Archive for category: Aresturi

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Doi
reprezentanţi APADOR-CH au vizitat arestul din Deva pe data de 18 mai
2007.

1.     
Spaţiile de deţinere, efective, condiţii igienico-sanitare

Arestul s-a mutat într-un sediu nou din aprilie 2007, în
localul Poliţiei municipiului Deva (arestul deserveşte exclusiv
judeţul Hunedoara). Cele 9 camere de arest, de dimensiuni care
respectă în general standardele internaţionale (4mp/arestat), sunt
prevăzute cu sistem de semnalizare vizuală şi supraveghere
video. Reprezentanţii APADOR-CH au sesizat responsabililor inspectoratului
că supravegherea arestaţilor în camere reprezintă o
încălcare a dreptului lor la viaţă intimă. Asociaţia
solicită informaţii cu privire la temeiul legal pe baza căruia
au fost instalate aceste aparate în camerele de detenţie.  

Mobilierul din cameră era compus din paturi pe un
singur nivel, o masă şi câteva rafturi.

La data vizitei în arest se aflau 14 persoane, toate
majore.

Fiecare cameră era dotată cu un grup sanitar,
placat cu faianţă şi dotat cu WC turcesc, chiuvetă şi
duş cu apă rece şi caldă în permanenţă, însă
izolat de restul camerei doar printr-o perdea de poliester.

Deşi  arestul
este într-o clădire nou construită, spaţiile de detenţie se
află la subsol, camerele sunt slab iluminate natural, prin ferestre mate
de dimensiuni mici, prevăzute cu gratii şi un rând de plasă
metalică, foarte deasă. Aerisirea proastă a camerelor, geamurile
mate, absenţa luminii naturale şi iluminatul electric permanent,
inclusiv în timpul nopţii, reprezintă probleme ce nu ar trebui
întâlnite într-un sediu nou. Asociaţia
solicită schimbarea geamurilor mate cu sticlă normală care
să permită pătrunderea luminii naturale, înlăturarea plasei
metalice care împiedică pătrunderea luminii (plasa metalică era
nejustificată în condiţiile în care la geamuri existau gratii). Este
necesară schimbarea sistemului de deschidere a ferestrelor astfel încât
acestea să poată fi deschise complet şi să fie
posibilă o aerisire mai bună a încăperilor. APADOR-CH
insistă asupra necesităţii ca aresturile să fie amenajate
la parter. 

Cele două curţi de plimbare aveau dimensiuni
foarte reduse fiind imposibilă desfăşurarea unei
activităţi sportive. Curţile erau jumătate acoperite pentru
a putea fi folosite şi în caz de ploaie sau soare puternic. Fiind
puţini deţinuţi aceştia stăteau în medie o oră,
pe zi, la aer. Deţinuţii erau nemulţumiţi că nu pot
rămâne mai mult în curte, aceasta fiind singura lor activitate.

Reprezentanţii asociaţiei au constatat că
în interior, pe uşile camerelor de arest, era afişat Regulamentul
arestului, însă într-o formă depăşită în raport cu
noile reglementări în materie.  APADOR-CH solicită înlocuirea acestor
texte de lege (texte ce reglementeză drepturile şi obligaţiile
deţinuţilor) abrogate cu cele în vigoare, în speţă, Legea
nr 275/2006 şi Regulamentul de aplicare a Legii nr 275/2006, aprobat prin
HG nr 1897/2006. La data vizitei, nu fusese aprobat Ordinul comun al
ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului justiţiei
prin care urmează să se reglementeze regimul de detenţie în aresturile
preventive,  aşa cum prevede Legea
nr 275/2006.

Deţinuţii primesc o hârtie igienică
şi un săpun o dată pe lună. Produsele necesare igienei
personale fiind insuficiente, deţinuţii sunt obligaţi să
şi le procure la cerere, contra cost, cu ajutorul personalului arestului
sau să le primească de la familii. APADOR-CH solicită remedierea acestor deficienţe cu
consecinţe asupra igienei personale şi stării de
sănătate a persoaneler arestate. Sumele alocate pentru
achiziţionarea produselor strict necesare pentru igiena corporală vor
fi, cu siguranţă, mici, dat fiind numărul redus de persoane din
aresturi.

