implica personalitati ale vietii publice, fara acordul scris al acestora sau al celor care le detin drepturile’.

Aceste restrangeri ale exercitiului libertatii de exprimare nu exista nici in Constitutie, nici in vreo lege in vigoare, inclusiv Legea Audiovizualului nr. 48/1992. Prin introducerea lor in Decizie, CNA isi depaseste atributiile, substituindu-se Parlamentului, singurul autorizat sa emita legi.

Textul Deciziei CNA nu precizeaza cine cenzureaza discursurile candidatilor dar, intrucat sanctiunile vizeaza postul de televiziune sau radio public sau privat care le difuzeaza, rezulta ca tot acesta ar urma sa efectueze operatiunea. Amintim ca atat Constitutia cat si Legea Audiovizualului interzic cenzura sub orice forma.

Conform Constitutiei (art. 49) ‘Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege (subl.n.) si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice…’ Si Conventia europeana, care este parte din dreptul intern si are prioritate asupra legilor interne in cazul existentei unor neconcordante (Constitutia Romaniei, art. 20), precizeaza ca restrangerile aduse exercitiului libertatii de exprimare trebuie sa ‘fie prevazute de lege’, ‘sa constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor…’. Asadar, prima conditie este existenta unei legi. Or, dupa cum s-a dovedit, jumatate din conditiile restrictive impuse de CNA nu figureaza in nici o lege. O decizie a unei institutii de natura administrativa nu poate avea putere de lege. Legea Audiovizualului impune in art. 2 o serie de restrangeri ale exercitiului libertatii de exprimare. CNA trebuia sa se limiteze la acele restrangeri si nu sa impuna altele noi.

Documentul CNA prevede ca, in cazul nerespectarii conditiilor impuse, sa fie retrasa decizia de autorizare a postului de televiziune sau radio, public sau privat. Legea Audiovizualului precizeaza in o serie de sanctiuni care merg gradat de la somatie la retragerea deciziei de autorizare sau a licentei de emisie. Asadar CNA recurge direct la ultima treapta a sanctiunilor, ignorandu-le pe cele intermediare.

Pe de alta parte, decizia CNA nu pomeneste nimic despre candidatul care ar fi incalcat prevederile restrictive intr-o emisiune la radio sau televiziune. Se trunchiaza astfel art. 2 pct. 5 din Legea Audiovizualului care stipuleaza ca „Raspunderea civila pentru continutul informatiei transmise prin mijloace de comunicare audiovizuale prin care s-au adus daune materiale sau morale revine, dupa caz, in conditiile legii, realizatorului, autorului, titularului licentei de emisie, proprietarului statiei radioelectrice prin care s-a facut comunicarea.'(subl.n.)

Intr-un caz celebru judecat de Curtea europeana pentru drepturile omului de la Strasbourg in 1994 (Jersild contra Danemarcei), statul danez a fost gasit vinovat de violarea art. 10 din Conventia europeana. Decizia Curtii se bazeaza pe faptul ca masura adoptata de autoritatile daneze nu s-a dovedit ‘necesara intr-o societate democratica’. Citam din argumentatia Curtii de la Strasbourg :

‘Curtea aminteste ca libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si ca garantiile acordate presei capata, deci, o importanta deosebita. Aceasta nu poate depasi limitele fixate mai ales pentru ‘protejarea reputatiei si drepturilor altora’; cu toate acestea, ii revine sarcina de a comunica informatii si idei asupra unor chestiuni de interes public. La functia sa de a difuza, se adauga dreptul publicului de a primi. Daca nu ar fi asa, presa nu si-ar putea juca rolul indispensabil de ‘caine de paza’ public. Cu toate ca au fost formulate initial pentru presa scrisa, aceste principii se aplica fara indoiala si mijloacelor audiovizuale’.

‘In acelasi timp, o prezentare obiectiva si echilibrata poate folosi cai foarte diferite in functie, intre altele, de mijlocul de comunicare in cauza. Nu este de competenta Curtii si, de altfel, nici a jurisdictiilor nationale, (subl.n.) de a se substitui presei pentru a spune ziaristilor ce tehnica de prezentare trebuie sa adopte. In aceasta privinta, Curtea aminteste ca, pe langa substanta ideilor si informatiilor exprimate, articolul 10 protejeaza modul lor de exprimare’.

APADOR-CH considera ca CNA trebuie sa elimine din Decizia nr. 2 atat restrictiile impuse candidatilor care isi vor prezenta opiniile la posturi de radio si televiziune publice si private, cat si sanctionarea posturilor respective in cazul nerespectarii acestei decizii.”

In urma protestelor reprezentantilor societatii civile – inclusiv APADOR-CH – CNA si-a retras decizia pe care a emis-o din nou, sub o forma modificata, dupa ce Parlamentul a adus la zi legea alegerilor locale.

b) Desfasurarea alegerilor

La primul tur de scrutin din data de 2 iunie, APADOR-CH a colaborat cu asociatia Pro Democratia in vederea supravegherii corectitudinii alegerilor din Bucuresti. Echipe mobile au fost prezente in numeroase sectii de votare. Concluziile dupa primul tur de scrutin au fost facute publice printr-un comunicat comun APADOR-CH – Pro Democratia in care se precizau urmatoarele :

„Organizarea generala in Capitala a fost extrem de defectuoasa:

a) Listele electorale au continut erori mai numeroase si mai grave decat cele de la alegerile din 1990 si 1992: portiuni de strazi sau blocuri intregi nu figurau pe liste; multe imobile erau trecute la doua adrese; persoane decedate erau trecute totusi pe liste; persoane inexistente au aparut pe listele unor sectii de votare nou infiintate; multe persoane au fost radiate de pe listele folosite in 1992, desi domiciliau la aceeasi adresa etc. A fost necesara intocmirea unor liste suplimentare care, in unele cazuri, au cuprins pana la o patrime din numarul alegatorilor.

b) Au existat carente in aprovizionarea sectiilor cu materialele necesare desfasurarii votarii: cantitati insuficiente de tus, ceea ce a dus, in unele sectii, la oprirea temporara a votarii; calitatea foarte proasta a tusului, ceea ce a dus fie la neimprimarea stampilei, fie la penetrarea mai multor foi din buletinul de vot; repartizarea nejudicioasa a urnelor, ignorindu-se numarul alegatorilor inscrisi pe liste; lipsa urnelor volante.

c) In majoritatea sectiilor de votare nu erau afisate nici listele electorale si nici modelele buletinelor de vot, desi acest lucru ar fi fost in folosul cetatenilor.

Interpretarea legii electorale de catre Biroul Electoral Central, Biroul Electoral al Circumscriptiei Bucuresti si Birourile Electorale ale sectoarelor:

a) Modul de anulare, la sfarsitul votarii, a buletinelor de vot ramase nefolosite: la sectoarele 1 si 2 s-au dat instructiuni pe data de 1 iunie 1996 privind anularea fiecarui buletin de vot neutilizat prin stampilarea cu stampila de control a sectiei de votare si inscriptionarea cuvantului „Anulat” pe prima pagina; la sectoarele 3, 4 si 6 la instructajul facut de circumscriptiile de sector s-a precizat ca anularea buletinelor de vot ramase nefolosite se poate face prin returnarea pachetelor nedesfacute si aplicarea mentiunii „Anulat” pe ambalaj. Biroul Electoral al Circumscriptiei Bucuresti a confirmat ca pachetele astfel returnate vor fi considerate ca „buletine de vot anulate”.

Din cauza instructiunilor diferite nu s-a putut tine o evidenta corecta a numarului de buletine de vot primite de sectii.

b) Aplicarea stampilei de control pe buletinele de vot: cu toate ca legea electorala mentioneaza ca stampila de control a sectiei de votare se aplica pe spatele ultimei file a buletinului de vot (fila alba), in sectoarele 3 si 4 s-au dat instructiuni de aplicare a stampilei de control pe prima pagina a buletinului de vot. Desi acest procedeu nu afecteaza valabilitatea votului exprimat, utilizarea lui in unele sectii din sectorul 4 a creat confuzii, mergand de la anularea buletinelor de vot neutilizate pana la anularea voturilor deja exprimate. A fost necesara interventia Biroului Electoral al Circumscriptiei Bucuresti pentru rezolvarea problemei ce a aparut ca urmare a interpretarii neuniforme a prevederilor legii.

c) Elaborarea si transmiterea de catre Biroul Electoral Central a unor hotarari continand clarificari privind desfasurarea alegerilor si constatarea rezultatelor alegerilor cu doar doua zile inainte de ziua algerilor (Nr. 319/31 mai 1996) a facut practic imposibila cunoasterea si aplicarea lor uniforma in toate sectiile de votare din tara.

d) Interpretarea prevederilor legale privind votul militarilor in termen din unitatile militare: desi legea prevede in mod expres ca militarii in termen voteaza numai pentru alegerea primarului si consiliului local din localitatea unde este situata unitatea militara, Biroul Electoral Central a trimis Birourilor Electorale Judetene instructiuni permitand acestora sa voteze si pentru consiliul judetean.

Cele doua asociatii au considerat ca aceste instructiuni nu reprezinta o interpretare a legii, ci o adaugare la prevederile sale, ceea ce este de competenta exclusiva a Parlamentului.

Contactat telefonic de APADOR-CH, unul din magistratii membri ai Biroul Electoral Central a recunoscut ca instructiunile elaborate de Birou adauga la lege, dar a considerat aceasta initiativa benefica, dat fiind ca legea este restrictiva.

Necunoasterea prevederilor legii electorale de catre unii presedinti si membri ai comsiilor electorale ale sectiilor de votare:

a) In unele sectii de votare alegatorilor care s-au prezentat la vot nu li s-a permis semnarea listelor electorale.

b) Au fost cazuri in care unor observatori acreditati conform legii, deci din partea organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului, li s-a refuzat, initial, accesul in unele sectii de votare.

c) In unele sectii de votare, in afara reprezentantilor partidelor politice, a fost acceptata prezenta unor persoane care s-au recomandat ca fiind observatori din partea unor partide politice, cu toate ca aceasta categorie nu este prevazuta de legea electorala. Documentele de care s-au prevalat erau simple adeverinte din partea propriilor partide.”

APADOR-CH si Pro Democratia au considerat neregulile semnalate, care, prin numarul lor, pot influenta rezultatul alegerilor, o evidenta lipsa de respect a autoritatilor fata de cetatenii Romaniei, de principiile democratiei si ale statului de drept.

Intre primul si al doilea tur de scrutin APADOR-CH a semnalat difuzarea la televiziune a unui clip electoral al unuia din cei doi candidati la functia de primar general al municipiului Bucuresti ce reprezenta un caz de violare a drepturilor omului. In comunicatul dat publicitatii se mentioneaza urmatoarele :

„Autorii acestui clip au folosit materialele electorale ale unor contracandidati si au inserat declaratii apartinand unor personalitati publice, fara a fi cerut consimtamantul acestora. Astfel, ei au incalcat articolul 30 din Constitutie care stipuleaza la alineatul (6) ca : ‘Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine’ (subl.n.). Dreptului unei persoane la propria imagine ii corespunde interdictia, pentru oricare alta persoana fizica sau juridica, de a-i folosi chipul, fara acordul acesteia, in fotografii, filme, afise sau orice alte materiale pentru publicitate electorala sau comerciala.

APADOR-CH cere Consiliului National al Audiovizualului, organism direct raspunzator de modul in care se desfasoara campania electorala, sa ia imediat masurile ce se impun pentru tragerea la raspundere a autorilor oricarui clip electoral care violeaza dreptul la propria imagine.”

APADOR-CH a avut echipe mobile si la al doilea tur de scrutin pentru alegerea primarului Bucurestiului. Nu s-au mai semnalat decat nereguli minore, fara efect asupra rezultatelor alegerilor locale din capitala.

2. Alegerile parlamentare si prezidentiale (3 si 17 noiembrie 1996)

Dat fiind ca Legile nr. 68 si 69 din 1992 nu au fost aduse la zi de Parlamentul Romaniei, aceasta atributie a legislativului a fost preluata de executiv prin emiterea unui numar de noua Hotarari privind alegerile parlamentare si prezidentiale. APADOR-CH a considerat ca doua din aceste Hotarari (nr. 580 si 582) au modificat legile 68 si 69 din 1992 lucru nepermis de Constitutie. In comunicatul asociatiei, din 3 octombrie 1996, se mentioneaza:

” In legatura cu alegerile parlamentare si prezidentiale ce vor avea loc pe data de 3 noiembrie 1996, APADOR-CH semnaleaza incalcarea Constitutiei Romaniei si a mai multor legi referitoare la desfasurarea alegerilor si a campaniei electorale.

1. Modificarea legilor nr. 68 si 69 din 1992 privind alegerile parlamentare si prezidentiale prin Hotararile Guvernului nr. 580 si 582 din 1996

Guvernul Romaniei a adoptat un numar de noua hotarari in vederea desfasurarii alegerilor din luna noiembrie. Doua dintre acestea, nr. 580 si 582 din 1996, modifica legile 68 si 69 din 1992, legi neluate in discutie de Parlamentul Romaniei in actuala legislatura.

Articolul 107 (2) din Constitutia Romaniei prevede ca „Hotararile [Guvernului] se emit pentru organizarea executarii legilor” ceea ce inseamna ca un asemenea act guvernamental are scopul de a stabili modalitatile concrete de aplicare a prevederilor legale si nu de a adauga la lege.

a) Hotararea nr. 580 creaza un Secretariat Tehnic Central precum si secretariate tehnice judetene, organisme subordonate Guvernului, respectiv Prefecturilor. Hotararea prevede ca la nivel de prefecturi sa se constituie grupuri tehnice de lucru, conduse de directorii generali ai prefecturilor, iar Nota care insoteste Anexa 1 precizeaza: „Lucrarile operative ale Secretariatului Tehnic Central vor fi asigurate de catre Departamentul pentru Administratie Publica Locala”. Aceeasi Nota mentioneaza ca „Fiecare minister sau institutie din Secretariatul Tehnic Central va desemna cate un specialist care va lucra efectiv la Biroul Electoral Central si, respectiv, la Guvern”. Anexa 1 cuprinde lista celor 20 de ministere, agentii guvernamentale sau alte institutii care compun Secretariatul Tehnic Central, printre ele aflandu-se Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Ministerul Industriilor etc.

Legea nr. 68/1992 mentioneaza la art. 84 ca: „(1) Guvernul Romaniei va asigura, pentru sprijinirea activitatii birourilor electorale, statisticienii si personalul tehnic auxiliar necesar. (2) Pe perioada cat functioneaza birourile electorale, membrii acestora, statisticienii si personalul tehnic auxiliar, incadrati cu contract de munca, se considera detasati.” Este singurul articol din lege care se refera la vreun personal tehnic. Prin Hotararea 580, Guvernul Romaniei modifica Legea nr. 68/1992, transformand aceasta categorie intr-o structura paralela birourilor electorale si independenta de acestea, instaurandu-se practic un control al Guvernului asupra desfasurarii intregului proces electoral.

Prezenta reprezentantilor celor 20 de ministere sau institutii la Biroul Electoral Central unde vor „lucra efectiv” este cel putin discutabila. Care va fi rolul reprezentantilor – de pilda ai Ministerului de Interne, Apararii Nationale, Sanatatii, Invatamantului, Industriilor etc. sau ai Secretariatului General al Guvernului – la BEC, organism format, conform Legii 68, art. 24 paragraf 1 din 7 judecatori ai Curtii Supreme si 16 reprezentanti ai partidelor, formatiunilor politice si coalitiilor acestora? Cu toate ca Hotararea Guvernului nu o spune clar, ea da de inteles ca si la nivelul Birourilor electorale judetene se va petrece acelasi fenomen de dublare a atributiilor sau de control asupra membrilor BEJ.

Hotararea nr. 580 intervine si la nivel de sectie de votare, art. 9 din Hotarare precizand ca „Ministerul Invatamantului va dispune masurile necesare … pentru sprijinirea cu cadre didactice a operatiunilor tehnice de votare”. Prezenta acestor persoane, recomandate ca facand parte din „personalul tehnic auxiliar”, a creat foarte multe probleme atat la alegerile din 1992 cat si la „localele” din 1996. Intr-o sectie de votare, unde sarcinile birourilor electorale sunt foarte clar precizate, acest „personal tehnic auxiliar” este total inutil, nefacand decat sa incurce desfasurarea procesului votarii si sa starneasca suspiciuni. Art. 51 din Legea nr. 68/1992 reglementeaza in termeni precisi problema prezentei in sectiile de votare si nu exista nici un temei – de drept sau de fapt – pentru adaugiri sau modificari efectuate de Guvern.

b) Cea de a doua Hotarare, nr. 582/1996, modifica Legea 68 cu privire la observatorii interni. Prezenta acestora, acreditati de organizatii neguvernamentale de drepturile omului a fost limitata de Legea nr. 68/1992 doar la alegerile din 1992. Hotararea Guvernului nr. 582 schimba continutul art. 93 paragraful 1, autorizand prezenta observatorilor interni in sectiile de votare. APADOR-CH a militat in cursul ultimilor ani pentru modificarea Legilor nr. 68 si 69 din 1992 astfel incat acestea sa permita supravegherea alegerilor de catre observatori interni. Dar, in actualul cadru legislativ, chiar daca prezenta observatorilor interni este nu numai binevenita, ci si foarte necesara, aceasta nu poate sa constituie o justificare pentru nerespectarea de catre Guvern a Constitutiei Romaniei. De altfel, trebuie mentionat ca deoarece Parlamentul nu a efectuat aceste modificari ale Legilor nr. 68 si 69/ 1992, Hotararea Guvernului permite prezenta observatorilor interni, dar in conditiile din 1992, deci intr-o forma mult mai restrictiva decat la alegerile locale din vara acestui an (va fi admis doar un observator la o sectie de votare, iar daca vor exista cereri de acreditare pentru doi sau mai multi observatori pentru aceeasi sectie se va proceda la tragerea la sorti).

2. Nerespectarea de catre Guvernul Romaniei a art. 92 (2) din Legea nr. 68/1992 referitor la tiparirea si distribuirea cartilor de alegator

Conform acestui text, cartile de alegator urmau sa fie „tiparite, intocmite si eliberate” pana la 31 decembrie 1992. Vreme de aproape 4 ani Guvernul Romaniei nu si-a indeplinit aceasta obligatie. Prin articolul 4 (2) din Hotararea 580/17 iulie 1996 el a modificat insa legea alegerilor parlamentare, instituind un alt termen de eliberare a cartilor de alegator, anume 15 octombrie 1996. La inceputul lunii octombrie, devenind evident ca o asemenea actiune nu poate fi finalizata pana la alegerile din 3 noiembrie, Guvernul, incalcand prevederile art. 114 (1) din Constitutie, a emis o ordonanta de urgenta prin care a modificat legea alegerilor parlamentare, permitand prezentarea la vot fara cartea de alegator si acoperindu-si astfel nerespectarea, timp de aproape patru ani, a unei obligatii legale.

3. Nerespectarea Legii nr. 48/1992 de catre Consiliul National al Audiovizualului

Conform art. 21 din Legea audiovizualului (nr. 48/1992), „Prin serviciile de comunicatie audiovizuala distribuite prin cablu se pot efectua, separat sau cumulativ: a) retransmisia programelor difuzate pe cale radioelectrica, terestra sau prin satelit; b) retransmisia de productii audiovizuale inregistrate prin diverse mijloace; c) difuzarea programelor de conceptie proprie”. Singura cerinta pe care legea o impune este ca licenta de emisie sa specifice categoriile de servicii ce se vor efectua. Ignorand prevederile legale, Consiliul National al Audiovizualului a emis Decizia nr. 88 privind conditiile de prezentare si duratele programelor de radio si televiziune destinate campaniei electorale. La alineatul 3 al punctului 1.4 se precizeaza: „Operatorii CATV, in perioada campaniei electorale, se vor implica numai prin retransmiterea de programe in cadrul serviciului definit prin art. 21 lit. a) din Legea nr. 49/1992”. Asadar, in ciuda faptului ca unele televiziuni prin cablu au, conform licentei emise pe baza legii, posibilitatea de a difuza programe de conceptie proprie, sau de a retransmite productii audioviziuale inregistrate prin diverse mijloace, CNA interzice acest drept in virtutea unei prerogative pe care si-a arogat-o singur, fara vreun temei legal.

4. Nerespectarea de catre unele publicatii, unele posturi de televiziune si unii candidati a prevederilor legale privind propaganda electorala

Conform art. 44 alin. (4) din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului „Este interzis orice procedeu de publicitate comerciala prin presa sau mijloace de comunicare audio-vizuala in scop de propaganda electorala”. In prezent, mai multe formatiuni politice care se afla in cursa electorala au platit unor publicatii si unor posturi de televiziune, in regim de publicitate comerciala, spatii tipografice sau de emisie pentru propaganda lor electorala. Acest lucru a fost facut public de cei care au oferit respectivele spatii si nu a fost contestat de beneficiari, ceea ce confirma adevarul afirmatiilor.

In legatura cu toate aceste incalcari, APADOR-CH atrage atentia autoritatilor publice responsabile si participantilor la competitia electorala ca atitudinea de desconsiderare a principiilor statului de drept, sau lipsa de reactie la incalcarea acestor principii, constituie o amenintare cu consecinte greu evaluabile asupra procesului democratic din Romania.”

Avand in vedere experienta acumulata de APADOR-CH cu ocazia monitorizarii alegerilor locale si parlamentare din 1992, precum si a celor locale din 1996 si tinand cont de dificultatile cu care s-au confruntat multe birouri electorale de sectie in urma unor instructiuni neunitare si confuze emise de Biroul Electoral Central sau de Birourile electorale de circumscriptie, asociatia a pregatit un set de recomandari pe care le-a transmis Biroului Electoral Central inainte de desfasurarea primului tur de scrutin:

„a) Toti presedintii birourilor electorale de sectie sa fie obligati sa aplice intocmai, fara interpretari sau adaugiri, prevederile cuprinse in Legile nr. 68 si 69/1992 precum si instructiunile Biroului Electoral Central;

b) Toate buletinele de vot de la fiecare sectie de votare sa fie numarate si stampilate cu stampila de control inainte de inceperea votarii. Sa nu fie permisa, in ziua votarii, pastrarea buletinelor de vot in pachete nedesfacute si nici desfacerea lor pe parcursul zilei, in functie de prezentarea cetatenilor la vot. Stampila de control sa fie aplicata obligatoriu numai pe ultima coperta a buletinelor de vot;

c) Listele de alegatori sa fie afisate la vedere cu cel putin o saptamana inainte de ziua alegerilor;

d) Modelele buletinelor de vot sa fie afisate la vedere in fiecare sectie de votare cu precizarea expresa ca presedintele sectiei de votare sa anuleze fiecare pagina;

e) Depozitarea buletinelor de vot, in ziua alegerilor, sa nu se faca in alte incaperi decat cele care servesc drept sectie de votare;

f) Dupa inchiderea sectiei de votare, toate buletinele de vot nefolosite sa fie anulate in mod unitar, inainte de deschiderea urnei. Sugeram taierea unui colt al fiecarui buletin nefolosit.

g) Sefii birourilor electorale de sectie sa fie instruiti in mod foarte clar cu privire la ora de inchidere a sectiilor si anume

– nici o sectie nu poate fi inchisa inainte de ora stabilita prin lege (21.00)

– programul de functionare al fiecarei sectii poate fi prelungit peste ora 21.00 numai in situatia in care la acea ora exista persoane care asteapta sa voteze. Programul se va prelungi numai cu timpul necesar acestor persoane pentru a vota, fara a se mai permite accesul altora in sectie;

h) La incheierea operatiunilor din fiecare sectie de votare, sa se afiseze la vedere o copie dupa procesul verbal in care au fost consemnate rezultatele. Aceasta copie va ramane afisata pana dupa anuntarea rezultatelor oficiale.”

In acelasi timp, avand in vedere importanta respectarii principiilor statului de drept, APADOR-CH a urmarit solutionarea de catre Curtea Constitutionala a contestatiilor privind candidatura lui Ion Iliescu la functia suprema in stat. Considerand ca prin procedura de solutionare a contestatiilor aceste principii au fost prejudiciate, la 9 septembrie, APADOR-CH a elaborat un comunicat in care se preciza:

„In legatura cu Hotararea nr. 1 din 8 septembrie 1996 a Curtii Constitutionale, prin care s-au solutionat contestatiile depuse impotriva inregistrarii candidaturii domnului Ion Iliescu pentru functia de Presedinte al Romaniei, APADOR-CH considera ca judecarea cauzei in sedinta secreta, in absenta partilor sau a avocatilor lor, constituie un act care aduce grave atingeri dreptului fundamental al omului la un proces corect si echitabil.

Conform textelor de lege in vigoare, astfel de contestatii se solutioneaza pe baza prevederilor din Legea de functionare a Curtii Constitutionale, din legile privind alegerea Parlamentului si a Presedintelui, completandu-se cu dispozitiile referitoare la ordonanta presedintiala si principiile generale ale procedurii civile.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede ca „Sedintele de judecata sunt publice, in afara de cazul in care, din motive intemeiate, presedintele Curtii sau completul de judecata hotaraste sedinta secreta.” Art. 581 alin. (3) din Codul de procedura civila precizeaza ca „Ordonanta (presedintiala) va putea fi data si fara citarea partilor…” Rezulta asadar ca PUBLICITATEA SEDINTELOR DE JUDECATA reprezinta principiul, in vreme ce caracterul secret constituie exceptia. Daca in cazul ordonantei presedintiale (art. 581 c.p.c.) judecatorul va putea hotari ca partile sa nu fie citate, fara a exista obligatia motivarii acestei decizii, in cazul Curtii Constitutionale legea cere ca declararea unei sedinte ca secreta sa se faca „din motive intemeiate”.

Argumentand decizia de a solutiona contestatiile in sedinta secreta (in absenta partilor sau a avocatilor lor), Hotararea nr.1/1996 precizeaza : „Curtea a decis solutionarea contestatiilor fara citarea partilor, avand in vedere cerinta legala a rezolvarii lor in maximum 48 de ore…” Asadar, in opinia instantei constitutionale, cerinta solutionarii cauzei in 48 de ore constituie „motiv intemeiat” pentru declararea sedintei ca secreta. In felul acesta Curtea Constitutionala transforma exceptia in regula, pentru ca ea va trebui intotdeauna sa solutioneze o astfel de contestatie in 48 de ore si deci INTOTDEAUNA sedinta va fi secreta. APADOR-CH considera ca aceasta interpretare contravine principiului fundamental al dreptului roman care consacra publicitatea sedintelor de judecata si contrazice vointa legiuitorului care, redactand textul art. 14 al legii de functionare a Curtii, l-a mentionat in mod expres inca o data.

In acelasi timp, decizia Curtii Constitutionale de a rezolva contestatiile in sedinta secreta (in absenta partilor sau a avocatilor lor) constituie o violare a art. 6 al Conventiei europene a drepturilor omului, care precizeaza ca „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale…” Acelasi articol mentioneaza situatiile in care „accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului…”, dar, evident, nu si partilor sau avocatilor acestora. Cum Conventia Europeana este parte a dreptului intern roman, iar potrivit art. 20 (2) din Constitutie are prioritate asupra legilor interne, Curtea Constitutionala avea obligatia de a da intaietate reglementarilor internationale.

Dispunand solutionarea contestatiilor in sedinta secreta, fara sa permita accesul partilor, Curtea Constitutionala a interzis in fapt dreptul acestora la aparare, consacrat de art. 24 din Constitutie, in conditiile in care, derogand de la dreptul comun, hotararea Curtii nu poate fi recurata.

Un ultim aspect ce trebuie subliniat priveste „interesul public”. Chestiunea unei noi candidaturi a domnului Ion Iliescu se afla de mai multa vreme in atentia publicului roman, datorita pozitiilor pro si contra ale participantilor la aceasta disputa. Opinia publica din Romania astepta cu mult interes dezbaterile din fata Curtii Constitutionale, ca si decizia acestei instante. In spiritul respectului fata de alegatori si al cultivarii increderii acestora in statul de drept, Curtea Constitutionala avea obligatia de a solutiona contestatiile „la lumina zilei”. Neprocedand asa, ea contribuie la subminarea increderii cetatenilor romani in statul de drept si in actul de justitie.”

Pe durata scrutinului pentru alegerea noului Parlament si a primului tur pentru prezidentiale, APADOR-CH a avut observatori la Biroul Electoral al Circumscriptiei Municipiului Bucuresti, scopul principal fiind monitorizarea rezultatelor votului din sectiile organizate in ambasadele si consulatele Romaniei pentru cetatenii romani aflati in strainatate. Cu aceasta ocazie, observatorii asociatiei au putut constata unele nereguli in primirea si prelucrarea proceselor verbale de la sectiile de votare din Bucuresti, nereguli pe care le-au prezentat opiniei publice. Astfel, APADOR-CH a observat ca:

„… s-au semnalat repetate modificari ale proceselor verbale de la sectiile de votare, lucru ce poate influenta semnificativ rezultatele finale pe Capitala.

Foarte multi presedinti ai sectiilor de votare au comis erori la intocmirea proceselor verbale de consemnare a voturilor. La verificarile facute la BECMB, ei au trebuit sa modifice procesele verbale in asa fel incat sa se poata inchide cheia aritmetica. Aceste modificari au fost efectuate de presedintii (sau vicepresedintii) de sectii in prezenta a cel mult un membru al comisiei sectiei respective;

Unele procese verbale au fost fie intocmite, fie recopiate in incinta BECMB, formularele fiind semnate anticipat, in alb, de membrii birourilor electorale ale sectiilor. Cateva procese verbale erau semnate numai de presedinte, altele nu erau semnate de totalitatea membrilor biroului de sectie.

Voturile nule aduse de la sectiile de votare nu au fost verificate decat rare ori, in special de candidatii partidelor politice prezenti la BECMB;

Dupa predarea proceselor verbale impreuna cu voturile nule si stampilele, unii presedinti ai sectiilor de votare (aproximativ 120) au fost chemati telefonic la BECMB, marti 5 noiembrie. In ciuda verificarilor de la predare s-a constatat, la introducerea datelor pe computer, ca procesele verbale prezentau operatii incorecte. Presedintii au venit si au operat noi modificari in documente, in unele cazuri folosind stampila propriei sectii de votare (recuperata din sacii cu stampile), sau chiar stampila altei sectii de votare. Dupa ce un numar de presedinti se prezentasera deja si modificasera cifrele, presedintele BECMB a hotarat sa foloseasca, pentru acest gen de modificari, stampila BECMB, dar numai in situatia in care cifrele modificate priveau numarul de voturi valabil exprimate sau cele nule.”

APADOR-CH a atras atentia opiniei publice ca „aceste modificari succesive, efectuate fara ca membrii birourilor electorale de la sectiile respective sa fie de fata si fara a se reverifica buletinele de vot valabil exprimate sau nule, afecteaza optiunile exprimate de electorat.”

La al doilea tur de scrutin, pentru alegeri prezidentiale, APADOR-CH a continuat monitorizarea centralizarii rezultatelor voturilor din sectiile organizate de ambasadele si consulatele Romaniei pentru cetatenii romani aflati in strainatate. Ca si la primul tur de scrutin, observatorii APADOR-CH au urmarit si preluarea proceselor verbale sosite la BECMB de la sectiile de votare din Bucuresti. Cu mici exceptii, nu s-au mai constatat nereguli, procedura de vot fiind mult simplificata, avand in vedere ca nu mai existau decat doi candidati.

XI. ALTE ACTIVITATI

1. Centrul pentru Drepturile Omului

a) Documentare, informare, baze de date

Anul 1996 a fost dedicat dezvoltarii bazelor de date existente. Publicul care viziteaza centrul are acum posibilitatea accesarii acestora prin intermediul unui computer instalat in sala de lectura si al unui echipament CD-ROM.

Ca si in anii precedenti, prioritate in achizitionarea de noi materiale a avut sistemul european de protectie a drepturilor omului, cu accent pe jurisprudenta Comisiei Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene a Drepturilor Omului (din cadrul Consiliului Europei).

Incepand cu anul 1996, Centrul ofera vizitatorilor sai posibilitatea cautarii de informatii prin sistemul Internet. In acest fel s-a largit mult gama informatiilor furnizate precum si viteza de gasire a acestora. Posibilitatea stocarii de informatii in format electronic avantajeaza spatiul de expunere si depozitare al bibliotecii, si asa insuficient. Accesul gratuit la Internet a fost posibil prin intermediul unui proiect al Grupului pentru Dialog Social finantat de Fundatia Soros.

b) Asistenta acordata de CDO

La finele anului 1997, CDO a primit vizita documentaristei Centrului Bulgar pentru Drepturile Omului, recent infiintat. In timpul stagiului de o saptamana ea a putut sa se familiarizeze cu problemele specifice ale unui centru de documentare privind drepturile omului precum si folosirea programului de baze de date CDS-ISIS si a formatului standard HURIDOCS de inregistrare a referintelor bibliografice. Acest stagiu de pregatire a constituit prima parte a unui program ce va continua in 1997.

c) Revista Romana de Drepturile Omului (RRDO)

In 1996 au fost editate numerele 11, 12 si 13 precum si doua suplimente ale RRDO.

Premiera anului 1996 – primele trei cazuri impotriva Romaniei admise de Comisia Europeana a Drepturilor Omului – a fost marcata de RRDO prin publicarea traducerii integrale a deciziei de admisibilitate. Locul meselor rotunde a fost luat, in 1996, de anchetele CDO pe doua din temele acute ale anului: constitutionalitatea candidaturii Presedintelui Ion Iliescu, functionarea sistemului votului electronic in Senatul Romaniei si corectitudinea procesului legislativ.

Cele doua suplimente ale RRDO au tratat accesul la informatie in Romania si libertatea de exprimare in jurisprudenta Curtii Europene de la Strasbourg.

Accesul la informatie in Romania (autori Gabriel Andreescu, Manuela Stefanescu si Renate Weber) a dorit sa ofere solutii unei probleme a societatii romanesti de astazi: discrepanta dintre nevoia de informatii aflate in custodia institutiilor statului si raspunsul acestora la cererile formulate de cetateni. Lucrarea efectueaza o trecere in revista a cadrului legislativ privind accesul la informatie, a practicii institutionale precum si comentarii cu privire la transparenta procesului legislativ si a formatiunilor politice. Suplimentul promoveaza un anteproiect de lege privind accesul la informatie formulat de APADOR-CH.

Libertatea de exprimare: decizii ale Curtii Europene a Drepturilor Omului (traducerea si selectia Monica Macovei) a avut ca scop necesitatea de a veni in intampinarea a doua mari probleme: numarul mare de cazuri de ziaristi trimisi in judecata pentru delicte de opinie prin presa, precum si slaba informare a instantelor nationale cu privire la dreptul international aplicabil in Romania. Lucrarea contine traducerea unor fragmente relevante dintr-o selectie a deciziilor Curtii Europene de la Strabourg privind articolul 10 al Conventiei europene a drepturilor omului.

d) Publicarea volumului Dreptul international al drepturilor omului

Autorul cartii este binecunoscutul expert in drept international Thomas Buergenthal. Lucrarea reprezinta un adevarat curs de drept international al drepturilor omului, ea nelimitandu-se la descrierea sistemelor internationale existente si la enumerarea instrumentelor elborate, ci fiind un document viu, bogat in referinte cazuistice. Volumul cuprinde si un capitol privind „Romania si dreptul international al drepturilor omului”, elaborat de Renate Weber.

2. Cazuri in atentia APADOR-CH

a) Constanta Dramba (Bucuresti)

Constanta Dramba, in varsta de 80 de ani, vaduva unui reputat savant, a fost internata pe data de 19 iulie 1996 la spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucuresti si transferata – se pare – la un azil de batrani handicapati. Conform celor declarate de persoanele care au vizitat-o pe doamna Dramba – fosti elevi si colegi de catedra -, aceasta nu prezinta manifestari specifice unui bolnav psihic, avand memoria intacta si un tonus normal. Conform acelorasi relatari, doamna Dramba nu si-a dat consimtamantul in vederea internarii. Avand in vedere ca se pune problema clarificarii conditiilor in care doamna Constanta Dramba a fost privata de libertate, APADOR-CH a trimis o adresa spitalului si copii la Ministerul Sanatatii, Directia Generala Sanitara si Autoritatea Tutelara sector 2 cerand raspuns la urmatoarele intrebari :

– Care a fost temeiul, de fapt si de drept, al internarii doamnei Constanta Dramba?

– Cine a transportat-o pe doamna Dramba la spital, cine i-a facut internarea si cu ce diagnostic?

– Daca a existat vreo hotarare judecatoreasca, ce instanta a emis-o, sub ce numar si la ce data?

– Daca s-a efectuat o expertiza psihiatrica, de catre cine si care au fost rezultatele?

– Daca i s-a facut vreun tratament si cu ce medicamente?

– Daca doamna Dramba mai este internata in spital iar daca nu, cand si cu ce diagnostic a fost externata sau transferata?

Pana la data redactarii prezentului raport, asociatia nu primise nici un raspuns.

b) Ilie Rotundu – satul Deia, comuna Frumosu

Comuna Frumosu, de care apartine satul Deia, este situata la circa 50 km de Suceava, pe drumul spre Vatra Moldovitei. Comuna este strabatuta de o linie ferata pe care circula cam opt trenuri in 24 de ore (personale sau curse, precum si marfare). Linia ferata nu este separata de sosea prin garduri sau sisteme de semnalizare, cu exceptia „crucii Sfantului Andrei”, amplasata la punctele in care soseaua intretaie calea ferata. Pe timpul noptii – cand circula cel putin doua trenuri – iluminatul este inexistent. Toate acestea fac ca riscul accidentelor sa fie foarte mare. SNCFR nu a luat nici o masura de protectie iar satenii par atat de obisnuiti cu situatia incat nici nu le trece prin minte sa protesteze.

In seara zilei de 26 decembrie 1993, Ilie Rotundu, in varsta de 17 ani, a plecat de acasa avand asupra sa suma de 14.000 lei. La discoteca din Frumosu, a consumat – conform declaratiei proprietarei – un sfert de litru de vin. In jurul orelor 24 (dupa unele persoane) sau 1:00 (dupa alta varianta) Ilie a iesit din discoteca, a traversat soseaua si s-a dus sa urineze in spatele unor magazii in constructie. El sustine ca in acel moment a primit o lovitura puternica la cap, dupa care nu a mai fost constient de nimic. A fost gasit in ziua urmatoare (27 decembrie), in jurul orei 10:00 dimineata, de doi sateni si transportat – cu caruta – de un al treilea, la spitalul din Campulung Moldovenesc. Starea sa fiind foarte grava, a fost dus la Spitalul Clinic de Neurochirurgie nr. 3 de la Iasi, unde a fost operat la cap. Biletul de iesire din spitalul din Iasi (sectia a II-a Neurochirurgie – nr 15365 din 1 ianuarie 1994) precizeaza ca Ilie Rotundu a fost internat la 27 decembrie cu diagnosticul „plaga cranio-cerebrala dreapta”, „stare de coma grad II cu hemiplegie stg. dupa un traumatism cranio-cerebral prin agresiune”. Dupa operatie, care a constat in montarea unei placi, menita a inlocui portiunile de calota craniana expulzate de lovitura, tanarul, aflat inca in coma, a fost transferat de la spitalul din Iasi la un alt spital „pentru continuarea tratamentului”. Dupa doi ani si jumatate de la operatie, Ilie Rotundu nu isi putea folosi normal nici piciorul, nici bratul, in ciuda tratamentelor repetate. Atat Ilie cat si tatal sau sustin ca suma de bani pe care tanarul o avea asupra sa a disparut, ceea ce i-a facut sa traga concluzia ca baiatul a fost victima unui act de talharie. Ei au si nominalizat doi suspecti.

Ancheta efectuata de procurorul Gheorghe Rusu din Campulung Moldovenesc – delegat de Parchetul de pe langa Tribunalul Suceava sa faca cercetarile – a ajuns la concluzia ca Ilie Rotundu ar fi fost „lovit de un tren in miscare” si ca nu poate fi vorba de „tentativa de omor” din partea celor doua persoane banuite de victima si de tatal acesteia. Rezolutia data de procuror la data de 7 decembrie 1994 privind neinceperea urmaririi penale a fost confirmata de Parchetul de pe langa Tribunalul Suceava si de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Suceava. Trebuie precizat ca Parchetul de la Campulung Moldovenesc a investigat doar acuzatia adusa de victima si nu incidentul extrem de grav care, fara a avea drept consecinta moartea victimei, i-a provocat suferinte ale caror urmari vor fi suportate de-a lungul vietii. Rezolutia nu pomeneste nimic despre potentialul accident de tren: nu se vorbeste despre eventuale declaratii ale mecanicului de locomotiva, nu se mentioneaza nimic in legatura cu natura izbiturii (locomotiva, usa deschisa etc) si, in consecinta, SNCFR este complet exonerata de orice implicare sau raspundere.

Cum ancheta Parchetului de la Campulung a lasat unele intrebari fara raspuns (cum de a fost victima „surprinsa [de tren] in picioare, din spate” dar a fost lovita numai la cap? cum de s-au gasit – si ale cui erau – pete de sange si fire de par pe o distanta de 15 metri de-a lungul caii ferate etc.)

APADOR-CH a cerut Parchetului completarea investigatiilor. Raspunsul primit a confirmat din nou drept cauza a incidentului, „accident de tren”.

Interesul APADOR-CH fata de acest caz a fost determinat si de imprejurarea ca in perioada 1993-1994, in comuna Frumosu, s-au mai petrecut trei incidente asemanatoare, in care doua victime au decedat iar una a supravietuit. In unul din cazurile de deces s-au efectuat investigatii de catre Parchet, incheiate foarte rapid cu decizia de „accident de tren”. In celalalt caz de deces, nu a avut loc decat o cercetare formala a politiei locale, incheiata cu acceasi concluzie : „accident de tren”.

c) Gheorghe Horj (Constanta)

Niculina Horj, domiciliata in Constanta, nu a primit nici pana la sfarsitul anului 1996 un raspuns clar in legatura cu decesul sotului ei, Gheorghe Horj, decedat la data de 26 iulie 1995 in Catania (Italia).

Gheorghe Horj era comandantul navei DACIA iar moartea sa a avut loc in conditii suspecte care au dus, intre altele, la retinerea ofiterului Znagoveanu de catre autoritatile italiene. Acesta a fost eliberat dupa circa trei luni, si s-a intors in tara, unde nu a putut fi contactat de nici una din rudele decedatului. Trebuie mentionat ca Niculina Horj l-a vazut pe sotul ei cu putin timp inaintea decesului si ea sustine ca Gheorghe avea multiple lovituri la cap care nu pot fi, in nici un caz, rezultatul „alunecarii pe covorul din cabina”, dupa cum au afirmat unii din marinari aflati la bord.

Tatal lui Gheorghe Horj a sesizat Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta, de la care a primit un singur raspuns, deloc clarificator, datat 31 august 1995. De atunci, nici vaduva, nici parintii lui Gheorghe Horj nu au mai aflat nimic in legatura cu acest caz, in ciuda eforturilor si insistentei lor.

Nici APADOR-CH nu a primit vreun raspuns in legatura cu desfasurarea anchetei (daca exista vreo ancheta!). Niculina Horj a fost informata de autoritatile italiene ca trebuie sa mearga in Italia pentru a vedea dosarul, procedura cel putin discutabila, autoritatile romane avand dreptul de a cere copii de pe actele privind decesul unui cetatean roman. Ea va incerca sa faca acest efort financiar deosebit in 1997.

d) Petre Mihalache, satul Zadariciu, comuna Vanatorii Mici

Petre Mihalache are 83 de ani. In martie 1996, el se afla in arest preventiv la penitenciarul Colibasi, fiind acuzat de tentativa de omor impotriva consateanului lui, Gheorghe Brandusescu. In timpul vizitei la penitenciar, din data de 8 martie 1996, reprezentantii APADOR-CH au avut o discutie cu inculpatul, care, la cei 83 de ani ai sai, se prezinta intr-o stare fizica foarte proasta: este schiop si semi-surd, se misca foarte greu, iar la spitalul penitenciar din Bucuresti unde a stat din mai 1995 pana la inceputul anului 1996, reprezentantilor APADOR-CH li s-a spus ca este o adevarata „colectie de boli”.

In iulie 1994, Petre Mihalache si Gheorghe Brandusescu au avut un conflict in urma caruia primul a fost lovit de al doilea cu sapa si furca, provocandu-i leziuni ce au necesitat 19 zile de ingrijiri medicale. Martori oculari au fost si ei loviti de Gheorghe Brandusescu. Prin sentinta penala nr. 94 din 27 februarie 1995, Judecatoria din Bolintin Vale l-a condamnat pe Gheorghe Brandusescu la o amenda penala de 200.000 lei pentru savarsirea infractiunii de lovire (art. 180 alin. 2 Cod penal) precum si la plata sumei de 44.567 lei catre Spitalul Bolintin Vale unde fusese internat Petre Mihalache. Gheorghe Brandusescu a facut recurs -inca nejudecat in martie 1996 – si a introdus si el o actiune impotriva intregii familii Mihalache, sub motiv ca ar fi fost agresat de acestia.

Pe data de 8 mai 1995, Gheorghe Brandusescu a fost injunghiat in jurul orei 14.00. El l-a acuzat pe Petre Mihalache de aceasta tentativa de omor. Arestat in seara zilei respective, Petre Mihalache a fost transferat la spitalul penitenciar Bucuresti si apoi la Colibasi, unde se afla si in luna martie 1996. Parchetul Giurgiu a inaintat rechizitoriu impotriva sa.

Petre Mihalache sutine cu tarie ca este nevinovat. El a afirmat ca in ziua de 8 mai 1995 a fost plecat de dimineata la Bolintin, s-a intors pe la ora 13.00, a mancat, s-a culcat putin si apoi, dupa o discutie cu un prieten care a venit in vizita, s-a dus sa-si sape gradina de zarzavat. A sustinut ca nu a stiut absolut nimic de incidentul caruia i-a cazut victima Gheorghe Brandusescu. Prietenul a declarat ca in acea zi a venit intr-o scurta vizita la Petre Mihalache, in jurul orei 14.00 – 14.30 si l-a gasit dormind. Cum tentativa de omor a fost savarsita – se pare -in jurul orei 14.00, marturia acestuia l-ar disculpa pe batran. Doi nepoti ai lui Petre Mihalache, cu care acesta nu mai avea nici un fel de relatii, au dat insa declaratii care il incriminau pe batran.

Petre Mihalache a fost pus in libertate, dar procesul continua. Chiar daca acuzatia de tentativa de omor este foarte grava, ramane de discutat faptul ca un procuror a emis mandat de arestare – si judecatorii l-au prelungit – impotriva unui batran de peste 80 de ani, aflat intr-o stare fizica deplorabila, incapabil sa suporte regimul de detentie.

3. Programul „Moldova 95/96”

a) Scopul programului

Programul „Moldova 95/96” initiat de APADOR-CH si-a propus:

– identificarea organizatiilor si grupurilor preocupate de problematica apararii drepturilor omului ca si de raspandirea notiunilor de baza in acest domeniu;

– difuzarea de literatura de specialitate (carti, reviste, brosuri, documente internationale) acestor organizatii.

b) Organizatii identificate

In cadrul programului reprezentantul APADOR-CH a efectuat 5 deplasari in Republica Moldova, stabilind legaturi cu urmatoarele organizatii:

– Comitetul Helsinki din Republica Moldova;

Este organizatia cea mai puternica si recunoscuta atat de opinia publica, cat si de autoritati. Comitetul este condus de prof. univ. Stefan Uratu, numara aproximativ 30 de membri si are filiale in principalele centre urbane. Filiala din Balti este condusa de Gheorghe Briceag, cea din Floresti de Mihai Balaur. Organizatia urmareste indeaproape cazuri flagrante de incalcare a drepturilor omului, dar desfasoara si o activitate de educatie in domeniu precum si de difuzare a materialelor documentare de specialitate;

– Societatea Independenta de Educatie si Drepturile Omului (SIEDO);

Este recent infiintata de un grup de studenti si este condusa de Gheorghe Carasenie. Principalele sale activitati sunt axate pe educatia in domeniul drepturilor omului in scoli si pe formarea de formatori, motiv pentru care grupul tinta cel mai important al asociatiei il constituie cadrele didactice;

– Sectia nationala a lui Amnesty International;

Este condusa de Victor Suruceanu si are, prin mandatul sau, preocupari specifice, dar coopereaza cu celelalte organizatii.

Mai exista alte cateva asociatii care, desi nu au ca obiectiv expres apararea drepturilor omului, se implica si in acest domeniu (un exemplu ar fi Asociatia Oamenilor de Stiinta, Cultura si Arta, condusa de Ion Odoeniuc), fie abordand problematica de principiu, fie invocand teme specifice, cum ar fi drepturile sindicale, drepturile de proprietate intelectuala etc.

c) Activitati desfasurate in cadrul programului

In cursul celor cinci deplasari, reprezentantul APADOR-CH a avut mai multe intalniri cu membrii fiecareia dintre organizatiile mentionate si a acordat consultanta atat in examinarea unor cazuri aflate in studiu, cat si in organizarea unor activitati si elaborarea de programe.

In luna aprilie 1996 a avut loc, in organizarea APADOR-CH si a Comitetului Helsinki din Chisinau, un seminar de doua zile cu tema „Predarea drepturilor omului in scoli si universitati” la care au participat 36 de persoane (profesori, studenti, ziaristi). Cu aceasta ocazie au fost prezentate programele APADOR-CH si s-a discutat pe marginea aspectelor legate de legislatia in tranzitie.

In luna mai, a avut loc, in aceeasi organizare, o masa rotunda cu tema „Rolul organizatiilor neguvernamentale in consolidarea societatii civile”. In cadrul acestei mese rotunde, desfasurate pe parcursul a doua zile, reprezentantul APADOR-CH a prezentat o comunicare in legatura cu urmarirea activitatii parlamentare si monitorizarea legislatiei. Printre cei 37 de participanti s-au numarat si activisti de drepturile omului din alte localitati si chiar reprezentanti ai autoritatilor.

In luna august a avut loc un seminar consacrat modului in care se intocmeste si se motiveaza un program in vederea obtinerii finantarilor necesare activitatilor unei organizatii neguvernamentale. Au participat toate organizatiile mentionate si au fost distribuite cate de 25-30 de exemplare din Raportul anual al APADOR-CH pe l995, Revista Romana de Drepturile Omului, suplimentele revistei, Accesul la informatie in Romania si Legislatia in tranzitie, volumul Dreptul international al drepturilor omului de Thomas Buergenthal si Renate Weber, precum si brosuri continand texte ale documentelor internationale privind drepturile omului.

d) Concluzii

Comitetul Helsinki din Republica Moldova si Societetea Independenta de Educatie si Drepturile Omului dispun de un capital uman de calitate si entuziast, iar activitatea lor poate fi considerata, date fiind conditiile in care se desfasoara, remarcabila. Dificultatile cu care aceste organizatii se confrunta sunt determinate de:

– lipsa de experienta in organizarea programelor si in coordonarea acestora, de unde si o oarecare incoerenta si aritmie a activitatilor;

– absenta unui fond documentar bine pus la punct cu literatura si presa de specialitate. Comitetul Helsinki din Chisinau are in intentie deschiderea unui centru de informare si documentare, dar lucrurile sunt doar in faza de proiect;

– lipsa de resurse financiare si chiar de sedii in care sa poata lucra. Sediul Comitetului Helsinki este foarte modest si cu mijloace logistice insuficiente, iar SIEDO nu are nici macar un birou de lucru.

4. Programul „Drepturile omului si securitatea regionala in Sud-estul Europei”

Programul coordonat de APADOR-CH a facut parte dintr-unul mai amplu, desfasurat in perioada iunie 1995-mai 1996 sub egida Federatiei Internationale Helsinki pentru Drepturile Omului.

Programul a vizat doua dimensiuni fundamentale ale procesului de definire a unei relatii institutionale noi, la nivel national si international, intre conceptul actual de securitate, asa cum este el promovat de institutiile interconectate euro-atlantice si problematica drepturilor omului, inclusiv cea legata de minoritatile nationale. Pe de o parte s-a urmarit realizarea unei abordari teoretice in masura a surprinde stadiul real al raporturilor dintre conceptul de securitate si problematica drepturilor omului la nivel national si international. Pe de alta parte, s-a dorit exemplificarea acestui raport intr-un cadru concret, pe baza unei formule de case-study, in care sa fie analizate practic componentele noii relatii intre securitate si drepturile omului. S-a optat, in acest sens, pentru organizarea unui Seminar romano-ungar cu tematica generala: Relatiile romano-ungare in procesul de integrare euro-atlantica.

Dimensiunea teoretica

In vederea definirii stadiului real al raporturilor dintre conceptul de securitate si problematica drepturilor omului, au fost monitorizate evolutiile politice, luarile de pozitie importante, in planul vietii sociale si politice, care exprimau stadiul raportului securitate/drepturile omului in societate. In acest scop, un rol important l-a avut monitorizarea presei de orice tip. Datele obtinute prin procesul de monitorizare au constituit substanta elaborarii unei lucrari teoretice care a fixat specificul societatii romanesti la capitolul raporturilor constientizate intre securitate si drepturile omului. Monitorizarea propriu-zisa si realizarea lucrarii teoretice s-au derulat pe patru directii mai importante:

– Relatia dintre drepturile omului si securitate: in primul rand prin monitorizarea actelor si pozitiilor politice exprimand gradul general de intelegere si acceptare, in Romania, a noului concept de securitate promovat de Uniunea Europeana, NATO, OSCE, UEO, prin care drepturile omului – inclusiv drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale – sunt considerate parte integranta a sistemului international de securitate si, in consecinta, subiect de preocupare internationala;

– Identificarea problemelor legate de protectia drepturilor omului care depasesc cadrul frontierelor nationale afectand securitatea regionala;

– Nivelul de constientizare de catre elitele politice si autoritatile din Romania a faptului ca procesul de consolidare a institutiilor de stat trebuie facut evitandu-se consecintele adverse respectarii drepturilor omului, care ar afecta inclusiv securitatea regionala. S-a avut in vedere, in primul rand, discursul politic incitand la ura interetnica, promovat inclusiv la nivelul unor structuri de stat, si vizand adversari politici sau minoritati nationale care au legaturi etnice, religioase, lingvistice sau culturale cu cetatenii majoritari din unele tari vecine, acestea din urma fiind descrise ca dusmani ai Romaniei, ceea ce a avut efecte negative asupra relatiilor de securitate regionala intre tari vecine. De asemenea, s-a insistat asupra legislatiei care poate restrange libera exprimare si dezvoltare a identitatii nationale, cu potential negativ asupra stabilitatii interne, deci cu posibile consecinte regionale (este vorba de restrictiile, prin lege, referitoare la folosirea limbii materne in justitie, administratie si invatamant, folosirea simbolurilor nationale ale minoritatilor, practicarea diferitelor religii, accesul la informatie in general si prin presa in special);

– Relatia intre indivizibilitatea securitatii la nivel international si universalitatea drepturilor omului.

Dimensiunea practica

Exemplificarea raportului drepturile omului/securitate, intr-un cadru concret, pe baza unei formule de case-study, in care sa fie analizate practic componentele noii relatii intre securitate si drepturile omului s-a realizat prin organizarea unui Seminar romano-ungar cu tematica generala: Relatiile romano-ungare in procesul de integrare euro-atlantica. Scopul seminarului a fost acela de a initia contacte intre reprezentantii societatii civile, oficiali guvernamentali, parlamentari, experti si oameni politici din Romania si Ungaria, intr-un cadru larg, in care sa poata participa si reprezentanti ai unor organizatii internationale, propice pentru a identifica practic aspectele relatiei de securitate si protectie a drepturilor omului dintre cele doua tari. Discutiile s-au derulat pe parcursul a sapte sesiuni, timp de doua zile, in perioada 9-10 februarie 1996, la Bucuresti:

– Sesiunea I. „Securitatea Democratica” si relatia romano-ungara. A vizat o abordare a modului in care democratia devine o dimensiune a noii securitati la nivel continental si contributia celor doua tari la intarirea securitatii regionale prin relatia bilaterala si protectia drepturilor omului;

– Sesiunea II. Legislatia drepturilor omului si conceptul de securitate. A vizat modul in care incalcarea drepturilor omului poate periclita securitatea regionala;

– Sesiunea III. Conceptul euro-atlantic de securitate si drepturile omului ca problematica de preocupare internationala. A vizat modul in care se realizeaza astazi interpretarea dreptului international prin scoaterea problematicii drepturilor omului de sub jurisdictia interna absoluta a statelor si rolul, in acest sens, al unor institutii europene ca Uniunea Europeana spre care se indreapta Romania si Ungaria;

– Sesiunea IV. Suveranitatea de stat si drepturile omului: Securitatea statului sau securitatea individului? A vizat noua filosofie a drepturilor omului care pune la baza securitatii statului securitatea fiecarui individ excluzand posibilitatea ca securitatea statului sa fie conceputa in detrimentul sau opusa securitatii fiecarui cetatean;

– Sesiunea V. Securitatea regionala si problematica minoritatilor nationale ca dimensiune internationala. A vizat discutarea aspectelor esentiale ale procesului de definire a problematicii minoritatilor nationale ca baza a securitatii internationale, in lumina documentelor OSCE si ale Uniunii Europene si contributia Romaniei si Ungariei la acest proces;

– Sesiunea VI. Problematica minoritatilor nationale in tratate bilaterale – necesitate sau consens politic? A vizat aspectele legate de reglementarea raporturilor bilaterale romano-ungare prin Tratatul politic de baza, in contextul inscrierii in documentul bilateral a unor importante prevederi referitoare la regimul minoritatilor din Romania si Ungaria, precum si semnificatia acestor prevederi pentru atingerea obiectivelor de integrare euro-atlantica a celor doua tari;

– Sesiunea VII. Modele de reconciliere: Reconcilierea romano-ungara si modelul romano-ungar. A vizat dezbaterea modelelor europene de reconciliere istorica cu accentul pe necesitatea preluarii elementelor valoroase din experienta altor tari europene pe drumul integrarii, dar cu sublinierea oportunitatii elaborarii unui model specific romano-ungar, in conformitate cu situatia speciala existenta in cele doua tari, model in masura a oferi o solutie pentru dezvoltarea raporturilor bilaterale si integrarea comuna in structurile euro-atlantice.

– O masa rotunda referitoare la rolul organizatiillor neguvernamentale din Romania si Ungaria in promovarea unei relatii noi, de parteneriat, intre cele doua tari, in scopul intaririi climatului de securitate regionala si al respectarii drepturilor omului.

In 1996 activitatea APADOR-CH a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States;

– CEBEMO/BILANCE;

– Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite;

– USAID Democracy Network prin intermediul World Learning Inc.;

– Programul Phare Democracy;

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta);

– Ministerul Comunitatii Flamande prin intermediul Facultatii de drept a Vrije Universiteit Bruxelles, Belgia.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 1995

CUPRINS

I. Introducere

II. Promovarea drepturilor omului prin legislatie

III. Relatia politie-persoane fizice

IV. Probleme din penitenciare

V. Minoritatile in Romania
– Minoritati nationale
– Minoritati sexuale

VI. Refugiatii in Romania

VII. Alte activitati
– Centrul pentru drepturile omului
– Asistenta juridica. Cazuri in atentia APADOR-CH
– Programul „Moldova 95/96”
– Doua proiecte in cadrul Programului Phare Democracy: „Libertatea presei si ‘hate speech'” si „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”
– Participari APADOR-CH

I. INTRODUCERE

Situatia drepturilor omului in Romania nu a inregistrat in anul 1995 nici o evolutie spectaculoasa. Dimpotriva, se poate spune ca, atat la nivelul legislativ cat si la nivelul actiunilor practice, ea s-a inscris pe linia celei din anii anteriori. Aspectele negative din perioada anterioara s-au mentinut in cea mai mare parte, presiunea legislativa dovedind tendinte de reinstaurare a unui control de tip autoritar al societatii romanesti. S-a mentinut la nivel ridicat numarul de cazuri si gravitatea violarilor drepturilor omului savarsite de catre autoritati, in principal de catre politisti, jandarmi, gardieni publici. La acestea s-au adaugat nerezolvarea celui mai important aspect pentru asigurarea independentei justitiei, inamovibilitatea judecatorilor, si incercarea de a obliga intregul corp judecatoresc sa adopte solutiile Curtii Supreme de Justitie in unele categorii de cazuri.

In acest context cetatenii romani au continuat sa se simta putin aparati de institutiile statului: pe de o parte, vulnerabili prin lipsa unor legi esentiale pentru protectia drepturilor lor (legea accesului la informatie, legea si institutia avocatului poporului, legea raspunderii ministeriale etc), si a unui puteri judecatoresti independente si eficiente, pe de alta parte, victime ale unor abuzuri. Desi s-au facut cativa pasi in promovarea cunostintelor teoretice despre drepturile omului, ei au fost timizi, educatia in aceasta materie neputand fi facuta prin sloganuri si nici inlocuita de abundenta de seminarii si simpozioane fara legatura cu realitatea, in care a excelat anul 1995.

In acest cadru, APADOR-CH a actionat ca si in anii anteriori practic si teoretic. Efectuarea propriilor investigatii a constituit o preocupare permanenta, autoritatilor in cauza fiindu-le furnizate datele astfel obtinute. S-a adaugat activitatea de monitorizare a conditiilor din penitenciare, ca si activitatea desfasurata in folosul solicitantilor de azil si refugiatilor din Romania. Influentarea deciziei legislative, in sensul promovarii respectului fata de valorile drepturilor omului, prin modificarea proiectelor de lege trimise Parlamentului, dar si prin schimbarea legislatiei deja existente, a constituit si ea un obiectiv permanent. Intr-o perioada marcata de accentuarea tendintelor nationaliste, APADOR-CH a facut eforturi pentru deblocarea dialogului dintre majoritate si minoritate, prin elaborarea unor studii teoretice si activitatea de influentare a factorilor de decizie politica. In 1995, Revista Romana de Drepturile Omului (RRDO) a ajuns la numarul 10.

Intreaga activitate a APADOR-CH, materializata in investigatii, studii, comentarii, mese rotunde, publicarea RRDO, constituie un aport la realizarea statului de drept, conditie sine qua non a respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Incepand cu anul 1993 APADOR-CH a monitorizat procesul legislativ, considerand ca nu se poate vorbi de respectul drepturilor omului in absenta unui cadru legal care sa le prevada si sa le ocroteasca.

Intr-o prima etapa, s-a incercat promovarea ideii de transparenta parlamentara, intelegand prin aceasta accesul la informatia legata de activitatea forului legiuitor, inclusiv la dezbaterile parlamentare, in plen si in comisii. Se poate spune ca, din acest punct de vedere, in 1995 nu s-a inregistrat nici o schimbare esentiala pentru cetateanul obisnuit fiind practic imposibila exercitarea dreptului sau constitutional de a fi prezent la lucrarile parlamentare sau de a obtine informatii in legatura cu aceasta activitate altfel decat prin intermediul presei.

Aflata in al treilea an de monitorizare a activitatii forului legiuitor, APADOR-CH a continuat si in 1995 sa analizeze acele proiecte de lege care contin prevederi de natura a afecta procesul de instaurare si consolidare a statului de drept si, implicit, repectarea drepturilor omului. Colaborarea dintre APADOR-CH si comisiile parlamentare (in special cele juridice, de drepturile omului, de aparare) a fost, in linii mari buna, in sensul in care comentariile si analizele au fost bine primite, uneori chiar solicitate; si ele, alaturi de alti factori, au contribuit la stoparea procesului de adoptare a unor legi nedemocratice sau chiar la respingerea altora.

In plus, asociatia a realizat analize ale unor legi existente si a caror schimbare, totala sau partiala, este esentiala pentru realizarea statului de drept.

In mod constant, aceste analize au fost publicate in numerele Revistei Romane de Drepturile Omului aparute in 1995. De asemenea, in RRDO au aparut numeroase articole stiintifice care au analizat compatibilitatea unor prevederi de lege cu Constitutia Romaniei si legislatia internationala care protejeaza drepturile si libertatile fundamentale. Avand in vedere ca revista apare intr-un numar de 2.000 de exemplare, ea circuland, in principal, in medii profesionale, asociatii de drepturile omului, dar fiind si la dispozitia cititorilor prin reteaua de librarii, se poate spune ca activitatea de avertizare a publicului din Romania in legatura cu pericolul adoptarii sau mentinerii unor asemenea prevederi legale a constituit una din prioritatile asociatiei. Scopul acestei activitati a fost realizarea educatiei cititorilor, si determinarea implicarii lor in influentarea procesului legislativ.

1. Proiecte de lege analizate de APADOR-CH

a) Proiectul de lege privind actele de terorism

In primavara anului 1995 au avut loc in Romania cateva evenimente care au creat o atmosfera incordata: prabusirea unui avion al Companiei de aviatie „Tarom”, telefoanele primite la aeroporturile din Bucuresti, care anuntau existenta unor bombe in aerogari. Investigatiile facute au dovedit ca alarmele erau false, fiind rodul imaginatiei unor copii de varsta scolara si nu acte de terorism; accidentul aviatic a avut, de asemenea, alte cauze, fara legatura cu terorismul. Profitand de atmosfera creata, Guvernul a inaintat un proiect de lege privind actele de terorism, continand mai multe prevederi ce reprezinta o adevarata amenintare la adresa drepturilor omului. APADOR-CH a inaintat analiza facuta proiectului de lege, Comisiei de aparare si Comisiei juridice ale Senatului, precum si presei.

In cei trei ani de desfasurare a acestei activitati APADOR-CH a constatat ca este mult mai eficient ca astfel de analize sa fie trimise in primul rand comisiilor de specialitate ale celor doua Camere, pentru ca probabilitatea de a determina adoptarea unor schimbari este mai mare in aceasta faza, decat in momentul discutarii proiectelor de lege in plenul Camerelor.

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND PROIECTUL DE LEGE PENTRU

PEDEPSIREA ACTELOR DE TERORISM

La data de 20 aprilie 1995 Guvernul a inaintat Senatului Romaniei proiectul de lege pentru pedepsirea actelor de terorism, solicitand totodata adoptarea acestuia cu procedura de urgenta. APADOR-CH considera ca proiectul nu respecta prevederile si garantiile constitutionale din urmatoarele motive :

1. Desi se prevad pedepse mergand pana la inchisoarea pe viata, sau substantial majorate fata de codul penal (limita maxima a pedepselor se majoreaza cu 5 ani inchisoare), legea nu are caracterul unei legi organice, deoarece nu pot exista doua legi organice care sa se refere la aceleasi infractiuni sanctionate cu pedepse diferite. Aceasta inseamna ca adoptarea sa in Parlament va urma procedura pentru legile ordinare, situatie care intra in contradictie cu prevederile art. 72 alin. (3) litera f) din Constitutie, conform carora „infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora” se reglementeaza prin lege organica. Evident, legea fundamentala are in vedere nu „infractiunea” in sens generic, ci chiar infractiunile ca atare, descrierea lor si pedepsele aferente. Daca infractiunile instituite prin proiectul de lege pentru pedepsirea actelor de terorism ar fi reglementate de Codul penal, adoptarea lor s-ar face cu procedura prescrisa de Constitutie pentru o lege organica.

2. APADOR-CH considera ca si din punctul de vedere al tehnicii legislative este preferabil ca infractiunile calificate drept acte de terorism sa fie incluse in codul penal. Proiectul de lege se raporteaza in mod constant la infractiuni din Codul penal (a caror definitie nu mai este repetata), precum si la pedepsele prevazute acolo, despre care se precizeaza doar ca se majoreaza, fara a se mentiona care erau ele inainte de majorare. In felul acesta legea devine greoaie, fiind dificil de identificat si faptele si pedepsele aferente.

3. In ceea ce priveste definirea activitatilor teroriste, unele infractiuni prevazute in Codul penal sunt considerate a fi astfel de activitati daca sunt savarsite in scopul intimidarii, sau crearii unei stari de teroare, sau de panica, sau de insecuritate colectiva – si care, prin aceasta, tulbura grav ordinea si linistea publica.

Definitia este incompleta: referindu-se la „scopul” comiterii infractiunilor, ea nu identifica decat reactiile pe care faptele ca atare le pot determina. Exista insa numeroase infractiuni, mai ales cele de violenta, care pot determina aparitia unei stari de panica, insecuritate colectiva sau chiar teroare, tulburand astfel ordinea publica. Este cazul, de exemplu, al unor crime in serie, care pot viza doar anumite categorii de victime, care provoaca un sentiment de teroare, de insecuritate colectiva, dar nu constituie, totusi, acte de terorism. Definitia propusa de proiectul de lege este atat de vaga, incat foarte multe infractiuni obisnuite, reglementate si pedepsite de legea penala, pot sa intre sub incidenta notiunii de „act terorist”.

Actele de terorism – definite in legislatia penala a SUA, tara cu experienta in domeniu – sunt savarsite pentru a intimida sau teroriza populatia civila, pentru a influenta politica guvernului prin intimidare sau constrangere, pentru a obliga guvernul, prin asasinate sau luare de ostateci, sa procedeze intr-un anume fel. Proiectul de lege introdus in Senatul Romaniei se refera doar la tulburarea grava a ordinii si linistii publice.

4. Proiectul de lege nu cuprinde nici o precizare in legatura cu modul de actiune in situatia in care s-ar declansa un act terorist. Cine si cum ar trebui sa procedeze, cine raspunde si in fata cui, care sunt fortele presupuse a reactiona, pana unde se poate merge cu folosirea fortei de catre autoritati, sunt elemente care trebuie precizate intr-o lege de acest gen.

5. Alarma falsa este pedepsita in mod drastic – de la 2 la 20 de ani inchisoare, in functie de gravitatea consecintelor – ceea ce ar duce, dupa opinia autorilor proiectului de lege, la descurajarea amatorilor de astfel de actiuni. Pe de alta parte, aceste prevederi vor descuraja si cetatenii care doresc sincer sa ajute autoritatile deoarece, exceptand persoanele direct implicate intr-un eventual act terorist, nimeni nu poate detine date certe cu privire la un asemenea act. In mod normal, autoritatile sunt obligate sa verifice fiecare informatie. In acelasi timp, mijloacele de informare in masa nu-si vor mai putea indeplini functia de baza de a informa publicul decat dupa incheierea cercetarilor efectuate de autoritati ceea ce poate inseamna saptamani sau chiar luni de la producerea evenimentului.

APADOR-CH va reveni cu o analiza mai amanuntita a acestui proiect de lege in functie de hotararea comisiilor de specialitate ale Senatului de a respinge acest proiect sau de a-l supune dezbaterilor plenului.

Mai 1995″

Pana la sfarsitul anului 1995 proiectul de lege nu fusese luat in discutie de nici una din comisiile de specialitate ale Senatului, considerandu-se ca el nu reprezinta o urgenta.

*

b) Proiectul de lege privind evidenta populatiei

Sesiunea din toamna a analizat mai multe proiecte de lege avand legatura directa cu drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani. Un astfel de proiect se refera la evidenta populatiei, si, in ciuda gravelor atingeri pe care le aduce mai multor drepturi fundamentale, el a fost adoptat de catre Senatul Romaniei.

„COMENTARIILE APADOR-CH IN LEGATURA CU PROIECTUL DE LEGE

PRIVIND EVIDENTA POPULATIEI SI CARTEA DE IDENTITATE

Proiectul legii privind evidenta populatiei si cartea de identitate a fost inaintat Senatului in octombrie 1994. In mai 1995, Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala a propus o serie de amendamente, dupa care Senatul a votat legea intr-un timp record, in septembrie 1995.

Legea introduce sistemul codului numeric personal pe care, conform art. 5 alineat 1, fiecare persoana il va primi la nastere. Alineatul 3 al aceluiasi articol prevede ca „Gestionarea si verificarea atribuirii Codului numeric personal revine Ministerului de Interne, prin formatiunile de evidenta a populatiei”.

Se vor elibera carti de identitate – ce vor inlocui actualele buletine de identitate – si trebuie remarcat ca, potrivit art. 10, numai acestea vor fi considerate drept documente valabile pentru dovedirea identitatii persoanelor si a domiciliului. Legea nu mentioneaza si alte documente care ar putea servi aceluiasi scop, cum ar fi de pilda pasaportul, carnetul de conducere auto, o legitimatie sau orice alt document cu fotografie si stampila. Aceasta restrangere a posibilitatii de a face dovada identitatii numai la cartea de identitate poate avea consecinte grave privind libertatea persoanei. Conform Legii nr. 26/1994, privind organizarea si functionarea politiei, politistul are dreptul „sa conduca la sediul politiei, in vederea luarii masurilor legale…persoanele suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (art. 16 lit. b)”. Coroborand cele doua texte legale, rezulta ca o persoana poate fi retinuta si dusa la sediul politiei sub pretextul stabilirii identitatii, numai pentru ca nu are asupra sa cartea de identitate, chiar daca are alte documente de tipul celor mentionate mai sus.

Art. 19 alineatul 2 introduce urmatoarea prevedere: „Cartile de identitate ale persoanelor internate in institutii de reeducare si protectie sociala se pastreaza, pe durata internarii, de administratia acestor institutii”. Institutiile de protectie sociala includ si caminele de batrani. Or, pastrarea cartilor de identitate de administratia institutiei echivaleaza cu restrangerea dreptului la libera circulatie a persoanelor internate. Se poate presupune ca aceasta prevedere se refera doar la persoanele care nu mai au discernamant sau au discernamant scazut, dar atunci ar trebui mentionat acest lucru in mod expres in lege.

Proiectul de lege introduce si alte restrictii libertatii de miscare. Astfel, orice persoana care locuieste temporar mai mult de 30 zile la alta adresa decat cea de domiciliu este de asemenea obligata sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei pentru „inscrierea in cartea de identitate si in documentele de evidenta a mentiunii de stabilire a resedintei” (art. 29 alineat 1). Perioada pentru care o persoana este indreptatita sa solicite stabilirea resedintei nu poate depasi un an, cu posibilitatea unei noi solicitari. Art. 30 stabileste categoriile care fac exceptie de la art. 29 alineat 1 cu conditia ca perioada sederii sa nu depaseasca 60 de zile, dupa cum urmeaza : „a)… in interesul serviciului, la odihna sau tratament; b) elevul sau studentul aflat in vacanta; c) persoana internata pentru ingrijirea sanatatii; d) cadrul militar activ care locuieste in interesul serviciului in alta localitate decat cea de domiciliu…” Conform acestor prevederi, o persoana care decide sa-si desfasoare activitatea profesionala (un om de afaceri, un doctor, un avocat, un ziarist etc) intr-o alta localitate decat cea in care isi are domiciliul, pentru o perioada mai mare de 60 de zile, va fi obligata sa ceara inscrierea in cartea de identitate a mentiunii de stabilire a resedintei. Nu este deloc clar ce se intampla in situatia in care acea persoana are deja o resedinta (de exemplu o cabana la mare sau la munte) inscrisa pe cartea de identitate. La fel se pune problema pentru persoanele care urmeaza tratamente medicale mai indelungate ce ar putea depasi cele 60 de zile stabilite prin aceasta lege.

Orice persoana care isi schimba domiciliul este obligata sa se prezinte la „formatiunea de evidenta a populatiei pentru eliberarea unei noi carti de identitate” in termen de 15 zile (art. 28). Dar, pentru a reduce cat mai mult perioada in care politia nu are control asupra unei persoane care nu mai locuieste la domiciliul inscris in cartea de identitate, legea introduce la art. 31 alineatele 3 si 4 obligatia tinerii unei carti de imobil in dublu exemplar : unul aflat in posesia administratorului de imobil („sau unuia dintre locatari”), celalalt, la unitatea locala de politie. Art. 31 alin. 3 prevede ca „Organizarea activitatii de tinere a evidentei locatarilor revine Ministerului de Interne, prin unitatile de politie”. Iar articolul. 32 precizeaza ca : „La cererea responsabilului cartii de imobil, persoanele care locuiesc in imobil sunt obligate(subl.n.) sa-i prezinte cartea de identitate, in vederea luarii in evidenta”. Aceasta inseamna ca administratorul va avea dreptul de a legitima orice persoana care locuieste in imobilul respectiv, capatand, in felul acesta, atributiile unei autoritati publice. Se cuvine sa remarcam faptul ca Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei mentioneaza la capitolul IV „Drepturi si obligatii”, art.16 ca politistul, „investit cu exercitiul autoritatii publice” poate „sa legitimeze si sa stabileasca identitatea persoanelor care incalca dispozitiile legale ori sunt suspecte si sa ia masurile legale care se impun” (subl.n.). Administratorul este insa un locatar oarecare, ales de ceilalti locatari pentru a se ocupa strict de gospodarirea imobilului si nu pentru a se substitui politiei. Mai mult, o data ce Ministerul de Interne organizeaza tinerea evidentei locatarilor, se poate deduce ca politia va desemna sau va influenta alegerea administratorului. Articolul 33 stipuleaza ca „persoanele care isi schimba domiciliul sau resedinta sunt obligate sa ceara inscrierea in cartea de imobil la noua locuinta, in termen de 5 zile de la sosire”. Acest termen de 5 zile contrazice prevederile art. 28, ce obliga persoana care si-a schimbat domiciliul sau resedinta sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei in termen de 15 zile. Este posibil sa fie doar o eroare a comisiei Senatului, care, dupa ce a modificat termenul prevazut la art. 25 (de la 5 la 15 zile, conform amendamentului comisiei) a omis sa modifice corespunzator si art. 30. Dar este posibil sa fie si materializarea intentiei de a nu scapa pe nimeni de sub control mai mult de 5 zile.

Articolele 31 (alineatele 3 si 4), 32 si 33 analizate mai sus reprezinta o amenintare la adresa vietii intime, familiale si private (protejate prin art. 26 din Constitutia Romaniei) prin posibilitatea directa sau indirecta a politiei de a urmari fiecare miscare a oricarui cetatean. Este in totala contradictie cu spiritul drepturilor omului ca raporturi ce tin strict de sfera vietii private, inclusiv raporturile intre locatari/proprietari si felul in care inteleg sa se gospodareasca, sa fie reglementate prin norme legale imperative. In acelasi timp, chiar garantarea proprietatii private este golita de continut. In acest sens pot fi invocate prevederile art. 24 alin. 2 conform carora cetatenii romani cu domiciliul in Romania „nu pot avea in acelasi timp decat un singur domiciliu si o singura resedinta”. Cei care au mai multe locuinte isi pot stabili domiciliul sau resedinta in oricare din ele. Dar cum resedinta este definita ca fiind locuinta temporara, iar dreptul de proprietate include si uzul (inclusiv folosinta unei locuinte), inseamna ca in acest caz el este afectat in esenta sa.

Proiectul de lege nu afecteaza in mod direct dreptul cetatenilor la libera circulatie in tara, dar, prin obligatiile impuse, se realizeaza restrangerea exercitarii dreptului. Acest lucru este cu atat mai putin justificat intr-o tara care a cunoscut reglementari legale prin care cetatenii ei erau impiedicati sa isi stabileasca domiciliul in „orasele inchise”, sau sa lucreze acolo unde doreau ei. Prevederile din actualul proiect de lege intra in totala contradictie cu insusi spiritul economiei de piata.

Mai trebuie precizat ca, in conformitate cu aceeasi lege, inregistrarea oricaror sosiri la hoteluri sau alte locuri de cazare se face chiar in prima seara. Aceasta masura se aplica deja la toate hotelurile din tara, politia ridicand in fiecare dimineata fisele completate de persoanele nou sosite.

Trebuie mentionat si articolul 8 privind comunicarea catre titularul codului numeric sau catre alte persoane a datelor din fisa proprie. Paragraful 2 instituie obligativitatea politiei de a obtine consimtamantul scris al persoanei, inainte de a comunica datele personale unei alte persoane. Dar paragraful 3 elimina consimtamantul scris al persoanei vizate atunci „cand exista un temei legal justificat”, formulare vaga, care poate da nastere la abuzuri. De asemenea, articolul 9 se refera la transmiterea datelor din evidenta populatiei catre persoane fizice si juridice precum si „transmiterea unor date pentru crearea, intretinerea, actualizarea sau exploatarea bazelor de date apartinand altor sisteme informatice” (subl.n.), operatiuni ce se vor face cu sau fara plata, pe baza unei Hotarari a Guvernului. Ar fi fost normal sa se precizeze care sisteme informatice, cine ar urma sa le utilizeze si in ce scop. De asemenea, este absolut necesar sa se instituie un sistem de garantii in favoarea persoanei, conform carora aceste date nu vor putea fi utilizate in scopuri ce ar viola drepturile si libertatile sale constitutionale.

APADOR-CH solicita Camerei Deputatilor sa modifice proiectul de lege in sensul eliminarii prevederilor la care ne-am referit, astfel incat, in final, legea sa fie in concordanta cu Constitutia Romaniei si documentele internationale care protejeaza drepturile omului.

Octombrie 1995″

Aceste comentarii au fost trimise comisiilor de specialitate ale Camerei Deputatilor, care, pana la sfarsitul anului 1995, nu luasera in discutie proiectul de lege.

*

c) Proiectul de lege privind secretul de stat

In noiembrie 1993 a fost inaintat Senatului Romaniei un proiect de lege privind secretul de stat, ale carui prevederi au fost considerate de APADOR-CH incompatibile cu principiile democratiei si regulile unui stat de drept. Asociatia a elaborat o ampla analiza a acestui text, pe care a inaintat-o imediat Comisiei de aparare si Comisiei juridice ale Senatului. In acelasi timp au fost sesizate si organizatii internationale de drepturile omului, care, la randul lor, au trimis Senatului propriile lor comentarii. Totodata au fost purtate discutii cu presedintele Comisiei de aparare. In 1995 proiectul a suferit unele modificari, aduse de Comisia juridica si de Comisia de aparare, primind avizul favorabil al acestora. Modificarile, departe de a imbunatati substanta textului, aduc si mai multe restrangeri nejustificate drepturilor omului si libertatilor fundamentale. APADOR-CH a reactualizat analiza acestui document, referindu-se inclusiv la interventiile celor doua comisii si a prezentat informatii din legislatiile altor state democratice, informatii necesare parlamentarilor romani in luarea unei decizii in aceasta materie.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL LEGII

PRIVIND APARAREA SECRETULUI DE STAT

CONTEXTUL

Proiectul a fost introdus in Senat, in luna noiembrie 1993, ca intiativa legislativa a unui grup de 4 senatori PDSR (Alexandru Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Dimitrie Popa si Doru Ioan Taracila), solicitandu-se dezbaterea lui in procedura de urgenta. La data de 23 noiembrie 1994 directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat Raportul privind activitatea acestei institutii in perioada octombrie 1993-septembrie 1994, in cadrul caruia s-a invocat, ca un leit-motiv, lipsa unei legi pentru protectia secretului de stat. In consecinta, s-a solicitat ca proiectul existent sa fie dezbatut si aprobat in procedura de urgenta, numerosi parlamentari sustinand aceasta propunere.

*

Proiectul ar urma sa inlocuiasca Legea nr. 23/1971, pe care desi cei 4 autori o considera cazuta in desuetudine, ii pastreaza totusi spiritul. Aceasta deoarece se urmareste limitarea drastica a accesului la informatie, a liberei circulatii a informatiilor si reinstaurarea unui control centralizat, care ar urma sa fie exercitat de Serviciul Roman de Informatii.

INSTITUTII NESUPUSE CONTROLULUI SRI

Potrivit art. 2 alin. 2 nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat.

Comisiile de specialitate ale Senatului au mai adaugat si Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale. Cand a fost infiintat acest Oficiu, pe ce baza legala si care ii sunt atributiile?

Trebuie subliniat ca in timp ce activitatea SRI este supusa controlului unei Comisii parlamentare, iar SRI este obligat prin lege sa prezinte anual Parlamentului un raport de activitate, toate celelalte structuri constituite pentru apararea secretului de stat, in cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic (exercitat fie direct, fie indirect), ceea ce este inacceptabil.

Pericolul devine evident, daca ne referim la o declaratie facuta in Parlament de directorul SRI, care a afirmat ca SRI nu raspunde pentru activitatea altor sase servicii de informatii si ca nu are date despre implicarea acestora intr-o eventuala activitate de ascultare a convorbirilor telefonice sau de interceptare a corespondentei.

Un exemplu in acest sens este Serviciul de Telecomunicatii Speciale care a fost creat printr-o simpla hotarare a Guvernului in mai 1993, in timp ce in Parlament se discuta constituirea Comisiei de control asupra activitatii SRI. Cateva luni mai tarziu Guvernul a afirmat, fata de Secretarul general al Consiliului Europei, ca infiintarea acestui serviciu este o masura pur administrativa, iar sarcinile acestuia tin numai de domeniul administrativ (desi el are dreptul sa isi creeze, de exemplu, propriile societati comerciale). Si totusi, el apare in acest proiect de lege pe lista institutiilor exceptate de la controlul SRI. Abia dupa un an de activitate a STS, in Parlament a fost depus un proiect de lege care ar urma sa reglementeze situatia acestei institutii.

PROIECTUL DE LEGE

Primul articol din proiectul legii privind secretul de stat prevede ca: „Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire morala a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara”. Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia „Fidelitatea fata de tara este sacra” si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, „cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale”. Daca prevederea unei „indatoriri morale” (in varianta amendata de comisiile de specialitate ale Senatului adjectivul morala a fost inlocuit cu civica) intr-un text de lege este discutabila, dat fiind ca ea nu poate crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni, prevederea unei obligatii legale are cu totul alte consecinte juridice. De aceea exprimarea vaga folosita in proiectul de lege, poate da nastere la interpretari abuzive. Ar trebui precizat ca obligatia de aparare a secretului de stat functioneaza in cadrul prevazut de proiectul de lege, iar acesta ar trebui sa stabileasca foarte clar conditiile aplicarii sanctiunilor.

*

Prin modul in care articolul 4 din proiectul de lege defineste secretul de stat se acopera, practic, toate domeniile de activitate: „Constituie secrete de stat informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile a caror divulgare, transmitere, sustragere, distrugere, alterare sau, dupa caz, pierdere poate pune in pericol siguranta nationala sau apararea tarii ori poate prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei” (subl. n.). Trebuie subliniat ca, potrivit Legii privind organizarea si functionarea SRI, acest organism desfasoara activitati necesare contracararii „oricaror actiuni care, constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale” (subl. n.) – art. 2 din legea nr. 14/1992). Este, deci, firesc ca legea sa se refere la siguranta nationala sau apararea tarii. Dar este inacceptabil ca SRI sa coordoneze si sa controleze activitati „care pot prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei”, atat timp cat acestea nu ameninta siguranta nationala. De altfel este nu numai inadecvat, dar chiar inadmisibil ca intr-un text de lege sa se foloseasca formula atat de vaga „sau de alta natura” care permite orice interpretare.

*

Articolul 5, in cele 13 paragrafe ale sale, enumera „categoriile de informatii, date, documente, obiecte sau activitati ce constituie secrete de stat”. Modificarile aduse de comisiile de specialitate ale Senatului au eliminat formula „activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale” de la paragrafele a) si b), inlocuind-o cu „activitatea de informatii desfasurata de organele abilitate prin lege” (paragraf a) si „activitate informativa” (paragraf b). Apare deci evident ca s-a urmarit largirea competentelor SRI dincolo de deja vastul domeniu al „sigurantei nationale”.

Proiectul prevede unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. In afara de acestea insa, proiectul face referiri la documente si informatii (scheme, harti, planuri topografice la o anumita scara, etc.) care nu pot avea acest caracter.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl. n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, astfel incat sint permise interpretari abuzive. Pentru a realiza pericolul ce decurge din ambiguitatea textului, el trebuie corelat cu prevederea din art. 12 lit. j) care instituie posibilitatea exercitarii de catre SRI a unui control total, inclusiv in activitatea de cercetare si productie desfasurata de persoanele fizice si juridice de drept privat.

*

Art. 5, litera m) introduce o alta categorie de date, informatii, documente ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la „relatiile si activitatile externe de orice fel ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie facute publice, conform legii” (subl. n.). Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie facute publice si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (existand garantia constitutionala din art. 31), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

Comisiile de specialitate ale Senatului au introdus, in finalul articolului 5 un nou paragraf care da posibilitate Guvernului sa stabileasca prin ordonante si alte categorii de secrete de stat. Asadar, pe langa o serie de definitii vagi care pot da nastere la nenumarate interpretari, sfera secretelor de stat poate fi largita oricand prin ordonante ale Executivului.

*

Articolul 6 al Proiectului introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii – „strict secrete de importanta deosebita”, „strict secrete” si „secrete” – al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor.

*

Articolul 7 introduce notiunea de „secret de serviciu” definita astfel: „Informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile ce nu au caracter secret de stat, dar nu sunt destinate publicitatii, constituie „secrete de serviciu” iar divulgarea sau transmiterea lor, prin orice mijloace, este interzisa”. Mai multe observatii se impun in legatura cu acest text.

Trebuie notat ca in cadrul proiectului de lege nu se spune ce anume este secretul de serviciu. Singura precizare se refera la ceea ce el nu este, anume el „nu are caracter de secret de stat”, „dar nu este destinat publicitatii”. Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat.