 De la începutul anului, arestaţilor le-a fost
aplicat un număr mic de sancţiuni disciplinare. Un arestat a fost
sancţionat cu suspendarea dreptului la vizită pe o perioadă de o
lună deoarece a fost găsit asupra sa un telefon mobil. În camerele de
izolare (4 în total) nu era nimeni la momentul vizitei. Camerele de izolare nu
sunt dotatate cu grup sanitar propriu, persoanele aflate în ele trebuind
să folosească grupul sanitar de pe holul arestului.

2.     
Corespondenţă, contacte cu exteriorul, alte drepturi

Deţinuţii care nu dispun de mijloace financiare
nu primesc hârtie de scris, pixuri, plicuri sau timbre. Cutia poştală
este amplasată la intrarea în arest, deţinuţii avînd
posibilitatea să îşi depună personal corespondenţa.
Lucrătorul poştal intră în arest şi predă personal
corespondenţa deţinuţilor. Asociaţia
cere punerea la dispoziţia deţinuţilor a materialelor necesare
pentru a le asigura exercitarea dreptului la petiţionare şi la
corespondenţă

Deţinuţii pot telefona de 2 ori pe
săptămână familiei şi nelimitat avocaţilor. Fiecare
convorbire durează în medie 10 de minute. Unicul telefon la care
deţinuţii pot contacta persoanele din exterior, inclusiv pe
avocaţii lor, se află pe holul arestului, fără a avea
cabină.  Supraveghetorul de
serviciu este prezent la mai puţin de un metru de locul unde persoana poartă
convorbiri şi aude ce se discută. APADOR-CH
insistă asupra recomandării ca agentul supraveghetor să stea la
o distanţă care să îi permită să vadă ce fac arestaţii
dar nu să şi audă ce discută la telefon. Pentru
a-şi putea exercita dreptul la convorbiri telefonice deţinuţii
trebuie să facă o cerere adresată spre aprobare procurorului de
caz, în care să menţioneze numele persoanei pe care doresc să o
apeleze.. Asociaţia aminteşte
că dreptul persoanelor arestate la convorbiri telefonice nu este
condiţionat de vreo aprobare şi că acestea nu pot fi interzise
decât pe baza unei decizii motivate pe care deţinutul să o poată
contesta.

Camerele de arest nu au fost prevăzute cu prize,
prin urmare deţinuţii nu pot avea în cameră televizor sau radio.
Lucrătorii arestului i-au asigurat pe reprezentanţii asociaţiei
că în clubul în curs de amenajare se va instala un televizor.
Arestaţii nu au altă ocupaţie în afara plimbării zilnice de
o oră şi a vizitelor şi telefoanelor. Asociaţia cere găsirea unor resurse financiare minime pentru
a monta prize în camerele de detenţie oferind astfel posibilitatea
arestaţilor de a-şi aduce televizoare (în cazul în care inspectoratul
nu ar avea, pentru moment, această posibilitate). 

Arestaţii nu primesc presa scrisă însă o
pot cumpăra din bani proprii prin intermediul agenţilor de
poliţie.

Arestul nu are serviciu medical propriu (exista însă
o cameră pentru infirmerie). Medicul care deserveşte inspectoratul de
poliţie vine şi în arest, atât la 
primirea arestaţilor cât şi la solicitarea acestora. La
intrarea în arest, fiecare persoană este examinată medical şi
trimisă să facă radiografii pulmonare, iar minorii fac examenul
VDRL (pentru sifilis) de curând venise un ordin ca examene pulmonare să
facă numai arestaţii suspectaţi de asemenea afecţiuni.  În caz de urgenţă se apelează
la spitale civile din oraş.

Arestaţii primeau vizita familiei într-un
spaţiu amenajat în interiorul inspectoratului de poliţie. Durata unei
vizite este în medie de 30 de minute. Arestatul Andrei Nicolae Drăgoi se
plângea că procurorul a interzis unor membri de familie să îl
viziteze. Vărul său i-a adus un pachet în data de 16 aprilie
2007  însă nu i s-a acordat dreptul
la vizită datorită interdicţiei impuse de procuror. Organul de
cercetare penală ar fi trebuit să-i comunice arestatului că nu
are dreptul a fi vizitat.  Andrei
Nicolae Drăgoi a mai sesizat şi că în ziua în care a fost
„condus” la sediul Poliţiei din Hunedoara (anterior emiterii
ordonanţei de reţinere), a fost ţinut, între orele 14:00 –
24:00, legat cu cătuşele de un scaun. APADOR-CH îşi exprimă
din nou preocuparea pentru modul în care sunt tratate persoanele private de libertate în perioada
aşa-numitei conduceri la sediu,
premergătoare introducerii în arestul poliţiei.

Judecătorul delegat de la peniteciarul din Bârcea
Mare se ocupă şi de arest (ultima oară venise cu o zi în
urmă ca să verifice cazierele judiciare ale arestaţilor ce urmau
să voteze la referendumul privind demiterea preşedintelui României).
În cazurile în care sunt folosite mijloacele de imobilizare împotriva
arestaţilor, personalul arestului îl înştiinţează pe
judecătorul delegat.. Niciunul dintre arestaţi nu îl cunoştea pe
judecătorul delegat al arestului şi nici modalitatea prin care putea
să i se adreseze.

Avocaţii se puteau întâlni cu deţinuţii
ori de cate ori doreau într-o încăpere special amenajată.

Concluziile şi recomandările asociaţiei
sunt incluse în raport.

Nicoleta
Popescu                                                                                            
Valerian Stan

Raspunsul IGPR in acest caz

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 27 aprilie 2007, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat
singurul arest din judeţul Argeş, situat în municipiul Piteşti.

In afara condiţiilor de detenţie ce vor fi prezentate mai jos,
APADOR-CH semnalează trei probleme: prima, valabilă pentru mai multe
aresturi – poate chiar toate – se referă la ezitările în aplicarea
Legii nr. 275/2006, în vigoare din octombrie 2006, care reglementează
regimul aplicat persoanelor private de libertate, inclusiv celor aflate în arestul poliţiei. In cazul acestora
din urmă, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA)
şi Ministerul Justiţiei (MJ) ar fi trebuit să elaboreze un regulament de aplicare a legii
separat de cel ce vizează executarea
pedepselor în penitenciare, aşa cum prevede chiar Legea nr. 275/2006.
Reprezentanţii asociaţiei au înţeles că un astfel de
regulament referitor la aresturi nu
există încă. Drept urmare, poliţiştii aplică noua
lege parţial, „după ureche”. De exemplu: arestul din Piteşti nu
este supravegheat de un judecător delegat, în vreme ce arestul din
Târgovişte apelează la judecătorul delegat de la Penitenciarul
Mărgineni, situat în apropiere. Diferenţa de interpretare decurge
tocmai din lipsa regulamentului comun al MIRA şi MJ care ar trebui să
precizeze clar dacă judecătorul delegat se ocupă doar de regimul executării
pedepselor sau şi de
condiţiile de deţinere a persoanelor necondamnateîncă. Un alt exemplu (care nu mai ţine de interpretarea Legii nr. 275/2006) este
folosirea în continuare a cătuşelor la scoaterea din arest a
deţinuţilor, indiferent de
destinaţie (spital, instanţă de judecată, parchet etc.)
cu toate că noua lege stipulează că se poate recurge la încătuşare  numai în anume situaţii; se transformă
astfel această formă de imobilizare din regulă în excepţie.  Chiar dacă nu au spus-o
direct, este limpede că poliţiştii au mari reţineri
faţă de renunţarea la cătuşe şi nu o vor face
decât dacă „vine ordin de sus”.

A doua problemă pe care APADOR-CH a constatat-o, deocamdată,
numai în arestul poliţiei din Piteşti este instalarea aparatelor video de supraveghere în fiecare cameră de
deţinere. APADOR-CH
consideră că această măsură reprezintă o încălcare gravă a dreptului la
protejarea vieţii intime a persoanelor reţinute sau aflate în
arest preventiv. Camerele video pot fi instalate pe coridoare şi,
chiar de dorit, în camerele de anchetă, dar în niciun caz în camerele de deţinere, grupuri sanitare sau
cabinete medicale. Cu menţiunea că fiecare cameră de
deţinere din acest arest este prevăzută cu sisteme de alarmare
vizuale şi sonore şi, prin urmare, instalarea aparaturii video nu poate fi justificată prin
eventuala invocare a „siguranţei” fizice a persoanelor
reţinute/deţinute, APADOR-CH
solicită Inspectoratului General al Poliţiei clarificări cu
privire la temeiul legal pe baza
căruia au fost instalate camerele video. Asociaţia cere şi
precizări cu privire la stocarea
şi utilizarea ulterioare ale imaginilor transmise din camerele de
deţinere.