In al doilea rand, textul se refera nu numai la autoritatile publice si la agentiile guvernamentale, dar si la societatile comerciale, la organizatii neguvernamentale, fara nici un fel de diferentiere. De fapt fiecare categorie in parte are dreptul de a hotari ce anume este sau nu destinat publicitatii, ceea ce textul Proiectului omite sa precizeze, dand astfel impresia ca asemenea posibilitati de calificare a unor secrete ca „secrete de serviciu” – pentru toate categoriile enumerate mai sus – ar fi la indemana legislativului sau chiar a Executivului.

In al treilea rand, in lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul „secretului de serviciu”. Practic, tot ce nu intra in categoria secretului de stat, este acoperit de notiunea „secret de serviciu”, iar divulgarea sau transmiterea unor asemenea informatii este socotita fie infractiune, fie contraventie si se pedepseste cu inchisoare sau amenda. Este de fapt legalizarea lipsei de transparenta a activitatii autoritatilor publice.

Practica unui stat democratic presupune ca institutiile insesi sa emita pentru personalul lor eventuale instructiuni si liste cu ceea ce constituie secret de serviciu, mai exact spus cu informatiile pe care le considera a nu fi destinate publicitatii, in asa fel incat acestea sa nu afecteze accesul la informatie (garantat de Constitutie). De asemenea, este absolut necesar ca aceste categorii de secrete sa poata fi oricand atacate in justitie, pentru ca accesul la informatiile de interes public trebuie sa fie permis.

In al patrulea rand, pericolul pe care il reprezinta acest articol decurge din corelarea lui cu atributiile pe care, conform acestui Proiect de lege, le are SRI. Art. 12 lit. c) ii da posibilitatea, e drept, la cererea conducatorilor institutiilor, de a efectua „investigatii, verificari” si de a oferi „date cu privire la persoanele care urmeaza sa fie incadrate in respectivele unitati, in functii ce presupun accesul la informatii sau activitati cu caracter secret de stat sau de serviciu” (subl. n.). Iar art. 12 lit. j) ii permite, tot la cerere, – contra cost – „sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora (persoane fizice sau persoane juridice de drept privat – n.n.) – altele decat cele de stat -…” (subl. n.) Aceasta inseamna insa o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al legii nr. 14/1992 „este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…” (subl. n.)

*

Proiectul prevede in articolul 9 obligatia ca in toate institutiile si autoritatile publice, regiile autonome si societatile comerciale sa se organizeze compartimente speciale pentru asigurarea securitatii documentelor considerate secrete de stat (fostele B.D.S.). Conform art. 11 lit. d, conducatorul unitatii respective este obligat „sa solicite avizul SRI” pentru persoanele care urmeaza sa lucreze in cadrul compartimenelor speciale de documente secrete si „sa se conformeze avizului” (subl. n.). Aceste obligatii sunt in contradictie cu art. 4 din legea de organizare a SRI, potrivit caruia acesta ofera date in legatura cu cei care ar urma sa lucreze in compartimente ce presupun accesul la informatii cu caracter secret „la cererea conducatorului institutiei publice, regiei autonome sau societatii comerciale” (subl. n.), evident neinstituindu-se nici o obligatie de respectare a parerii SRI, responsabilitatea revenind, firesc, conducatorului acelei institutii.

In acelasi timp, art. 9 prevede obligatia constituirii in institutiile enumerate mai sus a unor „compartimente speciale de protocol pentru asigurarea respectarii normelor legale privind apararea secretului de stat pe timpul primirii de delegatii, purtarii de tratative ori efectuarii de vizite oficiale, precum si al desfasurarii altor asemenea activitati” (subl. n.). Dincolo de repetarea neconcordantelor dintre textele analizate mai sus din proiectul legii cu privire la secretul de stat si legea organica a SRI, trebuie subliniat ca ideea reinfiintarii compartimentelor speciale de protocol este inacceptabila. Oricarui conducator al unei institutii trebuie sa i se recunoasca dreptul si competenta de a lua masurile pe care le crede de cuviinta pentru apararea secretelor de stat. Altfel, ar insemna ca se instituie o prezumtie fie de incompetenta, fie chiar de vinovatie, iar pentru inlaturarea cauzelor determinate de aceste prezumtii ar fi necesara prezenta unor reprezentanti ai SRI. Mai mult, crearea compartimentelor speciale de protocol ar limita drastic stabilirea contactelor umane si de serviciu, libertatea de exprimare si circulatia informatiei, libertatea de miscare.

*

Articolul 11 cu privire la raspunderea ce revine conducatorului autoritatii sau institutiei publice, al regiei autonome ori societatii comerciale pentru luarea masurilor de aparare a secretului de stat, a fost modificat de comisiile de specialitate ale Senatului in unele paragrafe. Atrage atentia paragraful g) „sa sesizeze Serviciul Roman de Informatii despre cazurile de incalcare a normelor ce reglementeaza apararea secretului de stat”, completat de comisii cu textul „precum si despre preocuparile unor persoane in acest sens”. Nu este greu de imaginat ce va insemna practic aceasta prevedere : suspiciune generala, incurajarea delatiunii, masuri abuzive etc.

*

Articolul 12, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind apararea secretului de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al Legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.

Conform art. 12 lit. h din Proiect, SRI „avizeaza proiectele de acte care au implicatii” in ce priveste apararea secretului de stat. Avand in vedere ca, potrivit art. 5 din proiect, secretul de stat este definit ca raportandu-se la orice domeniu de activitate, concluzia este ca cea mai mare parte a legislatiei Romaniei va trebui sa primeasca avizul SRI, ceea ce, evident, este simbolul unui regim totalitar, si nu al statului de drept.

*

Capitolul V cuprinde obligatiile persoanelor fizice si juridice de drept privat. Articolul 14 prevede la litera b) obligatia persoanelor fizice sau persoanelor juridice carora le-au fost incredintate secrete de stat sa permita efectuarea controalelor atat de unitatea care i le-a incredintat cat si de SRI. Aceasta prevedere permite SRI-ului sa intreprinda oricand controale la orice persoana fizica sau juridica sub pretextul ca aceasta ar detine secrete de stat. Proiectul de lege nu prevede vreo posibilitate pentru persoanele fizice sau juridice de a contesta in justitie eventualele abuzuri ale SRI.

*

Art. 20 alineatul 1 prevede obligatia salariatului „sa sesizeze de indata” conducatorul unitatii, SRI si organele de urmarire penala in situatia in care constata nerespectari ale celorlalte obligatii instituite in art. 15-19. Alineatul 2 al aceluiasi articol 20 instituie obligatia oricarei persoane „care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor informatii, date, documente sau activitati ce constituie secrete de stat sau intra in posesia lor” de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, acest articol, in forma lui actuala, duce la incurajarea delatiunii si abuzurilor.

Practic, coreland prevederile art. 15-21 cu restul textelor din proiect prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala, etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date, etc. considerate a fi secrete de stat, si deci este practic imposibil de stiut ce anume contin.

*

Prin articolul 29, guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii, date si documente etc. In acest fel, executivul se substituie legislativului.

CONCLUZII

1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati, cum ar fi accesul la informatie, libera circulatie a acesteia, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie, etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine un organ de control cu functii care depasesc atributiile stabilite prin legea privind organizarea si functionarea sa.

2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, cele ale organelor similare exceptate de la prezenta lege.

3. Proiectul de lege nu prevede nici posibilitatea – asigurata in legislatiile tarilor democratice – pentru cetateanul de rand de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unui document, date sau informatii.

4. Nu se face referire in nici unul din articole la ideea de „interes public” asa cum apare ea in aproape toate legile cu privire la secretul de stat din tarile cu traditie democratica, in sensul ca „interesul public” prevaleaza asupra secretului de stat.

Octombrie 1995″

Informatiile privind reglementarea secretului de stat in alte tari se refera la Austria, Canada, Franta, Olanda, Spania, Suedia, SUA, Germania. Dupa ce a primit avizele Comisiei juridice si a celei de aparare, proiectul a fost trimis spre dezbatere plenului Senatului. Ulterior insa, Comisia de aparare a mai efectuat unele modificari, astfel ca s-a solicitat retrimiterea lui la Comisia juridice spre avizare. Pana la sfarsitul anului 1995, proiectul nu fusese luat inca in discutie.

*

d) Proiectul de lege privind modificare Codului penal si a Codului de procedura penala

Pe tot parcursul anului 1995, in atentia APADOR-CH a stat proiectul de lege pentru modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala. Dupa ce in 1994 acesta fusese adoptat de Senat si respins de Camera Deputatilor, in 1995 proiectul a fost reluat de catre cele doua Camere ale Parlamentului. In primavara lui 1995 proiectul de lege, continand aceleasi prevederi incompatibile cu drepturile si libertatile fundamentale, a fost din nou adoptat, cu o larga majoritate, de catre Senat, iar apoi trimis celeilalte Camere.

APADOR-CH a desfasurat o intensa activitate de convingere atat a parlamentarilor cat si a mai multor organizatii neguvernamentale sau profesionale de necesitatea respingerii proiectului de lege in forma ajunsa la Camera Deputatilor. In acest scop au fost elaborate comentarii pe marginea modificarilor propuse pentru cele doua legi, dar si a mai multor articole ale actualului cod penal care ramaneau neschimbate si asupra carora era necesar sa se intervina. S-au organizat de asemenea intalniri cu membri ai altor organizatii neguvernamentale de drepturile omului, iar in luna octombrie APADOR-CH a organizat o masa rotunda la care au fost invitati si au participat membri ai Parlamentului, avocati, judecatori, specialisti in drept penal. De asemenea, in RRDO au fost publicate mai multe articole pe aceasta tema.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND UNELE PROPUNERI DE MODIFICARE A CODULUI PENAL SI A CODULUI DE PROCEDURA PENALA

AFLATE IN DEZBATEREA CAMEREI DEPUTATILOR

APADOR-CH a exprimat in repetate randuri pozitia sa critica in legatura cu unele modificari ale Codului penal si Codului de procedura penala deja adoptate de Senat si aflate, in prezent, in dezbaterea Camerei Deputatilor.

Codul penal

Reamintim aspectele pe care asociatia noastra le considera a fi in neconcordanta fie cu Constitutia Romaniei, fie cu litera si spiritul documentelor internationale privind drepturile omului ratificate de Romania si devenite parte a dreptului nostru intern (Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si cele zece protocoale aditionale, Pactele internationale cu privire la drepturile civile si politice si respectiv la drepturile economice sociale si culturale):

1. Majorarea exagerata a limitelor pedepselor pentru cele mai multe din faptele incriminate, in conditiile in care Romania are deja unul din cele mai severe sisteme sanctionatoare din Europa. Practica tarilor democratice si cu traditie in aplicarea regulilor statului de drept a demonstrat ca sporirea pedepselor nu duce la scaderea infractionalitatii. Mai mult, pedepsele privative de libertate au, pe langa scopul izolarii infractorilor pentru protejarea societatii, si pe acela de a-i reeduca si recupera. Or, in conditiile actuale din penitenciarele romanesti – conditii ce se vor mentine si in urmatorii ani – reeducarea si recuperarea detinutilor ramane un deziderat.

2. Introducerea unor definitii foarte vagi pentru unii termeni, cum ar fi notiunea „public” (art. 145), de „functionar public” (art. 147), sau absenta oricarei definitii, cum este cazul pentru „scandal public”, „ordine publica”, „liniste publica”. Acesti termeni revin in cateva articole din Codul penal, ceea ce inseamna ca o persoana poate fi trimisa in judecata si condamnata in temeiul unor articole de Cod penal cel putin ambigue.

3. Defaimarea tarii sau a natiunii (art. 236/1). APADOR-CH nu are cunostinta de existenta vreunei prevederi similare in legislatia altor state democratice, cu exceptia Italiei, unde prevederea nu a fost aplicata niciodata. Nici un jurist roman nu a putut explica, pana in prezent, ce se intelege in mod concret prin aceasta infractiune, pentru care se prevede o pedeapsa cu inchisoarea de la unu la cinci ani. In mod evident, aceasta prevedere va ingradi nepermis de mult dreptul la libera exprimare.

4. Majorarea limitelor pedepselor in cazul insultei si calomniei atunci cand sunt savarsite prin presa (art. 205 si 206). Aceste prevederi reprezinta, in mod clar, o restrangere nejustificata a libertatii de exprimare si a dreptului la informatie.

5. Ofensa adusa autoritatii (art. 238). APADOR-CH precizeaza ca acceptarea criticii aduse personalitatilor publice este o componenta esentiala a democratiei. Curtea europeana a drepturilor omului a afirmat clar ca „limitele criticii admisibile sunt mai largi cand se exercita asupra unei persoane aflate la guvernare decat atunci cand are ca subiect o persoana oarecare … Intr-un sistem democratic, actiunile ori inactiunile guvernului trebuie strict controlate nu numai de autoritatile legislative si judiciare ci si de presa si opinia publica” (Castells v. Spania). Infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” este, in fapt, o limitare nejustificata a libertatii de exprimare.

6. Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex (art. 200). Paragraful 1 al acestui articol continua sa incrimineze relatiile homosexuale intre adulti care consimt daca ele „produc scandal public” sau au loc „in public”. Dupa cum s-a aratat mai sus, notiunea de „scandal public” nu este definita de legea penala, ceea ce permite ca in aplicarea textului de lege sa se savarseasca abuzuri. Ultimul paragraf al articolului 200 interzice membrilor acestei minoritati sexuale posibilitatea de a-si apara propriile drepturi prin exercitarea libertatii de asociere.

Codul de procedura penala

1. Introducerea Sectiunii V/1 – „Inregistrarile audio sau video” – respectiv art.91/1 si 91/2 – reprezinta o restrangere a exercitiului dreptului la secretul corespondentei (art. 28 din Constitutie) in conditii ce pot da nastere unor abuzuri. Astfel, inregistrarile convorbirilor telefonice vor fi efectuate pe baza unei autorizatii emise de procuror pentru o perioada de cel mult 30 de zile, dar care „poate fi prelungita, in aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile”. In sistemele democratice, aceasta autorizatie este emisa de judecatori in cazuri foarte clar definite. Din formularea art. 91/1 rezulta ca un post telefonic poate fi supravegheat pe o perioada de timp nelimitata. Nu se pomeneste nimic despre dreptul cetateanului ale carui convorbiri au fost inregistrate de a contesta valabilitatea inregistrarilor, apeland, de exemplu, la serviciile unor experti. De asemenea, nu se precizeaza ce institutie va efectua inregistrarile convorbirilor. Si, lucrul cel mai important, nu exista o delimitare clara a situatiilor in care un procuror poate emite o autorizatie pentru asemenea inregistrari – de pilda amenintari la adresa sigurantei statului, pregatirea unor acte de terorism etc. Art 91/1 mentioneaza doar existenta unor „date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni”, ceea ce inseamna ca regimul interceptarilor convorbirilor telefonice poate fi aplicat practic oricui, sub un pretext oarecare.

2. Art. 101 si 103 cu privire la incuviintarea perchezitiei domiciliare si respectiv timpul de efectuare a perchezitiei au ramas neschimbate in ciuda discrepantelor fata de Constitutia Romaniei.

Astfel, art. 101 alineat 2 prevede ca „Perchezitia domiciliara se poate face fara autorizatia procurorului numai daca persoana la domiciliul careia urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta”. Or, articolul 27 punctul (3) din Constitutie precizeaza ca : „Perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (subl.n.) si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege.”

Art. 103 stabileste ca perchezitia poate fi efectuata intre orele 6.00 si 20.00. Insa urmatoarele prevederi, practic, anuleaza aceasta garantie : „Perchezitia inceputa intre orele 6 – 20 poate continua si in timpul noptii. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de procuror si in timpul noptii.” Articolul 27 punctul 4 din Constitutie statueaza fara echivoc : „Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.” Pentru respectarea literei si spiritului Constitutiei trebuie deci abrogate cele doua prevederi din art. 103.

3. Art. 148, cu privire la conditiile in care se poate recurge la masura arestarii preventive, a ramas neschimbat, desi unele prevederi intra in contradictie cu art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, devenita parte a dreptului intern. Art. 5 cuprinde lista exhaustiva a cazurilor in care o persoana poate fi privata de libertate, ceea ce inseamna atat retinerea cat si arestarea preventiva sau arestarea pe baza unei hotarari judecatoresti ramase definitive. Unele din situatiile mentionate la art. 148 din C.p.p. nu sunt prevazute in art. 5 al Conventiei europene. Astfel, desi coroborate cu art. 143, („probe sau indicii temeinice”), lit. a) – „identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare” – lit. d) – „sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte” – lit. f) – „inculpatul este recidivist” – lit. g) – „cand exista una din circumstantele agravante” nu se regasesc in cele sase situatii mentionate expres de art. 5, pct. 1 lit. a-f din Conventia europeana.

Mai mult, intrucat multe din pedepsele prevazute in Codul penal au fost sensibil marite, litera h) din art. 148 („inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica” – subl.n.) ar trebui modificata prin ridicarea pragului de 2 ani.

Sintagma „zadarnicirea aflarii adevarului” (art. 148 lit. d) se intalneste si in modificarile aduse la art. 160/2 alin. 2 – liberarea provizorie sub control judiciar – 160/4 alin. 3 – liberarea provizorie pe cautiune – si 160/10 alin. 1 litera b) -revocarea liberarii provizorii. Or, sarcina aflarii adevarului revine integral organelor de cercetare penala care au suficiente mijloace la dispozitie pentru a contracara orice incercare a persoanei suspecte de a „zadarnici aflarea adevarului”. De aceea APADOR-CH considera ca nu este normal ca unei persoane sa i se refuze liberarea provizorie sau sa-i fie revocata liberarea provizorie pe motiv ca ar putea zadarnici aflarea adevarului. Articolul 160/4 alin. 3 a coborat limita maxima peste care nu se acorda liberarea provizorie pe cautiune de la 7 ani la 5 ani, aceasta in conditiile maririi pedepselor. Aceeasi limita scazuta la 5 ani fata de 7 in versiunea actuala a C.p.p. este prevazuta si pentru liberarea provizorie sub control judiciar (art.160/2, alineat 1). Ar fi fost normal ca aceasta limita sa creasca si nu sa scada pentru a evita inmultirea peste masura a numarului persoanelor aflate in arest preventiv. Legislativul ar trebui sa tina cont de standardele Curtii de la Strasbourg si ale sistemului ONU conform carora lipsirea de libertate trebuie sa fie exceptia de la regula care este starea de libertate.

4. Art. 172 privind drepturile aparatorului a ramas neschimbat. Aceasta inseamna ca, exceptand situatiile in care asistenta juridica este obligatorie conform art. 171, prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului nu este garantata. Nu s-a avut in vedere nici un fel de asistenta juridica pentru cei care sunt condusi la sectiile de politie (unde pot ramane pana la 24 de ore) si care pot fi apoi retinuti (pentru alte 24 de ore), fara mandat in ambele cazuri si doar pe baza unei ordonante emise fie de seful sectiei de politie fie de un procuror, in cazul retinerii (cf. art. 16 lit. b si d. din Legea 26/1994 cu privire la politie).

5. Capitolul II din Cpp cuprinde detalii in legatura cu citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere. Art. 176-181 descriu cu maxima precizie continutul citatiei, locul de citare, inmanarea citatiei, dovada de primire etc. Cu toate acestea, art. 175 – nemodificat – mentine, la alineatul 1, posibilitatea de a transmite citatia „si prin nota telefonica sau telegrafica”. In mod evident, o asemenea posibilitate nu poate corespunde exigentelor enumerate la art. 176-181 si trebuie eliminata.

6. La art. 198 s-a introdus un nou alineat prin care se pedepseste cu amenda judiciara de la 100.000 lei la 500.000 lei „lipsa nejustificata a aparatorului, ales sau desemnat din oficiu, cand asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului este obligatorie”. APADOR-CH crede ca astfel de sanctiuni trebuie stabilite exclusiv de Barourile/Uniunea Avocatilor, deoarece abaterea mentionata reprezinta numai o incalcare a deontologiei profesionale.

7. Art. 209 alineatul 3 are un continut modificat cu privire la infractiunile pentru care urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de catre procuror. Astfel au fost scoase din varianta actuala art. 225/3 (talharie urmata de moartea victimei), 226 (piraterie in paguba avutului public), 254 (luarea de mita), 255 (darea de mita), 257 (traficul de influenta) si altele. Este greu de inteles de ce talharia urmata de moartea victimei nu mai trebuie sa fie investigata de procuror. In privinta art 254, 255 si 257, dat fiind ca politia organizeaza delictul flagrant nu consideram ca este normal ca tot ea sa fie autorizata sa efectueze si urmarirea penala.

8. Art. 214 a ramas neschimbat. Se mentine delegarea unor competente catre organe ce nu au nici pregatirea, nici capacitatea de a efectua cercetari penale. Sunt autorizate sa procedeze la luarea de declaratii de la faptuitori si de la martori, sa intocmeasca procese verbale, sa retina corpuri delicte etc. organe care nu au atributii de cercetare penala: inspectii de stat, organizatii cooperatiste sau publice, organe de control si de conducere ale administratiei de stat, ale intreprinderilor si organizatiilor economice de stat etc.,

9. Art. 224 alineat 2, nou introdus, autorizeaza lucratori operativi din Ministerul de Interne precum si din celelalte organe de stat „cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, (subl.n.)” sa efectueze acte premergatoare inceperii urmaririi penale. Asadar SRI si celelalte servicii secrete din cadrul diverselor ministere vor avea dreptul legal de a strange „datele necesare organelor de urmarire penala”. Coroborat cu art. 201, care stabileste ca „Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala” care sunt „a) organele de cercetare ale politiei; b) organele de cercetare speciale” (in aceasta din urma categorie neintrand, sub nici o forma, „organele de stat cu atributii in domeniul sigurantei”) art. 224 alin. 2 ofera posibilitatea SRI-ului si celorlalte opt servicii secrete de a se amesteca in activitatile politiei si Parchetului, chiar daca se precizeaza ca acest lucru se poate petrece doar in faza premergatoare urmaririi penale.

12 septembrie 1995″

Cu putin timp inainte ca membrii Camerei Deputatilor sa voteze proiectul de lege privind modificarea Codului penal, presei i-a fost pus la dispozitie un scurt protest care sintetiza marile deficiente ale proiectului.

„PROTESTUL APADOR-CH REFERITOR LA MODIFICAREA CODULUI PENAL

Procesul de modificare a Codului Penal se apropie de finalizare, Camera Deputatilor urmand sa se pronunte, in zilele urmatoare, asupra legii de modificare in ansamblul ei. Ca urmare a vointei majoritatii parlamentarilor, actuala forma a Codului Penal:

– introduce un sistem de pedepse ale caror limite au fost majorate depasind orice motivatie a unui sistem sanctionator rational: furtul simplu, pedepsit anterior cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani, va fi sanctionat cu inchisoare de la un an la 12 ani, furtul unui act care serveste la legitimare se va pedepsi cu inchisoare de la 3 la 15 ani, inselaciunea, care se pedepsea cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani se va sanctiona de la 6 luni la 12 ani s.a.m.d.;

– reglementeaza infractiuni nedefinite, cum ar fi „defaimarea tarii si a natiunii”, sau foloseste notiuni nedefinite, sau definite vag, cum ar fi aceea de „functionar”, „functionar public”, „consecinte deosebit de grave” etc;

– sanctioneaza critica functionarilor publici si a oamenilor politici (maximul privarii de libertate ajungand pana la 5 ani);

– introduce pedepse speciale care afecteaza mijloacele esentiale de manifestare a drepturilor si libertatilor fundamentale intr-o societate democratica, libertatea de exprimare si accesul la informatie, cu accent pe activitatea de presa.

Se poate remarca ramanerea la mentalitatea vechii politici penale care punea accentul pe latura sanctionatoare, si anume pe forma primara a privarii de libertate. Se intareste caracterul aberant al pedepselor aplicabile infractiunilor, chiar celor minore. Faptul ca in Parlament s-a preluat vechea logica a sistemului sanctionator demonstreaza ca, in viziunea actualilor legiuitori represiunea ramane cea mai importanta, daca nu singura forma de rezolvare a problemelor sociale si umane care determina delincventa. Acordarea cu atata usurinta de pedepse, ajungand, intr-un numar considerabil de cazuri, la 10-15 ani arata ca fiinta umana, libertatea si demnitatea ei reprezinta valori practic necunoscute, sau lipsite de semnificatie pentru majoritatea parlamentarilor din Romania.

APADOR-CH protesteaza energic impotriva actualei forme a Codului penal, care incala spiritul tratatelor internationale privind drepturile omului si transforma Romania in cea mai represiva tara de pe continent.

APADOR-CH cere Camerei Deputatilor sa repete gestul de anul trecut si sa nu voteze o lege care i-ar face responsabili pe actualii parlamentari de izolarea Romaniei de acel sistem de civilizatie pentru care fiinta umana are valoare si sens.

26 septembrie 1995″

Dupa ce a fost votat articol cu articol, in luna noiembrie 1995, Camera Deputatilor a respins proiectul de lege pentru a doua oara. Conform Constitutiei Romaniei, aceasta respingere este definitiva. In realitate, problema este mai delicata, pentru ca nu se poate sustine ca de acum incolo Codul penal si cel de procedura penala nu se mai pot modifica. Ceea ce nu mai poate fi acceptat este proiectul de lege in forma lui actuala. Dar si aici se ridica intrebarea despre care anume proiect de lege este vorba: de cel trimis de catre Guvern, sau de cel modificat de Senat si Camera Deputatilor, intre cele doua variante fiind deosebiri de substanta? Constitutia este deficitara la acest capitol, ea neprevazand nici posibilitatea interpretarii ei, in asemenea situatii, de catre Curtea Constitutionala. In acest context a fost emisa parerea ca acelasi proiect de lege, preluat ca initiativa a unui grup de parlamentari, ar putea fi introdus in sesiunea urmatoare. Aceasta ar insemna ca toate neajunsurile aratate mai sus s-ar mentine.

*

e) Legea nr. 61/1991

Legea nr. 61/1991, privind sanctionarea unor contraventii, a fost in atentia permanenta a APADOR-CH care a aratat in numeroase randuri neajunsurile acestui text de lege si pericolul pe care ea il reprezinta pentru o societate care isi propune sa se conduca dupa principiul respectarii legii. A existat un proiect de modificare a Legii nr. 61/1991, care, desi trimis separat Parlamentului, a fost, din initiativa Camerei Deputatilor, unit cu cel de modificare a Codului penal. Astfel, el ca a urmat soarta acestuia din urma, fiind respins de doua ori, in 1994 si in 1995. Separat a mai fost trimis Camerei Deputatilor un nou proiect de modificare a Legii 61/1991, mai amplu si care a fost analizat de APADOR-CH. Avand in vedere ca in activitatea zilnica prevederile acestei legi se aplica foarte des, si asociatia are numeroase dovezi ale abuzurilor comise in aplicarea acestui text de lege, dar si ale unor anomalii care rezulta din aplicarea corecta a unei legi extrem de deficitare, care nu respecta principiile de baza ale dreptului la un proces corect si echitabil, ale dreptului la aparare etc., APADOR-CH considera ca modificarea acestei legi este o prioritate.

PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND MODIFICAREA SI COMPLETAREA LEGII NR. 61/1991

Pe data de 8 noiembrie 1995 Guvernul Romaniei a trimis Camerei Deputatilor un proiect de lege privind modificarea si completarea Legii nr. 61/1991 din 27 septembrie 1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice.

Legea in vigoare instituie un regim sanctionator foarte dur, criticat si comentat in repetate randuri de organizatii de drepturile omului. Cu toate acestea, prin noul proiect de lege, Guvernul propune o serie de amendamente care nu numai ca nu rezolva defectele de fond ci, dimpotriva, sporesc sanctiunile si largesc sfera contraventiilor.

In forma sa actuala, Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 cuprinde la articolul 2 o lunga lista de contraventii (literele a – x) din care unele sunt formulate in asa fel incat permit comiterea unor abuzuri. De pilda litera a) : „savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene […] de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice”(s.n.). Notiunile de „demnitate” si „onoare” sunt de natura abstracta, or o lege nu poate opera decat cu termeni precis definiti care sa nu permita aparitia echivocului. Mai mult, aceasta prevedere se suprapune textului art.321 din Codul penal (ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice) pentru care pedeapsa este inchisoare de la 3 luni la doi ani sau amenda. Nici Legea nr. 61, nici proiectul guvernului nu stabilesc criterii de apreciere a faptei – infractiune sau contraventie.

Noua varianta propusa de Guvern nu numai ca mentine textul alineatului a) dar stabileste limita minima a amenzii la 80.000 lei, iar cea maxima la 400.000 lei, introducand si posibilitatea sanctiunii cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 4 luni, nementionata in forma actuala a legii. Proiectul mai adauga doua alineate noi : a/1 („initierea sau constituirea unui grup de persoane, in scopul de a savarsi actiuni ilicite, contrare ordinii de drept si normelor de bunacuviinta, precum si actele de incurajare sau sprijinire, sub orice forma, a unor astfel de grupuri de persoane, care incita la dezordine sociala”) si a/2 (cersetoria cu scopul de „a-si realiza mijloace suplimentare de subzistenta sau a-si spori veniturile” precum si „determinarea unei persoane la savarsirea unor astfel de fapte…”), ambele fiind pedepsite fie cu inchisoare contraventionala de la o luna la 6 luni, fie cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei. Daca definitia de la alineatul a/2 este clara, nu acelasi lucru se poate afirma despre primul alineat nou introdus, care opereaza cu notiuni al caror continut nu este definit : actiuni „ilicite”, „contrare ordinii de drept”, „contrare normelor de bunacuviinta”. Sintagma „grup de persoane” care ar comite aceste actiuni trimite mai degraba la o agravanta in materie penala decat la o fapta de factura contraventionala. De altfel, atat in domeniul penal cat si in cel contraventional nu grupul ca atare este sanctionat ci fiecare din indivizii care il compun. Intrucat nu exista nici o precizare in legatura cu numarul de persoane care constituie un grup, rezulta ca decizia va ramane la latitudinea fiecare organ de constatare, atat in penal cat si in contraventional.

La litera d) se pedepseste „portul, fara drept, al cutitului, sisului, boxului […]ori altor asemenea obiecte fabricate sau confectionate anume pentru taiere, impungere sau lovire[..]” (s.n.). Deci portul si nu folosirea sau amenintarea cu folosirea acelor obiecte se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei, lucru cu atat mai discutabil cu cat nu exista nici o prevedere in legatura cu legalitatea – sau ilegalitatea – portului cutitului, sisului etc. In mod evident, in categoria obiectelor descrise la litera d) pot intra si foarfeci sau bricege sau chiar ace. Acest paragraf a ramas nemodificat – exceptand cuantumul amenzii – in ciuda definitiei vagi a obiectelor incriminate.

Litera g) din proiectul guvernului a adaugat la lista sediilor in care nu se poate patrunde fara drept, ambasadele, reprezentantele altor state ori ale organizatiilor internationale, „precum si ocuparea fara drept a terenurilor apartinand ambasadelor si reprezentantelor sau a terenurilor situate in perimetrul acestora”. In absenta unei definitii clare a notiunii „perimetru”, introducerea acestei contraventii poate fi interpretata ca vizand atat evitarea unor manifestatii de protest – individuale sau de grup – din fata ambasadelor – deci o restrangere nejustificata a libertatii de exprimare – cat si eliminarea cozilor formate de cei care au nevoie de vize de intrare in alte tari – ceea ce ar echivala cu limitarea dreptului la libera circulatie in strainatate. Oricare ar fi motivul, aceasta contraventie este sanctionata cu inchisoare contraventionala de la o luna la 6 luni sau cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei.

La litera s), al carei text a ramas neschimbat, proiectul guvernului mareste sanctiunea, stabilind-o la inchisoare contraventionala de la 15 zile la 3 luni sau amenda de la 80.000 la 400.000 lei pentru „tulburarea, fara drept, a linistii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect, ori prin strigate sau larma” (s.n.). Oricare din variantele precizate la aceasta litera poate da nastere la interpretari avand drept rezultat comiterea unor abuzuri.

Litera t) – refuzul persoanei de a se legitima sau de a se prezenta la sediul politiei „la cererea ori la invitatia justificata a organelor de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice” – este prevederea care a permis comiterea multor abuzuri din partea politiei. In primul rand pentru ca prin „act de identitate”, politistii continua sa inteleaga doar buletin de identitate sau cel mult pasaport. Nici un alt act – permis, adeverinta, dovada – chiar insotit de fotografie, nu este acceptat. In al doilea rand, pentru ca „cererea sau invitatia justificata” ca o persoana sa se prezinte la politie, s-a dovedit, in multe randuri, abuziva, justificarea nefiind adusa la cunostinta persoanei vizate. Or, fiind vorba de o privare de libertate, deoarece persoana isi pierde libertatea de miscare, justificarea trebuie sa-i fie prezentata in primul rand acesteia. Pedepsele pentru contraventia prevazuta la litera t) se sanctioneaza, conform proiectului, cu amenda de la 40.000 la 200.000 lei.

Litera u) care se refera la „impiedicarea sub orice forma” a politistilor sau organelor de urmarire penala de a legitima sau conduce la sediul politiei orice persoana, este modificata in proiectul guvernului prin adaugarea formulei „intrebuintarea de expresii si gesturi jignitoare”, la adresa organelor susmentionate. Aceasta contraventie se suprapune art. 239 din Codul penal (ultrajul) fara a exista criterii de delimitare a contraventiei fata de fapta penala. Proiectul sanctioneaza faptele prevazute la litera u) cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 4 luni sau cu amenda de la 80.000 la 400.000 lei.

Proiectul guvernului introduce si notiunea de recidiva – numita repetare – in cazul contraventiilor. Aceasta prevedere nu-si are locul intr-o lege ce reglementeaza regimul contraventiilor. Codul penal precizeaza la art.37 ca exista recidiva atunci „cand dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie…”. Or, legea nr. 61/1991 prevede pedepse de maximum 6 luni inchisoare contraventionala. Codul penal mai prevede la acelasi articol, la alineatul c) existenta recidivei „dupa condamnarea la cel putin trei pedepse cu inchisoare pana la 6 luni”. Or, proiectul guvernului cu privire la modificarea legii nr. 61/1991 statueaza recidiva rebotezata repetare pentru oricare din cele 27 de categorii de contraventii, indiferent de sanctiunea prevazuta – amenda sau inchisoare contraventionala -, la prima repetare, care se pedepseste cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 6 luni, fara a mai exista varianta amenzii. Contraventii minore ar urma sa fie sanctionate – daca se repeta -cu inchisoare contraventionala de minimum 30 zile. De exemplu: „nerespectarea masurilor de ordine sau a regulilor stabilite pentru buna desfasurare a manifestarilor cultural sportive” (lit. i), „lasarea in libertate ori fara supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri” (lit. k), „servirea consumatorilor cu bauturi alcoolice in localuri publice si in afara acestora” atunci cand localurile sunt inchise sau este interzisa vanzarea acestor bauturi (lit. m), „tulburarea, fara drept, a linistii locuitorilor” (lit. s) „consumul de bauturi alcoolice pe strazi, in parcuri, sali de spectacole, stadioane sau in alte locuri publice” (lit. o) si altele.

Dar pentru ca aceste repetari sa poata fi sanctionate, ar trebui sa existe o evidenta a comiterii si sanctionarii lor, ceea ce va inseamna mentionarea amenzilor contraventionale in cazierul personal.

In virtutea Legii 61/91, contestatia celui care se considera nedreptatit de aplicarea unei amenzi, trebuie depusa in termen de 15 zile la judecatorie. Daca instanta considera amenda justificata, contravenientul va trebui sa o achite in termen de 30 zile de la data la care sentinta a ramas definitiva.

Daca agentul constatator apreciaza ca, pentru fapta comisa trebuie aplicata sanctiunea inchisorii contraventionale atunci contravenientul – daca este retinut – va fi judecat chiar in ziua sesizarii instantei sau in cel mult 5 zile daca se considera ca este necesara administrarea unor probe. Completul de judecata este format dintr-un singur judecator iar, la o eventuala reexaminare – ce poate fi ceruta fie de contravenient, fie de procuror in termen de 24 de ore – completul este format din doi judecatori care vor trebui sa solutioneze cauza in termen de trei zile. Sentinta este definitiva si executorie.

Spre deosebire de Legea nr. 32/1968, care prevede multiple posibiltati de punere in executare a sanctiunii amenzii – inclusiv executarea silita – inainte de a se ajunge la transformarea ei in inchisoare contraventionala, Legea nr. 61/91 prevede doar ca amenda trebuie achitata in termen de 30 de zile de la data aplicarii sanctiunii sau, daca a fost contestata, de la data la care sentinta a ramas definitiva. Nu este prevazuta executarea asupra veniturilor sau celorlalte bunuri ale contravenientului ci, direct, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala calculata prin impartirea sumei reprezentand amenda la 300 lei/zi inchisoare, suma sporita la 3.000 lei/zi prin proiectul guvernului.

Neplata amenzii in termen de 30 de zile da dreptul organului de politie care a constatat contraventia sa solicite judecatoriei transformarea amenzii in inchisoare contraventionala. Judecatorul procedeaza direct la transformare, fara a mai analiza fondul contraventiei.

Dificultatea exercitarii dreptului la aparare, termenele foarte scurte in care pot fi achitate amenzile, si in care politia are dreptul sa ceara transformarea acestora in inchisoare, mecanismul de transformare aplicat de judecatorii, au concurat la producerea unor abuzuri. Au fost deja semnalate cazuri in care judecatoriile – la cererea politiei – au transformat amenzile in inchisoare desi presupusii contravenienti contestasera procesele verbale de contraventie in termen legal, iar procesele se aflau pe rol. Au mai existat si situatii in care contravenientii care achitasera amenzile au fost totusi adusi in justitie numai pentru ca circuitul financiar nu functionase corect, amenzile aparand ca neachitate. Ulterior, justitia a revenit, persoanele respective fiind puse in libertate sau achitate.

Legea nr. 61/1991 prevede la art.16 conditiile in care amenzile neachitate se transforma in inchisoare contraventionala. Dar pentru ca nu se face distinctia intre contraventiile sanctionate numai cu amenda si cele pentru care exista alternativa amenda/inchisoare contraventionala, toate amenzile neachitate sunt transformate in zile/inchisoare. Putini sunt judecatorii care au decis ca acest lucru se poate face numai daca legea insasi prevede ambele variante pentru o contraventie. Proiectul guvernului ar fi trebuit sa mentioneze in mod expres ca numai in cazurile de contraventii pentru care se prevede alternativa amenda/inchisoare contraventionala, judecatoriile pot decide aceasta transformare.

O alta problema extrem de discutabila este modul in care Legea nr. 61/1991 reglementeaza dreptul la aparare. Proiectul guvernului nu aduce nici o imbunatatire la acest capitol. Aceleasi termene extrem de scurte (24 de ore, inclusiv zile nelucratoare sau maximum 5 zile pentru prima instanta, 24 de ore pentru introducerea cererii de reexaminare si 3 zile pentru judecarea acesteia) in cazul in care contravenientul este sanctionat cu privarea de libertate anuleaza, practic, dreptul la aparare.

In concluzie, Legea nr. 61/1991 mentine o procedura de urgenta total nejustificata in contextul actual si ofera nenumarate posibilitati de incalcare a drepturilor prevazute de articolele 5 (libertatea persoanei) si 6 (dreptul la un proces corect) din Conventia europeana a drepturilor omului, precum si a dreptului la aparare garantat de articolul 24 din Constitutia Romaniei. Proiectul propus de guvern pentru modificarea acestei legi nu face decat sa accentueze caracterul represiv al acestor reglementari, pastrand toate posibilitatile deja existente de a se comite abuzuri.”

23 noiembrie 1995″

Comisia juridica a Camerei Deputatilor, analizand proiectul de lege, si comentariile APADOR-CH, a inlaturat prevederea referitoare la „repetarea” contraventiei si a definit „grupul” ca fiind alcatuit din 3 sau mai multe persoane.

In legatura cu transformarea amenzilor neachitate in zile/inchisoare pe baza impartirii sumei respective la 300 lei/zi, Curtea Constitutionala a fost sesizata de Judecatoria Brasov cu privire la neconstitutionalitatea Ordonantei Guvernului nr. 55/1994 prin care s-au majorat amenzile de 50 de ori, fara a depasi 10 milioane lei pentru persoane fizice si 20 milioane lei pentru persoane juridice, pastrandu-se cele 300 lei/zi ca baza de calcul pentru transformarea acestora in inchisoare contraventionala. Curtea Constitutionala a analizat – e drept – numai speta (amenda aplicata pe baza art. 2 lit s din Legea 61/91: „tulburarea fara drept a linistii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice apart sau obiect, ori prin strigate sau larma” urmata de cererea de transformare in zile/inchisoare in urma neachitarii). Dar in Decizia nr. 91 din 10 octombrie 1995, ramasa definitiva prin nerecurare, se precizeaza:

„Intrucat criteriul de transformare a amenzii neachitate in inchisoare nu a fost actualizat in functie de noile limite ale amenzilor stabilite prin Ordonanta Guvernului nr. 55/1994, durata inchisorii pentru neachitarea acestor amenzi a fost majorata. Aceasta majorare nu este expresa, dar nu mai putin evidenta si imperativa cat timp amenda a fost actualizata iar criteriul de transformare a ramas acelasi. In consecinta, sub aspect legislativ, rezulta ca prin Ordonanta Guvernului nr. 55/1994 s-a majorat nu numai cuantumul amenzii dar s-a marit si durata inchisorii care priveste un alt fapt decat contraventia savarsita si anume neplata amenzii aplicate.

Ca urmare, necorelarea noului nivel al amenzii cu criteriul de transformare a amenzii neachitate in inchisoare contraventionala, care a ramas nemodificat, reprezinta nu o omisiune in reglementare ci, dimpotriva, exprima vointa neindoielnica a legiuitorului de a mari durata inchisorii cat timp aceasta consecinta este inevitabila.

Depasirea abilitarii constituie o incalcare a prevederilor art.114 alin. (1) din Constitutie (abilitarea Guvernului de a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice – n.n.) care limiteaza strict delegarea legislativa la obiectul acesteia, astfel cum este definit in legea de abilitare.”

Decizia Curtii Constitutionale admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata in speta respectiva si hotaraste ca transformarea amenzii neachitate in inchisoare contraventionala sa se faca fara a se tine seama de coeficientul de majorare a limitelor amenzilor contraventionale conform Ordonantei Guvernului nr 55/1994. Totodata, Curtea cere Parlamentului si Guvernului sa coreleze criteriul de transformare a amenzilor neachitate cu nivelurile actualizate ale amenzilor instituite prin Ordonanta Guvernului.

Chiar daca decizia Curtii Constitutionale se refera la amenda aplicata pe baza art. 2 lit. s din Legea 61/91, este evident ca rationamentul este valabil pentru oricare din celelalte contraventii prevazute la art. 2, in cazul neachitarii amenzilor. Aceasta inseamna ca instantele solicitate sa transforme amenzi neachitate in inchisoare trebuie fie sa ridice aceeasi exceptie de neconstitutionalitate in situatia oricarei contraventii din art.2 Legea 61/91 cu exceptia literei s, fie sa calculeze zilele/inchisoare in functie de amenzile prevazute anterior Ordonantei Guvernului nr 55/1994.

Mai trebuie mentionat si faptul ca suma de 3.000 lei/zi inchisoare contraventionala propusa drept criteriu de transformare a amenzilor neachitate in zile de inchisoare reprezinta o crestere de doar zece ori a indicelui actual, cata vreme cuantumul sanctiunilor a fost majorat de Ordonanta Guvernului nr. 55/1994 de minimum zece si maximum 50 de ori. Adoptarea criteriului propus ar insemna ca pentru unele contraventii se mareste si pedeapsa cu inchisoarea. O medie aritmetica arata ca indicele respectiv ar trebui sa creasca de 30 de ori (9.000 lei/zi).

De asemenea, avand in vedere amenzile foarte mari, ar trebui extins termenul de achitare care in prezent este de o luna, si, de asemenea, aplicate masurile intermediare prevazute de Legea 32/1968 in cazul neachitarii. Ar trebui totodata asigurate conditii normale pentru procedurile legale atat in cazul transformarii amenzilor in inchisoare contraventionala cat si in situatiile in care se aplica direct sanctiunea privarii de libertate. APADOR-CH considera ca notiunea de proces echitabil cu tot ce implica ea – dreptul la aparare, la audierea martorilor, la producerea de probe etc. – este general valabila si nu poate exista vreo justificare pentru eludarea sa, asa cum se intampla la transformarea amenzilor neachitate in inchisoare contraventionala, cand instanta nu judeca fondul ci efectueaza o simpla operatie aritmetica.

*

f) Proiectul de lege privind statutul politistului

*

g) Proiectul de lege privind statutul refugiatilor in Romania

*

2. Legi in vigoare analizate de APADOR-CH

a) Legea nr. 75/1994

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND VIOLAREA

LIBERTATII DE EXPRIMARE PRIN LEGEA NR. 75/1994

Legea nr. 75 din 16 iulie 1994 stabileste normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei de catre autoritatile si institutiile publice (subl. n.).

O reglementare a comportamentului autoritatilor sau institutiilor publice – fie ele centrale sau locale – in acele situatii in care sunt folosite simbolurile nationale este in acord cu principii de drept recunoscute. Este fireasca instituirea unei practici unitare a autoritatilor statului cu ocazia unor sarbatoriri sau ceremonii, cand trebuie arborat drapelul Romaniei, sau cand urmeaza a fi intonat imnul national. In acelasi spirit, relatiile firesti – de prietenie si curtoazie – care trebuie sa existe intre state cer instituirea unui comportament uniform al autoritatilor statului roman in acele ocazii cand participarea altor state impune arborarea drapelurilor sau intonarea imnurilor lor.

Dincolo insa de reglementarea comportamentului institutiilor statului, nu exista nici o justificare ca legea sa reglementeze comportamentul persoanelor fizice sau al institutiilor de drept privat in legatura cu arborarea vreunui drapel sau cu interpretarea vreunui imn, asa cum face Legea nr. 75/1994. Astfel:

– art. 4 al legii prevede: „Drapelul Romaniei poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau resedinta lor, precum si de persoane juridice, altele decat cele prevazute la art. 3 (autoritatile locale – n. n.), la sediile acestora.”;

– art. 7 alin 1 mentioneaza: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul Romaniei numai impreuna cu drapelul national si numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivitati si reuniuni internationale, pe cladiri oficiale si in locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi.”;

– iar art. 10 litera g) precizeaza ca „Imnul national al Romaniei se intoneaza…la inceputul programului zilnic in scolile primare si gimnaziale.”

Asadar, in vreme ce art. 7 coroborat cu art. 4 instituie o prohibitie privind arborarea drapelelor altor state de catre persoane fizice si persoane juridice de drept privat, art. 10 lit. g) instituie o obligatie, de intonare a imnului national, in sarcina unor categorii de persoane fizice.

Atat restrictiile cat si obligatiile instituite astfel prin legea nr. 75/1994 constituie atingeri aduse libertatii de exprimare.

Este de domeniul evidentei ca arborarea unui drapel sau intonarea unui imn sunt forme de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare. Exercitarea acestui drept este reglementata de art. 30 din Constitutie, ca si de art. 10 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului, devenita, prin intermediul art. 11 al legii fundamentale, parte a dreptului nostru intern si avand prioritate in raport cu acestea. Conform art. 10 alin. 2 al Conventiei europene, pentru ca restrangerea libertatii de exprimare (inclusiv cea manifestata prin arborarea de drapele sau intonarea de imnuri) sa fie justificata, trebuie ca aceasta masura sa fie necesara „intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica…” Din felul in care este formulata interdictia arborarii drapelelor altor state decat cel roman – numai impreuna cu drapelul national si numai cu ocazia unor vizite oficiale – nu rezulta care sunt valorile ocrotite de lege, de vreme ce aceste activitati/exprimari nu constituie nici un fel de amenintare la adresa sigurantei nationale, a integritatii teritoriale sau a sigurantei publice. De asemenea, interdictia prevazuta de legea nr. 75/1994 contravine dispozitiilor Constitutiei Romaniei, atat cele din art. 30 alin. (7) cat si cele cuprinse in art. 49.

Aceasta inseamna ca Legea nr. 75/1994, aduce o restrangere complet nejustificata libertatii de exprimare.

In acelasi timp formularea „pe teritoriul Romaniei” este in conflict si cu prevederile art. 26 din Constitutie, care garanteaza respectul vietii private, intrucat in notiunea „teritoriul Romaniei” intra inclusiv proprietatile particulare, iar stabilirea limitelor libertatii de exprimare intr-un cadru privat este inadmisibila.

Tot astfel instituirea unei obligatii in sarcina elevilor din ciclul primar si gimnazial nu are nici o justificare, art. 30 din Constitutie precizand ca „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile (subl. n.).” Aceasta inseamna nu numai ca o exprimare nu poate fi interzisa, dar in egala masura si ca ea nu poate sa fie impusa. O lege cum este legea nr. 75/1994 nu poate sa adauge indatoriri noi la cele fundamentale prevazute de art. 50 – 53 din Constitutie. De asemenea ea nu poate impune asemenea indatoriri intr-un mod discriminatoriu, in functie de varsta, contravenind astfel principiului egalitatii in fata legii, consacrat de art. 16 din Constitutie.

10 februarie 1995″

In cadrul acestor comentarii au fost identificate, asadar, chiar incalcari ale Constitutiei Romaniei. Neexistand insa posibilitatea sesizarii Curtii Constitutionale (decat printr-o procedura aparte, care nu a fost la indemana asociatiei), iar Consiliul Legislativ nefunctionand inca la sfarsitul anului 1995, aceste analize au fost trimise presei, comisiilor parlamentare, deputatilor si senatorilor, in vederea stimularii initiativei lor personale de modificare a respectivelor texte de lege.

*

b) Cadrul legislativ privind drepturile minoritatilor nationale

*
* *

III. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

In 1995, APADOR-CH a continuat programul de supraveghere a atitudinii si reactiilor politistilor, ca reprezentanti ai autoritatii publice, in relatia cu persoanele fizice. Din aprilie 1993, cand a inceput acest program, APADOR-CH a urmarit permanent doua aspecte: analizarea legislatiei – in vigoare sau in faza de proiecte de lege – care guverneaza relatia dintre politie si persoane fizice pe de o parte, iar pe de alta, respectarea si aplicarea legilor de catre politisti.

1. Cadrul legislativ

Raportul APADOR-CH pe 1994 a cuprins o analiza detaliata a prevederilor legale care au un impact direct asupra relatiei politie – persoane fizice : Legea Politiei nr. 26/1994, corelata cu Codul de procedura penala si Legea nr. 61/1991 privind sanctionarea contraventiilor. Cu toate ca deficientele pe care aceste norme legale le contin au fost semnalate si criticate in mod repetat atat de APADOR-CH cat si de alte organizatii de drepturile omului din tara si de peste hotare, ele au ramas neschimbate pana la sfarsitului anului 1995. Mai mult, incercarea Parlamentului de a modifica unele prevederi din Codul de procedura penala – incercare esuata o data cu respingerea de catre Camera Deputatilor a noilor versiuni ale Codului penal si Codului de procedura penala – nu viza articolele aflate in contradictie cu Constitutia Romaniei si cu Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, ci doar introducerea unor noi proceduri (de exemplu : autorizarea politiei de a inregistra convorbirile telefonice ale persoanelor fizice sau acordarea unor competente sporite Parchetului).

In 1995, Guvernul a introdus in Parlament doua noi initiative legislative privind activitatea politiei : Statutul Politistului si Amendamente la Legea nr. 61/1991. Prima cuprinde multe prevederi care, daca vor fi adoptate, vor transforma politistii intr-o casta privilegiata, in vreme ce amendamentele reprezinta o tentativa de a restrange si mai mult exercitiul drepturilor si libertatilor persoanelor deja amenintate foarte serios de Legea nr. 61/1991 in forma sa actuala.

Proiectul de lege privind statutul politistului

In conformitate cu prevederile din Legea privind organizarea si functionarea Politiei, Ministerul de Interne a avut obligatia de a elabora un proiect de lege privind Statutul politistului. Lectura acestui proiect de lege dovedeste intentia de a transforma, din punct de vedere legal, categoria politistilor intr-una privilegiata, situata deasupra prevederilor constitutionale, si deci, incompatibila cu un stat de drept.

„COMENTARIILE APADOR-CH PE MARGINEA PROIECTULUI DE LEGE

PRIVIND STATUTUL POLITISTULUI

Cu o intarziere de circa noua luni fata de data precizata in art. 54 al Legii nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, Guvernul a remis Senatului proiectul de lege asupra statutului politistului. Apreciind necesitatea unui asemenea act normativ, a carui adoptare este mult solicitata de catre lucratorii de politie, remarcam ca proiectul de lege contine si unele prevederi care intra in contradictie cu litera si spiritul Constitutiei Romaniei, cu Codul de conduita a persoanelor responsabile cu aplicarea legii (adoptat de Adunarea Generala a ONU prin Rezolutia nr. 34/169/1979) si cu Rezolutia nr. 690/1979 referitoare la Declaratia asupra politiei, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, documente invocate in expunerea de motive a proiectului de lege.

O observatie cu caracter general priveste faptul ca Proiectul de lege face dese trimiteri la reglementarile in vigoare pentru militari, demonstrand ca initiativele (timide) luate prin Legea Politiei in vederea demilitarizarii acestui corp sunt inlaturate, iar demilitarizarea Politiei ramane doar un deziderat.

*

Capitolul „Dispozitii generale” debuteaza cu precizarea potrivit careia profesia de politist este o activitate „in serviciul natiunii”. In conditiile in care exista mai multe definitii ale „natiunii”, dar nici una din ele nu are o consacrare juridica, ar fi preferabila formula „comunitate” din art. 1 alin. 2, Codul de conduita (document ONU), care include pe toti cei care locuiesc pe un anume teritoriu la un moment dat, inclusiv strainii care se bucura si ei de protectia politiei.

Articolul 3 al proiectului de lege mentioneaza ca politistul „se va abtine sa execute un ordin pe care il stie ca este vadit ilegal” (subl.n.). Aceasta prevedere poate fi foarte usor folosita pentru exonerarea de raspundere a politistului, acesta putandu-se apara prin invocarea necunoasterii caracterului ilegal al ordinului primit. Mentionam ca, pentru evitarea unor astfel de situatii, Rezolutia 690 (1979) a stipulat in art. 4 al Declaratiei referitoare la politie ca politistul „se va abtine totusi de a executa orice ordin despre care stie sau trebuie sa stie ca este ilegal” (subl.n.). Consideram ca o asemenea precizare se impune si in Statutul politistului.

Art. 8 mentioneaza „datoria” autoritatilor publice si a cetatenilor de a acorda sprijin politistului pentru indeplinirea atributiilor pe care le are. Ne aflam deci in fata unei tentative de codificare juridica a unei obligatii morale. Or, in afara obligatiilor prevazute in Codul penal pentru persoane fizice (prin instituirea infractiunilor prevazute de art. 262, 263, 264, 265 etc) nu exista o obligatie generala de acordare a vreunui sprijin unei autoritati. Si, evident, nu poate fi vorba de vreo sanctiune legala in cazul in care „autoritatile publice” si-ar incalca datoria de a sprijini actiunile politiei. Aceasta prevedere ar trebui, deci, eliminata din textul de lege.

*

Capitolul referitor la „Selectionarea, pregatirea, acordarea gradelor si numirea in functie a politistilor” contine cateva prevederi cel putin discutabile. Astfel, se cere ca persoana care solicita sa fie admisa ca politist sa aiba, pe langa o buna reputatie si un comportament moral corespunzator si „un mod de viata ordonat”, evident, fara a se preciza ce se intelege prin aceasta (art. 10 lit. f). Tot astfel poate fi considerata si prevederea din art. 21, in conformitate cu care politistul stagiar, absolvent al unei institutii de invatamant de profil, care nu reuseste sa promoveze examenul de capacitate pentru titularizare este obligat sa plateasca cheltuielile de scolarizare. Daca este de inteles obligarea la plata cheltuielilor de scolarizare pentru cel care nu doreste sa functioneze ca politist, sau care este scos din Politie din motive imputabile lui (art. 70), in situatia nepromovarii examenului s-ar pune mai degraba problema sanctionarii acelor institutii care au instruit persoana in cauza, permitand absolvirea institutelor de catre persoane care se dovedesc incompetente.

Alte prevederi insa, din acelasi capitol, aduc atingere unor drepturi ale omului. Astfel, potrivit art. 11, „nu pot fi selectionati pentru a deveni politisti cei care … d) au parintii sau sotia (sotul) condamnati definitiv pentru o infractiune intentionata contra statului, contra pacii si omenirii, pentru infractiunea de omor, talharie, vatamare corporala grava, viol, ultraj cu violenta sau luare de mita”. Se aduce in acest fel o grava restrictie dreptului la alegerea profesiei, drept garantat de art. 38 alin. (1) din Constitutie. In acelasi timp se instituie o prezumtie de lipsa de obiectivitate in exercitarea atributiilor de serviciu a celor care ar fi in asemenea situatii, asemanatoare prezumtiei de vinovatie, ceea ce este inacceptabil. De altfel este de remarcat inconsecventa proiectului de lege, care nu considera situatia din articolul susmentionat drept un caz de incetare a raporturilor de serviciu ale politistului – daca faptele s-au produs dupa atestarea sa -, multumindu-se sa se refere, cum e si firesc, doar la cazul condamnarii prin hotarare judecatoreasca definitiva a politistului insusi.

Un alt semn de intrebare il ridica textul art. 25 alin. 3. Salutand intiativa de obligare a politistilor – functionari publici – de a-si declara averea la numirea in functie, remarcam insa ca aceste declaratii sunt considerate confidentiale, ceea ce demonstreaza o intelegere gresita a termenului „functionar public”. Tocmai pentru ca politistul este functionar public, unele aspecte care tin inclusiv de viata lui privata (de exemplu, averea sa) sunt supuse observarii lor de catre public, acesta fiind chiar scopul unor declaratii de avere. In plus, o asemenea reglementare il protejeaza pe politist fata de eventualele incercari de corupere.

*

Capitolul „Drepturile si indatoririle politistului” este disproportionat alcatuit – daca avem in vedere substanta acestor drepturi si indatoriri. Numarul si continutul drepturilor acordate politistului il transforma pe acesta intr-un membru privilegiat al societatii. Fara indoiala ca meseria de politist implica riscuri mai mari decat multe altele si este fireasca o protectie speciala a celui care o exercita. Dar prin aceasta politistul nu trebuie sa se situeze deasupra celorlalti cetateni, protectia avand drept scop compensarea pericolelor la care el se expune prin alegerea profesiei de politist.

Sectiunea I – Drepturile politistului – instituie, in art. 29 lit. c), dreptul politistului la „reduceri sau scutiri de impozit pe venit si ale cuantumului chiriei” (subl.n.), litera d) mentionand „decontarea cheltuielilor de transport pentru efectuarea concediului de odihna si in cazul mutarii dintr-o localitate in alta” (subl.n.). Daca pot fi acceptate reducerile sau scutirile de impozite pe venituri si decontarea cheltuielilor de transport in cazul mutarii in interes de serviciu in alta localitate, nici reducerea chiriei si nici suportarea cheltuielilor de transport pentru efectuarea concediului de odihna nu isi gasesc justificarea.

Sectiunea referitoare la „Indatoririle politistului” este mai saraca, ea referindu-se la raporturile politistului cu sefii sai ierarhici, si nu la comportamentul politistului fata de persoanele cu care vine in contact. Remarcam, din acest punct de vedere, o mare diferenta fata de modul in care este conceput Codul de conduita, unde accentul este pus pe felul in care trebuie politistul sa apere persoanele, in care are dreptul sa recurga la folosirea fortei etc.

*

Capitolul IV, privind „Raspunderea juridica a politistului”, este sectiunea cea mai criticabila a proiectului de lege. Prin prevederile sale ea instituie un sistem de evitare a raspunderii politistilor in fata justitiei ceea ce echivaleaza cu impunitatea acestora.

Art. 58 este formulat in asa fel incat raspunderea politistului pentru producerea unor suferinte ori vatamari unor persoane ori pentru aducerea unor prejudicii patrimoniului acestora este inlaturata in anume situatii: „Politistul nu raspunde in cazurile in care, prin exercitarea legala a drepturilor pe care le are, a cauzat suferinte ori vatamari unor persoane, ori a adus prejudicii patrimoniului acestora.” Remarcam ca acest text contrazice prevederile art. 5 din Codul de Conduita a persoanelor responsabile cu aplicarea legii, care precizeaza ca „Nici un politist nu poate comite, instiga sau tolera vreun act de tortura sau de tratament ori pedeapsa cruda, inumana sau degradanta si nici nu poate invoca ordine superioare sau imprejurari exceptionale cum ar fi starea de razboi ….” Cu alte cuvinte, nu exista posibilitatea invocarii „exercitarii legale a drepturilor pe care (un politist) le are” pentru a exonera de raspundere cauzarea unor suferinte sau vatamari corporale ale persoanelor sau aducerea unore prejudicii patrimoniului acestora. Rezolutia 690(1979) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaratia cu privire la Politie este si mai categorica in capitolul referitor la deontologie. art 3, 5 si 12.

Conform art. 3 „Executiile sumare, tortura si alte pedepse sau tratamente inumane si degradante sunt interzise in orice circumstanta. Orice functionar de politie are datoria de a nu executa sau de a ignora ordinul sau dispozitia care implica aceste acte”(subl.n.). Art. 5 instituie „obligatia fiecarui functionar de politie de a se opune incalcarilor de lege. Daca aceste incalcari sunt de natura a antrena un prejudiciu grav si imediat sau ireparabil trebuie actionat fara intarziere pentru a le preveni cat mai eficient”(subl.n.), iar art. 12 precizeaza ca „In exercitiul functiunii, functionarul de politie trebuie sa actioneze apreciind exact situatia fara a recurge niciodata la forta mai mult decat este necesar pentru a indeplini o sarcina impusa sau autorizata de lege(subl.n.)”.

Art. 66 introduce la paragraful al doilea prevederea conform careia „Politistul nu poate fi cercetat, retinut sau arestat, fara avizul ministrului de interne, pentru ofiteri, sau al inspectorului general al politiei, pentru subofiteri” (subl.n.). Se instituie in acest fel un fel de imunitate a politistului, cu incalcarea art. 16 din Constitutia Romaniei care statueaza egalitatea in fata legii, si a autoritatilor publice, a cetatenilor, „fara privilegii si fara discriminari”. Politistul, datorita riscului la care il expune profesia sa, se bucura de o protectie speciala care se manifesta prin instituirea unor infractiuni sau pedepse speciale pentru situatiile in care el este victima; in nici un caz o protectie speciala a politistului nu poate sa insemne instituirea unei imunitati a acestuia atunci cand el are calitatea de faptuitor al unor infractiuni.

Mai mult, din modul in care este formulat art. 66 din proiectul de lege, rezulta ca Parchetul militar – organul autorizat prin lege sa efectueze cercetari in cazuri in care sunt implicati politisti – ar trebui sa ceara aprobarea unui membru al Executivului, in speta ministrului de Interne, sau inspectorului general al Politiei pentru a infaptui actul de justitie. Prin aceasta prevedere se incalca principiul separatiei puterilor (autoritatilor) in stat, subordonand procurorii militari – considerati magistrati – si autoritatea judecatoreasca, puterii executive.

In acest context trebuie sa precizam atentia deosebita pe care o acorda Curtea Europeana a Drepturilor Omului anchetelor judiciare ca mecanisme de investigare a comportamentului politistilor. Intr-o foarte recenta decizie, pronuntata la 27 septembrie 1995 in cazul McCann si altii contra Marii Britanii, Curtea a constatat ca „o lege care interzice, intr-o maniera generala, agentilor statului sa procedeze la omoruri arbitrare ar fi ineficace in practica, daca n-ar exista procedura care sa permita controlul legalitatii recurgerii de catre autoritatile statului la forta”. Este evident ca modul in care proiectul de lege privind Statutul politistului concepe posibilitatea acestor investigatii, conditionandu-le de aprobarea ministrului de Interne sau a inspectorului general al Politiei, contrazice flagrant optiunile Curtii Europene in acest domeniu.

APADOR-CH solicita modificarea textelor mentionate mai sus, astfel incat Statutul politistului sa fie compatibil cu prevederile Constitutiei Romaniei si in spiritul documentelor internationale invocate in expunerea de motive la acest proiect de lege.

decembrie 1995″

Pana la sfarsitul anului 1995 proiectul de lege nu a fost discutat de nici una din comisiile de specialitate ale Senatului.

APADOR-CH va urmari cu foarte multa atentie dezbaterile pe marginea acestui proiect, avand in vedere ca pana la ora actuala a existat tendinta de nesanctionare a unor politisti care au savarsit grave violari ale drepturilor omului in exercitarea atributiilor lor. Este exclusiv meritul Parchetului General-Sectia Parchetelor Militare de a fi reinstaurat starea de legalitate in unele din aceste cazuri, iar intentia proiectului de lege de a-i impiedica pe procurori sa-si faca datoria in conformitate cu prevederile constitutionale este una dintre cele mai grave amenintari la adresa fundamentelor statului de drept, precum si a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

2. Cazuri individuale investigate de APADOR-CH

a) Cazuri datand din 1993/1994

Dorel Dinca (localitatea Bors)

Pe data de 20 februarie 1993, Dorel Dinca, paznic la o parcare particulara din localitatea Bors, langa Oradea, a fost batut de trei politisti. Dorel Dinca a avut nevoie de 12 zile ingrijiri medicale dupa cum dovedesc certificatele medicale. In urma reclamatiilor depuse la Parchetul General – Sectia Parchetelor Militare si la Ministerul de Interne, Parchetul militar Oradea a intreprins cercetari si a decis „neinceperea urmaririi penale” impotriva celor trei politisti. La insistentele APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare a infirmat solutia si, in urma completarii investigatiilor, sublocotenentul Gheorghe Mihalcea si plutonierii Mihai Palcut si Carol Varodi au fost trimisi in judecata pentru infractiunea de purtare abuziva (art. 250 alin. 2 Cod penal). Tribunalul militar Timisoara i-a condamnat la cate 150.000 lei amenda penala. Apelul, introdus de procurorul militar, s-a judecat in 1995 la Tribunalul militar teritorial Bucuresti care a mentinut prima decizie. Recursul declarat de Dorel Dinca a fost respins cu motivarea ca victima nu declarase, la randul sau, apel impotriva primei hotarari. Cei trei politisti continua sa activeze in cadrul IJP Bihor.

Andrei Zanopol, Sorin Titei si Viorica Caprita (Galati)

Atat Andrei Zanopol cat si Sorin Titei, ambii ziaristi, s-au numarat printre cazurile APADOR-CH solutionate in perioada 1993-1994. Insa cei doi, impreuna cu Viorica Caprita, consilier municipal au fost implicati, in noiembrie 1994, intr-un alt incident, de data aceasta cu lucratorii unei firme particulare din Galati, „Autobloc” (care blocheaza masinile parcate neregulamentar), soldat cu leziuni corporale si distrugere de echipament specific ziaristilor in prezenta unor politisti care nu au intervenit in nici un fel. Andrei Zanopol a facut plangere la Parchetul militar Iasi, de care apartine teritorial judetul Galati, in legatura cu neinterventia politistilor (dosar 86/P/1995) dar nici el, nici APADOR-CH nu au primit vreun raspuns pana la sfarsitul anului 1995. Trebuie amintit ca art.1 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane prevede ca „Politia Romana … este institutia specializata a statului care exercita pe teritoriul tarii atributiile privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor, a avutului privat si public, prevenirea si descoperirea infractiunilor …”. Asadar, politistii care au asistat la incident aveau datoria sa intervina pentru a impiedica degenerarea in violente fizice si distrugere de bunuri.

Conflictul individual dintre Andrei Zanopol si unul din lucratorii firmei „Autobloc”, ajuns in justitie prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Galati, s-a stins prin impacarea partilor.

Ion Trifan (Bucuresti)

Ion Trifan este unul din cele mai vechi cazuri ale APADOR-CH. Victima a mineriadei din iunie 1990, el a fost ridicat de mineri si dus la unitatea militara Magurele, unde a ramas fara mandat de arestare, in perioada 14 – 21 iunie 1990, dupa ce i s-au confiscat toate bunurile aflate asupra sa, inclusiv o importanta suma de bani. In 1991, Ion Trifan a dat in judecata statul roman, solicitand despagubiri pentru prejudiciile morale si materiale suferite ca urmare a privarii ilegale de libertate. Dupa nenumarate amanari, Tribunalul Bucuresti, Sectia IV Civila i-a respins actiunea. Ion Trifan a obtinut, abia in noiembrie 1994, dovada ca nu a existat nici un mandat de arestare pe numele lui care sa justifice detinerea in unitatea militara Magurele, dar Curtea de Apel, careia i se adresase reclamantul dupa respingerea actiunii in prima instanta, nu a tinut cont de aceasta dovada si a confirmat prima hotarare. Recursul a fost judecat in 1995, Curtea Suprema de Justitie a admis motivele invocate de Ion Trifan, a casat sentinta anterioara si a trimis cauza spre rejudecare la TMB, cu termen in ianuarie 1996. APADOR-CH va continua sa il sprijine pe Ion Trifan, prin asigurarea asistentei juridice de care acesta are nevoie.

Ionel Buzoianu (Bucuresti)

Arestat la data de 1 martie 1993 pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 238 Cod penal – „ofensa adusa autoritatii” – pentru ca scrisese pe autoturismul fratelui sau „comandantul politiei rutiere incurajeaza ofiterii sa ia mita pentru ca sa-si cumpere vila in cartierul Primaverii”, Ionel Buzoianu a stat un an si jumatate in arest preventiv, adica jumatate din maximul pedepsei prevazute pentru aceasta infractiune. Eliberat la 1 septembrie 1994, in urma interventiei APADOR-CH, Ionel Buzoianu a fost judecat in 1995 si condamnat la un an si jumatate inchisoare, deci exact cat statuse in arest preventiv. Ionel Buzoianu a refuzat sa declare apel, astfel ca sentinta a ramas definitiva. APADOR-CH considera ca, prin continutul sau, infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” este in contradictie cu prevederile Constitutiei Romaniei, „cazul Ionel Buzoianu” fiind un caz clar de violare a libertatii de exprimare.

Emil si Virgil Macau (orasul Victoria)

Retinuti si batuti de politistii din localitatea Victoria in aprilie 1994, sub pretextul existentei unui mandat de aducere la Parchetul din Fagaras, cei doi frati – Emil si Virgil – au fost condamnati la 60 si respectiv 40 de zile inchisoare contraventionala, pe baza Legii nr. 61/1991 pentru tulburarea linistii publice. Emil Macau a facut numeroase plangeri la Parchetul militar, la Ministerul de Interne, la Parlament, la organizatii neguvernamentale de drepturile omului in legatura cu purtarea abuziva a politistilor din orasul Victoria. Parchetul militar Brasov a facut cercetari si, in septembrie 1994, a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor. In urma interventiei APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare a infirmat decizia si a dispus completarea investigatiilor. Intre timp, ancheta privind agresarea fizica pe care Emil Macau ar fi savarsit-o asupra unei persoane (si pentru care se eliberase mandatul de aducere) a fost incheiata cu decizia de neincepere a urmarii penale. Dar, deoarece atmosfera din orasul Victoria devenise de nesuportat pentru familia lui Emil Macau – compusa din sot, sotie si cinci copii minori -, aceasta a parasit localitatea, vanzand tot ce putea vinde (mai putin apartamentul proprietate personala) si a venit la Bucuresti. O noua audiere a lui Emil Macau si a sotiei sale, Maria Macau, in legatura cu incidentele care au precedat arestarea primului si a fratelui sau, a avut loc la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti, in prezenta unui reprezentat al APADOR-CH. In ciuda unor informatii care ar fi trebuit macar sa puna sub semnul intrebarii legalitatea interventiei politistilor din orasul Victoria, decizia finala a fost tot neinceperea urmaririi penale impotriva acestora. Familia Macau a parasit Romania.

Liviu-Petrisor Oprea (Campina)

In aprilie 1993, tanarul Liviu-Petrisor Oprea, in varsta de 19 ani, barman la un mic local din Campina, a fost dus la sectia de politie. Alertat, tatal sau a venit la sectie si si-a gasit fiul intins pe jos, cu urme clare de lovituri la cap si ceafa, zbatandu-se „ca un pui taiat”, dupa expresia tatalui. Transportat de urgenta, cu masina sectiei, in care se aflau doi subofiteri, la spitalul din localitate, tanarul apare in registru cu diagnosticul „traumatism cranian si cervical”. A fost internat succesiv in mai multe spitale, inclusiv Spitalul „Gheorghe Marinescu” si Spitalul militar central din Bucuresti, si i s-a acordat, fara sa fi cerut, o amanare pe motive medicale a satisfacerii stagiului militar obligatoriu. Intrucat nici cei prezenti in acea seara la bar, nici politistii nu au invocat vreun incident anterior retinerii care ar fi putut justifica loviturile de la cap si ceafa si, intrucat din momentul retinerii pana la ajungerea la spital Liviu-Petrisor Oprea s-a aflat in custodia politiei din Campina, ar fi fost absolut normal ca aceasta sa raspunda pentru leziunile constatate de medici. Dar Parchetul militar Ploiesti a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Campina. APADOR-CH a considerat solutia vadit neintemeiata si a solicitat Sectiei Parchetelor Militare sa infirme decizia, ceea ce s-a si intamplat. In 1995, dupa reanalizarea cazului, Parchetul militar a decis trimiterea in judecata a politistilor de la sectia de politie Campina pentru purtare abuziva. Procesul este pe rol la Tribunalul militar Bucuresti. APADOR-CH asigura asistenta juridica necesara lui Liviu-Petrisor Oprea.

Ioan Neagu (Brasov)

Ioan Neagu a avut un lung conflict de munca cu S.C.Fartec S.A. din Brasov. In septembrie 1994 el a fost brutalizat de politisti si retinut la sectia de politie mai mult de doua ore, fara a i se aduce vreo invinuire, doar pentru ca se afla in zona intreprinderii atunci cand se astepta vizita presedintelui Romaniei, Ion Iliescu. Plangerea adresata de Ioan Neagu Parchetului militar – plangere sustinuta de APADOR-CH -, a primit un prim raspuns negativ, adica neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva. Aceasta decizie a fost insa infirmata, Ioan Neagu fiind din nou audiat de Sectia Parchetelor Militare. Pana la sfarsitul anului 1995 dosarul nu fusese solutionat.

Gabriela-Ioana Gavrila (Bucuresti)

In luna iulie 1994, Gabriela-Ioana Gavrila a fost lovita de doi politisti, urcata cu forta in masina politiei, amenintata si insultata. Transportata la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 3, a fost interogata si apoi lasata sa plece. In urma plangerii sale, Parchetul Militar Teritorial Bucuresti a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, considerand ca leziunile corporale – atestate de cerificatul medico-legal -, ar fi fost produse „accidental” in momentul in care a fost introdusa cu forta in masina politistilor care ar fi executat un „mandat de aducere” emis de procuror. Trebuie mentionat ca politistii nu i-au aratat victimei un astfel de mandat. La insistentele APADOR-CH, in august 1995 Sectia Parchetelor Militare a decis aprofundarea investigatiilor si reaudierea persoanelor implicate. Pana la sfarsitul anului nu se solutionase cazul.

Ioan Epure (Pascani)

Arestat in luna martie 1993 de politia din Pascani, sub invinuirea de a fi savarsit un omor, Ioan Epure a fost condamnat de instanta, si executa pedeapsa in penitenciarul Iasi. Pe timpul cercetarii penale, Ioan Epure a fost torturat de politistii din Pascani. Parchetul militar Iasi, sesizat in legatura cu abuzurile politistilor, a decis neinceperea urmarii penale impotriva acestora. Sectia Parchetelor Militare a infirmat solutia in luna aprilie 1994, hotarand completarea cercetarilor. APADOR-CH nu cunostea – pana la sfarsitul anului 1995 – rezultatul investigatiilor.

b) Cazuri investigate de APADOR-CH in 1995

Kiss Istvan (Satu Mare)

Pe data de 23 ianuarie 1995, la ora 7.30 dimineata, Kiss Istvan din Satu Mare a fost ridicat de la domiciliul sau de trei politisti – plt.adj Nicolae Sabau, sg.maj. Ioan Verzes si plutonier Ioan Duciuc – si adus la sectia de politie din str. Petöfi. Exista un mandat de aducere emis de Judecatoria Satu Mare pe numele lui in legatura cu dosarul nr. 1207/94 in care fusese citat ca martor. In conformitate cu prevederile procedurale in vigoare, politistii care executau mandatul aveau obligatia de a-l conduce pe Kiss Istvan direct la Judecatorie. In jurul orei 9.30, Kiss Istvan a fost gasit pe strada, la circa 16 m de sectia de politie, in stare foarte grava. A fost transportat mai intai la domiciliul sau, apoi la spitalul din Satu Mare si, in cele din urma la spitalul din Baia Mare, unde a decedat. Concluziile medicului legist sef de la Baia Mare sunt : „traumatism cranio-cerebral cu hematom intracranian operat, coma gradul III/IV”. Inutil de precizat ca Kiss Istvan nu a mai ajuns la tribunal sa depuna marturie.

De vreme ce politistii se aflau in executarea mandatului de aducere, inseamna ca Kiss Istvan s-a aflat in custodia lor si deci raspund pentru cele intamplate. Explicatii de genul „i-am dat drumul de la sectie sa se duca singur la tribunal si nu stim ce s-a intamplat dupa aceea”, avansate de politisti nu pot fi luate in considerare deoarece sarcina lor era de a-l aduce pe Kiss Istvan in instanta. O intrebare la care ancheta Parchetului militar trebuie sa dea raspuns este de ce victima a fost dusa intai la sectia de politie si nu direct la tribunal. Acest caz deosebit de grav nu fusese inca solutionat pana la sfarsitul lui 1995.

Virgil Ilies (Craiova)

Virgil Ilies, in varsta de 16 ani, a fost arestat pe data de 15 ianuarie 1994 sub acuzatia ca ar face parte dintr-o banda numarand circa 20 de membri (numarul acestora scazand in prezent la sase – opt persoane dintre care trei adulti). A fost tinut timp de peste 70 de zile in arestul politiei, la spitalul penitenciar Bucuresti si in arestul politiei judetene Dolj. Laboratorul „Mina Minovici” din Craiova a stabilit ca minorul are „discernamant neformat” iar in februarie 1994, IML Bucuresti a decis ca are „discernamant scazut”. Totusi, procurorul a refuzat punerea sa in libertate. Abia pe 29 martie 1994 Parchetul General a dispus revocarea mandatului de arestare.

Minorul Virgil Ilies a afirmat ca a fost batut in repetate randuri de colegii de camera, care i-ar fi spus ca „asa au primit ordin”. El a fost inchis impreuna cu adulti, in arestul politiei judetene fiind cate 30 de detinuti in camere de 18 – 20 metri patrati. Iesit din arest, Virgil Ilies a fost internat la spital cu diagnosticul anemie si o puternica infectie cu streptococ pe tot corpul.

Mama lui, care l-a vazut in dimineata urmatoare arestarii, a sustinut ca Virgil avea sange pe fata si ca a auzit tipete in sediul politiei unde se dusese sa afle ce se intampla cu copilul ei. A doua oara, l-a vazut pe data de 20 ianuarie 1994, la parchet, unde Virgil fusese adus cu catuse la maini. Mainile ii erau umflate si vinete. L-a mai vazut apoi pe 4 martie 1994, la Judecatoria Craiova. Era foarte slab si, pe parcursul celor patru ore cat a stat in sala, a fost tinut permanent cu mainile prinse la spate in catuse.

In ianuarie 1995, Virgil Ilies a retractat tot ce recunoscuse anterior in legatura cu participarea la furturi din masini, invocand bataile si amenintarile primite in arestul politiei.

Parchetul militar nu a dat, inca, nici un raspuns in legatura cu abuzurile politistilor impotriva lui Virgil Ilies. Acesta este, in prezent, trimis in judecata pentru infractiunea de furt din avutul privat.

Ilie si Silviu Tuican (Calugareni)

In septembrie 1994, Ilie Tuican si fiii sai – Silviu si Manea – au primit citatii sa se prezinte la politia din comuna. Ilie s-a dus la post sa anunte ca fiii sai erau plecati din localitate. Dupa spusele lui, a fost legat cu catusele, iar seful de post Florea Amuza l-a batut. Chemarea la postul de politie s-a datorat unei reclamatii din partea Cristinei Tuican, fosta sotie a lui Manea Tuican.

Pe data de 19 martie 1995, Silviu Tuican, impreuna cu un prieten din Bucuresti – Stan Vasile, de profesie, se pare, politist – au avut un conflict cu niste ciobani, in timpul caruia Stan Vasile a fost lovit cu o bata in cap, iar Silviu Tuican a folosit, impotriva agresorilor, un spray cu gaze lacrimogene pe care il avea prietenul sau. In aceeasi seara, Silviu Tuican s-a dus la discoteca din comuna, existand martori care atesta ca acesta nu prezenta urme de lovituri.

A doua zi – pe 20 martie 1995 – Silviu Tuican a fost dus la postul de politie de subofiterul Dan Chirita, unde se afla si prietenul sau Stan Vasile. La scurt timp dupa aceea, au aparut seful postului, Florea Amuza si subofiterul Gheorghe Ciuraru. Silviu a fost lovit chiar in fata lui Stan Vasile, dupa care a fost dus de seful postului Florea Amuza si de subofiterul Gheorghe Ciuraru intr-o incapere alaturata. Dupa ce i s-a luat o declaratie cu privire la incidentul cu ciobanii, Florea Amuza l-a lovit in cap cu un scaun, l-a batut cu pumnii, cerandu-i sa scrie inca o declaratie in legatura cu un incident anterior intre Manea Tuican si fosta sa sotie. Silviu Tuican a sfarsit prin a semna acea declaratie care il incrimina pe fratele sau, doar pentru a scapa de violentele subofiterului. Exista un martor – Radu Costel Titi – care declara ca l-a vazut pe Silviu Tuican cu urme vizibile de lovituri in incinta politiei, si o martora – Sima Dumitrescu – care afirma ca, afland ca Silviu este batut la postul de politie, a venit acolo si a vazut pe geam cum seful de post Amuza il lovea. Silviu Tuican are certificat medico-legal (nr. 233/C din 21 martie 1995) din care rezulta ca „prezinta leziuni traumatice ce au putut fi produse prin lovire cu un corp dur si pot data din 20.03.1995”, leziuni ce necesita sase-sapte zile ingrijiri medicale, „daca nu survin complicatii”.

Pe data de 13 aprilie 1995, Ilie Tuican a depus plangere la Parchetul Militar Bucuresti, atat pentru el cat si pentru fiul sau Silviu, precizand cu aceasta ocazie si numele altor persoane din comuna care au avut de suferit de pe urma tratamentelor aplicate de politistii din comuna. In luna iunie 1995, familia Tuican a primit o adresa din partea Inspectoratului General al Politiei (nr. 174008/24. 05. 1995) care preciza ca Silviu Tuican fusese batut de cei doi ciobani (Radu Marin si Enache Nicolae) si nu de subofiterii de la postul de politie din Calugareni.

O alta persoana din comuna Calugareni a fost batuta de acelasi sef de post Amuza pentru a marturisi, pe langa furtul comis, inca unul de care – afirma persoana – nu ar fi fost vinovat. Dupa ce a stat in arest preventiv o luna de zile, omul refuza sa faca plangere deoarece are un proces in curs si se teme de reactia politistilor.

Gherghina Darasteanu si mama sa Elena Olteanu in varsta de 82 de ani au fost lovite cu un baston in cap de Maria Ion (bunica Cristinei Tuican) pe data de 24 aprilie 1994. Au fost amandoua internate in spital circa doua saptamani, au reclamat si la politie, dar nu s-a luat nici o masura impotriva agresoarei. Aceasta, la randul sau, si-a scos un certificat medical ce atesta ca a avut nevoie de sapte zile ingrijiri medicale. Insa pe data de 10 mai, dupa iesirea din spital, batrana Elena Olteanu – care s-a plans permanent de dureri de cap – a decedat. Medicul legist de la Giurgiu i-a declarat Gherghinei Darasteanu ca „a trimis inima la laborator la Bucuresti” pentru ca este vorba de un atac de cord. Trebuie mentionat faptul ca, dupa spusele Gherghinei Darasteanu, la spital mamei sale nu i s-a facut radiografie craniana. Convingerea Gherghinei Darasteanu este ca mama ei a decedat in urma loviturilor primite la cap si ca politia din Calugareni o „acopera” pe faptuitoare prin refuzul de a intreprinde orice fel de cercetare.

Tot in legatura cu Gherghina Darasteanu mai trebuie amintit si faptul ca pe data de 23 martie 1995 (deci la trei zile dupa violentele exercitate de politisti asupra lui Silviu Tuican), ea a fost chemata la sectia de politie de subofiterul Gheorghe Ciuraru, sub pretextul ca acolo s-ar afla un locotenent de politie care ancheteaza cazul Tuican. Insa la politie nu se afla nici un locotenent. I s-a aratat doar declaratia data de Silviu Tuican – smulsa prin violenta – in privinta fratelui sau Manea si i s-a cerut sa declare si ea ca acesta din urma si-ar fi agresat sotia. Gherghina Darasteanu a refuzat sa dea declaratia ceruta.

Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Calugareni. Ministerul de Interne, care a efectuat propriile investigatii, a ajuns la concluzia ca Silviu Tuican a fost batut de cei doi ciobani, netinand cont de marturiile care semnalau ca pe data conflictului – 19 martie 1995 – acesta nu prezenta urme de lovituri. In schimb, chiar certificatul medico-legal mentioneaza urme de lovituri ce pot data din 20 martie, respectiv ziua in care Silviu a fost dus la politie. Iar Parchetul militar sustine ca Ilie si Silviu Tuican si-au retras plangerile impotriva politistilor.

Viorel Constantin (Tandarei)

Viorel Constantin domiciliaza in Tandarei, str. Spitalului nr. 11, este casatorit si are trei copii. In seara zilei de 2 aprilie 1995, in jurul orei 23:00, in discoteca din strada Fetesti l-a vazut pe gardianul public Ionel Tudor care, cu cateva zile mai inainte, il oprise pe strada pe Catalin Constantin, fiul lui Viorel Constantin, in varsta de 14 ani, si ii ceruse sa prezinte buletinul de identitate. Baiatul, care sustine ca nu facuse absolut nimic care sa provoace o cat de mica suspiciune, nu avea buletinul asupra lui. Gardianul a reactionat lovindu-l cu piciorul in spate. Intalnindu-l in discoteca, Viorel Constantin l-a intrebat pe gardianul Ionel Tudor de ce il brutalizase pe fiul sau. Ionel Tudor a refuzat sa-i raspunda si l-a lovit. Un al doilea gardian public – Ion Dumitrache – si doi subofiteri de politie – Leonard Chivu si Costel Preda – toti aflati in discoteca, s-au repezit la Viorel Constantin si au inceput sa-l loveasca, cu pumnii si picioarele. Persoanele prezente in discoteca au incercat sa-i convinga pe cei patru reprezentanti ai autoritatilor sa nu-l mai bata pe Viorel Constantin, dar fara succes. Acesta a fost mai intai tras dupa o perdea si apoi tarat afara din local, fiind lovit incontinuu. La iesire, Viorel Constantin a incercat sa se refugieze sub o masina parcata dar a fost tras afara de picioare. In acel moment a aparut un al treilea politist – Ion Tudor, imbracat civil – care, fara sa stie ce se intamplase inainte, a inceput si el sa-l loveasca pe Viorel Constantin. Oamenii din discoteca au iesit afara si au vazut toata scena. Grupul celor cinci l-a tarat pe Viorel Constantin pana la sectia de politie, aflata la cateva zeci de metri de local. La putin timp dupa introducerea lui in sediul politiei, a sosit comandantul sectiei – locotenent Constantin Gutu – care l-a eliberat imediat.

Certificatul medico-legal nr. 337 emis pe data de 3 aprilie 1995 de Laboratorul de medicina legala Slobozia cuprinde urmatoarele constatari: „Multiple echimoze si escoriatii intre 3/3 cm. si 5/5 cm. toraco-lombar bilateral. Echimoza 3/3 cm. frontal drept. Din ex. ORL efectuat la data de 3 aprilie 1995 de Policlinica Slobozia rezulta ca prezinta: Epistaxis anterior posttraumatic; Ruptura posttraumatica membrana timpanica stg. Din examenul stomatologic rezulta ca prezinta: LL II – coroana rigida de acrilat sparta. CONCLUZII: Numitul Constantin Viorel prezinta leziuni de violenta care au putut fi produse prin lovire cu un corp dur ce pot data din data de 2 aprilie 1995. Necesita 22-25 zile ingrijiri medicale de la data producerii, daca nu survin complicatii.” Ulterior, pe certificat s-au adaugat cuvintele „Ramane cu infirmitate”. Viorel Constantin are si un certificat din care rezulta ca pentru „perforatie posttraumatica, membrana timpan stanga” a urmat un tratament zilnic in perioada 3 – 17 aprilie 1995. De asemenea, are o radiografie, tot din data de 3 aprilie, care arata o fisura la clavicula dreapta.

Viorel Constantin a depus plangere la Parchetul militar Bucuresti si la redactia ziarului „Adevarul” pe data de 4 aprilie 1995. La 11 aprilie 1995, a depus la Parchetul militar certificatul medico-legal precum si numele si adresele a 12 martori. Din acestia, zece au fost audiati de procurorul insarcinat cu cercetarea cazului, toti confirmand relatarea lui Viorel Constantin in legatura cu incidentul din 2 aprilie. Numarul dosarului penal este 439/P/1995.

Intre timp, pe data de 20 aprilie au venit la Tandarei ziaristi de la „Adevarul” care, dupa ce au stat de vorba cu martori oculari, cu primarul, cu secretarul Primariei si cu seful formatiunii de gardieni publici – politistii au refuzat dialogul cu reprezentantii presei -, au publicat un articol despre acest caz in numarul din data de 8 mai. La o saptamana dupa vizita ziaristilor de la „Adevarul”, Viorel Constantin a primit acasa, prin posta, (data postei era 26 aprilie) doua procese verbale prin care era amendat pe baza Legii nr. 61/1991. Primul, datat 11 aprilie, poarta numarul 1577129, este redactat de sg.maj. Chivu Leonard si se refera la incidentul din 2 aprilie. Din descriere, rezulta ca Viorel Constantin era beat, a proferat injurii la adresa gardianului public Ionel Tudor pe care l-a amenintat cu acte de violenta, apoi a tulburat linistea locuitorilor pe drum spre sediul politiei si a refuzat sa dea detalii in legatura cu identitatea sa. I s-a aplicat o amenda de 270.000 lei (doua sute saptezeci mii lei). Al doilea proces verbal, nr. 1577605 din data de 24 aprilie este redactat de lt. Tudor Marcel si se refera la amenintari pe care Viorel Constantin le-ar fi proferat pe data de 23 aprilie la adresa gardianului public Ion Dumitrache. Amenda este de 20.000 lei, tot pe baza Legii nr. 61/1991. Cele doua procese verbale par a fi scrise de aceeasi persoana, chiar daca numele agentilor constatatori sunt diferite. Primul proces verbal (cel din 11 aprilie) este semnat de un martor (Iulian Munteanu) si mentioneaza ca persoana amendata nu a fost de fata. Al doilea proces verbal nu mai mentioneaza nimic in legatura cu contravenientul, nu este semnat de nici un martor si nu se face nici mentiunea ca nu a existat un martor. Nici unul din cele doua procese-verbale nu a fost semnat de Viorel Constantin.

Ambele procese verbale au fost contestate in justitie de Viorel Constantin. Initial, el a depus contestatia chiar la sectia de politie, necunoscand procedura corecta. Comandantul Gutu i-a spus ca va rezolva el problema, in sensul anularii proceselor verbale, lucru care, evident, nu se putea intampla. In cele din urma, dupa insistente, Viorel Constantin a reusit sa depuna contestatia la judecatoria Slobozia, care, initial, i-a refuzat actiunea pentru ca depasise termenul de 15 zile. Primul termen in acest dosar a fost pe data de 9 iunie 1995.

Sotia lui Viorel Constantin a confirmat ca sotul ei a revenit la domiciliu in jurul orei 24:00, cu urme clare de lovituri pe fata si pe corp. Dupa intoarcerea acasa, Viorel Constantin si sotia au constatat ca ii disparusera lantisorul de aur de la gat si ceasul de la mana. Ei nu acuza pe cineva anume, dar cred ca obiectele au fost pierdute sau furate fie la discoteca, fie pe drum spre sectia de politie sau chiar in sectie. Sotia lui a confirmat si faptul ca fiul lor, Catalin Constantin fusese lovit cu cateva zile mai devreme de un gardian public pentru singura vina de a nu fi avut buletinul de identitate asupra sa. In plus, un nepot al lor – Florian Costea – a fost si el amendat pe data de 8 mai de sergentul major Leonard Chivu cu suma de 35.000 lei pentru ca nu a prezentat actele de identitate la control. Trebuie remarcat ca procesul verbal nr.1577688 a fost intocmit de sergentul major, martor fiind gardianul public Ionel Tudor. Amenda a fost platita fara a mai fi contestata, din dorinta parintilor de a-l scuti pe tanar de experienta unui proces la tribunal.

Martorul Ion Aurel a confirmat integral relatarea lui Viorel Constantin cu privire la incidentul de la discoteca din seara zilei de 2 aprilie 1995, pana in momentul in care cei trei politisti si cei doi gardieni publici l-au tarat pe „contravenient” la sectia de politie. Ion Aurel nu s-a dus si la sectie dar, in jurul orei 24:00, Viorel Constantin a revenit la discoteca, plin de urme de lovituri, cautand pe cineva care sa-l duca acasa cu masina, el nemaifiind capabil sa conduca. Ion Aurel este cel care l-a dus la domiciliu si a fost primul care a sesizat disparitia lantisorului de aur de la gat. Ion Aurel a declarat ca, dupa ce a depus marturie la Parchetul militar, nu mai are curajul sa mearga seara singur prin Tandarei, temandu-se ca politistii si/sau gardienii publici ar fi capabili sa-i insceneze ceva.

Comandantul Gutu de la sectia de politie a admis ca Legea nr. 61/1991 ofera posibilitatea unor abuzuri din partea politistilor. El a spus ca l-a zarit pe Viorel Constantin dupa ce fusese adus in sediul politiei din Tandarei si ca prezenta „escoriatii la ochi”.

Relatandu-i comandantului faptul ca unii din martorii lui Viorel Constantin se tem ca sunt „supravegheati” permanent de politisti, raspunsul sau a fost ca este „normal sa fie supravegheati deoarece sunt o banda de infractori” care au mai avut condamnari. Viorel Constantin a fost condamnat in 1988 la trei luni inchisoare pe baza decretului 153/1970 si a mai avut o condamnare – amnistiata – pentru un conflict intre mai multi tineri. Dupa stiinta lui Viorel Constantin nici unul din martorii sai nu a avut condamnari anterioare.

Pana la sfarsitul anului 1995, Parchetul militar nu solutionase cazul Viorel Constantin.

Alfred Pana (Gura Vaii, comuna Suditi)

Luni 3 iulie 1995, un politist de la postul de politie din comuna Suditi, de care apartine si satul Gura Vaii, l-a retinut pe tanarul Gabriel Mitu de 16 ani, fiul vitreg al lui Alfred Pana, sub acuzatia de furt din avutul particular. Politistul, cunoscut doar sub numele de „Nicu”, i-a pus catuse la maini tanarului si a chemat un cetatean din sat care are o masina Aro, pentru a-l transporta la post. In acel moment a aparut si Alfred Pana. Politistul i-a pus si acestuia catuse la maini si l-a urcat in masina.

La post, Gabriel Mitu a fost batut, dupa propria-i declaratie, cu pumnii si palmele peste fata si cu bastonul de cauciuc, peste maini. In cele din urma a semnat o declaratie prin care recunostea ca a furat cateva obiecte de o valoare redusa (pahare, ochiuri de plita, un fierastrau), precum si un aparat de proiectat diapozitive. Gabriel Mitu sustine ca, inainte de a fi dusi in camere diferite, a vazut cand tatal sau a fost lovit cu capul de pereti de seful de post si de adjunctul acestuia. Eliberati in jurul orei 2 dimineata, Gabriel Mitu l-a vazut pe Alfred Pana lovit la cap si plin de sange pe fata.

A doua zi, marti, Alfred Pana si Gabriel Mitu s-au dus din nou la postul de politie din Suditi pentru a depune unele din obiectele sustrase de tanar. Alfred Pana s-a simtit din ce in ce mai rau, acuzand dureri de cap – rana din frunte fusese pansata provizoriu de un consatean -, si de stomac. Pana la incidentul de luni seara, nimeni nu l-a auzit vreodata plangandu-se de starea sanatatii.

Joi 6 iulie, in jurul pranzului, fratele lui Alfred Pana l-a gasit pe acesta mort in casa, intins pe pat cu fata in jos. L-a chemat imediat pe vecinul Dumitru Alexandru dar, in momentul in care l-au intors cu fata in sus, lui Alfred Pana i-a tasnit sange pe nas. Speriati, fratele si vecinul au hotarat sa nu faca nimic pana nu vine politia sa constate decesul si cauzele acestuia. Politia a adus o sora medicala de la dispensarul din Suditi care a stabilit diagnosticul „stop cardio-respirator, hipertensiune arteriala stadiul II, etilism”.

Felicia Pana, cumnata lui Alfred, l-a vazut pe acesta joi 6 iulie, dupa ce murise si dupa ce sotul ei si un vecin – Alexandru Dumitru – il spalasera si imbracasera pentru inmormantare. Ea a remarcat rana din frunte, o ureche invinetita precum si vanatai pe gat si ceafa. In timp ce se desfasurau pregatirile de inmormantare, Constantin Gheorghe, seful postului de politie din Suditi, impreuna cu subalternul sau „Nicu” au venit la decedat acasa. I-au cerut mai intai Feliciei Pana si, la refuzul acesteia, sorei decedatului, sa semneze o declaratie conform careia familia Pana nu ar fi avut nici un fel de pretentii din partea politiei sa efectueze o autopsie. Mai mult, din spusele mai multor sateni si dintr-un material publicat in periodicul local „Tribuna Ialomitei” nr. 742 din 21 iulie, rezulta ca politistii ar fi spus rudelor decedatului ca o autopsie i-ar costa circa 200.000 lei, suma de care nimeni din familie nu dispunea.

Vasilica Alexandru, sotia lui Dumitru Alexandru, a afirmat ca, in ziua arestarii, politistul Nicu bause ceva la Maria Lazarescu, proprietara unei mici pravalii, binecunoscuta in sat pentru „relatiile bune cu politia” si pentru comportamentul neprietenesc fata de unii consateni. Maria Lazarescu ar fi reclamat politistului ca Gabriel Mitu – fiul lui Alfred – i-ar fi furat patru pahare si/sau farfurii si i-ar fi cerut sa ia masuri impotriva tanarului. Vasilica Alexandru l-a vazut apoi pe politist punandu-le catusele lui Gabriel Mitu si lui Alfred Pana si urcandu-i in „Aro”. Dumitru si Vasilica Alexandru sustin ca, dupa ce a revenit acasa, Alfred Pana arata rau, se plangea de dureri de cap si de stomac si umbla clatinandu-se, desi, au precizat ei, nu mai bea nimic.

Cea care a efectuat constatarea decesului, la solicitarea politistilor din Suditi, este sora medicala Cornelia Petecila. Evident ea nu corespundea notiunii de „organ medico-legal, caruia ii revine competenta potrivit legii, sa efectueze aceasta constatare”. (Codul de procedura penala, art. 114)

Plangerea adresata Parchetului militar nu a fost solutionata pana la sfarsitul anului 1995.

Ioan Rus (Gherta Mica)

Sambata, 6 august 1994, Ioan Rus, in varsta de 29 de ani, casatorit, tata a trei copii (al patrulea s-a nascut dupa moartea sa), a fost ucis prin impuscare in cap de un politist – serg. maj. Constantin Crainic – mutat disciplinar, de putin timp, la Gherta Mica. Din informatiile de la fata locului rezulta ca seful de post – plt. Gheorghe Ceteras – decisese sa-i pandeasca pe pescarii neautorizati, suspecti ca ar folosi dinamita pentru a prinde pesti in raul Tur. In noaptea de 5 spre 6 august 1994, plutonierul Ceteras, impreuna cu serg. maj. Constantin Crainic si cu un alt subofiter, Vasile Satmari, au baut la barul din comuna, lucru confirmat de primarul Nicolae Bud, care a fost trezit din somn in jurul orei 2:30 de cei trei. Politistii s-au dus apoi pe malul raului Tur, insotiti, se pare, de un al patrulea politist din localitatea Turt. Nu se stie nici la ce ora s-a tras cu arma asupra lui Ioan Rus – unii martori afirmand ca ar fi fost ora 6 – 6.30, altii ca ar fi fost ora 10 -, nici daca acesta era sau nu insotit. In orice caz, toti martorii sustin ca nu s-a tras decat un singur foc de arma. Cu alte cuvinte, nu s-a recurs la focul de avertisment. Politistii au infasurat apoi capul victimei cu o camasa si au pretins initial ca ar fi fost un necunoscut. Este absolut sigur ca cel putin plt. Ceteras si Vasile Satmari il cunosteau bine pe Ioan Rus, in casa caruia fusesera cu doar cateva zile inainte. Oamenilor care incepusera sa se adune li s-a spus ca ar fi un „talhar” din alt sat si ca urmau sa-l transporte la Satu Mare. Localnicii s-au opus si, in cele din urma, cadavrul a fost autopsiat chiar acolo, pe malul raului. Certificatul nr 1827/III/256 din 11.08.1994 eliberat de Laboratorul de Medicina Legala al judetului Satu Mare precizeaza ora decesului – 5.45 -, ora autopsierii – 14.00 – iar la concluzii : „1. Dilacerare de maduva cervicala si trunchi cerebral” si „3. Plaga impuscata vertebro-craniana.”. Certificatul este semnat de dr. Petru Varodi, medic primar legist.

Din acest certificat se deduce ca victima a fost impuscata din spate. Fotografia mortului arata insa ca Ioan Rus a fost impuscat in fata, glontul penetrandu-i craniul aproape de baza nasului si iesind prin spate, orificiul de intrare din fata fiind, evident, mai mic decat cel de iesire. Cadavrul era complet dezbracat in momentul transportarii la domiciliu, iar hainele cu care fusese imbracat nu au fost nici recuperate de familie si nici macar vazute de vreun membru al familiei. Toti satenii care au fost de fata la pregatirile pentru inmormantare sunt unanimi in a declara ca Ioan Rus avea urme vizibile de lovituri („ca si cum ar fi fost lovit cu bocancii”) pe ambele picioare de la genunchi in jos. O expertiza a hainelor pe care acesta le purta, mai ales a pantalonilor, ar putea clarifica originea acelor urme.

Trebuie mentionat faptul ca mortul a fost mutat de pe un mal pe celalalt la cererea – sau in prezenta – procurorului criminalist Sever Spataru de la Satu Mare, chemat la fata locului de politisti din Gherta Mica pentru a face primele cercetari.

Ana Rus, vaduva lui Ioan Rus, impreuna cu alti trei sateni, au fost invitati o singura data la politia din Negresti, la circa o saptamana dupa inmormantare, unde un procuror le-a adresat o singura intrebare : „cu cine se dusese Ioan Rus la pescuit in acea dimineata?” Satenii sustin ca nu stiu cine il insotise pe Ioan Rus la pescuit, iar Ana Rus afirma ca sotul ei plecase in acea dimineata foarte devreme, fara sa-i spuna ceva. Nimeni nu le-a mai solicitat apoi vreo declaratie, iar credinta familiei Rus, vecinilor si prietenilor sai este ca nu se efectueaza nici o ancheta.

Conform unor informatii primite de la ziaristi de la publicatii locale, Parchetul militar Oradea a dat solutia de „neincepere a urmaririi penale” impotriva politistilor din Gherta Mica. Decizia de neincepere a urmaririi penale impotriva serg.maj. Constantin Nicolae Crainic a fost infirmata de Sectia Parchetelor Militare la data de 20 aprilie 1995. In urma reanalizarii cazului, sergentul major Crainic a fost trimis in judecata pentru infractiunea de „ucidere din culpa” (art. 178 alin. 2 Cod penal).

Pana la sfarsitul anului 1995, APADOR-CH a fost informata ca acuza de „uciderea din culpa” a fost schimbata in „omor”, urmata de declinarea competentei instantei de judecata.

Constantin Zgambau (Bucuresti)

In zilele de 7 si 8 aprilie 1995 un grup de studenti de la Academia de Arte Plastice a organizat o actiune culturala in Piata Victoriei prin care protesta impotriva conditiilor improprii de studiu si a altor aspecte de natura sociala. Pentru aceasta actiune grupul de studenti condusi de Constantin Zgambau a cerut aprobarea Primariei Capitalei, desi, conform Legii 60/1991 privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice, nu avea nevoie de acest acord. Prin nota de raspuns nr. 583/6/30 III 1995, Consiliul Local al Municipiului Bucuresti este de acord cu desfasurarea actiunii studentilor in fata Muzeului Antipa si introduce o unica interdictie, anume ocuparea partii carosabile a Pietii Victoriei. Grupul de studenti protestatari a ocupat pastila din centrul pietii Victoriei, in care circulatia vehiculelor este interzisa.

Printr-un prim proces verbal seria B no. 0500954 din data de 7 aprilie 1995 liderul grupului protestatar Constantin Zgambau a fost amendat cu suma de 400.000 lei, invocandu-se art. 26 lit.b) din Legea nr. 60/1991 („nerespectarea orelor de desfasurare, traseelor de deplasare sau locului si perimetrului destinat adunarii publice”). Dar, conform art. 6 alineat b) din Decretul nr. 328/1966 privind circulatia pe drumurile publice, in vigoare si in prezent, „prin parte carosabila se intelege partea drumului public folosita, in mod normal, pentru circulatia vehiculelor”. Prin urmare, grupul de studenti, care a ocupat pastila din centrul Pietii Victoriei, nu s-a aflat pe carosabil, si deci nu a incalcat dispozitia Primariei, amenda nejustificand-se.

Un al doilea proces verbal de amendare a lui Constantin Zgambau tot cu 400.000 lei – seria B no 0500528 – este datat 8 aprilie 1995 si are acelasi temei legal (legea 60/1991 art. 26, lit. b), cu toate ca grupul de studenti protestatari nu a mai ocupat acel spatiu din centrul pietii ci a trecut prin fata cladirii Guvernului, indreptandu-se spre Muzeul Grigore Antipa. Asadar, nici aceasta a doua amenda nu se justifica.

Considerand ca nu a incalcat nici o dispozitie legala, Constantin Zgambau nu a semnat procesele-verbale, nu le-a contestat in justitie si nu a platit amenzile. Prin sentinta civila nr. 8957 din 21 septembrie 1995, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a decis transformarea celei de a doua amenzi din data de 8 aprilie 1995 in 100 zile inchisoare contraventionala. Avand in vedere posibilitatile oferite de Legea nr. 61/1991, Judecatoria nu a examinat fondul problemei, ci doar a transformat automat o amenda neachitata in 100 de zile inchisoare contraventionala, ceea ce pune sub semnul intrebarii insasi notiunea de proces corect.

Faptul ca studentul Constantin Zgambau a refuzat sa semneze procesele verbale, sa le conteste sau sa se apere in instanta reprezinta optiunea sa, chiar daca pretul ei a fost cuantificat in zile de inchisoare. Dar aceasta nu inseamna ca nu a avut loc o violare a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, garantate de Constitutia Romaniei (libertatea de exprimare, libertatea intrunirilor), printr-un abuz al politiei necorectat de justitie.

Constantin Zgambau a fost arestat si depus la Penitenciarul Bucuresti, privarea de libertate durand cinci zile. Fara stirea sa, un ziarist binecunoscut a achitat amenda si, impotriva vointei sale, Constantin Zgambau a fost eliberat din penitenciar.

Familiile Tanase si Dragnea (sat Mihai Voda, comuna Bolintin Vale)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, in jurul orei 6:30, un grup masiv de politisti (dupa unii martori 15, dupa altii cel putin 25 – 30) inarmati, condusi de capitanul de politie Ion Lepadatescu si insotiti de caini, au patruns in curtea casei in care locuiesc familiile Tanase si Dragnea. Stanca Dragnea (60 ani) si Grigore Tanase (62 ani) traiesc in concubinaj si, in aceeasi casa, locuiesc si copiii lor rezultati din casatorii anterioare (la randul lor casatoriti si avand copii mici); in total, sapte adulti si cinci copii. Unul dintre adulti plecase deja la serviciu inainte de sosirea politistilor.

In timp ce atat adultii cat si copiii dormeau, politistii au intrat in casa, l-au luat pe Grigore Tanase din pat si l-au tarat de par in curte. I-au spus ca nu vor pleca de acolo fara Tudorel Tanase, fiul sau, banuit de furt. Grigore Tanase i-a intrebat daca au mandat, iar capitanul Lepadatescu i-a raspuns ca nu are, dar ca „va veni si mandatul”. Aceasta afirmatie a fost facuta de fata cu sublocotenentul Constantin Sandor. Stanca Dragnea i-a rugat pe politisti sa nu mai strige ca sa nu sperie copiii mici care dormeau inca. Drept raspuns, unul dintre ei a amenintat-o ca asmute cainele asupra ei. Femeia s-a speriat si a pus mana pe un ceainic cu care a incercat sa tina cainele la distanta. Politistul i-a smuls ceainicul si l-a aruncat in curte. Apoi Stanca Dragnea a incercat sa se apere de caine cu o galeata de plastic. In cele din urma, capitanul Ion Lepadatescu a stropit-o cu spray paralizant, a trantit-o la pamant si i-a pus catusele. Ulterior, a fost tarata la una din masinile politiei.

Politistii au patruns intr-o alta incapere unde se aflau atat copii cat si adulti, dar nu Tudorel Tanase. Au spart geamurile verandei, au rupt perdelele si au pulverizat spray paralizant in interior, cu toate ca in casa erau si copii mici si femei si au tras focuri de arma in peretii casei pentru a-l determina pe Tudorel Tanase sa iasa din casa. Acesta a anuntat ca iese si, in momentul in care a aparut in prag, a fost impuscat in bazin. La spital, i s-a extirpat un rinichi. In prezent, Tudorel Tanase, impotriva caruia s-a emis un mandat de arestare, se afla la Spitalul penitenciar Bucuresti.

Aproape simultan cu impuscarea lui Tudorel Tanase, politistii au tras si in Constantin Dragnea care a iesit si el din casa, insotit de cei doi copii ai sai in varsta de 6 si respectiv 5 ani. Glontul l-a nimerit in picior.

Dupa spusele lui Grigore Tanase, capitanul Ion Lepadatescu le-ar fi cerut politistilor sa-l impuste in cap pe Tudorel Tanase. Atunci, disperat, batranul s-a aruncat peste fiul sau pentru a-l proteja si a fost impuscat in burta si in picior. Cei trei raniti au fost transportati la spital, mai intai in Bolintin si apoi la Spitalul municipal Bucuresti unde au fost operati, batranului extirpandu-i-se o bucata de intestin. Grigore Tanase a fost externat dupa doar cateva zile de spital, fara a i se inmana nici foaia de externare si nici vreun certificat medical. In timpul sederii in spital, Grigore Tanase a fost audiat de un procuror de la Parchetul militar care a si redactat declaratia. Batranul a semnat-o dar, fiind analfabet, nu a putut s-o citeasca.

Stanca Dragnea, care se plange de dureri in zona toracelui si dificultati la respirat – probabil in urma inhalarii gazelor paralizante -, a fost transportata si ea cu masina in care se aflau ranitii, dar nu a fost coborata la spital si nu a fost consultata de nici un medic. Ea a fost dusa la sectia de politie din Bolintin unde a fost legata cu catusele de calorifer, zacand acolo circa 12 ore (pana spre ora 22:00), cand un procuror i-a luat o declaratie. Stanca Dragnea a precizat ca a semnat declaratia scrisa de procuror dupa ce acesta i-a citit-o si modificat-o acolo unde ea nu fusese de acord cu cele mentionate. Nu a citit declaratia inainte de a o semna, intrucat nu avea ochelarii la ea. Dupa aceea i s-a dat drumul acasa. Stanca Dragnea a mai relatat si faptul ca politistii din Bolintin au efectuat mai multe perchezitii la ea acasa, toate vizandu-l pe Tudorel Tanase, dar ca nu s-a gasit niciodata nimic care ar fi putut justifica suspiciunea de furt.

Unul din nepotii Stancai Dragnea a spus ca, dupa ce ea si cei trei impuscati au fost dusi la masina politiei, un politist a luat din curte o furca, doua tepuse, doua coase si o prajina care sustinea franghia de rufe, pe care le-a pus intr-o alta masina a politiei. Dupa circa 30 de minute de la plecarea tuturor politistilor, au sosit la casa Dragnea – Tanase doi politisti, un procuror si un civil cu aparat de filmat. Au cules 9 cartuse, au filmat geamurile sparte si perdelele sfasiate. Doi martori si o persoana din familie au semnat procesul verbal.

O martora – M.I. – a dat doua declaratii in legatura cu incidentele din 17 noiembrie. In ambele, ea a afirmat ca, iesind din propria-i curte, invecinata cu cea a familiilor Dragnea-Tanase, in jurul orei 7:15 – 7:30, a vazut-o pe Stanca Dragnea inconjurata de trei politisti. Nu avea nimic in mana, nici o unealta sau alt obiect. La cateva secunde dupa ce trecuse de curte, a auzit impuscaturi. Prin aceasta marturie, M.I. infirma justificarea avansata – se pare – de politisti pentru recurgerea la armele de foc, conform careia ar fi fost atacati cu coase si bate de Stanca Dragnea si Grigore Tanase.

Art. 18 din Legea Politiei prevede posibilitatea folosirii de politisti a unor obiecte din dotare – inclusiv substante iritant-lacrimogene dar nu arme de foc – in situatii in care persoane care „tulbura grav ordinea si linistea publica”

„a) intreprind actiuni care pun in pericol integritatea corporala a altor persoane;

b) incearca sa patrunda sau patrund fara drept in sediile organelor administratiei publice, ale partidelor politice …

c) ultragiaza organele de ordine ori persoanele cu functii ce implica exercitiul autoritatii publice, prin amenintare, lovire sau orice alte acte de violenta”.

Toti membrii celor doua familii au sustinut ca, exceptand tentativa Stancai Dragnea de a se apara de cainele politist, nu au folosit nici un fel de unelte sau obiecte pentru a se apara sau a-i ataca pe politisti.

Art. 19 din Legea politiei prevede conditiile in care politistii pot recurge la forta armelor albe sau a armelor de foc:

„a) apararea sa (a politistului – n.n.)…. impotriva atacurilor care le pun viata in pericol…

b) respingerea atacurilor impotriva sediilor sau altor bunuri ale politiei…

c) apararea obiectivelor, a perimetrelor ….

d) retinerea infractorilor prinsi in flagrant delict care incearca sa fuga … (subl.n.)

e) retinerea infractorului care a ripostat cu arme albe sau de foc …”

Nici una din aceste conditii nu a fost indeplinita in cazul de fata.

Avand in vedere cele de mai sus, APADOR-CH considera ca politistii condusi de capitanul Ion Lepadatescu au comis o grava violare a dreptului la viata, la integritatea fizica si psihica a persoanei, asa cum sunt ele garantate de Constitutia Romaniei in art. 22. Prin actiunea lor au incalcat si art. 23 din Constitutie (libertatea individuala si siguranta persoanei), precum si art. 27 (inviolabilitatea domiciliului).

Spre deosebire de alte cazuri, Parchetul militar Bucuresti a investigat incidentul si, in patru zile, a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor care s-ar fi aflat in legitima aparare. Pentru a justifica legitima aparare, a fost sesizat Parchetul Giurgiu pentru a intreprinde cercetari in legatura cu infractiunea de ultraj comisa de victime la adresa politistilor.

APADOR-CH a trimis Sectiei Parchetelor Militare propriul raport privind acest caz si spera ca Sectia va infirma decizia de neincepere a urmaririi penale, decizie vadit neconforma cu realitatea.

Grupul de maici si calugari ortodocsi

Incepand din decembrie 1989, un grup de maici si calugari ortodocsi cer „purificarea clerului ortodox roman de elementele compromise si corupte”. Dupa repetate petitii, toate ramase fara raspuns, maicile si calugarii au recurs la metoda protestului in biserici. Ei asista la slujbele religioase din biserici din diverse localitati, exprimandu-si punctul de vedere doar in momentul in care preotii invita enoriasii sa se roage pentru patriarhul Teoctist.

Circa 20 de membri ai grupului au fost amendati de politistii din localitatile pe unde au trecut – unii avand multe asemenea sanctiuni -, pe baza Legii nr. 61/1991 art. 2 litera a) (proferarea de insulte, obscenitati etc. in locuri publice) sau g) (patrunderea fara drept intr-o incinta publica si refuzul de a o parasi) sau amandoua. Dintre cei amendati (Gherghina Mihai, Anicuta Mihai, Trandafira Mihai, Lucian Hlenschi, Maria Carciova si altii) sunt cativa care nu au putut achita sumele respective si, drept urmare, judecatoriile le-au transformat in zile de inchisoare contraventionala, pe baza impartirii la 300 lei/zi, modalitate neconforma cu deciza Curtii Constitutionale din octombrie 1995. La sfarsitul anului 1995, doua maici, Constantina Mihai si Liliana Carciu, isi ispaseau pedepsele in penitenciarul Braila, fiecare avand de executat cate 66 de zile inchisoare contraventionala, rezultate din impartirea amenzii de 20.000 la 300 lei/zi. Iar la judecatoriile din Fetesti si Targu Mures, se afla pe rol doua procese intentate unor maici si calugari din acest grup, de data aceasta pentru „ultraj la adresa bunelor moravuri”.

APADOR-CH considera ca reactiile grupului de maici si calugari trebuie rezolvate in interiorul bisericii ortodoxe, tinandu-se seama de libertatea de expresie si opinie si de dreptul la asociere, garantate de Constitutia Romaniei. Nu este firesc ca Politia si Parchetul sa raspunda apelurilor nejustificate ale bisericii ortodoxe pentru a reprima un grup de credinciosi care isi exprima opiniile critice la adresa unor membri ai clerului.

3. Concluzii

1. Cadrul legislativ ce reglementeaza raportul dintre cei insarcinati cu aplicarea legii si persoane trebuie modificat in sensul sporirii protectiei drepturilor omului si libertatilor sale fundamentale, in concordanta cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale ratificate pana in prezent (Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si cele zece protocoale aditionale, toate facand parte din legislatia interna);

2. Existenta unor prevederi din Legea Politiei nr. 26/1994, din Codul de procedura penala si din Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii a incurajat unii politisti sa comita excese, abuzuri (retineri ce depasesc 24 de ore, perchezitii domiciliare fara mandat dar cu „consimtamantul” celor vizati, aplicarea cu usurinta a unor amenzi etc), si chiar grave violari ale drepturilor omului.

3. In cazul Legii nr. 61/1991, prin procedura de urgenta impusa atunci cand agentul constatator opteaza pentru pedeapsa privativa de libertate (retinerea de 24 de ore, urmata imediat de aducerea persoanei in instanta, inclusiv in zile nelucratoare, eventuala reexaminare in urmatoarele 24 de ore), se restrange in mod inacceptabil exercitarea dreptului la aparare. De asemenea, transformarea amenzii neachitate in zile de inchisoare contraventionala se face printr-o simpla operatiune aritmetica, judecatorul nefiind autorizat sa examineze fondul problemei. Din acest punct de vedere se incalca insasi notiunea de proces echitabil. Chiar daca persoana care a savarsit o contraventie nu a contestat-o in timp util, procesul prin care i se transforma amenda in privare de libertate trebuie sa respecte normele standard pentru orice proces echitabil.

4. S-au inmultit cazurile in care politistii au recurs la arme de foc, cu ignorarea principiului proportionalitatii, prevazut chiar in Legea Politiei nr. 26/1994. Tendinta de acoperire a folosirii excesive a fortei s-a manifestat din partea unor Parchete militare care au dat decizii de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor sub pretextul „legitimei aparari”. A fost nevoie de interventia Sectiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General pentru a se aprofunda cercetarile si, eventual, a se modifica prima decizie in sensul tragerii la raspundere penala a politistilor vinovati. Daca proiectul de lege privind statutul politistului va fi adoptat de Parlament in forma sa actuala, atunci ofiterii si subofiterii nu vor mai putea fi cercetati, retinuti sau arestati decat cu avizul ministrului de interne sau al inspectorului general al politiei, ceea ce, pentru politisti va echivala cu impunitatea, iar pentru statul de drept va reprezenta un esec de proportii, prin subordonarea procurorilor (magistrati facand parte din puterea judecatoreasca) reprezentantilor puterii executive.

5. APADOR-CH considera ca a colaborat bine cu Parchetul General, indeosebi cu Sectia Parchetelor Militare, cu toate ca uneori, rezolvarea cazurilor a intarziat foarte mult. Au existat, fara indoiala, motive obiective pentru numeroasele amanari, dar si o tendinta, mai ales a procurorilor militari din afara Capitalei, de a acoperi abuzurile politistilor.

*

* *

IV. PROBLEME DIN PENITENCIARE

Din anul 1994, APADOR-CH si-a propus sa investigheze si plangerile individuale primite de la persoane aflate in detentie in penitenciare. Asociatia nu a avut in vedere analiza conditiilor de detentie dupa criteriile aplicate de Comitetul european pentru prevenirea torturii – care a si vizitat Romania in toamna lui 1995 – sau de Crucea Rosie Internationala, limitandu-se la discutii cu detinutii care aveau ceva de reclamat si la vizitarea penitenciarelor, vizite in urma carora a adresat Directiei Generale a Penitenciarelor rapoarte continand sugestii pentru imbunatatirea conditiilor de detentie. APADOR-CH considera colaborarea cu DGP fiind foarte buna nu numai pentru promptitudinea cu care s-au acordat toate aprobarile necesare, ci si pentru deschiderea dovedita de aceasta institutie fata de sugestiile avansate de asociatie.

In ianuarie si februarie 1995, un grup de militanti pentru drepturile omului din Romania si din alte tari, a vizitat unsprezece penitenciare din Romania – inclusiv Spitalul penitenciar Bucuresti. Actiunea a fost coordonata de APADOR-CH si a urmarit doua aspecte : constatarea conditiilor de detentie si analizarea unor cazuri individuale (persoane condamnate pe baza articolului 200 din Codul penal, conform listei puse la dispozitia APADOR-CH de Ministerul Justitiei).

In afara acestora, APADOR-CH a vizitat in 1995 mai multe penitenciare.

a) Spitalul penitenciar Bucuresti

Reprezentantii APADOR-CH au revenit la singurul spital penitenciar din tara pentru a constata daca se facusera sau nu imbunatatiri fata de 1994.

Conducerea spitalului a declarat ca erau internate in spitalul penitenciar circa 900 de persoane condamnate definitiv sau aflate in arest preventiv. Capacitatea spitalului este de 770 paturi. Aglomeratia cea mai mare era semnalata – ca si la vizita efectuata de APADOR-CH in noiembrie 1994 – la sectiile TBC si psihiatrie, unde erau internati cam 500 de bolnavi. O doctorita prezenta la discutie a afirmat ca raspunde de circa 200 de bolnavi de TBC si ca nu beneficiaza decat de o protectie minima impotriva eventualei contaminari (hidrazida, care nu poate fi luata permanent, sau lampi cu ultraviolete).

Corpul medical este format din 60 de doctori si circa 80 de asistenti medicali. De la 1 martie 1995 s-a marit ratia de calorii pentru detinutii bolnavi, care ajunsese la minimum 3.175 calorii/zi, cu sporuri pentru diverse categorii de bolnavi, la TBC crescand pana la 4.500 calorii/zi.

Prima camera vizitata la sectia TBC a fost cea cu numarul 108 in care 27 detinuti erau cazati in 20 de paturi. Prin comparatie cu celelalte camere, aceasta parea sa fie un fel de celula „de protocol”. Exceptand calitatea mancarii, nici un detinut bolnav nu s-a plans de ceva. Ei au spus ca asternuturile se schimba o data la doua saptamani, ca grupul sanitar aferent camerei este dezinfectat zilnic si ca sunt bine tratati.

A urmat camera 104, unde erau 27 de detinuti la 18 paturi. La aceasta camera grupul sanitar este format dintr-un singur WC si un jgheab din tabla cu trei robinete. Detinutii s-au plans de mancare si de faptul ca primeau zilnic numai un singur exemplar din „Jurnalul national” sau „Curierul national”. (Abonamentele sunt facute de spital). In ziua vizitei, felul doi la pranz consta din orez cu carne, practic cateva bucati de carne si cateva de slanina. Un medic al spitalului a sustinut ca o portie de slanina ar echivala cu 200 gr de carne, ceea ce ar reprezenta un mare numar de calorii, „recomandate mai ales la TBC”. Meniul zilnic servit detinutilor bolnavi de TBC consta din ceai cu biscuiti (uneori si marmelada), dimineata, o ciorba de cartofi si orez sau cartofi cu slanina la pranz si o fiertura de gris sau orez, cu o cana de lapte – „botezat”, sustin detinutii -, seara.

In contrast cu aceste doua camere, camera 105 prezenta o situatie dramatica : erau 71 de detinuti la 30 de paturi, multi dormind pe jos, saltelele erau vechi, murdare, cu caltii atarnand, paturile erau de asemenea vechi si extrem de murdare. Cateva paturi nu aveau cearceafuri de mai multe luni. Unii detinuti purtau pijamale putrede si rupte si s-au plans ca nu li se permitea sa poarte propriile maiouri si camasi. Nenumarati paduchi erau vizibili pe paturi, pe haine, pe oameni, iar corpurile detinutilor erau acoperite de ciupituri. Adjunctul directorului spitalului si asistenta au spus ca s-a folosit o solutie dezinfectanta „din import” care a avut o eficienta redusa, de circa 60 la suta. In camera nu functiona difuzorul, iar unul din detinuti a afirmat ca avea un radio-casetofon la garderoba, dar nu i se permitea sa-l aduca in camera. Chiar in timpul vizitei reprezentantilor APADOR-CH, a fost chemat un tehnician care a reparat difuzorul, lucru care, evident, ar fi putut fi facut mai demult. Detinutii aveau o cana de plastic cu gradatii pentru lichide si solide cu care masurasera portiile de ceai si de ciorba, rezultand ca primeau doar ceva mai mult de jumatate din ceea ce li se cuvenea. Ei au spus ca atat pentru ceai cat si pentru ciorba se foloseste acelasi polonic, care serveste si drept „unitate de masura”.

Camera 105 nu este – asa cum se afirmase la vizita precedenta a APADOR-CH -, un loc de triere a noilor veniti. De circa doua luni nu mai fusese adus nici un nou detinut bolnav, iar „veteranul” celulei se afla acolo de 15 luni. Cei din camera 105 au ridicat cu vehementa problema igienei personale. Mai intai ca, la 71 de persoane, exista doua WC-uri si un spalator cu trei robinete. Apa rece se intrerupea mereu, iar apa calda aveau doar o data pe saptamana – miercurea – timp de doua ore. Cei trei-patru sute de bolnavi TBC din toata sectia aveau la dispozitie sase dusuri, ceea ce inseamna ca fiecare dintre ei dispunea de doua – trei minute pentru a se spala, lucru evident imposibil de realizat. Pijamalele date de spital – unele rupte, altele carpite, dar toate vechi – erau spalate de detinuti pentru ca, daca le dadeau la spalatoria spitalului riscau sa primeasca altele si mai degradate. Pana se uscau pijamalele, bolnavii stateau in pielea goala, neavand schimburi. Ei au aratat o sticla in care isi luasera apa de baut care era tulbure si prezenta numeroase impuritati. O alta problema ridicata de bolnavi a fost cea a corespondentei. Conform regulamentului, bolnavii au dreptul sa expedieze cate o carte postala pe luna. S-au semnalat insa multe situatii in care rudele nu au primit nimic. Detinutii au intrebat de ce nu pot expedia mai multe carti postale pe care le pot procura singuri, gata timbrate, intrebarea lor neprimind raspuns din partea autoritatilor administrative.

Urmatoarea camera vizitata a fost 102, unde erau 37 de detinuti la 19 paturi. Problemele erau aceleasi ca si la 105 : paduchi, igiena precara, mancare proasta. Pe langa acestea, bolnavii s-au plans de mancarimi groaznice pe zone mai mari sau mai mici ale corpului. Doi dintre bolnavi aveau scabie infectata, trupurile lor fiind practic o rana vie. Personalul medical a justificat tinerea lor la un loc cu ceilalti bolnavi prin imposibilitatea de a-i muta „la dermatologie pentru ca, avand si TBC, i-ar putea contamina pe alti detinuti”. Cat despre posibilitatea ca bolnavii de TBC sa ia raie, raspunsul a fost ca este o boala „mai putin grava decat TBC-ul”.

b) Penitenciarul Focsani (judetul Vrancea)

Penitenciarul este situat in comuna Mandresti, la circa 3 km de orasul Focsani si acopera judetele Vrancea si Buzau. Din discutia cu loctiitorul comandantului penitenciarului au rezultat urmatoarele : penitenciarul avea, in august 1995, 1.345 detinuti la 1.005 locuri, realizate dupa 1990 prin adaugarea unui rand de paturi si transformarea unor incaperi in camere de detentie. Numarul total al cadrelor care lucrau in acest penitenciar era de 194.

Din cei 1.345 de detinuti, 646 aveau condamnari definitive, 479 erau in arest preventiv, 104 erau contravenienti (condamnati pe baza Legii nr. 61/1991), 55 erau minori (toti in arest preventiv) si 26 femei (condamnate definitiv sau in arest preventiv, majore si minore).

Circa 500 de detinuti munceau chiar in penitenciar (servicii, reparatii, intretinere de instalatii, confectionare de mobilier usor etc), sau, mai rar, in afara lui. Explicatia consta in dificultatea gasirii unor locuri de munca. Detinutii sunt platiti la nivelul salariului minim pe economie (75.000 lei/luna) din care lor le revin 10%. Evidenta contabila a acestui mic venit de 7.500 lei/luna este tinuta de penitenciar, iar detinutii pot sa dispuna de aceste sume cum doresc.

Penitenciarul organizeaza – cu concursul liceului nr. 3 din Focsani – cursuri de scolarizare (ciclul 1 – 4 si 5 – 8), precum si cursuri de calificare in tamplarie, legumicultura, viticultura etc. Un preot ortodox este incadrat ca personal civil. La intrebarea daca pentru cei care apartin altor culte religioase exista posibilitati de a aduce preoti de confesiunile respective, ni s-a raspuns ca nu au existat decat doua asemenea cazuri si, deoarece in Vrancea majoritatea covarsitoare este formata din ortodocsi, cei doi detinuti au fost mutati in alte penitenciare unde vin si reprezentanti ai altor culte religioase. Desi participarea detinutilor la slujbele religioase tinute in penitenciar nu este obligatorie, totusi, dupa parerea loctiitorului comandantului, toti detinutii ar dori sa fie prezenti, mai ales ca, la sarbatorile mari, sunt invitati si membrii familiilor unora dintre ei. Era insa clar ca, indiferent de inclinatiile religioase ale detinutilor, ei erau practic obligati sa asculte slujbele religioase, deoarece se procedeaza la inregistrarea si retransmiterea lor prin difuzoarele instalate in fiecare camera de detentie.

Conform practicilor general valabile pentru penitenciare, persoanele aduse in aceste locuri de detentie in arest preventiv trec si ele, aidoma celor care sunt condamnate definitiv, prin perioada de carantina de 21 de zile. In aceasta perioada, pe langa examenele medicale, persoanele respective sunt „pregatite” pentru viata de detinut. Asadar, se considera ca, o data aduse in penitenciar, aceste persoane vor fi in mod sigur condamnate, lucru ce contravine insasi ideii de prezumtie de nevinovatie.

Tot conform normelor aplicate in penitenciare, pedepsele pentru incalcarea regulamentului intern variaza de la anularea temporara a unui drept (dreptul la vizita, la pachete, la corespondenta), la izolare simpla (15 zile), sau izolare severa, in conditii mai dure (10 zile, cu avizul medicului).

Infirmeria penitenciarului avea doi medici generalisti, un stomatolog si 5 asistenti. Dotarea, in ceea ce priveste aparatura, era foarte slaba. In privinta medicamentelor, detinutii le pot primi de acasa, daca infirmeria nu dispune de cele necesare tratarii afectiunilor lor. Medicamentele sunt tinute in infirmerie si se distribuie dozele zilnice necesare bolnavilor. Cele mai frecvente boli intalnite in acest penitenciar sunt : psihopatii, boli hepatice, TBC (activ si stabilizat), boli cardiace, ulcer. Doctorita a confirmat faptul ca se efectueaza teste HIV asupra detinutilor, sustinand ca acest lucru se intampla numai daca ei sunt de acord si semneaza o declaratie in acest sens. Este insa indoielnic ca detinutii stiu ce inseamna de fapt testul HIV.

Plimbarea zilnica dureaza cam 20 – 30 minute si are loc de luni pana vineri inclusiv. Sambata si duminica detinutii nu sunt scosi la aer.

La camera 14 (adulti) erau 26 de detinuti (din care 12 in arest preventiv) la 15 paturi. In camera 23 (tineri intre 18 si 21 de ani), erau 77 de detinuti la 49 de paturi, iar in camera 8 (minori), 18 persoane imparteau 12 paturi. Fiecare din camere este prevazuta cu un grup sanitar format din doua WC-uri si un spalator cu doua robinete, ceea ce este, evident, insuficient pentru asigurarea igienei personale a detinutilor. Pentru cele 54 de camere de detentie din penitenciar, exista o sala de dusuri (circa 27 de dusuri). Detinutii din fiecare camera au drept la un dus pe saptamana. Lenjeria de pat era schimbata, dupa spusele loctiitorului comandantului, o data pe saptamana, insa unii detinuti au declarat ca isi spala singuri cearceafurile.

Camerele 54 si 55 sunt rezervate femeilor si erau singurele in care nu era supraaglomeratie.

Regimul alimentar este compus, cu mici variatii, din ceai cu biscuiti dimineata, o ciorba si un fel doi (dovleci sau cartofi sau varza cu carne de porc), la pranz si arpacas, seara. Detinutii primesc ziare (in principal „Adevarul”): un exemplar pe camera, cam o data la doua-trei zile. Sunt insa liberi sa isi faca abonamente, daca doresc si daca au bani.

In mod sigur, intreg penitenciarul a fost „cosmetizat” cu ocazia vizitei reprezentantilor APADOR-CH. Pe langa faptul ca Directia Generala a Penitenciarelor instiintase conducerea penitenciarului, din momentul sosirii a fost clar ca s-a tras de timp pana in momentul in care a aparut loctiitorul comandantului. A urmat discutia cu dansul si apoi vizitarea penitenciarului. La infirmerie nu era nici un bolnav si nimeni nu astepta la consultatii, ceea ce este greu de imaginat intr-un loc de detentie cu peste 1300 de detinuti. La revenirea accidentala in zona infirmeriei, un detinut, cu afectiuni psihice evidente, s-a plans de lipsa de ingrijire medicala, de imposibilitatea de a vorbi cu comandantul sau cu loctiitorul etc. Loctitorul s-a enervat si l-a amenintat pe plutonierul care insotea grupul de detinuti ca „il da afara” pentru ca ii adusese pe detinuti la infirmerie „tocmai acum”, lucru care „i-a stricat ziua”. Se poate lesne deduce ca, pe perioada vizitei, nu trebuia adus nici un detinut la infirmerie.

In camera minorilor, desi era un aer sufocant, fiecare tanar purta uniforma completa. Loctiitorul comandantului a admis ca el hotarase sa-si puna uniformele „pentru vizita”.

Exceptand detinutul afectat psihic, nici un alt detinut nu s-a plans de conditiile de hrana, igiena, cazare, exercitiu zilnic etc. De altminteri, a fost clar ca instructiunile date inainte de vizita erau ca numai seful de camera sa raspunda la intrebari, chiar daca erau adresate unui alt detinut.

c) Penitenciarul Poarta Alba (jud. Constanta)

Prima parte a discutiei a avut loc cu loctiitorul comandantului, dar cea mai mare parte a informatiilor au fost furnizate de comandant. Spre deosebire de impresia avuta la alte penitenciare, reprezentantii APADOR-CH au fost convinsi ca la penitenciarul Poarta Alba nu au avut loc nici remedieri si nici cosmetizari de ultima ora.

Penitenciarul are 3.000 de locuri in prezent, diferenta de la 2.600 cat este capacitatea normala realizandu-se prin instalarea unor paturi pe trei nivele in unele camere. La sfarsitul lunii august 1995, numarul detinutilor era de 2.800 din care circa 1.000 in arest preventiv, iar restul, cu pedepse mergand pana la 25 de ani de inchisoare. Circa 400 de ofiteri si subofiteri formeaza personalul acestui penitenciar.

1.200 de detinuti ieseau la munca (in mare parte la gradini de zarzavat, vii si livezi) iar circa 100 de detinuti munceau fara paza, acestia fiind aproape de liberare si avand un comportament corect in penitenciar.

Datorita spatiului foarte mare pe care il ocupa penitenciarul, s-a luat decizia ca detinutii care nu ies la munca sa petreaca circa doua ore pe zi in aer liber, avand posibilitatea sa joace fotbal sau handbal pe terenuri amenajate chiar de detinuti, sa se antreneze la box si haltere, sau pur si simplu sa se plimbe. Efectele benefice ale acestei imbunatatiri a regimului penitenciar erau vizibile, atat in privinta moralului detinutilor cat si a relaxarii relatiilor dintre ei si personalul de paza.

Penitenciarul are o biblioteca dotata cu scrieri clasice si moderne, in mare majoritate de autori romani, aceasta fiind lista aprobata de Directia Generala a Penitenciarelor. Spre deosebire de alte penitenciare, la Poarta Alba s-a introdus sistemul distribuirii cartilor pe sectii, prin rotatie, ceea ce ofera tuturor detinutilor posibilitatea de a citi. Circa 120 de abonamente la ziare erau la dispozitia detinutilor.

In ceea ce priveste asistenta religioasa, trebuie remarcat ca la penitenciar vin preoti ortodocsi si reprezentanti ai cultelor evanghelic, adventist, islamic, fiecare avand la dispozitie circa 3 ore si jumatate pe saptamana. Nimeni nu este obligat sa participe la slujbele religioase, fiecare optand, fara control sau restrictii, pentru oricare din culte. O organizatie de misionari din SUA – „Stanca veacurilor” – este frecvent prezenta la penitenciar, aducand chiar si ajutoare materiale.

Pentru cei 24 de analfabeti aflati in detentie, se organizau, cu concursul scolii din comuna, cursuri la nivelul claselor 1-4. La Poarta Alba isi ispaseste pedeapsa pentru omor deosebit de grav Vincentiu Negoescu, singurul detinut din tara care urmeaza cursurile fara frecventa ale unei facultati.

Penitenciarul este dotat cu un mini-spital cu 9 saloane, aparate pentru radiografii, laborator de analize, ecograf etc. Testul HIV se efectueaza numai cu acordul detinutilor, carora li se explica detaliat ce inseamna testul si care ar putea fi rezultatele. 12 medici si circa 20 de asistenti sunt angajati permanenti ai penitenciarului.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat opt camere de detentie si patru saloane de spital. In doua camere (nr. 12 si nr. 13 din sectia IV) erau 38 si respectiv 39 de detinuti la 21 de paturi. In celelate erau cate paturi atatia detinuti, sau chiar mai putini.

In sectia X – minori – grupul sanitar nu este o anexa la camera de detentie, WC-ul aflandu-se chiar in camera, fiind separat doar printr-un zid inalt de circa 1,30 m. Aceasta inseamna ca nu se respecta un minimum de intimitate. Comandantul a explicat ca sectia respectiva a fost amenajata de curand si ca nu a avut posibilitatea financiara si tehnica de a asigura grup sanitar separat.

Hrana zilnica are o structura diferita de a altor penitenciare vizitate : dimineata se da un fel de mancare gatita – argumentul fiind ca detinutii care ies la munca au nevoie de mai multe calorii pentru a putea face efort fizic -, la pranz o supa si o mancare cu carne si seara, lapte sau ceai cu paine sau biscuiti. Vizitand bucataria si depozitul de alimente s-a constatat ca de fapt „carne” inseamna cap si copite de porc si multa slanina, iar ceaiul era facut dintr-un praf maro fara nici o asemanare cu ceaiul normal.

Este interesant de remarcat ca penitenciarul Poarta Alba, ca multe alte inchisori din tara, are propria ferma legumicola si zootehnica, dar ca, indiferent de productie, ratiile detinutilor raman cele stabilite de Directia Generala a Penitenciarelor. Se pune intrebarea: de ce nu poate fi imbunatatit regimul alimentar al detinutilor cu eventualul surplus de produse obtinute in propria ferma? Directia Generala a Penitenciarelor ar putea, de pilda, sa stabileasca numarul minim obligatoriu de calorii zilnice, ramanand ca, in masura posibilului, fiecare penitenciar sa poata spori acest minim din resurse proprii. Daca raspunsul este ca nu se poate crea o diferenta intre regimurile alimentare din diverse penitenciare, sugestia urmatoare ar fi ca eventualul surplus de produse sa fie repartizat in mod echitabil intre penitenciare. Aceasta propunere se bazeaza pe faptul ca unele penitenciare comercializeaza surplusul de produse in loc sa imbunatateasca, pe cat posibil, hrana detinutilor.

La penitenciarul Poarta Alba reprezentantii APADOR-CH au aflat ca, in toate penitenciarele, se organizeaza consultatii anuale, in timpul carora fiecare detinut isi poate vedea dosarul si poate cere si primi lamuriri in privinta situatiei lui juridice. Este, evident, o masura foarte buna.

Ca o constatare generala, se poate spune ca la Poarta Alba s-au luat o serie de masuri in favoarea detinutilor, masuri ce nu au presupus eforturi financiare, si care au efecte benefice. Exista insa un aspect constatat si in alte penitenciare si care tine de dreptul la aparare. In foarte multe cazuri, persoanele aflate in arest preventiv au avocati din oficiu cu care pot discuta, in cel mai fericit caz, cateva minute in sala de tribunal. Avocatii numiti din oficiu nu se deplaseaza la penitenciar pentru ca ar trebui sa suporte cheltuielile de deplasare si, eventual, cazare, din propriul buzunar. O posibilitate ar fi ca, pentru respectarea reala a dreptului persoanei la aparare, Ministerul de Justitie sa acopere aceste cheltuieli.

d) Penitenciarul din Botosani

Informatiile au fost furnizate de loctiitorul comandantului penitenciarului. Penitenciarul acopera 2 judete – Botosani si Suceava. Are o capacitate de 850 locuri si, in luna septembrie 1995, erau 1351 de detinuti de toate categoriile. Din acestia, 432 aveau condamnari definitive, 329 fusesera condamnati in prima instanta, 481 se aflau in arest preventiv si 109 erau contravenienti (condamnati, in majoritate, pe baza Legii nr. 61/1991). Este interesant de remarcat ca pentru conducerea penitenciarului de la Botosani, (situatia intalnindu-se si in alte penitenciare) cei condamnati in prima instanta nu mai sunt socotiti a fi in arest preventiv, cu toate ca sentinta nu este definitiva. Avand in vedere prezumtia de nevinovatie de care trebuie sa se bucure toti inculpatii pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, inseamna ca in penitenciarul Botosani se aflau in arest preventiv 810 persoane, aproape dublu fata de cei cu condamnari definitive.

Din totalul de 1351 de detinuti, 181 erau tineri intre 18 si 21 de ani, 83 minori si 41 femei.

Penitenciarul are un preot ortodox angajat permanent, slujbele religioase facandu-se prin rotatie pe sectii, deoarece capela – recent construita – nu este inca finalizata. Reprezentanti ai altor culte, in principal baptist si penticostal, vin la penitenciar. Prezenta la slujbele religioase nu este obligatorie pentru detinuti. Dupa o intrerupere de aproape doi ani, s-a reluat sistemul acordarii de invoiri unor detinuti, fie cu ocazia unor mari sarbatori religioase (Pasti, Craciun) fie pentru situatii deosebite in familie.

Din punct de vedere al asistentei medicale, penitenciarul are cabinet si infirmerie si, ca angajati permanent, doi medici generalisti si patru asistenti. Exista si un cabinet stomatologic, dar nu s-a gasit inca un medic dispus sa lucreze in penitenciar. De aceea, pentru tot ce tine de stomatologie, detinutii sunt dusi la cabinete dentare din oras. Pentru cazuri de boala care depasesc posibilitatile penitenciarului, detinutii bolnavi sunt internati in spitale civile si numai daca boala presupune un tratament indelungat, sunt trimisi la spitalul penitenciar Bucuresti.

In penitenciar nu se fac teste HIV pentru ca nu s-au primit inca instructiuni in acest sens. Exista insa lectii de educatie sanitara, atingandu-se si aspecte ale relatiilor sexuale.

La bucatarie, punctul cel mai criticabil din penitenciar, marmitele erau foarte vechi, cimentul de pe jos era ud si murdar, locul de depozitare al alimentelor nu era suficient de curat si aerisit. Intr-o anexa a bucatariei, cativa detinuti taiau zarzavat pentru conservare in butoaie. Mirosul de acru era aproape insuportabil, iar butoaiele erau vechi si insalubre. Regimul alimentar consta intr-un fel de mancare gatita – dimineata, o ciorba si un fel de mancare – la pranz, iar seara, ceai cu paine. Adjunctul comandantului a explicat ca detinutii insisi au cerut ca, pe perioada in care ies la munca, sa primeasca hrana mai consistenta dimineata.

Camerele vizitate sunt dotate cu paturi pe trei nivele dar, evident, nici asa nu se poate evita supraaglomerarea. Totusi, la acest penitenciar, supraaglomerarea pare mai suportabila, fiind cam sase – sapte detinuti peste capacitatea fiecarei camere. Problema igienei personale a detinutilor este aproape aceeasi ca si in restul penitenciarelor : la o camera cu 40 – 50 de detinuti exista o camaruta cu doua WC-uri si un spalator cu doua – trei robinete, insuficiente pentru asigurarea curateniei personale, tinand cont si de faptul ca multi isi spala singuri atat lenjeria de pat cat si uniformele.

Una din salile de baie prezenta o situatie deosebita : cu catva timp in urma se prabusise tavanul (fara a produce victime). La data vizitei, cateva scanduri sustineau tavanul dar, dupa spusele ofiterilor, nu exista nici un pericol pentru detinuti.

Trei detinuti – unul internat la infirmerie, al doilea in camera nr. 59 si al treilea, o detinuta din sectia femei care urma sa fie eliberata pe data de 26 septembrie – prezentau caracteristicile tipice debililor mintali.

Discutand cu loctiitorul comandantului despre posibilitatile oferite detinutilor de a se plange conducerii, acesta a spus ca este suficient sa ceara sa iasa la raport. De doua ori pe luna, comandantul si loctiitorul asculta plangerile tuturor detinutilor care au ceva de reclamat. Verificand informatia primita la penitenciarul Poarta Alba in legatura cu organizarea unor consultatii anuale cu detinutii in timpul carora ei pot pune intrebari in legatura cu situatia lor juridica, s-a constatat ca si la Botosani se respecta aceasta practica.

Ca o concluzie generala – valabila si pentru penitenciarele vizitate anterior, dar a carei rezolvare nu depinde de Directia Generala a Penitenciarelor, ci de justitie -, este nemultumirea majora a persoanelor aflate in arest preventiv in legatura cu durata proceselor si cu modul in care au acces la aparare – mai ales in cazul avocatului din oficiu.

e) Penitenciarul Aiud

Penitenciarul acopera judetele Sibiu si Alba. Conform comandantului penitenciarului, in octombrie 1995, la o capacitate de 1.850 de locuri, aici se aflau 2.163 de detinuti, din care 437 in arest preventiv. Din totalul de 2.163, 39 erau femei (din care trei minore), 152 – tineri si 40 – minori. Numarul cadrelor din penitenciar este de 280. Supraaglomerarea a fost oarecum rezolvata prin adaugarea unui al patrulea rand de paturi, reusindu-se macar ca fiecare detinut sa doarma singur in pat. Cladirea penitenciarului se degradeaza continuu: peretii sunt plini de igrasie, unele ziduri nu mai au tencuiala, iar cu cateva zile inaintea vizitei, o furtuna smulsese parti intregi din acoperis. Cativa detinuti lucrau la repararea acoperisului, dar pentru reparatiile capitale – absolut necesare -, nu exista bani.

Circa 1.100 detinuti munceau si trebuie remarcat efortul conducerii penitenciarului de a le gasi locuri de munca prin contracte cu intreprinderi de stat sau particulare.

In practicarea religiei se tine cont de optiunea fiecarui detinut. Majoritatea detinutilor sunt ortodocsi si, de aceea, exista un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii altor culte – greco-catolic, baptist, adventist, evanghelist – vin o data pe saptamana, sau o data la doua saptamani. Detinutii sunt liberi sa participe la slujbele oricaruia dintre culte cu conditia sa opteze pentru unul singur. Serviciile religioase se tin la club sambata si duminica. in restul zilelor saptamanii, cei trei educatori ai penitenciarului – un profesor de fizica, un subofiter absolvent de liceu si un ofiter absolvent al Academiei militare – au intalniri si discutii cu detinutii.

Serviciile medicale sunt asigurate de doi medici generalisti (dintre care unu are specializare in psihiatrie), un medic stomatolog si sapte asistenti. Dupa estimarile medicilor, in penitenciar existau cam 120 de detinuti cu afectiuni psihiatrice, dar care nu se manifestau violent, asa ca erau tinuti la un loc cu ceilalti. Cazurile urgente care nu pot fi rezolvate de medicii penitenciarului sunt transferate la spitalele civile din Sibiu si Cluj si, pana in prezent, nu au fost intampinate dificultati din partea unitatilor spitalicesti solicitate. Detinutii nu pot primi medicamente din afara decat cu reteta – sau aprobarea – medicilor penitenciarului. Medicamentele aprobate se pastreaza la cabinet si se distribuie zilnic bolnavilor. La acest penitenciar nu se efectueaza teste HIV.

Comandantul a afirmat ca detinutii i se pot adresa cu plangeri sau probleme o data pe luna, cererea fiind adresata prin ofiterul de sectie sau prin subofiter, fara ca persoana respectiva sa fie obligata sa precizeze motivul. Cu toate acestea, foarte multi detinuti din camerele vizitate s-au plans ca nu au putut iesi la raport la comandant.

Unele din camerele vizitate erau dotate cu paturi cu patru „etaje”, atmosfera in paturile de sus fiind aproape irespirabila. Plimbarea zilnica de circa o jumatate de ora nu poate in nici un caz contracara atmosfera sufocanta din camere. In majoritatea camerelor vizitate exista un singur WC si o chiuveta, ceea ce face aproape imposibila mentinerea igienei personale a detinutilor. Pentru intreg penitenciarul exista o singura sala de dusuri (circa 50 de dusuri).

Regimul alimentar este cam acelasi ca si in alte penitenciare: dimineata – ceai cu biscuiti si slanina sau margarina, la pranz -ciorba si o mancare cu carne (fasole, cartofi, varza sau pilaf), iar seara, un singur fel de mancare. Penitenciarul are o ferma proprie dar, dupa afirmatiile comandantului, cu produsele obtinute se acopera doar 30% din nevoi.

Multi detinuti s-au plans ca nu primesc corespondenta si ca acea carte postala la care au drept o data pe luna nu ajunge la destinatie.

Ca mai pretutindeni in sistemul penitenciar, cei aflati in arest preventiv reclama durata mult prea mare a proceselor, precum si lipsa unei aparari reale, mai ales in situatia in care se recurge la avocat din oficiu. Multi detinuti nu au reusit sa discute cu avocatii numiti din oficiu nici macar in sala tribunalului inainte de termen, o eventuala intalnire la vorbitorul din penitenciar fiind o rara si fericita exceptie.

APADOR-CH a stat de vorba cu unii detinuti si in legatura cu motivele condamnarii lor. La camera 6 din sectia pentru femei, Dana Busuioc (23 de ani) a declarat ca, in iulie anul curent, a fost amendata de SNCFR cu 30.000 lei pentru ca „si-a aprins o tigara” exact in momentul in care parasea compartimentul. Nu a platit amenda, iar Judecatoria Sibiu i-a transformat-o in 3 luni inchisoare contraventionala, fara ca ea sa fie citata. A fost depusa in penitenciar la data de 16 septembrie, dar, dupa aproape o luna si jumatate inca nu-i parvenise decizia judecatoreasca.

O alta detinuta, din aceeasi camera, Elena Boiciuc, a primit o amenda de 50.000 de lei, pe care nu a putut sa o plateasca pentru ca a fost arestata pentru o alta fapta. In aceasta situatie, judecatoria a transformat amenda in 166 zile/inchisoare contraventionala, pedeapsa adaugata la cea penala. Elena Boiciuc a fost in refuz de hrana in lunile mai si iunie anul acesta (penitenciarele continua sa nu accepte ca detinutii se afla de fapt in „greva foamei”, preferand formula „refuz de hrana”) si a sustinut ca a fost batuta de un ofiter al penitenciarului, ca a fost legata cu catusele de pat timp de doua zile si doua nopti si ca, desi a cerut de mai multe ori, nu a reusit sa ajunga la comandant.

f) Penitenciarul Arad

Comandantul era in concediu la data de 27 octombrie 1995, asa ca explicatiile si datele au fost furnizate de loctiitorul sau si de seful grupului de educatori. Penitenciarul a fost desfiintat in 1977 si reinfiintat in 1983. La o capacitate de 700 de locuri, la data vizitei se aflau in detentie 1.174 de persoane, din care 535 in arest preventiv. Din totalul de 1.174, 77 erau minori si 31, femei. Circa 180 de ofiteri si subofiteri formeaza personalul penitenciarului. Penitenciarul se afla intr-o disputa administrativa cu un liceu din Arad, care, intr-un corp de cladire ce a apartinut candva penitenciarului, are in prezent internatul pentru elevi. Daca cladirea ar fi restituita penitenciarului, atunci supraaglomerarea excesiva a celor patru camere pentru recidivisti ar fi rezolvata in mare parte.

Teoretic, penitenciarul ar fi trebuit sa primeasca doar condamnati nerecidivisti cu pedepse intre 1 si 10 ani. Practic insa, datorita supraaglomerarii din intregul sistem penitenciar, la Arad erau detinuti de toate categoriile, inclusiv recidivisti.

Un preot ortodox are statut de angajat permanent dar reprezentantii tuturor cultelor pot veni cand doresc, cu conditia sa respecte programul penitenciarului (orele de masa, de odihna etc). Singurele restrictii impuse de curand, se refera la interdictia de a se mai face botezuri (trecerea la un alt cult) in penitenciar, decizie justificata de indoiala privind capacitatea unui detinut de a lua liber aceasta hotarare esentiala in conditiile de stress datorate privarii de libertate.

O initiativa remarcabila este existenta unui grup de voluntari, format din circa 70 de studenti care pun in aplicare un program de asistenta sociala sponsorizat de fundatia „Europa pentru Europa”. Programul vizeaza in primul rand detinutii minori si tineri, precum si detinutii abandonati. Studentii lucreaza cu grupuri compuse din 15 persoane, subiectele abordate fiind stabilite si aprobate dinainte.

O alta initiativa in ajutorul detinutilor care se libereaza vine din partea unui cetatean american care incurajeaza patronii sa-i angajeze, el suportand jumatate din salariul fiecarui fost detinut timp de 6 luni.

Mai exista, de asemenea, si o organizatie a adventistilor de ziua a saptea care detine o ferma intr-un sat aflat la circa 20 km de Arad unde ofera casa si masa unor detinuti liberati. Este vorba de acei fosti detinuti care nu au nici familii, nici mijloace materiale. Ei muncesc la ferma pana in momentul in care isi gasesc un loc de munca in alta parte. In legatura cu acest centru, la care lucrau cinci fosti detinuti, alti opt urmand sa li se alature la liberare, un detinut a afirmat ca persoanele admise trebuie sa devina adventisti de ziua a saptea si sa semneze un angajament cuprinzand unele restrictii privind libertatea de miscare.

In sfarsit, mai exista o organizatie din zona Arad care are in program resocializarea fostilor detinuti, dar este abia la inceputul activitatii sale.

In general, sistemul existent in penitenciare in privinta plangerilor detinutilor adresate comandantilor sau loctiitorilor lor prevede ca detinutii pot cere sa iasa la raport doar prin intermediul subofiterilor care ii pazesc sau al ofiterilor de sectii. Acestia transmit comandantilor sau loctiitorilor lor dorinta detinutilor de a discuta cu ei, iar ei tin „raportul cu detinutii” de regula o data pe luna. In penitenciarul Arad, comandantul are aceste intalniri cu detinutii in fiecare saptamana. Iar, dupa spusele loctiitorului sau, comandantul controleaza fiecare raport de pedepsire a unui detinut intocmit de ofiteri sau subofiteri, discuta cu detinutul respectiv si numai dupa aceea aproba sau anuleaza pedeapsa. Prin acest procedeu, comandantul incearca sa evite eventualele abuzuri ale cadrelor, iar faptul ca el anuleaza aproximativ 30% din rapoartele de pedepsire demonstreaza ca in cel putin o treime din cazuri ofiterii si subofiterii gresesc sau exagereaza. Ar fi bine ca acest sistem sa fie generalizat in toate penitenciarele din Romania.

Un alt aspect valabil pentru toate penitenciarele este acela al starii fizice a detinutilor in momentul aducerii in penitenciare. In toate inchisorile vizitate pana in prezent, comandantii au spus ca fiecare detinut intra, conform regulamentului, intr-o perioada de 21 de zile de carantina. In aceasta perioada, detinutul este pregatit pentru viata in penitenciar (chiar daca el se afla in arest preventiv) dar, in acelasi timp, i se face si un examen medical destul de complex. Intrebarea este ce se intampla daca cel adus in penitenciar prezinta urme de bataie sau o stare fizica proasta in urma tratamentelor suferite la politie. Raspunsul constant a fost ca, intr-o asemenea situatie, medicul penitenciarului ar refuza primirea. Numai ca nu s-ar incheia nici un proces verbal si nici nu s-ar mentiona undeva cauza refuzului. Cu toate asigurarile ca nu au existat asemenea cazuri, APADOR-CH a ascultat plangerile multor detinuti in legatura cu tratamentele indurate in aresturile politiei, inainte de a fi depusi in penitenciare.

Asistenta medicala la penitenciarul Arad este asigurata de trei medici (doi generalisti si un stomatolog) si trei asistenti. Dotarea tehnica este foarte slaba, dar se compenseaza partial prin buna colaborare cu spitalul judetean Arad si alte spitale din zona. Cabinetul acorda, conform registrului, circa o suta de consultatii zilnic. In colaborare cu Ministerul Sanatatii, s-au efectuat circa 40 de teste HIV, fara a se lua declaratii de acceptare din partea detinutilor. Practic, li s-a luat sange pentru mai multe analize, una dintre ele fiind testul HIV. Cu toate asigurarile date de medic si de conducerea penitenciarului, exista indoieli ca detinutii testati stiau despre ce este vorba.

Hrana s-a imbunatatit in urma maririi numarului de calorii/zi/persoana. Cu toate acestea, fasolea ce urma sa fie servita la masa de pranz continea multa slanina si doar cateva bucatele de carne. Subofiterul care raspunde de depozitul de alimente s-a straduit sa demonstreze ca marmitele cu ciorba si fasole ar contine 98 kg de carne si 63 kg de „substitute” (slanina, cap si picioare de porc etc.), ceea ce, in mod evident, nu corespundea realitatii. Mai mult, subofiterul a pretins ca oricine se pricepe la bucatarie stie ca „bucatile de carne se topesc in timpul gatitului”. In sfarsit, o ultima varianta oferita a fost aceea ca „slanina este asimilata cu carnea” in meniurile tuturor penitenciarelor.

Unica sala de baie din penitenciar are 25 de dusuri. Din spusele ofiterilor penitenciarului, deoarece este in permanenta apa calda, toti detinutii fac dus de doua ori pe saptamana.

La camera nr. 45, detinutii aflati in arest preventiv au spus ca subofiterii care i-au insotit la tribunal nu le-au permis sa discute cu avocatii. Intreband conducerea penitenciarului din ce motive nu au putut detinutii sa discute cu avocatii, raspunsul a fost ca „instanta nu a fost de acord”. Este primul penitenciar din cele vizitate pana in prezent in care detinutii au reclamat aceasta incalcare a dreptului la aparare. In rest, marea majoritate a plangerilor detinutilor pe aceasta tema vizeaza lipsa de interes a avocatilor, in special a celor numiti din oficiu.

La camera 32 erau noua detinuti straini, cei mai multi turci. Cativa se aflau acolo pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei si isi executau pedepsele. Doi s-au plans ca subofiterii de paza le-au facut numeroase rapoarte de pedepsire pentru lucruri minore, cum ar fi refuzul de a se da jos din pat la ora 5 dimineata cand este desteptarea, sau cererea de a primi un pulovar in plus. Verificand impreuna cu loctiitorul comandantului rapoartele de pedepsire din dosarele celor doi turci, dansul a fost de acord ca ar putea fi vorba de o asprime exagerata din partea subofiterilor. Detinutii turci s-au plans si de faptul ca, in ciuda cererilor adresate in mod repetat Ambasadei Turciei la Bucuresti de a-i vizita, nimeni din personalul acestei ambasade nu s-a deplasat la penitenciar in ultimii doi ani.

In camera 14 – pentru recidivisti – erau 104 detinuti. Scheletele metalice ale paturilor pe patru nivele (ultimul chiar sub tavan) erau lipite doua cate doua, astfel incat in doua paturi sa doarma trei detinuti. Cu exceptia plimbarii zilnice, acesti oameni isi petrec tot timpul in pat, neexistand decat un culoar de circa un metru latime intre doua randuri de paturi. Saltelele si paturile sunt vechi, rupte si pline de paduchi. Doctorii de la cabinetul medical au incercat sa dea vina pe detinuti care ar fi murdari si ar face inutile tentativele repetate de a se dezinfecta celulele. Este insa evident ca, atata timp cat nu vor fi schimbate saltelele, paturile si uniformele, nu se va putea face o dezinsectie eficienta. Detinutii au mai afirmat ca au incercat in repetate randuri sa iasa la raport la comandant dar fara succes. Ei au remis cererile ofiterului de serviciu dar se pare ca acesta nu le-a transmis conducerii penitenciarului. Ei s-au plans si ca, atunci cand cer sa mearga la infirmerie, ofiterii de serviciu permit unui numar de doar 15 detinuti sa iasa din camera, indiferent daca si altii se simt rau.

Din discutiile purtate cu diferiti detinuti retine atentia cazul Anei Ordok, care a fost condamnata la 16 ani pentru omor. Ofiterii din penitenciar au admis ca ea prezinta labilitate psihica si ca are crize repetate. Cu toate acestea, Institutul Medico-Legal a diagnosticat „discernamant scazut”, ceea ce inseamna ca isi poate ispasi pedeapsa in penitenciar.

Concluzii

1. Conditiile de detentie din penitenciare s-au imbunatatit – in general – sub aspectul hranei, al respectului pentru practicarea religiei in functie de optiunea fiecarui detinut, al instruirii scolare la nivel elementar si profesional etc. Cu toate acestea, meniurile zilnice continua sa fie nesatisfacatoare, problema numarului de calorii – sporit prin decizia Directiei Generale a Penitenciarelor incepand din luna martie 1995 -, fiind cel mai ades rezolvata prin recurgerea la slanina sau subproduse de carne.

2. Asistenta medicala este, cu unele exceptii, nesatisfacatoare. Sunt prea putini medici, echipamentul este vechi si insuficient, medicamentele nu acopera nevoile detinutilor, ale caror familii sunt obligate sa le cumpere din farmacii, iar educatia sexuala este facuta in mod superficial. Testele HIV sunt facute in general fara acordul detinutilor sau, daca acest acord exista, el este dat de detinuti in necunostinta de cauza.

3. Supraaglomerarea continua sa fie o problema stringenta, care se datoreaza in primul rand numarului mare de persoane aflate in arest preventiv. Usurinta cu care parchetele emit mandate de arestare preventiva iar judecatoriile le prelungesc uneori pana la jumatate din maximul pedepsei prevazute de Codul penal pentru fapta pe care invinuitul este presupus a o fi savarsit, transforma privarea de libertate in faza urmaririi penale in regula, in loc sa fie exceptia, si este o cauza majora a supraaglomerarii penitenciarelor.

4. Contravenientii ale caror amenzi neachitate au fost transformate in inchisoare contraventionala pe baza impartirii sumei respective la 300 lei/zi inchisoare (criteriu considerat de Curtea Constitutionala ca fiind in contradictie cu prevederile Constitutiei) ingroasa si ei randurile detinutilor.

5. Recidivistii au conditii de detentie mult mai grele decat cei aflati la prima condamnare (camerele cele mai proaste si mai supraaglomerate, sanse mici de liberare conditionata etc.)

6. Conducerile penitenciarelor considera ca persoanele care au fost condamnate de prima instanta nu mai beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Persoanelor depuse in penitenciare in arest preventiv li se aplica aceleasi metode de adaptare la starea de lipsa de libertate ca si celor cu condamnari definitive.

7. O parte din problemele semnalate tin, in mod evident, de dificultatile economico-financiare ale sistemului penitenciar. Dar exista si aspecte care ar putea fi imbunatatite prin schimbarea mentalitatii unor cadre, inclusiv a celor medicale, printr-un control mai riguros al prepararii hranei zilnice si alte masuri organizatorice.

Dintre cazurile investigate in 1994, unul nu a fost inca solutionat. Este vorba de cel al tanarului Radu-Daniel Achim, condamnat pentru furt la 2 ani si sase luni internare in Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti. Adus in august 1993 la Spitalul penitenciar Bucuresti cu diagnosticul TBC pulmonar, a fost transferat abia la data de 14 ianuarie 1994 la Spitalul Filaret din Bucuresti, in stare foarte grava. A murit dupa o saptamana. Cu toate insistentele APADOR-CH, cazul nu a fost inca solutionat, la aproape doi ani de la deces.

*

* *

V. MINORITATILE IN ROMANIA

I. MINORITATILE NATIONALE

Romania are 18 minoritati nationale, recunoscute ca atare, dintre care 16 de mici dimensiuni – de la cateva mii la zeci de mii de persoane – si doua foarte numeroase: romii, de circa 400.000 si maghiarii, de circa 1.700.000 (conform recensamantului din 1991). Problemele si necesitatile lor depind de situatia socio-economica si culturala diferita si de manifestarea specifica a sentimentului apartenentei la o minoritate, respectiv, de dorinta afirmarii identitatii nationale. Intr-un fel isi pune problema folosirii limbii materne si instruirii in limba materna o minoritate care numara cateva mii de oameni si altfel se prezinta lucrurile pentru 1.700.000 de etnici maghiari, pentru care propria comunitate este suficienta pentru a trai si munci in cadrul ei. Romii se confrunta la randul lor cu probleme acute de ordin socio-economic.

In 1995 a continuat in unele publicatii propaganda sovina, xenofoba si antisemita si, cu toate ca s-a produs un singur atac violent impotriva romilor, repetand pana la un punct schema celor peste 30 anterioare, justitia inca nu s-a pronuntat nici in acest caz, asa cum nerezolvate au ramas si celelalte. Unitati de politie si de jandarmi au efectuat razii asupra unor cartiere de romi cu intentia vadita de a-i intimida. In anul 1995, au participat in continuare la guvernare reprezentanti ai unor partide nationalist-extremiste: Partidul Unitatii Nationale a Romanilor (PUNR) si Partidul Romania Mare (PRM).

In aceste conditii, APADOR-CH a continuat, pe de o parte sa elaboreze analize si cercetari asupra principiilor care privesc statutul minoritatilor in Romania, iar pe de alta parte sa faca investigatii in cazurile de violari ale drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, in special in cazurile de violente carora le-au cazut victime comunitati ale romilor.

1. Aspecte teoretice

APADOR-CH a acordat o atentie deosebita analizei cadrului legislativ existent in Romania, care se refera la drepturile minoritatilor nationale, precum si observarii felului in care sunt respectate prevederile juridice consacrate in legislatia interna sau in cea internationala, dar ratificata de Romania. Aceste analize au fost trimise Guvernului Romaniei, parlamentarilor, partidelor politice, organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului si celor ale minoritatilor nationale. De asemenea au fost elaborate analize si studii privind evolutia conceptiei UDMR privind situatia si drepturile minoritatii maghiare.

a) Cadrul legislativ privind minoritatile nationale

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND CADRUL LEGISLATIV DIN ROMANIA REFERITOR LA DREPTURILE MINORITATILOR NATIONALE

Cadrul constitutional

Dupa 22 decembrie 1989, Romania a afirmat in mod constant dorinta de a-si modifica legislatia, in sensul punerii ei in acord cu litera si spiritul documentelor internationale, in special in materia protectiei drepturilor omului. Trebuie notat ca noua Constitutie a Romaniei, adoptata la 8 decembrie 1991, contine cateva prevederi de o exceptionala importanta:

– ea proclama Romania ca „stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate” [art. 1 (3)];

– conform art. 11 (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, statul roman obligandu-se „sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte” [art. 11 (1)];

– art. 20 face din respectul drepturilor omului piatra unghiulara a legislatiei romane: „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte” [art. 20 (1)]; „Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale” [art. 20 (2)];

– prin legea fundamentala, „Statul roman recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase” [art. 6(1)], afirmand principiul nediscriminarii: „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari” [art. 16 (1)].

In acelasi timp, trebuie precizat ca viata politica si, implicit, activitatea legislativa din Romania au fost influentate chiar de la inceputul anului 1990 de tendinte nationaliste care au afectat protectia drepturilor omului, in general, si a minoritatilor nationale, in special. Constitutia insasi a reflectat o astfel de influenta prin prevederile din art. 1, referitoare la caracterul de stat „national” si din art. 4, privind fundamentarea statului pe „unitatea poporului roman”. Cele doua texte de lege aveau in vedere, la acea data, dimensiunea etnica a natiunii si a poporului roman. Ca este asa, o dovedeste limitarea adusa libertatii de exprimare prin art. 30 (7) din Constitutie, conform caruia „Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii…” si mai ales dezvoltarea ulterioara a acestei norme legale, in cadrul propunerii de modificare a codului penal. Art. 2361, asa cum a fost el deja adoptat, in 1995, de Senat si de Comisia juridica a Camerei Dputatilor, prevede: „Defaimarea, prin orice mijloace, in public, a tarii sau a natiunii romane se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani (subl.n.)”.

Aceeasi influenta nationalista a afectat dreptul de proprietate, prin adoptarea art. 41 (2) al Constitutiei, potrivit caruia „Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, prevedere cu grave consecinte negative asupra redresarii economice a tarii.

Dar cel mai mult sunt afectate de ideologia nationalista drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Astfel a aparut prevederea care restrange dreptul de folosire a limbii materne in justitie (de care minoritatile nationale se bucurau sub Constitutia din 1965). Potrivit art. 127 (1) „Procedura judiciara se desfasoara in limba romana”. Este adevarat ca potrivit alin. (2) al art. 127 „Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii, prin interpret”, dar numai „in procesele penale acest drept este asigurat in mod gratuit”. Aceasta inseamna numai in acele cazuri in care exista o acuzatie penala impotriva lor. In cauzele civile, administrative, comerciale, contraventionale, persoanele apartinand minoritatilor nationale, daca vor sa utilizeze limba lor materna, trebuie sa plateasca. Asadar, nici macar in acele regiuni in care se afla intr-un numar substantial, aceste persoane – desi cetateni romani si platitori de taxe – nu beneficiaza de aceleasi servicii de care se bucura cetatenii de etnie romana. In aceste conditii folosirea limbii materne nu mai poate fi considerata un drept, ea devenind un lux.

Subminarea garantiilor constitutionale prin legislatie

Dupa adoptarea Constitutiei, Parlamentului Romaniei i-au fost trimise proiecte de lege din ce in ce mai restrictive, iar forul legiuitor a adoptat acte normative care intra in contradictie atat cu Constitutia, cat si cu tratatele internationale de drepturile omului, ratificate de Romania, in special cu Conventia europeana a drepturilor omului.

Unul din domeniile in care acest regres apare evident este cel al drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Cateva categorii de drepturi sunt fie refuzate fie restranse de o maniera inacceptabila, uneori reprezentand chiar pasi inapoi fata de drepturile de care beneficiau minoritatile nationale prin legislatia anterioara: folosirea limbii materne in justitie, in administratie, in invatamant, utilizarea simbolurilor nationale, lipsa unei legi a minoritatilor nationale.

Cu numai doua luni inaintea Constitutiei a fost votata Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala, care prevede obligatia folosirii in administratie a limbii oficiale (art. 54 para. 1 „In raporturile dintre cetateni si autoritatile administratiei publice locale se foloseste limba romana”). Legea contine o prevedere care pretinde a respecta dreptul de folosire a limbii materne, anume cea din art. 54 para. 2, potrivit careia „Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, in raporturile lor cu autoritatile administratiei publice locale si serviciile acestora, se pot adresa oral sau in scris si in limba lor materna”. In realitate, art. 54 para. 3 mentioneaza, pentru exercitarea acestui drept, conditii care il fac total impracticabil: „Cererile si actele prezentate in scris vor fi insotite de traducerea lor autentificata in limba romana”. Procedura obtinerii unei traduceri autentificate in limba romana, pentru o banala cerere adresata unei administratii in cadrul careia, este posibil, ca toti functionarii sa fie buni cunoscatori ai limbii in care a fost redactata cererea, este extrem de greoaie. Ea presupune o mare risipa de timp si cheltuieli banesti, fara a rezolva chestiunea raspunsului pe care persoana il va primi: evident, acesta va fi numai in limba oficiala. Care mai este atunci ratiunea practica pentru ca o persoana sa se adreseze autoritatilor in limba sa materna?

In acelasi fel rezolva Legea nr. 69 si problema folosirii limbii materne de catre membrii unui consiliu local sau judetean: chiar daca toti membrii sai apartin unei singure minoritati si sunt cunoscatori ai limbii respective, conform art. 26 para. 2 „Lucrarile sedintelor se desfasoara in limba oficiala a statului”. Singura concesie pe care legea o face minoritatilor este ca „In unitatile administrativ-teritoriale in care minoritatile nationale au o pondere insemnata, hotararile se aduc la cunostinta cetatenilor si in limba acestora” (art. 30 para. 3).

Concluzia care se desprinde din aceasta lectura a textelor la care ne-am referit este ca persoanele apartinand minoritatilor nationale nu au – in realitate – dreptul de a folosi limba lor materna nici in justitie nici in administratie. Dar aceasta situatie este in contradictie cu obligatiile din documente internationale pe care Romania, conform art. 11 (1), s-a angajat „sa le indeplineasca intocmai si cu buna-credinta”: Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (art. 10 para. 2), Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare (art. 9 si 10), Recomandarea 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (art. 7 para. 3).

In perioada 1994 – 1995, Parlamentul Romaniei a adoptat unele acte normative incompatibile cu un stat care afirma ca respecta drepturile omului, si in acelasi timp a refuzat sa adopte altele, indispensabile bunei functionari a societatii romanesti, inclusiv in raporturile majoritate-minoritate. Un astfel de exemplu il constituie Legea nr. 75/1994, al carei scop este circumscris, conform titulaturii sale, la reglementarea comportamentului autoritatilor si institutiilor publice privind arborarea drapelului, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei. In realitate, ea depaseste acest cadru, prin reglementari care vizeaza persoanele fizice si juridice de drept privat. Scopul este impunerea unor restrictii exercitarii libertatii de exprimare, dreptului la viata privata, in legatura directa cu utilizarea unor simboluri care intereseaza minoritatile nationale din Romania, in special cea maghiara. Astfel, in vreme ce art. 4 al legii mentioneaza ca „Drapelul Romaniei poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau resedinta lor, precum si de persoane juridice, altele decat cele prevazute la art. 3, la sediile acestora”, art. 7 precizeaza „conditiile” in care acest drept poate fi exercitat: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul Romaniei numai impreuna cu drapelul national si numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivitati si reuniuni internationale, pe cladiri oficiale si in locuri publice stabilite cu respectarea prezentei legi”. Dar acest lucru inseamna ca o persoana juridica de drept privat nu va putea sa arboreze drapelul altui stat decat in ocazii cu totul speciale, iar o persoana fizica niciodata, pentru ca domiciliul sau resedinta unei persoane fizice nu au cum sa fie puse in legatura cu vizitele oficiale de stat, si nici cu reuniunile internationale. O asemenea restrangere a libertatii de exprimare si un asemenea amestec in viata privata – domiciliul sau resedinta fiind parti componente ale acesteia – contrazic documentele internationale ratificate de Romania, in primul rand Conventia europeana a drepturilor omului.

Tot astfel, art. 14 prevede ca „Imnul national al altor state se intoneaza cu prilejul vizitelor, festivitatilor si ceremoniilor oficiale cu caracter international, impreuna cu imnul national al Romaniei, inaintea acestuia”, interzicand practic intonarea imnurilor altor state de catre persoane fizice. Aceasta in timp ce o alta grava incalcare a libertatii de expresie este adusa prin art. 10 lit. g), care instituie obligativitatea intonarii imnului national al Romaniei „la inceputul programului zilnic in scolile primare si gimnaziale”.