A treia problemă este şi una ce preocupă APADOR-CH de ani
buni şi anume conducerea unei
persoane care nu are acte de identitate asupra sa şi care este
suspectă de comiterea unei infracţiuni la sediul poliţiei. Este
vorba despre o formă de privare de
libertate ce poate dura până la 24 de ore, chiar dacă este
prezentată de autorităţi ca „măsură
administrativă”. Asociaţia a insistat asupra
vulnerabilităţii persoanelor „conduse” care sunt, practic, lipsite de
orice drepturi (nu au contact cu familia şi un avocat, nu au acces la
medic, depind integral de bunăvoinţa poliţiştilor pentru a
merge la toaletă sau pentru un pahar cu apă etc.) Singurul lucru în
favoarea persoanei conduse este că, printr-o modificare a Codului de
procedură penală din 2003, durata
„conducerii”(până la 24 de ore) se scade din perioada reţinerii poliţieneşti (de 24
de ore). Unul din multele aspecte discutabile ale privării de
libertate sub forma „conducerii” este şi locul unde este ţinută persoana respectivă. Cu ani
în urmă, unele secţii de poliţie aveau o cameră „de
triere”, în fapt un fel de cuşcă cu gratii unde stăteau
persoanele „conduse”. Din ce au înţeles reprezentanţii
asociaţiei a rezultat că s-a renunţat la aceste spaţii
total improprii. Atunci unde sunt
ţinute aceste persoane, mai ales dacă sunt duse iniţial la un
post de poliţie dintr-o comună sau un orăşel?
Reprezentanţii APADOR-CH au găsit în arestul din Piteşti un
tânăr care a fost mai întâi „condus” la postul de poliţie din Ungheni,
unde a stat o zi întreagă într-o…. toaletă, ceea ce
echivalează cu tratament degradant. Apoi a fost dus la un alt post de
poliţie din Costeşti, unde a mai stat câteva ore şi, în
sfârşit, la arestul din Piteşti. Tânărul nu s-a plâns dar pentru
reprezentanţii asociaţiei este evident că el a avut parte de tratament
degradant, cel puţin la Ungheni.

In opinia asociaţiei, „conducerea” la sediul poliţiei ar trebui
desfiinţată pentru că este o formă de privare de libertate
ce nu asigură niciun drept persoanei în cauză. Dacă o
persoană este suspectă de săvârşirea unei infracţiuni,
ar trebui să se recurgă direct la reţinere, ceea ce presupune
prezenţa unui apărător, indicii temeinice etc. Toţi poliţiştii, inclusiv cei
din mediul rural trebuie să aibă pregătirea profesională
necesară pentru a şti exact în ce situaţii pot reţine o
persoană suspectă de comiterea unei infracţiuni. Si,
bineînţeles, fiecare poliţist este direct răspunzător
pentru luarea acestei măsuri.

Condiţii de
detenţie

Arestul are 9 camere de detenţie. La data vizitei, doar câteva erau
ocupate, având în vedere că în total erau numai zece deţinuţi,
toţi bărbaţi adulţi. Problema spaţiului de cazare nu
s-ar pune nici dacă toate locurile ar fi ocupate. In schimb, pe lângă
foarte discutabila măsură a instalării camerelor de supraveghere
video, deţinuţii sunt practic privaţi de lumină naturală. Arestul se află la subsol iar
ferestrele, sunt mici, plasate sus, la nivelul planşeului din curtea
inspectoratului şi acoperite cu obloane metalice găurite din loc în
loc. In aceste condiţii, lumina naturală este prea puţină
iar becurile stau aprinse toată ziua. Evident, singura soluţie este mutarea arestului din subsol.

Deţinuţii primesc ziare şi cărţi dar nu au aparate
de radio (arestul nu este dotat nici măcar cu difuzoare) şi cu atât
mai puţin, televizoare. In afara anchetelor şi vizitelor, singura lor
„activitate” se rezumă la plimbarea zilnică de 30-45 de minute într-o
curte complet goală, cu tavanul din gratii. Reprezentanţii APADOR-CH sugerează
instalarea unor aparate de forţă (măcar nişte bare metalice
fixe) sau chiar a unei biciclete statice, ultima sugestie fiind legată
şi de foarte bine dotata sală de forţă a
poliţiştilor („din banii propri” au precizat ei).