Aceste prevederi, determinate de curentul nationalist prezent in Parlament, nu sunt simple texte de recomandare. Potrivit art. 236 alin. 2 al actualului proiect de lege pentru modificarea Codului penal, adoptat de Senat si avizat favorabil de Comisia juridica a Camerei Deputatilor, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani „arborarea drapelului, a altor insemne sau intonarea imnului altui stat, in public, in afara cazurilor prevazute de lege”. Ar fi absurd sa se sustina ca aceste prevederi au vizat altceva decat impiedicarea minoritatii maghiare de a „arbora” drapelul sau de a „intona” imnul care reprezinta simbolurile maghiarimii. De precizat ca cei doi termeni, „arborare” si „intonare”, nu sunt definiti din punct de vedere penal, desi pentru folosirea lor se poate primi o pedeapsa de pana la 3 ani inchisoare.

Legea invatamantului (nr. 84/1995)

Educatia in limba materna constituie una din modalitatile fundamentale ale pastrarii si afirmarii identitatii unei minoritati nationale. Din acest punct de vedere, interesul minoritatilor pentru o lege a invatamantului este de inteles. Si tot astfel este de inteles nemultumirea exprimata fata de legea adoptata de Parlamentul Romaniei in iunie 1995. Legea contine cateva prevederi ce pot fi puse in corespondenta cu cele prevazute de documentele internationale – acestea din urma fiind, privitor la instructia in limba materna, minimale si vagi, pentru a lasa la indemana statelor posibilitatea de a adopta masuri care raspund nevoilor fiecarui caz in parte. Avand in vedere complexitatea structurii etnice, lingvistice si religioase a statelor europene prevederile legii invatamantului nu pot fi evaluate printr-o simpla comparatie cu textele similare din alte tari de pe continent. Desi ofera posibilitatea studiului limbii materne si instructiei in limba materna, in ansamblu legea nu raspunde cerintelor si necesitatilor legitime exprimate de minoritatile nationale din Romania, in special de cea maghiara si cea germana. Mai mult, ea constituie chiar un pas inapoi fata de posibilitatile oferite de legea invatamantului din timpul regimului comunist, anuland unele din drepturile pe care persoanele apartinand minoritatilor nationale le-au avut si le-au exercitat zeci de ani.

Interpretand restrictiv prevederile constitutionale privind „Dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba”, si mai ales dispozitiile finale ale art. 32 (3), conform carora „modalitatile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”, recent adoptata lege a invatamantului contine, alaturi de unele prevederi bune, cateva severe restrictii, ceea ce ofera posibilitatea interpretarii acestui document in sens contrar spiritului prevederilor constitutionale. Avand in vedere efectele sale pe termen lung, legea poate fi considerata ca reprezentand o limitare a dreptului la pastrarea si afirmarea identitatii minoritatilor nationale.

In art. 118 legea stabileste cadrul general de instructie in limba materna, afirmand dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale „sa studieze si sa se instruiasca in limba materna la toate nivelurile si formele de invatamant, in conditiile prezentei legi”, drept prevazut inclusiv pentru copiii cu „cerinte educative speciale”. Pentru cei care studiaza in limba materna „In invatamantul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria si traditiile minoritatii nationale, cu predare in limba materna” [120 (4)], in vreme ce „Elevilor apartinand minoritatilor nationale care frecventeaza unitati de invatamant cu predarea in limba romana li se asigura, la cerere si in conditile legii, ca disciplina de studiu, limba si literatura materna, precum si istoria si traditiile minoritatii respective” (art. 121). In vederea asigurarii participarii profesorilor care apartin minoritatilor nationale la conducerea institutiilor de invatamant, legea prevede „reprezentarea proportionala”…”cu respectarea competentei profesionale”. Este afirmat expres, in art. 180, dreptul parintelui sau al tutorelui legal de a decide „asupra dreptului copilului minor de a urma scoala in limba romana sau in limba unei minoritati nationale”.

Dar formula care apare cel mai des in lege, atunci cand sunt prevazute diferite drepturi, este „in conformitate cu prezenta lege”. Ea trebuie inteleasa ca subordonand exercitarea drepturilor celor doua mari categorii de prevederi instituite de lege: a) cele care pretind ca promoveaza „interesele” majoritatii, in realitate impunand obligatii care sunt nejustifcate pentru majoritate si vatamatoare pentru minoritati; b) cele care constituie, prin ele insele, restrictii aduse instructiei in limba materna, desi recunoasterea si exercitarea acestor drepturi este necesara pentru minoritati si nu prejudiciaza cu nimic majoritatea.

In cadrul primei categorii intra prevederile referitoare la infiintarea si functionarea claselor in limba romana in fiecare localitate a tarii [art. 8 (1)]. In Romania exista, insa, localitati unde nu locuieste nici un etnic roman, si, deci, nici un vorbitor de limba romana care sa doreasca instructie in aceasta limba. In aceste conditii, obligativitatea infiintarii si mai ales a functionarii unor asemenea clase poate fi interpretata ca implicand „convingerea”, intr-o forma sau alta, a persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a renunta la instructia in limba materna si de a opta pentru cea in limba romana.

Tot in aceasta categorie intra dispozitiile art. 120 (2): „In invatamantul gimnazial si liceal, Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba romana, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana. Examinarea la aceste discipline se face in limba romana”. Textul ofera mai multe motive de nemultumire. In primul rand, legea introduce ca disciplina de studiu „Istoria romanilor”, in locul „Istoriei Romaniei”, ceea ce a fost perceput de catre minoritati ca reprezentand mai mult decat o ofensa la adresa lor. In locul studiului istoriei dintr-un anumit teritoriu identificat prin organizarea sa statala, si ale carui trecut si prezent sunt rezultatul convietuirii intregii populatii care l-a locuit si il locuieste, cuprinzand etnici romani, maghiari, germani, evrei, romi, rusi, polonezi, sarbi, bulgari, greci etc., s-a optat pentru formula studiului istoriei etniei romane din acest teritoriu si de pe alte meleaguri, aflate in prezent in alte organizari statale. Este adevarat, in privinta istoriei minoritatilor legea prevede „In programele si manualele de istorie universala si istoria romanilor se vor reflecta istoria si traditiile minoritatilor nationale din Romania” [120 (3)]. Dar Romania este, conform Constitutiei, „patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie…”, iar eliminarea studiului istoriei tarii, care este in egala masura istoria si a majoritatii si a minoritatii, este perceputa de minoritati ca o negare a insusi caracterului de „patrie comuna” a Romaniei.

Un alt motiv de nemultumire in legatura cu acest articol il reprezinta obligativitatea studiului acestor doua discipline, in invatamantul gimnazial si liceal, in limba romana. Ar fi fost cu mult mai firesc ca legea sa prevada studiul in limba materna a celor doua discipline, cu obligativitatea insusirii denumirilor istorice, geografice si in limba romana. Asa cum ar fi fost util, si in spiritul multiculturalitatii, care a devenit o valoare centrala a Europei de astazi, daca s-ar fi prevazut ca manualele in limba romana sa contina denumirile geografice si in limbile minoritatilor nationale, pentru ca Romania este patria comuna a tuturor, iar majoritatea are si ea dreptul de a o cunoaste asa cum este in realitate, cu istoria si prezentul ei, rezultat al convietuirii majoritatii cu minoritatile.

In cea de a doua categorie, a restrictiilor aduse invatamantului in limba materna, intra mai multe prevederi. Prin art. 122 (1) invatamantul de specialitate in limba materna, in cateva domenii de importanta majora pentru viata unei societati, devine practic inaccesibil minoritatilor nationale: „In invatamantul de stat profesional, liceal – tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan -, cat si in invatamantul postliceal, pregatirea de specialitate se face in limba romana, asigurandu-se, in functie de posibilitati, insusirea terminologiei de specialitate si in limba materna”. O asemenea prevedere are consecinte negative in special pentru minoritatea maghiara, care numara aproape 1,700,000 persoane, din care aprox. 6.4% (aprox. 80,000) sunt elevi. In acelasi timp, includerea in aceasta categorie restrictiva a studiilor administrative dovedeste ca nu se intentioneaza modificarea legii administratiei publice locale in sensul recunoasterii dreptului de folosire a limbii in administratie, adica dreptul de a adresa cereri in limba materna si obligatia autoritatilor de a raspunde in aceeasi limba. Aceasta, in ciuda faptului ca Romania a ratificat tratate internationale care prevad acest drept, si care au prioritate in caz de conflict cu prevederile din legile interne referitoare la drepturile omului, respectiv drepturile minoritatilor. Este evident ca, daca s-ar dori respectarea intocmai a acestui drept, statul roman s-ar preocupa de asigurarea functionarilor bilingvi, pentru care ar crea inclusiv un cadru de instruire.

In ceea ce priveste accesul la invatamantul superior in limba materna, in universitati de stat, acesta este drastic limitat la numai cateva domenii. Potrivit art. 122 (2) practic invatamantul superior medical este posibil numai pentru sectiile deja existente, iar conform art 123 „In invatamantul universitar de stat se pot organiza, la cerere si in conditiile prezentei legi, grupe si sectii cu predarea in limba materna pentru pregatirea personalului necesar in activitatea didactica si cultural-artistica”. Asadar, in afara invatamantului medical deja existent, a celui pentru pregatirea cadrelor didactice si a celui artistic, statul roman nu mai ofera nici o alta specializare in limba materna, de exemplu pentru invatamantul tehnic, economic, juridic. In legatura cu acesta din urma este evident ca in acest fel Parlamentul confirma dorinta de pastrare a limbii romane ca singura limba a procedurii judiciare, in ciuda angajamentelor luate de statul roman si a tratatelor internationale ratificate.

Este adevarat ca ramane la indemana minoritatilor nationale posibilitatea de a-si asigura accesul la aceste specializari prin invatamantul privat, dar posibilitatea este mai mult teoretica decat practica. Aceasta deoarece art. 166 (1) prevede ca toate unitatile scolare existente trec in patrimoniul Ministerului Invatamantului, deci inclusiv cele nationalizate de regimul comunist si care, prin urmare, nu se inapoiaza fostilor proprietari, in speta diferitilor reprezentanti ai minoritatilor.

In fine, cel mai criticabil text din aceasta lege este cel referitor la posibilitatea sustinerii examenelor de admitere in limba materna. Conform art. 124 „In invatamantul de toate gradele, concursurile de admitere si examenele de absolvire se sustin in limba romana. Concursuri de admitere si examene de absolvire pot fi sustinute in limba materna la scolile, clasele si specializarile la care predarea se face in limba materna respectiva, in conditiile prezentei legi”. Aceasta prevedere explica de ce legea este considerata ca inacceptabila de catre doua din marile minoritati nationale din Romania, cea maghiara si cea germana. In 8conditiile in care invatamantul superior in limba materna este limitat, singura posibilitate de a avea acces la unele specializari este de a le efectua in universitati cu limba de predare romana. Dar pentru aceasta, conform legii invatamantului si traditiei universitare din Romania, candidatii trebuie sa participe la un concurs de admitere, incluzand mai multe examene. In aceste conditii, evident, nu este lipsit de importanta daca examenul se sustine in limba in care au fost studiate materiile respective, sau intr-o alta. A interzice candidatilor din randurile minoritatilor nationale ca in aceste cazuri sa sustina examenele in limba materna in care au studiat, inseamna a-i pune intr-o pozitie net inferioara fata de ceilalti concurenti. Singura modalitate de a evita un asemenea risc si de a participa cu sanse egale la concursul de admitere este efectuarea, cel putin, a ultimului ciclu de studii dinaintea universitatii in limba romana. In acest sens, legea, desi nu impune minoritatilor sa studieze in limba romana, „sugereaza” avantajele care ar rezulta din aceasta.

Este de remarcat faptul ca atat prevederile referitoare la invatamantul de specialitate in invatamantul gimnazial si liceal, cat si cele privind sustinerea examenelor de admitere in limba materna sunt categoric inferioare celor din legea invatamantului nr. 28/1978, deci din perioada regimului comunist, persoanelor apartinand minoritatilor nationale fiindu-le interzise de acum inainte unele din drepturile de care au beneficiat zeci de ani.

Necesitatea unei legi a minoritatilor nationale

In fine, trebuie precizat ca in Romania nu exista inca o lege a minoritatilor nationale, desi un asemenea act normativ ar fi foarte necesar, si in ciuda faptului ca autoritatile romane si-au asumat in scris obligatia de a legifera in acest sens, inca de la intrarea in Consiliul Europei. Au existat cateva tentative: un prim proiect a fost elaborat in 1991 de Forumul Democrat al Germanilor, un altul in 1993 de Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania, iar un al treilea a fost conceput, tot in 1993, de Consiliul pentru Minoritatile Nationale. Ultimele doua au fost trimise, la sfarsitul anului 1993, Parlamentului Romaniei, dar, datorita puternicei tendinte nationaliste existente in forul legislativ, ele nu au fost luate in discutie. Dupa ratificarea de catre Romania a Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale s-a sustinut chiar ca nu mai este nevoie de o lege a minoritatilor, Conventia-cadru jucand ea insasi un asemenea rol. Aceasta, in ciuda faptului ca insusi textul Consiliului Europei cere elaborarea unei asemenea legi.

Importanta practica a unei legi a minoritatilor ar fi fost (si este inca) foarte mare. Daca ea ar fi existat, poate s-ar fi evitat toate neajunsurile din legea administratiei, legea privind arborarea drapelului si intonarea imnului, legea invatamantului etc. Aceasta deoarece o asemenea lege ar juca rolul de „constitutie a minoritatilor”: ea s-ar supune prevederilor constitutionale ale statului roman, dar, in acelasi timp, ar obliga la punerea in acord cu prevederile ei a intregii legislatii romane, in materia drepturilor minoritatilor nationale.

21 august 1995″

*

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND INDEPLINIREA OBLIGATIILOR INTERNATIONALE ALE STATULUI ROMAN SI APLICAREA ARTICOLELOR 11 SI 20 DIN CONSTITUTIA ROMANIEI

Constitutia Romaniei

Legea fundamentala a tarii prevede in articolul 11:

„(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte;

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Mai mult, pentru a raspunde interesului legitim al cetatenilor Romaniei, dupa inlaturarea regimului de dictatura comunista care a incalcat sistematic drepturile omului, ca si pentru a se alinia la standardele europene in materie, Constitutia din 1991 precizeaza in articolul 20:

„(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu Pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.

(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele (subl.n.) privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale” (subl.n.).

Conventia Internationala cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasiala (CIETFDR)

CIETFDR a fost adoptata si deschisa spre semnare si ratificare prin Rezolutia Adunarii Generale ONU, 2106 A (XX), din 21 decembrie 1965. Ea a intrat in vigoare la 4 ianuarie 1969, in conformitate cu articolul 19 al Conventiei. Romania a aderat la CIETFDR la 15 septembrie 1970 si este parte la acest instrument juridic international cu valoare obligatorie pentru parti, actul de aderare al Romaniei fiind depus la ONU. La momentul aderarii, Romania a facut o Declaratie prin care a aratat ca nu se considera legata de articolul 22 al Conventiei referitor la posibilitatea ca o disputa intre state cu privire la interpretarea CIETFDR sa fie supusa unei decizii a Curtii Internationale de Justitie. De asemenea, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania a mai declarat cu acel prilej ca articolele 17 si 18 ale Conventiei nu sunt in concordanta cu principiul ca tratatele multilaterale ce privesc intreaga comunitate mondiala trebuie sa fie deschise pentru aderare tuturor statelor. In afara declaratiilor mentionate Romania nu a mai facut nici o alta declaratie sau rezerva la textul Conventiei, aceasta fiind in vigoare pentru tara noastra in prezent.

In conformitate cu articolul 2.1 (a) al Conventiei de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor, care a intrat in vigoare la 27 ianuarie 1980, „‘tratat’ (subl.n.) inseamna orice acord international incheiat intre state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie el cuprins intr-un singur instrument sau in doua sau mai multe instrumente inrudite si oricare ar fi denumirea sa specifica (subl.n.)”. Este evident ca CIETFDR se incadreaza in aceasta definitie si, in consecinta, are prioritate fata de legile interne romanesti in conformitate cu articolul 20 (2) al Constitutiei Romaniei.

In articolul 1.1 al CIETFDR se defineste termenul de discriminare rasiala: „In aceasta Conventie, termenul <> indica diferentierea (subl.n.), excluderea, restrictia sau preferinta bazate pe rasa, culoare, ascendenta, ori origine nationala sau etnica (subl.n.) care au scopul sau efectul (subl.n.) de a anula sau distruge recunoasterea, faptul de a beneficia sau a exercita, pe picior de egalitate, drepturile omului si libertatile fundamentale in domeniul politic, economic, social, cultural sau oricare alt domeniu al vietii publice”. Dupa cum se vede, „discrimiarea rasiala”, in sensul articolului citat, se refera si la diferentierea facuta pe baza de origine nationala sau etnica.

In articolul 4, CIETFDR specifica: „Statele contractante condamna orice propaganda si toate organizatiile care se bazeaza pe idei sau teorii ale superioritatii unei rase sau grup de persoane de o anumita culoare sau origine etnica (subl.n.), sau care incearca sa justifice sau sa promoveze ura de rasa si discriminarea rasiala in orice forma, si se obliga sa adopte masuri imediate si pozitive (subl.n.) pentru a eradica orice incitare la, sau acte de, asemenea discriminare (subl.n.)…”.

In acelasi articol 4 (a), CIETFDR mentioneaza ca statele contractante „vor considera o infractiune pedepsita de lege orice diseminare a ideilor bazate pe superioritate de rasa sau ura rasiala (subl.n.)…”.

Si tot in articolul 4 (b), CIETFDR precizeaza ca statele parti la Conventie „vor declara ilegale si vor interzice organizatiile, si activitatile organizate, si toate celelalte activitati de propaganda, care promoveaza si incita la discriminare rasiala si vor considera participarea la asemenea organizatii sau activitati ca o infractiune pedepsita de lege (subl.n.)”.

Aplicarea CIETFDR in Romania

In Romania exista in prezent organizatii si activitati organizate de propaganda care promoveaza ideea superioritatii de rasa, plecandu-se de la originea etnica sau nationala a unui grup, organizatii si activitati care practica diferentierea pe criterii etnice pentru a anula recunoasterea si exercitarea drepturilor omului de catre cetateni romani de alta etnie decat cea romana. Ele intra sub incidenta prevederilor articolelor 1, 4, 4 (a), 4 (b) al CIETFDR.

Astfel, in Comunicatul unui partid politic, Partidul Unitatii Nationale Romane (PUNR), dat publicitatii la 25 ianuarie 1995, sunt exprimate in mod clar idei ale superioritatii de rasa, bazate pe diferentierile de origine etnica. Referindu-se la pericolul existentei Uniunii Democrate Maghiare din Romania (UDMR), un partid al maghiarilor din Romania, Comunicatul PUNR considera ca ungurii (referirea se face la „conducatorii unguri”) „sunt urmasii unor popoare barbare venite in urma cu 1000 de ani in Europa, timp insuficient pentru a se adapta la cerintele unui comportament civilizat, in spirit european (subl.n.)”. Afirmatii de acest tip constituie obiectul prevederilor articolelor 4, 4 (a) si 4 (b) din CIETFDR, ele reprezentand diseminarea ideilor bazate pe superioritatea de rasa, printr-o activitate organizata (este vorba de un comunicat al unui partid politic) si de catre o organizatie bine structurata.

In acelasi Comunicat, PUNR cere Guvernului sa adopte „hotararea pentru testarea etnicilor unguri, care sunt angajati ai statului roman, cu privire la cunoasterea limbii romane si a Constitutiei Romaniei. Examenul sa fie organizat, in scris, in lunile februarie si martie a.c., iar comisiile de examinare sa fie compuse din dascali romani. Cei care nu promoveaza testul vor fi obligati sa renunte la locurile actuale de munca, pana cand isi vor insusi limba oficiala a statului roman si legea fundamentala a tarii (subl.n.)”.

Asemenea luari de pozitie constituie obiectul definitiei date de articolul 1 al CIETFDR „discriminarii rasiale” pe baza de origine etnica. Evident, ele intra de asemenea sub incidenta prevederilor articolului 4, 4 (a), 4 (b) al CIETFDR, aflandu-se in contradictie si cu articolul 29 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.

Reprezentand Partidul Romania Mare (PRM), senatorul Corneliu Vadim Tudor, presedinte al acestui partid, a participat la reuniunea de lucru a Partidului Democratiei Sociale din Romania (PDSR), PUNR, PRM, si Partidului Socialist al Muncii (PSM), din 7 februarie 1995. Luand cuvantul in numele partidului pe care il reprezinta, Corneliu Vadim Tudor a sustinut pozitia exprimata in Comunicatul PUNR din 25 ianuarie 1995 si a specificat: „Dar vorbind de urmasii acelor barbari, eu nu cred ca jignim natia maghiara, din contra, punem in circulatie texte autentice, istorice, care atesta ca, la origine au fost niste primitivi, ceea ce romanii n-au fost niciodata (subl.n.)”.

Cele doua partide s-au manifestat, repetat, in acest sens.

Avand in vedere obligatiile internationale asumate de statul roman in domeniul protectiei drepturilor omului, inclusiv cele cuprinse in CIETFDR, ca si prevederile Constitutiei Romaniei, care dau prioritate reglementarilor internationale in domeniu fata de legile interne, partidele PUNR si PRM, ca organizatii care promoveaza ideile „bazate pe superioritate rasiala” si dezvolta o propaganda organizata in favoarea „discriminarii rasiale” se afla sub incidenta articolului 4, 4 (a) si (b), statul roman fiind obligat sa ia masuri in consecinta.

Statul roman nu a luat aceste masuri pentru a-si indeplini „intocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, asumate pe plan international printr-un instrument juridic cu valoare obligatorie. Statul roman a confirmat cooptarea la guvernarea politica a Romaniei a partidelor respective, care detin astazi importante posturi in guvern si administratia de stat.

Consecintele sunt compromiterea grava a procesului de instaurare a statului de drept si democratizare a tarii, incalcarea drepturilor omului, a Constitutiei si a acordurilor internationale la care Romania este parte.

28 august 1995″

b) UDMR: pozitii si concepte

Reactii politice privind UDMR si minoritatea maghiara

La inceputul anului 1995, lideri politici, institutii guvernamentale si ale Parlamentului Romaniei au facut declaratii privind activitatea si optiunile UDMR in privinta situatiei minoritatii maghiare din Romania. APADOR-CH a elaborat si a transmis tuturor acestor categorii de persoane si organizatii, ca si presei, urmatorul punct de vedere, pentru a oferi un instrument care sa ajute la cresterea nivelului de intelegere a problematicii minoritatilor si sa coboare astfel tensiunea creata.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND DEZBATEREA POLITICA

DIN JURUL POZITIILOR UDMR

(a) Documentul Reuniunii de la Copenhaga (1990) se refera in art. 7 la faptul ca: „Nici unul dintre aceste angajamente (referitoare la drepturile minoritatilor – n.n) nu poate fi interpretat ca implicand vreun drept oarecare de a intreprinde vreo activitate sau de a infaptui vreo actiune contrara scopurilor si principiilor Cartei Natiunilor Unite, altor obligatii decurgand din dreptul international sau prevederilor Actului final, inclusiv principiului integritatii teritoriale a statelor”. In mod asemanator, Declaratia asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase si lingvistice enunta ca Declaratia nu motiveaza vreo activitate ce contravine: „scopurilor si principiilor ONU, inclusiv egalitatii suverane, integritatii teritoriale si independentei politice a statelor.” (art. 8, alin. 4) Si documentele elaborate in cadrul Consiliului Europei fac referiri la faptul ca obligatiile statelor fata de minoritati nu trebuie intelese ca o renuntare la suveranitatea lor. Dar nici un document nu contine prevederi privind obligatia persoanelor sau organizatiilor (partidelor) apartinand minoritatilor de a face declaratii de loialitate fata de stat. Acest lucru se explica prin faptul ca orice declaratie de loialitate introduce o prezumtie de activitate subversiva a acestor persoane, organizatii (partide) apartinand minoritatilor. Declaratiile pe care le fac inaltii reprezentanti ai statului ori inaltii functionari (juramant de credinta etc.) tin de responsabilitati specifice care introduc obligatii specifice.

Este adevarat ca documente de baza cum ar fi Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 precizeaza in articolul 29, aliniatul 1: „Fiecare persoana are indatoriri (duties-in orig.) fata de comunitatea in care dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale este posibila”. Termenul comunitate este asimilat aici cu cel de stat. Dar trebuie remarcat ca Declaratia nu introduce nici un fel de diferentiere intre grupuri de cetateni, cu atat mai putin intre majoritati si minoritati de cetateni ai aceluiasi stat. Declaratia se refera la cetateni ca indivizi, cuvantul minoritati fiind absent din textul ei. Indatoririle fata de stat rezulta din calitatea de cetatean la care are dreptul fiecare persoana in conformitate cu articolul 15, paragraful 1. A cere numai anumitor persoane declaratii de loialitate, fie ele membre ale minoritatii sau majoritatii, ca sa nu mai vorbim de organizatii ale acestora, introduce un element de discriminare profund antidemocratic, ce poate fi interpretat ca o incalcare a Declaratiei din 1948, care a contribuit in mod fundamental la codificarea dreptului international cutumiar (este vorba de domeniul drepturilor omului).

Aceasta idee este intarita de textul Raportului Reuniunii CSCE a expertilor pe probleme de minoritati, de la Geneva, din 19 iulie 1991 care specifica foarte clar: „Statele participante afirma ca persoanele apartinand unei minoritati nationale se vor bucura de acelasi drepturi si vor avea aceleasi indatoriri cetatenesti ca restul populatiei (subl.n.)”. Nu se poate cere declaratie de loialitate numai unor cetateni si numai lor, fara a submina ideea de democratie si de egalitate intre cetateni. Ceea ce nu inseamna ca incalcarea legii sau a indatoririlor ce rezulta din calitatea de cetatean nu trebuie sanctionata prompt si in aceeasi maniera nediscriminatorie, oricine ar fi acela a carui vina, in acest sens, este probata temeinic in spiritul si litera legii.

(b) O declaratie privind recunoasterea Constitutiei Romaniei are tocmai acest sens, de declaratie de loialitate si este deci o cerere nefireasca. Orice cetatean este obligat sa respecte Constitutia Romaniei si este presupus a o respecta atata timp cat faptele sale nu dovedesc contrariul. Obligatia si respectiv, presupozitia nu au nici o legatura cu opinia persoanei (sau a unui grup de persoane) ca legislatia ori Constitutia ar fi (nu ar fi) perfecta sau ar trebui (nu ar trebui) schimbata.

(c) Trebuie facuta distinctia dintre opiniile critice privind Constitutia (legile tarii) si actele care sunt impotriva Constitutiei (legilor tarii). Anti-constitutionale (ilegale) pot fi actele nu opiniile.

(d) „Consiliul reprezentantilor”, sau „Consiliul consilierilor si primarilor UDMR” ar deveni anti-constitutionale numai daca, prin crearea acestor structuri, s-ar realiza forme de activitate care ar fi impotriva „pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei” (art. 37, alin. 2). Inculparea acestor forme de organizare (organizare interna) obliga la aducerea de probe privind existenta actiunilor interzise prin art. 37 al Constitutiei Romaniei.

(e) O problema aparuta in dezbaterea politica privind relatiile inter-etnice in Romania deriva din interpretarea conceptului de stat national enuntat in Art. 1, alin. 1 al Constitutiei. Termenii national si natiune nu mai pot fi interpretati, intr-un text juridic, in Europa anului 1995, decat in sens civic, adica referindu-se la comunitatea cetatenilor si nu la o comunitate constituita pe criterii etnice (a majoritatii care „etnicizeaza” statul – acesta fiind o forma de manifestare a propriilor interese). Reprezentantii UDMR considera ca sintagma stat national din textul Constitutiei are o conotatie etnica si de aceea ei resping o astfel de interpretare a statului, care i-ar exclude de la exercitiul deplin al calitatii lor de cetateni pe aceia care nu ar avea identitatea etnica romana. O asemenea interpretare a Constitutiei este determinata si de aparitia unor lucrari importante cum ar fi Constitutia Romaniei – comentata si adnotata, aparuta la Regia Autonoma „Monitorul Oficial”, in 1992, sub semnatura chiar a autorilor textului constitutional, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, care considera natiunea ca fiind o „comunitate de origine etnica…” (p. 7). Sint relevante pentru aceasta interpretare numeroase luari de pozitie ale unor lideri politici care accentueaza latura etnica a termenului national.

Iata de ce este necesar sa se defineasca in mod explicit caracterul civic al termenului national in textul constitutional pentru a se elimina interpretarile diverse care i se atribuie si pentru a se evita disputele cu consecinte atat de serioase pentru climatul inter-etnic din tara, care rezulta din aceste interpretari diferite. Ca exemplu de rezolvare a acestei probleme ni se pare relevant cazul german. Referindu-se la articolul 20 din Constitutia Germaniei, care foloseste termenul „Volk” (popor), Curtea Constitutionala germana a precizat, prin deciziile sale din 31 octombrie 1991, ca termenul „Volk”, in sens constitutional, se refera la comunitatea cetatenilor Republicii Federale. O astfel de rezolvare ar fi salutara si in Romania eliminand posibilitatea unei interpretari in sens etnic a termenului national din textul Constitutiei – eliminand deci si posibilitatea unor dispute politice pe aceasta tema. S-ar putea propune UDMR ca in locul contestarii Art. 1, alin. 1 din Constitutia Romaniei sa negocieze impreuna cu formatiunile politice interesate in acesta problema definirea explicita a semnificatiei civice pe care il are termenul national in textul constitutional mentionat.

24 februarie 1995″

*

Analiza evolutiei conceptiei UDMR privind drepturile minoritatii maghiare

La sfarsitul lunii mai 1995, UDMR a tinut cel de-al IV-lea Congres, unde a fost adoptat un nou program politic. Avand in vedere importanta optiunilor UDMR pentru problematica generala a minoritatilor din Romania, si in urma interesului manifestat de mai multe organisme din tara si internationale, APADOR-CH a elaborat un studiu cu privire la evolutia conceptiei UDMR privind drepturile minoritatilor nationale, cum rezulta ele din noul program. Principalele observatii cu privire la constantele ori schimbarile de perspectiva ale UDMR in aceasta tema sunt sintetizate mai departe.

(a) Aspecte generale

UDMR, ca uniune constituita din organizatii autonome, reprezinta comunitatea maghiara din Romania, asa cum au aratat rezultatele alegerilor din 1990 si 1992, precum si organizarea unor actiuni – cum ar fi strangerea de semnaturi pentru initiativa cetateneasca a unui proiect de lege privind invatamantul in limba minoritatilor nationale. Programul UDMR, adoptat la Congresul al IV-lea, din 26-27 mai 1995, continua elaborarea unui sistem conceptual propriu, inceput prin Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome. Actualul program trebuie inteles ca o extindere si amendare a obiectivelor Proiectului de lege, care avea in vedere numai locul, rolul si forma de organizare a minoritatilor. De remarcat ca in actualul Program se face deseori referire la faptul ca Romania este pamantul natal al minoritatii maghiare, demonstrand nemultumirea acesteia fata de contestarea loialitatii sale fata de statul roman.

(b) Apartenenta nationala si statala

Pentru UDMR identitatea nationala este o dimensiune fundamentala a existentei membrilor comunitatii maghiare. Pe de alta parte, Programul UDMR sustine interesul Uniunii pentru „democratizarea si modernizarea generala a societatii romanesti” si vointa de participare activa a minoritatii maghiare la viata politica. In acest sens, maghiarii din Romania au doua referinte egale in valoare: statul si natiunea. Conform Programului si pe linia Proiectului, comunitatea maghiara se considera subiect politic de sine statator si factor constitutiv al statului, conceptie care inseamna o reinterpretare a conceptului de stat democratic. Intrucat legitimitatea puterii intr-un stat democratic este rezultatul delegarii puterii unor organe alese de catre cetateni, si numai de catre acestia, structurarea politica a statelor care dau prioritate dimensiunii lor democratice nu poate fi expresia unor grupuri constituite pe criterii etnice, religioase, lingvistice ori de alta natura. Programul UDMR are in vedere crearea unor institutii proprii ale minoritatii maghiare care sa asigure exercitarea autonomiilor. Aceasta s-ar face prin organe publice alese din randul comunitatii maghiare. Doua obiectii se pot aduce unei astfel de strategii: statutul de subiect de drept public pe care-l capata institutiile minoritatii afecteaza libertatea persoanelor de afirmare a apartenentei la grup ori de renuntare la aceasta apartenenta; raporturile de drept public exprima raporturi de autoritate carora trebuie sa li se contrapuna garantii interne si internationale, prezente in raporturile dintre stat si cetatenii sai, dar absente in cazul raporturilor dintre minoritate si membrii ei.

(c) Drepturile colective si discriminarea pozitiva

Actualul Program insista asupra faptului ca apararea intereselor minoritatii maghiare se bazeaza pe drepturile colective ale minoritatilor. Sunt solicitate, de asemenea, masuri care pot fi socotite ca o discriminare pozitiva.

La ora actuala, drepturile colective ale minoritatilor nu sunt codificate in cadrul ONU sau in cadrul Consiliului Europei. Totusi, evolutia dreptului international incurajeaza promovarea identitatii minoritatilor si dimeniunea colectiva a drepturilor acestora. In plus, unele dintre drepturile prevazute de catre legislatia internationala, care se regasesc si in Constitutia Romaniei, sunt considerate de catre Comitetul de experti privind protectia minoritatilor nationale din cadrul Consiliului Europei (DH-MIN) ca drepturi colective. In ceea ce priveste necesitatea adoptarii unor masuri speciale (discriminare pozitiva) pentru protectia minoritatilor, acest principiu este astazi larg acceptat si se regaseste in prevederile si practica internationala.

(d) Autodeterminarea interna

Programul UDMR se refera la autodeterminarea interna ca la un drept al cetatenilor tarii, in totalitatea lor, in exercitarea caruia nu trebuie excluse minoritatile. Aceasta evolutie a conceptiei UDMR, spre intelegerea caracterului civic al statului reprezinta, poate, cel mai important pas pozitiv al autorilor Programului in raport cu Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome. In ceea ce priveste autodeterminarea interna a comunitatii maghiare aceasta a fost restransa la domeniul cultural.

Programul UDMR continua sa utilizeze termenul popor, cu referire, in context, la natiune. Intrucat in limbajul documentelor internationale termenul de popor are un sens precis, acesta fiind singurul detinator al dreptului la autodeterminare (in cele doua dimensiuni ale sale, interna si externa, deci inclusiv secesiunea), utilizarea unui limbaj neriguros in Programul UDMR ar fi trebuit evitata.

(e) Autonomiile

UDMR considera ca apararea intereselor comunitatii maghiare este posibila numai prin institutiile autonomiilor: autonomia personala, autonomia administratiilor locale cu statut special si autonomia teritoriala. Formele de autonomie promovate de Uniune nu sunt compatibile cu Constitutia Romaniei, dar exprimarea unor astfel de optiuni – a caror punere in practica ar insemna modificarea legii fundamentale – intr-un program politic este in concordanta cu mecanismele de functionare ale statului de drept. Din punct de vedere practic trebuie facute insa urmatoarele observatii:

– autonomia personala este rara in practica statelor si produce, intr-o anumita masura, o separare a minoritatii in cadrul statului;

– nu exista un drept la autonomie recunoscut ca atare in dreptul international si acelasi lucru este valabil referitor la statutul special. Programul UDMR nu defineste ce intelege prin autonomia administratiilor locale cu statut special, de aceea ramane sa rationam pe marginea modelelor invocate de catre UDMR: Spania si Italia. Ultimele tendinte care se manifesta in cadrul Uniunii Europene dau prioritate legislatiei comunitare, centrate pe libertatea de miscare si tratament egal, in raport cu acele masuri de protectie a minoritatilor care se opun acestor principii. Interesul pe termen lung al Romaniei este integrarea in UE si adaptarea la astfel de evolutii;

– in masura in care autonomia teritoriala defineste reuniunea administratiilor locale cu statut special, observatiile facute anterior raman valabile.

(f) Optiunile in domeniul educatiei

UDMR sustine autonomia generala a institutiilor de invatamant in limba maghiara pe care le considera „deopotriva importante”: de stat, apartinand administratiilor locale, cu caracter confesional sau privat. UDMR solicita invatamant in limba maghiara la toate nivelele – inclusiv universitate proprie. Legea invatamantului adoptata in iunie si promulgata in iulie 1995 contrazice optiunile exprimate in Programul UDMR sub mai multe aspecte:

– legea introduce ca disciplina de studiu Istoria romanilor (si nu Istoria Romaniei), ceea ce este perceput de catre minoritati drept negarea caracterului de „patrie comuna” a Romaniei;

– obligativitatea studiului in limba romana a Istoriei romanilor si a Geografiei Romaniei este o restrictie care nu a primit o motivatie convingatoare – determinand prezumtii nationaliste;

– invatamantul de specialitate in domeniul tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic si agromontan devine inaccesibil minoritatii maghiare;

– accesul la invatamantul superior in limba materna a fost limitat la cel artistic, cel de pregatire a cadrelor didactice, si sectiile deja existente ale invatamantului superior medical;

– sustinerea examenelor in limba materna, la concursurile de admitere, a fost restransa la acele situatii in care continuarea cursurilor se va face in limba materna.

Actuala Lege a invatamantului contrazice traditiile existente in Romania (Statutul nationalitatilor din 1945) si restrange drepturile acordate anterior prin Constitutia Romaniei din 1965 si Legea invatamantului din 1978.

(g) Optiunile in domeniul culturii

Conform Programului UDMR, cultura este temelia identitatii etnice a maghiarilor, pentru realizarea pastrarea si dezvoltarea ei fiind necesara repartizarea unei parti de la bugetul de stat si din bugetele locale, proportional cu ponderea minoritatii maghiare; deasemenea descentralizarea, in conexiune cu asigurarea reprezentarii minoritatilor in fiecare organism cultural de stat. Se mai solicita asigurarea unor conditii de functionare a editurilor in limba maghiara si repartizarea echilibrata a timpilor de antena.

In raport cu aceste cerinte, legislatia adoptata dupa 1990 este inconsecventa. Desi Constitutia Romaniei garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii etnice, culturale, lingvistice si religioase, totusi mai multe drepturi prevazute in Statutul nationalitatilor din 1945 si Constitutia din 1965 au fost abandonate in ultimii cinci ani. Folosirea simbolurilor nationale este restrictionata de Legea nr. 75/1994, care interzice persoanelor fizice arborarea drapelelor altor state si intonarea altor imnuri nationale – in afara unor situatii strict delimitate. Nu exista prevederi referitoare la inscriptionarea bilingva a strazilor, oraselor, obiectivelor geografice, ceea ce, in ultimii ani, a permis inlaturarea acestora de catre unii reprezentanti ai autoritatii administratiei locale.

(h) Optiunile in domeniul descentralizarii administrative

Autonomia teritoriala pe criterii etnice este in afara cadrului constitutional al Romaniei. Pe de alta parte, in raport cu contextul politico-juridic intern si international, ea este o solutie de protectie a minoritatilor nationale mai putin convenabila decat altele. In acelasi timp, consideram necesara descentralizarea autentica a administratiei locale, asupra careia insista Programul UDMR. Legea nr. 69/1991 limiteaza sever utilizarea limbii materne in raporturile dintre persoane si autoritatile administratiei locale si incalca garantiile constitutionale privind descentralizarea serviciilor publice. Nu exista inca legea bugetelor locale iar reprezentantul autoritatii centrale, prefectul, are puteri exagerate asupra vietii comunitatilor locale. Actualele prevederi reprezinta un pas inapoi fata de anumite traditii legislative romanesti si incalca angajamente internationale pe care Romania si le-a luat.

(i) Optiunile in domeniul cultelor

Prin sustinerea proiectului Legii cultelor initiat de catre cele 15 confesiuni recunoscute, optiunile UDMR in domeniul cultelor contrazic, in mod paradoxal, principiul general enuntat in Program, construirea unei adevarate societati civile. Solicitand recunoasterea cultelor drept persoane juridice de drept public si salarizarea personalului acestora de catre stat, Uniunea sprijina o strategie care poate afecta libertatea de constiinta si caracterul secular al statului. Proiectul Legii cultelor pare sa indice si o anume xenofobie, prin conditia ca toti slujitorii cultelor sa aiba cetatenie romana si domiciliu stabil in tara. El intra in contradictie si cu legea fundamentala, prin interzicerea organizarii de partide politice si de sindicate pe baza exclusiv confesionala.

*

In procesul de exprimare a intereselor minoritatii maghiare din Romania, UDMR a facut, prin adoptarea Programului din mai 1995, pasi semnificativi in privinta recunoasterii caracterului civic al statului si al definirii unor obiective de democratizare a societatii romanesti, in totalitatea ei. In acelasi timp, Programul UDMR pastreaza un numar de concepte din Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome, sau introduce altele noi care pot ridica, asa cum s-a aratat, obiectii de principiu ori practice. Subliniem insa ca elaborarea unor conceptii privind dezideratele minoritatii maghiare este in spiritul unei societati democratice si tot astfel este dezbaterea lor publica, intr-un mod rational si in cunostinta de cauza.

2. Investigatii privind conflicte interetnice

a) Conflicte interetnice in care victime au fost romi

Incepand cu anul 1990, in Romania au avut loc peste 30 de conflicte interetnice in care victime au fost comunitati locale ale romilor, agresorii fiind romani si/sau unguri. Majoritatea lor au avut loc in mediu rural si au avut la origine dispute, mai mult sau mai putin violente, intre unul sau mai multi romi si unul sau mai multi romani si/sau unguri. Escaladarea acestor dispute, combinata cu neinterventia politistilor locali si cu sanctionarea prea blanda – dupa parerea agresorilor – a unor fapte antisociale comise de romi au dus la izgonirea din sate a unor grupuri de romi, la incendierea caselor lor, la ranirea sau chiar uciderea unor romi, la distrugerea sau jefuirea bunurilor lor.

Cu toate ca autoritatile publice romane neaga caracterul interetnic al acestor conflicte sustinand ca ele ar fi de natura sociala, se admite totusi ca au existat peste 30 de conflicte in care au fost atacate grupuri de romi si ca un numar de 23 de persoane din randurile agresorilor ar fi fost condamnate la pedepse de pana la 6 luni inchisoare. Dupa informatiile APADOR-CH, majoritatea pedepselor au fost cu suspendare si au fost date pentru alte fapte decat incendiere, distrugere, ranire sau ucidere.

Cu toate ca numarul acestor conflicte a scazut simtitor din 1993 incoace, totusi, cele mai violente s-au desfasurat in 1993 (satul Hadareni – judetul Mures), 1994 (satul Racsa – judetul Satu Mare) si 1995 (satul Bacu – judetul Giurgiu).

Primele doua au fost prezentate in raportul APADOR-CH pe anul 1994. In cazul Hadareni, dosarul a fost plimbat intre Parchetul civil si cel militar si, la sfarsitul anului 1995, deci la doi ani si trei luni de la evenimente, nici unul din satenii implicati in uciderea a trei romi si incendierea a 19 case ale romilor nu fusese trimis in judecata. In privinta incidentelor de la Racsa in timpul carora au ars 9 case ale romilor si una a fost partial distrusa dar fara a exista victime omenesti, 38 de persoane din randurile agresorilor au fost trimise in judecata. Procesul, inceput in 1994, era, si in 1995, pe rolul judecatoriei Satu Mare.

Satul Bacu , comuna Joita, judetul Giurgiu

Conflictul a avut loc in dimineata si seara zilei de 8 ianuarie 1995. Situat la circa 25 km de Bucuresti, satul Bacu numara 1.300 de locuitori din care, conform recensamantului, 58 sunt romi. Nici la Bacu, nici in celelate trei sate ce apartin de comuna Joita, unde de asemenea traiesc romi, nu au existat conflicte intre acestia si restul satenilor. Nu au existat reclamatii impotriva romilor si nimeni nu s-a plans de eventuale fapte antisociale pe care acestia le-ar fi comis, cu exceptia padurarului de la Bacu, care a semnalat – potrivit afirmatiilor facute la Primaria din comuna Joita – numeroase furturi de lemne, sanctionate, de altfel, conform legii.

Casele persoanelor implicate in conflictul din noaptea de 7/8 ianuarie sunt situate pe drumul principal, practic vis-a-vis una de cealalta. Conform relatarilor romilor, din cauza unui incident mai vechi (un rom din alta localitate „furase” o fata din Bacu, rudele o adusesera inapoi cu scandal si amenintari iar acum se asteptau fie la o noua tentativa de rapire, fie la represalii), mai multi romi faceau de paza cu schimbul in fata casei Ioanei Tutui. In noaptea de 7 spre 8 ianuarie, paznicii voluntari – patru-cinci tineri intre 15 si 19 ani – au facut un foc in mijlocul drumului. Zapada s-a topit si s-a format o balta. Pe la 2 – 3 noaptea, Jean Dragomir, la volanul unei masini Aro, a iesit din curtea casei lui, pentru a-si conduce o ruda. Trecand prin balta, i-a stropit pe tinerii de paza. A urmat un schimb dur de cuvinte, dupa care s-a ajuns la incaierare. Jean Dragomir l-a strigat pe tatal sau, cerandu-i sa-i aduca pusca de vanatoare, ceea ce acesta a si facut. Romii au fugit in casa Ioanei Tutui, iar Jean Dragomir, impreuna cu tatal, cu mama si cu ruda sa, au intrat in curte urmarindu-i. Jean Dragomir a tras, de la aproximativ 2 – 3 metri, mai intai in Marinache Meclescu (unul din tinerii care faceau de paza) si apoi in Maria Savu, in momentul in care aceasta iesea in vestibul. In momentul in care incerca sa isi reincarce pusca, femeile din casa au navalit peste el, l-au lovit si i-au luat arma. Familia Dragomir si rudele au fugit acasa. Romii au luat pusca, si-au urcat ranitii in Aro-ul familiei Dragomir si au plecat la Bucuresti. S-au oprit la Spitalul de urgenta si apoi la Inspectoratul General al Politiei unde au depus arma, au lasat masina si au dat declaratii despre cele intamplate.

De teama unor actiuni similare celor peste 30 de cazuri de violente colective, in cursul zilei de 8 ianuarie, majoritatea romilor a parasit satul. Cei cativa ramasi, afirma ca, dupa lasarea intunericului s-au tras clopotele si s-a adunat un grup – nu foarte numeros – de sateni care au incendiat trei case situate la cele doua extremitati ale satului si au distrus o a patra, aflata inca in constructie. (In total, in sat exista zece case de romi). Nici unul din romii ale caror case au fost distruse nu fusese implicat in conflictul din noaptea precedenta.

La ora incendierii caselor, in Bacu erau deja circa 20 de politisti, inclusiv seful postului de politie din comuna Joita, plutonierul Florin Tarca. Imediat dupa declansarea incendiilor, au sosit in sat jandarmi si pompieri. Romii s-au intors la casele lor dupa patru-cinci zile cand s-au convins ca o unitate de jandarmi – aflata in continuare in sat – le asigura paza.

Romii s-au plans ca sunt amenintati si injurati de unii consateni („sa plece jandarmii si va aratam noi!”), ca le este frica sa-si mai trimita copiii la scoala, ca in absenta lor din sat li s-au furat bunuri de valoare din case (inclusiv bani, aur si pasapoarte), ca nu s-a luat nici o masura impotriva lui Jean Dragomir – despre care ei afirma ca s-ar fi ascuns la o ruda din Bucuresti – ca au incercat sa depuna reclamatii la postul de politie din Joita dar ca seful de post ar fi refuzat sa le primeasca. Romii au mai declarat ca stiu cine a tras clopotele pe 8 ianuarie seara si cine a dat foc caselor. Unul dintre romii ramasi fara casa – Ion Bucur – are 12 frati mai mici si nici o posibilitate de a-i intretine. Unul din frati este internat la spital cu diagnosticul leucemie, cativa dorm in Gara de Nord in Bucuresti iar restul s-au adapostit la rude si prieteni in Bacu. Un alt rom, Florea Panciu, a afirmat ca satenii sau militarii care asigura paza le-ar fi luat lemnele de foc si proviziile din camari, ajungand acum in situatia de a suferi de frig si foame. Toti romii au declarat ca primaria din Joita nu i-a ajutat in nici un fel, desi autoritatile locale cunosc bine situatia lor.

La Spitalul de urgenta din Bucuresti, Mariei Savu din Bacu, in varsta de 64 de ani, care, in timpul conflictului violent din noaptea de 7/8, a fost impuscata cu arma de vanatoare, i-a fost amputat piciorul stang de deasupra genunchiului. Maria Savu a declarat ca nu stie ce s-a intamplat pana in momentul in care, atrasa de strigate, a iesit in vestibulul casei fiicei sale, Ioana Tutui, unde a fost impuscata de Jean Dragomir. Maria Savu a mai spus ca nici politia, nici parchetul nu i-au cerut vreo declaratie.

Vasilica Dragomir, mama lui Jean, a spus ca dupa plecarea musafirilor in seara cu pricina, s-a intors in casa si nu a mai iesit decat in momentul in care a auzit scandal afara. Conform afirmatiei sale, in drum erau foarte multi romi inarmati cu furci si topoare. Fiul ei, Jean, a luat intr-adevar pusca de vanatoare dar nu a tras cu ea. Mai mult, romii i-au luat pusca in drum (cu alte cuvinte nimeni din familia Dragomir nu a intrat in curtea Ioanei Tutui) si au fugit cu ea. Vasilica Dragomir a mai afirmat ca, dupa ce a fost batut de romi, Jean Dragomir a sarit gardul din fundul curtii la un vecin care l-a transportat imediat la spital. Vasilica Dragomir a refuzat sa spuna la ce spital se afla fiul sau „de frica sa nu afle tiganii”.

Viceprimarul Alexandru Bajescu de la primaria din comuna Joita a declarat ca atat el cat si primarul Marin Tudorica au mers la Bacu imediat dupa incidente iar secretarul primariei a intocmit, impreuna cu pompierii, procese verbale de constatare a pagubelor provocate prin incendiere. Cu toate acestea, la mai bine de doua saptamani de la evenimente, primaria nu luase nici o masura pentru ajutorarea romilor ramasi fara adapost. Atat viceprimarul Bajescu cat si o referenta a primariei au afirmat ca – exceptand furtul de lemne de foc din padure – romii nu au creat niciodata probleme nici autoritatilor locale, nici consatenilor.

Plutonierul Florin Tarca, seful postului de politie din Joita, a sustinut ideea comportamentului civilizat al romilor din cele patru sate ce apartin de Joita. Conform afirmatiilor sale, a venit la Bacu imediat dupa incidentul din noaptea de 7/8 ianuarie, cel tarziu la ora 4 dimineata, insotit de echipaje de politie (aproximativ 20 de politisti). La sosirea in sat, a constatat ca toti romii fugisera. Satenii erau agitati, unii indemnandu-i sa faca si ei „ca la Bolintin” (Bolintin Deal, Bolintin Vale si Ogrezeni unde au avut loc conflicte intre romi si romani soldate cu morti, raniti, incendieri ale caselor romilor si alungarea lor din sate, se afla doar la cativa kilometri de Bacu). Dupa caderea intunericului, cativa au tras clopotele pentru a-i aduna pe consateni. Plutonierul Tarca i-a luminat cu lanterna, identificandu-i cu usurinta si, desigur speriindu-i. Toate fortele de politie prezente in sat au fost concentrate in zona caselor Tutui si Dragomir pentru a preveni o eventuala incendiere sau agresiune. In aceste conditii, incendiatorii au dat foc caselor de romi aflate la marginea satului. Plutonierul Tarca a cerut imediat ajutorul jandarmilor si pompierilor care au sosit in sat cu promptitudine.

Seful postului de politie a refuzat sa dea amanunte despre primul incident din noaptea de 7/8 ianuarie, afirmand ca Parchetul judetean Giurgiu se ocupa de caz, politiei revenindu-i doar investigatiile cu privire la incendieri. El a declarat ca se stie cu certitudine cine a tras clopotele, cine a instigat si cine a incendiat. Plutonierul Florin Tarca a negat ca ar fi refuzat sa primeasca plangerile romilor din Bacu in legatura cu furturile din locuintele lor. Dupa parerea sa, pretentiile romilor (aparatura electronica de valoare, aur, bani etc) erau exagerate.

Concluzii

– Primul incident din Bacu a fost, in fapt, un conflict intre persoane. Al doilea, declansat 15 ore mai tarziu prin incendierea unor case de romi care nu avusesera nici o legatura cu primul incident, respecta „modelul” celor peste 30 de conflicte intre romi, pe de o parte, si romani si/sau unguri, de cealalta, petrecute in aproape toate regiunile tarii din 1990 incoace;

– Conflictul de la Bacu era greu de prevazut intrucat aici nu a existat pretextul unor actiuni antisociale ale romilor ramase nepedepsite de autoritati;

– Exemplul negativ oferit de conflictele interetnice anterioare, in urma carora putinii trasi la raspundere penala au primit pedepse minore pentru alte fapte si nu pentru violentele comise, a constituit un stimulent pentru locuitorii din Bacu;

– Politia, jandarmeria si pompierii au reactionat, de aceasta data, cu mai multa promptitudine decat in alte situatii similare. Totusi, in ciuda prezentei politistilor in sat inca din zorii zilei de 8 ianuarie, organele de ordine nu au putut sa previna incendierea caselor de romi de la marginea localitatii.

Dupa aproape un an de la evenimentele din Bacu, Parchetul de pe langa Judecatoria Bolintin Vale a intocmit rechizitoriul pentru trimiterea in judecata a 19 inculpati pentru distrugere, violare de domiciliu si ultraj contra bunelor moravuri. In privinta lui Jean Dragomir, cercetarile pentru tentativa de omor nu s-au incheiat inca.

b) Reactii ale autoritatilor publice fata de romi

APADOR-CH a fost sesizata in legatura cu unele actiuni in forta intreprinse de politisti impreuna cu jandarmi, sau de gardieni publici impotriva unor grupuri de romi, sub pretextul descurajarii acestora de a mai comite fapte antisociale. Raziile sau alte actiuni in forta nu au vizat insa retinerea unor persoane suspecte ci inspaimantarea unor intregi grupuri de romi, inclusiv copii, batrani si femei.

Emilian Nicolae (comuna Bragadiru, SAI)

Descinderea, la care au participat intre 40 si 50 de politisti, a avut loc la data de 21 martie 1995 intre orele 6 si 7 dimineata. In dimineata respectiva, Emilian Niculae dormea in camera cu sotia, copilul si cumnata, cand s-a trezit cu politistii langa pat. Acestia l-au lovit cu pumnii in cap, in ficat si in spate atunci cand i-a intrebat de ce venisera si daca aveau mandat de arestare sau perchezitie. A fost tarat prin curte, pe jumatate dezbracat si descult (Emilian Niculae este schiop si poarta pantof ortopedic) si bagat intr-un microbuz al politiei cu numar B 29 MEG. Impreuna cu el, si in aceleasi conditii, a fost ridicat si fratele sau Stefan Tanase. In microbuz se mai afla si Barbu Mitrache, insotit de o tanara, ambii ridicati de la cealalta locuinta de romi de pe strada Celofibrei din comuna Bragadiru.

Floarea Niculae, mama lui Emilian Niculae si a lui Stefan Tanase, a confirmat intrarea politistilor in casa, in numar mare, fara a prezenta vreun mandat de perchezitie sau arestare. Floarea Niculae a relatat ca politistii l-au lovit pe Emilian si ca au intrat si in celelalte incaperi.

Emilian Niculae si fratele sau au fost transportati mai intai la postul de politie Jilava, dupa care au fost mutati intr-un ARO si dusi la sediul politiei SAI-Saftica. Dupa cateva ore, in urma informatiilor obtinute de la politia din Bolintin Deal, unde isi avea domiciliul Niculae Emilian, atat acesta cat si fratele sau au fost pusi in libertate fara nici un fel de explicatie asupra celor intamplate. Trebuie precizat ca Niculae Emilian a fost una din victimele incidentelor violente declansate de locuitorii din Bolintin Deal impotriva romilor din localitate pe data de 7 aprilie 1991, cand 26 de case apartinand romilor, inclusiv casa in care locuia Niculae Emilian, au fost incendiate. Nici unul din romi nu a mai revenit in Bolintin, iar ancheta declansata de autoritati nu a ajuns, nici pana la aceasta data, la vreun rezultat. Emilian Niculae s-a mutat la mama sa, in comuna Bragadiru. Timp de sapte luni, buletinul sau de identitate a ramas la sectia de politie Rahova pentru a i se face mutatia. Totusi, dupa aceasta lunga perioada, buletinul i-a fost returnat fara mentiunea necesara cu privire la schimbarea domiciliului.

Emilian Niculae a adresat plangeri Ministerului de Interne si Sectiei Parchetelor Militare in legatura cu purtarea abuziva a politistilor. Actiunea organizata la data de 21 martie 1995 a fost practic o razie impotriva romilor, fiind vizate exclusiv doua case locuite de romi de pe strada Celofibrei. Dupa informatiile APADOR-CH, ancheta intreprinsa de Parchetul militar teritorial Bucuresti s-a finalizat prin neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, deoarece actiunea lor a fost considerata ca fiind in limitele legalitatii.

Raidul gardienilor publici din Botosani

In seara zilei de 21 august 1995, in jurul orei 22.00 – 22.30, grupuri de gardieni publici au navalit pe una din strazile orasului Botosani unde locuitorii sunt, in majoritate covarsitoare, romi. Romii au afirmat ca gardienii au lovit in dreapta si in stanga pe oricine se afla in strada la acea ora, indiferent daca erau femei, batrani, copii sau tineri, singura „explicatie” fiind ca „au ordin sa-i linisteasca”. Mai multi romi au aratat urme vizibile de lovituri pe brate, pe spate, pe picioare iar o mama a afirmat ca baietelul pe care il tinea in brate fusese tras de mana de gardieni cu o asemenea forta incat ii fracturasera bratul si urma sa i-l puna in ghips.

Mihaela Costiniu a declarat ca a vazut cum gardienii publici bateau o femeie la ea in casa si cum aruncau pe geam cani, cratite si alte obiect casnice. Maricica Cojocaru, care statea la fereastra, a fost insultata si injurata de gardieni care au somat-o sa inchida geamul ca altfel „intra peste ea”. Tanarul Costel Popescu se intorcea acasa si a fost luat la bataie de gardieni. Constantin Cananau, 70 de ani, a spus ca gardienii publici apareau din toate partile, strigau „treceti in casa” si loveau lumea. El a mai spus ca „nu a mai vazut asa ceva in toata viata lui”. Mai multi romi au sustinut acelasi lucru, afirmand ca nici in „epoca Antonescu si Ceausescu” nu s-a mai intamplat ceva asemanator.

Un rom bolnav de epilepsie, pensionat de boala, in varsta de 42 de ani, a descris cum copilul i-a fost batut sub ochii sai, fara sa poata interveni. El a mai afirmat ca a vazut trei dube cu politisti care nu au intervenit pentru a-i proteja pe romi.

Cativa romi au acuzat gardienii publici ca s-ar fi pus in slujba unui patron rom (Iulian Berescu, patronul firmei SAT-SRL), care ar urmari sa cumpere intreaga strada si, in acest scop, i-ar intimida pe romi pentru a-i face sa plece. Romii s-au mai intrebat daca „exista o lege pentru ei (gardienii) pentru ca daca noi (romii) le vorbim urat primim amenda sau inchisoare. Ei au legea si fac ce vor.” Toti romii au declarat ca se simt amenintati in permanenta, ca nu mai sunt in siguranta in casa sau pe strada si ca se tem de noi interventii din partea gardienilor publici.

Emil Bobescu (gardianul de serviciu la firma SAT-SRL) a explicat ca un grup de romi tineri au aruncat cu pietre in geamurile firmei, o piatra lovindu-l si pe el in picior. S-a aparat cu bastonul din dotare si cu cainele dar, nereusind sa-i opreasca pe agresori, a cerut ajutor de la colegi. El a negat ca patronul Berescu „i-ar fi platit (pe gardieni) ca sa-i bata pe tigani”. A mai afirmat ca multi soferi care lucreaza pentru firma lui Berescu au fost agresati in repetate randuri de romii din zona.

Seful gardienilor publici din Botosani a declarat ca, in cursul noptii de 21 – 22 august, grupuri de romi au atacat firma SAT-SRL, proprietar Iulian Berescu. Gardianul de serviciu, Emil Bobescu, a intervenit pentru limitarea pagubelor. (Gardienii publici din Botosani au contract cu firma SAT-SRL pentru asigurarea pazei). Deoarece nu a putut face fata singur, a cerut ajutorul colegilor si, impreuna, au reusit sa aplaneze conflictul. „Gardienii au actionat in spiritul legii”, a afirmat seful lor. „Zvonurile (cu privire la batai, insulte, amenintari din partea gardienilor publici la adresa romilor) au un caracter politic, deoarece se apropie campania electorala” a mai spus el. Toate afirmatiile din presa locala privind molestarea copiilor, femeilor, batranilor sunt false a sustinut el. Conflictul cu romii exista de mai multa vreme, fiind inaintate multe plangeri din partea personalului firmei SAT-SRL dar si al restaurantului „Rapsodia” cu privire la acte de agresiune, furt si chiar talharie savarsite de romi.

Din informatii ulterioare, se pare ca s-ar fi ajuns la o intelegere intre partile aflate in conflict, respectiv gardienii publici si romi precum si intre proprietarul firmei SAT-SRL si romi. Romii si-ar fi retras plangerile, ceea ce inlatura raspunderea penala.

Raziile politiei si jandarmeriei impotriva romilor din satul Balteni, comuna Contesti din 27 septembrie si 13 octombrie 1995

Satul Balteni, impreuna cu alte opt sate formeaza comuna Contesti. La aceste noua sate, cu un total de peste 4.000 de sateni exista un post de politie, in Contesti, care numara trei subofiteri. Postul este, la randul sau, subordonat sectiei de politie din Racari.

In satul Balteni, traieste o comunitate de romi formata din circa 50 de familii. Romii s-au stabilit in acest sat prin 1961, deci cu mai mult de 30 de ani in urma. Ei sunt, in mare majoritate, analfabeti si au ca sursa de venituri confectionarea de cazane, galeti etc. Bulibasa comunitatii este Ionita Radu.

Politia organizeaza razii in zona cam o data pe an, sub pretextul existentei unor reclamatii ale romanilor prin care romii sunt acuzati ca ar fura porumb. Anul acesta au avut loc doua asemenea razii pe datele de 27 septembrie si 13 octombrie. Ambele au avut loc in cursul zilei si au constat in impresionante desfasurari de forte ale politiei si jandarmeriei. Ambele au fost coordonate de IJP Dambovita.

Din punctul de vedere al romilor, si prima si a doua descindere s-au desfasurat la fel : multi politisti si jandarmi (dupa unii peste o suta, dupa altii cam 50 – 60), dube, masini ARO si Dacia, caini etc. Politistii si jandarmii au patruns in curti si case, iar acolo unde nu era nimeni acasa au spart usile. In ambele ocazii s-au aplicat amenzi intre 20.000 si 100.000 lei, in majoritatea cazurilor pentru faptul ca romii isi duc caii la pascut pe islazul satului (sau cel putin acesta a fost motivul care le-a fost comunicat). Cativa romi au fost loviti cu bastoanele.

Conform celor relatate de sergentul major Ghita Gheorghe, seful de post din Contesti, prima razie, din 27 septembrie, a fost ceruta de primarul comunei, deoarece romii nu platesc impozite pe cladiri si teren si nu exista o evidenta a proprietatilor lor. Asadar, acea descindere ar fi avut ca scop doar reglementarea situatiei juridico-administrative a caselor si terenurilor folosite de romi. Dar comandantul Preda de la sectia de politie Racari a declarat ca pe 27 septembrie a avut loc „punerea in posesie” a romilor si nimic mai mult (!!) Nu este deloc clar nici cu ce au fost pusi romii in posesie si nici de ce a fost nevoie de asemenea forte de politie si jandarmerie pentru luarea unor masuri in favoarea romilor.

A doua razie, din 13 octombrie 1995, este recunoscuta ca atare de toate partile implicate si a avut loc in urma plangerilor satenilor romani cu privire la furtul de porumb de pe loturile lor. Romii sustin ca nu li s-a prezentat nici un fel de mandat de perchezitie, in timp ce politia afirma ca a actionat pe baza mandatelor emise de Parchetul Targoviste. Romii declara ca multi dintre ei au avut chitante de mana care dovedeau ca ei cumparasera porumbul de la romani, dar ca politistii le-au rupt. Politia neaga categoric ca ar fi facut acest lucru. Romii se plang ca politistii si jandarmii au ridicat din curti si camari, ai caror proprietari erau sau nu acasa, tot porumbul gasit. Politia sustine ca totul a decurs legal – in prezenta bulibasei -ceea ce, in opinia lor, ar acoperi problema perchezitiilor facute in absenta proprietarilor. Romii au aratat urmele fortarii usilor, geamuri sparte si un gard daramat de un camion (sau buldozer). Politistii au admis ca porumbul a fost strans din case si curti, transportat cu camioanele, cu acte in regula, la IAS-ul din Contesti, de unde urmeaza sa fie redistribuit presupusilor pagubasi. La intrebarea daca macar unul din romi a fost prins furand si daca i s-au intocmit formele pentru trimiterea in judecata, raspunsul politistilor a fost „nu, asteptam sa se finalizeze cercetarile”. Notiunea de „furt in masa” folosita de politisti este deci neacoperita de realitate.

Mihai Cristina avea dovada ca isi cumparase porumbul de la un satean – Ilie Lungulet (sau Lunguletean) – dar, sustine ea, asemeni multor altor sateni, politistii care au intreprins razia din 13 octombrie i-au rupt documentul si i-au confiscat porumbul. Un alt rom, Mihai Bratu, s-a aflat in aceeasi situatie, politistii rupandu-i hartia sub pretextul ca suma mentionata ca plata pentru porumb ar fi fost de 15.000 si nu de 150.000, cum sustinuse el. Si lui Mihai Radu i s-a rupt chitanta. Lui Mihai Danuta i-au fost confiscate doua butoaie cu porumb boabe (din recolta anului anterior), dupa ce usa camarii i-a fost sparta cu ranga. Casa lui Mihai Andronache a fost de asemenea sparta de politisti si toate lucrurile ravasite. Lucian Darie, un baiat de 12 ani, a fost lovit in cap cu stiuleti de porumb, de un politist.

Toate aceste incidente indica faptul ca politistii si jandarmii de la IJP, in colaborare cu cei de la Racari si Contesti, au recurs la o impresionanta desfasurare de forte desi nu exista nici un motiv. Exista indoieli si in privinta existentei a 40 – 50 de mandate de perchezitie, precum si a proceselor verbale intocmite cu ocazia celor doua razii (pe timpul carora s-a procedat la numeroase sechestrari de bunuri), care ar fi trebuit semnate si de romii amendati. „Semnate” nu este, desigur, cuvantul potrivit, de vreme ce marea majoritate a romilor sunt analfabeti. Potrivit prevederilor Codului de procedura penala, un exemplar de pe aceste procese verbale trebuia inmanat romilor ale caror gospodarii au fost perchezitionate, ceea ce nu s-a intamplat in nici unul din cazuri.

Concluzii:

– politia din Contesti si Racari dovedeste un zel excesiv in privinta romilor din Balteni, organizand razii doar pe baza unor acuzatii de ordin general din partea celorlalti sateni de genul „tiganii fura porumb de pe camp”;

– dupa spusele politiei locale, pana in prezent nici un rom nu a fost trimis in judecata pentru furt si/sau distrugeri de recolta. In aceste conditii, este greu de gasit vreo justificare raziilor facute in zona locuita de romi;

– sunt indicii numeroase, in buna parte expuse anterior, ca actiunea politiei s-a desfasurat cu incalcari ale procedurilor legale;

– daca exista la fiecare razie mandate de perchezitie, inseamna ca Parchetul din Targoviste emite aceste acte fara a cerceta temeinicia motivelor invocate de politie;

– in conditiile in care marea majoritate a romilor din Balteni sunt analfabeti si nu stiu sa se apere din punct de vedere legal, aceste actiuni repetate ale politiei locale si IPJ nu par a urmari altceva decat intimidarea si tracasarea grupului de romi din Balteni.

c) Alte cazuri reclamate ca reprezentand conflicte interetnice

Situatia unor sateni de origine ceha din satul Sfanta Elena, comuna Pescari, judetul Caras Severin

Comuna Pescari, de care apartine si satul Sfanta Elena, se afla pe malul Dunarii, la circa 100 km in amonte de Orsova. Prosperitatea locuitorilor comunei Pescari era evidenta, chiar ostentativa : peste tot se construiau case cu etaj si aproape in fiecare curte existau cel putin doua autoturisme de fabricatie straina. Dupa toate aparentele – rezervoare de benzina si motorina aflate la vedere pe malul Dunarii, munti de canistre in curti sau in portbagajele masinilor – sursa acestei imbogatiri rapide era contrabanda cu combustibili lichizi in beneficiul sarbilor.

Satul Sfanta Elena se afla la circa 5 km de Pescari. Accesul se face pe un drum de tara plin de gropi, hartoape si bolovani. Locuitorii sunt de origine ceha, stramosii lor stabilindu-se aici pe la inceputul secolului al XIX-lea. Ei si-au pastrat insa limba si traditiile, avand o scoala (pana la clasa a VIII-a) cu patru clase in limba ceha si patru in romana si ceha, precum si o biserica baptista, marea majoritate apartinand acestei credinte.

Spre deosebire de vecinii lor din Pescari, satenii din Sfanta Elena nu au alte surse de venituri decat munca la camp. Trebuie precizat ca, dupa o incercare de a se organiza o „intovarasire”, statul a renuntat la cooperativizarea zonei din cauza terenului muntos. Prin 1962 – 1964, unele familii de cehi au parasit Romania si, conform legilor comuniste, au fost obligate sa cedeze terenurile lor statului. Autoritatile locale au procedat la schimburi de terenuri (unele fortate, altele benevole) intre satenii din Sfanta Elena si Pescari: primii au primit terenurile cehilor plecati iar celorlalti le-au fost repartizate loturile pe care cei din Sfanta Elena le detinusera initial.

Dupa intrarea in vigoare a Legii 18/1991, privind fondul funciar, satenii din Sfanta Elena au dorit sa-si recupereze pamantul ce le apartinuse initial. In unele cazuri, situatia a fost rezolvata prin buna intelegere cu satenii din Pescari. In altele, incercarea de solutionare amiabila a esuat si s-a apelat la justitie. Din cele circa 50 de familii nemultumite din Sfanta Elena numai vreo 10 -15 continuau sa se lupte pentru redobandirea terenurilor avute initial in posesie. Restul au abandonat, invocand inegalitatea resurselor financiare intre ele si cei din Pescari. In conformitate cu Legea 18/1991, repunerea in posesie ar fi trebuit sa se faca – in masura posibilitatilor – pe vechile amplasamente. In cazul conflictului dintre satenii din cele doua localitati, cei din Pescari au invocat – intre altele – faptul ca o parte din terenurile lor au fost fie ocupate de baraj, fie trecute in proprietatea unor intreprinderi de interes public (conform adresei nr. 1475/23.05.1994 a Prefecturii judetului Caras Severin catre Ambasada Republicii Cehe la Bucuresti). Satenii din Sfanta Elena au sustinut ca numai 18 familii din Pescari s-ar afla in aceasta situatie si ca ele ar putea fi improprietarite cu rezerva de terenuri ramase dupa urma cehilor repatriati acum 30 de ani. Ei au afirmat si ca nu au avut si nu au de gand sa-si mentina actuala proprietate si sa solicite si terenurile avute inainte, asa cum reiese din aceeasi adresa a Prefecturii Caras Severin. Patru familii din Sfanta Elena au cedat deja terenurile lor unor sateni din Pescari dar au ramas, deocamdata, fara pamant deoarece nu si-au putut recupera fostele proprietati.

Atat Rudolf Kovarik cat si Maria Druzova fac parte din grupul nemultumitilor de modul in care a fost aplicata Legea 18/1991. Ei au dorit sa-si recupereze terenurile detinute initial si aflate acum in posesia unor sateni din Pescari. Au fost dati in judecata de acestia din urma pentru „tulburare de posesie” si au fost condamnati de Judecatoria Oravita. Au introdus apel dar, intre timp, actualii proprietari au facut plangere pentru nerespectarea hotararii judecatoresti. Conform declaratiilor lui Rudolf Kovarik si Maria Druzova, ei nu au primit nici o citatie si deci nu au fost de fata la nici un termen. Nu au avut cunostinta de aceste procese pana in momentul in care au primit cate un extras din hotararea penala prin care erau instiintati ca fusesera condamnati la cate patru luni inchisoare pentru nerespectarea hotararii judecatoresti. (Rudolf Kovarik a primit extrasul cu numarul 368/24 august 1994, stampila postei indicand data de 7 septembrie 1994, dar la Sfanta Elena a ajuns mult mai tarziu). Fiind practic izolati, neavand posibilitati financiare si, mai ales, nestiind nici ce pot face, nici care le sunt drepturile, nici Rudolf Kovarik, nici Maria Druzova nu au declarat recurs in termen de zece zile de la data comunicarii. Drept urmare, Rudolf Kovarik a fost arestat pe data de 10 noiembrie 1994 si eliberat dupa 15 zile de arest, dupa ce s-a constatat ca Judecatoria Oravita comisese o eroare emitand acele mandate de executare a pedepsei atata vreme cat in dosarul privind tulburarea de posesie sentinta nu era definitiva. Maria Druzova, aflata exact in aceeasi situatie, a fost arestata in perioada 16 – 21 martie 1995, pe baza deciziei similare a Judecatoriei Oravita. Trebuie retinut si faptul ca atat Rudolf Kovarik cat si Maria Druzova sustin ca au fost eliberati pentru ca au platit cautiune (cate 80.000 lei fiecare, achitati la Baroul de avocati), ceea ce este, evident, imposibil, eliberarea pe cautiune putand fi aplicata numai in cazul arestarii preventive. Cat priveste dosarele referitoare la tulburarea de posesie, Rudolf Kovarik avea termen la 30 mai, din nou la Judecatoria Oravita, dupa ce castigase recursul judecat de Tribunalul Judetean de la Resita. Maria Druzova nu stia in ce faza se afla dosarul si nu avea avocat.

Concluzii:

– APADOR-CH nu crede ca situatia satenilor din Sfanta Elena se datoreaza unei discriminari etnice. Se cunosc foarte multe cazuri, in diferite regiuni ale tarii in care, indiferent de etnie, exista nemultumiti in privinta modului in care se aplica Legea 18/1991.

– Sentinta penala prin care Rudolf Kovarik si Maria Druzova au fost condamnati la cate patru luni inchisoare pentru nerespectarea unei hotarari judecatoresti dovedeste lipsa de pregatire profesionala a judecatorului de la Oravita. Acest lucru, care a dus la privare de libertate (15 zile in cazul Kovarik si 5 zile in cazul Druzova), ar trebui sa determine Ministerul de Justitie sa ia masuri impotriva judecatorului respectiv. De asemenea, Kovarik si Druzova ar trebui sa dea in judecata Ministerul de Justitie cerand despagubiri pentru daune morale si materiale.

– Ambasadorul Republicii Cehe la Bucuresti a avut, in 1994, discutii atat cu prefectul judetului Caras Severin cat si cu primarul din Pescari. Ambii i-au promis ca vor face eforturi pentru a se solutiona problema punerii in posesie in asa fel incat toata lumea sa fie multumita. Pana in mai 1995, nu se intreprinsese nimic in aceasta directie.

– Satenii din Sfanta Elena implicati in conflictul cu vecinii din Pescari au declarat ca se tem sa mai mearga in comuna deoarece au fost amenintati. Ei au mai spus si ca si-au pierdut orice speranta ca li se va face vreodata dreptate si ca satenii din Pescari sunt foarte bogati si au posibilitatea de a corupe autoritatile.

– Tinand cont de afirmatiile lui Rudolf Kovarik si ale Mariei Druzova, conform carora nu ar fi primit nici o citatie in procesele penale intentate pentru nerespectarea hotararilor judecatoresti, APADOR-CH considera ca acele procese penale s-au desfasurat cu incalcarea Constitutiei si a legilor tarii, precum si a documentelor internationale semnate de Romania in ce priveste notiunea de proces corect.

3. Relatia cu Consiliul pentru minoritatile nationale

Si in 1995 APADOR-CH a continuat colaborarea cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale (CMN). Reprezentanti ai APADOR-CH au sustinut comunicari la seminariile organizate de CMN, au oferit si au primit din partea CMN documente asupra problematicii minoritatilor. Intre aceste activitati trebuie in special mentionata sustinerea de catre membrii APADOR-CH a atelierelor, in cadrul cursului de trei saptamani organizat de CMN impreuna cu Fundatia pentru relatii interetnice din Olanda si Comitetul Helsink din Olanda.

In 1995, ca si in anul anterior, strategia APADOR-CH in relatia sa cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale a avut in vedere urmatoarele:

(a) Consiliul pentru minoritatile nationale s-a dovedit a fi o structura utila garantarii intereselor celor 16 mici grupuri etnice. Posibilitatea oferita acestora de a utiliza cadrul de exprimare si sustinere constituit de catre CMN, finantarea unor publicatii in limba minoritatilor nationale, a unor proiecte ale organizatiilor lor reprezentative constituie un real ajutor pentru micile minoritati nationale.

(b) In 1995 CMN nu a mai intervenit pentru limitarea consecintelor unor conflicte care au dus la atacarea si izgonirea din casele lor a unor comunitati de romi, dar s-a implicat in elaborarea unor programe locale de asistenta sociala pentru romi. In continuare – si fara indoiala, datorita naturii sale de organism guvernamental – CMN neaga caracterul interetnic al conflictelor in care victime au fost comunitatile de romi, respectiv, responsabilitatea directa ori indirecta a guvernului roman pentru cele intamplate.

(c) Si in 1995, CMN s-a manifestat ca o contrapondere la cererile UDMR, privind drepturile minoritatii maghiare. Pe de alta parte, secretarul Consiliului a declarat ca in timpul dezbaterilor parlamentare privind proiectul Legii Invatamantului, CMN a elaborat o declaratie prin care se aduceau unele critici textului din sectiunea referitoare la invatamantul in limba materna.

II. MINORITATILE SEXUALE

1. Aspecte teoretice

Legislatia penala romana incrimineaza, in articolul 200 alin. 1 din Codul penal, relatiile sexuale liber consimtite intre persoane adulte, de acelasi sex, pedepsindu-le cu inchisoare de la unu la cinci ani. Dupa ce in primii doi ani dupa decembrie 1989 acest text de lege nu a fost aplicat, fara nici o explicatie, dar lasand impresia ca in felul acesta societatea romaneasca intelege sa se alinieze practicii general-europene, treptat chestiunea pedepsirii homosexualitatii a fost adusa tot mai mult in discutie, astazi fiind unul din subiectele majore aflate in dezbaterea publica din Romania.

APADOR-CH, organizatie constant preocupata de respectarea drepturilor si libertatilor persoanelor, s-a implicat inca de la inceput in aceasta dezbatere, solicitand repectarea art. 26 din Constitutia Romaniei, care prevede obligatia autoritatilor publice de a respecta si ocroti viata familiala, intima si privata, relatile homosexuale facand parte din categoria vietii intime si private. Evident, este vorba de relatii care au loc intre persoane adulte si care consimt. Folosirea violentei fizice sau psihice trebuie pedepsita in mod egal, indiferent de sexul agresorului sau victimei. A discrimina inseamna a incalca prevederile art. 16 din legea fundamentala. In Romania majoratul se dobandeste, in mod egal de baieti si fete, la 18 ani. In privinta varstei obligatorii pentru a considera consimtamantul valabil exprimat la intretinerea relatiilor sexuale, codul penal face distinctie intre cele heterosexuale si cele homosexuale: in primul caz, este vorba numai de fete, iar varsta de consimtamant este de 14 ani (art. 198 c.p.), in cel de-al doilea caz varsta este de 18 ani, legea nemaifacand nici o distinctie in functie de sex. Dat fiind ca practica, cel putin din ultimii ani, s-a confruntat numai cu cazuri de homosexualitate masculina in care erau implicati minori, se poate afirma ca, in realitate, ne gasim in fata unei discriminari bazate pe apartenenta sexuala a persoanei.

La momentul accederii Romaniei in Consiliul Europei ca membru cu drepturi depline, Adunarea Parlamentara a acestui organism a elaborat Avizul nr. 176/1993 in care recomanda, printre altele, ca Romania sa-si modifice legislatia in ceea ce priveste pedepsirea homosexualitatii, aducand-o la nivelul standardelor si practicii europene. La acea data Romania, prin autoritatile sale, s-a declarat de acord cu aceste recomandari. Ulterior, in mai 1994, a fost ratificata si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, devenita parte a legislatiei interne din Romania. Modificarea Codului penal, in sensul dezincriminarii relatiilor sexuale, a determinat insa vii reactii. Cei care in 1993 acceptasera recomandarile Adunarii Parlamentare au adoptat o pozitie diametral opusa, in aceasta dezbatere intrand, si jucand un rol foarte activ, si Biserica Ortodoxa din Romania, concluzia fiind ca relatiile homosexuale, inclusiv cele care au loc in intimitate, intre adulti care consimt, trebuie pedepsite cu orice pret. Aceasta solicitare a Bisericii Ortodoxe, sustinuta si invocata de oameni politici si parlamentari pentru a justifica pedepsirea relatiilor homosexuale, este una din cele mai grave amenintari la adresa caracterului secular al statului roman. Pentru ca una este condamnarea morala pe care o biserica poate sa o aduca unei persoane sau unui comportament, si altceva este folosirea de catre biserica a autoritatilor si institutiilor statului pentru a-si impune propria vointa.

Ultima varianta a proiectului de modificare a Codului penal pedepsea, la art. 200 alin. 1, relatiile homosexuale care au avut loc in public sau au produs scandal public, interzicand insa asocierea acestor persoane. Prin respingerea proiectului de lege pentru modificare Codului penal, textul articolului 200 a ramas nemodificat, dar alineatului 1 – relatii homosexuale intre adulti care consimt -, trebuie interpretat in conformitate cu Decizia nr 81/15 iulie 1994 a Curtii Constitutionale, conform careia „prevederile acestui aliniat sunt neconstitutionale in masura in care se aplica relatiilor sexuale intre persoane majore de acelasi sex, liber consimtite, care nu sunt savarsite in public ori nu produc scandal public”.

Conform Constitutiei, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii, dar realitatea a dovedit ca in 1995 putini judecatori aveau cunostinta de existenta acestei decizii. In acelasi timp, solutia Curtii Constitutionale, desi constituie un pas important in dezincriminarea relatiilor homosexuale, este criticabila datorita folosirii unei formule nedefinite juridic, si de aceea deschise interpretarilor abuzive: „a produce scandal public”. O practica nefericita si indelungata a instantelor de judecata din Romania a considerat „scandalul public” (formula existenta – dar tot nedefinita – in art. 201 c.p.) ca fiind simpla indignare a catorva persoane la auzul unor vesti, zvonuri etc. Aceasta a constituit baza „juridica” pentru trimiterea in inchisoare a sute de persoane care, ele personal, nu comisesera nici o fapta penala. Se face in acest fel un periculos transfer de raspundere penala, o persoana fiind pedepsita nu datorita comportamentului ei, nevatamator pentru ceilalti, ci datorita reactiei pe care o are un tert. Unele din cazurile relatate mai jos dovedesc ca aceasta mentalitate continua sa functioneze.

2. Cazuri individuale

In luna ianuarie-februarie 1995, sub coordonarea APADOR-CH, au fost vizitate unsprezece penitenciare: Poarta Alba, Iasi, Codlea, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Arad, Timisoara, Deva, Gherla, Aiud, Spitalul Penitenciar Bucuresti. Scopul a fost acela de a intervieva detinutii care, conform listei puse la dispozitie de Ministerul Justitiei, executau diferite pedepse pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 200 C.p. Si cu ocazia altor vizite ale APADOR-CH la diferite penitenciare au fost purtate interviuri cu persoane condamnate pe baza art. 200 Cod penal. Cele mai multe din persoanele aflate pe lista Ministerului de Justitie erau condamnate pentru violarea unor minori sau folosirea fortei pentru savarsirea unor acte sexuale cu persoane de acelasi sex. Cateva cazuri se refera in mod evident la relatii homosexuale intre adulti care consimt, iar altele merita o atentie speciala, avand in vedere circumstantele producerii faptelor.

Viorel-Daniel Munteanu (penitenciarul Deva)

Nascut in 1975, Viorel-Daniel Munteanu a fost arestat in Petrosani in 1993, pentru talharie. Dosarul sau de la penitenciar nu mai continea nimic in legatura cu aceasta infractiune, cu exceptia unei referiri la sentinta penala nr. 2114/1994 a Judecatoriei Deva, care era, probabil, pedeapsa primita pentru fapta savarsita la Petrosani. In schimb, dosarul continea sentinta penala nr. 663/1993 din august 1993 prin care Viorel-Daniel Munteanu era condamnat la 3 ani inchisoare pentru art. 200 alineatul 2 si 8 luni inchisoare pentru art. 202. Dupa spusele detinutului, in perioada in care se afla in arest preventiv la politie pentru talharia comisa la Petrosani, Viorel-Daniel Munteanu si Cosmin Szabo, retinut pentru o alta fapta, au avut o disputa violenta cu minorul Adrian Chiriac (aflat si el in arestul politiei, la un loc cu cei doi). Ulterior, minorul a reclamat ca ar fi fost fortat sa intretina raporturi homosexuale orale cu cei doi. Cosmin Szabo nu a fost inculpat, deoarece a fost de acord sa fie martor impotriva lui Viorel-Daniel Munteanu. Acesta din urma era convins ca totul era o inscenare a politistilor drept pedeapsa pentru reclamatiile cu privire la bataile repetate ce-i fusesera aplicate pe timpul anchetei.

Alexandru Radu (penitenciarul Deva)

Alexandru Radu si Cristinel Cozma erau, in 1993, militari in termen. Impreuna cu Doru Marcu, s-au dus la un bar din Tulcea, unde a aparut si reclamantul Constantin Leonte. Acesta din urma a avut, sau a fost fortat sa aiba, relatii homosexuale orale cu Cozma si Marcu, in WC-ul localului. Cozma si Marcu au fost condamnati de Tribunalul Militar Bucuresti, in martie 1993, la 6 si respectiv 5 ani inchisoare pe baza art. 200 aln. 2. Alexandru Radu a primit 4 ani inchisoare pentru art. 200 alin. 4 (incurajarea relatiilor homosexuale) si 3 ani pentru art. 201 alin. 4 (incurajarea perversiunilor sexuale). Alexandru Radu a sustinut ca toti trei erau beti, ca Leonte ii privea provocator, ca el i-a cerut suba lui Leonte pentru ca ii venise ideea sa joace „capra” (era 1 ianuarie 1993), dar acesta il refuzase si ca, atunci cand s-a dus la toaleta, Leonte a venit dupa el si i-a propus sa aiba relatii sexuale. Alexandru Radu a refuzat dar, intre timp, au venit si Cristinel Cozma si Doru Marcu, care, in ciuda avertismentelor lui Radu, au intretinut relatii homosexuale orale cu Leonte si l-au si lovit. Constantin Leonte s-a adresat politiei si cei trei au fost arestati, judecati si condamnati. Alexandu Radu a declarat ca a fost batut la politie.

Marius Aitai (penitenciarul Gherla)

Marius Aitai, nascut in 1971, isi ispasea, in 1991, pedeapsa de 6 ani, 5 luni si 14 zile pentru furt, la care se adauga o restanta dintr-o pedeapsa anterioara, in penitenciarul Gherla. In aceeasi camera se mai aflau si detinutii Adrian Ciuca (condamnat pentru viol) si Laszlo Istvan (condamnat pentru talharie). Aitai a intretinut, de mai multe ori, raporturi homosexuale liber consimtite cu Laszlo Istvan, iar cu Adrian Ciuca, o singura data. Au fost reclamati conducerii penitenciarului, probabil de alti detinuti, judecati si condamnati pe baza art. 200 alin. 1 la cate 2 ani si 6 luni inchisoare, Aitai si Ciuca, si la 3 ani inchisoare, Laszlo Istvan. De fapt, prin contopire li s-a marit pedeapsa initiala cu cateva luni. Acesta este un caz clar de adulti care consimt, care au fost totusi condamnati pe baza art. 200 alin. 1.

Valentin-Walter Stoica (penitenciarul Aiud)

Pana la un punct, cazul sau este asemanator cu cel a lui Marius Aitai. Acuzat de talharie, a fost depus in 1992 in arest preventiv la penitenciarul Arad. Aici a avut relatii homosexuale liber consimtite, cu un alt detinut, Ioan Zoltan, care mai practica astfel de relatii si cu detinutul Gheorghe Haler. Toti trei au fost judecati si condamnati la cate un an si 6 luni inchisoare, pe baza art. 200 alin. 1, pedeapsa contopita, conform legii, cu pedepsele primite pentru fapte anterioare. Asa s-a intamplat in cazurile Zoltan si Haler, dar nu si pentru Stoica. Dintr-o eroare de procedura, Valentin-Walter Stoica a fost arestat din nou in august 1994 – dupa ce fusese eliberat din penitenciar -, pentru a-si ispasi si pedeapsa de un an si jumatate, necontopita la momentul deciziei tribunalului. Cazul acesta, in care judecatorii au comis o evidenta greseala, a fost descoperit abia in ianuarie 1995, in timpul misiunii organizate de APADOR-CH. Dupa indelungate interventii, Valentin-Walter Stoica a fost eliberat in luna mai 1995.

Cazul C.B. – S.C. (penitenciarul Focsani)

C.B. (nascut in 1977) si S.C. (nascut in 1973), au fost retinuti de politia din Focsani pe data de 4 iulie 1995, dupa care, pe data de 5 iulie s-a emis mandat de arestare preventiva. Ambii sunt acuzati de intretinerea de relatii sexuale intre persoane de acelasi sex (art. 200 alin. 1 Cod penal), iar C.B. mai este acuzat de declararea unei false identitati (art. 293 alin. 1 Cod penal), aplicandu-i-se „concursul de infractiuni” (art. 33 lit. a Cod penal).

La data vizitei APADOR-CH, S.C. fusese transferat la spitalul penitenciar Bucuresti pentru expertizare medicala (nu este clar despre ce fel de expertiza era vorba si nici cine a cerut-o).

Varianta lui C.B. in legatura cu incidentul care a dus la retinerea si apoi arestarea sa este urmatoarea : in seara zilei de 4 iulie, urma sa se intoarca la Tirgu Ocna. In asteptarea trenului, a intrat intr-un parc din centrul Focsanilor, unde se afla si o discoteca. La un moment dat s-a apropiat de el S.C., pe care nu-l cunostea, si, dupa o scurta discutie, a fost convins sa mearga in tufisuri. S.C.i-a propus sa faca sex oral, el a refuzat si totul s-a rezumat la masturbare. O echipa de trei politisti si gardieni publici i-a surprins in momentul in care C.B., in picioare, se incheia la pantaloni, iar S.C. era intins pe jos, complet imbracat. Au fost dusi amandoi la sectia de politie. C.B. a sustinut ca s-a speriat atat de tare incat initial si-a dat un nume fals. La politie, el afirma ca a fost amenintat cu bataia daca nu spunea tot, lucru pe care il facuse inca din clipa cand fusesera descoperiti de politisti. Pe de alta parte, S.C. a negat constant ca l-ar fi ademenit pe C.B. in tufisuri si ca ar fi avut vreun contact sexual cu acesta. C.B. a mai sustinut ca, in fata lui, politistii i-au spus unuia din gardienii publici sa „aduca trei martori civili”, ceea ce s-a si intamplat. Exista deci trei martori care declara ca i-au vazut pe cei doi intretinand relatii sexuale in tufis si ca au fost profund indignati. Cu alte cuvinte, atat politia cat si Parchetul Focsani doresc sa acrediteze ideea ca, chiar daca relatiile sexuale au avut loc intre doi adulti care au consimtit, ele s-au petrecut in public si au provocat scandal public, ceea ce corespunde interpretarii date de Curtea Constitutionala articolului 200 paragraf 1. Desigur, este treaba apararii sa contracareze depozitiile martorilor si sa clarifice in justitie notiunea de scandal public. Dar daca versiunea lui C.B. este reala, devine limpede ca articolul 200 alin. 1 asa cum a fost interpretat de Curtea Constitutionala nu dezincrimineaza decat strict formal activitatile homosexuale intre adulti care consimt.

C.B. a mai declarat si ca in prima saptamana de detentie a avut de suferit din partea colegilor de camera, care l-au insultat, amenintat si lovit, dar nu au recurs la agresiuni sexuale. Cei doi au fost puin libertate, dar cercetarile continua.

Adrian Dabija (penitenciarul Poarta Alba)

Nascut in 1962, condamnat anterior pentru furt si eliberat conditionat inainte de terminarea pedepsei, l-a cunoscut pe Ivan Artimon in aprilie 1994. Cei doi au cazut de acord sa intretina relatii homosexuale si s-au dus impreuna pe malul marii, in zona portului Constanta, intr-un loc izolat. Dupa ce au mancat si au baut vin, au intretinut raporturi sexuale. Adrian Dabija afirma categoric ca, in zona unde s-au dus nu se afla absolut nimeni. La un moment dat, a aparut dintre tufisuri un paznic de la port, urmat dupa cateva secunde de un sergent major, tot de la paza portuara. Adrian Dabija si Ivan Artimon au fost surprinsi in timpul actului sexual, au fost obligati sa se imbrace si au fost dusi la sectia de politie din port. Adrian Dabija a afirmat ca, pe tot drumul pana la sectie, a fost lovit de politist si de paznic, iar in sectie a fost tinut o noapte cu catuse prinse de calorifer. Ivan Artimon nu a fost lovit. Cei doi au dat mai intai o declaratie, dupa care un locotenent, care a preluat cazul, le-a cerut inca o declaratie. Adrian Dabija a sustinut ca a doua declaratie i-a fost practic dictata de locotenent si ca acesta a incercat sa-l determine sa scrie ca ar fi practicat relatii homosexuale cu Ivan Artimon prin violenta. Transferat a doua zi la politia judeteana Constanta, Adrian Dabija nu a mai fost nici batut, nici amenintat. Tribunalul l-a condamnat la 2 ani inchisoare (avand in vedere ca este recidivist), iar pe Ivan Artimon, la un an cu suspendare. Adrian Dabija urma sa fie eliberat conditionat in prima saptamana din luna septembrie 1995. Adrian Dabija s-a plans de faptul ca a fost insultat si lovit atat de colegii de camera, cat si de unii subofiteri. Nu a reclamat insa vreo agresiune sexuala.

In cazul lui a fost vorba, in mod clar, de doi adulti care au fost de acord sa intretina relatii homosexuale. Problema este, din nou, ce se intelege prin formulele „in public” si „scandal public” (introduse de Curtea Constitutionala in legatura cu art. 200 alin. 1). Acel loc din port, izolat si nefrecventat, poate fi considerat „public” ? Iar faptul ca au fost vazuti, probabil cu un binoclu, de undeva din port, poate fi socotit „scandal public” ? Dupa parerea APADOR-CH, cazul Adrian Dabija este un exemplu elocvent al faptului ca dezincriminarea homosexualitatii in Romania este doar teoretica si ca notiunile de „scandal public” si „in public” introduse in articolul 200 alin. 1 pot da usor nastere unor abuzuri.

Ludovic Miklos (penitenciarul Aiud)

Pe listele furnizate de Ministerul de Justitie, Ludovic Miklos aparea ca fiind condamnat pe baza articolului 200. Cu doua-trei luni inaintea vizitei APADOR-CH la penitenciarul Aiud el fusese transferat la penitenciarul din Targu Mures. Unicul document aflat inca in dosarul sau de la Aiud, mentioneaza ca a fost condamnat pe baza articolelor 201 (perversiuni sexuale) si 211 (talharie) din Codul penal.

Ovidiu Chetea (penitenciarul Arad)

Ovidiu Chetea a fost arestat in doua randuri pentru furt. In timpul arestarii preventive pentru prima infractiune, presupusul sau complice a recunoscut ca este homosexual si a declarat ca si Ovidiu Chetea are aceeasi orientare sexuala. Ovidiu Chetea a negat, dar a fost supus unui examen medical, in urma caruia doctorul a stabilit ca este homosexual. APADOR-CH considera un asemenea „examen medical” echivalent cu un tratament degradant. In cele din urma, Ovidiu Chetea a recunoscut ca este homosexual, a fost judecat si condamnat pe baza art. 200 alin. 1 din Codul penal (relatii sexuale intre adulti de acelasi sex), ramanand in penitenciar in perioada martie-decembrie 1993. A fost eliberat conditionat si arestat din nou, pentru furt, in 1994. A fost condamnat la un an si zece luni, la care s-au adaugat cele 265 de zile neexecutate din prima condamnare.

Ovidiu Chetea a afirmat ca a fost supus unor tratamente inumane si degradante in arestul politiei din Timisoara, in spitalul penitenciar Bucuresti, unde a fost internat timp de patru luni pentru TBC pulmonar, dar si in prima parte a sederii sale in penitenciarul Arad. Dupa spusele sale, a fost batut si insultat la politie, violat si batut de alti detinuti in penitenciar.

Ovidiu Chetea a fost eliberat conditionat din penitenciar in decembrie 1995.

*
* *

VI. REFUGIATII IN ROMANIA

1. Aspecte teoretice

a) Cadrul legislativ

In 1995 Romania a devenit tot mai mult o tara de primire pentru refugiati, nu numai ca zona de tranzit, ci si ca teritoriu in care un numar tot mai important de persoane din diferite regiuni ale lumii cauta protectie. Cu toate acestea, reactia legiuitorului roman a fost foarte lenta.

Desi statul roman a aderat la Conventia de la Geneva prin Legea nr. 47/1991, abia in anul 1993 Guvernul Romaniei a propus spre adoptare Camerei Deputatilor proiectul legii privind regimul si statutul refugiatilor. El a fost adoptat abia in 1995, numai de una din cele doua Camere ale Parlamentului, intr-o varianta foarte restrictiva, in care insasi definitia notiunii de refugiat este incarcata de conditionari care restrang aplicarea textului Conventiei de la Geneva si contravin Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Dat fiind ca 1996 va fi un an electoral, este greu de prevazut cand va fi adoptata legea in varianta finala. Dar se poate anticipa din evolutia de pana acum a procesului legislativ, ca solutia legiuitorului roman va fi una din cele mai limitative atat pentru dobandirea statutului de refugiat in Romania, cat si pentru drepturile si obligatiile solicitantilor de azil si ale refugiatilor in Romania.

Pe de alta parte, autoritatile abilitate sa aplice dispozitiile Conventiei de la Geneva (care este incorporata dreptului intern potrivit art. 11 alin. 2 din Constitutia Romaniei) s-au confruntat in continuare cu lipsa reglementarilor absolut necesare privind asistenta medicala, accesul la sistemul national de invatamant, dreptul la munca (permisele de munca), pentru solicitantii de azil si refugiatii din Romania. De asemenea, instructiunile interministeriale elaborate in anul 1992, fara a fi adoptate ca act normativ, s-au dovedit a fi doar o incercare a celor patru ministere desemnate a gestiona activitatea in domeniu. Aceste instructiuni erau menite sa suplineasca lipsa oricarei reglementari nationale privind procedura obtinerii statutului de refugiat in Romania. De altfel, in cursul litigiilor promovate de catre solicitantii de azil, cu sprijinul APADOR-CH, la Curtea de Apel Bucuresti, sectia Contencios Administrativ, Comitetul Roman pentru Probleme de Migrari (CRPM) a recunoscut ca aceste instructiuni nu au nici o valoare juridica, ele fiind preluate in parte si incorporate in pratica specifica CRPM.

b) Procedura obtinerii statutului de refugiat in Romania

In afara sus amintitelor instructiuni nu exista nici o reglementare nationala privind procedura obtinerii statutului de refugiat. Datorita inconsecventei cu care Comitetul Roman pentru Probleme de Migrari a aplicat el insusi in practica aceste instructiuni, s-au creat numeroase situatii de incalcare flagranta a drepturilor solicitantilor de azil.

Aspectele cele mai pregnante ale procedurii abuzive create ad-hoc de catre CRPM au fost:

– lipsa unui interpret pe parcursul intregii proceduri, incepand cu intervievarea petitionarilor si pana la emiterea deciziei privind statutul de refugiat;

– comunicarea cu mare intarziere a unor decizii pur formale de respingere a cererilor privind statutul de refugiat (o asa-zisa motivare confuza, care nu permite celui respins sa-si formuleze apararile necesare: „nerespectarea procedurilor prevazute in Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor”);

– refuzul de a comunica solicitantilor de azil respinsi decizia pronuntata in cazul lor si inlocuirea nelegala a acestei comunicari cu inscrierea literei majuscule „R” si a unei date pe legitimatia de solicitant de azil (de regula data inscrisa este anterioara cu cca 2 luni de zile momentului in care li se spune verbal ca li s-a respins cererea, data de la care nu li se mai prelungeste legitimatia provizorie);

– refuzul de a inregistra cererile pentru recunoasterea statutului de refugiat in Romania, disimulat, mai ales in ultima perioada, prin stabilirea datelor de distribuire a bonurilor pentru inmanarea chestionarelor de intervievare la intervale de luni de zile (de notat ca legitimatia provizorie li se elibereaza dupa ce sunt intervievati), ceea ce a condus la un aflux masiv de solicitanti de azil care s-au adresat APADOR-CH, pentru ca nu posedau un document valabil de identitate si nici o dovada a calitatii lor (mentionam ca APADOR-CH le-a eliberat solicitantilor de azil adeverinte care contineau datele esentiale de identificare individuala si informatiile actualizate privind stadiul procedurii de obtinere a statutului de refugiat, acte care adeseori au impiedicat expulzarea acestora);

– refuzul de a raspunde contestatiilor formulate de catre solicitantii de azil impotriva deciziilor negative ale CRPM (in mod exceptional, intr-unul sau doua cazuri CRPM le-a raspuns printr-o simpla fraza, in care nu se arata decat ca a fost

respinsa contestatia).

Precizam ca prin Hotararea Guvernului nr. 805/12.10.1995 s-a modificat HG 417/1991 in mod esential, prin aceea ca activitatea CRPM este coordonata de Ministrul de Interne, iar procedura obtinerii statutului de refugiat este asigurata de Directia Generala de Pasapoarte, Straini si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne. Desi procesarea cererilor solicitantilor de azil a fost imbunatatita in mod evident, prin sporirea numarului functionarilor implicati ca si prin rapiditatea inregistrarii cererilor, o parte din aspectele negative deja semnalate s-au mentinut si s-au amplificat (in special necomunicarea deciziilor in scris si lipsa unui interpret).

c) Analiza Proiectului de lege privind statutul refugiatilor

In cadrul programului APADOR-CH s-au realizat comentarii critice cu propuneri de ameliorare a textului proiectului de lege privind statutul si regimul refugiatilor in Romania. Aceste comentarii au fost elaborate in doua etape, in functie de stadiul in care s-a aflat proiectul de lege in Parlament, respectiv propunerea guvernamentala si varianta adoptata de Camera Deputatilor. Comentariile au fost folosite in activitatea de lobby parlamentar. In luna aprilie 1995, APADOR-CH a organizat o masa rotunda avand ca tema analiza cadrului legal din Romania cu privire la statutul si protectia refugiatilor, la care au participat parlamentari, reprezentanti a administratiei publice centrale cu atributii in domeniu, ai Inaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, ai organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului cu preocupari in materia drepturilor refugiatilor. Masa rotunda, in cadrul careia au fost discutate si Comentariile asociatiei pe marginea proiectului de lege, a fost publicata in Revista Romana de Drepturile Omului.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND STATUTUL SI REGIMUL REFUGIATILOR IN ROMANIA

Proiectul de lege privind statutul si regimul refugiatilor in Romania constituie initiativa legislativa a Guvernului Romaniei si a fost trimis spre adoptare Camerei Deputatilor…El a fost adoptat de catre Camera Deputatilor la 21.06.1995, intr-o varianta restrictiva. Atat proiectul de lege propus de catre Guvern, cat si varianta adoptata de catre Camera Deputatilor, contin prevederi care vin in contradictie cu principiile si dispozitiile Constitutiei Romaniei, Conventiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor, Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiatilor, Conventiei Europene a Drepturilor Omului si ale altor documente internationale din sfera drepturilor omului, ratificate de Romania si care fac parte din dreptul intern.

Art. 1 alin.1, in varianta Guvernului, are urmatorul continut : „IIn Romania, statutul de refugiat se acorda, la cerere, strainului care dovedeste ca, in tara sa de origine, are temeri motivate de a fi persecutat pentru considerente de rasa, nationalitate, religie, apartenenta la un anumit grup social sau pentru convingerile sale politice”(subl.n.). In varianta adoptata de Camera Deputatilor, cuvantul „motivate” este inlocuit cu „justificate”, iar cuvantul „convingerile” cu „opiniile”. Art. 1, alineatul 1 din proiectul de lege, in ambele variante vizate de prezenta analiza, contine o definitie vadit restrictiva a notiunii de refugiat, prin aceea ca se refera la proba conditiilor cerute de lege, desi acesta este un aspect al procedurii de obtinere a statutului de refugiat. Nu este corect ca in definitia termenului de refugiat sa fie inclusa, ca o conditie eliminatorie – de plano – proba. Textul art. 1, in varianta Guvernului, contine expresia „temeri motivate”, care nu corespunde terminologiei Conventiei de la Geneva (art.1-A-(2)

(…)

In principiu, toate temerile pot fi motivate, dar statutul de refugiat urmeaza a fi recunoscut numai persoanelor care au temeri intemeiate (aceasta este traducerea corespunzatoare textului – in limba engleza – al Conventiei de la Geneva). Este necesara si completarea textului analizat, in ambele variante, prin adaugarea sintagmei „sau pentru orice alta situatie”, dupa cuvantul „politice”. In acest fel se asigura concordanta textului cu dispozitiile art. 14 din Conventia Europeana: „Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie (subl.n.).” Este firesc sa fie definita complet sfera nediscriminarii, in raport cu diversitatea situatiilor ce pot aparea in practica.

In functie de observatiile de mai sus, propunem urmatoarea formulare a textului alin.1 al art. 1 :

„In Romania, statutul de refugiat se acorda, la cerere, strainului care are temeri intemeiate de a fi persecutat pentru considerente de rasa, de nationalitate, religie, apartenenta la un anumit grup social, pentru opiniile sale politice sau pentru orice alta situatie, in tara sa de origine”.

Art. 3 (2) In formularea Guvernului: „Statutul de refugiat se acorda, in conditiile prevazute la art.1 si 2, si sotiilor sau, dupa caz, sotilor si copiilor minori ai refugiatilor, cu exceptia cazurilor in care aceste categorii de persoane nu se afla in una din situatiile prevazute la articolul 4.” Varianta propusa de Guvern si adoptata de Camera Deputatilor nu este corespunzatoare, intrucat conditioneaza acordarea statutului de refugiat sotului (sotiei) si copiilor persoanei deja recunoscuta ca refugiat de indeplinirea aceleiasi proceduri (prevazuta la art.1-2 din proiectul de lege). De fapt, se pretinde acestora sa faca aceleasi dovezi ca si sotul (sotia) si respectiv parintele lor, desi este cunoscut ca in mod frecvent familia refugiatului nu poate invoca si proba aceleasi motive care au determinat-o sa solicite statutul de refugiat (pentru copii este chiar absurd sa se pretinda a se produce dovezi). Motivul esential al acestora este reunificarea familiei, deci este firesc sa li se acorde statutul de refugiat fara a mai fi supusi procedurii prevazute de art.1-2. In caz contrar, se infrange dreptul lor elementar la viata familiala.

Textul propus de initiator contravine dispozitiilor art.8 alin.1 din Conventia Europeana („Orice persoana are dreptul la respectul vietii sale private si familiale, al domiciliului sau si al corespondentei sale”.). Acelasi text incalca si dispozitiile art. 26 (1) din Constitutia Romaniei „Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata”). Prin textul propus de Guvern sunt nesocotite si principiile egalitatii in drepturi, consacrate in art.16 din Constitutia Romaniei ((1) „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.”) si ale ocrotirii cetatenilor straini, prevazute in art. 18 (1) din Constitutia Romaniei „Cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si alte legi”.

(…)

Este necesara reformularea articolului 2 din proiectul legii, dupa cum urmeaza : „Statutul de refugiat se acorda si sotiilor sau, dupa caz, sotilor si copiilor refugiatului, cu exceptia cazurilor in care aceste categorii de persoane se afla in una din situatiile prevazute la articolul 4.”

(…)

Art. 4 (3) lit. b) – Este necesara adoptarea textului in urmatoarea varianta, acoperitoare a situatiilor diverse ce se pot ivi in practica : „A comis, in afara tarii, inainte de solicitarea acordarii statutului de refugiat, o infractiune grava de drept comun”. Aceasta formulare corespunde celei din art.1, lit.F-a) din Conventia de la Geneva : „ca au comis o crima grava de drept comun in afara tarii de primire, inainte de a fi admise in aceasta ca refugiati”. Nu este necesara prevederea limitei speciale a pedepsei (3 ani), asa cum o impune textul Comisiei, intrucat acesta nu este un criteriu prevazut de legea penala si nu poate fi un reper absolut in stabilirea gravitatii unei infractiuni.

Atat in varianta initiatorului, cat si in cea a Comisiei juridice se adauga – ca motive de neacordare a statutului de refugiat – comiterea unei infractiuni in Romania si anume dupa solicitarea acordarii statutului de refugiat. Aceste cauze nu exista in textul Conventiei de la Geneva. Includerea lor nu se justifica, intrucat sanctiunea pentru asemenea infractiuni trebuie sa fie cea prevazuta de Codul penal roman (dreptul comun in materie) si nicidecum refuzarea statutului de refugiat, care poate antrena chiar pedeapsa cu moartea in tara de origine. Prin mentinerea variantei criticate, se ajunge la incalcarea principiului nulla poena sine lege, prevazut in art. 2 din Codul penal roman („Legea prevede care fapte constituie infractiuni, pedepsele ce se aplica infractorilor si masurile ce se pot lua in cazul savarsirii acestor fapte”.), intrucit, asa cum se cunoaste, in Romania au fost abrogate textele de lege care prevedeau pedeapsa cu moartea.

Art. 4 (3) lit. c) – Atat varianta Guvernului, cat si cea adoptata de Camera Deputatilor contin adaugiri nejustificate fata de textul art. 1, lit. F-c) din Conventia de la Geneva („ca s-au facut vinovate de actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite”.). Prin urmare, referirile la Constitutia Romaniei si la dispozitiile tratatelor (conventiilor) in materie de refugiati trebuie sa fie inlaturate.

Art. 4 (3) lit. e) – Este necesara adoptarea variantei Guvernului, intrucat cea adoptata de Camera Deputatilor(„…prezinta prin comportarea sa ori prin apartenenta la o anumita organizatie sau grupare, o amenintare pentru siguranta nationala sau ordinea publica in Romania” (subl.n.) aduce atingere dreptului de asociere, garantat prin art. 37 alin. 1 din Constitutia Romaniei („Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, sindicate si in alte forme de asociere”). Comportarea (termen foarte general, deci interpretabil), ca si apartenenta la o grupare nu pot constitui, in sine, situatii care sa conduca la refuzul acordarii statutului de refugiat, de plano. Eventual, aceste imprejurari ar putea fi avute in vedere la admiterea cererii solicitantului de azil, alaturi de toate celelalte probe ale cauzei. Varianta adoptata in Camera Deputatilor contravine si dispozitiilor art. 11 alin. 1 din Conventia Europeana („Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a intemeia impreuna cu altii sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale”).

Art. 5 (4) – Camera Deputatilor a adoptat un text care limiteaza masiv, prin discriminare, accesul la procedura solicitarii azilului si goleste de continut insasi notiunea de refugiat.

Art. 5 (4) alin. 2 teza I – Prin textul propus, in ambele variante, se instituie practic o instanta sui generis de preselectie a strainilor care vor sa solicite statutul de refugiat. Strainului care nu poseda documentele pentru trecerea frontierei si viza necesara i se impune obligatia de a dovedi sau a prezenta „indicii ori informatii verosimile ca viata, integritatea corporala sau libertatea ii sunt supuse unei amenintari iminente, potrivit prevederilor art.1 alin.1”, pentru a fi autorizat sa intre in Romania. In mod evident, strainul respectiv va trebui sa prezinte toate acestea in fata unui lucrator din politia de frontiera, care nu este abilitat si nu are nici calificarea necesara pentru a aprecia situatia fiecarui individ in parte. Astfel se legalizeaza o discriminare flagranta intre strainii care poseda documentele pentru trecerea frontierei si cei care nu le poseda. Primii vor supune cererea lor unui organism specializat, beneficiind de o procedura bazata pe principiul contradictorialitatii si de posibilitatea de a-si angaja un aparator calificat, pe cand cei din urma vor fi obligati sa prezinte insasi intemeierea cererii lor unor lucratori din politie, fara a beneficia de vreuna din garantiile unui proces echitabil. Lor li se va refuza de fapt chiar accesul pe teritoriul Romaniei, sanctiune care contravine dispozitiilor art. 31-33 din Conventia de la Geneva si care, prin efectele sale, echivaleaza cu masura returnarii sau expulzarii.

Lipsa documentelor si a vizei nu trebuie sa constituie motive pentru privarea strainului de dreptul de a cere azil in Romania. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in mod obiectiv, solicitantii de azil nu pot avea intotdeauna aceste acte asupra lor. Prin textele criticate sunt clar incalcate principiul nediscriminarii (art. 16 din Constitutia Romaniei si art. 14 din Conventia Europeana) si dispozitiile art.19 alin. 3 din Constitutia Romaniei („Expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie”.). Sunt clar incalcate si dispozitiile art. 6 si 13 din Conventia Europeana, privind dreptul la un proces echitabil si respectiv dreptul la un recurs efectiv.

Art. 5 (4) alin. 2 teza II – Este necesara completarea textului, in varianta adoptata de Camera Deputatilor, adaugand, dupa cuvantul „valabile”: „sau nu au nici un fel de documente”. De altfel, existenta unor documente care nu sunt valabile echivaleaza practic cu lipsa documentelor si este discriminatoriu sa nu fie permis accesul strainilor in tara in ambele situatii. De asemenea, se impune stabilirea unui termen de cel putin 30 de zile pentru prezentarea la autoritatile aratate in alin. 1. Acest interval este rezonabil pentru un strain, care nu se poate orienta foarte rapid intr-un mediu necunoscut. Este necesara includerea unui alineat final al art. 5 care sa prevada ca solicitantii de azil care intra pe teritoriul Romaniei fara documente legale sau prin alte locuri in afara celor stabilite, ori se gasesc pe teritoriul Romaniei fara documente legale, nu vor suporta rigorile legii din acest motiv, sub rezerva prezentarii lor la autoritatile competente in termenul prevazut la art. 5 alin 2. Aceste dispozitii sunt imperios necesare, fata de continutul Legii nr. 56 din 4 iunie 1992 privind frontiera de stat a Romaniei:

Art. 62 – „Persoanelor care se deplaseaza sau desfasoara anumite activitati in apropierea frontierei de stat le este interzis: a) sa treaca frontiera de stat fara documente legale sau cu documente legale prin alte puncte in afara celor stabilite.”

Art. 65 – „Intrarea sau iesirea din tara prin trecerea frauduloasa a frontierei de stat constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani.”

(…)

Art. 7 (6) alin. 2 – Se impune inlaturarea dispozitiilor privind stabilirea obligatorie a locului de resedinta al solicitantului de azil si retinerea documentului de identitate prezentat de catre solicitantul de azil, intrucat ele contravin prevederilor – art. 25 din Constitutia Romaniei, care garanteaza libertatea de circulatie (1) „Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitarii acestui drept.

(2) Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra, precum si de a reveni in tara”;

– art. 18 alin. 1 din Constitutia Romaniei, din care rezulta ca cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si de alte legi.

– in acelasi sens ne referim si la dispozitiile art. 2 pct. 1 din Protocolul aditional nr. 4 al Conventiei Europene („Oricine se afla legal pe teritoriul unui Stat are dreptul de a circula liber si de a-si alege liber resedinta pe acest teritoriu”).

Este necesara completarea textului si in sensul ca statul roman suporta cheltuielile aratate in art. 7 (6) alin. 2, pentru a asigura solicitantului de azil un drept la aparare efectiv si nu doar formal. De vreme ce solicitantul de azil nu are mijloacele financiare necesare pentru a se deplasa cu ocazia dezbaterii cererii sale (interviul, in fata comisiei) si respectiv a contestatiei sale, daca nu i se va acorda acest ajutor material el va fi lipsit de o componenta esentiala a dreptului la aparare – prezenta in fata instantelor care ii hotarasc soarta (art. 24 din Constitutia Romaniei; art. 85 Cod procedura civila, care prevede : „Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decat dupa citarea sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel”).

(…)

Art. 8 (7) alin. 2 – Este necesar sa se precizeze, in text, ca termenul de 10 zile curge de la primire (este vorba de primirea cererii si a documentelor aferente), pentru a nu se crea posibilitatea unor abuzuri (cele 10 zile pot curge de oricand, daca nu se precizeaza punctul de inceput al termenului). De asemenea, trebuie eliminat dreptul de apreciere al organelor mentionate in art. 5 cu privire la actele pe care acestea le trimit comisiei. In text urmeaza sa fie prevazuta obligatia acestor organe de a trimite toate actele depuse de catre solicitantul de azil, acte asupra utilitatii carora se va pronunta comisia, ca organism legal abilitat sa faca aceasta selectie, deci sa aprecieze probele cauzei. Totodata, este legal si echitabil sa se prevada posibilitatea solicitantului de azil de a depune acte in sprijinul cererii sale si cu ocazia prezentarii sale la comisie, pentru intervievare, intrucat este plauzibila procurarea probelor pana in momentul dezbaterii cererii sale, data fiind si dificultatea de a obtine asemenea documente, dupa ce a parasit tara sa de origine. In acest sens ne referim la dispozitiile art. 167 alin. 1-2 Cod de procedura civila („Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii, afara de cazul cand ar fi primejdie ca ele sa se piarda prin intarziere./Ele vor fi administrate inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului”.).

(…)

Art. 9 (8) lit. c) – Trebuie sa se specifice care anume sunt organele cu atributii in acordarea statutului de refugiat pentru a nu genera confuzii si posibile abuzuri.-

(…)

Art. 10 (9) lit. c), d), e) cuprind situatii de excludere alternative care nu exista in Conventia de la Geneva, deci care trebuie inlaturate din textul art.10. Este necesara eliminarea acestor dispozitii pentru ca ele instituie o discriminare, pe care Conventia de la Geneva nu o prevede (art. 1 din Conventia de la Geneva este edificator).

Art. l0 (9) lit. c) – Se impune adoptarea variantei votate in Camera Deputatilor, intrucat nefurnizarea unor informatii sau date, din nestiinta sau dintr-o eroare in comunicare, nu sunt imputabile solicitantului statutului de refugiat si nu este legal si nici just sa fie sanctionat pentru aceasta. Aceeasi solutie o impune si principiul nediscriminarii (art. 16 alin. 1 si art. 18 alin. 1 din Constitutia Romaniei si art. 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului).

(…)

Art. 11 (10) – De vreme ce aprobarea sau respingerea cererii se dispune prin hotarare motivata, este firesc ca insasi hotararea sa fie comunicata persoanei in cauza, ca o garantie elementara a unei proceduri corecte, in sensul art. 6 din Conventia Europeana. Numai in acest fel se respecta principiul nediscriminarii (art. 16 alin. 1 si art. 18 alin. 1 din Constitutia Romaniei), ca si dreptul la aparare al solicitantului de azil (art. 24 din Constitutia Romaniei), care sunt garantate pentru cetatenii romani prin dispozitiile art.266 alin. final Cod de procedura civila („Hotararea se va comunica partilor, in copie, in cazul cand aceasta este necesar pentru curgerea unui termen de exercitarea unei cai ordinare de atac”).

De altfel, conform art. 12 din proiectul legii, hotararea insasi este cea impotriva careia se poate formula contestatie, deci este firesc ca tocmai aceasta sa fie adusa la cunostinta persoanelor interesate si nu o simpla „comunicare”. Este nelegal si duce la pierdere de timp inutila sa se alcatuiasca separat un alt inscris, pe langa hotarare.

(…)

Art. 12 (11) alin. 1 – Comisia care analizeaza initial cererea petentului este asimilata unei prime instante, deci unui prim grad de jurisdictie, este unica si reprezinta un organism central de rang ministerial. Prin urmare este legal si eficient ca instanta competenta sa judece contestatia sa fie Curtea de Apel pe raza careia isi are sediul comisia. In cadrul acestei instante urmeaza sa fie creata o sectie destinata numai acestui gen de cauze. In acest sens ne referim la dispozitiile similare din art. 3-1 din Codul de procedura civila si din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59 din 23 iulie 1993. Centralizarea solutionarii acestor cauze si specializarea judecatorilor sunt garantii reale pentru o buna administrare a justitiei, in raport cu noutatea si gradul sporit de dificultate al unor asemenea cauze. In varianta adoptata in Camera Deputatilor se prevede si participarea unui reprezentant al Parchetului. Consideram ca este inutila aceasta din urma dispozitie, deoarece un tribunal in complet de doi judecatori este o garantie suficienta pentru pronuntarea unei solutii legale si temeinice in cauza.

Art. 12 (11) alin. 2 – Termenul de numai cinci zile lucratoare pentru formularea contestatiei reduce considerabil posibilitatea efectiva a petentului de a-si pregati apararea in mod corespunzator. Un astfel de termen vine in contradictie cu art. 6 alin. 3, lit. c) din Conventia Europeana („Orice acuzat are, in special, dreptul: sa se apere el insusi sau sa beneficieze de asistenta unui aparator ales si, daca nu are mijloacele de a plati un aparator, sa poata fi asistat gratuit de catre un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer”.) si cu art. 24 din Constitutia Romaniei „(1) Dreptul la aparare este garantat; (2) In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

De asemenea, nu este foarte clar ce inseamna „cinci zile lucratoare” si cum se realizeaza comunicarea hotararii „potrivit legii”, fapt care genereaza confuzii si posibile abuzuri. Se impune inlocuirea termenului de 5 zile cu termenul de 15 zile, prevazut in art. 284 alin. 1 si art. 301 Cod de procedura civila.

(…)

Art. 12 (11) alin. 5 – Si termenul de numai 24 de ore prevazut pentru a cere reexaminarea sentintei este excesiv de scurt, fiind chiar mai mic decat unele termene similare in materie contraventionala. Se instituie astfel, intr-o materie importanta, o adevarata procedura de urgenta.

(…)

Intreg continutul art. 12 contravine si dispozitiilor art. 13 din Conventia Europeana, deoarece nu instituie o cale de atac efectiva, cu respectarea tuturor garantiilor procedurale ale unui proces echitabil.

Art. 13 (12) alin. 2 – Propunem reformularea textului dupa cum urmeaza: „O noua cerere […] poate fi depusa numai cand au disparut motivele care au determinat respingerea ei, daca erau din cele enumerate in art. 10, sau, in caz contrar, numai cand situatia de fapt sau temeiurile de drept invocate in cererea petentului s-au schimbat”. Textul proiectului de lege este restrictiv in mod nejustificat, deoarece o cerere poate deveni admisibila nu numai atunci cand au disparut motivele care au determinat respingerea ei, ci si atunci cand au aparut noi situatii (motive) in fapt sau in drept.

(…)

Art. l4 (13) lit. d) – Este imperios necesar ca refugiatilor care nu dispun de venituri sau au venituri modice sa li se asigure asistenta medicala gratuita si o locuinta, fie si intr-un camp destinat solicitantilor de azil. Aceste masuri sunt o minima garantie legala pentru o minoritate vadit defavorizata in conditiile dificile ale adaptarii intr-o societate necunoscuta. Varianta adoptata de Camera Deputatilor exclude aceasta masura de protectie elementara.

(…)

Art. 16 (15) lit. f) – Este necesar ca renuntarea la statutul de refugiat, act cu consecinte foarte grave, sa se realizeze prin declaratie autentificata la notariat, pentru a se asigura o garantie legala impotriva oricaror posibile abuzuri.

(…)

Art. 20 (19) alin. 2 – Cuvantul „trimis” va trebui inlocuit cu „expulzat sau returnat”, pentru a se respecta art. 19 din Constitutia Romaniei, care prevede „(2) Cetatenii straini si apatrizii pot fi extradati numai in baza unei conventii internationale sau in conditii de reciprocitate. (3) Expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie.” In mod evident, in varianta actuala a proiectului legii se eludeaza dispozitiile constitutionale mai sus citate, pentru ca:

– in Constitutie nu exista masura „trimiterii”, care ar fi o a treia posibilitate de indepartare a unui strain sau apatrid de pe teritoriul Romaniei;

– recurgand la cuvantul „trimitere”, se poate face abstractie de cerinta imperativa a Constitutiei, ca o masura atat de grava sa fie dispusa si cenzurata de catre justitie;

– cea mai buna dovada in acest sens este ca nu se prevede vreo cale de atac impotriva masurii „trimiterii”.

In varianta actuala, textul analizat contravine flagrant si art.32-33 din Conventia de la Geneva.

(…)

Art. 21 (20) alin. 1 – Limitarea de 5 ani si apoi de cate 3 ani (respectiv 3 ani si 2 ani, in varianta adoptata de Camera Deputatilor), pentru prelungirea statutului de refugiat, excede textul Conventiei de la Geneva, care nu prevede asemenea restrictii. Aceasta limitare conduce la o stare de insecuritate (tortura morala) a refugiatilor, pe de o parte, iar pe de alta parte poate genera abuzuri in legatura cu prelungirea acordarii statutului de refugiat. In acest sens ne referim la art.3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului : „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

(…)

Este de remarcat ca proiectul legii nu reglementeaza o serie de situatii foarte importante, legate de statutul juridic al refugiatilor, desi toate acestea sunt prevazute in Conventia de la Geneva: – proprietate mobiliara si imobiliara (art. 13 Conventia de la Geneva); – proprietate intelectuala si industriala (art. 14); – drepturi de asociere (art. 15); – facilitati acordate refugiatilor in conditiile art. 17-19; – locuinte (art. 21); – taxe fiscale (art. 29); – transferul bunurilor (art. 30); – refugiati aflati ilegal in tara de primire (art. 31 – foarte important, in raport cu dispozitiile art. 5 alin. 2 din proiectul legii, dar si cu practica organelor politiei de frontiera din Romania de a retine si aresta pe solicitantii de azil, respectiv de a le forma dosare penale, pe motivul intrarii lor ilegale in tara). Este absolut necesara reglementarea tuturor acestor situatii, pentru a nu se crea camp liber de actiune arbitrariului si eventualelor abuzuri impotriva acestor drepturi ale refugiatilor, recunoscute de statul roman prin ratificarea Conventiei privind statutul refugiatilor (Geneva 1951) si a Protocolului sau aditional.

Noiembrie 1995″

2. Asistenta juridica acordata de APADOR-CH refugiatilor si solicitantilor de azil

In anul 1995 aceasta activitate a fost realizata ca un program distinct al APADOR-CH. Problemele cele mai importante solutionate in cadrul programului in discutie au fost urmatoarele :

a) asistenta acordata in cursul procedurii pentru obtinerea statutului de refugiat, care s-a desfasurat in trei etape distincte:

– in perioada premergatoare depunerii cererii de azil: completarea chestionarelor necesare la CRPM, furnizarea informatiilor necesare la intervievare si a celor privind protectia oferita de Inaltul Comisariat pentru Refugiati;

– in perioada dintre depunerea cererii si luarea deciziei de catre CRPM privind obtinerea statutului de refugiat: pentru prelungirea legitimatiei provizorii de solicitant de azil, obtinerea permisului de munca, posibilitatea obtinerii cetateniei etc.;

– in perioada ulterioara deciziei pozitive sau negative a CRPM: furnizarea informatiilor necesare privind drepturile si obligatiile ce decurg din statutul de refugiat, respectiv asistenta pentru redactarea si depunerea contestatiei impotriva deciziei – la CRPM – si apoi redactarea si depunerea actiunii in justitie la Curtea de Apel Bucuresti- Sectia Contencios Administrativ; asistenta pentru obtinerea prelungirii vizei temporare de sedere sau reinnoirii legitimatiei provizorii;

b) asistenta acordata in diverse alte domenii: dobandirea cetateniei romane, obtinerea permiselor de munca, inregistrarea tardiva a nasterii copiilor, efectuarea studiilor in Romania, regimul legal al asistentei medicale, stabilirea domiciliului copiilor;

c) asistenta acordata solicitantilor de azil aflati in zona de tranzit din aeroportul Otopeni a vizat mai multe situatii:

– cetateni straini care au solicitat statutul de refugiat anterior detinerii lor in zona de tranzit sau ulterior acestui moment;

– problema de drept ivita in practica abuziva a autoritatilor referitoare la statutul persoanelor aflate in aceasta zona, politia de frontiera sustinand ca aceste persoane nu sunt private de libertate, dar nici nu li se ingaduie sa paraseasca zona, intrucat ar fi „la dispozitie”;

– in aceste cazuri, in mod evident este vorba despre o detinere nelegala, situatie care este primul pas catre o viitoare expulzare a solicitantului de azil, cu incalcarea dispozitiilor art. 23 din Constitutia Romaniei care prevad ca expulzarea este o masura exclusiv judiciara (autoritatile sustin ca persoanele respective sunt retrimise in tara de origine si nicidecum expulzate, desi nu exista o asemenea masura in actualul sistem legal din Romania);

Datorita asistentei legale acordata solicitantilor de azil aflati in aceasta zona, in doua cazuri a fost impiedicata expulzarea acestora in tara lor de origine, obtinandu-se doar trimiterea in terte tari considerate sigure, pe baza principiului de non-refoulement (art. 32, 33 din Conventia de la Geneva). De asemenea, APADOR-CH a intreprins misiuni de investigare in zona de tranzit a aeroportului Otopeni, in urma carora a elaborat rapoarte trimise autoritatilor romane.

d) asistenta judiciara privind solicitantii de azil contravenienti la Legea nr. 61/1991 s-a concretizat prin invocarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 16 alin. 6 din Legea 61/1991 privind transformarea cuantumului amenzii in zile de inchisoare contraventionala potrivit proportionalitatii de 300 de lei pentru o zi de inchisoare, in conditiile in care cuantumul amenzilor in materie a fost substantial majorat, fara schimbarea raportului mai sus aratat (dosarele nr. 3497, 3786, 3787/1995 Judecatoria sectorului 4);

e) asistenta acordata in procese penale (dosar nr. 2248/1995 la Judecatoria sectorului 1 privind trimiterea in judecata a inculpatului A.K. pentru infractiunile de fals, uz de fals si trecere frauduloasa a frontierei, art. 288, 291 Cod Penal si art. 65-68 din legea 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei – aceasta din urma acuzatie fiind facuta in contradictie cu clauza de impunitate prevazuta in art.33 din Conventia de la Geneva).

Activitatea APADOR-CH, in cadrul Programului de asistenta juridica pentru solicitantii de azil si refugiati din Romania, a realizat o premiera din punct de vedere juridic, intrucat:

– a promovat pentru prima data actiuni in justitie avand ca obiect anularea deciziilor negative ale CRPM si obligarea acestora sa emita decizii prin care sa recunoasca statutul de refugiat persoanelor in cauza;

– a utilizat pentru prima data in acest scop dispozitiile Legii nr. 29/1990 a Contenciosului Administrativ, pornind de la aprecierea, care s-a dovedit a fi corecta, ca deciziile CRPM sunt acte administrative individuale susceptibile de a fi cenzurate de catre instantele de judecata in virtutea principiului liberului acces la justitie (art. 21 din Constitutia Romaniei) si a notiunii de proces echitabil astfel cum rezulta din dispozitiile art. 6 alin. 1 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului;

– a obtinut pentru prima oara recunoasterea de catre Curtea de Apel Bucuresti – Sectia Contencios Administrativ in dosarele nr. 570 si 571 /1995, prin incheierea din 23.06.1995 a competentei instantelor de judecata de a se pronunta asupra deciziilor CRPM (prin respingerea exceptiei de necompetenta invocata de catre CRPM in aceste litigii).

Trebuie subliniat faptul ca CRPM invoca in continuare, in litigiile privind obtinerea statutului de refugiat, necompetenta instantelor de judecata, cu motivarea dedusa din dispozitiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 in sensul ca deciziile CRPM sunt acte de guvernamant nesusceptibile de a fi cenzurate judiciar (exemplificam prin dosarele nr. 1121, 1122, 1147, 1148 si 1332/1995 ale Curtii de Apel Bucuresti – Sectia Contencios Administrativ). Desigur ca CRPM se bazeaza si pe imprejurarea ca in sistemul de drept roman nu functioneaza regula precedentului judicicar, iar incheierea din 23.06.1995 (dosarele nr.570, 571/1995) are valoare relativa raportata doar la speta in care s-a pronuntat.

In realizarea programul, APADOR-CH a colaborat cu Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati si cu organizatii internationale care se preocupa de statutul refugiatilor, ECRE (participarea reprezentantilor asociatiei la intalnirile periodice privind situatia solicitantilor de azil si a refugiatilor) si ELENA (in principal prin schimbul de informatii si corespondenta purtata). O colaborare incipienta a fost realizata cu SIRDO si GRADO, organizatii interne de drepturile omului, prin informari reciproce si trimiterea pentru asistenta specifica a solicitatilor de azil (SIRDO – asistenta sociala si GRADO – integrare).

La finele anului 1995 s-a desfasurat la sediul APADOR-CH o reuniune a organizatiilor non-guvernamentale care activeaza in domeniu sau sunt interesate sa desfasoare o activitate in acest sens (APADOR-CH, SIRDO, GRADO, AIDROM, SALVATI COPIII, Asociatia Fetelor Ghid din Romania, BIMP, AAPADO). Concluzia acestei reuniuni a fost necesitatea intensificarii colaborarii si coordonarii activitatii privind solicitantii de azil si refugiatii, pentru inceput prin semnarea unei conventii de cooperare (sistem informal), datorata complexitatii crescande a problemelor specifice, ca si amplificarii ecoului social al actiunilor de lobby si advocacy in raport cu autoritatile guvernamentale. De asemenea, s-a stabilit ca un prim exercitiu de colaborare sa se realizeze un material comun si o conferinta de presa privind propunerile de amendare a proiectului legii privind statutul si regimul refugiatilor.

3. Investigatii ale APADOR-CH

APADOR-CH a vizitat in mai multe randuri locurile de detentie din Aeroportul international Otopeni, consemnand constatarile sale in rapoarte ce au fost transmise autoritatilor romane, presei, altor organizatii neguvernamentale interesate de protectia refugiatilor.

„Raport asupra vizitelor efectuate la aeroportul Otopeni in zilele de 23 si 27 decembrie 1994

1. Doi reprezentanti ai APADOR-CH s-au deplasat, in doua randuri, la aeroportul Otopeni pentru a constata tratamentul aplicat cetatenilor straini aflati in custodia autoritatilor romane de frontiera.

Din informatiile primite de la Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati a rezultat ca, aproximativ din luna noiembrie 1994, in aeroportul Otopeni, functiona un spatiu de cazare pentru strainii aflati in tranzit sau pentru cei al caror statut devenise incompatibil cu ramanerea lor pe teritoriul Romaniei. Descrierea conditiilor precum si tratamentul aplicat strainilor, faceau din acest spatiu un veritabil loc de detentie. Se impunea deci verificarea acestor informatii si clarificarea, impreuna cu autoritatile competente, a statutului acestui spatiu.

Pe parcursul celor doua vizite s-a discutat cu dl. maior Nicu Vaduva, de la politia de frontiera, cu dl. colonel Munteanu, comandantul politiei de frontiera din aeroportul Otopeni, cu domnii colonei Dinu si Tudor, din Directia Pasapoarte si Politia de Frontiera a Ministerului de Interne.

2. Situat in zona neutra a aeroportului, in afara teritoriului Romaniei, spatiul de „cazare”, cum este considerat de catre politia de frontiera, este compus din doua camere, un coridor de trecere si doua grupuri sanitare cu dus. Exista paza militara iar camerele sunt incuiate, ceea ce sugereaza mai degraba un loc de detentie. Una din incaperi, ce serveste de dormitor, este prevazuta cu 13 paturi suprapuse, dar pe data de 23 decembrie, in momentul primei vizite, acolo se aflau 18 persoane, de cele mai diverse nationalitati: pakistaneza, indiana, egipteana, marocana, irakiana, palestiniana, kurda.

Prin suprapopulare, precaritatea aerisirii si curateniei locului, ale grupului sanitar, precum si prin starea asternuturilor, acest spatiu nu respecta normele de igiena impuse locurilor de detentie ori spatiilor de cazare. Conform declaratiilor celor inchisi acolo, asternuturile nu se schimba nici cu regularitate si nici macar atunci cand se schimba locatarii. Curatenia zilnica se face de catre o femeie de serviciu din personalul aeroportului, dar nu dureaza mai mult de cinci minute.

In privinta hranei, functioneaza o masura de data recenta: cei inchisi acolo primesc cate doua mese reci pe zi, constand in cate o gustare TAROM standard. Noua dintre cei aflati acolo erau musulmani si s-au plans de faptul ca li se serveste carne de porc. Aproape toti au afirmat ca portiile sunt prea mici.

In general, persoanele retinute la aeroportul Otopeni nu sunt scoase la aer, ci doar in incinta salii de tranzit atunci cand acolo nu se afla pasageri, ocazie cu care li se permite sa dea un telefon de cateva minute.

Asistenta medicala nu este regulata, cabinetul din incinta aeroportului acordand consultatii numai contra cost. Strainii aflati in detentie sunt vazuti de medic doar in cazurile grave si la solicitarea politiei de frontiera. In momentul primei vizite am retinut doua cazuri de straini prezentand leziuni infectate sau datorate unor boli evolutive, cazuri ce in opinia noastra nu ar justifica detinerea lor in acelasi loc cu ceilalti si care ar impune tratarea lor in spitale specializate din Bucuresti: Vir Chand, cetatean indian, prezenta leziuni infectate la un picior, capatate, dupa afirmatiile sale, in urma relelor tratamente aplicate de politia de frontiera din aeroportul Timisoara, unde fusese retinut inainte de a fi transferat la Bucuresti; Kulwinder, cetatean indian, prezenta pe corp leziuni, datorate, dupa unii din politistii de frontiera, unei blenoragii netratate, pe care insa medicul chemat intr-un tarziu le-a depistat ca fiind provocate de raie. Unii dintre cei aflati acolo nu poseda in bagajul propriu nici macar minimul necesar pentru asigurarea igienei personale, cum ar fi periute si pasta de dinti, sapun, instrumente de ras, detergent, iar in locul prosoapelor folosesc lenjeria de corp.

3. 17 din cei care se aflau in spatiul de cazare de pe aeroportul Otopeni fusesera gasiti pe teritoriul Romaniei, fie cu vize de sedere expirate, fie fara pasapoarte ori documente care sa ateste faptul ca au solicitat azil. Procedura de aducere, valabila in majoritatea cazurilor, este urmatoarea: sunt gasiti fara acte sau fara acte in regula de agenti de politie, sunt retinuti pentru 24 de ore la sectia de politie, apoi predati Directiei Pasapoarte si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne, care ii trimite la aeroportul Otopeni. Numai doi solicitasera azil pe durata sederii lor in Romania, fara a primi insa raspuns pana in momentul celor doua vizite ale reprezentantilor APADOR-CH.

Talaoui Abdelilah, cetatean marocan si un cetatean egiptean care nu si- declinat identitatea, ne-au relatat faptul ca s-au aflat in Romania pentru a lucra, fara insa a indeplini conditiile legale. Amandoi au fost retinuti de politie in afara domiciliului lor, fiind apoi adusi in aeroport fara a fi informati asupra a ce urmeaza sa li se intample. Nu li s-a dat posibilitatea sa-si rezolve situatia bunurilor aflate la domiciliu si nici sa justifice provenienta acestora. Cetateanul egiptean a afirmat ca sumele de bani in lei si dolari aflate asupra sa au fost confiscate de catre politisti, fara a reiesi clar daca acestia au eliberat vreo chitanta. Conform propriilor declaratii, nici unul dintre ei nu a fost adus in fata unui magistrat si nici nu a luat legatura cu un avocat.

4. Din discutiile purtate cu ocazia celor doua vizite, s-au retinut urmatoarele explicatii ale ofiterilor de la politia de frontiera si de la Directia de Pasapoarte:

– destinatia initiala a acestui spatiu, conform celor declarate de colonelul Munteanu si de maiorul Vaduva, este de a gazdui pe cei ce nu pot intra, din diferite motive, pe teritoriul Romaniei, in asteptarea repatrierii. In prezent, spatiul este ocupat de cetateni straini fara acte in regula, adusi de pe teritoriul Romaniei, dupa ce au fost retinuti de politie.

– masurile referitoare la privarea de libertate au fost luate in urma presiunii autoritatii aeroportuare, proprietarul cladirii, si a comportamentului violent al unora dintre strainii adusi acolo; Ministerul de Interne incepuse construirea unui spatiu de detentie in afara cladirii aeroportului, lucrarile fiind insa stopate in prezent.

– oficialii cu care s-a discutat au negat in permanenta ca strainii adusi acolo s-ar afla in detentie si deci, si-au declinat orice responsabilitate fata de acestia, in ceea ce priveste mancarea, asistenta medicala, igiena locului precum si igiena personala. Solutia actuala se datoreaza numai bunavointei politiei de frontiera, in vreme ce carentele se datoreaza numai lipsei de fonduri.

– Directia Pasapoarte considera ca masura aducerii in aeroport a strainilor si expulzarea lor ulterioara, hotarata de ministrul de interne si nu de un judecator, este perfect legala, Legea 25/1969 oferind temeiul legal; tot aceeasi sursa a specificat ca sumele de bani confiscate de la strainii ce urmeaza a fi expulzati, pot fi recuperate dupa ce acestia ajung in tara de destinatie, prin negocieri cu reprezentantele diplomatice ale Romaniei.

– tot de la Directia Pasapoarte am aflat ca, pentru returnarea in tara de origine a strainilor fara pasapoarte sau cu pasapoarte false este nevoie de un timp indelungat (pentru India, de exemplu, se asteapta cel putin 4 luni); aceasta presupune ca strainii respectivi petrec o lunga perioada de timp in aeroportul Otopeni, in conditiile deja descrise.

5. Concluzii:

Din constatarea situatiei de fapt precum si din discutiile purtate pe parcursul celor doua vizite cu oficialitati din comandamentul politiei de frontiera din aeroportul Otopeni, precum si din Directia Pasapoarte si a Politiei de Frontiera, a rezultat ca:

– strainii care nu au acte in regula, deci nu mai pot ramane pe teritoriul Romaniei, sunt adusi in aeroportul Otopeni impotriva dorintei lor; nu pot parasi aeroportul decat in momentul imbarcarii lor pe un avion; sederea in aeroportul Otopeni se petrece intr-un spatiu incuiat si pazit. Aceste elemente arata clar ca persoanele in discutie se afla in stare de detentie, lucru contestat in mod repetat de autoritatile cu care am stat de vorba. Situatia este cu atat mai grava, cu cat nu sunt respectate procedurile stabilite de legislatia penala in ceea ce priveste regimul detentiei;

– conditiile inumane in care strainii respectivi petrec, uneori chiar perioade indelungate de timp in aeroportul Otopeni, se datoreaza in mare parte refuzului Ministerului de Interne si a organismelor subordonate acestuia de a admite starea de detentie in care se afla persoanele in cauza; nerecunoasterea starii de detentie a condus la nealocarea de fonduri pentru necesitatile vitale ale persoanelor aflate in custodie in aeroportul Otopeni;

– Legea nr. 25/1969 privind regimul strainilor prevede in art. 21 ca strainii vinovati de a nu se fi conformat prevederilor legale ce ii privesc, vor fi expulzati printr-un ordin al ministrului de Interne; aceasta procedura administrativa se mai aplica si astazi, desi se afla in vadita contradictie cu art.19 (3) al Constitutiei Romaniei, adoptata in 1991, care mentioneaza faptul ca „expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie”. Consideram ca, de vreme ce textul constitutional nu se limiteaza doar la expulzarea pronuntata de un judecator ca masura complementara intr-un proces penal, orice actiune de scoatere in afara tarii a unui cetatean strain, deci de expulzare, trebuie sa fie decisa de un judecator, in cadrul unui proces corect. Decizia de expulzare, pronuntata de un organ administrativ, poate fi atacata in justitie si in momentul de fata. Este greu de crezut insa ca o persoana aflata in detentie in aeroportul Otopeni, ar putea sau ar avea mijloacele sa declanseze un proces pe care sa-l continue chiar si dupa ce el nu se mai afla in Romania;

– in cazurile de straini trimisi la aeroportul Otopeni, carora li se confisca de politie diverse sume de bani, procedura de recuperare a acestor bani de catre pagubasi este extrem de greoaie, implicand ambasade si reprezentante romanesti peste hotare.

5 ianuarie 1995″

*

„Raport privind vizitarea locurilor de detentie din aeroportul Otopeni

1. Un reprezentant al APADOR-CH s-a deplasat la aeroportul Otopeni pentru a constata tratamentul aplicat cetatenilor straini aflati in custodia autoritatilor romane de frontiera. La vizita a mai participat un reprezentant al Forschungsgesellschaft Flucht und Migration, organizatie neguvernamentala cu sediul la Berlin.

Trebuie mentionat ca locul de detentie din aeroportul Otopeni a mai fost vizitat de APADOR-CH in doua randuri, pe 23 si 27 decembrie 1994, semnaland neajunsurile constatate autoritatilor competente, respectiv Politiei de frontiera Otopeni si Directiei Pasapoarte si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne.

2. Fata de conditiile de detentie constatate cu ocazia celor doua vizite anterioare, nu a fost remarcata nici o imbunatatire. Astfel, in primul rand cei care se afla in locurile de detinere nu se bucura de libertate de miscare; incaperile au fost descuiate in prezenta noastra, politia de frontiera invocand aceleasi motive de securitate in incinta aeroportului. Am remarcat aceeasi precaritate in aplicarea normelor de igiena. Cei inchisi au reclamat lipsa apei calde, furnizata uneori dimineata, in cantitati total insuficiente. Hrana continua sa fie distribuita in ratiile si compozitia deja constatate in vizitele anterioare: zilnic, 2 gustari standard tip TAROM; am constatat si prezenta carnii de porc, motiv pentru care musulmanii sunt uneori obligati sa respinga gustarile, si asa in cantitati insuficiente pentru hrana unui om matur. Asistenta medicala este ocazionala, si numai cand cazurile devin foarte serioase.

Strainii detinuti in acest spatiu provin din urmatoarele tari: China, Nigeria, India, Iraq, Pakistan. Doua femei si un copil in virsta de 2 ani ocupa una din cele doua camere de detentie.

3. Cazuri critice

– Jamila Karim, cetatean irakian de nationalitate kurda, detinuta impreuna cu fiica ei in virsta de 2 ani, Savo Sabbah, in vederea returnarii in Turcia. Dupa propriile declaratii a avut statut de refugiat in Suedia, pana cand, dupa conflictul din Golf, a decis impreuna cu sotul si cei trei copii sa se repatrieze, in speranta ca situatia din Irak s-a imbunatatit. Persecutiile din tara sa au continuat, sotul impreuna cu doi copii ai lor fiind ucisi de armata irakiana, ea insasi fiind ranita la cap. In urma cu aproape un an, a decis sa paraseasca Irakul, calatorind in Turcia; spera sa ajunga in Suedia, dar ambasada Suediei in Turcia a refuzat sa-i elibereze o viza. Sustine ca in urma cu aproximativ 3 luni a intrat in Romania cu o viza de sedere valabila o luna; a ramas in Romania si dupa expirarea vizei, timp in care nu a solicitat azil. In dimineata zilei de 27 martie, in jurul orei 6:00, politia a ridicat-o de la domiciliu si a dus-o, impreuna cu copilul, intr-un loc pe care nu il poate identifica, unde a fost tinuta o zi si jumatate. Pe data de 28 martie a fost adusa in aeroport in vederea returnarii in Turcia. Se teme pentru viata ei si a copilului si doreste sa solicite azil in Romania. Atat ea cat si copilul sunt bolnave. Persoane din jurul ei au afirmat ca si-a pierdut cunostinta in urma unei stari de iritare maxima. Jamila Karim a declarat ca doreste sa solicite azil in Romania si a fost sfatuita sa se adreseze, intr-o prima instanta, autoritatilor romane de frontiera.

4. Solicitanti de azil aflati in detentie

– Birchand Kala, cetatean indian, se afla in detentie in aeroportul Otopeni de aproximativ 4 luni; este solicitant de azil si declara ca nu a mai fost niciodata in Romania. A inaintat cererea de azil politiei de frontiera din aeroportul Otopeni. Se teme ca autoritatile romane l-ar putea returna.

– Fuad Ali Tahar Lapdani, cetatean irakian, a tranzitat Bucurestiul cu destinatia Stockholm, unde a solicitat azil. A fost returnat de autoritatile suedeze in vederea intrarii la Bucuresti in procedura de azil. A formulat o cerere pe data de 30 ianuarie, pe care a inminat-o politiei de frontiera. De atunci nu a primit nici un raspuns, nefiind lasat sa intre pe teritoriul Romaniei.

– Usama Muhammad Amin, cetatean irakian, nationalitate kurda, a intrat fraudulos in Romania pe data de 28 ianuarie, ascuns intr-un camion TIR. Sustine ca a contactat biroul UNHCR in vederea solicitarii de azil, avand fixata o intalnire pentru data de 29 martie. Pe 28 martie este retinut de politie; sustine ca, in ciuda opozitiei sale, a fost dus la ambasada Irakului pentru o confruntare cu personalul irakian, loc in care a fost fotografiat. In cele din urma a fost dus la aeroport in vederea returnarii in Irak.

5. Referitor la cetatenii romani repatriati din tari cu care Romania a incheiat acorduri bilaterale in acest sens, dl. Andrei Munteanu, comandantul PCTF Otopeni ne-a declarat urmatoarele:

– sosirea repatriatilor romani se face fie pe aeroportul Otopeni, fie pe aeroportul Baneasa, recent deschis zborurilor internationale;

– tratamentul aplicat persoanelor posesoare de pasapoarte romanesti valabile este acelasi cu tratamentul aplicat oricarui cetatean roman, la revenirea din calatorie;

– cetatenii romani repatriati care nu poseda pasapoarte valabile sunt opriti in zona de frontiera (in locul in care se afla ghiseele de verificare a pasapoartelor si care nu sunt destinate asteptarii) in vederea unor verificari; este contactat Serviciul evidenta populatiei din Ministerul de Interne si, in cazul in care acesta confirma cele declarate de cetateanul roman repatriat, politia de frontiera elibereaza o adeverinta provizorie de identitate; nu stim cat timp pot dura asemenea verificari si ce se intampla in zilele nelucratoare;

– nu este clar ce se intampla cu cei ale caror date legate de identitate si domiciliu nu sunt confirmate de Serviciul evidenta populatiei;

– dl. Munteanu a declarat ca pentru romanii repatriati nu exista la PCTF Otopeni o evidenta separata si nici nu a primit vreun ordin in acest sens.

31 martie 1995”

*

* *

VII. ALTE ACTIVITATI

I. CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI

1. Documentare, informare, baze de date

Colectiile CDO si-au mentinut structura si sectiunile tematice. Ele s-au imbogatit prin achizitii de noi carti si periodice, prin donatii, precum si prin schimbul de publicatii efectuat cu biblioteci si centre de documentare din tara si din strainatate.

Achizitiile de noi publicatii s-au facut activ in sfera sistemului european de protectie a drepturilor omului, a dreptului comunitar, in domeniul protectiei minoritatilor, precum si materiale privind drepturile economice, sociale si culturale si dreptul la dezvoltare. De un interes special se bucura publicatiile de nivel academic, studii si articole redactate de cercetatori, specialisti pe domeniile respective.

O buna parte din documentatie este accesibila prin bazele de date ale CDO, construite utilizand programul CDS-ISIS. Informatiile bibliografice, rezumatele si/sau tabelele de materii sunt furnizate de bazele de date INDEP si SERIAL alcatuite pe baza formatelor standard elaborate de Huridocs (Human Rights Information and Documentation Systems). Cu titlu experimental, formatul de inregistrare a informatiei nefiind unul definitiv, a fost alcatuita o baza de date cuprinzand deciziile Curtii Constitutionale. Centrul de documentare si-a adus aportul si la alcatuirea unei baze de date pentru programul APADOR-CH privind refugiatii si solicitantii de azil, utilizand un format propriu, dezvoltat pe baza formatelor standard Huridocs.

Toate materialele aflate in colectiile CDO precum si o parte a bazelor de date ale Centrului sunt accesibile publicului la sediul Centrului. In 1995 s-a creat si posibilitatea imprumutarii de publicatii pentru sfarsitul de saptamana.

Si anul acesta a continuat, totusi mult redusa fata de anul precedent, activitatea de centru de informare desfasurata in beneficiul acelora care nu se pot deplasa la sediul centrului si care se adreseaza in scris sau prin mijloace electronice.

2. Asistenta acordata de CDO

Anul 1995 a inregistrat largirea colaborarii Centrului cu centre de documentare din tara si strainatate. Astfel, in luna aprilie, CDO a primit vizita de informare si pregatire a unui documentarist de la Centrul pentru drepturile omului din Albania. Totodata, CDO a oferit asistenta altor centre de profil din Europa prin participarea personalului sau, in calitate de instructor, la cursuri de pregatire privind documentarea si informarea in domeniul drepturilor omului:

– Praga, august 1995, in organizarea Comisiei Uniunii Europene; au participat documentaristi si juristi din centre de documentare, institutii guvernamentale, Parlament, Curtea Constitutionala, universitati;

– Tirana, decembrie 1995, organizatori fiind Huridocs, International Rehabilitation Centre for Torture Victims si Centrul albanez pentru drepturile omului; au participat reprezentanti ai mai multor organizatii neguvernamentale.

Incepand cu acest an, CDO beneficiaza de conectarea, deocamdata indirecta, la reteaua Internet prin servicii de posta electronica. Aceasta faciliteaza contactul si schimbul de informatii cu centre similare din tara si strainatate, precum si obtinerea si stocarea de informatie pe suport electronic. CDO intentioneaza sa-si diversifice serviciile oferite cititorilor prin efectuarea de cautari in baze de date straine si aducerea informatiei intr-un timp foarte scurt. Aceasta se va realiza indata ce CDO va avea acces direct la Internet. Pana in prezent, s-a incercat suplinirea acestui lucru prin achizitionarea unui echipament CD-ROM, care permite citirea in special a bazelor de date imprimate pe compact disc.

3. Mesele rotunde ale Centrului pentru drepturile omului

Doua subiecte ale unor importante proiecte de legi aflate pe masa de lucru a Parlamentului au constituit subiectul meselor rotunde ale CDO ale acestui an.

a) „Cadrul legal existent in Romania privitor la protectia refugiatilor si solicitantilor de azil” a constituit tema primei mese rotunde. Aceasta a avut loc in luna aprilie, atunci cand proiectul de lege privind refugiatii si solicitantii de azil precum si cel privind strainii in Romania se aflau in dezbaterea Camerei Deputatilor si respectiv a Senatului. Invitatii CDO au fost cu precadere parlamentari, in sarcina carora se afla discutarea si adoptarea respectivele proiecte de legi, dar si reprezentanti ai unor institutii ale statului cu putere de decizie in domeniul strainilor (Secretariatul Tehnic al Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari, Ministerul de Interne si Directia Generala Pasapoarte si a Politiei de Frontiera), reprezentanti ai Biroului de Legatura de la Bucuresti al Inaltului Comisariat ONU pentru Refugiati, organizatii neguvernamentale. CDO a urmarit ca prin discutarea problemelor de ordin practic si lacunelor cadrului legislativ in vigoare in 1995 sa sublinieze neconcordantele existente in cele doua proiecte de legi cu documentele internationale la care Romania este parte. Baza de plecare a discutiilor a constituit-o comentariile APADOR-CH pe marginea textelor proiectelor.

b) La masa rotunda „Politica penala a Romaniei si ultimele modificari ale Codului penal si ale Codului de procedura penala”

au participat atat reprezentanti ai unor organizatii neguvernamentale de drepturile omului (AAPADO-Brasov, APADOR-CH), institutii publice (Institutul de cercetari juridice), magistrati (Curtea Suprema de Justitie, Curtea de Apel Bucuresti, Tribunalul Municipiului Bucuresti, Parchetul General), cat si membri ai Parlamentului si reprezentanti ai Inspectoratului General al Politiei. Derulata la o data la care adoptarea amendamentelor la Codul penal si Codul de procedura penala parea iminenta, dezbaterea a avut in vedere proiectul de lege in contextul mai larg al politicii penale a statului roman.

Transcrierea punctelor de vedere exprimate poate fi gasita in paginile Revistei Romane de Drepturile Omului.

4. Revista Romana de Drepturile Omului

In 1995 au mai aparut inca patru numere ale acestui trimestrial care a ajuns, astfel, la nr. 10. Mai mult decat in anii anteriori, RRDO a reflectat activitatea desfasurata in cadrul APADOR-CH, sectiunile 2 si 4 publicand rezultatele investigatiilor in cazurile individuale, sau comentariile efectuate pe marginea unor proiecte de lege.

In felul acesta, activitatile concrete ale APADOR-CH au ajuns la cunostinta unui mai mare numar de cititori, RRDO fiind tiparita in 2.000 de exemplare si circuland inclusiv prin reteaua de librarii.

*

II. ASISTENTA JURIDICA. CAZURI IN ATENTIA APADOR-CH

Programul de acordare a asistentei juridice gratuite a continuat si in 1995, avand in vedere cererea existenta in acest domeniu. Saptamanal, la sediul asociatiei, au fost acordate consultatii juridice unor persoane care, desi nu sunt victime ale unor violari ale drepturilor omului, au nevoie de sfaturi de specialitate. In conformitate cu prevederile statutare, APADOR-CH nu se substituie victimelor, ci le indruma sa se adreseze justitiei pentru recunoasterea drepturilor lor. De aceea, persoanele care au beneficiat de aceste consultatii au fost invatate caror autoritati sa se adreseze, cum trebuie sa o faca, in multe cazuri insistandu-se asupra necesitatii angajarii unui avocat.

Ca si in anii anteriori, unele din cazurile astfel descoperite au fost preluate de catre asociatie, beneficiind inclusiv de un ajutor financiar necesar apelului la justitie.

Nicolae Ignat (Slobozia-Mandra, judetul Teleorman)

In luna aprilie 1994, Nicolae Ignat, din comuna Slobozia Mandra, judetul Teleorman a reclamat APADOR-CH ca este victima unei inscenari judiciare, in urma careia, in anul 1991, a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala. Nicolae Ignat a sustinut ca adevaratul motiv al sanctionarii sale penale ar fi fost acela ca anterior condamnarii a formulat in repetate rinduri, in public, critici la adresa puterii politice de dupa 1989, fapt care i-ar fi atras ostilitatea autoritatilor locale.

Din documentele de la dosarul cauzei rezulta ca la data de 5 martie 1991, organul de cercetare penala din cadrul Politiei municipiului Turnu Magurele a dispus, la plangerea partii vatamate, inceperea urmaririi penale impotriva lui Nicolae Ignat, iar la data de 31 mai 1991 Judecatoria Turnu Magurele l-a condamnat la 6 luni inchisoare. In plangerea sa, inregistrata la 1 martie 1991 sub numarul 138403, partea vatamata a reclamat ca in ziua de 12 decembrie 1990 a fost lovita de Nicolae Ignat, in momentul in care a intervenit intr-o altercatie intre acesta si concubinul ei.

Din investigatiile efectuate de APADOR-CH rezulta mai intai ca sunt temeri serioase ca organul de cercetare penala s-a sesizat si a dispus inceperea urmaririi penale pe baza unei plangeri prealabile introduse peste termenul imperativ de 2 luni prevazut de art. 84 alin. 1 C.p.p. De la 12 decembrie 1990, data pretinsei agresiuni, si pana la 1 martie 1991, data inregistrarii plangerii, au trecut 2 luni si 19 zile, imprejurare care ar fi fost de natura sa inlature, potrivit art. 131 alin. 1 C. pen., raspunderea penala.

In al doilea rand, declaratiile partii vatamate si ale martorilor propusi de aceasta contin contradictii semnificative cu privire la imprejurarile in care ar fi avut loc incidentul. Contradictii sunt si intre declaratiile partii vatamate si cele ale concubinului ei.

In al treilea rand, in intemeierea rezolutiei de incepere a urmaririi penale, organul de cercetare penala invoca alin. 3 al art. 228 din C. pr. pen., desi la data acelei rezolutii, art. 228 nu avea decat doua alineate, in vigoare fiind atunci C.p.p. asa cum a fost publicat in Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 58-59 din 26 aprilie 1973.

In al patrulea rand, din alte investigatii extrajudiciare a reiesit inexistenta unor documente medicale care ar fi trebuit sa ateste leziunile traumatice pe care partea vatamata a sustinut ca le-a suferit. Astfel, cu scrisoarea nr. 2449 din octombrie 1994, directorul Spitalului Turnu Magurele i-a comunicat lui Nicolae Ignat ca „La verificarile actuale si anterioare, aceeasi interventie prin Parlamentul Romaniei, foaia de observatie a pacientei Manaila Angela, actul primar de identificare a internarii, nu se afla in arhiva spitalului, cum normal ar fi trebuit sa fie. Subliniem ca cercetarea a fost facuta indelungat cu perseverenta din partea noastra.”

Cu privire la toate aceste aspecte, APADOR-CH a sesizat Sectia Juridica a Parchetului General, solicitand promovarea recursului in anulare in favoarea lui Nicolae Ignat. Pana in prezent Sectia Juridica, prin Procurorul sef, Marin Lita, a raspuns numai partial observatiilor APADOR-CH. In legatura cu introducerea tardiva a plangerii prealalabile s-a precizat ca ea „a fost inregistrata initial in registrul de corespondenta al Postului de politie din comuna la pozitia nr. 138009 din 21 ianuarie 1991, iar ulterior a fost trecuta in evidenta speciala a cauzelor penale la pozitia nr. 138404 din 1 martie 1991.” Raspunsul Parchetului General impune cateva observatii. In primul rand, in unele documente emise in cauza de Postul de politie din Slobozia Mandra, ca si in raspunsul pe care Parchetul General l-a dat APADOR-CH, se vorbeste de un alt numar de inregistrare a plangerii (138404 din 1 martie 1991) decat cel inscris in realitate pe acest document (138403 din 1 martie 1991). In al doilea rand, la dosar se afla o adresa a Postului comunal de politie purtand nr. 138404 din 30 ianuarie 1991, ceea ce contrazice in mod flagrant sustinerea privind inregistrarea sub acest numar la 1 martie 1991.

In sfarsit, avand in vedere sirul acesta de contradictii, APADOR-CH a solicitat Inspectoratului General al Politiei accesul la registrul de evidenta al Postului de politie. Raspunsul Presedintelui Comitetului pentru Drepturile Omului si Drept Umanitar din cadrul IGP, gen. Ovidius Paun, a fost negativ, motivandu-se ca o atare verificare ar fi in atributiile exclusive ale „parchetului si instantei de judecata.”

Rodica Carstea si Veronica Grecu

Agentia de presa ROMPRES, ale carei angajate au fost pana in 1991, le-a desfacut contractul de munca deoarece isi exprimasera in public opinii critice la adresa conducerii institutiei. Rodica Carstea si Veronica Grecu au dat in judecata ROMPRES. APADOR-CH, considerand cazul celor doua ziariste drept o incalcare a libertatii de exprimare, a asigurat asistenta juridica necesara, din a doua faza a ciclului procesual. In prima faza, cele doua au pierdut la prima instanta si, atat ele cat si ROMPRES au introdus recurs (nu exista inca apelul). Recursul a fost castigat de ROMPRES iar cauza a fost retrimisa la prima instanta. In 1994, Rodica Carstea si Veronica Grecu au pierdut din nou la fond si apoi, in 1995, si apelul. Dar tot in 1995, au castigat recursul, prin care s-a casat decizia anterioara, iar cauza s-a trimis spre rejudecare la TMB.

In paralel, ca urmare a unor declaratii depuse de ROMPRES la dosar mult dupa data limita prevazuta de lege, Rodica Carstea si Veronica Grecu l-au chemat in judecata pe directorul general al ROMPRES – Neagu Udroiu – pentru calmonie. Acest proces penal a suferit numeroase amanari, reclamatul lipsind de la toate termenele de judecata, in ciuda emiterii unor mandate de aducere de catre judecatori.

Adela Gorbanescu

Adela Gorbanescu, fost lider sindical la Universitatea Politehnica Bucuresti, a intrat in conflict cu institutia deoarece a militat consecvent pentru drepturile salariatilor si pentru descoperirea si sanctionarea celor care au furat bunuri si valori din patrimoniul Universitatii. I s-a desfacut contractul de munca, masura contestata de Adela Gorbanescu in justitie in 1992. A trecut prin toate fazele procesuale iar, in 1995, i s-a respins recursul. Adela Gorbanescu a facut plangere la Comisia pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei.

III. PROGRAMUL „MOLDOVA 95/96”

Programul isi propune identificarea si incurajarea grupurilor din Republica Moldova interesate in cunoasterea si raspandirea notiunilor legate de problematica drepturilor omului. El a debutat la sfarsitul anului 1995 cu ocazia desfasurarii la Chisinau a unui seminar privind educatia in domeniul drepturilor omului. Atunci au avut loc primele contacte cu organizatii neguvernamentale din Republica Moldova, programul propunandu-si ca pana la sfarsitul anului 1996, sa realizeze mai multe asemenea intalniri. APADOR-CH va asigura doua internship-uri pentru tineri activisti din organizatii neguvernamentale interesati sa cunoasca aspecte concrete ale activitatii de monitorizare a respectarii drepturilor omului.

IV. DOUA PROIECTE IN CADRUL PROGRAMULUI PHARE DEMOCRACY

Libertatea presei si „hate speech”

In cadrul asistentei oferite de catre Uniunea Europeana prin intermediul Programului „PHARE DEMOCRACY” Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului a fost aleasa pentru coordonarea unui proiect avand ca scop monitorizarea presei in cateva tari ale Europei centrale si de est: Albania, Bulgaria, Romania, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia, Yugoslavia. Proiectul este realizat in fiecare din aceste tari de Comitetele Helsinki locale. In Romania el este realizat de APADOR-CH.

Proiectul a demarat in iunie 1995, si va dura pana in iunie 1996, scopul monitorizarii presei fiind dublu: pe de o parte identificarea cazurilor de violari ale libertati de exprimare in cazul presei scrise si audiovizuale, iar pe de alta parte analizarea felului in care limbajul folosit si ideile exprimate contribuie la crearea, mentinerea sau acutizarea tensiunilor din interiorul unei societati, prin promovarea intolerantei, a xenofobiei, a rasismului, a antisemitismului, respingerea alteritatii, a valorilor democratiei si drepturilor omului.

Sunt monitorizate sase publicatii zilnice, centrale, patru saptamanale si cinci posturi de televiziune, publice si private. Lunar se elaboreaza rapoarte privind situatia constatata, insotite de articolele in cauza si de inregistrari video.

Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei

In cadrul aceluiasi Program „PHARE DEMOCRACY”, si tot prin intermediul Federatiei Internationale Helsinki, se desfasoara in cateva tari si proiectul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”: Albania, Bulgaria, Grecia, Romania, Ungaria. Durata lui este de asemenea de un an, incepand cu luna iunie 1995, in Romania fiind realizat de APADOR-CH.

Proiectul isi propune sa abordeze problematica drepturilor omului in lumina documentelor elaborate in cadrul OSCE, al Uniunii Europene, al NATO, conform carora respectarea drepturilor omului a devenit o dimensiune a securitatii internationale.

Sunt analizate cadrele legislative din fiecare din tarile implicate, vizand protectia drepturilor omului si a drepturilor minoritatilor nationale, si sunt elaborate rapoarte pe aceasta tema, se desfasoara internship-uri bilaterale realizate intre comitetele Helsinki din tarile implicate si au loc seminarii bilaterale privind tarile participante la proiect, urmate de un seminar general cu participarea tuturor comitetelor Helsinki care au realizat proiectul.

Se preconizeaza ca la sfarsit, sub egida Federatiei Internationale Helsinki, sa fie elaborat un amplu material cuprinzand studiile realizate in cadrul proiectului, care sa ofere o vedere de ansamblu a situatiei din regiune.

V. PARTICIPARI APADOR-CH

Mai mult decat in anii precedenti, APADOR-CH a participat la numeroase reuniuni internationale unde diferiti membri ai sai au fost invitati sa conferentize, sa contribuie la instruirea altor grupuri de drepturile omului, sau sa lucreze impreuna cu organizatii internationale de prestigiu.

– Februarie: Dezbaterea de la Atlanta privind situatia minoritatii maghiare din Romania (organizata de catre Project on Ethnic Relations, cu participarea presedintelui Jimmy Carter).

– februarie-martie: Participare la Grupul de lucru intiat de International Service for Human Rights pentru modificarea Rezolutiei ECOSOC referitarea la acordarea statutului consultativ organizatiilor neguvernamentale;

– aprilie: Intalnire in cadrul „Dimensiunii umane” a OSCE, cu tema „Societatea civila si relatiile dintre organizatiile neguvernamentale si autoritati” organizata la Varsovia de ODIHR (Departamentul pentru institutii democratice si drepturile omului);

– aprilie: Forumul romano-maghiar desfasurat la Poiana Brasov in organizarea Ligii Pro-Europa si a Asociatiei de prietenie romano-maghiare din Pecs;

– mai: Dezbatere pe tema „Problematica minoritatilor nationale in programele partidelor politice”, organizat la Poiana Brasov de Liga Pro-Europa si APADOR-CH;

– mai: Intalnire cu tema „Statul national si autonomia etnica” organizata la Gyula de FIDESZ si Liga Pro-Europa;

– iunie: Participare, ca instructori, la cursul de formare a activistilor in drepturile omului, organizat in Albania de Comitetul Helsinki din Olanda;

– iunie: Expozeu privind drepturile omului in Europa centrala si de est, prezentata in cadrul Conferintei internationale „Trei ani dupa Conferinta mondiala a drepturilor omului – Viena 1993”, organizata la Uppsala de catre Universitatea din Uppsala;

– iunie: Seminar cu tema „Drepturile civile si regulile plangerilor individuale la Consiliul Europei”, organizat la Satu-Mare de Liga pro Europa, filiala Satu Mare;

– iunie: Tabara de vara romano-maghiara de la Balvanyos;

– iunie – iulie: „Serviciile de informatii in societatea civila: monitorizare si raspundere” – organizata la Varsovia de Centrul pentru studii privind siguranta nationala (Washington D.C.), Fundatia Helsinki pentru drepturile omului din Polonia, Fundatia pentru o societate civila (New York);

– iulie 1995: Conferinta privind evolutia statului de drept, Tokyo;

– septembrie: Expozeu prezentat la Facultatea de drept a Universitatii din Boston pe tema „Cadrul constitutional din Romania referitor la protectia drepturilor omului”;

– octombrie: Lucrare prezentata in cadrul Seminarului „Reconceptualisation of the welfare state”, organizata de Centrul pentru drepturile omului din Danemarca;

– octombrie – noiembrie: Cursul „Protectia minoritatilor nationale”, organizat la Hga de Fundatia pentru relatii inter-etnice, Consiliul pentru minoritatile nationale si Comitetul Helsinki din Olanda; reprezentantii APADOR-CH au organizat si sustinut atelierele de lucru;

– noiembrie: Participarea la dezbaterile pe tema „Drepturilor Omului si Politica Uniunii Europene”, la Parlamentul European, Bruxelles;

– noiembrie: Conferinta tinuta la Koln, privind situatia drepturilor omului si drepturilor minoritatilor in Romania;

– noimebrie: Conferinta tinuta in Bundestag (Bonn), privind evolutia statului de drept in Romania, cu referire la drepturile omului si ale minoritatilor;

– noiembrie: Seminar pe tema „Asistenta juridica : Strategii in sprijinul drepturilor omului”, organizat la Budapesta de Institutul de Politica Legislativa si Constitutionala (COLPI) de la Budapesta;

– noiembrie: Participare, ca instructori, la cursul de formare a activistilor in drepturile omului, organizat in Slovacia de Comitetul Helsinki din Olanda;

– decembrie: Seminar pe tema „Tehnici de monitorizare a cazurilor de violare a drepturilor omului” organizat la Varsovia de Fundatia Helsinki pentru drepturile omului din Polonia;

– decembrie: Seminar cu tema „Cadrul legal privitor la solicitantii de azil si refugiati in Romania – cooperarea intre organizatiile neguvernamentale care asista refugiati”, organizat la Bucuresti de APADOR-CH si ECRE;

– participari la „Atelierele democratiei”, organizate

de Liga Pro-Europa;

– participari la seminariile privind minoritatile nationale din Romania, organizate de Consiliul pentru minoritatile nationale si Fundatia pentru relatii interetnice;

– participarea Centrului pentru drepturile omului la instruirea altor centre.

La 18 decembrie 1995, cu ocazia Zilei mondiale a minoritatilor, Guvernul maghiar i-a decernat lui Gabriel Andreescu premiul „Pro-Minoritati”.

*

* *

In 1995 activitatea APADOR-CH a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States;

– CEBEMO;

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta)

– Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite;

– Guvernul flamand prin intermediul Facuiltatii de drept al Vrije Universiteit Brussels;

– Guvernul Statelor Unite ale Americii prin intermediul Ambasadei SUA la Bucuresti;

– Programul Phare Democracy.

Acest raport a fost realizat cu sprijinul financiar al fundatiei The German Marshall Fund of the United States.

Raportul de activitate al APADOR-CH – 1994

ASPECTE PRIVIND EVOLUTIA SITUATIEI DREPTURILOR OMULUI IN ROMANIA SI ACTIVITATEA APADOR-CH

RAPORT 1994

CUPRINS:

I. Introducere

II. Promovarea drepturilor omului prin legislatie

III. Relatia politie – persoane fizice

IV. Minoritatile in Romania

V. Refugiatii in Romania

VI. Alte activitati:
– Centrul pentru drepturile omului
– Asistenta juridica
– Continuarea monitorizarii situatiei de le Tiraspol
– Seminarii si cursuri organizate de APADOR-CH

I. INTRODUCERE

Anul 1994 a fost pentru Romania, din punctul de vedere al drepturilor omului, de o extraordinara importanta: in luna mai a fost ratificata Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si Protocoalele aditionale, acceptandu-se totodata dreptul de plangere individuala si recunoscandu-se deplina jurisdictie a Curtii europene a drepturilor omului. Astfel, acest document si instrumentele adiacente au devenit parte a dreptului intern, putand fi invocate direct in fata oricarei autoritati din Romania, ceea ce a determinat APADOR-CH ca, in intreaga activitate desfasurata in cadrul programelor pe care le deruleaza, sa invoce apartenenta Romaniei la Consiliul Europei si prevederile Conventiei.

Dincolo de succesul legislativ amintit, si in ciuda unor eforturi facute pentru promovarea cunostintelor teoretice despre aceste concepte si importanta lor in actualul context european, situatia concreta a drepturilor omului in Romania a continuat sa prezinte si numeroase aspecte negative, prin presiunile de ordin legislativ care au fost exercitate, prin gravele violari ale drepturilor omului care au fost savarsite din partea executivului – in primul rand, de catre politisti -, ca si prin esecurile autoritatii judecatoresti, datorate fie neadministrarii justitiei, fie ineficientei sale.

De multe ori, actiunile APADOR-CH s-au constituit in reactii la aceste provocari, concretizate in efectuarea unor investigatii proprii, concluziile asociatiei fiind trimise autoritatilor in cauza si presei. In acelasi timp, APADOR-CH s-a implicat intr-o analiza teoretica si elaborare conceptuala in chestiunea minoritatilor nationale, domeniu in care un asemenea efort este absolut necesar pentru deblocarea dialogului dintre majoritate si minoritate prin intermediul factorilor de decizie politica. Totodata o parte importanta a activitatii asociatiei a reprezentat-o efortul de influentare a deciziei legislative in sensul promovarii respectului fata de valorile drepturilor omului.

Intreaga activitate a APADOR-CH, materializata in investigatii, analize, mese rotunde, oferirea de informatii in domeniu, s-a desfasurat (si se desfasoara) astfel incat sa contribuie la instaurarea statului de drept, deci a cadrului necesar respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Continuand activitatea din 1993, APADOR-CH a avut in vedere doua obiective: asigurarea transparentei lucrarilor parlamentare si promovarea unei legislatii intemeiate pe drepturile omului.

In ceea ce priveste primul obiectiv, s-a incercat, impreuna cu alte organizatii neguvernamentale, constituirea unui birou al ONG-urilor, care sa functioneze in fiecare din cele doua camere. Din nefericire, diversi factori, printre care nu in ultimul rand cei birocratici, au impiedicat realizarea acestuia. Totusi, in prezent exista o procedura in baza careia presa acreditata la Camera Deputatilor si organizatiile neguvernamentale interesate beneficiaza de propriile lor „cutii postale”, intocmai ca parlamentarii, si primesc astfel materialele ce se difuzeaza si acestora.

Cel de-al doilea obiectiv a dat insa adevarata dimensiune activitatii a APADOR-CH in acest domeniu, caci accesul la informatie nu este un scop in sine, informatia trebuind sa fie utilizata pentru a produce rezultate. APADOR-CH a continuat sa analizeze acele proiecte de lege trimise celor doua camere care contin prevederi ce pot afecta procesul de instaurare a statului de drept si, implicit, respectarea drepturilor omului. Analiza, efectuata din perspectiva Constitutiei Romaniei si din cea a legislatiei internationale care reglementeaza aceasta materie, contine referiri la legislatii similare din alte tari si este insotita de extrase din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg sau a Comitetului Drepturilor Omului din cadrul ONU.

Este necesar sa mentionam ca, in ciuda unei reticente initiale a parlamentarilor, cu timpul, aceste analize au fost bine primite (chiar solicitate pentru informatiile pe care le contin), recunoscandu-se deschis ca nu exista alte surse de informare; membri ai Comitetului Helsinki au fost invitati sa participe la unele din lucrarile Comisiilor de specialitate. De asemenea, reprezentanti ai mass-media au apreciat aceste analize ca foarte utile activitatii lor de constientizare si implicare a publicului in procesul de transformare a legislatiei.

*

a) Proiectul de lege pentru modificarea codului penal si a codului de procedura penala

Pe tot parcursul anului 1994 codul penal si codul de procedura penala au fost in atentia si dezbaterea Parlamentului Romaniei, mai intai la Senat, ulterior la Camera Deputatilor, in vederea efectuarii unor modificari. Actiunea a debutat in 1993, cand Guvernul a inaintat Senatului un proiect de lege pentru modificarea celor doua texte de baza ale dreptului penal. APADOR-CH a avut la acea data un schimb de opinii – inclusiv in scris – cu Comisia acestei camere. In luna februarie 1994 Senatul a votat legea de modificare in ansamblul sau. Considerand ca prin unele prevederi se impun restrictii inacceptabile unor drepturi fundamentale pentru functionarea unei societati democratice – in principal libertatii de exprimare -, APADOR-CH a elaborat un set de comentarii, difuzat tuturor parlamentarilor, in speranta unor modificari operate de Camera Deputatilor.

„COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA MODIFICAREA CODULUI PENAL DE CATRE SENATUL ROMANIEI CARE ADUC ATINGERE LIBERTATII DE EXPRIMARE

(…)

Modificarile aduse de catre Senatul Romaniei prevederilor referitoare la infractiunile de „insulta”, „calomnie” si „ultraj”, ca si introducerea infractiunilor privind „comunicarea de informatii false” si „defaimarea tarii sau natiunii” reprezinta o restrangere severa a libertatii de exprimare in general, si a libertatii presei in special:

– au fost majorate pedepsele pentru insulta, calomnie si ultraj;

– s-au adaugat prevederi noi, care sanctioneaza aproape dublu savarsirea acelorasi fapte prin presa scrisa si audiovizuala;

– s-a acordat o protectie disproportionata functionarilor publici si oamenilor politici, atat in raport de felul in care sunt protejati cetatenii de rand (atunci cand sunt victime ale acelorasi fapte), cat si in raport de locul pe care functionarii publici si politicienii il ocupa intr-o societate democratica si care, prin el insusi, ii expune opiniei publice si ii obliga sa accepte o critica mult mai aspra, adesea necrutatoare;

– in capitolul privind infractiunile contra securitatii statului a aparut o noua infractiune, cu un continut vag, ambiguu – comunicarea de informatii false – ce lasa nepermis de mult loc interpretarilor rau intentionate;

– s-a incriminat o fapta al carei continut nu este definit, anume „defaimarea tarii sau natiunii”.

In ansamblul lor aceste modificari dovedesc esecul Senatului Romaniei in intelegerea rolului libertatii de exprimare in societate, mai ales al discursului politic (cu inevitabilele si necesarele accente critice) pentru existenta unei reale democratii. In acelasi timp ele reflecta teama fata de influenta pe care presa o are in formarea opiniei publice si, tocmai de aceea, dorinta de a o limita cat mai mult. Aceasta orientare a Senatului Romaniei este in flagranta contradictie cu opinia Consiliului Economic si Social al Organizatiei Natiunilor Unite, asa cum a fost ea reafirmata de curand: „Dreptul la libertatea de opinie si exprimare este mijlocul decisiv al transformarii sociale si ca atare va fi intotdeauna in centrul discursurilor si confruntarilor politice. Recentele schimbari din Europa de Est si Centrala, ca si din alte parti ale lumii, au confirmat inca o data aceasta importanta. Transformarile care vor fi necesare in viitor vor fi posibile numai daca libertatea de opinie si exprimare este pastrata si protejata in mod corespunzator: de aici relevanta discutiilor in forurile internationale, in special in cadrul Natiunilor Unite, ca parte a eforturilor mai largi de promovare si protejare a acestui drept”.

(…)

Protectia juridica internationala a dreptului la libertatea de opinie si exprimare este asigurata de prevederile art.19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.19 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, art.10 al Conventiei Europene pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ca si de alte instrumente regionale. In acelasi timp Constitutiile statelor democratice consacra aceasta libertate si prevad garantiile respectarii sale. Constitutia Romaniei nu face exceptie. Dimpotriva, prin prevederile art. 11 si 20 ea inglobeaza in legislatia interna tratatele internationale ratificate conform legii si le acorda prioritate in interpretare si aplicare.

Art. 8 al Constitutiei prevede principiul general potrivit caruia:”Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale”, iar art. 30, care consacra libertatea de exprimare, si art. 31, privind dreptul la informatie, trebuie interpretate in concordanta cu principiul enuntat. Acesta presupune nu doar existenta mai multor partide politice, ci si pluralismul de idei, de opinii si informarea publicului privind comportamentul purtatorilor acestor idei. Informatia aceasta este de interes public, pentru ca ea ajuta la formarea opiniei publice. Pluralismul opiniilor presupune posibilitatea exprimarii lor si utilizarea neingradita, in acest scop, a presei scrise si audiovizuale. Orice incercare de restrangere a acestui drept trebuie vazuta ca o incercare de limitare a procesului democratic insusi.

INSULTA, CALOMNIA, ULTRAJUL

Prevederea ca agravanta a infractiunilor de insulta si calomnie comise prin presa este expresia intentiei de a ameninta presa, manifestata deja prin modificarile aduse infractiunii de ultraj. Daca amenintarea sau exercitarea de violente asupra unui functionar public sau politician constituie un real pericol atat pentru persoana respectiva cat si pentru activitatea sa si explica sanctionarea agresorului, nimic nu justifica incriminarea agravantei comiterii lor prin presa, sau a celei determinate de calitatea victimei, situatii in care maximul pedepsei este de 7 ani inchisoare (…) Intr-o adevarata democratie oamenii publici sunt mai expusi decat cetatenii de rand. Politicienii si functionarii publici, prin insusi faptul ca accepta sa devina persoane publice, renunta la multe din privilegiile oferite de dreptul la viata privata, si cu siguranta la cele care au legatura cu activitatea lor. Prin insasi pozitia pe care o au, ei sunt mai usor supusi tentatiei de a abuza de puterea lor, de a se lasa corupti, si de aceea trebuie sa dea socoteala, in permanenta, cetatenilor care i-au ales, sau celor care, prin plata impozitelor, fac posibila desfasurarea activitatilor publice. Intr-un regim democratic, presa este cea care indeplineste rolul de „caine de paza”, dar, pentru a-l putea exercita cu eficienta, ea trebuie sa fie libera de orice amenintare sau constrangere din partea autoritatilor.

„O presa libera, neincatusata de controlul guvernamental si de cenzura, este un element esential al unei societati libere; o presa libera, activa politic si publicata cu regularitate este in mod deosebit indispensabila intr-o democratie moderna. Daca cetatenii trebuie sa ia decizii politice, ei trebuie sa fie perfect informati; ei trebuie sa fie incunostintati de opiniile celorlalti, pentru a putea cantari alternativele. Presa este cea care insufleteste aceasta continua discutie; ea furnizeaza informatiile si ia pozitii cu privire la ele si astfel orienteaza dezbaterea publica” (Curtea Constitutionala a Republicii Federale Germane, 20.B Verf GE 162).

Imprejurarea ca exprimarea unor pareri poate uneori sa imbrace forme neplacute (si care pot fi calificate drept insulta) este pretul pe care oamenii publici sunt obligati sa-l plateasca pentru pozitia pe care o detin. Dar a considera, conform votului din Senatul Romaniei, ca in continutul infractiunii de ultraj intra „afirmarea ori imputarea in public a unei fapte determinate, privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public” inseamna a interzice orice critica privind activitatea functionarilor publici si a oamenilor politici. Inseamna un mandat in alb dat acestora pentru savarsirea oricaror abuzuri, inseamna impunitate, pentru ca faptele lor nu pot fi facute publice; inseamna totodata a cere electoratului roman sa renunte la dreptul sau constitutional de a fi informat cu privire la activitatea reprezentantilor sai (…)

DEFAIMAREA TARII SAU NATIUNII

De la adoptarea sa, Constitutia Romaniei a fost criticata pentru restrictiile excesive impuse libertatii de exprimare, prin art. 30 alin. (7). Prima din aceste restrictii se refera la „defaimarea tarii si a natiunii” (…) Noua infractiune, prevazuta de art. 236/1, defineste defaimarea tarii ori a natiunii drept „Defaimarea, prin orice mijloace, in public, a tarii sau a natiunii romane”. Evident, aceasta nu este decat o repetare a restrictiei din Constitutie, intrucat adaugarea elementului „public” si a expresiei „prin orice mijloace” nu raspunde de loc intrebarii firesti, ce anume exprimare poate fi considerata ca o defaimare a tarii sau a natiunii romane. Critica politicii guvernamentale intra intr-o asemenea categorie? Sau cea a activitatii Presedintelui? Afirmatia potrivit careia Senatul Romaniei nu intelege democratia reprezinta o defaimare a tarii? Cine reprezinta tara? Potrivit art. 2 din Constitutie, „suveranitatea nationala apartine poporului roman”; doar exercitarea acesteia se realizeaza prin organele sale reprezentative. Aceasta inseamna ca defaimarea tarii echivaleaza cu defaimarea poporului roman? (…) Nerezolvarea acestor aspecte va determina interpretarea textului de lege de catre fiecare dupa bunul sau plac: cetateanul roman nu va sti cum sa-l respecte pentru ca nu are nici un element care sa-l ajute in adoptarea unei anume atitudini; judecatorii vor actiona in functie de interesul lor: cei cu adevarat independenti vor fi extrem de circumspecti in a pedepsi pe cineva pentru comiterea acestei infractiuni, in vreme ce judecatorii suporteri ai unor grupari nationaliste, sau cei tributari vechilor mentalitati vor aplica maximum de pedeapsa, chiar si cand nu va fi cazul. Aceasta inseamna arbitrariu, adica opusul statului de drept.

Dar chiar daca legislativul ar reusi definirea precisa a continutului acestei infractiuni, ea tot nu ar trebui introdusa in lege, dat fiind ca este in contradictie cu toate documentele internationale referitoare la libertatea de exprimare:

– Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede in art. 19 doar dreptul la libertatea de opinie si exprimare si corolarul sau, dreptul de a primi si imparti informatii, fara nici o restrictie;

– Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice prevede in art.19 pct. 3 posibilitatea restrangerii libertatii de exprimare: a) pentru respectul drepturilor si reputatiei altora; b) pentru protectia securitatii nationale, sau a ordinii publice, sau a sanatatii publice sau a bunelor moravuri.

Oricat de vaga ar fi definirea infractiunii de „defaimarea tarii sau natiunii”, ea tot nu s-ar putea incadra in nici una din aceste restrictii, iar nerespectarea acestor prevederi ar reprezenta o incalcare a art. 20 alin. (1) din Constitutie, potrivit caruia „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte”. Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale mentioneaza, limitativ, situatiile in care este posibila restrangerea exercitarii libertatii de exprimare, dar nici una din ele nu are nimic in comun cu „defaimarea tarii sau natiunii”; si in orice caz alin. 2 al art. 10 cere ca restrictiile sa fie nu numai prescrise de lege, ci si „necesare intr-o societate democratica”. Este adevarat ca Romania, desi membra a Consiliului Europei, si desi a semnat Conventia, n-a ratificat-o inca, dar aceasta este deja doar o chestiune de timp, iar Guvernul Roman a exprimat in nenumarate ocazii dorinta integrarii europene a tarii si a respectarii art. 11 alin. (1) din Constitutie, anume indeplinirea „intocmai si cu buna-credinta [a] obligatiilor ce-i revin din tratatele la care este parte”. [1]

COMUNICAREA DE INFORMATII FALSE

Art.168/1 pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani „comunicarea sau raspandirea, prin orice mijloace, de stiri, date sau informatii false ori de documente falsificate, daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei statului ori relatiilor internationale ale Romaniei”. Textul, asa cum este el formulat in prezent este voit ambiguu si prin aceasta pasibil de interpretari din cele mai diferite. Cum va aprecia judecatorul daca o fapta este de natura sa aduca atingere:

– „sigurantei statului”? Aceasta formula apare pentru prima data; ea nu se regaseste nici in Constitutie si nici in legea nr. 51/1991, obiectul acesteia din urma constituindu-l „siguranta nationala” si nu „siguranta statului”. De altfel toate documentele internationale se refera de asemenea la „siguranta nationala”. Inseamna aceasta ca ceea ce-si propune Senatul Romaniei sa protejeze prin aceasta infractiune este doar statul roman, respectiv structurile sale de putere?

– „relatiilor internationale ale Romaniei”? Formula este atat de vaga, incat ea poate sa cuprinda orice, de la un contract de cumparare a unei tone de cereale, incheiat de o agentie guvernamentala, pana la aderarea tarii la Pactul Nord-Atlantic. Si daca cineva afirma, in mod fals, ca cerealele sunt infestate, aduce prin aceasta atingere relatiilor Romaniei si savirseste infractiunea pentru care este pasibil de pedeapsa cu inchisoarea pana la 5 ani? Dar daca se afirma ca Romania nu si-a indeplinit obligatiile asumate fata de FMI si tratativele nu vor mai continua? (Afirmatie facuta adesea in cursul anului 1993 si aspru criticata de catre Prim-Ministrul Romaniei, care in mod public a acuzat presa ca a actionat impotriva intereselor tarii!). Sunt relatiile internationale ale Romaniei atat de fragile incat sa poata fi puse in pericol de o asemenea stire, chiar publicata intr-un ziar? Textul art. 168/1 (situat in capitolul infractiunilor contra securitatii statului!) pune bazele unei politici de cautare a tapilor ispasitori.

APADOR-CH considera ca modificarile aduse Codului Penal, privind infractiunile amintite, reprezinta o violare a drepturilor si libertatilor fundamentale consacrate de Constitutia Romaniei, precum si a prevederilor referitoare la libertatea de exprimare si informare din legislatia internationala de drepturile omului, pe care Romania are obligatia legala sa le respecte. Adoptarea de catre Parlament a acestor modificari ar afecta insesi bazele democratiei in Romania.

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

In urmatoarea etapa, reprezentantii APADOR-CH au avut un dialog constant cu membrii Comisiei juridice din Camera Deputatilor, avand in vedere ca modificarile codului penal urmau sa fie dezbatute in aceasta camera. Dat fiind ca intre timp Romania ratificase Conventia europeana, Comisiei i-au fost furnizate informatii privind jurisprudenta Comisiei si Curtii europene a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare si respectul vietii private, acesta din urma in relatie cu incriminarea homosexualitatii. In ciuda unor minusuri existente pentru alte infractiuni sau proceduri, trebuie mentionat ca variantele referitoare la libertatea de exprimare si relatiile homosexuale adoptate de Comisia juridica a Camerei Deputatilor au fost mult imbunatatite.

Surprinzator, in dezbaterile din plenul Camerei, atunci cand s-a votat fiecare articol in parte, au avut castig de cauza vederile inguste, nationaliste, textele rezultate fiind de neacceptat. S-a mentinut incriminarea pentru „Comunicare de informatii false”, pentru „Defaimarea tarii si a natiunii”, s-a adaugat o noua modalitate de savarsire a infractiunii de „Ofensa adusa unor insemne”, s-au majorat pedepsele pentru comiterea infractiunii de „Ofensa adusa autoritatii”, careia i s-a adaugat o noua agravanta ce da posibilitatea sanctionarii cu 7 ani inchisoare: „atingerea adusa onoarei” presedintelui tarii, a unui parlamentar, ministru, judecator al Curtii Constitutionale sau al Curtii Supreme de Justitie! Dat fiind ca procedura presupune ca dupa votarea fiecarui articol in parte sa se voteze proiectul de lege in ansamblu, APADOR-CH a elaborat imediat o analiza a acestor texte, pe care a trimis-o deputatilor si presei, si care a fost publicata in mai multe cotidiane si saptamanale.

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND LIMITARILE ADUSE DE

PARLAMENTUL ROMANIEI LIBERTATII DE EXPRIMARE

(…)

Avand in vedere ca procesul de legiferare inca nu s-a incheiat, APADOR-CH adreseaza un nou apel Parlamentului Romaniei solicitand fie modificarea, fie chiar renuntarea la acele articole sau alineate care aduc o inadmisibila restrangere libertatii de exprimare, calificand drept infractiuni activitati absolut indispensabile pentru existenta unei societati pluraliste si democratice.

(…)

OFENSA ADUSA UNOR INSEMNE

Art. 236 lasa neschimbate prevederile alineatului 2 din actualul cod penal, conform carora se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an „Manifestarea prin care se exprima dispret pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autoritatile”. In conditiile in care legea penala nu ofera nici cea mai vaga indicatie privind continutul notiunii de „dispret”, iar Dictionarul Explicativ al Limbii Romane precizeaza ca prin dispret se intelege un „sentiment de desconsiderare a cuiva sau a ceva”, „lipsa de consideratie, sau lipsa de stima”, ideea pedepsirii unei asemenea manifestari fata de emblemele sau semnele pe care le folosesc autoritatile nu poate fi acceptata. Aceste manifestari nu reprezinta altceva decat o exercitare a libertatii de exprimare, iar restrangerea acestui drept, prevazut de catre art. 30 din Constitutie, nu se poate face decat in conditiile alineatului (7) al aceluiasi articol, manifestarea de dispret fata de semnele si emblemele autoritatilor neincadrandu-se in aceste restrictii.

Introducerea acestei infractiuni in codul penal din 1969 avea drept scop protejarea autoritatilor statului comunist, orice fel de critica – sau manifestare de dispret – la adresa acestora fiind interzisa. O asemenea mentalitate este inacceptabila in conditiile actuale din Romania. Daca prevederile primului alineat, care pedepsesc manifestarea de dispret fata de insemnele Romaniei, pot fi justificate prin faptul ca aceste insemne simbolizeaza insusi statul si integritatea teritoriala a acestuia, incercarea de impunere a respectului fata de „autoritati” prin forta este in flagranta contradictie cu prevederile art. 10 ale Conventiei europene a drepturilor omului, care accepta restrangerea dreptului la exprimare doar „pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”

Un alineat nou aparut este cel de-al treilea al art. 236, referitor la „Arborarea drapelului si insemnelor altor state sau intonarea imnului national al acestora pe teritoriul Romaniei in alte conditii decat cele prevazute de legi”, infractiune care se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani. Este de domeniul evidentei ca arborarea unui drapel, a unor insemne sau intonarea unui imn sunt forme de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare. Exercitarea acestui drept este reglementata de art. 30 din Constitutie, ca si de art. 10 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului, devenita, prin intermediul art. 11 al legii fundamentale parte a dreptului nostru intern si avand chiar prioritate in raport de acesta. Conform art. 10 alin. 2 al Conventiei europene, pentru ca restrangerea libertatii de exprimare (inclusiv cea manifestata prin arborarea de drapele sau intonarea de imnuri) sa fie justificata, trebuie ca aceasta masura sa fie necesara „intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica.” Din felul in care este formulata noua infractiune rezulta clar ca se pedepseste simpla arborare a unui drapel sau intonare a unui imn al unui stat strain, desi aceste activitati/exprimari nu constituie nici un fel de amenintare la adresa securitatii, sigurantei nationale sau integritatii teritoriale. Aceasta inseamna ca libertatii de exprimare i se aduce o restrangere complet nejustificata. In acelasi timp formularea „pe teritoriul Romaniei” intra in conflict si cu prevederile art. 26 din Constitutie, care garanteaza respectul vietii private, intrucat in notiunea „teritoriul Romaniei” intra inclusiv proprietatile particulare, iar stabilirea limitelor libertatii de exprimare intr-un cadru privat este inadmisibila. O infractiune se pedepseste datorita pericolului social pe care il reprezinta. Arborarea oricarui drapel sau intonarea oricarui imn intr-o locuinta, de exemplu, constituie manifestari ale libertatii de exprimare care intra sub protectia nu numai a art. 30, dar si a art. 26 din Constitutie.

(…)

OFENSA ADUSA AUTORITATII

Infractiunea din art. 238 alin. 1 si 2 pastreaza intocmai continutul din actualul cod penal, majorand insa pedepsele astfel: pentru „atingerea adusa onoarei sau amenintarea, in public”, a unei persoane care indeplineste o activitate importanta de stat sau obsteasca (definitia din art. 160 cod penal), „in legatura cu activitatea acesteia si de natura sa aduca atingere autoritatii”, pedeapsa este inchisoare de la 6 luni la 5 ani, iar pentru lovirea sau exercitarea altor acte de violenta asupra unei asemenea persoane pedeapsa este inchisoare de la 2 la 7 ani. Recent Camera Deputatilor a mai adaugat un alineat, conform caruia „Daca faptele prevazute in alineatele precedente sunt savarsite impotriva Presedintelui Romaniei, a unui membru al Parlamentului Romaniei sau al Guvernului, ori a unui magistrat al Curtii Constitutionale sau al Curtii Supreme de Justitie, maximul pedepsei se majoreaza cu 2 ani.”

Intelegand gravitatea si dezaproband fapte precum amenintarea sau violenta, nu putem sa nu remarcam ca pedepsele prevazute sunt extraordinar de severe. In acelasi timp ni se pare incceptabil ca acelasi regim sa fie aplicat si „atingerii aduse onoarei”, mai exact spus criticii aduse unei persoane tocmai in legatura cu activitatea sa. Atingere aduce autoritatii nu critica, formulata intr-o forma mai insultatoare sau mai civilizata, ci insasi activitatea defectoasa – sau pagubitoare – pe care anumiti functionari publici sau demnitari o pot desfasura. A opri critica prin amenintarea cu inchisoarea inseamna a crea premisele unui regim totalitar, in care singura forma de exprimare permisa opiniei publice este aprobarea sau adularea. O asemenea tendinta dovedeste si alineatul 3, care creaza noi categorii de „egali intre egali”, in contradictie cu prevederile art. 16 din Constitutie.

(…)

CONCLUZII:

1. In privinta regimului sanctionator, este de notorietate ca Romania are unul din cele mai severe sisteme din Europa, nu numai fata de tarile Europei de Vest, dar chiar si in raport cu tarile foste comuniste. Majorarile de pedepse propuse prin actualele modificari sunt inacceptabile, Parlamentul Romaniei dovedind ca individul (chiar infractor) si viata acestuia nu valoreaza mai nimic, de vreme ce libertatea acestuia este „pretuita” in ani de inchisoare impartiti cu o usurinta inacceptabila, mai ales in cazul acelor infractiuni al caror scop il constituie restrangerea libertatii de exprimare si apararea reprezentantilor autoritatilor publice.

2. Intreg sistemul sanctionator acorda o protectie disproportionata functionarilor publici si oamenilor politici atat in raport cu felul in care sunt protejati cetatenii de rand (atunci cand sunt victime ale acelorasi fapte), cat si in raport cu locul pe care functionarii publici si politicienii il ocupa intr-o societate democratica si care, prin el insusi, ii expune opiniei publice si ii obliga sa accepte o critica mult mai aspra, adesea necrutatoare.

3. In legatura cu exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, aceasta este drastic limitata prin actualele modificari, prin introducerea unor infractiuni vadit anticonstitutionale, al caror ansamblu se constituie intr-o adevarata tentativa de intimidare a presei si a criticii activitatii autoritatilor publice.

In ansamblul lor aceste modificari dovedesc esecul Parlamentului Romaniei in intelegerea rolului libertatii de exprimare in societate, mai ales al discursului politic (cu inevitabilele si necesarele accente critice) pentru existenta unei reale democratii. In acelasi timp ele reflecta teama fata de influenta pe care presa o are in formarea opiniei publice si, tocmai de aceea, dorinta de a o limita cat mai mult.

(…)

Consiliul de conducere al APADOR-CH

29 noiembrie 1994″

*

Un alt aspect foarte mult discutat din codul penal a vizat mentinerea incriminarii sau dezincriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite care au loc intre persoane majore (art. 200 alin. 1). Chestiunea aceasta a fost si in atentia Consiliului Europei, liberalizarea relatiilor homosexuale fiind unul din angajamentele luate de Romania la admiterea sa in acest organism.

*

b) Legea privind organizarea si functionarea politie [2]

*

c) Doua proiecte de lege privind minoritatile nationale [3]

*

d) Proiectul legii privind apararea secretului de stat

La data de 23 noiembrie 1994, Directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat in Parlament Raportul de activitate al acestei institutii in perioada octombrie 1993 – septembrie 1994. Una din concluziile acestui raport a fost aceea ca inexistenta unei legi care sa reglementeze „secretul de stat” este o explicatie pentru cele mai multe din atingerile aduse sigurantei nationale a tarii in toate domeniile. S-a avansat ideea ca o asemenea lege ar trebui adoptata de urgenta, opinie impartasita de mai toti parlamentarii, indiferent de culoarea lor politica.

Este de necontestat ca o asemenea lege trebuie sa existe, si ea trebuie sa prevada nu numai categoriile de informatii care constituie secrete de stat, dar si obligatiile persoanelor care vin in contact cu asemenea informatii. Este insa absolut necesar ca aceste prevederi sa fie clare si, sub pretextul apararii secretului de stat, sa nu se aduca atingere drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Din nefericire, in 1993 a fost trimis Senatului Romaniei un proiect de lege, initiativa legislativa a unui grup de 4 senatori, iar o alta varianta, a Guvernului, de exemplu, nu exista. In aceste conditii, este evident ca referirea la adoptarea „de urgenta” a unei legi privind apararea secretului de stat are in vedere proiectul deja existent. Considerand ca acesta este incompatibil cu prevederile Constitutiei si cu standardele internationale in materia dreptrilor omului, APADOR-CH a elaborat o analiza a acestuia, cu referiri si la legislatii similare din 8 tari, pe care a trimis-o Senatului Romaniei si presei.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL

LEGII PRIVIND APARAREA SECRETULUI DE STAT

CONTEXTUL

Proiectul a fost introdus in Senat, in luna noiembrie 1993, ca intiativa legislativa a unui grup de patru senatori PDSR (Alexandru Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Dimitrie Popa si Doru Ioan Taracila), solicitandu-se dezbaterea lui in procedura de urgenta. La data de 23 noiembrie 1994 directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat Raportul privind activitatea acestei institutii in perioada octombrie 1993 – septembrie 1994, in cadrul caruia s-a invocat, ca un leit-motiv, lipsa unei legi pentru protectia secretului de stat. In consecinta, s-a solicitat ca proiectul existent sa fie dezbatut si aprobat in procedura de urgenta, numerosi parlamentari sustinand aceasta propunere.

Proiectul ar urma sa inlocuiasca legea nr. 23/1971, pe care desi cei patru autori o considera cazuta in desuetudine, ii pastreaza totusi spiritul. Aceasta deoarece se urmareste limitarea drastica a accesului la informatie, a liberei circulatii a informatiilor si reinstaurarea unui control centralizat, care ar urma sa fie exercitat de Serviciul Roman de Informatii.

INSTITUTII NESUPUSE CONTROLULUI SRI

Potrivit art. 2 alin. 2 nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat.

Trebuie subliniat ca in timp ce activitatea SRI este supusa controlului unei Comisii parlamentare, iar SRI este obligat prin lege sa prezinte anual Parlamentului un raport de activitate, toate celelalte structuri constituite pentru apararea secretului de stat, in cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic (exercitat fie direct, fie indirect), ceea ce este inacceptabil.

Pericolul devine evident, daca ne referim la o declaratie facuta in Parlament de directorul SRI, care a afirmat ca SRI nu raspunde pentru activitatea altor sase servicii de informatii si ca nu are date despre implicarea acestora intr-o eventuala activitate de ascultare a convorbirilor telefonice sau de interceptare a corespondentei.

Un exemplu in acest sens este Serviciul de Telecomunicatii Speciale care a fost creat printr-o simpla hotarare a Guvernului in mai 1993, in timp ce in Parlament se discuta constituirea Comisiei de control asupra activitatii SRI. Cateva luni mai tarziu Guvernul a afirmat, fata de Secretarul general al Consiliului Europei, ca infiintarea acestui serviciu este o masura pur administrativa, iar sarcinile acestuia tin numai de domeniul administrativ (desi el are dreptul sa isi creeze, de exemplu, propriile societati comerciale). Si totusi, el apare in acest proiect de lege pe lista institutiilor exceptate de la controlul SRI. Abia dupa un an de activitate a STS, in Parlament a fost depus un proiect de lege care ar urma sa reglementeze situatia acestei institutii.

PROIECTUL DE LEGE

Primul articol din proiectul legii privind secretul de stat prevede ca: „Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire morala a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara”. Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia „Fidelitatea fata de tara este sacra” si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, „cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale”. Daca prevederea unei „indatoriri morale” intr-un text de lege este discutabila, dat fiind ca ea nu poate crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni, prevederea unei obligatii legale are cu totul alte consecinte juridice. De aceea exprimarea vaga folosita in proiectul de lege, poate da nastere la interpretari abuzive. Ar trebui precizat ca obligatia de aparare a secretului de stat functioneaza in cadrul prevazut de proiectul de lege, iar acesta ar trebui sa stabileasca foarte clar conditiile aplicarii sanctiunilor.

*

Prin modul in care articolul 4 din proiectul de lege defineste secretul de stat se acopera, practic, toate domeniile de activitate: „Constituie secrete de stat informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile a caror divulgare, transmitere, sustragere, distrugere, alterare sau, dupa caz, pierdere poate pune in pericol siguranta nationala sau apararea tarii ori poate prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei” (subl. n.). Trebuie subliniat ca, potrivit Legii privind organizarea si functionarea SRI, acest organism desfasoara activitati necesare contracararii „oricaror actiuni care, constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale” (subl. n.) – art. 2 din legea nr. 14/1992). Este, deci, firesc ca legea sa se refere la siguranta nationala sau apararea tarii. Dar este inacceptabil ca SRI sa controleze activitati „care pot prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei”, atat timp cat acestea nu ameninta siguranta nationala. De altfel este nu numai inadecvat, dar chiar inadmisibil ca intr-un text de lege sa se foloseasca formula atat de vaga „sau de alta natura” care permite orice interpretare.

*

Articolul 5, in cele 13 paragrafe ale sale, enumera „categoriile de informatii, date, documente, obiecte sau activitati ce constituie secrete de stat”. Proiectul prevede, firesc, unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. In afara de acestea insa, proiectul face referiri la documente si informatii (scheme, harti, planuri topografice la o anumita scara, etc.) care, in opinia APADOR-CH, nu pot avea caracter de secret de stat.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl. n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, astfel incat sunt permise interpretari abuzive. Pentru a realiza pericolul ce decurge din ambiguitatea textului, el trebuie corelat cu prevederea din art. 12 lit. j) care instituie posibilitatea exercitarii de catre SRI a unui control total, inclusiv in activitatea de cercetare si productie desfasurata de persoanele fizice si juridice de drept privat.

*

Art. 5, litera m) introduce o alta categorie de date, informatii, documente ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la „relatiile si activitatile externe de orice fel ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie facute publice, conform legii” (subl. n.). Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie facute publice si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (existand garantia constitutionala din art. 31), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

*

Articolul 6 al Proiectului introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii – „strict secrete de importanta deosebita”, „strict secrete” si „secrete” – al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor.

*

Articolul 7 introduce notiunea de „secret de serviciu” definita astfel: „Informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile ce nu au caracter secret de stat, dar nu sunt destinate publicitatii, constituie „secrete de serviciu” iar divulgarea sau transmiterea lor, prin orice mijloace, este interzisa”. Mai multe observatii se impun in legatura cu acest text.

Trebuie notat ca in cadrul proiectului de lege nu se spune ce anume este secretul de serviciu. Singura precizare se refera la ceea ce el nu este, anume el „nu are caracter de secret de stat”, „dar nu este destinat publicitatii”. Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat.

In al doilea rand, textul se refera nu numai la autoritatile publice si la agentiile guvernamentale, dar si la societatile comerciale, la organizatii neguvernamentale, fara nici un fel de diferentiere. De fapt fiecare categorie in parte are dreptul de a hotari ce anume este sau nu destinat publicitatii, ceea ce textul Proiectului omite sa precizeze, dand astfel impresia ca asemenea posibilitati de calificare a unor secrete ca „secrete de serviciu” – pentru toate categoriile enumerate mai sus – ar fi la indemana legislativului sau chiar a executivului.

In al treilea rand, in lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul „secretului de serviciu”. Practic, tot ce nu intra in categoria secretului de stat, este acoperit de notiunea „secret de serviciu”, iar divulgarea sau transmiterea unor asemenea informatii este socotita fie infractiune, fie contraventie si se pedepseste cu inchisoare sau amenda. Este de fapt legalizarea lipsei de transparenta a activitatii autoritatilor publice.

Practica unui stat democratic presupune ca institutiile insesi sa emita pentru personalul lor eventuale instructiuni si liste cu ceea ce constituie secret de serviciu, mai exact spus cu informatiile pe care le considera a nu fi destinate publicitatii, in asa fel incat acestea sa nu afecteze accesul la informatie (garantat de Constitutie). De asemenea, este absolut necesar ca aceste categorii de secrete sa poata fi oricand atacate in justitie, pentru ca accesul la informatiile de interes public trebuie sa fie permis.

In al patrulea rand, pericolul pe care il reprezinta acest articol decurge din corelarea lui cu atributiile pe care, conform acestui Proiect de lege, le are SRI. Art. 12 lit. c) ii da posibilitatea, e drept ca la cererea conducatorilor institutiilor, de a efectua „investigatii, verificari” si de a oferi „date cu privire la persoanele care urmeaza sa fie incadrate in respectivele unitati, in functii ce presupun accesul la informatii sau activitati cu caracter secret de stat sau de serviciu” (subl. n.). Iar art. 12 lit. j) ii permite, tot la cerere, – contra cost – „sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora (persoane fizice sau persoane juridice de drept privat – n.n.) – altele decat cele de stat -…” (subl. n.) Aceasta inseamna insa o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al legii nr. 14/1992 „este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…” (subl. n.)

*

Proiectul prevede in articolul 9 obligatia ca in toate institutiile si autoritatile publice, regiile autonome si societatile comerciale sa se organizeze compartimente speciale pentru asigurarea securitatii documentelor considerate secrete de stat (fostele B.D.S.). Conform art. 11 lit. d, conducatorul unitatii respective este obligat „sa solicite avizul SRI” pentru persoanele care urmeaza sa lucreze in cadrul compartimenelor speciale de documente secrete si „sa se conformeze avizului” (subl. n.). Aceste obligatii sunt in contradictie cu art. 4 din legea de organizare a SRI, potrivit caruia acesta ofera date in legatura cu cei care ar urma sa lucreze in compartimente ce presupun accesul la informatii cu caracter secret „la cererea conducatorului institutiei publice, regiei autonome sau societatii comerciale” (subl. n.), evident neinstituindu-se nici o obligatie de respectare a parerii SRI, responsabilitatea revenind, firesc, conducatorului acelei institutii.

In acelasi timp, art. 9 prevede obligatia constituirii in institutiile enumerate mai sus a unor „compartimente speciale de protocol pentru asigurarea respectarii normelor legale privind apararea secretului de stat pe timpul primirii de delegatii, purtarii de tratative ori efectuarii de vizite oficiale, precum si al desfasurarii altor asemenea activitati” (subl. n.). Dincolo de repetarea neconcordantelor dintre textele analizate mai sus din proiectul legii cu privire la secretul de stat si legea organica a SRI, trebuie subliniat ca ideea reinfiintarii compartimentelor speciale de protocol este inacceptabila. Oricarui conducator al unei institutii trebuie sa i se recunoasca dreptul si competenta de a lua masurile pe care le crede

de cuviinta pentru apararea secretelor de stat. Altfel, ar insemna ca se instituie o prezumtie fie de incompetenta, fie chiar de vinovatie, iar pentru inlaturarea cauzelor determinate de aceste prezumtii ar fi necesara prezenta unor reprezentanti ai SRI. Mai mult, crearea compartimentelor speciale de protocol ar limita drastic stabilirea contactelor umane si de serviciu, libertatea de exprimare si circulatia informatiei, libertatea de miscare.

*

Articolul 12, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind apararea secretului de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.

Conform art. 12 lit. h, SRI „avizeaza proiectele de acte care au implicatii” in ce priveste apararea secretului de stat. Avand in vedere ca, potrivit art. 5 din proiect, secretul de stat este definit ca raportandu-se la orice domeniu de activitate, concluzia este ca cea mai mare parte a legislatiei Romaniei va trebui sa primeasca avizul SRI, ceea ce, evident, este simbolul unui regim totalitar, si nu al statului de drept.

*

Capitolul V cuprinde obligatiile persoanelor fizice si juridice de drept privat.

Articolul 14 prevede la litera b) obligatia persoanelor fizice sau persoanelor juridice carora le-au fost incredintate secrete de stat sa permita efectuarea controalelor atat de unitatea care i le-a incredintat cat si de SRI. Aceasta prevedere permite SRI-ului sa intreprinda oricand controale la orice persoana fizica sau juridica sub pretextul ca ar detine secrete de stat. Proiectul de lege nu prevede vreo posibilitate pentru persoanele fizice sau juridice de a contesta in justitie eventualele abuzuri ale SRI.

*

Art. 20 alineatul 1 prevede obligatia salariatului „sa sesizeze de indata” conducatorul unitatii, SRI si organele de urmarire penala in situatia in care constata nerespectari ale celorlalte obligatii instituite in art. 15-19. Alineatul 2 al aceluiasi articol 20 instituie obligatia oricarei persoane „care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor informatii, date, documente sau activitati ce constituie secrete de stat sau intra in posesia lor” de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, acest articol, in forma lui actuala, duce la incurajarea delatiunii si abuzurilor.

Practic, coreland prevederile art. 15-21 cu restul textelor din proiect prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala, etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date, etc. considerate a fi secrete de stat, si deci este practic imposibil de stiut ce anume contin.

*

Prin articolul 29, guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii, date si documente etc. In acest fel, executivul se substituie legislativului.

CONCLUZII

1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati, cum ar fi accesul la informatie, libera circulatie a acesteia, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie, etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine un organ de control cu functii care depasesc atributiile stabilite prin legea privind organizarea si functionarea sa.

2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, cele ale organelor similare exceptate de la prezenta lege.

3. Proiectul de lege nu prevede nici posibilitatea – asigurata in legislatiile tarilor democratice – pentru cetateanul de rand de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unui document, date sau informatii.

4. Nu se face referire in nici unul din articole la ideea de „interes public” asa cum apare ea in aproape toate legile cu privire la secretul de stat din tarile cu traditie democratica, in sensul ca „interesul public” prevaleaza asupra secretului de stat.

(Urmeaza referiri la legislatia din Austria, Canada, Franta, Olanda, Spania, Suedia, SUA, Germania)

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

*

In noiembrie 1994 Camera Deputatilor a luat in discutie proiectul pentru modificarea legii nr. 60/1991, privind demonstratiile publice[4]. In urma intensei campanii facute anul trecut de APADOR-CH si alte organizatii neguvernamentale, proiectul primise avize negative din partea Comisiei juridice, a Comisiei drepturilor omului si a Comisiei pentru aparare si siguranta nationala, dupa care a fost pastrat pe agenda Camerei, pana la data de 7 noiembrie 1994, cand a fost dezbatut si respins.

*
* *

III. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

CONTEXT

In 1994 APADOR-CH a continuat programul inceput in aprilie 1993 al carui scop era supravegherea comportamentului politistilor in relatia lor cu persoanele fizice. Aceasta deoarece, desi dupa decembrie 1989, politia romana a trecut printr-o serie de transformari, totusi, procesul de democratizare a acestei institutii fundamentale a statului este de abia la inceput, cel mai dificil domeniu fiind schimbarea mentalitatii politistilor.

APADOR-CH a conceput acest program ca o incercare de a stabili un dialog cu Inspectoratul General al Politiei din cadrul Ministerului de Interne, cu alte cuvinte un dialog intre cei insarcinati cu aplicarea legii si un segment al societatii civile. Dat fiind ca timp de o jumatate de secol, activitatea militiei a avut, practic, un caracter secret, cetatenii nu au avut cum sa afle de abuzurile comise de militieni – altfel decat prin experienta directa – si, cu atat mai putin, de eventualele sanctiuni dictate impotriva lor. A aparut astfel ideea de impunitate a militienilor, iar dupa decembrie 1989, a politistilor.

Pe de alta parte, sistemul militarizat al politiei romane, perceptibil, in prezent, mai ales in modul de administrare a justitiei, atribuie exclusiv procurorilor militari si tribunalelor militare, investigarea si respectiv judecarea politistilor suspecti de a fi comis abuzuri. Or, de vreme ce justitia civila este regula iar cea militara, exceptia, perpetuarea exceptiei da nastere la suspiciuni.

In acelasi timp trebuie precizat ca in sistemul justitiei romane, nu exista procedura prin care victima sa se poata adresa unui tribunal independent si impartial pentru a contesta concluziile procurorului militar. Singura cale este aceea a plangerii la parchetul militar ierarhic superior. In cazul in care acesta dispune completarea investigatiei initiale, ea este efectuata, in general, de acelasi procuror militar care a avut initial cazul. Mai mult, in sistemul actual exista in politie ofiteri insarcinati cu investigarea propriilor colegi suspecti de a fi comis un abuz. Din lipsa de personal, de posibilitate de a se deplasa, de timp, etc. unii procurori militari isi bazeaza concluziile in principal pe informatiile transmise de acesti ofiteri de politie. Au existat situatii in care acestia din urma si-au acoperit colegii, determinand astfel procurorii militari sa decida neinceperea urmaririi penale.

Un alt aspect care a atras atentia APADOR-CH este obiceiul procurorilor militari de a trimite in judecata politisti numai daca probele pe care le au impotriva lor sunt suta la suta irefutabile, convingerea personala cu privire la vinovatie plasandu-se pe locul doi. In principiu o astfel de alegere este corecta, dar in felul acesta, in cele mai multe cazuri in care faptuitorii sunt politisti, nu i se mai da posibilitatea judecatorului de a se pronunta cu privire la vinovatie. Se ignora cu buna stiinta ca cele mai multe abuzuri se petrec chiar in sectiile de politie unde nu au cum sa se afle martori din afara, iar politistii prezenti, din spirit de solidaritate de breasla, nu depun marturie impotriva unui coleg reclamat de un civil. In afara de aceasta, sistemul de drept din Romania, nu ofera victimei unui abuz comis de un politist sansa de a se adresa cu succes instantei civile pentru a solicita macar despagubiri pentru daunele materiale si morale produse, daca Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistului reclamat.

In privinta desfasurarii programului, APADOR-CH a avut in vedere atat aspectul teoretic, materializat in analiza documentelor ce reglementeaza activitatea politiei, promovarea standardelor internationale in materie, cat si cel practic, constand in efectuarea de investigatii extrajudiciare in cazurile individuale de incalcari ale drepturilor omului.

Prima actiune a APADOR-CH a fost de a tipari un afis care cuprinde extrase din Constitutia Romaniei si din documentele internationale privind drepturile omului care se refera la raportul dintre politisti si persoanele fizice. Printr-o intelegere cu Inspectoratul General al Politiei, o parte din aceste afise urmau sa fie distribuite in toata tara, in asa fel incat sa existe cate unul in fiecare sectie de politie. IGP a preluat pentru distribuire circa 5.500 de afise, ceea ce, dupa spusele reprezentantilor sai, ar fi fost suficient pentru toata tara. Cu o singura exceptie, nici membrii APADOR-CH, nici alte persoane cu care asociatia a venit in contact nu au vazut aceste afise in sectiile de politie din Bucuresti sau din tara.

Mesele rotunde cu reprezentantii Inspectoratelor Judetene de Politie au fost gandite in asa fel incat pornind de la cazuri individuale investigate de APADOR-CH sa se ajunga la concluzii generale cu privire la modul in care politistii respecta drepturile omului. Astfel de intalniri si discutii, uneori furtunoase, au avut loc la Inspectoratele judetene Galati, Bacau (cu participarea unui jurist american, expert in drepturile omului si profesor la academii de politie din SUA) si Botosani (cu participarea unor politisti francezi). Informatiile furnizate de invitatii straini in legatura cu sistemele politienesti din tarile lor au fost primite cu interes de participantii romani – ofiteri si subofiteri de politie. In schimb, reactiile fata de exemplele concrete de abuzuri ale unor politisti prezentate de APADOR-CH au fost extrem de vii si diverse. Lasand la o parte eforturile de a inlatura reticenta marii majoritati a politistilor fata de imprejurarea ca „niste civili” ar vrea sa-i „invete” cum sa procedeze sau ar indrazni sa puna la indoiala metodele folosite de ei, reprezentantii APADOR-CH au avut impresia ca se poate purta un dialog.

In luna ianuarie 1994, un film documentar realizat de Televiziunea romana, redactia „Probleme sociale”, in colaborare cu APADOR-CH, in legatura cu unele cazuri concrete de abuzuri comise de politisti a provocat o reactie vehementa din partea Ministerului de Interne sub forma unei „replici” la televiziune, in care s-au prezentat statistici cu privire la succesele politiei in lupta cu infractorii, la numarul politistilor decedati sau raniti in timpul misiunilor, dar nu s-a spus o vorba despre subiectele abordate de emisiunea incriminata. A urmat „inghetarea” relatiilor cu APADOR-CH, adica stoparea oricarei colaborari, situatie care exista si in prezent.

In aceste conditii, intrucat nu se punea problema abandonarii programului cu privire la politie, APADOR-CH si-a continuat investigatiile extrajudiciare si s-a orientat spre o colaborare mai stransa cu Sectia Parchetelor Militare din Parchetul General, careia a inceput sa-i transmita cu regularitate rapoartele sale privind cazurile individuale in care persoane fizice au fost victime ale unor abuzuri comise de politisti. In unele situatii, Sectia Parchetelor Militare a tinut cont de rezultatele investigatiilor efectuate de APADOR-CH si a dispus completarea cercetarilor. Dar, din acestea, putine au fost cele in care decizia initiala a procurorilor militari a fost schimbata in favoarea victimei.

*

In dorinta de a dezvolta colaborarea si cu alte institutii ale statului al caror obiect de activitate, desi diferit de cel al politiei, priveste totusi libertatea persoanei (in sensul strict al libertatii fizice), APADOR-CH si-a extins programul si asupra politiei de frontiera, care face parte tot din Ministerul de Interne. Aceasta noua abordare este strans legata de un alt program al APADOR-CH ce se refera la solicitantii de azil in Romania.

De asemenea, APADOR-CH a initiat o colaborare si cu Directia Generala a Penitenciarelor din cadrul Ministerului de Justitie. Principiul a fost acela al investigarii plangerilor individuale ale detinutilor sau rudelor acestora dar, cu ocazia vizitelor la diverse penitenciare, reprezentantii APADOR-CH au putut constata si conditiile de detentie, facand unele observatii si sugestii.

ASPECTE TEORETICE

Politia romana se afla in subordinea Ministerului de Interne si este structurata dupa cum urmeaza :

– Inspectoratul General al Politiei

– Directia generala de politie a municipiului Bucuresti

– inspectoratele de politie ale judetelor

– inspectoratele de politie pentru transporturi feroviare, aeriene si navale

– institutii de invatamant pentru pregatirea si specializarea politistilor

Se mai pot organiza sectii de politie pentru paza unor obiective economice si sociale, in functie de importanta acestora. Conform cifrelor aparute in presa, Ministerul de Interne are un numar de aproximativ 75.000 de angajati. APADOR-CH a solicitat ministerului sa-i comunice numarul politistilor activi dar acesta a raspuns ca nu poate comunica o cifra deoarece personalul ar fi „fluctuant”. O estimare bazata pe date neoficiale arata ca aproximativ 50.000 – 55.000 de politisti ar activa pe intreg teritoriul tarii, ceea ce ar insemna o medie de un politist la circa 440 de locuitori. Politistii isi desfasoara activitatea in circa 5.000 de sectii deci o sectie la aproximativ 4.600 de locuitori. APADOR-CH a constatat insa ca repartizarea politistilor in teritoriu este deficitara, ceea ce duce la imposibilitatea de a preveni sau controla infractionalitatea, mai ales in mediul rural. Intr-un oras mic ca Victoria (judetul Brasov), cu aproximativ 12.000 de locuitori, sectia de politie numara 18 politisti, in vreme ce comune de care apartin sase – sapte sate, cu sapte – opt mii de locuitori (de exemplu comuna Chetani, judetul Mures sau comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare) au doar doi-trei subofiteri de politie. Pe langa numarul insuficient al politistilor din mediul rural si slaba dotare tehnica (in marea majoritate a sectiilor de politie, care acopera mai multe sate, politistii nu dispun de mijloace proprii de transport iar chemarea lor pentru interventii in situatii dificile este aproape imposibila din cauza numarului infim de posturi telefonice instalate in sate) trebuie mentionat si nivelul scazut al pregatirii lor profesionale. Din cele peste 30 de conflicte intre romani si/sau maghiari pe de o parte si romi, de cealalta, cele mai multe s-au petrecut in sate. Unul din motivele care au dus la acele stari conflictuale, multe cu urmari tragice, a fost neputinta politistilor de a le preveni sau de a le controla dupa izbucnirea lor.

*

Plecand de la ideea ca pentru a cere respectarea drepturilor omului este necesar sa existe si un cadru legislativ adecvat, APADOR-CH a analizat unele aspecte din legile ce reglementeaza activitatea politiei, pentru a vedea in ce masura ele corespund Constitutiei si documentelor internationale ratificate de Romania (in principal Conventiei Europene pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale). Pana la adoptarea noii Legi a Politiei (Legea nr. 26/1994), in luna mai 1994, APADOR-CH s-a straduit – prin comentarii scrise si contacte cu parlamentarii – sa contribuie la imbunatatirea proiectului initial. Desi legiuitorul a eliminat din cuprinsul legii termenul „militar” ceea ce este un pas, fie el si formal, spre demilitarizarea politiei, totusi, pana cand politistii nu vor putea fi adusi in fata justitiei civile („civil” este folosit drept antonim al termenului „militar”), demilitarizarea ramane doar un deziderat. In acelasi timp exista diferente sensibile sau chiar neconcordante intre standardele romanesti si cele internationale.

a) Cazierul judiciar

Capitolul III articolul 15 litera p) din Legea nr. 26/1994 se refera la cazierul judiciar „pentru tinerea evidentei persoanelor condamnate ori impotriva carora s-au luat alte masuri cu caracter penal”. Din discutiile avute de reprezentantii APADOR-CH cu comandantul politiei din orasul Victoria, judetul Brasov, in 1994, a reiesit ca, dupa semnarea Acordului dintre ministerele de interne roman si german cu privire la expulzarea persoanelor romane si germane aflate ilegal pe teritoriul fiecareia din parti, ministrul roman de interne ar fi emis un ordin cu privire la o procedura speciala de luare in evidenta a cetatenilor romani returnati din Germania (fisare separata, amprente digitale, etc). Pe masura ce Romania a semnat acorduri similare cu alte state (Cehia, Polonia, Franta etc.), procedura speciala s-ar fi extins si la romanii returnati din aceste tari. Existenta acestui ordin nu a fost confirmata sau infirmata de Ministerul de Interne desi APADOR-CH a cerut precizari in legatura cu acest subiect printr-o scrisoare la care nu a primit nici un raspuns. Daca acest ordin este in vigoare, atunci este evident ca el contrazice exercitarea dreptului de a parasi propria tara sau de a reveni in statul de origine, drept al omului care nu poate fi asimilat unei infractiuni pentru care se intocmeste cazier.

b) Privarea de libertate

Capitolul IV din Legea 26/1994 se refera la drepturile si obligatiile politistului in exercitiul autoritatii publice.

Articolul 16 litera a) din Legea nr. 26/1994 prevede ca politistul are dreptul de a legitima si stabili „identitatea persoanelor care incalca dispozitiile legale ori sunt suspecte si sa ia masurile legale care se impun”. Asadar, litera a) da drept politistului de a hotari nu numai daca o persoana este suspecta, dar si daca ea a incalcat dispozitiile legale. Dar sintagma „dispozitii legale” acopera intreaga legislatie in vigoare de la Codul penal la cel civil, sau de la Codul muncii la cel al familiei. Or, politia are in competentele sale numai domeniul penal si cel contraventional.

Art. 16, lit. b) alin. 1 il autorizeaza pe politist „sa conduca la sediul politiei, in vederea luarii masurilor legale pe cei care prin actiunile lor pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale, precum si persoanele suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (subl. n.)”, iar alineatul 2 permite politistului sa conduca la sediul politiei „persoanele suspecte … care refuza sa-si decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilita, … pentru clarificarea situatiei si dupa caz (subl. n.). prezentarea acestora, de indata, in fata organului de urmarire penala competent, activitati ce nu pot dura mai mult de 24 de ore”. Notiunea de „ordine publica” din art. 16 lit. b) alin. 1 nu este definita in nici un act legal, ceea ce poate da nastere la interpretari abuzive. Expresia „dupa caz” introdusa in alineatul 2 al literei b) inseamna de fapt ca aducerea persoanei retinute in fata autoritatii judiciare competente nu este o conditie obligatorie, ci este lasata la latitudinea politistului. Cu alte cuvinte, in virtutea literelor a) si b), un politist poate legitima orice persoana, poate priva orice persoana de libertate timp de 24 de ore, dupa care o poate pune in libertate fara nici o alta formalitate legala, deoarece el, politistul, a hotarat ca nu este cazul sa aduca persoana respectiva in fata organului de urmarire penala competent. Conventia europeana vorbeste in art. 5 paragraful 1 de „motive verosimile” iar Codul de procedura penala precizeaza necesitatea existentei unor „probe sau indicii temeinice” pentru a se lua masura retinerii (art. 143 c.p.p.). Or, a lasa la latitudinea politistilor sa stabileasca daca o persoana a incalcat dispozitiile legale ori este suspecta (art. 16 lit. a), sau a autoriza politistii sa conduca la sediul politiei „persoane suspecte…a caror identitate nu a putut fi stabilita…” (art. 16. lit.b) nu pot fi considerate nici motive verosimile si nici probe sau indicii temeinice. Mai mult, din modul cum sunt formulate prevederile de la litera b) – evitarea termenului retinere – se poate deduce ca pentru acest gen de actiuni, politistul nu are nevoie nici macar de ordonanta pe care organul insarcinat cu cercetarea penala – sau un magistrat – trebuie sa o emita in cazul retinerii.

Daca politistul poate „conduce” la sectia de politie persoana suspecta a carei identitate nu a putut fi stabilita si daca are la dispozitie, conform literei b) alin. 2, 24 de ore pentru a clarifica problema, intrebarea care se pune este ce semnificatie are acest interval de 24 de ore in care persoana „condusa” la sectie este, evident, privata de libertate? Este adevarat ca textul nu foloseste termenul de „retinere” in legatura cu aceste activitati, dar este clar ca, in fapt, persoana este „retinuta” in sectia de politie.

Paragraful d) al articolului 16 din legea analizata autorizeaza politistul „sa ia masura retinerii…. in cazurile si in conditiile prevazute de lege”. Dat fiind ca literele b) si d) autorizeaza fiecare o privare de libertate de cate 24 de ore, rezulta ca in virtutea legii politiei, o persoana poate fi retinuta 48 de ore fara mandat de arestare, ceea ce reprezinta o violare a Constitutiei care, in art. 23, paragraful 3 stipuleaza in mod clar ca „retinerea nu poate depasi 24 de ore”.

Din discutiile APADOR-CH cu avocati, procurori si judecatori a rezultat ca asemenea situatii – retineri de 48 de ore – s-au intamplat deja, ceea ce dovedeste ca interpretarea de mai sus nu este doar una teoretica.

Articolul 148 din codul de procedura penala se refera la situatiile in care se poate efectua arestarea preventiva. Desigur, acest lucru are loc numai pe baza unui mandat de arestare emis de un magistrat (un prim mandat de pana la 30 de zile emis de procuror, urmat de prelungiri de cate 30 de zile dispuse de instanta, prelungiri ce pot merge pana la jumatate din limita maxima a pedepsei prevazute pentru fapta presupusa a fi savarsita de inculpat). Desi politistul nu face decat sa puna in executare mandatul emis de procuror, totusi, dat fiind ca in majoritatea situatiilor de retineri, politistii inainteaza dosarul procurorului solicitandu-i emiterea unui mandat de arestare, o sumara analiza a articolului 148 c.p.p. nu este lipsita de interes. Acesta prevede situatiile in care se poate emite mandatul de arestare. Dintre acestea ridica probleme:

„a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare”,

„d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte”

„f) inculpatul este recidivist”

„g) cand exista una din circumstantele agravante”

„h) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica”

Este evident ca „probele sau indiciile temeinice” (art. 143 din c.p.p.) trebuie sa existe inaintea emiterii unui mandat de arestare. Obligatia dovedirii infractiunii sau tentativei de a o comite apartine integral organelor de ancheta penala. Practica mult prea frecventa a arestarii preventive, in timpul careia se aduna probele pentru constituirea dosarului penal, contrazice tendinta generala din sistemele democratice – mentionata expres intr-un alt document international cu privire la drepturile omului, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, art. 9 – de a considera ca detinerea sau retinerea unei persoane trebuie sa fie exceptia de la regula generala care este starea de libertate.

Art. 5 paragraful 1 din Conventia europeana nu face nici un fel de mentiune in privinta recidivistilor. Este evident ca si ei trebuie sa se bucure de aceeasi protectie in fazele premergatoare eventualului proces si este exclusiv responsabilitatea justitiei sa aprecieze daca si cu cat mai mare trebuie sa fie pedeapsa data unui recidivist. Nu este deloc in spiritul Conventiei ca o persoana, suspecta de a fi comis o infractiune, sa fie arestata automat pentru ca a mai avut o condamnare anterioara (lit f, art. 148 c.p.p.). Prezumtia de nevinovatie trebuie sa functioneze, la un loc cu toate celelalte modalitati de protectie a persoanei indiferent daca este vorba despre un recidivist sau o persoana aflata la prima presupusa infractiune.

De asemenea nici circumstantele agravante (art. 148, lit. g din c.p.p.) si nici limitele pedepselor (art. 148 lit. h din c.p.p) nu constituie, conform Conventiei europene, motive pentru privarea de libertate.

c) Perchezitia domiciliara

Articolul 16 literele f) si g) din Legea 26/1994 se refera la perchezitia efectuata atat „in orice incinta a unitatilor economice, a institutiilor publice ori particulare, a organizatiilor social-politice, indiferent de detinator, de proprietar sau de destinatia acesteia, la bordul navelor si aeronavelor romane, cu respectarea dispozitiilor legale” (litera f) cat si „in locuinta persoanelor fizice” (litera g). In situatia in care nu exista mandat de perchezitie, in prima ipoteza este nevoie de consimtamantul conducerii institutiei (fara a se preciza daca el trebuie sa fie scris sau oral), in cea de a doua, consimtamantul scris este obligatoriu.

Art. 27 paragraf (3) din Constitutia Romaniei precizeaza ca „perchezitiile pot fi ordonate exclusiv (subl. n.) de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege”.

In legatura cu concordanta dintre prevederile art. 16 lit. f) si g) din legea 26/1994 si art. 27 paragraf (3) din Constitutie exista doua interpretari. Una considera ca in legea politiei se respecta prevederile constitutionale, in sensul in care perchezitia domiciliara poate fi efectuata fie pe baza unui mandat emis de magistrat, fie cu consimtamantul scris al persoanei. O alta interpretare sustine ca in art. 27 alin (3) exista doua conditii obligatorii pentru efectuarea unei perchezitii: ordinul magistratului si respectarea formelor prevazute de lege. Deci nimeni – inclusiv politia – nu poate avea initiativa unei perchezitii domiciliare fara ordinul prealabil al unui magistrat. In consecinta, literele f) si g) susmentionate intra in contradictie cu Constitutia Romaniei.

Literele f) si g) ale articolului 16 din Legea 26/1994 coroborate cu art. 103 din c.p.p. contrazic si paragraful 4 al articolului 27 din Constitutie care precizeaza ca „perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant”. Or, art. 103 din procedura penala, dupa ce limiteaza timpul de efectuare al perchezitiei domiciliare intre orele 6 – 20, anuleaza practic aceasta limitare prin precizarile ulterioare : „Perchezitia inceputa intre orele 6 – 20 poate continua si in timpul noptii”; „… perchezitia domiciliara se (poate) face de procuror, (precum si de organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale) si in timpul noptii” (subl.n.). Prima prevedere autorizeaza orice perchezitie in timpul noptii cu conditia ca ea sa inceapa intre orele 6.00 si 20.00. Iar a doua elimina chiar si aceasta pseudo-limitare, restrangand doar competentele. Ambele prevederi, si mai ales a doua, sunt neconstitutionale. Textul subliniat si pus intre paranteze din citatul de mai sus este preluat din lucrarea intitulata „Legea Politiei nr 26/1994 si alte acte normative utile pentru aplicarea acesteia”, ingrijita si adnotata de consilier juridic Radu Stancu si publicata de editura Romfel, Bucuresti, 1994. Este interesant de remarcat ca, desi articolul 205 din c.p.p. privind competentele „organelor de securitate” in materie penala a fost abrogat, articolul 103 a ramas nemodificat. Exact ca inainte de 1989, el prevede ca „organele de securitate” – si nu „organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale” cum a fost actualizata denumirea de autorii lucrarii – au dreptul de a efectua perchezitii in timpul noptii. Se va replica, desigur, ca aceasta parte din articolul 103 este cazuta in desuetudine, avand in vedere Constitutia, Legea sigurantei nationale si Legea SRI, adoptate dupa 1989. Dar atunci de ce in lucrarea susamintita nu s-a facut macar o mentiune in acest sens?

In orice caz nu se explica lipsa unei initiative legislative pentru modificarea art. 103 in privinta perchezitiilor efectuate in timpul noptii chiar de procuror, text anticonstitutional.

d) Cercetarea penala in cazuri in care sunt implicati politisti

Art. 24 din Legea 26/1994 prevede ca „Prin ordin al inspectorului general al politiei sunt desemnati politistii care au calitate de organe de cercetare penala”.

Pe de o parte, este normal ca Ministerul de Interne sa isi investigheze proprii angajati suspecti de a fi violat legea. Ministerul hotaraste, in functie de rezultatele cercetarii, sanctiuni de genul amenda administrativa, mutare disciplinara, trecere in rezerva etc. Pe de alta parte, Parchetul Militar este autoritatea judiciara in competentele careia intra investigarea militarilor in general, inclusiv a politistilor. Procurorii militari isi desfasoara activitatea fara a tine cont de rezultatele cercetarilor intreprinse de organele Ministerului de Interne. Exista insa situatii in care, din lipsa de personal (cam 80 de procurori militari pentru intreg teritoriul tarii), procurorii militari solicita colaborarea organelor de cercetare MI pentru a ancheta politistii banuiti ca ar fi incalcat legea. Se alimenteaza in acest fel suspiciunea lipsei de obiectivitate in desfasurarea cercetarii.

Intr-una din discutiile purtate cu reprezentantii Parchetului General, APADOR-CH a fost informata ca printr-un Ordin din 31 martie 1994 al Procurorului General, in subordinea caruia se afla si procurorii militari, instrumentarea cazurilor in care politisti sunt suspecti de purtarea abuziva (art. 250 alin. 2 din codul penal) se va efectua exclusiv de Parchetele militare. In opinia APADOR-CH, urmatorul pas spre demilitarizarea reala a politiei ar trebui sa fie introducerea in lege a procedurii care sa dea victimei unui abuz comis de politisti, dreptul de a contesta in justitie deciziile Parchetului militar. Acest drept este de altfel garantat de Constitutia Romaniei in articolul 21: „1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. 2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.”

e) Tortura, pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante

Art. 27 din Legea nr 26/1994 interzice politistului provocarea de „suferinte fizice sau psihice” unei persoane, cu scopul obtinerii unor informatii sau marturisiri, al pedepsirii, intimidarii sau exercitarii unor presiuni. Paragraful doi se refera la tortura care este interzisa in orice imprejurare „oricare ar fi ea” (stare de razboi sau amenintare cu razboiul, instabilitate politica interna etc). Conform articolului 3 din Conventia europeana, articol nederogabil, „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Or, paragraful 2 al articolului 27 nu mentioneaza decat tortura, desi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante trebuie, si ele, interzise indiferent de situatie.

f) Legea nr. 61/1991 (privind sanctionarea contraventiilor)

Un alt act normativ pe baza caruia actioneaza politia este Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 privind sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice. Legea cuprinde la articolul 2 o lunga lista de contraventii (literele a – x) din care unele permit savarsirea unor abuzuri. De pilda litera a): „savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene….. de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice”(subl. n.) Cum poate fi lezata demnitatea si onoarea unor institutii publice, fapta ce se pedepseste cu amenda, nu este deloc clar. La litera d) se pedepseste „portul, fara drept, al cutitului, sisului, boxului …ori altor asemenea obiecte fabricate sau confectionate anume pentru taiere, impungere sau lovire..” (subl. n.) Deci portul nu folosirea sau amenintarea cu folosirea lor se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda. Intra oare in categoria obiectelor descrise la litera d) si o foarfeca sau un briceag sau un ac? Litera t) – refuzul persoanei de a se legitima sau de a se prezenta la sediul politiei „la cererea ori la invitatia justificata a organelor de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice” – este prevederea care a permis comiterea multor abuzuri din partea politiei. In primul rand pentru ca prin „act de identitate”, politistii continua sa inteleaga doar buletin de identitate sau cel mult pasaport. Nici un alt act, permis, adeverinta, dovada, chiar insotit de fotografie, nu este acceptat. In al doilea rand, pentru ca „cererea sau invitatia justificata” ca o persoana sa se prezinte la politie, s-a dovedit, de multe ori, abuziva, fiind, practic, o posibilitate de intimidare a persoanelor. La fel ca prevederea din litera u), care se refera la „impiedicarea sub orice forma” a politistilor sau organelor de urmarire penala de a legitima sau conduce la sediul politiei orice persoana.

In virtutea Legii 61/91, contestatia celui care se considera nedreptatit prin sanctiunea aplicata, trebuie depusa in termen de 15 zile, este judecata de un complet format dintr-un singur judecator iar, la o eventula reexaminare, ceruta fie de contravenient, fie de procuror, completul este format din doi judecatori ai aceleiasi instante. Sentinta este definitiva si executorie. Legea 61/91 nu prevede modalitatea de punere in executare a amenzii (a se vedea art. 40 din Legea 32/1968 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor), exceptand faptul ca ea trebuie achitata in termen de 30 de zile de la data la care sentinta ramane definitiva. Nu este inclusa executarea asupra veniturilor sau celorlalte bunuri ale contravenientului ci, direct, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala calculata prin impartirea sumei reprezentand amenda la 300 lei/zi inchisoare.

Neplata amenzii in 30 de zile, da dreptul organului de politie care a constatat contraventia sa solicite judecatoriei transformarea amenzii in inchisoare contraventionala. APADOR-CH are cunostinta de doua cazuri in care judecatoriile, la cererea politiei, au transformat amenzile in inchisoare, desi presupusii contravenienti contestasera procesele-verbale de contraventie in termen legal, iar procesele se aflau pe rol. Ulterior, justitia si-a corectat eroarea, persoanele respective fiind puse in libertate.

Conform legii, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala se face prin impartirea cuantumului amenzii la 300 lei/zi de inchisoare, fara sa poata depasi 6 luni inchisoare contraventionala. Printr-o Ordonanta a Guvernului din august 1994, aprobata de Parlament prin legea nr. 129 din 21 decembrie 1994, cuantumul amenzilor a crescut de pana la 50 de ori, in vreme ce suma de 300 lei/zi inchisoare a ramas neschimbata. Intr-o atare situatie transformarea majoritatii amenzilor actuale in zile-inchisoare pe baza cuantumului de 300 lei/zi va avea drept rezultat condamnarea la maximum prevazut de Legea 61/1991.

In privinta dreptului la aparare, trebuie spus ca acesta nu poate fi exercitat de vreme ce, in cazul arestarii pe baza legii 61, contravenientul este trimis in judecata in 24 de ore (inclusiv zile nelucratoare) sau, in mod exceptional, in cinci zile, pe baza unui mandat de arestare emis de procuror. Ce se intampla cu retinutii/arestatii care nu cunosc nici un avocat? In termeni realisti, daca cineva este retinut/arestat vineri, sambata sau duminica, va trebui sa astepte pana luni sau marti cand baroul de avocati va putea da mandat unui avocat din oficiu. Nici in celelalte zile lucratoare situatia nu poate fi rezolvata mai devreme de 24 de ore. Altfel spus, dreptul de a avea un aparator este valabil doar in situatiile exceptionale in care procurorul emite mandatul de arestare de cinci zile ! De asemenea, termenul foarte scurt (24 de ore sau, in mod exceptional, cinci zile pentru prima instanta si 24 de ore pentru reexaminare) nu ofera posibilitatea pregatirii apararii contravenientului retinut/arestat fie ca se apara singur (ceea ce se intampla in majoritatea cazurilor) fie ca este reprezentat de un avocat. Nici reexaminarea (24 de ore) nu prezinta garantii cu privire la dreptul persoanei la recurs eficient.

Rezulta in mod clar ca Legea 61/91, care mentine o procedura de urgenta total nejustificata in contextul actual, ofera nenumarate posibilitati de incalcare a drepturilor prevazute de articolele 5 (libertatea persoanei) si 6 (dreptul la un proces corect) din Conventia europeana precum si a dreptului la aparare garantat de articolul 24 din Constitutia Romaniei.

*

Tot din punct de vedere al cadrului juridic in care actioneaza politia, exista o problema aflata in suspensie si anume Statutul politistului, document ce ar fi trebuit prezentat de Guvern Parlamentului in termen de 90 de zile de la adoptarea Legii nr 26/1994, adica cel tarziu pana in luna august 1994. La sfarsitul lui decembrie 1994, acest document care trebuie sa clarifice aspecte importante ale relatiei dintre Politie si cetatean nu fusese inca inaintat legislativului.

*

CAZURI INDIVIDUALE INVESTIGATE DE APADOR-CH

a) Cazuri incepute in 1993 si continuate in 1994

1. Cazul Comanesti (judetul Bacau)

La 22 noiembrie 1992 fratii Ciprian si Florin Banu din orasul Comanesti au fost impuscati mortal, in curtea casei lor, de politistii din localitate. Al treilea frate, Aurel Banu, impotriva caruia exista un mandat de arestare pentru o fapta comisa anterior, a reusit sa fuga fiind prins a doua zi. In incidentul respectiv a fost ranit prin impuscare si tatal fratilor Banu. In urma investigatiilor extrajudiciare efectuate, APADOR-CH a ajuns la concluzia ca interventia politiei a fost disproportionata fata de fapta comisa de frati (o altercatie intr-o discoteca, insotita de insulte, pahare sparte etc).

Ancheta intreprinsa de Parchetul militar Bacau s-a incheiat cu decizia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor, motivul fiind legitima aparare. Subiectul folosirii excesive a fortei de catre politistii din Comanesti a fost adus in discutie la fiecare intalnire dintre reprezentanti ai APADOR-CH si ai Ministerului de Interne, Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti si Parchetului Militar Bacau. In timp ce Aurel Banu executa pedeapsa la care fusese condamnat anterior, Politia din Comanesti a solicitat trimiterea lui in judecata pentru ultraj savarsit impotriva politistilor in acea seara de 22 noiembrie 1992, cand politistii folosisera armele de foc. Dosarul sau a fost retrimis Parchetului de Judecatoria Onesti pentru completarea investigatiilor. In luna iunie 1994, Sectia Parchetelor Militare a informat APADOR-CH ca a cerut cele doua dosare ale cauzei pentru a analiza solutiile. Pana la sfarsitul lui decembrie 1994 asociatia nu a primit nici un raspuns.

2. Cazul Costel Covalciuc (Dorohoi)

Arestat la data de 29 iunie 1993, judecat in regim de urgenta si condamnat la 3 luni inchisoare pe baza Legii 61/91, Costel Covalciuc, tata a sase copii, a murit pe data de 4 iulie 1993 in arestul politiei sau in masina politiei in drum spre spital. Parchetul Militar a investigat cazul si a concluzionat ca arestatul a decedat in urma unui atac de cord si deci politistii din Dorohoi nu pot fi considerati responsabili.

Au existat suspiciuni in legatura cu acest deces atat din partea parintilor decedatului cat si din partea APADOR-CH care a intreprins trei vizite la Dorohoi. Conform unor declaratii ale parintilor, Costel Covalciuc avea vanatai pe piept, urme de lovituri la cap si rani la incheieturile mainilor care sugerau folosirea catuselor. Autopsia efectuata mai intai la Dorohoi, iar apoi, pe organe prelevate, la sectia de medicina legala de la Spitalul judetean Iasi, a stabilit drept cauza a mortii infarctul miocardic, fara a putea analiza si circumstantele care l-au provocat.

Parintii lui Costel Covalciuc au cerut deshumarea si reautopsierea cadavrului. Sectia Parchetelor Militare a dispus completarea investigatiilor dar a refuzat deshumarea. In cele din urma decizia initiala a fost confirmata, politistii din Dorohoi fiind complet scosi din cauza. Nu s-a retinut in sarcina lor nici macar faptul ca, fiind raspunzatori de integritatea fizica si psihica a detinutilor, ei nu au asigurat un control medical la data arestarii, lucru ce ar fi putut, eventual, ajuta la salvarea lui Costel Covalciuc, si nici ca o reactie prompta (chemarea imediata a medicului si transportarea urgenta la spital) din partea lor ar fi putut evita decesul. De altfel, ideea ca politia este raspunzatoare de integritatea fizica si psihica a celor aflati in custodia sa, este greu acceptata in randurile politistilor.

3. Cazul Dorel Dinca (Bors)

Pe data de 20 februarie 1993 Dorel Dinca, paznic la o parcare particulara din localitatea Bors, a fost batut de trei politisti. Dorel Dinca a avut nevoie de 12 zile ingrijiri medicale, dupa cum dovedesc certificatele medicale. In urma reclamatiilor depuse atat la Parchetul Militar cat si la Ministerul de Interne, s-au intreprins cercetari de catre Parchetul Militar Oradea, prima concluzie fiind „neinceperea urmaririi penale” impotriva politistilor vinovati. S-a admis insa ca il lovisera pe Dorel Dinca, lucru pentru care au primit amenzi administrative. In urma insistentelor APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare din Parchetul General a infirmat solutia in aprilie 1994, iar in iunie 1994 sublocotenentul Gheorghe Mihalcea si plutonierii Mihai Palcut si Carol Varodi au fost trimisi in judecata pentru infractiunea de purtare abuziva prevazuta de art. 250 alineat 2 Cod penal. Prima instanta, Tribunalul militar Timisoara, i-a condamnat la cate 150.000 lei amenda – o pedeapsa evident prea mica pentru fapta comisa si recunoscuta – dar Parchetul Militar a declarat recurs. Se asteapta sentinta Tribunalului militar ierarhic superior.

4. Cazul Andrei Zanopol (Galati)

Ziarist la publicatia locala „Impartial” si corespondent al unor ziare centrale („Ora”, „Ziua”), Andrei Zanopol a fost arestat pe data de 27 iunie 1993 sub acuzatia de „trafic de influenta” pentru o presupusa fapta savarsita in 1991. In momentul arestarii, doi politisti in civil, fara a avea asupra lor mandatul de arestare si catuse si fara a fi insotiti de masina politiei, l-au imobilizat pe Andrei Zanopol legandu-i mainile cu sarma de o bara de metal si l-au batut. Scena s-a petrecut in jurul orei 20.00, cand era inca zi, intr-un spatiu situat intre mai multe blocuri din cartierul Mazepa din Galati. Apoi a fost dus la sectia politiei din Galati unde, dupa afirmatiile arestatului, politistii au continuat sa-l loveasca. La cererea avocatului lui Andrei Zanopol, cerere sustinuta si de APADOR-CH, cazul sau a fost transferat la Bucuresti. Dupa o ancheta care a durat 21 de zile, timp in care Andrei Zanopol a ramas in arestul politiei, Directia I-a de cercetari penale din Parchetul General a stabilit nevinovatia invinuitului. Totusi, probabil pentru a exista o justificare pentru perioada in care a fost arestat, lui Andrei Zanopol i-a fost aplicata o amenda administrativa, pe care a contestat-o.

In legatura cu brutalitatea celor doi politisti din Galati care l-au arestat pe Andrei Zanopol -plt.maj. Ion Dima si plt. Costin Cotoranu – Parchetul Militar Iasi (de care tine judetul Galati) a intreprins cercetari si a decis neinceperea urmaririi penale. In urma insistentelor APADOR-CH, Sectia parchetelor militare a dispus completarea investigatiilor finalizate la data de 1 noiembrie 1994 cu urmatoarele precizari : „Intrucat cel in cauza (Andrei Zanopol n.n.) a opus rezistenta si, totodata, a proferat insulte si amenintari la adresa politistilor, acestia l-au imobilizat prin forta, legandu-i mainile de o bara metalica cu o sarma si o bucata de sfoara” (s.n.)…”In aceste imprejurari, asa cum reiese din probele administrate, inclusiv actele medico-legale, lui Zanopol Andrei i-au fost produse leziuni ce au necesitat 7-8 zile ingrijiri medicale”… „Retinand starea de fapt expusa, Parchetul Militar Iasi a apreciat ca pentru modul in care cei doi subofiteri au procedat, se impune sanctionarea lor administrativa cu amenda, conform art. 91 cod penal”. Asadar se recunoaste ca politistii au actionat cu brutalitate si ca victima a avut nevoie de ingrijiri medicale in urma tratamentului la care a fost supusa. Este clar ca numai „imobilizarea prin forta”, fie ea cu sarma si sfoara, nu putea provoca leziuni care sa necesite 7-8 zile de ingrijire medicala. In mod evident, cei doi politisti l-au lovit cu salbaticie. Totusi nu se considera ca ar fi necesara trimiterea lor in judecata.

In seara zilei de 9 noiembrie 1994, Andrei Zanopol, impreuna cu Sorin Titei si Viorica Caprita, consilier municipal, au fost agresati de cinci angajati ai unei firme particulare „Autobloc” (care blocheaza masinile parcate neregulamentar) in prezenta unor politisti care nu au intervenit in nici un fel. Andrei Zanopol si Sorin Titei se aflau acolo in calitatea lor de ziaristi la „Impartial”, incercand sa lamureasca un conflict iscat intre doamna consilier si lucratorii firmei respective. Cu ocazia incidentului, cei cinci agresori au distrus un aparat de fotografiat si un reportofon apartinand publicatiei galatene. Reclamatiile depuse la politia municipiului Galati nu au avut, pana la data redactarii acestui raport, nici o urmare. Andrei Zanopol si Sorin Titei au depus plangeri si la Parchetul militar Iasi cu privire la neinterventia politistilor prezenti pe toata durata agresiunii si sechestrarii de persoane de care se fac vinovati angajatii firmei „Autobloc” din Galati.

5. Cazul Ion Trifan (Bucuresti)

Ion Trifan a fost una din victimele mineriadei din 1990. In perioada 14 – 21 iunie 1990 el a fost „retinut” la unitatea militara Magurele, „pentru cercetari”. In momentul in care a fost adus i s-au confiscat toate bunurile pe care le avea asupra sa, inclusiv o suma de bani – importanta la acea vreme – destinata cumpararii unor bilete de tratament medical. Nu s-a incheiat nici un proces verbal si nu a mai recuperat nimic dupa ce a fost eliberat.

Ion Trifan s-a hotarat sa dea in judecata autoritatile romane, respectiv Ministerul Finantelor, Directia Juridica si Contencios, cerand despagubiri pentru daune morale si materiale. Dupa nenumarate amanari, Tribunalul Bucuresti, Sectia IV Civila, a pronuntat sentinta civila nr. 31 din 18 ianuarie 1994, prin care a respins cererea formulata de Ion Trifan privind despagubirile in valoare de 600.000 lei, motivul fiind ca nu a putut dovedi legatura dintre conditiile in care a fost „retinut” timp de opt zile – fara mandat! – si inrautatirea starii sanatatii sale, pe de o parte, iar pe de alta, ca nu au putut fi identificati cei care ii confiscasera lucrurile personale. Ca atare, inlaturand ca nejustificate pretentiile privind despagubiri materiale, au fost „uitate” si cele morale. Mai mult, Ion Trifan a trebuit sa faca dovada ca nu a existat nici un mandat de arestare pe numele lui care sa justifice detinerea la unitatea militara Magurele! Abia in luna noiembrie 1994, Sectia Parchetelor Militare si Parchetul de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti au emis adrese prin care se confirma inexistenta unui asemenea mandat de arestare in cele doua dosare (rezultate din disjungerea cauzei) privitoare la Ion Trifan. Curtea de Apel, careia i s-a adresat Ion Trifan dupa respingerea actiunii la prima instanta, a refuzat sa primeasca noi acte la dosar si a respins din nou actiunea reclamantului. Ion Trifan a declarat recurs ce se va judeca in 1995.

Cazul Ion Trifan este clar: un om a fost tinut ilegal opt zile in arest, in conditii absolut inumane, fara sa fi comis nici un fel de infractiune. Exista dovada scoaterii lui de sub urmarire penala, exista doua adrese care atesta faptul ca nu s-a emis nici un mandat de arestare pe numele lui. Ion Trifan a fost deci retinut/arestat ilegal in iunie 1990. In mod evident, el are dreptul la despagubiri din partea statului, responsabil de modul in care actioneaza autoritatile sale publice. Justitia romana amana de aproape patru ani o decizie in acest caz.

*

b) Cazuri incepute in 1994

1. Cazul Ionel Buzoianu (Bucuresti)

La sfarsitul anului 1992 trei subofiteri ai Brigazii de Politie Rutiera din Bucuresti l-au arestat si condus la sediul unitatii lor pe Ionel Buzoianu. Politistii au revenit la locuinta arestatului si au efectuat, in prezenta concubinei lui, o perchezitie domiciliara. Au fost confiscate o serie de obiecte, restituite ulterior posesorului, si, dupa cum sustine el, o importanta suma de marci germane, nerecuperata. Ionel Buzoianu a sesizat Parchetul militar, acuzandu-i pe politisti de „purtare abuziva”. La 31 martie 1993 Parchetul militar Bucuresti a emis o citatie prin care l-a invitat pe Ionel Buzoianu sa se prezinte la sediul sau la 8 aprilie. Dar la 1 martie 1993, el fusese deja arestat si trimis in judecata pentru „savarsirea infractiunii de ofensa adusa autoritatii”. Inculparea lui Ionel Buzoianu avea in vedere faptul ca pe data de 27 februarie 1993 el scrisese cu vopsea pe masina fratelui sau, dupa ce o parcase intr-un loc public, „comandantul circulatiei impune subalternilor sa ia mita ca sa-si cumpere vila”.

De la data arestarii si pana la punerea in libertate la inceputul lunii septembrie 1994 a celui inculpat, deci timp de un an si jumatate, cauza in care el fusese acuzat de infractiunea prevazuta de articolul 238 Cod Penal, nu a fost solutionata. Detinerea in arest preventiv poate dura, conform legii, pana la jumatate din maximum pedepsei prevazute pentru infractiunea pe care acuzatul este presupus a o fi savarsit. In cazul lui Ionel Buzoianu, pedeapsa maxima prevazuta de Codul Penal este de trei ani. Instanta nu s-a pronuntat inca asupra acuzarii de „ofensa adusa autoritatilor” si nici Parchetul militar nu a facut-o in cazul plangerii privind comportarea abuziva a unor politisti, cu care Ionel Buzoianu l-a sesizat in urma cu mai bine de doi ani.

APADOR-CH a sesizat in repetate randuri Procurorul General al Romaniei, Sectia Parchetelor Militare si Ministerul Justitiei in legatura cu acest caz, iar in luna august l-a vizitat pe Ionel Buzoianu in penitenciarul Bucuresti. Ionel Buzoianu are mai multe condamnari la activ (pentru furt din avutul public sau particular). Detinerea sa in arest preventiv timp de un an si jumatate pentru ca este recidivist pe de o parte si pentru ca si-a exprimat o opinie pe de alta, este o incalcare a articolului 5 paragraful 1 din Conventia Europeana (libertatea persoanei) si respectiv a articolului 10 din aceeasi Conventie (libertatea de exprimare), exercitarea ambelor drepturi fiind garantata si de Constitutia Romaniei.

2. Cazul Emil si Virgil Macau (orasul Victoria)

In luna mai 1991 Emil Macau, impreuna cu sotia si cu cei cinci copii ai lor, au parasit Romania si, conform afirmatiilor lor, au obtinut, in august 1992, azil politic in Ungaria, invocand abuzuri ale puterii si incalcari ale drepturilor minoritatilor (familia Macau apartine minoritatii romilor). In luna aprilie 1993, membrii familiei Macau au fost returnati in Romania din Franta, unde fusesera gasiti de politia franceza doar cu pasapoartele romanesti fara viza, documentele emise de autoritatile maghiare fiindu-le furate, dupa afirmatiile lor, in timpul sederii in Franta.

La intoarcerea in tara, politia orasului Victoria l-a invitat la sediu pe Emil Macau pentru „a-l lua in evidenta”, potrivit unor reglementari interne recente, care se pare ca instituie evidente speciale pentru persoanele returnate. De teama, Emil Macau a refuzat sa se prezinte, imprejurare care i-a atras un sir de sicane si persecutii care continua si astazi. Astfel, Emil Macau a fost sanctionat contraventional in repetate randuri, in virtutea Legii 61/1991 pentru „refuzul de a veni la sectia de politie” (chiar in cazuri in care el adresase Primariei plangeri impotriva politiei) pentru „stare de ebrietate”, „tulburarea linistii publice” si „tulburarea linistii locuitorilor”. Desi a considerat amenzile nejustificate, pentru evitarea altor neplaceri cu politia, Emil Macau le-a achitat de fiecare data.

In luna martie 1994 politia locala a efectuat, potrivit declaratiilor sotiei lui Emil Macau, o perchezitie la domiciliul familiei, fara sa fi avut un mandat si fara sa se fi incheiat un proces verbal de perchezitie. Ministerul de Interne a negat efectuarea unei astfel de descinderi la domiciliu. In februarie 1994, Emil Macau avusese o altercatie cu un individ intr-un restaurant. Ulterior, respectivul a reclamat la politie ca Emil Macau l-ar fi agresat si ca i-ar fi fracturat un picior, necesitand 80 de zile de ingrijiri medicale. Parchetul din Fagaras a pornit investigatiile si l-a invitat pe Emil Macau sa dea declaratii. Acesta nu s-a prezentat si Parchetul din Fagaras a emis mandat de aducere.

In aprilie 1994, Emil Macau si fratele sau, Virgil Macau, aflati impreuna cu sotiile intr-un magazin din oras, au fost batuti si dusi cu forta la postul de politie, politistii invocand existenta acelui mandat de aducere la Parchetul din Fagaras. Conform legii, Emil Macau trebuia dus direct la Parchetul Fagaras si nu adus mai intai la sectia de politie. Cei doi frati afirma ca politistii au continuat sa-i loveasca chiar si in prezenta procurorului, sosit de la Fagaras, si ca au fost fortati sa semneze declaratii fara sa stie ce contin. Dupa circa o ora, fratii Macau au fost transportati la politia din Fagaras, fiind apoi judecati in regim de urgenta, pe baza Legii 61/1991 (impiedicarea organului de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice de a-si indeplini obligatiile de serviciu) si condamnati la 60 de zile inchisoare contraventionala Emil Macau si la 40 de zile, Virgil Macau. In arestul politiei din Fagaras, Emil Macau a fost vizitat de deputatul Imre Andras, vicepresedintele Comisiei pentru drepturile omului din Camera Deputatilor, care a confirmat ca acesta a fost supus unor violente fizice si ca, vazand dosarul fratilor Macau, a remarcat ca nu au avut avocat si nu au fost informati asupra dreptului pe care il aveau de a cere reexaminarea cazului.

Convingerea APADOR-CH ca in cazul fratilor Macau este intr-adevar vorba de o serie de incalcari ale drepturilor omului s-a format si in urma discutiilor reprezentantilor sai cu comandantul politiei orasului Victoria, maiorul Gheorghe Maftei. Acesta a sustinut mai intai ca atentia speciala pe care o dadea familiei Macau s-ar fi datorat faptului ca inca inainte de a fi parasit Romania, sotilor Emil si Maria Macau li s-ar fi aplicat o amenda pentru ca in anul 1992 au calatorit fara bilet pe tren, amenda care, fiind neplatita in termenul legal, a fost transformata in inchisoare contraventionala. Ulterior insa, in timpul discutiilor, s-a dovedit clar ca acea imprejurare nu avea de fapt nici o legatura cu seria de persecutii declansate dupa intoarcerea in tara a familiei Macau, pentru ca, intre timp, sanctiunea fusese prescrisa.

In ceea ce priveste retinerea din luna aprilie 1994, comandantul politiei Victoria a precizat ca ea s-a facut pe baza unui mandat de aducere al Parchetului Fagaras, sustinand ca, chiar daca in momentul retinerii lui Emil Macau data acelui mandat era depasita, el isi pastra totusi valabilitatea pana cand cel invitat la Parchet era gasit. O asemenea pozitie este in contradictie evidenta cu prevederile din Codul de procedura penala, potrivit carora un mandat de aducere trebuie sa aiba specificate ziua, ora si locul aducerii celui citat. Mai mult, comandantul sectiei de politie din orasul Victoria era absolut convins ca, in executarea unui mandat de aducere emis de Parchet, persoana convocata trebuia adusa mai intai la sectia de politie pentru a fi interogata si abia dupa acea la Parchetul care o convocase. Nici macar confirmarea din partea procurorului militar de la Brasov, prezent la discutie, nu l-a convins pe comandantul sectiei de politie din Victoria ca procurorul este cel care conduce o ancheta iar politistul este obligat sa i se subordoneze.

Aceasta atitudine a comandantului politiei din orasul Victoria a demonstrat reprezentantilor APADOR-CH cat de putin cunosc politistii din micile orase de provincie legile tarii si documentele internationale cu privire la drepturile omului semnate de Romania.

In urma sesizarilor Secretariatului General al organizatiei Amnesty International si a demersurilor APADOR-CH, in luna august 1994, Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General a dispus declansarea, de catre Parchetul militar Brasov, a unei anchete in acest caz. Pana la data redactarii acestui raport, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns.

3. Cazul Ioan Epure (Lunca Pascani-Iasi)

In luna martie 1993 Ioan Epure a fost arestat de politia din Pascani sub invinuirea de a fi savarsit un omor. Acesta a sesizat APADOR-CH asupra faptului ca, pe timpul cercetarilor penale, politistii investiti cu cauza lui i-au luat declaratiile prin violenta: lovituri pe corpul gol cu bastoane din sarma si cauciuc si cu ciocanul intr-o scandura pusa pe piept. Din discutia avuta la penitenciar cu detinutul Epure a reiesit ca Parchetul Militar Iasi, sesizat asupra acestor abuzuri, dispusese neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor. Adresandu-se Sectiei Parchetelor Militare din Parchetul General, APADOR-CH a fost instiintata, in luna aprilie 1994, ca cercetarile facute in cauza de Parchetul Militar Iasi au fost incomplete iar solutia de neincepere a urmaririi penale, netemeinica. Drept urmare s-a dispus infirmarea solutiei si inceperea urmaririi penale impotriva politistilor pentru savarsirea infractiunii de cercetare abuziva. Pana la sfarsitul anului 1994, cauza nu fusese solutionata.

4. Cazul Liviu-Petrisor Oprea (Campina)

Liviu-Petrisor Oprea, un tanar in varsta de 19 ani, a fost retinut, pe baza Legii 61/1991, in seara zilei de 11 aprilie 1993 de politia din Campina, in localul in care lucra ca barman si condus apoi la sectia de politie. Conform afirmatiilor facute de parintii sai, retinerea s-ar fi datorat refuzului lui Liviu-Petrisor Oprea de a-i mai da bautura pe credit unuia din subofiterii de politie care, in seara respectiva, voia sa ii „cinsteasca” pe o parte din consumatorii prezenti in local. In sediul politiei subofiterul l-a lovit pe tanar, potrivit declaratiilor acestuia, cu pumnii si cu un taburet in cap. Tatal tanarului, sosit la sectie, si-a gasit fiul cazut pe jos, cu urme clare de lovituri la cap, langa el aflandu-se resturile unui scaunel rupt. Alertat de starea grava a tanarului in urma violentelor comise asupra lui si la insistentele tatalui, ofiterul de serviciu din sectie a dispus transportarea imediata a acestuia, cu masina politiei si insotit de doi subofiteri, la spitalul din localitate. Aici, ca si in alte doua unitati spitalicesti, Spitalul numarul 9 si Spitalul Militar Central din Bucuresti, s-a stabilit ca diagnostic „traumatism cranian si cervical”.

Sesizat asupra acestui caz, in care intreg probatoriul, inclusiv numeroase documente medicale, indica o agresare a tanarului Liviu-Petrisor Oprea – care, potrivit aceluiasi probatoriu, nu s-a putut produce decat in timpul cat partea vatamata s-a aflat in retinerea politiei – Parchetul Militar Ploiesti a dispus, totusi, neinceperea urmaririi penale impotriva subofiterului de politie.

Procurorul militar insarcinat cu cercetarea cazului a ignorat toate certificatele medicale emise de medici specialisti, cerand o noua expertiza de la Institutul medico-legal din Bucuresti la noua luni dupa data incidentului. Evident, ultimul certificat de la IML nu mai continea diagnosticul anterior, neexcluzand, totusi, posibilitatea existentei unui traumatism cranian cu mai multe luni in urma. Pe baza acestui unic act, Parchetul militar Ploiesti a dat solutia de neincepere a urmaririi penale.

In urma investigatiilor pe care le-a intreprins, APADOR-CH a considerat solutia vadit netemeinica, sesizand Sectia Parchetelor Militare, care, in luna iulie 1994, a dispus infirmarea acelei solutii si completarea investigatiilor de catre un alt procuror. Pana la 31 decembrie 1994 APADOR-CH nu a fost informata asupra deciziei finale.

In opinia APADOR-CH, cazul Oprea este tipic pentru cat de dificil, daca nu chiar imposibil, este pentru victima sa probeze o agresiune petrecuta in sediul politiei. In acelasi timp, a nu se tine cont de obligatia politistilor de a asigura integritatea corporala si psihica a persoanelor aflate in custodia lor este cea mai buna dovada a perpetuarii vechilor mentalitati si obiceiuri.

5. Cazul Ioan Neagu (Brasov)

Ioan Neagu este o persoana bine cunoscuta in Brasov din cauza unui indelungat conflict de munca avut cu S.C.Fartec S.A. din localitate. Pe data de 30 septembrie 1994, Ioan Neagu se afla in zona unitatii ce urma a fi vizitata de presedintele Ion Iliescu. Doi paznici de la S.C.Fartec si un ofiter de politie i-au cerut sa paraseasca locul, dar Ioan Neagu le-a declarat ca nu avea nici o intentie de a-l aborda pe presedinte sau de a provoca scandal. Cateva minute mai tarziu, Neagu a fost inconjurat de un grup de politisti, lovit, impins intr-o masina a politiei si transportat la sectie. Aici a fost retinut aproape doua ore, dupa care a fost eliberat, fara a i se aduce vreo invinuire.

Certificatul medical eliberat atesta ca Ioan Neagu a fost lovit. Ioan Neagu a formulat plangere impotriva politistilor acuzati de comportare abuziva si a sesizat si APADOR-CH. Pana la data redactarii raportului nici asociatia, nici victima abuzului nu au primit vreo informatie in legatura cu stadiul investigatiilor.

6. Cazul Gabriela-Ioana Gavrila (Bucuresti)

Pe data de 4 iulie 1994, Gabriela-Ioana Gavrila a fost lovita de doi politisti pe holul din fata apartamentului in care locuieste. Apoi a fost tarata in lift, varata cu forta in masina politiei, amenintata permanent si insultata. A fost dusa la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 3 (desi politistii erau din sectorul 1); dupa o serie de intrebari, i s-a permis sa plece. Gabriela-Ioana Gavrila s-a dus imediat la spital unde a obtinut un certificat medical atestand faptul ca fusese batuta si ca avea hemoragie ca urmare a loviturilor primite.

Gabriela-Ioana Gavrila a adresat Parchetului militar si Ministerului de Interne plangeri impotriva comportamentului abuziv al politistilor. Exista si un martor ocular al agresiunii comise, care a dat declaratie scrisa cu privire la cele petrecute.

APADOR-CH urmareste mersul investigatiilor in acest caz, asigurandu-i victimei si asistenta juridica necesara. Pana la 31 decembrie 1994 nu se primise nici un raspuns cu privire la cercetarile intreprinse.

*

c) Cazuri investigate de APADOR-CH in penitenciare

APADOR-CH a considerat, in urma unor plangeri individuale primite de la detinuti sau de la rudele acestora, ca este necesar sa-si extinda sfera preocuparilor si asupra locurilor de detentie. Aceasta cu atat mai mult cu cat Romania a ratificat, in 1994, Conventia europeana pentru prevenirea torturii ce va intra in vigoare in februarie 1995. Asociatia nu si-a propus sa analizeze conditiile de detentie in Romania decat prin prisma plangerilor individuale.

O prima constatare in relatia cu Directia Penitenciarelor din subordinea Ministerului de Justitie este ca exista o deschidere spre colaborarea cu organizatii reprezentand societatea civila, in ciuda tendintei de a invoca mereu, inclusiv in legatura cu regulamentul penitenciarelor, notiunea depasita a”secretului de stat”. Pentru a face o comparatie intre gradul de deschidere manifestat de diversele organe de stat abilitate sa aplice legea, este suficienta mentionarea faptului ca, in timp ce Ministerul Justitiei si Directia Generala a Penitenciarelor au autorizat toate vizitele cerute de APADOR-CH in penitenciare si au pus la dispozitia asociatiei regulamentul de functionare al penitenciarelor, este drept, doar pentru consultare la sediul lor, Ministerul de Interne a refuzat accesul la regulamentul privind aresturile politiei (diferit de cel al Penitenciarelor), precum si cererea APADOR-CH de a beneficia de un permis de intrare in aresturile politiei din Bucuresti (cererea respectiva avea in vedere accesul rapid si neanuntat in aresturile politiei din Bucuresti, tinand cont de regula celor 24 de ore de retinere fara mandat de arestare).

1. Cazul Radu-Daniel Achim (Bucuresti)

Radu-Daniel Achim, un tanar in varsta de 16 ani, a fost condamnat, in 1992, la 2 ani si sase luni internare in Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti, pentru comiterea infractiunii de furt. In august 1993 a fost internat in Spitalul penitenciar Jilava cu diagnosticul TBC pulmonar. La data de 14 ianuarie 1994 a fost transferat la Spitalul de ftiziologie Filaret din Bucuresti, unde, dupa o saptamana, a decedat. Din investigatiile reprezentantilor APADOR-CH a rezultat ca decesul tanarului Radu-Daniel Achim a avut drept cauze depistarea tardiva a bolii la Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti, si procedura birocatica, nepermis de lunga, de aprobare a transferarii bolnavului la Spitalul de Ftiziologie din Bucuresti. Aici, Radu-Daniel Achim a fost adus intr-o stare atat de grava incat practic nu mai exista nici o sansa de salvare: TBC la ambii plamani, insuficienta renala acuta si casexie. Potrivit opiniei specialistilor consultati de APADOR-CH, intre data la care bolnavul a solicitat intreruperea executarii pedepsei in vederea internarii intr-o clinica de specialitate (10 octombrie 1993) si data la care instanta judiciara a admis aceasta cerere (13 ianuarie 1994) s-a scurs un timp mult prea indelungat pentru starea in care se afla tanarul Achim .

APADOR-CH a sesizat Ministerul Justitiei care are in subordine locurile de detentie. De asemenea, Parchetul militar efectueaza investigatii cu privire la cauza decesului. Pana la data redactarii raportului, cercetarile nu se incheiasera.

2. Cazul Marian Tudorache (Penitenciarul Gherla)

Detinutul Marian Tudorache a sesizat APADOR-CH, in luna mai 1994, asupra relelor tratamente care i se aplicau in Penitenciarul Gherla. In urma investigatiilor intreprinse in penitenciar de reprezentanti ai APADOR-CH s-a confirmat cea mai mare parte a plangerilor detinutului. Astfel, acestuia i s-a refuzat in mod nelegal si nejustificat sa se casatoreasca cu concubina sa, aflata si ea, in detentie temporara, in Penitenciarul Gherla. Pe timpul investigatiilor s-au obtinut dovezi ca detinutul a fost supus unor violente fizice de catre unii subofiteri supraveghetori (gardieni). Pentru una din incercarile de a trimite asociatiei noastre o scrisoare Marian Tudorache a fost sever pedepsit iar scrisoarea i-a fost retinuta pentru ca ar fi continut „calomnii la adresa cadrelor”.

Asupra acestor nereguli, ca si a altora de ordin general din penitenciar, APADOR-CH a informat Directia Generala a Penitenciarelor. In acelasi timp, constatand atitudinea ostila a majoritatii ofiterilor si subofiterilor fata de Marian Tudorache, ca si cererea insistenta a lui de a fi mutat din aceasta unitate, s-a cerut si s-a obtinut transferarea detinutului in alt penitenciar.

3. Cazul Relu Axinte (Penitenciarul Gherla)

In luna august 1990 in Penitenciarul Gherla a avut loc o revolta a detinutilor. Relu Axinte, unul din participantii la revolta, a fost condamnat pentru fapta sa la cinci ani inchisoare, pe langa pedeapsa initiala. Detinutul a reclamat APADOR-CH tratamentele inumane la care a fost supus de catre personalul penitenciarului. Investigatiile facute de reprezentantii asociatiei in 1994, au confirmat in buna parte plangerile detinutului, in sensul ca timp de aproape doua luni de la inabusirea revoltei, participantii la ea au fost izolati intr-o cladire separata, tinuti legati cu mainile la spate si cu lanturi la picioare. Gardienii au admis ca, atunci, s-a recurs la acest gen de pedepse, ulterior interzise de Directia Generala a Penitenciarelor. Relu Axinte a mai afirmat ca li s-a ordonat sa stea in genunchi de la desteptare si pana la stingere, ca erau batuti zilnic si ca ratia de hrana le-a fost redusa la 6-7 linguri de mancare pe zi pe toata durata anchetei. Detinutul a declarat ca relele tratamente au continuat in ceea ce il priveste, lucru confirmat de mentiunile facute de medicul inchisorii in dosarul sau medical.

APADOR-CH a instiintat Directia Generala a Penitenciarelor despre aceasta situatie, precum si despre deficientele constatate in timpul vizitarii penitenciarului. Relu Axinte a fost transferat la un alt penitenciar.

4. Cazul Nicolae Gheorghe (Penitenciarul Bucuresti)

Detinutul Nicolae Gheorghe s-a plans APADOR-CH ca ar fi fost batut groaznic de un ofiter supraveghetor, ca ar fi fost dus la spital in stare de coma si ca ar avea partea stanga a corpului paralizata. De asemenea, a reclamat si faptul ca nu i s-a dat posibilitatea sa conteste o decizie a Judecatoriei de a nu fi pus in libertate conditionata. Reprezentantii APADOR-CH au constatat la fata locului ca afirmatiile detinutului erau, in mare parte, neadevarate: ofiterul acuzat nu fusese de serviciu in ziua respectiva, tranportarea la spital avusese loc mult dupa data precizata de detinut iar foaia de observatie nu mentiona nici un traumatism. Paralizia invocata de detinut era inexistenta. Pe de alta parte, dosarul medical al detinutului cuprindea o lista lunga de boli de la TBC pulmonar la spondiloza, este drept, stationare. Cu toate acestea, medicul penitenciarului scrisese mare, pe coperta dosarului medical, „simulant”. Argumentele doctorului se refereau la simularea unor atacuri de tuse insotite de expectorari cu sange ce ar fi provenit din taierea in gura cu lama. Scopul ar fi fost, dupa spusele medicului, internarea in spitalul penitenciar sub pretextul reactivarii TBC-ului pulmonar. Dupa ce reprezentantii APADOR-CH au vizitat spitalul penitenciar, singurul din tara, si au vazut ca unitatea era nu numai supraaglomerata, mai ales la sectia TBC, dar si mult sub standarde sub aspect hrana, exercitiu zilnic, igiena corporala, a devenit greu de inteles de ce un detinut ar fi dorit sa ajunga acolo.

In legatura cu refuzul autoritatilor penitenciarului de a-i oferi lui Nicolae Gheorghe posibilitatea de a contesta decizia judecatoreasca cu privire la respingerea punerii sale in libertate conditionata, explicatile au fost confuze de ambele parti. In cele din urma, la cererea detinutului, se luase hotararea transferarii sale la un alt penitenciar de unde, crede Nicolae Gheorghe, va avea mai multe sanse de eliberare inainte de ispasirea intregii pedepse.

La penitenciarul Bucuresti (care, exceptand invecinarea cu spitalul penitenciar Bucuresti, nu are nimic comun cu acesta din urma) reprezentantii APADOR-CH au ascultat aprecierile unui tanar ofiter in legatura cu cei aflati in arest preventiv. Dupa parerea lui, aceste persoane care asteapta sa fie judecate, trebuie sa treaca printr-o perioada de „pregatire”, de „adaptare la viata in penitenciar” timp de doua saptamani deoarece „toti sunt vinovati si deci vor fi condamnati la tribunal”. Tanarul ofiter a respins astfel insasi notiunea de prezumtie de nevinovatie. Penitenciarul Bucuresti, ca de altfel, multe asemenea institutii, nu face diferenta dintre cei condamnati definitiv si cei care asteapta sa fie judecati.

*

d) Reactia politiei locale in cazul conflictelor interetnice

1. Cazul Hadareni, comuna Chetani, judetul Mures

In ziua de 20 septembrie 1993, in urma unui incident violent intre doi romi, fratii Rupa Lupian si Pardalian Lacatus, si un roman, Craciun Chetan, acesta din urma a decedat in drum spre spital. Cei doi romi s-au refugiat in casa unei rude in vreme ce satenii au inconjurat casa si i-au dat foc pentru a-i determina pe cei doi romi sa iasa din ascunzatoare. Politistii din Chetani, ajunsi la fata locului, au incercat sa-i aresteze pe fratii Lacatus, dar au fost impiedicati de satenii furiosi. Romii au fost linsati de multime, casa a ars pana in temelii, iar dupa stingerea incendiului, printre ruine s-a mai gasit un cadavru, identificat ulterior ca apartinand unui alt rom, Mircea Zoltan. Timp de cateva ore dupa acest incident, in ciuda prezentei politistilor, satenii au incendiat alte 12 case locuite de romi.

Din cele prezentate mai sus, rezulta ca politistii nu au fost capabili sa-i protejeze pe cei doi romi de furia multimii si nici sa previna incendierea caselor. Mai mult, politia avea deja semnale in legatura cu situatia tensionata din Hadareni, ca rezultat al nemultumirii satenilor fata de modul in care autoritatile locale rezolvasera plangerile lor impotriva unor fapte antisociale comise de romi. Ar fi trebuit deci, sa se ia masuri de prevenire a conflictului, fie prin instalarea unui post temporar de politie la Hadareni, fie prin alertarea jandarmilor si politistilor de la Targu-Mures. Dupa declansarea incidentului interventia lor a fost ineficienta.

Singura masura luata in urma conflictului interetnic de la Hadareni pana la sfarsitul lui decembrie 1994 – deci timp de un an si trei luni – a fost demiterea colonelului Palade, seful Inspectoratului judetean de politie. Un reprezentant al Consiliului pentru Minoritatile Nationale a afirmat ca unul din politistii prezenti la Hadareni la primul incident ar fi fost arestat. Cu ocazia unui seminar care s-a desfasurat la Targu-Mures in noiembrie 1994, o reprezentanta a IGP a confirmat stirea. Ulterior, surse neguvernamentale de la Targu-Mures au infirmat aceste informatii.

2. Cazul Racsa, comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare

Pe data de 26 mai 1994 doi tineri romi, ambii locuind intr-un alt sat din zona, au ucis si jefuit un cioban roman din Racsa. In mai putin de 24 de ore politia i-a prins pe faptasi si a restituit proprietarilor din Racsa 64 din cele 66 de oi furate.

Peste trei zile, in data de 29 mai, a avut loc inmormantarea victimei. Satenii participanti, infierbantati de alcool, s-au dus in zona locuita de romi, la 2 km de sat. Romii, preveniti de venirea satenilor, si-au abandonat in graba cele noua gospodarii, pe care agresorii le-au jefuit si incendiat. Un echipaj al politiei de la Negresti, aflat in zona, s-a deplasat rapid la Racsa, dar nu a putut decat sa constate ca toate casele romilor ardeau. Politia sustine ca nu putea risca o interventie, dat fiind numarul mic de politisti (trei), fata de multimea dezlantuita, de aproximativ 800-1.000 de oameni. Violentele au luat sfarsit numai la sosirea jandarmilor de la Satu Mare.

In urma anchetei intreprinse de Politia judeteana, Parchetul a emis mandate de arestare pentru un numar de 13 invinuiti, eliberati la scurt timp de Judecatoria Satu Mare. La 30 iunie 1994, prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Satu Mare, s-a dispus trimiterea in judecata a celor 13 inculpati precum si a altor 25 de persoane. S-a retinut in sarcina lor savarsirea infractiunilor de furt calificat in dauna avutului privat, distrugere in dauna avutului privat (inclusiv distrugere prin incendiere), violare de domiciliu si ultraj contra bunelor moravuri. Primul termen a avut loc la 23 noiembrie 1994, dar, pentru ca o parte din inculpati nu aveau avocati, cauza s-a amanat pentru data de 18 ianuarie 1995.

In cazul Racsa, politia a actionat mult mai rapid si mai eficient decat in situatiile similare anterioare. Totusi, i se poate imputa faptul ca nu a anticipat reactiile violente ale satenilor, cu atat mai mult cu cat chiar in judetul Satu Mare mai avusesera loc cel putin doua asemenea incidente (la Turulung si Apa). Romii din Racsa au refuzat sa se mai intoarca in sat, cu toate insistentele autoritatilor judetene care obtinusera chiar si angajamentul satenilor ca vor recladi casele distruse. Motivul invocat de romi a fost acela ca politia din comuna Orasul Nou, aflata la circa 2 km de Racsa nu le-ar putea garanta ca incidentul nu se va mai repeta. Totusi, Inspectoratul judetean de politie a mai transferat inca un politist in comuna, sporind efectivele de la doi la trei subofiteri.

*

CONCLUZII

1. Inspectoratul General al Politiei a demonstrat ca nu este nici pregatit, nici dornic de a intra intr-un dialog cu o asociatie pentru apararea drepturilor omului. Punctele de vedere ale reprezentantilor IGP si ai APADOR-CH difera radical in privinta prioritatilor: primii considera ca politistii vinovati de abuzuri sunt exceptii si deci nu trebuie insistat asupra lor pentru a nu afecta imaginea publica a politiei, in vreme ce ultimii socotesc ca victimele acestor abuzuri trebuie aparate iar politistii vinovati trebuie trasi la raspundere, iar rezultatele facute publice. Dupa parerea APADOR-CH tocmai minimalizarea sau chiar musamalizarea acestor cazuri afecteaza reputatia institutiei in ansamblu.

2. Foarte multi politisti, mai ales din mediul rural sau din mici localitati urbane au cunostinte modeste in domeniul juridic, inclusiv Constitutia, codul penal si codul de procedura penala. In privinta drepturilor omului, ei nu pot admite ca persoanele pe care le retin sau aresteaza beneficiaza de prezumtia de nevinovatie pana la ramanerea definitiva a hotararii tribunalului. Desi tratamentele inumane sau degradante, inclusiv bataia, sunt interzise, exista destul de numeroase cazuri in care unii politisti recurg la asemenea metode pentru a smulge suspectului marturisirea ca a comis fapta imputata si chiar fapte anterioare, ramase pana atunci in faza de „autor necunoscut”. De multe ori, asemenea „tratamente” sunt aplicate cu motivarea ca natura infractiunii comise ii indigneaza (talharie, viol, relatii homosexuale etc).

3. Profesionalismul unor politisti, mai ales al celor care lucreaza in afara marilor orase, lasa de dorit, lucru evident daca se iau in considerare urmatoarele aspecte: lipsa de pregatire teoretica, oscilarea intre absenta oricarei reactii in unele situatii critice si recurgerea la metode brutale in altele, necunoasterea multiplelor tehnici de imobilizare a adversarului altfel decat prin folosirea, de multe ori excesiva, a fortei, nepriceperea in analizarea unor stari de spirit ale populatiei civile cu potential exploziv si in consecinta neputinta de a preveni incidente violente.

Nu pot fi contestate dificultatile obiective cu care se confrunta politia, inclusiv lipsa unor oameni bine pregatiti profesional. In sistemul actual de pregatire a viitorilor politisti se merge pe ideea superspecializarii prin studii aprofundate de natura teoretica. Fara indoiala ca acesti specialisti sunt absolut necesari in sistemul unei politii democratice, dar aceasta nu rezolva problema pregatirii politistilor din mediul rural sau din micile orase. Poate ca organizarea unor cursuri intensive de cateva luni pentru numerosii tineri dornici sa intre in politie ar contribui la reimprospatarea mai rapida a cadrelor din afara marilor orase.

4. Existenta si aplicarea unor legi cum ar fi Legea 61/1991 (adoptata inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei) ofera politistilor posibilitatea legala desi neconstitutionala, de a incalca drepturile omului.

5. Demilitarizarea politiei ramane inca un deziderat, in ciuda eliminarii formale a termenului „militar” din Legea 26/1994. Statutul politistului, care ar fi putut clarifica multe probleme, nu a fost inca introdus in Parlament, desi Ministerul de Interne ar fi trebuit sa faca acest lucru inca din luna august 1994.

Atata vreme cat politistii acuzati de a fi comis un abuz sunt investigati de procurori militari, uneori cu colaborarea organelor de cercetare penala din Ministerul de Interne, atata vreme cat ei vor fi judecati de tribunale militare si, mai ales, atata vreme cat persoana ce se considera victima a abuzului nu va putea ataca in justitie deciziile Parchetului militar, nu se va putea vorbi de accesul liber la justitie, garantat tuturor persoanelor prin art.21 din Constitutia Romaniei.

6. Desi APADOR-CH este convinsa de necesitatea modificarii competentelor Parchetului militar in privinta cercetarii politistilor, aceasta institutie s-a dovedit mult mai deschisa si mai cooperanta decat Inspectoratul General al Politiei. Nu de putine ori, Sectia Parchetelor Militare a analizat cu seriozitate argumentele si probele aduse de asociatie in urma investigatiilor extrajudiciare intreprinse de reprezentantii sai in cazuri individuale in care civili au fost victime ale unor abuzuri ale politistilor. Au existat situatii in care Sectia Parchetelor Militare a infirmat decizii initiale de neincepere a urmaririi penale si, dupa completarea investigatiilor, s-a hotarat trimiterea in judecata a politistilor respectivi.

O mentiune speciala se cuvine pentru sprijinul acordat si activitatea desfasurata de Serviciul pentru drepturile omului din cadrul Parchetului General.

*
* *

Up

IV. MINORITATILE IN ROMANIA

A. SITUATIA MINORITATILOR NATIONALE

1. Contextul

Situatia minoritatilor nationale in Romania prezinta o problematica mai ampla decat violarea unor drepturi ale persoanelor care apartin acestor minoritati. Exista multe fapte care impun luarea in considerare a dimensiunii colective, de sistem, a problematicii. Romania are 18 minoritati nationale, recunoscute ca atare. Numarul persoanelor care le compun difera de la cateva mii, in cazul a 16 minoritati, pana la 409.723 in cazul romilor si 1.620.199 in cazul minoritatii maghiare (datele sunt luate din recensamantul din 7 ianuarie 1992). Problemele si necesitatile lor sunt diferite, in functie de manifestarea diferita a sentimentului apartenentei la o minoritate si de dorinta afirmarii identitatii nationale. Intr-un fel isi pune problema folosirii limbii materne si instruirii in limba materna o minoritate care numara 10-20.000 de oameni si altfel se prezinta lucrurile pentru 1.700.000 de etnici maghiari, pentru care propria comunitate este suficienta pentru a trai si munci numai in cadrul ei. De asemenea, romii se confrunta cu probleme grave (altele decat doar editarea unor ziare sau organizarea de spectacole) a caror rezolvare nu mai poate fi amanata.

In 1994 a continuat in presa propaganda sovina, xenofoba si antisemita. La Racsa, jud. Satu Mare, a avut loc un conflict in care s-a repetat schema din celelalte peste 30 de cazuri anterioare: distrugerea caselor romilor si alungarea lor din localitate. In paralel, la sfarsitul anului 1993 au fost trimise Camerei Deputatilor doua proiecte de lege privind drepturile minoritatilor nationale (al UDMR si al Consiliului pentru Minoritatile Nationale) si a fost formata o Comisie speciala pentru discutarea lor. Tot in 1994, in guvern au fost inclusi pentru prima data reprezentanti ai unui partid auto-definit drept nationalist: Partidul Unitatii Nationale a Romanilor (PUNR). Pe de alta parte Guvernul roman a inceput negocieri cu Guvernul maghiar, pentru incheierea unui tratat de buna vecinatate care, in principiu, ar urma sa cuprinda referiri la drepturile minoritatii maghiare.

Aceasta situatie complicata si complexa a determinat APADOR-CH sa actioneze pe doua planuri: pe de o parte sa initieze cercetari asupra principiilor care definesc statutul minoritatilor in Romania, iar pe de alta parte sa continue investigatiile in cazurile de violari ale drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale si in particular, cele privind violentele impotriva etniei romilor.

*

2.1. Analiza proiectelor de lege privind minoritatile nationale

Atentia acordata de APADOR-CH statutului minoritatilor nationale si la nivel conceptual este in acord cu preocuparile forurilor internationale, iar motivele sunt cunoscute: recrudescenta tensiunilor etnice, conflictele din spatiul fostei Iugoslavii si cel al fostei Uniuni Sovietice, punerea in discutie a frontierelor stabilite in urma celui de-al doilea razboi mondial pe criteriul apartenentei etnice etc. Analizele au avut in vedere aspecte de ordin politico-juridic ridicate de statutul minoritatilor si au fost elaborate documente (sub egida Centrului pentru Drepturile Omului, sectiune tematica a APADOR-CH) care au stat la baza interventiei asociatiei pe langa institutii implicate direct sau indirect in problematica minoritatilor nationale.

*

APADOR-CH a decis ca, intr-o prima faza, sa discute cu reprezentantii minoritatii maghiare optiunile ei privind statutul minoritatilor nationale. Intalnirea membrilor APADOR-CH cu principalii autori ai proiectului de lege elaborat de UDMR a avut loc in luna mai 1994, la Tusnad Bai. Ulterior, in luna octombrie 1994, sub egida Centrului pentru Drepturile Omului a fost publicat, in romana si engleza, volumul „Conceptia UDMR privind drepturile minoritatilor nationale in Romania”, care face o analiza a conceptelor UDMR, asa cum rezulta ele din proiectul de lege trimis Parlamentului in noiembrie 1993.

Concluziile acestui studiu sunt urmatoarele. Proiectul de lege propus de catre UDMR este coerent si permite o interpretare fara ambiguitati a notiunilor folosite. Dar el propune conceptualizari care ridica importante intrebari de ordin politico-juridic, care cer, fiecare din ele, o analiza separata. Astfel, proiectul considera drepturile minoritatilor ca drepturi colective ce fac parte din categoria drepturilor omului, teorie care, desi amplu dezbatuta, nu si-a gasit, pana acum, consacrarea in legislatia internationala privind drepturile omului. De asemenea, se afirma ca o minoritate trebuie sa aiba dreptul de a se autodefini si organiza drept „comunitate autonoma”, aceasta fiind indreptatita la „autodeterminare interna” care se manifesta prin „autonomie personala”, „autonomie locala” si „autonomie regionala”. In fine, comunitatea autonoma este prezentata ca subiect politic, factor constitutiv al statului, si persoana juridica de drept public.

O prima observatie este aceea ca la baza acestor concepte sta in exclusivitate criteriul etnic. Din aceasta cauza exista posibilitatea interpretarii lor prin prisma conotatiilor pe care concepte similare le-au capatat in dreptul international si care justifica reticenta in acceptarea lor. Astfel, autodeterminarea interna, legata de o comunitate autonoma, constituita pe principiul etnic, in conditiile in care comunitatea poate fi considerata popor (iar literatura din domeniu lasa loc si pentru aceasta interpretare) isi poate pierde foarte usor conotatia interna, evoluand spre principiul autodeterminarii popoarelor ca atare, a carei finalitate poate fi inclusiv secesiunea. Trebuie precizat ca in limbajul international termenul de autodeterminare interna a patruns intr-un sens opus celui folosit de proiect, acest termen vizand pe toata lumea si nu numai un grup etnic sau o comunitate anume, caracterul civic fiind singurul avut in vedere.

A considera comunitatea autonoma – constituita exclusiv pe criterii etnice – subiect politic si juridic de drept public, factor constitutiv al statului, inseamna, in primul rand, a considera ca statul poate fi constituit din comunitati autonome, minoritati etnice sau religioase, majoritati nationale etc. Dar aceasta reprezinta o reinterpretare de anvergura a notiunii de stat, in raport cu sensul general acceptat, in terminologia actuala un stat fiind o organizatie juridica si politica, avand puterea de a cere supunere si loialitate cetatenilor sai si numai lor, relatia institutionalizata existand numai intre stat si cetateni, nu si intre stat si o comunitate etnica sau minoritate nationala ca atare. Pe de alta parte, aceasta reinterpretare presupune a accepta ca statul sa apara fragmentat si dezechilibrat intre „componentele” sale etnice (comunitati autonome, natiunea majoritara, minoritati), in conditiile in care comunitatile autonome si minoritatile devin subiect juridic, fara ca natiunea majoritara, in sens etnic, sa aiba acest statut.

A considera minoritatea nationala persoana de drept public, inseamna a institui, pentru ea si membrii care o alcatuiesc, o putere paralela celei statale, dreptul public corespunzand acelui tip de relatii sociale care se stabilesc intre persoanele care detin autoritatea si persoanele care se supun. Doua categorii de consecinte decurg din aceasta situatie: unele privesc raportul dintre minoritate si stat, altele raportul dintre minoritate si membrii sai. In primul caz apare problema instituirii unei eventuale competitii la nivelul functiilor – interne si externe – ale statului. Conferirea statutului de subiect de drept public (invocandu-se si dreptul la autodeterminare interna a unei comunitati autonome constituita pe criterii etnice) poate determina o fragmentare a suveranitatii statului si substituirea sa, in planul relatiilor internationale, de catre comunitatile autonome. In ceea ce priveste functia interna, pentru persoanele apartinand minoritatii nationale, comunitatea capata – intr-un subdomeniu specific, al identitatii, limbii etc. – prerogativele pe care statul le are pentru cetatenii sai. Dar proiectul de lege nu prevede remediile impotriva eventualelor abuzuri comise de comunitatea autonoma, ca subiect de drept. Persoana care apartine unei minoritati nationale apare mult mai putin protejata fata de comunitatea autonoma decat fata de stat, impotriva caruia exista un mecanism de plangere intern si international.

In acelasi timp, desi este evident ca descentralizarea si autonomia administrativa reprezinta modalitatea cea mai eficienta pentru asigurarea exercitarii drepturilor, introducerea in structura administrativa a statului a criteriului nationalismului etnic si trasarea unor granite administrativ-teritoriale pe criterii exclusiv etnice nu poate fi sustinuta.

In ceea ce priveste drepturile propriu-zise pe care le enumera proiectul de lege, unele se incadreaza in standardele internationale si sunt indispensabile pastrarii si afirmarii identitatii nationale. Exista altele care, desi comparative cu cele de care se bucura minoritatile din alte tari, par a nu avea un corespondent in vointa politica romaneasca, in special atunci cand se pune problema modificarii Constitutiei (cum este cazul folosirii limbii materne in justitie, sau alocarea unei cote de reprezentare a minoritatilor in institutiile publice si organele judecatoresti).

*

Un al doilea studiu a privit proiectul redactat de Consiliul pentru Minoritatile Nationale, trimis Parlamentului in decembrie 1993. El a fost publicat in volumul „Legislatia in tranzitie”, aparut in ianuarie 1995. Acest proiect este departe de a acoperi problematica drepturilor minoritatilor si de a se conforma cadrului international. Desi contine referiri la drepturile colective, el pare mai mult interesat sa garanteze siguranta financiara si anumite prerogative pentru organizatiile care reprezinta minoritatile. Chiar daca unele din drepturile individuale prevazute sunt firesti si necesare, abordarea intregii problematici a minoritatilor nationale prin prisma primelor doua observatii face ca intreg proiectul sa nu aiba substanta necesara unei legi de o asemenea importanta.

Dintre principalele observatii critice facute asupra acestui proiect de lege enumeram:

(a) Textul afirma si reafirma loialitatea minoritatilor nationale fata de statul roman. Se instituie astfel, cel putin implicit, o prezumtie de posibila activitate subversiva a organizatiilor minoritatilor nationale numai pentru ca apartin acestor minoritati.

(b) Accentul cade pe garantarea nu atat a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor (sau minoritatilor ca atare) cat a drepturilor organizatiilor care le reprezinta.

(c) Nu sunt prevazute garantii firesti, cum ar fi dreptul minoritatilor de a infiinta partide politice pe criterii etnice, recunoscut de Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, pe care Romania s-a angajat sa o respecte.

(d) Intr-o lege interna ar fi trebuit trecuta o referinta precisa cu privire la ponderea minoritatilor intr-o regiune unde s-ar consacra dreptul persoanelor apartinand acestor minoritati de a se adresa autoritatilor publice in limba lor materna – si nu doar referirea la „proportii substantiale”.

(e) Nu poate fi acceptata ideea obligativitatii „tinerilor din randul minoritatilor nationale” de a invata limba oficiala – limba oficiala fiind aceea in care autoritatile se adreseaza cetatenilor si nu cea care ar trebui invatata de cetatenii tarii.

(f) Proiectul defineste mai multe infractiuni, pentru care nu se prevad pedepsele si nici nu se fac trimiteri la legea penala, dar unele din formulari aduc atingere libertatii de exprimare.

2.2. Elaborarea unui proiect de lege alternativ

Considerand ca, datorita motivelor expuse mai sus, nici unul dintre cele doua proiecte nu poate fi sustinut, si nu are sanse reale de a fi adoptat, socotind ca rezolvarea problematicii minoritatilor este o conditie a stabilitatii interne a Romaniei, Centrul pentru Drepturile Omului de sub egida APADOR-CH a elaborat propriul proiect de lege. Obiectivul acestei initiative este recunoasterea drepturilor ca atare si garantarea exercitarii lor, individual sau in comun, fara a recurge la conceptualizari pe care societatea si lumea politica romaneasca nu sunt pregatite sa le accepte. Raportarea la standardele internationale, obligatorii, a fost permanenta.

Cateva observatii se impun cu privire la acest proiect:

(a) S-a considerat ca identitatea nationala (care include folosirea limbii si specificitatea culturala) este un drept colectiv care face parte din drepturile omului.

(b) Este exprimata ideea ca dreptul la perpetuarea traditiilor proprii minoritatilor include si dreptul lor la pastrarea sau redobandirea institutiilor create de-a lungul timpului si care exprima aceste traditii, indiferent daca sunt de invatamant, de cult sau altele (una din problemele cele mai importante ale minoritatii maghiare din Romania fiind, din acest punct de vedere, cea a Universitatii Bolyai din Cluj).

(c) Referitor la folosirea limbii materne in administratie si inscriptionarea bi- sau multilingva, s-a optat pentru utilizarea lor in acele localitati in care persoanele apartinand minoritatilor nationale sunt intr-un procent de minimum 20%. Aceasta limita este peste cea propusa de UDMR (10%, si care oferea mai multe sanse tocmai minoritatilor mici), dar ea a avut in vedere traditiile din perioada interbelica si exemplele altor legislatii. Trebuie precizat ca procentul poate fi coborat prin decizia consiliilor locale.

(d) S-a optat pentru prevederi complementare Constitutiei, pornind de la realitatea politica din tara unde orice incercare de modificare a legii fundamentale este privita cu ostilitate. Aceasta inseamna ca orice proiect de lege care presupune o asemenea modificare este sortit esecului. Astfel, respectand prevederea constitutionala potrivit careia procedura judiciara se desfasoara numai in limba oficiala (care este limba romana), solutia proiectului de lege oferit de Centrul pentru Drepturile Omului a fost de folosire a limbii materne prin interpret, serviciile acestuia fiind gratuite in toate categoriile de cauze (in prezent ele functionand doar in cele penale). Este adevarat ca aceasta solutie nemultumeste, in primul rand, pe etnicii maghiari (Constitutia Romaniei din 1965 prevedea limba materna ca limba a procedurii judiciare), dar ea este in concordanta cu prevederile Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, pe care Romania, la admiterea sa in Consiliul Europei, s-a angajat sa o semneze.

Ulterior, asociatia a continuat aceasta initiativa printr-o activitate de dezbatere publica, de convingere a factorilor politici si guvernamentali, in scopul promovarii proiectului amintit fiind stabilite contacte cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale, cu lideri si parlamentari din diferite partide politice. Deschiderea sesiunii parlamentare, in februarie 1995, va fi si startul unui program de obtinere a sprijinului parlamentar pentru Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale, elaborat sub egida Centrului pentru Drepturile Omului.

*

3. Relatia cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale

In 1994 APADOR-CH a continuat colaborarea cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale (CMN), la ale carui sedinte participa din 1993 ca observator. Reprezentanti ai APADOR-CH au sustinut comunicari la Seminariile organizate de CMN, au oferit si au primit din partea CMN documente asupra problematicii minoritatilor si s-a stabilit chiar o colaborare de principiu in privinta promovarii unei legi privind drepturile minoritatilor nationale.

Strategia APADOR-CH in relatia sa cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale are in vedere cateva observatii, rezultate din urmarirea atenta a activitatii CMN:

(a) Consiliul pentru Minoritatile Nationale s-a dovedit a fi o structura utila rezolvarii problematicii celor 16 mici grupuri etnice. Este importanta posibilitatea oferita acestora de a utiliza cadrul de exprimare si sustinere a intereselor lor care este CMN. Finantarea unor publicatii in limba minoritatilor nationale si a unor proiecte ale organizatiilor lor reprezentative constituie un real aport la prezervarea (sau, in multe cazuri, la revigorarea) identitatii si traditiilor acelor minoritati.

(b) Cu mijloacele de care dispune, CMN a intervenit in scopul limitarii consecintelor conflictului de la Racsa in care locuintele romilor au fost atacate, jefuite si distruse, iar ei alungati din sat; de asemenea CMN a incercat sa se implice in actiunea de reconstruire a caselor din Hadareni. Dar acest efort a ramas mai mult de ordin cosmetic (sume alocate pentru reconstruirea unor case distruse sau direct victimelor, incercarea de mediere intre parti), de vreme ce nu au fost depasiti factorii care determina aceste conflicte cu caracter etnic: (i) continuarea propagandei sovine/rasiale (inclusiv pe postul national de televiziune); (ii) lipsa de vointa, sau incapacitatea autoritatilor statului de a asigura protectia necesara, astfel ca populatia micilor localitati sa nu fie lasata fara aparare in fata delincventei si a violentelor; (iii) crearea unui sentiment de impunitate, prin neaplicarea justitiei, in cazul violentelor savarsite de grupuri de cetateni impotriva romilor. Mai mult, fiind o organizatie guvernamentala, CMN a incercat sa nege constant caracterul etnic al conflictelor in care victime au fost comunitatile de romi si responsabilitatea guvernului, in acest sens. De aceea, si pe buna dreptate, organizatiile romilor reproseaza CMN faptul ca nu are o pozitie corespunzatoare in privinta situatiei minoritatii romilor.

(c) Dar aspectul cel mai discutabil privind organizarea si functionarea CMN este pozitia sa de contrapondere la cererile UDMR, privind drepturile minoritatii maghiare. In 1993 UDMR si-a anuntat retragerea reprezentantilor din CMN, in semn de nemultumire fata de activitatea Consiliului. Este evident ca minoritatea maghiara nu poate fi tratata asa cum sunt tratate micile minoritati despre care am amintit si ca este o strategie periculoasa sa contrapui reclamatiilor ei actiunile pozitive ce privesc celelalte 16 mici minoritati.

In acest context, APADOR-CH considera ca este necesar un efort de mediere intre CMN si organizatiile romilor, respectiv, UDMR. APADOR-CH, aflata in contact cu toate partile implicate, a insistat, in spiritul drepturilor si libertatilor fundamentale, al principiilor de nediscriminare si toleranta, al documentelor internationale si al Constitutiei Romaniei, pentru un dialog real intre Guvern si cele doua „mari” minoritati – conditie a reducerii pericolului unor conflicte etnice, bucurandu-se de receptivitatea CMN, a UDMR si a unor organizatii ale romilor.

*

4. Violente impotriva romilor

In anul 1994, APADOR-CH a continuat sa monitorizeze situatia acelor cazuri in care segmente ale comunitatii romilor au fost victime ale agresiunii localnicilor. In urma unei analize atente, APADOR-CH a ajuns la concluzia, comunicata tuturor autoritatilor, ca aceste conflicte au avut si continua sa aiba, alaturi de un caracter social si unul interetnic. Din cazurile investigate si prezentate in continuare, rezulta ca modalitatea producerii lor a fost peste tot aceeasi: in anumite localitati a existat o stare de tensiune intre comunitatile de romani si/sau maghiari, pe de o parte, si de romi, pe de alta parte; determinata de comportamentul antisocial si chiar infractional al unor romi, starea aceasta s-a agravat ca urmare a nepedepsirii vinovatilor. In atare situatii, grupuri mari de localnici au decis sa aplice propria lor justitie, incendiind casele romilor, alungandu-i din sate, si, uneori, chiar omorand sau ranind mai multe persoane.

Evident aceasta reactie, in primele cazuri cand a avut loc, a avut un caracter social. Ceea ce s-a petrecut ulterior a determinat schimbarea acestuia: in loc sa actioneze cu maximum de operativitate pentru descoperirea si pedepsirea celor vinovati – statul de drept presupunand nu numai respectarea legii de catre toti, ci si aplicarea ei fara discriminare -, autoritatile au tergiversat cercetarile, atunci cand le-au declansat, pana cand cazurile au iesit din atentia opiniei publice. S-a creat astfel convingerea ca in acele situatii in care victimele sunt romi, agresorii romani sau maghiari raman nepedepsiti. Unele din aceste cazuri au fost intens mediatizate: s-a insistat mult, in special prin Televiziunea nationala, asupra caracterului social al acestor violente, de multe ori prezentarea fiind facuta astfel incat sa justifice actiunea satenilor. In acelasi timp, s-a evitat permanent orice referire la consecintele legale ale comiterii unor asemenea fapte. Aceasta a dat curaj locuitorilor din alte sate sa aplice aceeasi metoda si sa procedeze la „pedepsirea” consatenilor lor romi.

Bilantul celor peste 30 de cazuri de violente comise impotriva romilor este incredibil: de partea victimelor sute de case incendiate, din care doar cateva reconstruite, multi romi alungati din sate (inclusiv copii, batrani, femei), cativa omorati; de partea agresorilor nimeni arestat, si numai cativa condamnati pentru delicte minore. Tradus in termeni juridici aceasta inseamna impunitate. Asa se si explica faptul ca la Hadareni, o asemenea opinie a fost exprimata chiar in timpul unui miting de catre un lider politic local. Si tot astfel a fost posibil ca in cazul „Piata Rahova” Parchetul militar sa considere legitima aparare actiunea de „pedepsire” intreprinsa de un grup de militari impotriva unor romi. In fapt, cu doua zile inainte de aceasta actiune, un militar avusese un conflict individual cu un rom. Colegii sai, veniti de la propria unitate, in uniforme si cu bastoane, au procedat la devastarea pietei, distrugerea marfurilor si lovirea mai multor persoane.

Prin neadministrarea justitiei si neprotejarea victimelor, autoritatile statului insele au fost cele care, ulterior, au dat acestor conflicte o dimensiune interetnica.

4.1. Satul Racsa, comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare

Singurul conflict cu caracter interetnic produs in 1994 a fost cel de la Racsa, judetul Satu Mare. Pe data de 26 mai, doi tineri romi care locuiau in alt sat, au ucis un cioban din Racsa si i-au furat oile. In mai putin de 24 de ore, politia i-a prins pe faptasi si a returnat proprietarilor 64 din cele 66 de oi furate. Pe 29 mai a avut loc inmormantarea ciobanului. Satenii din Racsa au hotarat sa dea o lectie romilor din satul lor, desi acestia nu aveau nici o legatura cu asasinii. Mai mult, pana la data incidentului nu se semnalase nici un conflict intre romani si romi. Cateva sute de oameni s-au dus in partea locuita de romi (la circa 2 km de sat) si au dat foc celor noua case, pe care locuitorii – avertizati de ce li se pregatea -le abandonasera. Un echipaj al politiei judetene, aflat intr-o alta misiune in zona, s-a deplasat la fata locului dar nu a putut interveni din cauza disproportiei intre numarul politistilor (trei) si numarul agresorilor (800 – 1.000 persoane). Satenii au incercat apoi sa incendieze si casa „patronului” rom Ioan Varga dar nu au reusit decat sa dea foc unei anexe, dupa ce au furat aparatura electrica si electronica. Violentele au luat sfarsit numai dupa sosirea jandarmilor de la Satu Mare.

Spre deosebire de conflictele anterioare, Inspectoratul judetean de politie Satu Mare – prin comandantul Fernea – si Parchetul Satu Mare au intreprins imediat cercetari, pe care le-au finalizat rapid. Parchetul a emis mandate de arestare pentru 13 persoane – puse ulterior in libertate de Judecatoria Satu Mare – alte 25 fiind trimise in judecata in stare de libertate. Capetele de acuzare sunt urmatoarele: instigare, distrugere (inclusiv prin incendiere), furt in dauna avutului privat, ultraj contra bunelor moravuri, ele fiind imputabile intregului grup de 38 de persoane. O prima infatisare a avut loc in noiembrie 1994. Pentru lipsa de aparare, s-a dat un nou termen pe 18 ianuarie 1995.

Romii din Racsa au refuzat sa se mai intoarca in sat, desi autoritatile judetene obtinusera promisiunea satenilor ca vor reconstrui casele incendiate. Refuzul lor se datoreaza lipsei garantiei ca asemenea incidente nu se vor mai repeta. Inspectoratul judetean de politie a suplimentat postul din comuna Orasul Nou cu inca un subofiter, efectivele ridicandu-se in prezent la trei politisti, dar romii au considerat ca masura este insuficienta pentru siguranta lor. Drept urmare, li s-a oferit un bloc intr-un cartier marginas al capitalei judetului.

Si in cazul Racsa APADOR-CH a facut doua investigatii si a trimis rapoartele sale institutiilor responsabile: Parchetul General, Ministerul de Interne, Consiliul pentru Minoritatile Nationale. A fost in contact luna de luna cu aceste institutii, dar si cu asociatiile romilor, prezentand opiniile sale privind modul de aplicare a justitiei. In ciuda promptitudinii de care a dat dovada politia dupa incidente, s-a dovedit din nou ca politistii din zona rurala nu sunt pregatiti sa faca fata unor situatii explozive, nu sunt dotati cu mijloace de transport si comunicatii, ceea ce are efect direct asupra eficacitatii unei interventii, si nu au capacitatea de a preveni asemenea conflicte. In judetul Satu Mare au mai avut loc cel putin doua incidente asemanatoare (la Turulung si Apa), iar cazul Hadareni era inca in actualitate. Existau deci precedente care ar fi trebuit sa puna in stare de alerta politia din comuna Orasul Nou in ziua inmormantarii ciobanului. Poate ca astfel s-ar fi evitat incidentul sau s-ar fi limitat daunele produse.

*

4.2. Evolutia situatiei principalelor cazuri de violente comise impotriva romilor in perioada 1990 – 1994

a) Cazuri investigate de APADOR-CH

In luna mai 1994, reprezentanti ai APADOR-CH si ai organizatiei internationale Human Rights Watch/Helsinki, au efectuat mai multe vizite in localitatile in care s-au petrecut cele mai violente actiuni impotriva romilor. S-a dorit, in principal, sa se cunoasca exact stadiul in care se aflau investigatiile desfasurate de parchete, precum si evolutia situatiei ca atare (reconstructia caselor, acceptarea sau neacceptarea romilor inapoi etc.). Informatiile au fost obtinute atat de la sateni (victime sau nu), cat si de la reprezentantii autoritatilor publice locale.

Comuna Turulung, Judetul Satu Mare, 11 ianuarie 1990

Pe fondul unor tensiuni datorate, dupa cum sustin unii dintre sateni, unor furturi comise de romi, precum si dezacordului exprimat de romi fata de schimbarea primarului din comuna, in noaptea de 10/11 ianuarie 1990 a avut loc unul din primele conflicte interetnice in care victime au fost romii. Au fost incendiate 41 de case ale romilor; 38 au ars complet, 3 partial. Pe 12 ianuarie, familia Stefan si Veronica Varga au anuntat disparitia fiului lor, Istvan Varga, in varsta de 3 ani. Romii s-au refugiat in orasul Satu Mare. Li s-au oferit despagubiri materiale (cinci mii de lei de copil si zece mii de adult) provenind din contul „Libertatea”, cu destinatia precisa de a-si reconstrui singuri casele. Ceea ce romii au facut, reconstruind 40 de case.

Victimele au depus plangeri la politie si parchet, dar dupa cum declara romii insisi, autoritatile locale le-au pretins sa isi retraga reclamatiile ca o conditie pentru a li se permite revenirea in sat.

In luna mai, 1994, reprezentanti ai parchetului de pe langa Tribunalul Satu Mare au declarat ca s-a dispus incetarea urmaririi penale, intrucat persoanele vatamate si-au retras plangerile. In iulie 1994, domnul Ioan Rusu, prim procuror al Parchetului de pe langa Tribunalul Satu Mare, a declarat reprezentantilor APADOR-CH ca dosarul nu este inca incheiat. Fapt este ca nimeni nu a fost arestat si judecat pentru incendierea caselor si izgonirea romilor. De asemeni nu s-a solutionat in nici un fel disparitia copilului Istvan Varga.

Sat Lunga, Judetul Covasna, 5 februarie 1990

Pe data de 5 februarie, in jurul orei 19:00, casele romilor au fost atacate si incendiate de 200-250 de sateni de nationalitate maghiara. Au fost arse si distruse 6 case si alte cladiri apartinand romilor. Dintre romii batuti de sateni in timpul conflictului, 4 au decedat.

Conform declaratiilor domnului Carol Fabian, procurorul care a anchetat cazul Lunga, intre martie si decembrie 1990, „totul s-a rezolvat”, satenii platind cu totii pentru ceea ce s-a distrus, in schimbul retragerii plangerilor romilor.

Au fost anchetati 180 de sateni, care, desi nu au refuzat sa se prezinte la procuratura, nu au acceptat sa dea informatii despre cei implicati direct. Dl. procuror Fabian sustine ca cei 4 romi au murit in urma a nenumarate lovituri aplicate cu diverse obiecte de cel putin 6 persoane, dar decesul s-a datorat cumulului acestor lovituri si nu se poate stabili care dintre lovituri, provenite de la care dintre sateni, au provocat moartea romilor. Procurorul Fabian considera ca nu poate fi arestat un grup asa de numeros (50-60 persoane), intrucat intr-un sat atat de mic aceasta ar avea urmari foarte serioase. Cazul este inca nefinalizat.

Orasul Huedin, Judetul Cluj, 20 august 1990

In urma unui incident intr-un restaurant, unde chelnerul a refuzat sa serveasca un grup de romi, aproximativ 100 de locuitori din Huedin s-au strans in oras, au batut si fugarit toti romii din zona. Doi romi au suferit leziuni corporale.

Cu toate ca toti romii cu care s-a stat de vorba au declarat ca doresc ca ancheta penala sa continue si cei care i-au atacat sa fie trasi la raspundere in justitie, Parchetul General a afirmat ca cercetarile penale au stabilit vinovatia a trei persoane (maghiari) pentru vatamarile corporale, dar, deoarece cei doi romi s-au impacat cu agresorii, s-a dispus neinceperea urmaririi penale.

Satul Mihail Kogalniceanu, Judetul Constanta, 9 octombrie 1990

Numeroase conflicte minore au dus la escaladarea tensiunilor dintre romi si celelalte comunitati din sat, in special macedoneni. Pe data de 9 octombrie satenii s-au strans in fata bisericii, chemati de bataia clopotului si au atacat, incendiat si distrus casele romilor. Au fost atacate 33 de case; 25 au fost complet arse, 8 case distruse. Aproximativ 200 de romi au ramas fara locuinta.

Unele case au fost reconstruite cu banii acordati ca despagubire de Guvernul Romaniei (10 milioane lei in 1991) si cu suma primita din Germania (9 milioane lei in 1991). Conform declaratiei dlui. Petre Anghel, lider local al romilor, mai este nevoie de inca 28 milioane de lei, suma pe care romii doresc sa o primeasca sub forma de despagubiri intr-un proces civil.

Conform declaratiilor doamnei Monica Alexandrescu, avocata romilor, 31 de victime au depus plangeri, pe care pana la 24 iunie 1994 nimeni nu le-a retras. Romii doresc sa fie despagubiti, iar procesul civil este inca nesolutionat.

Reprezentantii APADOR-CH si Human Rights Watch/Helsinki s-au intalnit pe 16 mai 1994 cu cativa procurori de la Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta, care au declarat ca ancheta continua. Au fost identificate 13 persoane ca fiind autorii faptelor; o parte au fugit din sat si nu au mai revenit. Pana in prezent nimeni nu a fost arestat, unul din motive fiind, conform declaratiilor procurorilor cu care s-a discutat, acela ca ei insisi au fost amenintati ca daca ii aresteaza pe suspecti risca sa li se incendieze casele.

Satul Bolintin Deal, Judetul Giurgiu, 7 aprilie 1991

In noaptea de 6 aprilie 1991, in timpul unei altercatii, un rom a omorat un roman. Desi politia l-a arestat pe faptas cateva ore mai tarziu, pe 7 aprilie, la chemarea clopotelor, mii de sateni s-au strans si au atacat casele romilor seminomazi din Bolintin Deal, gonindu-i si incendiindu-le casele. Pe data de 7 mai, cativa dintre romi au incercat sa se intoarca in sat; din nou s-a tras clopotul, s-au strans localnicii si au dat foc la inca 5 case de romi care fusesera devastate, dar nu incendiate, pe 7 aprilie. In total au fost distruse 26 de case ale romilor: 21 pe 7 aprilie si 5 pe 7 mai.

Romii nu au mai fost reprimiti in sat, gasindu-si adapost in alte localitati. Nici o casa nu a fost reconstruita, multi dintre romi fiind siliti sa-si vanda proprietatile.

Din declaratiile politiei si parchetului din Giurgiu reiese ca in prima faza a anchetei nu s-a putut sta de vorba cu victimele, deoarece nu se stia unde s-au refugiat. Ancheta a trenat si a fost reluata in martie 1994; in doua luni de zile, pana la data vizitei efectuate de APADOR-CH si HRW/H in judetul Giurgiu, au fost audiate sute de persoane, dintre care 23 de victime si cel putin 12 dintre suspecti. Printre suspecti sunt anchetati primarul si preotul satului.

Satul Ogrezeni, Judetul Giurgiu, 17 mai 1991

Acest conflict pare sa fi fost provocat de o cearta in timpul careia un rom a injunghiat un roman. Ca urmare, intre 16 si 18 mai 1991, satul a fost scena unor atacuri violente din partea romanilor; atacurile au culminat cu incendierea caselor de romi si cu izgonirea acestora din Ogrezeni. Au fost incendiate si distruse complet 21 de case ale romilor. Toti romii au fost izgoniti din localitate.

Nici o casa nu a fost reconstruita, nici o familie de romi nu s-a intors in sat.

Din declaratiile politiei si parchetului Giurgiu reiese ca exista un numar de 11 suspecti care au fost trimisi in judecata, pe baza art. 192, alin. 2, art. 271, alin. 1, art. 321, alin. 2 din codul penal; toate aceste capete de acuzare reprezinta delicte minore.

Satul Bolintin Vale, Judetul Giurgiu, 18 mai 1991

Conflictul din Ogrezeni s-a intins si in satul alaturat, Bolintin Vale, unde satenii au atacat si incendiat casele romilor, iar pe acestia i-au gonit. Numarul caselor distruse si/sau incendiate este, conform declaratiei parchetului Giurgiu, fie 11, fie 13.

Nimeni nu a primit despagubiri pentru distrugeri. Unii romi s-au intors in sat si se adapostesc in locuinte improvizate, dupa cum reiese din declaratia dlui. Emilian Niculaie, unul dintre reprezentantii romilor din judetul Giurgiu.

Au fost trimise in judecata sase persoane, dintre care trei au fost condamnate la inchisoare pe 6 luni sau 1 an, cu suspendare, pentru delicte minore; in cazul a doi inculpati instanta inca nu s-a pronuntat, iar a sasea persoana fiind minora a fost scoasa de sub acuzatie.

Satul Gaiseni, Judetul Giurgiu, 5 iunie 1991

Si acest caz reprezinta o dilatare a conflictelor din satele apropiate. Satenii i-au gonit pe romi din Gaiseni si au distrus si incendiat 9 case.

O parte din romii izgoniti s-au intors in sat. Nu au fost reconstruite casele distruse si nimeni nu a primit nici un fel de despagubire pentru pagubele produse. Dupa o ancheta care a durat mai mult de 1 an, au fost trimise in judecata 25 de persoane. Procesul continua.

Satul Plaiesii de Sus, Judetul Harghita, 9 iunie 1991

Acest conflict intre romii si maghiarii din sat a fost urmarea injunghierii de catre un grup de romi a unui localnic maghiar, pe data de 6 iunie. In aceeasi noapte, o multime furioasa de sateni maghiari ataca doi romi care treceau cu caruta prin sat. Cei doi sunt batuti cu violenta; unul din ei este transportat in stare de coma la spital, unde moare din cauza loviturilor. Pe 8 iunie 1991 romii sunt somati de sateni sa paraseasca satul. Desi politia si primaria sunt informate de catre romi, nimeni nu ia masuri de prevenire a unui conflict violent. In noaptea de 9-10 iunie, satenii maghiari se strang si ataca locuintele care fusesera deja parasite de romi. Au fost incendiate 27 de case ale romilor.

Autoritatile locale au facut eforturi sa ii convinga pe satenii maghiari sa ii primeasca inapoi pe romi. Acestia au revenit in sat dupa cateva luni si au trait sub cerul liber pana s-au reconstruit cele mai multe dintre casele distruse.

Procurorul sef al judetului, doamna Maria Rusu, si adjunctul acesteia, domnul Ioan Mihaly, au declarat ca toate familiile de romi au depus plangeri si pana la data discutiei de la parchetul Harghita (12 mai 1994) nimeni nu isi retrasese plangerea. Au fost interogate aproximativ 450 persoane, dintre care 30 victime (romi) si vreo 400 de maghiari, dar cei din urma refuza sa dea informatii. Ancheta continua si in prezent.

Piata Rahova, Bucuresti, 3 iulie 1992

Pe 1 iulie 1992, un sergent a fost batut de un grup de romi in Piata Rahova. Dupa unele informatii, in seara aceleiasi zile, cativa romi ar fi incercat sa patrunda cu forta in locuinta unui alt sergent, apartinand aceleiasi unitati. Pe 3 iulie, colegii celor doi sergenti au hotarat sa se duca in Piata Rahova pentru a-i identifica pe romii vinovati si a-i da pe mana politiei. Aproximativ 40 de militari, in uniforma (si cu cagule pe cap, dupa cum declara unii romi, declaratie infirmata de reprezentantii Parchetului militar din Bucuresti) si avand asupra lor bastoane de cauciuc, s-au deplasat de la unitate in Piata Rahova in jurul orei 15:00. Intre romii care se aflau acolo si militari s-au produs ciocniri violente.

Trei dintre romii batuti au prezentat certificate medicale, iar noua romi au depus plangeri, desi numarul celor molestati a fost mult mai mare. Nimeni nu a primit nici o despagubire, nimeni nu a fost arestat.

Decizia Parchetului militar Bucuresti a fost neinceperea urmaririi penale, considerand ca militarii respectivi au actionat in legitima aparare.

Satul Hadareni, comuna Chetani, Judetul Mures, 20 septembrie 1993

Pe data de 20 septembrie 1993, dupa-amiaza, a izbucnit un conflict violent in satul Hadareni, care a pornit de la agresiunea a doi romi – fratii Rupa Lupian si Pardalian Lacatus – asupra unui roman, Craciun Chetan. Rupa Lupian l-a injunghiat pe Craciun Chetan care a decedat in drum spre spital. La putin timp dupa incident, cateva zeci de sateni, inarmati cu furci, coase, topoare s-au adunat la locul faptei. Cei doi romi, impreuna cu un var al lor, Mircea Zoltan s-au refugiat in locuinta unei rude. Satenii au inconjurat casa si i-au dat foc. Cel putin doi din cei patru politisti de la sectia de politie din comuna Chetani (situata la circa sase km. de Hadareni) au fost de fata in momentul incendierii. Cand fratii Lacatus au incercat sa fuga din casa in flacari, politistii au vrut sa-i aresteze dar au fost impiedicati de multimea agitata care i-a linsat pe cei doi romi. Cadavrul carbonizat al lui Mircea Zoltan a fost descoperit dupa stingerea incendiului. Dupa uciderea romilor, satenii furiosi au continuat sa incendieze si sa distruga casele romilor. Au fost incendiate 13 case ale romilor iar altele au fost distruse. Toti romii au fost alungati din sat si s-au refugiat in imprejurimi.

Cu exceptia a 4 familii care au ramas sa locuiasca in satele vecine, restul romilor s-au intors in sat la o saptamana dupa incidente.

La un miting popular tinut pe stadionul din Hadareni pe data de 5 octombrie 1993, satenii au adoptat o scrisoare deschisa catre presedintie, parlament si guvern prin care isi declarau intentia de a nu mai trai laolalta cu romii. Ei au invocat numeroasele fapte antisociale comise de romi in ultimii ani, cele mai multe ramase nepedepsite. (La Parchetul din Targu-Mures fusesera inregistrate sapte plangeri impotriva unor romi, concentrate in sase dosare din care doua au fost inchise prin impacarea partilor. Pe langa aceasta, saptesprezece romi din Hadareni au fost amendati in perioada 1990 – 1993) In discursurile tinute la miting s-a amintit de cazuri similare de conflicte interetnice (Kogalniceanu, Bolintin) in urma carora vinovatii de violente impotriva romilor nu au fost adusi in fata justitiei. S-a mai pomenit si de o presupusa promisiune a autoritatilor locale conform careia satenii din Hadareni nu vor fi trasi la raspundere penala pentru faptele comise pe 20 septembrie. Ulterior, satenii au decis si constituirea unui „sfat al batranilor” care urma sa alcatuiasca liste „negre” cu numele romilor considerati indezirabili.

In ciuda declaratiilor repetate ale autoritatilor privind rezolvarea rapida a problemei in conformitate cu legile tarii, pana la sfarsitul lui decembrie 1994 nici unul din participantii la uciderea fratilor Lacatus si a lui Mircea Zoltan si la incendierea locuintelor romilor nu fusese trimis in judecata. A existat o incercare de a aresta cateva din persoanele implicate, pe baza mandatelor emise de Parchet, dar sub pretextul ca, fiind vara, satenii erau in plin sezon de munci agricole, au fost eliberate dupa cateva ore. Desi in noiembrie 1993, dl. procuror Dan Petre de la parchetul de pe linga Tribunalul Mures a declarat reprezentantilor APADOR-CH si HRW/H ca ar putea emite chiar atunci mandate de arestare, nici pana la 11 mai 1994 nimeni nu fusese arestat pentru incendiere sau omor. Explicatia dlui. procuror Petre a fost, in noiembrie 1993 ca si in mai 1994, aceeasi: ca reprezentantii parchetului Mures doresc sa isi faca datoria, dar nu pot, deoarece asupra lor se exercita presiuni politice.

Singura masura luata ramane demiterea colonelului Palade, seful Inspectoratului judetean de politie Mures.

Pe de alta parte, Consiliul pentru Minoritatile Nationale a cerut – si obtinut – de la Guvern, fonduri pentru reconstruirea caselor distruse. Pana la sfarsitul anului 1994 au fost reparate sau reconstruite patru din cele treisprezece case incendiate.

Satul Racsa, comuna Orasul Nou, Judetul Satu Mare, 29 mai 1994

*

b) Cazuri in care datele provin de la Parchetul General si de la Parchetele locale care au efectuat anchete penale

Comuna Varghis, Judetul Covasna, decembrie 1989

Trei romi, aflati sub influenta alcoolului, au spart geamurile postului de politie din comuna si au amenintat cativa trecatori cu moartea. Pentru a nu fi prinsi, s-au refugiat in locuinta unei rude, fiind urmariti de aproximativ 200 de locuitori. Conflictul a avut ca urmare moartea unui rom, ranirea altora doi si degradarea a doua locuinte de romi. Nici unul nu a facut plangere penala sau civila.

Au fost trimisi in judecata 11 inculpati, dintre care doi in stare de arest, pentru infractiunile: omor, tentativa de omor si violare de domiciliu. Dintre inculpati 10 erau romani sau maghiari si unul rom. Cel din urma a fost trimis in judecata pentru ultraj la bunele moravuri si distrugere. Inculpatii au fost condamnati la pedepse cu inchisoare intre 5 luni si 3,6 ani.

Orasul Reghin, Judetul Mures, 29 ianuarie 1990

In timpul unui conflict dintre un grup de romi si 400-500 de locuitori ai orasului, au fost degradate 2 locuinte ale romilor si unele bunuri apartinand acestora. Conform unor informatii neconfirmate, primaria locala a oferit apartamente romilor ramasi fara locuinta.

La 31 ianuarie 1992, avand in vedere retragerea plangerii de catre persoanele vatamate, care fusesera despagubite, s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala a agresorilor.

Satul Casinul Nou, judetul Harghita, 12 august 1990

Pe fondul unor conflicte mai vechi, peste 400 de locuitori maghiari au distrus si incendiat locuintele romilor din sat. Au fost incendiate 23 de locuinte si 150 de romi au ramas fara adapost. Toti romii au fugit din sat.

Desi satenii s-au opus vehement, autoritatile locale au sprijinit revenirea romilor in sat. La cateva saptamani dupa conflict romii s-au intors.

Locuintele au fost refacute cu sprijinul statului, iar familiile de romi au beneficiat si de ajutoare umanitare din strainatate.

In noiembrie 1990, procuratura judeteana hotaraste, prin decizia procurorului Andrei Gabriel Burjan, neinceperea urmaririi penale, sub motiv ca evenimentele s-au petrecut in interesul public al satului, produse de teama de un atac al romilor. Solutia a fost infirmata de Procuratura Generala la 22 februarie 1991; dosarul a fost trimis inapoi procuraturii judetene Harghita. Sunt suspectate 10-15 persoane, investigatiile continuand.

Satul Cuza Voda, judetul Constanta, 7 octombrie 1990

Pe fondul unor tensiuni acumulate in timp, a izbucnit un conflict violent intre localnici si unul din grupurile de romi din sat. Romanii au aruncat cu pietre, au spart ferestre si in final au incendiat locuintele romilor. Au fost arse 34 de locuinte ale romilor. Acestia au depus plangeri si au fost despagubiti de primarie.

Mai multe persoane, majoritatea romi, au fost amendate. Nimeni nu a fost acuzat pentru incendiere; procurorul care a anchetat cauza a considerat ca incendierea locuintelor de romi nu a reprezentat un pericol public pentru ca acelea erau „niste corturi si niste cocioabe”, nu case.

Comuna Carpinis, judetul Timis, 17 martie 1993

Cativa locuitori ai comunei au atacat si degradat 5 locuinte si diverse bunuri ale romilor.

Pe data de 9 iunie 1993, parchetul a dispus trimiterea in judecata a 23 de inculpati pentru ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea linistii publice, distrugere si lovire.

Procesul este in curs de desfasurare la Judecatoria Timisoara.

*

B. SITUATIA MINORITATILOR SEXUALE

In 1994 APADOR-CH a continuat seria actiunilor anterioare de protest impotriva incriminarii in Codul penal a relatiilor homosexuale liber consimtite intre adulti (art. 200 alin. 1); de explicare a neconformitatii Codului penal romanesc cu documentele internationale la care Romania este parte si de asemenea, a caracterului sau neconstitutional. De aceasta data s-a avut in vedere: (a) existenta unei actiuni a Judecatoriei Sibiu, in care se reclama exceptia de neconstitutionalitate in procesele unor homosexuali; (b) dezbaterea de catre Parlamentul Romaniei a unor modificari ale Codului penal.

In urma discutiilor pe care reprezentantul APADOR-CH le-a avut la Curtea Constitutionala, in luna martie 1994, a rezultat importanta, pentru decizia acestei Curti, a analizelor si a luarilor de pozitie pe care organizatiile de drepturile omului din lume le-ar avea in privinta incriminarii relatiilor liber consimtite intre adulti. Ca urmare APADOR-CH a apelat la numeroase organizatii, lansand o campanie de scrisori catre Curtea Constitutionala, la care au raspuns: International Helsinki Federation for Human Rights, Amnesty International, Federation Internationale des Droits de l’Homme, Human Rights Watch/Helsinki, International Human Rights Law Group, International Commission of Jurists, International Lesbian and Gay Association s.a.

Prin decizia pronuntata in sedinta publica din 15 iulie 1994 Curtea Constitutionala a decis:

„1. Admite, in parte, exceptia de neconstitutionalitate privind art. 200 alin. 1 Cod penal, invocata de B.O.N., B.O., B.L., S.I.C., H.F.P. si N.G.C. in dosarele nr. 5298/1993, nr. 5711/1993 si nr. 5943/1993 ale Judecatoriei Sibiu si constata ca prevederile acestui aliniat sunt neconstitutionale, in masura in care se aplica relatiilor sexuale intre persoane majore de acelasi sex, liber consimtite, care nu sunt savarsite in public ori nu produc scandal public.

2. Respinge exceptia de neconstitutionalitate privind art. 200 alin. 2 din Codul penal, invocata de B.O.N. in dosarul nr. 5298/1993 si de B.L.in dosarul nr. 5711/1993, ale Judecatoriei Sibiu.”

(APADOR-CH a optat pentru folosirea initialelor persoanelor in cauza.)

APADOR-CH a apreciat ca hotararea Curtii Constitutionale este un pas inainte fata de prevederea anterioara din Codul penal, dar a criticat referirea la „scandalul public”, pentru care nu exista o definitie in legea penala, in doctrina sau in practica judiciara si care poate da nastere unor abuzuri. De altfel, decizia aceasta este identica formularii date de Senatul Romaniei art. 200 alin. 1, in primavara lui 1994.

*

APADOR-CH a acordat o atentie deosebita dezbaterilor care au avut loc in cele doua Camere ale Parlamentului privind modificarea art. 200. Dupa ce Senatul Romaniei a optat pentru pedepsirea relatiilor homosexuale atunci cand au loc in public sau produc scandal public, Comisia juridica a Camerei Deputatilor a renuntat la ideea „scandalului public”, categorie juridica nedefinita de codul nostru penal si care poate da nastere la abuzuri si a propus pedepsirea acestor relatii numai in cazul in care au loc in public. In mod surprinzator, in ziua de 25 octombrie 1994, Camera deputatilor in plenul sau a respins aceasta varianta si a votat o decizie surprinzatoare si grava, de pastrare a actualei prevederi a art. 200 din Codul penal, care pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani relatiile homosexuale liber consimtite intre adulti. Pe 26 octombrie 1994, APADOR-CH a trimis o scrisoare presedintelui Camerei, solicitand rediscutarea acestui articol, cu ocazia votarii legii in ansamblul ei. Textul ei a fost de asemenea inmanat membrilor Camerei Deputatilor.

„Domnului Adrian Nastase,

Presedintele Camerei Deputatilor

Asociatia pentru apararea drepturilor omului in Romania-Comitetul Helsinki, Amnesty International, Federatia Internationala Helsinki a Drepturilor Omului, Helsinki Watch si alte organizatii au semnalat inca din 1991 situatia anacronica, in raport cu actualele standarde internationale in materia drepturilor omului, reprezentata de mentinerea incriminarii relatiilor homosexuale. La momentul acceptarii Romaniei ca membru cu drepturi depline in Consiliul Europei am salutat angajamentele asumate de statul roman de a pune in acord legislatia sa interna cu prevederile Conventiei europene a drepturilor omului. Una din recomandarile Adunarii Parlamentare se referea expres la dezincriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite intre adulti.

In luna martie 1994 Senatul Romaniei a adoptat Legea cu privire la modificare codului penal, iar art. 200 alin. 1 a capatat o noua formulare, potrivit careia asemenea relatii se pedepsesc numai in cazul in care „produc scandal public”. APADOR-CH si-a exprimat la acea data ingrijorarea fata de termenii foarte vagi in care erau incriminate relatiile homosexuale in noua formulare, dat fiind ca in dreptul penal romanesc nu exista o definitie a scandalului public, ceea ce putea permite interpretari diferite si eventuale abuzuri.

Ulterior, Comisia juridica a Camerei Deputatilor a modificat aceasta varianta, propunerea trimisa spre aprobare plenului Camerei vizand incriminarea doar a acelor relatii homosexuale care au loc „in public”, definitie compatibila cu prevederile Constitutiei Romaniei si cu standardele internationale de protectie a drepturilor omului.

La data de 25 octombrie 1994 Plenul Camerei Deputatilor a votat in favoarea mentinerii prevederilor actuale din codul penal, ceea ce inseamna pedepse cu inchisoare de la 1 la 5 ani pentru intretinerea de relatii homosexuale liber consimtite, chiar daca acest lucru se petrece in intimitate , incalcandu-se astfel articolul 8 din Conventia europeana, articolul 17 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Constitutia Romaniei, articolul 26, paragrafele (1) si (2).

APADOR-CH considera ca acest vot al Camerei Deputatilor reprezinta victoria a cel putin trei puncte de vedere inacceptabile pentru o societate care se doreste a fi considerata democratica si pentru un stat de drept:

1. Nerespectarea angajamentelor pe care Romania le-a luat fata de Consiliul Europei, organism in care ea a solicitat sa fie primita, poate fi considerata ca o perpetuare a traditiei nefericite pe care statul comunist roman o stabilise, de a semna, ratifica sau promite orice, in vederea obtinerii unor avantaje imediate, si de a nu respecta, constant, promisiunile facute. La data primirii in Consiliul Europei, nici unul din partidele politice reprezentate in Parlamentul Romaniei nu a facut obiectiuni cu privire la Recomandarile Adunarii Parlamentare. Mai mult, ratificarea Conventiei Europene a drepturilor omului, s-a facut cu doua rezerve foarte precise, nici una din ele nevizand articolul 8 din Conventie, referitor la respectul vietii private, si implicit jurisprudenta Curtii europene de drepturile omului in aceasta materie. Votul din Camera Deputatilor, dat in ziua in care la Bucuresti se gaseau Secretarul general al Consiliului Europei si alti patru inalti demnitari ai acestui organism, in vederea deschiderii Centrului de Informare si Documentare a Consiliului Europei, poate fi calificat, in cel mai bun caz, drept o ignorare a intereselor nationale.

2. Incriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite intre persoane adulte reprezinta o continuare a traditiei statului totalitar de desconsiderare a vietii private a persoanelor, ceea ce este in flagranta contradictie cu prevederile Constitutiei Romaniei, care in art. 26 instituie obligatia autoritatilor publice de a respecta si ocroti viata intima, familiala si privata; de altfel Curtea Constitutionala, intr-una din spetele recent judecate, si-a exprimat opinia ca articolul 200, paragraful (1) este neconstitutional.

APADOR-CH isi exprima ingrijorarea fata de faptul ca Parlamentul Romaniei nu face distinctia intre „valorile morale traditionale” si amestecul brutal si inacceptabil al statului in viata intima a persoanelor, fata de pozitia exprimata de acesta, potrivit careia situatia Romaniei ar fi unica in Europa, fata de dispretul pe care forul legislativ il manifesta cu privire la individ si drepturile sale.

3. Discriminarea, bazata pe orientarea sexuala a persoanelor, pe care votul din Parlamentul Romaniei o instituie, este interzisa nu numai de Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii europene, ci si de deciziile Comitetului pentru drepturile omului din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, pe baza prevederilor Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, de asemenea ratificat de Romania.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei sa-si reconsidere pozitia si sa adopte o legislatie care sa dovedeasca respectul pentru drepturile omului, asa cum acesta a fost si este dovedit de celelalte state europene, membre ale Consiliului Europei.

Consiliul de conducere al APADOR-CH

26. 10. 1994″

Pe 1 noiembrie 1994, Camera Deputatilor a rediscutat art. 200 si, prin eforturile unor deputati, s-a adoptat urmatoarea forma a art. 200 alin 1: „Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, savarsite in public sau in conditii care tulbura ordinea publica, se pedepsesc cu inchisoare de la unu la 5 ani”. Conform procedurii, la sfarsitul discutarii unui proiect de lege pe articole, Plenul Camerei trebuie sa voteze proiectul in ansamblul sau. Pe data de 13 decembrie 1994 Camera Deputatilor a votat impotriva proiectului de lege pentru modificarea codului penal si a codului de procedura penala. Constitutia Romaniei prevede, pentru o asemenea eventualitate, obligatia rediscutarii proiectului de lege de catre camera care le-a aprobat. Asadar, in cursul anului 1995 Senatul va trebui sa rediscute acest proiect. APADOR-CH isi propune sa aiba un dialog constant cu membrii acestei Camere, intentionand sa propuna chiar si alte modificari, vizand articole din cele doua coduri pe care actualul proiect le-a lasat neschimbate, si care contin prevederi incompatibile cu statul de drept si care constituie serioase amenintari la adresa drepturilor omlui.

*
* *

Up

V. REFUGIATII IN ROMANIA

ASPECTE DE ORDIN LEGISLATIV SI PROCEDURAL

Romania se afla in continuare pe pozitia de tara de origine a unor refugiati si, incepand cu 1990, de tara ce primeste refugiati din alte zone ale lumii. Noua pozitie de tara de azil nu a determinat autoritatile romane sa grabeasca adoptarea unei legi privind statutul solicitantilor de azil precum si al refugiatilor si procedurile premergatoare acordarii acestor statute.

Conventia ONU privind statutul refugiatilor (Geneva, 1951) si Protocolul sau aditional stabilesc un numar de obligatii privind refugiatii, pe care statul roman s-a angajat sa le respecte prin ratificarea acestor documente in 1991. Constitutia Romaniei, prin articolele 11 si 20, le incorporeaza in dreptul intern, conferindu-le prioritate fata de alte prevederi ale legislatiei interne cu care sunt in neconcordanta. Existenta cadrului general nu solutioneaza insa problemele de ordin juridic si social ale refugiatilor si solicitantilor de azil. O lege in acest scop este absolut necesara, dar este putin probabil ca ea sa fie adoptata intr-un viitor apropiat, avand in vedere pozitia pe care o are pe agenda Camerei Deputatilor.

Prin constituirea Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari (CRPM) – Hotararea Guvernului nr. 417/14.06.1991 – s-a dorit ca, in absenta legislatiei pertinente, sa se umple golul existent intre obligatiile in materie, asumate de statul roman, si fluxul de solicitanti de azil. Scopul declarat al constituirii CRPM este „coordonarea indeplinirii tuturor activitatilor pe plan intern si a celor ce rezulta din raporturile cu alte state si cu organismele internationale de profil, in legatura cu migrarile de persoane fizice in si din Romania” [art. 1 (1) din Hotarare]. In componenta acestui organism guvernamental intra reprezentanti, la nivel de secretar de stat sau subsecretar de stat, ai Ministerelor Muncii si Protectiei Sociale, Afacerilor Externe, de Interne, Justitiei, Economiei si Finantelor, Sanatatii, Invatamantului si Stiintei, Departamentul pentru Administratia Publica Locala din cadrul Secretariatului general al Guvernului. Aceeasi Hotarare prevede infiintarea Secretariatului Tehnic al CRPM, asigurat de Sectorul de munca si protectie sociala de la cabinetul ministrului de stat insarcinat cu calitatea vietii si protectia sociala, Directia Pasapoarte si a Politiei de Frontiera din Ministerul de Interne si Compartimentul pentru drepturile omului din Ministerul Afacerilor Externe.

Desi art. 3 (1) al Hotararii prevede ca una din atributiile principale ale CRPM este si facilitarea revenirii in tara si reintegrarea socio-profesionala a migrantilor romani, nici CRPM si nici Secretariatul sau tehnic nu au fost activi in aceasta privinta.

Mecanismul preluarii cererilor de azil si stabilirea statutului cetatenilor straini a fost definit prin Instructiunile elaborate pe 29.09.1992, de patru din ministerele membre ale CRPM: Munca si Protectie Sociala, Interne, Afacerile Externe si Justitie. Roluri importante in inregistrarea cererilor de azil au Secretariatul Tehnic al CRPM, Directia Pasapoarte si Politiei de Frontiera. Organele teritoriale ale acesteia din urma au obligatia ca la punctele de trecere a frontierei sa identifice solicitantii de azil, sa le permita sa dea o declaratie in acest sens, pe care sa o transmita apoi Secretariatului Tehnic al CRPM. Cererile de azil sunt apoi analizate de o Comisie in cadrul CRPM. Decizia luata in fiecare din cazurile analizate este comunicata in scris solicitantului. Acesta din urma are dreptul la reexaminare in cazul respingerii cererii de azil. Reexaminarea este facuta de acelasi organ care a decis in prima instanta. Daca cererea de azil a fost acceptata, Secretariatul Tehnic are indatorirea sa se ocupe de asistenta umanitara acordata refugiatilor si familiilor lor, precum si de statutul lor juridic.

*

ASISTENTA ACORDATA DE APADOR-CH PENTRU PROBLEME DE ORDIN JURIDIC

Inca din 1992 APADOR-CH a dezvoltat un program in cadrul caruia a acordat asistenta juridica solicitantilor de azil. In 1994 programul asociatiei a fost realizat in colaborare cu Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite. Intrucat practica internationala in materie si interesele solicitantilor de azil impun ca numele persoanelor ce constituie cazuri individuale sa ramana confidentiale, in cadrul acestui capitol numele persoanelor asistate apar cu initiale.

Avand in vedere cazurile individuale asistate in 1994, derularea acestui program a fost structurata astfel:

1. asistenta acordata in perioada premergatoare depunerii cererii de azil;

2. asistenta pana la luarea unei decizii, de catre CRPM, privind statutul solicitantului de azil si asistenta acordata acelora dintre ei carora li s-a acordat statutul de refugiat;

3. asistenta in procedura de apel, in cazul celor carora li s-a respins cererea de azil.

*

1. Instructiunile ministeriale din 29.09.1992, care stabilesc singura procedura in vigoare privind solicitantii de azil, nu sunt intotdeauna puse in practica si respectate. Desi politia de frontiera are obligatia sa permita accesul in tara tuturor celor care declara ca vor sa solicite azil in Romania, indiferent daca au sau nu documente de calatorie valabile, APADOR-CH a fost informata asupra unor cazuri de solicitanti de azil aflati in aeroportul Otopeni fara pasapoarte in regula sau fara viza si carora nu li se permitea sa patrunda in tara.

In luna martie 1994, cetateanul irakian H.A. a fost oprit la intrarea in tara pe aeroportul Otopeni de autoritatile romane de frontiera. Desi declarase ca intentioneaza sa ceara azil in Romania, el se afla, la data interventiei APADOR-CH, de 11 zile in aeroport. Autoritatile romane au considerat ca, intrucat cetateanul irakian venise din Iordania, considerata ca tara sigura, acesta trebuia trimis inapoi. Numai dupa contactarea de catre APADOR-CH a autoritatilor romane de frontiera, i s-a permis accesul pe teritoriul Romaniei, fiind indrumat catre Secretariatul Tehnic al CRPM. Tot in aceeasi perioada, un alt cetatean irakian M.A.H.M., a petrecut opt zile in zona de tranzit a aeroportului Otopeni desi isi declarase intentia de a solicita azil in Romania. Incidente similare s-au petrecut si in perioada mai-iunie: Q.M., cetatean pakistanez, a fost retinut circa o luna in aeroport in vederea trimiterii sale in tara de origine; S.D. si K.S., cetateni angolezi, au fost retinuti avand pasapoarte false. In urma demersurilor APADOR-CH si Biroului de la Bucuresti al Inaltului Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite celor retinuti li s-a permis formularea unei cereri de azil si intrarea in tara. Un grup de 91 de persoane, din care 30 din Bangladesh, s-au adresat APADOR-CH in luna februarie, acuzand unii politisti de frontiera de aplicarea de rele tratamente. Aceleasi rele tratamente au fost acuzate si de R.F.T. din Irak, mentionand si ca a fost refuzata la solicitarea de asistenta medicala.

Asa cum a rezultat din investigatiile intreprinse de APADOR-CH si la alte puncte de frontiera (a se vedea in continuare raportul), Instructiunile ministeriale sunt putin cunoscute chiar de cei chemati sa le aplice. Comportamentul politistilor din unele puncte de trecere a frontierei dovedeste uneori prea putina intelegere a situatiei celor care vor sa solicite azil si a prezentei lor in Romania. Desi Instructiunile subliniaza faptul ca autoritatile de frontiera si birourile teritoriale de pasapoarte nu au competenta sa se pronunte asupra motivelor invocate in sustinerea cererii de azil, aceleasi Instructiuni prevad ca strainul care se prezinta la una din formatiunile mentionate fara documente de calatorie, in vederea solicitarii azilului, trebuie sa declare in scris motivele pentru care nu are aceste documente de calatorie precum si justificarea faptului ca viata, integritatea corporala sau libertatea ii sunt iminent amenintate in tara sa de origine. Declaratiile false pot duce la respingerea cererii de azil, fara drept de apel (punctul 3 al capitolului privitor la Cererea protectiei statului roman din Instructiunile ministeriale). Instructiunile nu mentioneaza insa, ce urmeaza sa se intample cu solicitantul de azil dupa ce a dat declaratia. Faptul ca numai cei care nu poseda documente de calatorie trebuie sa dea aceasta declaratie la punctul de trecere a frontierei, naste temerea ca in practica aceasta procedura poate fi utilizata ca o preselectie a solicitantilor de azil, chiar de la intrarea in tara, folosindu-se criterii subiective.

De asemenea este ingrijorator faptul ca unii dintre cei carora li se refuza accesul in tara sunt trimisi in tara de origine. Astfel de cazuri apar in special in aeroportul Otopeni unde exista posibilitatea imbarcarii strainului pe un avion cu destinatia tarii de origine. In acest sens, autoritatile romane considera ca principiul non-refoulement s-ar aplica doar celor ce au solicitat azil, ori l-au si primit. Politia de frontiera ofera in general putine informatii strainilor cu care vine in contact asupra posibilitatii solicitarii de azil in Romania sau a procedurilor si institutiilor prevazute de Instructiuni. Documentele de calatorie ale celor care au solicitat azil la un punct de trecere a frontierei sau birou teritorial de pasapoarte sunt automat retinute, eliberandu-se in schimb un act care atesta retinerea precum si faptul ca posesorul este solicitant de azil. Totusi, unora dintre ei li se confisca pasapoartele, fiind false, iar ei sunt lasati sa patrunda in tara fara nici o dovada asupra lor din care sa rezulte ca ar fi cerut azil (cazul cetatenilor angolezi S.D. si K.S.).

Inaintea intrarii in procedura de azil, o parte a solicitantilor de azil sunt considerati imigranti ilegali. Ei pot fi arestati si condamnati pentru infractiuni privind regimul frontierei (art. 65-68 din Legea 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei) sau falsul material in inscrisuri oficiale (art. 288 cod penal) uzul de fals (art. 291 cod penal) ori falsul privind identitatea (art. 293 cod penal). In astfel de situatii li se aplica uneori chiar „procedura retrimiterii” in tara vecina Romaniei, din care au venit, inainte de a avea posibilitatea sa formuleze o cerere de azil.

APADOR-CH a acordat asistenta si in privinta declansarii procedurii de azil. Astfel, solicitanti de azil au fost sprijiniti in redactarea unor cereri de azil coerente si indrumati spre Secretariatul Tehnic al CRPM. Este cazul cetateanului angolez S.D., al cetatenilor irakieni A.K.D., M.H.M. si R.F.T., al cetateanului sri lankez M.S.N., al cetateanului pakistanez M.H.S., al cetateanului iranian S.S., al unui strain provenind din Mauritania, B.M.S.

2. Solicitantii de azil si cei ce au primit statutul de refugiat au beneficiat de consultanta, din partea programului APADOR-CH, privind proceduri legale stabilite de legea romana pentru chestiuni cum ar fi: casatoria cu un cetatean roman, obtinerea de acte de identitate in locul celor pierdute, inregistrarea nasterii copiilor, contracte de inchiriere privind locuinte, prelungirea vizelor de sedere etc. In 1994 s-a acordat consultanta juridica unor cetateni provenind din Somalia, Bangladesh, Pakistan, Iran, Irak, Angola, Sri Lanka, Sudan, Mauritania.

3. Conform Instructiunilor ministeriale, competenta luarii unei decizii privind acordarea ori neacordarea statutului de refugiat revine unei Comisii a CRPM, care trebuie sa se pronunte intr-un interval de pana la 30 de zile. In practica insa, aceste prevederi nu sunt respectate, intervalul de timp ajungand chiar pana la 2 ani. Este unul din factorii care contribuie, alaturi de altii, la inrautatirea situatiei materiale si sociale a solicitantilor de azil: unii traiesc in conditii mizere, altii se implica in activitati ilegale, iar altii incearca sa plece spre occident, chiar trecand fraudulos granita sau folosind pasapoarte false.

Desi Instructiunile ministeriale au fost adoptate in vederea punerii in aplicare a Conventiei privind statutul refugiatilor pe teritoriul Romaniei, ele nu prevad criteriile de acordare a statutului de refugiat si nici alte detalii legate de selectia persoanelor indreptatite la a primi acest statut.

Punctul 9 din capitolul Solutionarea cererilor de azil al Instructiunilor prevede ca decizia Comisiei CRPM este comunicata in scris solicitantului de azil. Contestarea acestei decizii se face „in scris la Tribunalul Bucuresti in intervalul de cinci zile de la data cand i s-a adus la cunostinta refuzul. Pana la intrarea in vigoare a Legii privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, sarcina instantei de apel revine Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari”(subl. n.). Aceasta inseamna ca acelasi organism guvernamental actioneaza in calitate de prima instanta si instanta de apel. In felul acesta accesul in justitie este blocat, ceea ce contravine art. 21 din Constitutia Romaniei, conform caruia orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Este adevarat ca aceste instructiuni sunt pentru o perioada de „tranzitie”, pana la adoptarea legii, dar sunt deja trei ani de cand ele se aplica, si nu se stie cat mai poate dura acest provizorat.

De multe ori, in cazul respingerii cererii de azil, raspunsul scris pe care solicitantii de azil il primesc de la CRPM fie omite motivele care au stat la baza luarii deciziei de catre Comisie, fie contine formulari extrem de vagi. Se invoca „neincadrarea motivelor in prevederile Conventiei de la Geneva”, „nerespectarea procedurilor prevazute in Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor”, sau se mentioneaza ca „se adauga motive procedurale ce nu pot fi schimbate” ori ca solicitantul „nu s-a incadrat in termenii de procedura”. Lipsa unei motivari clare ingreuneaza formularea unei contestatii coerente de catre solicitantii de azil si organizatiile neguvernamentale care ii asista.

In cazul cetatenilor pakistanezi M.F. si M.S. precum si al altor cetateni pakistanezi, contestatia a fost respinsa pe motivul schimbarii situatiei politice din Pakistan in urma evenimentelor din 1993, fara nici o referire la motivele particulare invocate de fiecare solicitant. Cererea unui alt cetatean pakistanez, A.A., intemeiata pe motive de ordin religios, a fost respinsa „intrucat nu s-a incadrat in termenii de procedura”.

*

MISIUNE DE DOCUMENTARE EFECTUATA DE APADOR-CH IN PATRU ZONE DE FRONTIERA

In perioada iulie-august 1994 reprezentanti ai APADOR-CH au efectuat o misiune de documentare in patru zone de frontiera, considerate cheie pentru patrunderea in tara a potentialilor solicitanti de azil. Initiativa organizarii investigatiilor a avut ca fundament necesitatea cunoasterii realitatii din teren, dat fiind ca procedurile de admitere in tara a solicitantilor de azil sunt neclare, iar practica autoritatilor romane de frontiera, necunoscuta.

1. Scopul misiunii

Misiunea si-a propus doar sa identifice problemele existente si sa realizeze un inventar preliminar al acestora, in functie de locurile in care au aparut, de institutiile implicate si de procedurile aplicate:

– investigarea procedurilor si a practicii autoritatilor de frontiera legate de tratamentul cetatenilor straini, care trec granita fara documente sau cu documente false;

– identificarea solicitantilor de azil la fiecare punct de frontiera, si aflarea numarului de cetateni straini care sunt retinuti, arestati, trimisi in judecata si condamnati pentru infractiuni privind regimul frontierei;

– obtinerea accesului la solicitantii de azil si strainii retinuti sau arestati pentru incercarea de trecere ilegala a frontierei;

– stabilirea unui dialog cu acesti cetateni straini despre conditiile de detentie, despre accesul pe care il au la procedura de cerere de azil, la asistenta juridica si la un interpret.

2. Aspecte teoretice si procedurale

Politia de Frontiera si Comandamentul National al Granicerilor sunt institutiile guvernamentale care controleaza granitele Romaniei. Punctele de frontiera, special desemnate pentru trecerea granitei, de pe aeropoarte, sosele si trasee de cale ferata, sunt administrate de Politia de Frontiera. Comandamentul National al Granicerilor controleaza lungile portiuni de frontiera, cuprinse intre punctele de tranzit, portiuni pe unde, in general, nu se trece granita. Ministerul de Interne administreaza atat Politia de Frontiera cat si Comandamentul National al Granicerilor, institutii care coopereaza intre ele. Deseori, patru graniceri patruleaza in zona limita a fiecarui punct de trecere a frontierei (numit PCTF) controlat de Politia de Frontiera.

Dupa cum au declarat persoanele oficiale cu care au discutat reprezentantii APADOR-CH, Politia de Frontiera este organizata in sase Centre Zonale de administrare regionala: Arad, Bucuresti, Constanta, Iasi, Oradea si Timisoara. Personalul fiecarui centru supravegheaza cateva puncte de trecere a frontierei.

* PCTF („Punctul de Control pentru Trecerea Frontierei”) este un punct oficial de trecere a granitei, unde se desfasoara diversele operatiuni ale reprezentantilor diferitelor institutii ce se ocupa de trecerea frontierei. In afara Politiei de Frontiera, pot efectua controale la punctele de trecere a frontierei reprezentanti ai Ministerului Transporturilor sau ai Ministerului Sanatatii.

* PPF („Postul Politia de Frontiera”) este postul propriu-zis al Politiei de Frontiera intr-un PCTF.

Comandamentul National al Granicerilor are sase brigazi administrative: Constanta, Giurgiu, Iasi, Oradea, Timisoara si Turnu Severin, fiecare brigada fiind impartita in unitati. Granicerii controleaza intrarile mai putin importante, desemnate in general pentru traficul de cetateni romani si din tarile vecine.

Administratia frontierelor trece in prezent printr-un proces de transformare, initiat de autoritatile centrale. Se formeaza noi Centre Zonale, se maresc PCTF-urile, iar unele puncte desemnate inainte pentru traficul regional se dechid traficului international. Se pare ca autoritatile centrale se afla in procesul de formulare, organizare si modernizare a regulilor, politicii, administrarii si sistemului de comunicare al Politiei de Frontiera si al Granicerilor.

*

Unul din fenomenele majore identificate de reprezentantii APADOR-CH a fost traficul ilegal cu oameni. Reprezentanti ai autoritatilor de pe tot teritoriul Romaniei s-au plans ca indivizi din Rusia si Ucraina depisteaza familii vulnerabile si deseori analfabete, care parasesc Moscova sau alte orase cu intentia de a se indrepta catre Europa Occidentala. Ei pretind de la aceste persoane sume mari de bani (de multe ori reprezentand economii de o viata), promitandu-le ajutorul la trecerea frontierelor. Conform declaratiilor autoritatilor romane, multi cetateni straini prinsi la granita descriu experientele pe care le-au avut cu acesti infractori, care coopereaza cu parteneri romani. Cetatenii straini sustin ca traficantii pretind sume de pana la 20.000 D.M. si pasapoartele celor care vor sa plece, cu promisiunea returnarii documentelor la trecerea granitei, ceea ce, evident, nu se intampla. Strainii in aceasta situatie, depistati de autoritatile romane, nu au documente, nu au mijloace financiare sa se intretina si sunt complet debusolati.

Desfasurarea misiunii de documentare a presupus vizite in cele patru puncte de frontiera si discutii cu reprezentantii autoritatilor si solicitantii de azil.

a) Centrul zonal Constanta

In ceea ce priveste retinerea sau arestarea pentru trecerea ilegala a granitei, mai multi reprezentanti ai autoritatilor au declarat ca exista un singur loc pentru detentie temporara -sediul politiei Constanta. Totusi, procurori din Constanta au sustinut ca si la sediul politiei Mangalia pot fi retinuti temporar straini care au trecut granita romana. Pedepsele cu inchisoare sunt efectuate la penitenciarul Poarta Alba, care se afla la aproximativ 30 km la vest de Constanta.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat 3 tipuri de puncte de frontiera: portul Constanta, granita rutiera Vama Veche si aeroportul Kogalniceanu si au discutat cu functionari de la Directia Pasapoarte a Judetului Constanta, de la Parchet si Judecatorie. In plus, s-a incercat stabilirea unui contact cu membri ai Comitetului Local (judetean) pentru Probleme de Migrari, dar nu s-a reusit.

b) Centrul Zonal Iasi

Persoanele invinuite sunt retinute la sediul politiei judetene Iasi, iar cei acuzati si condamnati, la penitenciarul Iasi.

Punctele vizitate au fost Albita (granita rutiera principala pentru Centrul Zonal Iasi), statia de cale ferata Iasi, Directia Pasapoarte a judetului Iasi, inspectoratul de politie, penitenciarul, sediul granicerilor. De asemenea s-a discutat cu un procuror si un judecator.

c) Centrul Zonal Arad

Invinuitii sunt detinuti la sediul politiei judetene, iar cei acuzati si condamnati, la penitenciarul Arad.

Au fost vizitate PCTF Nadlac, penitenciarul Arad, Directia Pasapoarte a judetului Arad, judecatoria, PCTF aeroportul Arad, si s-a discutat cu prim procurorul de la Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Arad. Incercarea de a discuta cu un reprezentant al inspectoratului judetean de politie a esuat.

d) PCTF Giurgiu:

Au fost vizitate PCTF Giurgiu rutier si Inspectoratul judetean de politie. S-a discutat cu un judecator, un procuror, cu reprezentanti ai Directiei Pasapoarte si ai granicerilor.

3. Probleme identificate

a) Solicitantii de azil

Constanta

In ultimul an si jumatate, trei cetateni straini au depus cereri de azil la Directia de Pasapoarte a judetului Constanta: in 1994 I.V.S., cetatean ucrainian si in 1993 J.K.M. si A.I.R., cetateni iranieni. A.I.R. a fost condamnat pentru trecere ilegala a frontierei. Dupa ce a fost condamnat si a efectuat o parte din pedeapsa, a fost eliberat pentru a putea sa depuna cererea de azil. La Constanta vin foarte putini solicitanti de azil, majoritatea preferand sa se deplaseze la Bucuresti. Un reprezentant al autoritatilor a declarat ca Directia Pasapoarte este autorizata sa dea solicitantilor de azil un act temporar de identitate, valabil 2 luni. Acestia au posibilitatea sa depuna o cerere de azil la Constanta, cerere pe care Directia Pasapoarte a Judetului Constanta o transmite apoi la Directia Pasapoarte din Bucuresti. La randul ei, Directia Pasapoarte trebuie sa transmita cererea Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari (CRPM). Cand CRPM decide in legatura cu una din cereri, Directia Pasapoarte Constanta poate comunica rezultatul solicitantului de azil.

Iasi

La Directia Pasapoarte a judetului Iasi reprezentantii APADOR-CH au fost informati ca in 1990, patru solicitanti de azil, care locuiau in zona Iasi, au depus cereri in acest sens. CRPM Bucuresti i-a indreptat pe solicitanti spre biroul Iasi. Aceste cereri erau inca nesolutionate in iulie 1994. CRPM Bucuresti cere Directiei Pasapoarte a Judetului Iasi sa elibereze solicitantilor de azil acte de identitate cu valabilitate de 2 luni.

Gara Internationala Nicolina: Comandantul Centrului Zonal Iasi a declarat ca in 1992 si 1993 nimeni nu a facut cerere de azil in zona Iasi. Cetatenii straini care trec frontiera vin prin Republica Moldova. Unii au fost condamnati pentru trecerea ilegala a frontierei.

Dupa cum a declarat comandantul adjunct al Brigazii de graniceri Iasi, granicerii pot identifica un strain care a trecut ilegal granita in 24 de ore. Ei nu se ocupa de solicitantii de azil, ci doar accepta cereri speciale de azil pe care le includ in rapoartele lor care sunt trimise procurorului. Cererile speciale pot fi verbale sau in scris. O declaratie scrisa, pe o simpla foaie alba, poate fi atasata dosarului care se trimite parchetului. Una din problemele cu care se confrunta autoritatile de frontiera este aceea a strainilor care intra in tara legal si apoi isi distrug documentele de identitate, sau carora le expira pasapoartele. Ei fac cerere de azil dupa ce descopera ca nu isi pot continua drumul spre vest. Granicerii nu au competenta de a se ocupa de solicitantii de azil, drept care sunt obligati sa transfere cazurile parchetului, indiferent daca persoana este un cetatean strain care a trecut granita ilegal, sau este un solicitant de azil.

Arad

Seful Directiei Pasapoarte a judetului Arad a declarat ca Aradul are cele mai multe probleme cu solicitantii de azil si statutul lor. Grupurile cele mai numeroase provin din Sri Lanka, urmate de Bangladesh, India si Pakistan. Cei mai multi dintre ei tranziteaza Romania ilegal, venind de la Moscova. Acolo ei intalnesc traficanti de oameni care le promit sa ii conduca in occident. La Arad nimeni nu a facut vreodata cerere de azil; parerea sefului serviciului pasapoarte este ca, in general, aceste persoane se duc la Bucuresti la Ministerul Muncii, ceea ce reprezinta un mod de a castiga timp, care le permite apoi sa paraseasca Romania ilegal, dupa ce au obtinut documente de identitate temporare. In 1994, autoritatile au descoperit peste 300 de astfel de persoane, organizate in grupuri care asteptau sa paraseasca Romania ilegal. Ei inchiriaza apartamente in cartierele mai modeste din Arad. Tot seful serviciului pasapoarte Arad a declarat ca serviciul de care raspunde face investigatii si ii gaseste pe acesti straini, deoarece personalul serviciului doreste ca strainii sa stea in Romania legal. Multi dintre ei au vizele sau pasapoartele expirate, iar unii nu poseda nici un fel de documente. Acesti oameni platesc sume mari traficantilor, care profita de ei; de asemeni, ei locuiesc in conditii oribile si nu au posibilitati de asistenta materiala. Seful serviciului pasapoarte Arad ar dori sa se gaseasca o solutie pentru acesti oameni si considera necesara crearea unui lagar pentru refugiati.

Giurgiu

La Directia de Pasapoarte a judetului Giurgiu reprezentantilor APADOR-CH li s-a spus ca daca o persoana nu isi manifesta dorinta de a face cerere de azil, Directia de Pasapoarte nu are contacte cu aceasta. Cei de la acest serviciu au contact cu strainii care au intrat in tara ilegal, numai dupa ce acestia au fost prinsi de graniceri sau de politia de frontiera. Acesti straini sunt retrimisi in Bulgaria. 50% din strainii care intra in tara ilegal nu admit ca pasapoartele lor sunt false. Ceilalti 50% recunosc falsul si spun ca ei doresc sa ajunga la alta destinatie cu scopul de a munci sau sa se intalneasca cu o ruda care se afla deja in occident.

b) Trecerea ilegala a frontierei de catre cetateni straini sau apatrizi

Constanta

Dupa cum a declarat vicepresedintele Tribunalului judetean Constanta, exista foarte putine cazuri de straini care trec granita ilegal, maximum zece pe an. In 1994 au fost numai doi sau trei astfel de cazuri, precizand ca inca nu au fost solutionate de instante, situatie valabila si pentru cazurile din 1993. Cu acordul vicepresedintelui tribunalului, reprezentantilor APADOR-CH li s-a permis sa vada dosare ale Judecatoriei Constanta; unul dintre acestea privea un grup de straini care au trecut frontiera ilegal in 1994, intregul grup fiind trimis in Bulgaria.

Iasi

Gara Internationala Nicolina: Comandantul Centrului Zonal Iasi a declarat ca cei care incearca sa treaca granita ilegal sunt de obicei din Sri Lanka, India, Bangladesh si Pakistan, calatoresc de regula in grupuri si sunt victime ale traficantilor de oameni din Moscova.

Comandantul Directiei Pasapoarte a Judetului Iasi a declarat ca nu cunoaste nici un caz in care un strain acuzat de trecere ilegala a frontierei sa fi fost detinut in penitenciarul Iasi. In general, cei capturati pe fasia dintre doua PCTF sunt returnati in ultima tara de tranzit.

Comandantul PCTF Albita a declarat ca, la Albita, strainii incearca sa treaca granita ilegal, fara documente sau cu documente false, dar aceasta este mai mult o problema a granicerilor decat a Politiei de Frontiera. De asemenea s-a precizat ca un grup de „Afro-asiatici” au venit la Albita cu autobuzul; nu aveau nici un fel de documente si au fost trimisi inapoi in Republica Moldova. La acest PCTF nu este detinut nici un strain pentru trecere ilegala de frontiera.

Datele primite de la comandantul PCTF Albita in legatura cu treceri ilegale de frontiera de catre straini sunt:

1993: – nici un caz de trecere fara documente;

– 118 persoane au avut probleme cu documentele, incluzand aici si pe cei care ar fi comis si alte infractiuni, inclusiv trecerea frauduloasa a frontierei;

– 6.633 persoane au avut probleme cu vama;

1994, primul semestru:

– nici un caz de trecere fara documente;

– 63 de cazuri de documente false sau expirate;

– pentru 851 persoane s-a interzis accesul in Romania;

Comandantul Penitenciarului Iasi a declarat reprezentantilor APADOR-CH ca in penitenciar se gaseau 7 barbati pakistanezi, care ar fi venit in Romania din Republica Moldova. Acestia au fost detinuti initial de graniceri si dupa aceea au fost trimisi la politie, care i-a adus la penitenciar. Dupa toate acestea, procurorul a emis mandate de arestare. Ni s-a spus ca cineva de la Ambasada Pakistanului ar fi venit la penitenciar si ar fi preluat cazul. Cei 7 nu au explicat motivele pentru care au venit in Romania. Conform spuselor comandantului, nici un alt strain nu a mai fost detinut vreodata in penitenciarul Iasi pentru trecerea ilegala a frontierei.

Comandantul Brigazii de Graniceri Iasi a declarat ca, in general, Unitatea de graniceri rezolva problemele local – nu la nivel de brigada – si trimite rapoartele la parchetul judetean. Cei prinsi sunt detinuti maxim 24 de ore si hraniti in sediul granicerilor, unde nu exista incaperi speciale, ci li se face loc intr-una, doua camere. De asemenea au fost mentionate dificultatile pe care le are politia judeteana in legatura cu retinerea acestor persoane in numar mare, datorita lipsei personalului medical adecvat, hranei sau inlesnirilor pentru curatenie.

Din spusele comandantului brigazii de graniceri a reiesit ca, dupa decembrie 1989, a fost o explozie de straini care au trecut granita ilegal. Comandantul a furnizat urmatoarele cifre aproximative, reprezentand numarul de straini prinsi de Brigada de Graniceri Iasi:

1990…………………100

1991…………………100

1992…………………885

1993…………………350

1994 primul semestru…..200 din care 140 din Asia, iar 60 din fosta URSS

La Parchetul Iasi reprezentantii APADOR-CH au primit urmatoarele informatii:

– 12 cetateni pakistanezi au fost condamnati pentru trecerea ilegala a frontierei; dosarul penal a fost intocmit in luna august 1993, au fost judecati in mai 1994 si condamnati fiecare la un an inchisoare cu suspendarea executarii pedepsei;

– 2 cetateni pakistanezi, M.A.A. si M.A.B., au fost, de asemenea, condamnati pentru trecerea ilegala a frontierei; dosarul penal a fost intocmit in septembrie 1993; au fost judecati in februarie 1994 si condamnati la un an si trei luni inchisoare, cu suspendarea executarii pedepsei.

Comandantul Inspectoratului judetean de politie a declarat ca el nu a avut nici un contact cu solicitanti de azil, si ca in 1994, spre deosebire de 1993, nu au existat multe cazuri de straini care sa treaca frontiera ilegal. Comandantul a descris problemele legate de refugiati, de solicitantii de azil si de strainii care comit infractiuni la trecerea frontierei:

– cetateni din Comunitatea Statelor Independente deseori tranziteaza Romania in drum spre Europa Occidentala. Cand sunt arestati, cei mai multi nu au documente, deoarece acestea le-au fost luate de traficantii de oameni;

– victimele nu pot sau nu vor sa dea informatii despre traficanti;

– victimele au foarte putini bani sau de loc;

– politia nu este echipata pentru a face fata nevoilor de hrana si de adapost ale acestor oameni.

Dupa cum ne-a declarat comandantul, politia nu investigheaza aceste cazuri, pentru ca victimele tipice au o educatie redusa si au suferit din multe cauze in tarile lor de origine. Traficantii lasa victimele langa granita romana, spun ca vor reveni si nu se mai intorc niciodata. Aceasta problema nu a existat in 1990-1991. Ea a aparut in 1992 si a continuat in 1993. In 1994, judetele Vaslui si Galati au avut probleme de acest fel. Strainii prinsi ca au violat granita pot fi trimisi inapoi, in ultima tara de tranzit. Arestul inspectoratului de politie poate adaposti 100 de persoane; 90 dintre ele erau detinute de la mijlocul lunii iulie. In 1992, au fost detinuti 16 straini pentru violari ale granitei, iar in 1993, 26. Atunci cand cetatenii straini sunt prinsi ca trec granita ilegal, dosarele lor sunt trimise parchetului.

Tot comandantul politiei a spus ca acesti straini prinsi la granita lasa o impresie extrem de apasatoare asupra autoritatilor romane, datorita dramatismului situatiei lor. In trecut, cand strainii nu erau organizati in grupuri, si cand romanii nu erau implicati in acest trafic, cei prinsi erau pusi in libertate, dupa plata unei amenzi simbolice. Cu toate acestea, in cazuri de violari ale frontierei comise in grup, politia trebuie sa recurga la lege. Ca rezultat al anchetelor efectuate de politie in 1993, acum traficantii vin noaptea prin Republica Moldova si sunt ajutati de contacte din Romania.

Arad

Comandantul PCTF Nadlac a declarat ca Nadlacul este un punct important de trecere ilegala a frontierei si a identificat doua categorii de infractiuni comise aici:

– infractiuni din Codul penal, art. 288 (falsul material in inscrisuri oficiale), art. 291 (uzul de fals), art. 293 (falsul privind identitatea);

– infractiuni prevazute in Legea 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei, numarul acestora din urma (150 in primul semestru al anului 1994) fiind dublu fata de numarul violarilor codului penal (76 in aceeasi perioada de timp).

Strainii care trec granita ilegal, o fac deseori ascunzandu-se in camioane sau autobuze. Numarul acestui tip de cazuri este in crestere. Dupa parerea comandantului PCTF Nadlac, strainii care violeaza granita romana s-ar imparti in doua categorii, in functie de motivele pe care le au:

– politice: kurzi din Turcia, Iran si Irak si dezertori din razboiul din Golf;

– economic: persoane din „lumea a treia” in cautare de lucru, de exemplu asiatici si africani, in special din Sri Lanka, Senegal, Nigeria, Ghana, Bangladesh, Afganistan si Pakistan.

Reprezentantilor APADOR-CH li s-a mai spus ca in ianuarie 1994, 100 de persoane (familii cu copii) s-au ascuns intr-un singur camion international de marfa si au trecut granita ilegal. 15 erau din Irak si 85 din Turcia. Autoritatile sustin ca acesti straini au folosit diverse contacte pentru a ajunge in Romania, unele legale, altele ilegale. Autoritatile maghiare de frontiera i-au descoperit, au trimis un raport autoritatilor de la Nadlac si au intocmit un dosar penal pentru ancheta. Strainii au fost trimisi la Politia judeteana Arad, de unde, mai apoi, unii au fost eliberati, unii arestati, iar altii condamnati si trimisi sa isi efectueze pedeapsa. Cativa au fost returnati in tara de origine, pe cheltuiala guvernului roman. Dintre pasapoartele lor, pe 4 s-a stampilat indicatia interdictiei iesirii din Romania.

Tot comandantul politiei a mai declarat ca cetatenii straini incearca deseori sa iasa ilegal din Romania, cu documente false, sunt prinsi, eliberati si incearca din nou. Atunci cand ancheta unui caz dureaza putin timp, invinuitii sunt detinuti in arestul politiei, pe cand in cazurile in care ancheta dureaza mult, ei sunt detinuti la penitenciar.

Comandantul Penitenciarului Arad a declarat ca strainii care intra legal si incearca sa iasa ilegal din Romania reprezinta problema cea mai serioasa. Autoritatile iau in considerare circumstantele internationale atunci cand judeca un caz. La data efectuarii acestei misiuni de documentare, 22 de cetateni straini erau detinuti in penitenciar; 17 erau in arest preventiv, 5 fusesera condamnati. Toti cei condamnati prin sentinta definitiva pentru violarea Legii 56/1992, art. 68 lit. (b) – trecerea frauduloasa a frontierei de persoane inarmate sau constituite in grup – sunt din Turcia.

Dupa cum a declarat comandantul penitenciarului, in 1993, 173 de straini au fost detinuti sau au ispasit pedepse la penitenciarul Arad, pentru trecere ilegala a frontierei. Dintre acestia, 166 au fost deja eliberati. El a mai adaugat ca in general pedepsele sunt mici, 3-6 luni, iar pentru cam jumatate dintre condamnati, executarea pedepsei este suspendata. Inculpatii pot fi eliberati pe cautiune. Cele mai grele pedepse se dau traficantilor.

Comandantul penitenciarului a mai spus ca penitenciarul este supraaglomerat (capacitatea fiind de 600 de locuri, la momentul vizitei APADOR-CH erau 1.400 detinuti). De asemenea a mentionat ca penitenciarul are probleme cu hrana detinutilor in functie de tara de origine: se serveste des carne de porc, al carei consum este interzis musulmanilor.

Aceeasi sursa a mai declarat ca foarte probabila trecerea granitei ilegal la Timisoara sau Oradea.

La Penitenciarul Arad reprezentantii APADOR-CH au stat de vorba cu mai multi straini. Unul dintre detinuti, C.D., a declarat ca este musulman turc, sofer de camion in cautare de lucru. A fost prins la punctul de frontiera Varsand, in Ungaria, pe 13 ianuarie 1993, la ora 8 dimineata, in timp ce se ascundea intr-un camion, cu documente asupra lui (avea pasaport turcesc), dupa ce a fost adus de traficanti pana la granita. Dupa ce a fost prins de autoritatile maghiare fara viza pentru Ungaria, a fost returnat in Romania. El a mai sustinut ca la inceput a fost dus la arestul politiei din Arad, unde a stat o luna, fiind tinut de autoritati intr-o celula mica, unde nu era aer, unde mai erau 15 sau 16 persoane; nu a putut sa se hraneasca, deoarece se servea numai carne de porc, care lui ii este interzisa de obiceiurile musulmane. Nu i s-a prezentat nici un mandat de arestare dupa primele 24 de ore de detentie. El sustine ca a platit, in sediul politiei Arad, suma de 600 D.M. unui avocat pe care apoi nu l-a mai vazut. Avocatul ii ceruse acesti bani pentru „cautiune”, dar nu i-a oferit nici un fel de asistenta juridica. El mai spune ca, dupa ce a platit, politia i-a aratat o chitanta, pe care apoi a luat-o, promitand sa o aduca inapoi, ceea ce nu s-a mai intamplat niciodata. Timp de 29 de zile, nu i s-a spus ce se intampla. Apoi, a fost dus in biroul procurorului si ulterior la penitenciar. Detinutul a sustinut ca nimeni nu i-a tradus nimic, si a fost condamnat la 5 ani inchisoare desi nu a fost niciodata prezent in instanta si nu cunoaste pentru care fapta. Pe data de 16 sau 17 ianuarie 1993, a mai fost dus inca o data la politie. In iunie 1993 a facut cerere de recurs, dar inca nu primise nici un raspuns. Detinutul a mai declarat ca nu poate trimite sau primi corespondenta, nici macar de la familie.

S.R.G., cetatean afgan aflat, de asemenea, in detentie, a declarat ca si-a parasit casa din Afganistan din cauza razboiului si a imixtiunii rusilor; sora si fratele sau fusesera ucisi. El a fost prins de autoritatile maghiare in dimineata zilei de 28 iulie 1993, intre orele 8:00-10:00, in punctul de frontiera Varsand. El platise cuiva sa ii falsifice un pasaport frantuzesc, cu fotografia schimbata, pasaport pe care il avea asupra lui in momentul cand a fost prins. Autoritatile maghiare l-au predat Politiei romane de Frontiera, de unde a fost dus direct in arest preventiv la sediul politiei Arad. El sustine ca a platit 200 D.M. direct unui avocat, pentru „cautiune”, posibil pe data de 29 iulie, dar nu a primit chitanta, iar avocatul nu s-a pezentat la proces. A ramas in arest preventiv la politie timp de 36 de zile. Locul de detentie nu avea fereastra, iar in celula cu o capacitate de 8 locuri se gaseau 16 detinuti. Politistii nu au discutat cu el asa cum ar fi trebuit, dar a avut traducator si nu a fost maltratat. Din arestul politiei a fost dus la procuror si ulterior la penitenciar. Pe 17 ianuarie 1994 a fost dus ultima data in instanta, posibil la tribunalul judetean. A depus cerere de recurs, dar nu isi aminteste la ce data. El a mai spus ca pe 17 martie 1994 a primit o scrisoare prin care i se comunica faptul ca a fost condamnat.

La Judecatoria Arad reprezentantii APADOR-CH au fost informati ca de la inceputul anului 1994 si pana la 26 iulie 1994, la Judecatoria Arad au fost inaintate 45 de dosare privind 248 de invinuiti si inculpati care au comis doua categorii de infractiuni:

– au trecut granita intre punctele de trecere a frontierei;

– au trecut granita prin punctul de trecere a frontierei cu documente false, reprezentand un concurs de infractiuni (art. 291, 293 c.p. si art. 65, 68 lit.(b) din legea 56/1992).

Din informatiile primite rezulta ca 90% dintre strainii condamnati primesc sentinte cu suspendarea executarii pedepsei. Aproximativ 10% dintre ei sunt eliberati pe cautiune, nu se prezinta la proces si sunt arestati.

Datele statistice primite de la Parchetul Arad, privind trecerea ilegala a frontierei, arata urmatoarea dinamica:

* 1990 – 63 dosare;

* 1991 – nici un dosar, cu motivatia lipsei legislatiei necesare;

* 1992 – 87 dosare vizand 236 invinuiti, din care 176 au fost arestati, 35 au fost trimisi in judecata si eliberati pe cautiune, 17 au fost eliberati din inchisoare si au platit amenzi. Din cei 236, sub 10 persoane erau cetateni romani.

* 1993 – 210 dosare vizand 504 invinuiti, din care 185 au fost arestati, 36 au fost eliberati pe cautiune, in 19 cazuri au platit amenzi, conform art.181, cod penal;

* 1994 primul semestru – 42 dosare vizand 261 invinuiti, din care 35 au fost arestati, 12 au fost eliberati pe cautiune, 4 au fost eliberati dupa ce au platit o amenda.

Prim procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Arad a declarat ca autoritatile incaseaza intotdeauna cautiunea maxima de 100.000 lei (minimul este de 10.000 lei). In acelasi timp el a afirmat ca arestul politiei este insuficient. Pe 26 iulie 1994, acolo se aflau, pentru infractiuni comise la frontiera, 14 straini, din urmatoarele tari: Turcia (2), Algeria, Maroc, Angola (4), Nigeria (2), Rwanda, Somalia, plus inca 2 detinuti straini a caror cetatenie nu a fost specificata.

Giurgiu

Adjunctul sefului PCTF rutier Giurgiu a declarat ca la acest punct de frontiera nu au existat solicitanti de azil. Totusi, aproape zilnic, 1-2 cetateni straini incearca sa treaca granita ilegal. De asemenea, el a estimat ca in fieare an 300-400 cetateni straini sunt prinsi trecand sau incercand sa treaca granita ilegal. 5-6 straini pretind in fiecare an ca ar fi intrat in tara pe la vama Giurgiu. Dupa cum sustine adjunctul sefului PCTF, Politia de Frontiera nu ii pedepseste in mod formal pe cetatenii straini care incearca sa intre in Romania ilegal, ci percepe o amenda. De asemenea se percepe amenda pentru incercarea de iesire ilegala. S-a precizat ca autoritatile de frontiera elibereaza chitante persoanelor care au platit amenda, dupa care acestea sunt returnate in Bulgaria. Aceeasi sursa a mai afirmat ca, in general, pentru a intra ilegal in Romania, cetatenii straini se ascund in autobuze sau camioane, sau folosesc acte false.

90-95% dintre cetatenii straini care intra ilegal in Romania provin din Turcia, Siria, Iordania, Orientul Apropiat si Africa. Unii vin din fosta Iugoslavie, pentru a evita conflictul, iar dintre turci, cei mai multi sunt de origine kurda. Deseori, cetatenii straini nu-si declara intentiile si nu spun ca sunt refugiati, deoarece le este frica. Chiar dupa ce unii dintre ei sunt prinsi cu documente false, ei refuza sa admita ca pasapoartele pe care le-au folosit sunt false. In asemenea cazuri, Politia de Frontiera aplica o amenda usoara de 1.000 lei.

c) Dreptul de a avea un interpret

Iasi

La Brigada de Graniceri Iasi, adjunctul comandantului brigazii a declarat ca printre grupurile de straini prinsi la granita, aproape intotdeauna exista un vorbitor de limba engleza. Daca nu, granicerii apeleaza la studentii de la facultatile de limbi straine de la Iasi, carora le platesc ca sa traduca. Procurorul nu primeste dosarul unui detinut daca traducerea nu este disponibila. Exista inca o veche politica bugetara a guvernului care acopera traducerile din si in limba rusa si care este disproportionat de mare in raport cu celelalte limbi.

Comandantul Inspectoratului judetean de Politie a informat reprezentantii APADOR-CH ca unele dintre problemele care apar intre politie si strainii care sunt prinsi la granita romana se datoreaza:

* imposibilitatii comunicarii cu persoanele arestate;

* dificultatii de a gasi interpreti, de exemplu pentru cei provenind din Sri Lanka;

* dificultatii strangerii de informatii necesare pentru ancheta politiei;

* imposibilitatii comunicarii cu detinutii in legatura cu hrana si alte necesitati.

Arad

In legatura cu grupul numeros de cetateni turci recent prins la granita, comandantul PCTF a spus ca reprezentantii autoritatilor si strainii care au fost prinsi au comunicat destul de greu in engleza, dupa care autoritatile au adus traducatori de limba turca.

d) Asistenta juridica

Iasi

Conform declaratiilor prim procurorului adjunct al Parchetului de pe langa Curtea de Apel, guvernul roman acopera cheltuielile de asistenta juridica pentru cetatenii straini care sunt lipsiti de mijloace financiare. In timpul anchetei penale, procurorul solicita baroului de avocati sa trimita un avocat din oficiu. Pentru acoperirea acestui tip de asistenta juridica din oficiu exista un buget special. Procurorul nu va investiga daca avocatul nu este prezent, iar instanta nu va da sentinta daca cel acuzat nu beneficiaza de asistenta unui avocat.

Arad

Comandantul PCTF a declarat ca strainii au drept la asistenta juridica numai daca fac o cerere scrisa.

4. Concluzii

In cele 4 zone de frontiera vizitate, numarul refugiatilor, al solicitantilor de azil si al strainilor acuzati si/sau condamnati pentru trecerea ilegala a granitei a fost foarte redus. Din acest motiv, reprezentantii APADOR-CH au avut oarecum impresia ca unele dintre informatii au fost cenzurate, desi autoritatile de frontiera au fost, in general, cooperante.

Politia de Frontiera nu ii informeaza pe cetatenii straini in legatura cu dreptul lor de a cere azil. Strainii prinsi fara documente sau cu documente false sunt returnati in ultima tara de tranzit (datorita acordurilor bilaterale de returnare pe care Romania le-a semnat cu majoritatea vecinilor sai) sau in tara de origine. Conform declaratiilor primite, reprezentantii autoritatilor ii trateaza pe toti strainii la fel, ca simpli straini, indiferent daca unii dintre acestia reprezinta cazuri posibile de solicitanti de azil sau de refugiati. Chiar in cazurile in care se stia ca strainilor respectivi le era frica de persecutiile din tara lor de origine, autoritatile tot nu i-au informat ca procedura solicitarii azilului poate sa le ofere un remediu pentru situatia in care se gasesc. Autoritatile de frontiera sustin ca multi dintre acesti straini nu au cunostinta despre notiunea de azil, sunt foarte saraci, inculti si usor de pacalit de catre traficantii de oameni din fosta URSS, traficanti care colaboreaza la granite cu parteneri romani. Activitatea acestor traficanti pare a fi un factor major in aducerea in Romania a unor persoane vulnerabile, care ulterior sunt fortate sa se ascunda si sa locuiasca in conditii precare. Evident, unii dintre ei sunt prinsi de autoritatile de frontiera si isi incheie calatoria in inchisoare.

Ofiteri de la Politia de Frontiera si de la Centrele Zonale au declarat ca strainii si solicitantii de azil in occident trec granita ilegal, ocolind PCTF care este controlat de Comandamentul National al Granicerilor, ai carui soldati sunt, in general, tineri care isi satisfac serviciul militar obligatoriu. Din informatiile pe care le detinem, reiese ca numarul strainilor, solicitanti de azil si refugiati, care travereaza frontiera ilegal este mai mare decat al celor care intra in tara pe la PCTF. Asa incat, rolul granicerilor este cu deosebire important in monitorizarea tratamentului strainilor care au nevoie de protectie impotriva „returnarii”. De asemeni, schimbarea soldatilor din trupele de graniceri la termenele de incheiere a stagiului militar conduce la nevoia constanta de a instrui noi recruti. Din aceste motive, Comandamentul National al Granicerilor este un prim candidat pentru pregatire de specialitate in domeniul juridic si procedural care trateaza problematica solicitantilor de azil si a refugiatilor; in aceeasi situatie se afla si Politia de Frontiera si cea locala in zonele critice ale frontierei, ca de exemplu in zona Arad si Iasi.

Informatiile obtinute de APADOR-CH arata ca Aradul este zona cea mai dificila, unde ar trebui dezvoltate programe pentru protectia refugiatilor si a solicitantilor de azil in Romania. Investigarea cazurilor de straini arestati, detinuti si condamnati in zona Arad trebuie continuata. Detinutii sustin ca avocatii din Arad au perceput de la ei sume de sute de marci germane, promitand asistenta juridica, ca apoi sa dispara pentru totdeauna. Detinutii cu condamnare definitiva de la penitenciarul Arad sustin si ei ca sunt retinuti fara mandat, condamnati fara proces si obligati sa treaca prin proceduri legale fara a avea asistenta juridica. Reprezentantii APADOR-CH nu avut posibilitatea de a verifica veridicitatea acestor afirmatii. Una dintre explicatiile pentru cifra oficiala scazuta a solicitantilor de azil este aceea ca multi straini, desi constienti de accesul pe care il au la procedura de azil, decid sa nu ceara azil in Romania deoarece nu aceasta este destinatia lor finala. Multi dintre ei doresc sa depuna cereri de azil in tari din Europa occidentala. Acest fapt face ca Romania sa fie considerata tara „de tranzit”.

*

Desi autoritatile s-au aratat in multe locuri deschise dialogului cu reprezentantii APADOR-CH si cooperante, trebuie semnalate si dificultatile intampinate in pregatirea si desfasurarea misiunii de documentare:

* Pentru a solicita informatii detinute de autoritati, APADOR-CH a trebuit sa ceara in scris, la nivel de ministere, aprobari pentru intalnirile planificate, precum si pentru obtinerea de informatii. Ca atare, s-a investit mai mult timp in obtinerea accesului la informatii, decat in obtinerea informatiilor;

* Inexistenta unui sistem informational ingreuneaza accesul autoritatilor la documentele instantelor si ale altor institutii. Aceasta a dus la complicatii logistice in culegerea de date, in special a celor provenind de la instante.

* Nu s-a putut discuta cu nimeni la politia din Arad. Reprezentantul Serviciului de Presa, care a refuzat sa stea de vorba cu reprezentantii asociatiei sau sa stabileasca o intilnire, a declarat: „Nu stiu cine sunteti, ce doriti si ar dura o multime sa ma interesez in legatura cu Dvs. Trebuie sa aveti aprobare de la Ministerul de Interne.”

*

REFUGIATI ROMANI IN ALTE TARI

In 1994 APADOR-CH a continuat sa primesca numeroase cereri de la organisme guvernamentale si organizatii neguvernamentale din strainatate, atat cu privire la cazurile unor cetateni romani, solicitanti de azil politic cat si cu privire la legislatia din Romania, inainte si dupa 1989. Aceasta activitate a presupus efectuarea unor investigatii, elaborarea unor rapoarte, colaborarile cele mai substantiale fiind cu Immigration and Refugee Board din Ottawa, Canada, cu Commission Permanente de Recours des Refugiés din Bruxelles, precum si cu organizatii din Elvetia, Franta, Norvegia etc.

Referitor la aspectele ce tin de cadrul legal, trebuie mentionat ca, in vreme ce informatiile solicitate in legatura cu legislatia anterioara lui 1989 au vizat dreptul de proprietate, in privinta legislatiei post-revolutionare au suscitat interes deosebit problemele legate de incriminarea relatiilor homosexuale, libertatea si activitatea sindicala, serviciul civil alternativ celui militar.

*
* *

Up

VI. ALTE ACTIVITATI

CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI

Centrul de documentare si informare

A achizitionat un numar mare de carti si documente, in domeniul drepturilor omului, al dreptului comparat, al relatiilor internationale. Centrul a functionat si functioneaza nu numai ca biblioteca, ci si ca centru de informare. El dirijeaza permanent fluxul informatiei de la sursa catre beneficiari, fie ei din cadrul asociatiei, fie din afara ei. In situatiile in care sunt necesare informatii intr-un anumit domeniu, iar acestea nu sunt disponibile in fondul de documente deja existent, centrul identifica sursele care le pot furniza si le solicita.

In functie de cererile carora trebuie sa le raspunda centrul functioneaza ca:

– centru de documentare si informare pentru specialisti, la dispozitia carora pune colectia de carti, periodice, documente oficiale ale unor organizatii interguvernamentale, jurisprudenta unor tribunale internationale;

– centru de informare privind cazuri individuale sau actiuni declansate in vederea protejarii victimelor unor violari ale drepturilor omului; in acest sens dezvolta permanent colectia de rapoarte periodice sau ocazionale ale APADOR-CH si ale altor organizatii, interne sau internationale, neguvernamentale si guvernamentale, privind Romania si alte tari.

Astfel, el pune la dispozitie:

– informatii de ordin juridic si referinte bibliografice, in vederea sustinerii programelor si campaniilor in derulare ale APADOR-CH si ale altor organizatii de drepturile omului, pe directii bine delimitate;

– suportul necesar inregistrarii cazurilor de violari ale drepturilor omului si regasirea prompta si selectiva a informatiilor continute in acest gen de dosare, servind atat nevoilor APADOR-CH cat si presei, unor persoane interesate etc.;

– referinte bibliografice, informatii, date, toate cu caracter general sau educational, adresate specialistilor si nespecialistilor.

Domeniile de interes sau tipul documentatiei continute in colectiile CDO au variat in functie de cererile exprimate de cei care fac apel la centru, de activitatea APADOR-CH.

A luat fiinta o noua sectiune tematica in cadrul colectiei bibliografice (Sectiunea relatiilor internationale), in vreme ce Sectiunea Drept s-a largit prin achizitionarea de lucrari de drept international si drept constitutional. In vederea mai bunei asistari a solicitantilor de azil in procesul de determinare a statutului de refugiat, s-au stabilit noi contacte cu organizatii guvernamentale si neguvernamentale ce editeaza rapoarte privind situatia drepturilor omului in diverse tari.

Pentru gestionarea eficienta a informatiei existente, centrul dezvolta baze de date computerizate. Formatele utilizate pentru inregistrare sunt formatele standard HURIDOCS (Human Rights Information and Documentation Systems). Ele inlesnesc si schimbul de informatii intre APADOR-CH si organizatii din diferite parti ale lumii. In prezent este disponibila baza de date privind materialele bibliografice (carti, periodice, documente, rapoarte) aflate deja in centru. Baza de date privind cazurile de violari ale drepturilor omului aflate in atentia APADOR-CH se afla in studiu.

Beneficiarii informatiilor privind cazurile de violari ale drepturilor omului sunt membrii APADOR-CH, organizatiile de drepturile omului interne si internationale, solicitantii de azil in Romania ce s-au adresat APADOR-CH, si chiar victimele care solicita asistenta.

Cererile de carti, referinte bibliografice vin insa si din partea avocatilor, profesorilor, studentilor. Acestia solicita informatii privind jurisprudenta unor tribunale internationale, pentru a fi invocate in procese aflate pe rolul instantelor din tara, studii academice in vederea pregatirii unor lucrari sau a predarii unor cursuri de drepturile omului.

Materiale cu caracter educativ sunt solicitate de cei care nu poseda prea multe cunostinte in domeniu dar sunt dornici sa se informeze.

Numarul si tipul de beneficiari ai activitatii centrului, directi sau indirecti, felul in care acestia se adreseaza centrului, personal, in scris, telefonic etc., ca si felul de intrebari adresate sau genul de informatii solicitate, sunt decisive pentru alcatuirea si structurarea colectiilor, forma de alcatuire, gradul de incarcare al centrului.

Mesele rotunde si anchetele CDO

In 1994 aceste activitati au continuat sa aiba ca subiecte chestiuni de maxima importanta legate de drepturile omului. La masa rotunda „Cooperarea in domeniul drepturilor omului” au participat atat reprezentanti din organizatii neguvernamentale de drepturile omului, cat si din departamente cu acest specific ale unor institutii importante ale statului (Ministerul Public-Parchetul General, Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Academia Romana, Consiliul pentru Minoritatile Nationale etc). Discutiile au avut drept scop explicarea mecanismelor concrete de functionare a acestor organizatii sau departamente, eficienta lor in actiunea concreta de aparare a drepturilor omului sau de schimbare a mentalitatii functionarilor statului si a comportamentului institutiilor.

Ancheta CDO „Efectele ratificarii Conventiei europene a drepturilor omului si libertatilor fundamentale asupra dreptului intern roman” si-a propus sa afle opiniile unor inalti demnitari si ale unor judecatori in legatura cu ratificarea Conventiei europene. Au raspuns, insistand asupra primordialitatii acestui document fata de legislatia interna, judecatori ai Curtii Consitutionale, Ministrul de Interne, Ministrul Apararii Nationale, Presedintele Camerei Deputatilor etc.

Atat mesele rotunde cat si anchetele au fost prezentate pe larg in Revista romana de drepturile omului.

Revista romana de drepturile omului si suplimentele sale

A continuat sa apara revista trimestriala, care a analizat aspecte ale legislatiei interne si compatibilitatea acesteia cu standardele internationale in materie, a prezentat cazuri concrete de incalcari ale drepturilor omului si consecintele legale – daca au fost – ale acestor fapte, si a facut cunoscute activitati si pozitii ale organizatiilor interne si internationale de drepturile omului.

In 1994 au fost editate doua suplimente ale RRDO:

– „Conceptia UDMR privind drepturile minoritatilor nationale” a analizat pe larg proiectul de lege propus de UDMR, elaborarile conceptuale propuse si compatibilitatea lor cu tendintele internationale actuale in aceasta chestiune. Lucrarea a aparut ca o editie bilingva – romana si engleza -, fiind tiparita in 1.200 exemplare.

– „Legislatia in tranzitie” este rezultatul colaborarii dintre APADOR-CH si Comitetul Helsinki din Olanda. Experti romani si olandezi au analizat cateva capitole ale legislatiei romane, din perspectiva documentelor internationale de drepturile omului: dreptul constitutional si separarea puterilor in stat, independenta judecatoreasca, contenciosul administrativ, drepturile omului in contextul dreptului muncii, dreptul penal roman, drepturile minoritatilor nationale. Lucrarea a fost tiparita numai in limba romana, intr-un tiraj de 1.200 exemplare.

*
* *

ASISTENTA JURIDICA

Ca si in anii anteriori, in 1994 programul de asistenta juridica al APADOR-CH a avut doua componente: pe de o parte acordarea de consultatii juridice, pe de alta parte asistenta avocatiala in tribunale a unor persoane ale caror drepturi au fost incalcate.

Consultatii juridice gratuite

Plecand de la experienta pozitiva a anului 1993, APADOR-CH a continuat aceasta activitate. Saptamanal, la sediul asociatiei s-au acordat si se acorda consultatii juridice gratuite unor persoane care, fara a fi victime ale unor incalcari ale drepturilor omului, se gasesc in situatii delicate si au nevoie de un sfat juridic.

Scopul acestor consultatii este de a invata aceste persoane cum sa lupte pentru drepturile pe care le reclama, asociatia neputandu-se substitui lor. Astfel, persoanele in cauza au fost indrumate sa apeleze la justitie, au fost invatate cum sa se adrese autoritatilor, si caror autoritati anume, in functie de specificul situatiei etc. Unele din cazurile descoperite in cadrul acestei activitati au fost preluate de programul de asistenta juridica si au beneficiat de ajutorul asociatiei.

In 1994 numarul total al consultatiilor juridice acordate a fost de 274, din care 144 au fost cazuri noi, iar 130 au fost reveniri. In functie de categoriile de probleme ridicate, cazurile s-au prezentat astfel: 134 din domeniul dreptului civil, al familiei si al dreptului muncii; 15 penale; 25 privind persoane persecutate politic de regimul comunist; restul au vizat sfaturi privind emigrarea, consecintele neefectuarii serviciului militar din motive religioase etc.

Asistenta acordata in cazuri individuale

STROESCU Nicolae

Victima a abuzului psihiatric in timpul regimului comunist (aceasta fiind o modalitate de persecutie pentru motive de ordin politic), reclamantul a inaintat o cerere pentru a i se recunoaste aceasta calitate conform Decretului-Lege nr.ll8 din 1990. Din sustinerile reclamantului, ca si din actele prezentate, reiese ca acesta a fost internat ca bolnav psihic in anii 1951-1956, 1961, 1973, si ca a fost arestat in perioadele 1948-1951, 1960-1961 si 1962, ulterior avand domiciliu obligatoriu. Stroescu Nicolae a fost condamnat pentru fapte cu caracter politic, asa cum rezulta din hotararile judecatoresti depuse la dosarul cauzei. De asemenea, din probele cauzei rezulta ca organele militiei si cele ale securitatii au facut perchezitii la domiciliul sau, confiscandu-i-se manuscrise in care exprima opozitia sa fata de regimul comunist.

Cazul domnului Stroescu a fost preluat, dupa parcurgerea unui ciclu procesual complet (inclusiv Curtea Suprema de Justitie), in faza de apel a celui de al doilea ciclu procesual – dosar civil nr. 649/l994 al Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a 4-a Civila. Apelul a fost admis si s-a dispus casarea sentintei apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta (Tribunalul Municipiului Bucuresti, Sectia a 4- a Civila, unde a fost inregistrata in fond dupa casare sub nr. 5584/l994). Cauza are termen de judecata la data de 20 ianuarie 1995, termen acordat la solicitarea reclamantului, pentru a se prezenta solutia data cererii sale de stramutare a cauzei.

TRIFAN Ion

Este reclamant intr-o actiune in pretentii, in contradictoriu cu statul roman, reprezentat prin Ministerul Finantelor, pentru obtinerea de despagubiri pentru daunele materiale si morale, ca urmare a arestarii nelegale si tratamentelor inumane la care a fost supus in perioada arestarii – 14 – 21 iunie l990. A fost preluat in faza procesuala a apelului declarat de catre reclamant impotriva sentintei T.M.B., Sectia a 4- a Civila, prin care i-a fost respinsa ca nefondata actiunea (dosar civil nr. 534/1994 al Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a 3- a Civila). In apel, desi acesta este o cale de atac in care se judeca si in fapt, deci legea permite refacerea si completarea probelor, toate probele propuse de catre reclamantul-apelant au fost respinse, cu unica „motivare” ca ar fi inutile cauzei, deci s-ar face un exces de probatoriu. Apelul a fost respins ca nefondat, cu o motivare calchiata dupa cea a primei instante, ignorandu-se dispozitiile specifice in materia drepturilor omului, dispozitii citate si invocate pe tot parcursul judecarii apelului si care fac parte din dreptul intern si prevaleaza asupra normelor nationale cu care vin in contradictie. S-a declarat recurs motivat in cauza, care urmeaza a fi inaintat, impreuna cu dosarul cauzei, spre competenta solutionare, Curtii Supreme de Justitie – Sectia Civila.

CARSTEA Rodica si GRECU Veronica

Un litigiu de munca, avand ca obiect contestatia celor doua ziariste impotriva ordinului prin care Agentia de Presa ROMPRES a dispus desfacerea disciplinara a contractelor lor de munca, ordin prin care au fost sanctionate, asa cum rezulta din sustinerile lor, ca si din probele cauzei, pentru ca si-au exprimat opinii contrare celor ale unor persoane din conducerea agentiei. In acest fel, s-a incalcat libertatea de exprimare a celor doua contestatoare, fiind infrante dispozitiile art. 30 din Constitutia Romaniei si ale art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Cazul a fost preluat in faza procesuala a apelului, in al doilea ciclu procesual, dupa ce s-a parcurs un prim ciclu procesual (inclusiv recursul la Curtea de Apel Bucuresti) – dosar civil nr. 7867/1994 aflat pe rolul T.M.B., Sectia a 4- a Civila (s-au redactat motivele de apel), cu termen la data de 18 ianuarie 1995.

Din probele aflate la dosarul cauzei rezulta ca ancheta disciplinara prealabila desfacerii contractului de munca nu a fost practic efectuata, fiind incalcate dispozitiile specifice ale legislatiei muncii, principiile constitutionale aplicabile, ca si normele conventiilor internationale in materia drepturilor omului, care fac parte din dreptul intern. De asemenea, se poate afirma ca modul de desfasurare a procesului, mai ales in fond dupa casare, contravine dispozitiilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

GORBANESCU Adela

Un litigiu de munca, avand ca obiect contestatiile impotriva deciziilor Institutului Politehnic Bucuresti (actualmente Universitatea Politehnica Bucuresti), de schimbare a locului si felului muncii contestatoarei si de desfacere disciplinara a contractului sau de munca; cauza reala care a determinat aceste masuri, astfel cum sustine contestatoarea si rezulta din actele depuse la dosarul cauzei, este aceea ca, in calitatea sa de lider sindical, a militat cu consecventa pentru apararea drepturilor salariatilor si pentru descoperirea si sanctionarea celor care au furat importante bunuri si valori din patrimoniul institutiei, unii din acestia fiind chiar persoane cu functii de conducere in institutie. Cazul a fost preluat din prima faza procesuala (dosar civil nr.4808/1992 – Judecatoria Sectorului 6).

Ambele contestatii au fost respinse ca nefondate; s-a declarat apel in cauza, inregistrat sub nr. 6341/1993 pe rolul T.M.B., Sectia a 4-a Civila, cu termen de judecata la data de 30 ianuarie 1995.

Atat modalitatea de luare a deciziilor contestate, cat si modul de desfasurare a procesului pana in prezent, contravin dispozitiilor legislatiei nationale, ca si normelor specifice in materia drepturilor omului (prin incalcarea dispozitiilor art. 37 alin. (1) din Constitutia Romaniei si art. 6 si ll din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

G.S.

Este autorul unei plangeri penale impotriva unor rude care, dupa afirmatia sa, au antrenat-o pe fetita sa minora, de la varsta de 3 ani si pana la 6 ani, in practici sexuale, cu consecinte nefaste in dezvoltarea psihica a copilei – consecinte constatate de catre medici specialisti. G.S. acuza tergiversarea nejustificata a anchetei penale, ca si influentele exercitate de unele din persoanele vizate in plangerea sa, pentru zadarnicirea bunului mers al cercetarilor si a aflarii adevarului. De asemenea, a acuzat in mod direct pe procurorul insarcinat cu solutionarea cazului, de purtare abuziva impotriva sa si a sotiei sale (mama vitrega a fetitei), inclusiv de obtinerea unor declaratii prin exercitarea de presiuni.

Ca urmare a implicarii APADOR-CH in cauza si sugestiei facute, s-a dispus atribuirea cazului unui alt procuror. In prezent, dosarul cauzei se afla la politie (Sectia 1), unde, in afara unor declaratii ale autorilor plangerii si ale minorei, nu s-a mai instrumentat nici un alt act procedural, deci ancheta treneaza din nou.

*
* *

CONTINUAREA MONITORIZARII SITUATIEI DE LA TIRASPOL

(capitala auto-proclamatei Republici Moldovenesti Nistrene)

Situatia celor condamnati in „Procesul de la Tiraspol”

In anul 1993, in perioada in care s-a desfasurat procesul lui Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Lesco, Petru Godiac, APADOR-CH a semnalat organismelor internationale gravele incalcari ale drepturilor omului care s-au produs pe parcursul desfasurarii procesului. Cei 5 nu au beneficiat de un proces echitabil in fata unui tribunal independent, asa cum cer documentele internationale de drepturile omului. Totodata au fost facute publice torturile la care au fost supusi si tratamentele inumane care le-au fost aplicate. Ulterior condamnarii (la 9 decembrie 1993 Ilie Ilascu a fost condamnat la moarte, iar ceilalti la pedepse intre 2 si 15 ani temnita grea), reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Tiraspol, pentru a lua legatura cu cei 5 condamnati si a afla care sunt conditiile de detentie.

O prima vizita la Tiraspol a avut loc in perioada 26-29 iunie 1994, cand patru din cei cinci condamnati se mai aflau in inchisoare:

„Comunicat de presa

(…)

Delegatia Comitetului Helsinki din Romania s-a adresat prin fax ministerului de interne (de facto) de la Tiraspol pentru a obtine permisiunea de a-i vizita pe cei 4 arestati. Ministrul Fucidji a respins cererea delegatiei CHR, motivand ca inchisoarea se afla in carantina, si nu a fost disponibil pentru alte discutii. In schimb, delegatia s-a intalnit cu unul dintre adjunctii sai, dl. Zaharov, care a declarat ca vizitarea detinutilor nu a putut fi aprobata deoarece autoritatile de la Tiraspol nu au avut timpul necesar pentru a lua o decizie, dar ca nu exista nici o dificultate de principiu pentru luarea unei decizii pozitive. Asadar, o asemenea decizie urmeaza sa fie comunicata CHR in viitorul apropiat.

Delegatia CHR s-a adresat apoi Sovietului Suprem (de facto) de la Tiraspol, pentru a afla pozitia autoritatilor locale fata de recomandarile CSCE privind rejudecarea procesului intr-o tara neutra, de catre un tribunal international. Victor Cebotari, adjunct al sefului Comisiei pentru politica externa a Sovietului Suprem de la Tiraspol, a declarat ca autoritatile locale accepta rejudecarea procesului de catre un tribunal international, cu conditia ca judecata sa aiba loc pe teritoriul Transnistriei. De asemenea, dl. Cebotari a reamintit ca, printr-o declaratie facuta in luna aprilie de catre Grigore Maracuta, presedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, executarea pedepsei cu moartea in cazul lui Ilie Ilascu este exclusa.

(…)”

Dat fiind ca la acea data unul dintre condamnati, Petru Godiac, executase pedeapsa la care fusese condamnat si era deja liber, reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit cu el, informandu-se astfel despre conditiile de detentie pe care le-a avut: ultimile 6 luni de pedeapsa le-a efectuat intr-o carcera de 1,5 m x 1,5 m, in care nu avea voie sa stea jos decat intre orele 24 si 5 dimineata si in care ardea permanent un bec de 36 W. In toata aceasta perioada nu a fost scos la aer decat de 3 ori, in schimb a fost batut in repetate randuri, in special atunci cand solicita medicamente, iar hrana a fost sub orice critica. Urmare acestor conditii s-a imbolnavit grav, astfel ca la eliberarea din inchisoare a trebuit sa fie internat in spital si operat.

Ulterior, in zilele de 22 si 23 noiembrie 1994, reprezentanti ai APADOR-CH au revenit la Tiraspol, pentru a-i vizita pe cei condamnati. De aceasta data, desi cererea de vizitare fusese aprobata inca din luna iunie 1994, autoritatile de facto de la Tiraspol au refuzat reprezentantilor asociatiei accesul la cei patru detinuti, actiune in vadita contradictie cu documentele internationale in materia drepturilor omului.

Situatia invatamantului in limba romana la Tiraspol

Cu ocazia vizitei din zilele de 22 si 23 noiembrie 1994, reprezentantii APADOR-CH s-au documentat in legatura cu felul in care autoritatile de la Tiraspol respecta dreptul la invatamant in limba romana. Concluziile acestei documentari sunt:

– in 1993 Directia pentru invatamant din Tiraspol a elaborat programul de trecere treptata de la grafia latina la cea chirilica; imediat a inceput o adevarata campanie de intimidare a profesorilor care au refuzat sa dea curs acestei masuri;

– urmare acestei campanii de intimidare, manifestata inclusiv prin destituirea directorilor recalcitranti, Scoala nr. 20 din Tiraspol a fost in greva pasiva timp de 3 saptamani, iar parintii copiilor interogati in legatura cu grafia pentru care opteaza;

– in ciuda optiunii pentru grafia latina, in luna august 1994, Alexandru Caraman, vice-presedintele Sovietului Suprem al Republicii Moldovenesti Nistrene a declarat la Conferinta invatatorilor din Transnistria ca scolile cu predare in limba romana pot functiona doar ca scoli particulare;

– un mars pasnic de protest al profesorilor, elevilor si parintilor de la Scoala 20 din Tiraspol si Scoala 19 din Tighina (aflata intr-o situatie similara) a fost oprit cu brutalitate de militia din Tiraspol;

– in seara zilei de 24-25 octombrie 1994, Scoala nr. 20 din Tiraspol a fost atacata de grup de 20-30 de persoane care au afirmat ca sunt studenti la „universitatea corporativa”; ei au imobilizat paznicul scolii si l-au sechestrat intr-o incapere, au distrus dosare si materiale didactice, au furat din safe-ul scolii cupoanele si banii existenti, au furat cateva minicalculatoare si 30 de litri de benzina; lucratorii de militie care au sosit nu au legitimat si nu au arestat pe nimeni; situatia a revenit la normal dupa 24 de ore;

– s-a intensificat campania (inclusiv televizata) ostila invatamantului in limba romana si folosirii grafiei latine.

*
* *

SEMINARII SI CURSURI ORGANIZATE DE APADOR-CH

In anul 1994 membri ai APADOR-CH au participat la numeroase conferinte si simpozioane, organizate atat in tara cat si in strainatate, pe teme privind libertatea de exprimare, drepturile minoritatilor, transparenta parlamentara, abuzurile politiei, acordarea asistentei juridice etc. La aceste seminarii (organizate de Consiliul Europei, de Centrul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, de Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului, Comitetele Helsinki din Olanda, Bulgaria, Albania, Centrul de Studii Europene al Institutul pentru Studii Est-Vest, Consiliul pentru Minoritatile Nationale, Liga Pro-Europa, Asociatia Pro-Democratia, Fundatia Internationala pentru Sisteme Electorale etc.), reprezentantii APADOR-CH au fost solicitati – datorita expertizei pe care o au – sa conferentieze pe tematici specifice.

*

Distinct de aceasta, asociatia a fost co-organizator al unor seminarii si cursuri, care au fost considerate ca adevarate reusite in domeniu.

„Drepturile minoritatilor nationale”

Seminarul a fost organizat in perioada 21-23 martie 1994, impreuna cu Fundatia Humanitas si Ambasada Suediei la Bucuresti.

La el au participat experti ONU, membri ai Parlamentului Romaniei, membri ai Guvernului, reprezentanti ai unor partide politice, ai unor organizatii neguvernamentale, judecatori, membri ai unor ambasade.

A fost discutata problematica protectiei minoritatilor in contextul international, cu trimiteri directe la documentele din cadrul ONU si la cele ale Consiliul Europei.

De asemenea au fost abordate aspecte concrete privind situatia minoritatilor nationale din Romania, in special a celei maghiare si a romilor, participantii admitand ca numai dupa recunoasterea existentei problemelor se pot cauta si gasi solutii pentru rezolvarea lor.

„Pledoarie pentru drepturile omului si democratie”

Cursul a fost organizat in perioada 1-13 august 1994, in cadrul Scolii de Vara a Universitatii Marii Negre. Unul din membrii APADOR-CH a asigurat pregatirea partii teoretice a acestui curs, in sensul alcatuirii tematicii care a fost prezentate, precum si al conducerii efective a cursului.

Au participat 25 de cursanti, din Romania, Albania si Danemarca, cei mai multi dintre ei studenti la drept, dar si la sociologie, politologie, ziaristi, precum si membri ai unor organizatii neguvernamentale de drepturile omului.

Au fost invitati, pentru a conferentia, profesori din Statele Unite ale Americii si personalitati ale vietii politice si civice din Romania.

Modalitatea de desfasurare a cursurilor a fost aceea a dezbaterilor, a proceselor simulate, studentii fiind astfel foarte implicati si participand activ la discutarea fiecarei teme. De un real interes s-a bucurat prezentarea unor aspecte concrete ale activitatii organizatiilor neguvernamentale. Multi dintre studenti au pastrat legatura cu APADOR-CH, exprimand dorinta unei eventuale colaborari.

„Protectia internationala a drepturilor omului si sistemele juridice interne”

Cursul a fost organizat impreuna cu Comitetul Helsinki din Olanda si s-a desfasurat in Palatul Pacii de la Haga, in perioada 31 octombrie – 18 noiembrie 1994.

Cei 30 de cursanti din Romania au reprezentat, in special, profesiuni juridice, judecatori, avocati, procurori, membri si experti ai Parlamentului, profesori de drept, membri ai unor organizatii neguvernamentale de drepturile omului.

Au fost invitati sa conferentieze experti si profesori de prestigiu din universitati olandeze, expozeurile lor fiind extrem de apreciate.

Reprezentantii APADOR-CH au organizat si au condus atelierele de lucru, legand chestiunile teoretice, prezentate de profesorii olandezi, de cele practice, ale legislatiei romane, care a fost supusa unei analize serioase si critice.

*
* *

In 1994 activitatea APADOR-CH a fost finantata de:

– The German Marshall Fund of the United States;

– Guvernul Olandei, prin intermediul Comitetului Helsinki din Olanda;

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Franta);

– Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite;

– Institute for Democracy in Eastern Europe (SUA);

– Guvernul Flamand prin intermediul Facultatii de drept al Vrije Universiteit Brussels.

Acest raport a fost realizat cu sprijinul financiar al fundatiei The German Marshall Fund of the United States.

[1] Transmiterea instrumentelor de ratificare a avut loc în luna iunie 1994, dup_ difuzarea acestor comentarii ale APADOR-CH.

[2] Vezi capitolul „Relatii politie – persoane fizice”

[3] Vezi capitolul „Minoritatile în România”.

[4] Pentru amanunte vezi „Aspecte privind evolutia situatiei drepturilor omului în România si reactiile APADOR-CH – Raport 1993”.

[5] Pentru explicatii privind caracterul interetnic al acestor conflicte si pentru alte detalii, vezi capitolul „Minoritatile în România”.

Aspecte privind evolutia situatiei drepturilor omului in anul 1993 si reactiile APADOR-CH

RAPORT 1993

(aspecte privind evolutia situatiei drepturilor omului in anul 1993 si reactiile APADOR-CH)

In anul 1993 Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) si-a diversificat activitatea, inceputa inca din 1990, si a profesionalizat metodele sale de lucru. Aceasta a fost posibil datorita programelor pregatite in anul 1992 si pentru care asociatia a primit un important sprijin financiar ce a permis specializarea membrilor sai, antrenarea in activitatile sale a unor juristi de prestigiu, precum si achizitionarea unor noi echipamente. Astfel, APADOR-CH a putut face fata presiunii legislative privind amendarea normelor si institutiilor statului de drept, a atingerii garantiilor constitutionale; a reactionat prompt la violarea uneori grava si fatisa a drepturilor omului.

Unele programe au demarat inca din 1992 si au continuat in 1993, altele au inceput in 1993, urmand a fi dezvoltate in anii urmatori.

I. PROGRAMUL „PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE”

A inceput in luna februarie 1993, fiind gandit intial ca un program prin care sa se promoveze ideea de transparenta lucrarilor Parlamentului. in acest sens APADOR-CH a initiat „Declaratia in favoarea transparentei”, semnata de organizatii neguvernamentale si sindicate insumand peste doua milioane de membri si a desfasurat o adevarata campanie de lobby parlamentar. In luna martie a fost organizata o Conferinta pe aceasta tema, la care au participat reprezentanti ai tuturor partidelor reprezentate in Parlament, experti in lobby din SUA, precum si reprezntanti ai societatii civile. S-a constatat in general o retinere din partea membrilor Parlamentului cu privire la rolul si dreptul cetatenilor, al organizatiilor neguvernamentale civice si de drepturile omului, precum si al presei de a fi la curent cu ceea ce se discuta fie in plenul camerelor, fie in comisiile de specialitate.

In conditiile in care in Parlamentul Romaniei proiectele de lege ce urmeaza a fi dezbatute nu sunt date publicitatii si nici nu sunt anuntate public chestiunile ce urmeaza a fi dezbatute in comisii sau in plenul Senatului sau al Camerei Deputatilor, desfasurarea programului a impus prezenta permanenta a doi membri ai APADOR-CH in cele doua camere. In felul acesta asociatia a avut posibilitatea de a intra in posesia unor proiecte de lege chiar din momentul trimiterii lor catre Birourile permanente ale camerelor. S-a constatat ca unele proiecte contineau prevederi foarte periculoase pentru exercitiul drepturilor si libertatilor impunand atat de multe restrictii incat in fapt le anulau. Programul s-a derulat prin analiza proiectelor de lege si incercarea de stopare a acestor prevederi.

Ca modalitate de lucru APADOR-CH a procedat la o analiza a textelor, din perspectiva constitutionala sau a unor reglementari internationale de drepturile omului, uneori chiar la o analiza de drept comparat; a trimis aceste analize membrilor comisiilor parlamentare de specialitate, liderilor partidelor parlamentare si a organizat mese rotunde la care parlamentari reprezentand intreg spectrul politic au fost invitati sa participe. Analizele si discutiile au fost in afara polemicilor politice, ele referindu-se strict la standardele democratice internationale si la cele referitoare la protejarea drepturilor omului.

a) Proiectul de modificare a legii 60/1991, privind demonstratiile publice a fost cel dintai care a atras atentia APADOR- CH. Primul pas facut a fost un comentariu pe marginea proiectului, dat publicitatii si transmis atat parlamentarilor, cat si organizatiilor interne si internationale de drepturile omului.

„Pe 5 februarie 1993 Guvernul roman a trimis Camerei Deputatilor un proiect de lege pentru modificarea si completarea legii nr. 60/1991 privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice. APADOR-CH protesteaza impotriva acestui proiect ca si impotriva oricarei incercari de amendare a legii nr. 60/1991, considerand ca asemenea initiative legislative constituie o reala amenintare la adresa libertatii de exprimare, a dreptului la asociere precum si la adresa exercitiului acestor drepturi si libertati, prin restrangerea pana la anulare a dreptului la manifestare pasnica.

Constitutia Romaniei si legea nr. 60/1991, in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului si cu Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, asigura dreptul la manifestare pasnica. Proiectul de lege, propus de Guvern si care urmeaza a fi dezbatut in Parlament, introduce cateva restrictii si definitii al caror rezultat, direct sau indirect, va fi acela de a anihila un drept fundamental.

Astfel, dupa ce prevede ca adunarile inarmate sunt interzise (mentiune inutila de vreme ce numai dreptul la manifestare pasnica este recunoscut si garantat), Guvernul propune o definitie a ceea ce ar urma sa se inteleaga prin adunari publice inarmate:

Adunarile publice sunt inarmate daca cel putin doi participanti poarta asupra lor arme vizible ori ascunse sau orice alt obiect, vizibil sau ascuns, ce poate fi folosit ca arma ori in actiuni violente sau daca poarta asupra lor materiale explozive sau incendiare.

Aceasta inseamna ca in opinia autorului, caracterul unei adunari publice este determinat nu de intentia sau de vointa organizatorilor, ci de un element imposibil de prevazut sau de

controlat (de exemplu, participarea a doi indivizi care nu au nimic in comun cu adunarea ca atare, dar care pot avea asupra lor obiecte ascutite, ascunse, precum si aparitia unor provocatori). Mai departe, initiatorii proiectului, ignorand infractiunile deja existente in Codul penal, stabilesc altele, pentru care se prevad pedepse cu inchisoarea, cuprinse intre 2 si 7 ani sau 3 si 10 ani.

Mai mult, proiectul prevede sanctiuni pentru demonstrantii pasnici, astfel:

Fapta persoanei neinarmate care, participand la o adunare publica inarmata, nu o paraseste dupa prima somatie facuta in conditiile prezentei legi, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani.

Cand persoana neinarmata nu a parasit adunarea publica inarmata decat dupa folosirea fortei, pedeapsa este inchisoare de la 1 an la 3 ani si interzicerea unor drepturi.

Reamintim atat Guvernului Romaniei cat si Parlamentului ca de la momentul la care legea nr. 60/1991 a fost adoptata nici o adunare publica nu a fost considerata violenta si nici nu au fost inregistrate incidente violente cu asemenea ocazii. Cresterea infractionalitatii, la care se face referire in expunerea de motive, nu poate fi invocata pentru a viola Constitutia, a restrange si chiar a nega drepturile cetatenilor Romaniei.

APADOR-CH cere Guvernului sa retraga imediat acest proiect, iar Parlamentului sa nu adopte nici o prevedere contrara celor care figureaza in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pe care, probabil, Romania o va ratifica dupa admiterea sa in Consiliul Europei.”

Ulterior, APADOR-CH a organizat mai multe intalniri cu organizatii de drepturile omului, cu reprezentanti ai asociatiilor civice si ai sindicatelor, explicand pericolul adoptarii acestei legi. In luna martie 1993, la sediul asociatiei s-a desfasurat un dialog cu membri ai comisiilor de specialitate, facandu-se referiri concrete la legislatia penala romaneasca, precum si o analiza a legislatiei din alte tari; concluzia parlamentarilor a fost ca informatiile furnizate de Guvern in expunerea de motive erau, in cea mai mare parte, inexacte. In final, proiectul a primit avizul negativ al tuturor comisiilor de specialitate chemate sa-l analizeze in Camera Deputatilor (Comisia de drepturile omului, Comisia juridica si Comisia de aparare); el nu a fost retras de catre Guvern, se afla in continuare pe ordinea de zi a p lenului, dar la o pozitie care, data fiind agenda incarcata a Camerei, inlatura pericolul discutarii sale in actuala legislatura.

b) Proiectul de lege privind Comisia pentru persoanele juridice a fost o tentativa de restrangere a exercitiului unui drept in absenta caruia o societate democratica nu poate fiinta – dreptul la asociere. Si in acest caz primul lucru facut de asociatie a fost redactarea unei analize a proiectului, ce a fost trimisa parlamentarilor si organizatiilor interesate.

„Agenda de lucru a Camerei Deputatilor pentru luna aprilie 1993 contine, intre altele, un proiect de lege privind crearea si stabilirea competentelor Comisiei pentru persoanele juridice. Proiectul a fost introdus in noiembrie 1991 ca initiativa parlamentara, purtand semnatura presedintelui de la acea data al comisiei juridice a Camerei, domnul Petre Ninosu, in prezent Ministrul Justitiei. Proiectul a primit deja avizul comisiei juridice si urmeaza a fi dezbatut in plen.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) considera ca instituirea acestei comisii ar restrange pana la anihilare un drept fundamental, consacrat ca atare in art.37 din Constituta Romaniei, anume dreptul de asociere. Proiectul este inacceptabil atat din perspectiva constitutionala cat si din perspectiva legislatiei internationale cu privire la drepturile omului. Argumentele sunt urmatoarele:

1. Ratiunea crearii Comisiei ar fi, conform art.1 din proiect, aceea de a exercita „dreptul statului de supraveghere si control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat”. Acest drept nu numai ca nu exista in Constitutia Romaniei ci, dimpotriva, prevederile acesteia referitoare la libera asociere interzic amestecul statului in activitatile persoanelor juridice. Se poate deci afirma ca o asemenea lege ar fi neconstitutionala.

2.Compunerea comisiei din reprezentanti ai puterii executive si judecatoresti si competentele ce i se atribuie contrazic principiul separarii puterilor in stat. Potrivit legii 21/1924 instantele de judecata sunt cele care au competenta de a acorda personalitate juridica, dupa verificarea statutelor si actelor constitutive ale asociatiilor si tot ele inregistreaza schimbarile survenite in cursul activitatii asociatiilor. Comisia ce ar urma sa fie constituita are atributii atat din sfera executivului cat si a judiciarului, ea avand dreptul de a rezolva plangeri si contestatii, de a aplica amenzi, de a pronunta „hotarari definitive”, de a „dispune masurile necesare pentru respectarea legii”, de a „dispune suspendarea activitatii persoanei juridice”. Acest amestec de competente contrazice principiul fundamental intr-un stat de drept in care numai instantele de judecata pot pronunta „hotarari definitive”.

3. Instituirea obligatiei, pentru persoanele fizice si juridice, de a furniza, la cererea Comisiei, informatii si documente constituie o incalcare a unor drepturi fundamentale recunoscute si garantate de Constitutia Romaniei: ocrotirea vietii intime, familiale si private (art. 26), inviolabilitatea secretului corespondentei (art. 28), libertatea constiintei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30). Posibilitatea Comisiei de a judeca plangeri constituie o violare a articolului 21 din Constitutie care consfinteste accesul liber la justitie si prevede ca „nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept”.

4. Conform legislatiei internationale cu privire la drepturile omului, dreptului la asociere i se recunoaste atat caracterul sau civil cat si cel politic. In primul caz, protectia legislativa are in vedere individul care are libertatea de a se asocia cu alte persoane. Aceasta protectie trebuie inteleasa in asa fel incat sa fie excluse interventiile arbitrare ale statului. In cel de al doilea caz dreptul la asociere, privit ca drept politic, este socotit indispensabil existentei si functionarii unei democratii si astfel protectia legislativa asigura cadrul necesar manifestarii pluripartitismului.

Art. 22 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice subliniaza libertatea de exercitare a dreptului la asociere, iar in virtutea art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei acesta face parte din legislatia interna si are prioritate in cazul unei eventuale neconcordante cu legea interna. Atat literatura juridica de specialitate, cat si practica internationala in materie de drepturile omului interpreteaza continutul articolului 22 in sensul stabilirii a doua obligatii in sarcina statului: pe de o parte, acesta trebuie sa asigure conditiile optime pentru ca asociatiile (partide, sindicate, organizatii neguvernamentale in general) sa fie create si sa poata functiona, iar pe de alta parte, statul are obligatia de a nu interveni in activitatile lor. Aceasta obligatie se refera nu numai la o imixtiune arbitrara, ci si la un control care in realitate ar fi o modalitate activa de interventie a statului in viata asociatiilor.

Unicul control ce poate fi acceptat intr-un stat de drept este cel exercitat de justitie. Orice incalcare a legilor din partea oricarei asociatii sau a unor persoane din cadrul acestora trebuie stabilita de instanta de judecata printr-un proces in care dreptul la aparare – garantat de Constitutie – sa fie respectat.

5.Conform Constitutiei Romaniei, singura posibilitate de restrangere a exercitiului unor drepturi si libertati este prevazuta de articolul 49 care precizeaza clar si limitele acestei restrangeri: ea trebuie sa fie absolut necesara, sa se refere la anumite domenii si situatii ce trebuie enumerate, sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si sa nu aduca atingere existentei dreptului in sine. Nici una din aceste conditii obligatorii nu este indeplinita de proiectul de lege. Documentele internationale ce ocrotesc drepturile omului, (Declaratia Universala, Pactele Internationale, Conventia Europeana) precizeaza expres ca orice restrictie trebuie sa fie instituita numai in masura in care este socotita necesara intr-o societate democratica.”

Surprinzatoare a fost reactia Presedintelui Camerei Deputatilor, domnul Adrian Nastase, care, la 28 aprilie 1993, a trimis asociatiei un raspuns scris, cu referiri la dreptul statului de a exercita un astfel de control conform legii nr. 21 din 1924, fara nici o mentiune privind ocrotirea drepturilor omului sau promovarea valorilor democratice la aproape 70 de ani de la adoptarea legii-cadru. APADOR-CH a continuat insa actiunea de sensibilizare a diferitelor asociatii in legatura cu acest proiect. Chiar daca nu s-a reusit convingerea partidelor politice asupra pericolului unui asemenea control asupra activitatii lor (acestea sustinand ca prevederile legii nu li s-ar aplica, ceea ce este inexact), s-a reusit in schimb sensibilizarea a numeroase organizatii interne si internationale, care au reactiont cu promptitudine, iar in final proiectul de lege a fost retras.

c) In legatura cu crearea Serviciului de Telecomunicatii Speciale, pentru o corecta intelegere a pericolului pe care il reprezinta, trebuie mentionat momentul crearii sale. Una din reomandarile Consiliului Europei pentru admiterea Romaniei ca membru cu drepturi depline, conform raportului Konig, a fost crearea comisiei parlamentare pentru controlul Serviciului Roman de Informatii. De fapt existenta acestei comisii era prevazuta de legea privind organizarea si functionarea SRI, dar in fapt, crearea ei a fost amanata mai bine de doi ani. Audiat in Parlament cu ocazia dezbaterii acestei probleme, directorul SRI a afirmat ca in Romania exista si alte servicii de informatii care ar putea desfasura inclusiv activitati nelegale si care scapa cotrolului comisiei. Exact in aceeasi perioada a fost emisa o hotarare guvernamentala prin care se crea un alt serviciu de informatii, de data aceasta la dipozitia Guvernului, bineinteles in afara oricarui control parlamentar. Ingrijorata de aceasta noua manevra antidemocratica, APADOR-CH a reactionat imediat.

„In Monitorul Oficial nr. 119 din 7 iunie 1993 a fost publicata Hotararea Guvernului nr. 229 din 27 mai 1993 „privind unele masuri de organizare si functionare a Serviciului de Telecomunicatii Speciale”. Din analiza acestei hotarari se constata ca este vorba de crearea sui-generis, printr-o decizie guvernamentala, a unui Serviciu Special, cu atributii in domeniul telecomunicatiilor speciale.

Intr-o perioada in care in Parlament se discuta crearea Comisiei pentru controlul activitatii Serviciului Roman de Informatii, Guvernul Romaniei a infiintat un Serviciu de Telecomunicatii Speciale, caruia i-a conferit numeroase atributii care, intr-un stat de drept nu pot fi exercitate decat cu incuviitarea si sub controlul instantelor de judecata.

Hotararea Guvernului nr. 229/1993 este neconstitutionala. Conform art. 107 pct. 2 din Constitutia Romaniei hotararile Guvernului „se emit pentru organizarea executarii legilor”. In cazul de fata nu exista nici o lege pentru a carei implementare sa fie necesara crearea serviciului amintit. De altfel art. 1 al hotararii nici nu vorbeste de infiintarea acestui nou organism, ci pur si simplu il defineste.

Conform textului H.G., serviciul apare drept o institutie ce nu se supune formelor de control democratic. Desi se refera la „unele masuri” privind organizarea si functionarea, totusi, in art. 2 se precizeaza ca „organizarea, functionarea si principalele sale atributii” vor fi stabilite de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii.”

Acest comentariu a fost trimis Parlamentului, Guvernului, Presedintelui, fara a se primi vreun raspuns din partea institutiilor amintite. Trimis de asemeni Consiliului Europei, comentariul a fost invocat de catre doamna Catherine Lalumiere, secretar general al CoE, in discutiile purtate cu autoritatile de la Bucuresti, acestea declarand ca nu exista nici un pericol, serviciul fiind ceva pur tehnic in interiorul Guvernului. Ca nu este deloc asa o dovedeste actualul proiect de lege cu privire la secretul de stat, in care, printre serviciile exceptate controlului general exercitat de aceasta data de SRI, se numara si Serviciul de telecomunicatii speciale, ablitat sa se „auto-controleze”.

Hotararea guvernamentala nu a fost desfiintata, astfel incat este foarte posibil ca acum serviciul sa existe deja (fiind vorba de un serviciu secret, nu avem informatii privind crearea sa efectiva), ceea ce, evident, reprezinta un adevarat pericol la adresa institutiilor si valorilor democratice.

d) Proiectul de lege pentru modificare si completarea codului penal si a codului de procedura penala a fost trimis Senatului Romaniei in sesiunea din toamna anului 1993. In afara unor noi incr