Un lucru bun este plasarea cutiei poştale – una „adevărată”,
nu o improvizaţie din lemn cum există în alte aresturi – în camera
ofiţerului de serviciu. Factorul poştal preia direct din cutie
corespondenţa deţinuţilor, dar scrisorile primite de ei sunt mai
întâi înregistrate la secretariatul inspectoratului şi apoi distribuite
destinatarilor pe bază de semnătură. Asimetria dintre predarea
şi primirea corespondenţei s-ar datora – spun poliţiştii –
dorinţei de a evita orice plângere ulterioară cu privire la eventuala
„dispariţie” a plicurilor venite din exterior. Din păcate, tot în
camera supraveghetorului este instalat şi unicul telefon public accesibil
persoanelor private de libertate. Este greu de crezut că
poliţiştii nu aud ce discută deţinutul, pentru că nu
există cabină (sau altă formă de izolare fonică) iar
camera este de dimensiuni reduse. In mod paradoxal, toată lumea este de
acord că trebuie respectată confidenţialitatea
corespondenţei scrise dar nimeni nu pare a fi preocupat de confidenţialitatea convorbirilor telefonice,
care fac parte tot din corespondenţă. Dacă s-ar înţelege acest lucru, atunci fie s-ar instala cabine
telefonice, fie s-ar monta telefonul într-o încăpere separată,
departe de urechile supraveghetorului.Fiecare
persoană din arest are dreptul să dea un telefon pe
săptămână (durata este de 10 – 15 minute) familiei, la care se
adaugă convorbirile nelimitate cu avocatul. Pentru fiecare apel este
nevoie de cerere şi aprobare. Tot pe bază de cerere şi aprobare
au loc şi vizitele săptămânale cu familia. Acestea, ca şi
vizitele nelimitate ale avocaţilor, se desfăşoară într-o
încăpere din arest, cu uşa deschisă şi supraveghetorul pe
coridor. Asociaţia are mari dubii că, în aceste condiţii, se
poate respecta confidenţialitatea discuţiilor. O soluţie simplă, propusă
de reprezentanţii asociaţiei, ar fi ca uşa să fie
prevăzută cu geam, asigurându-se astfel supravegherea vizuală
şi reducându-se suspiciunea de ascultare.

Prin reamenajarea arestului, fiecare cameră are propriul grup sanitar.
Este o îmbunătăţire substanţială faţă de
situaţia anterioară când deţinuţii depindeau de bunul plac
al supraveghetorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, fiind astfel
supuşi unui tratament degradant. Partea rea este că arestul nu are
obligaţia – şi prin urmare nici fondurile – de a asigura materiale
igienico-sanitare pentru deţinuţi, altele decât substanţe gen
„dero” şi, eventual, săpun. Celelalte produse şi obiecte strict
necesare – pastă şi periuţă de dinţi, pastă de
ras, hârtie igienică etc. – sunt fie cumpărate de deţinuţi
(dacă au bani), fie aduse de familie, fie, în cel mai rău caz,
procurate chiar de poliţişti din banii propri. Cum numărul
aresturilor din toată ţara, precum şi efectivele de
deţinuţi au scăzut constant în ultimii ani, asociaţia cere Inspectoratului General al Poliţiei şi
Ministerului Administraţiei şi Internelor să instituie
obligaţia pentru toate aresturile de a pune la dispoziţia persoanelor
private de libertate strictul necesar pentru asigurarea igienei individuale din
bugetul poliţiei. Această cerinţă este impusă
inclusiv prin „Regulile europene pentru penitenciare” (Recomandarea nr R (87) 3
a Comitetului de Minişti al Consiliului Europei) – Regula nr 20:
„Deţinuţii vor beneficia de toate articolele de toaletă care
sunt necesare sănătăţii şi curăţeniei”.

Mâncarea pentru deţinuţi este adusă de la Penitenciarul
Colibaşi. Lăsând la o parte calitatea hranei, asociaţia
aminteşte IGPR că în sistemul penitenciar a început deja externalizarea preparării şi
furnizării hranei pentru deţinuţi. In mod logic, acelaşi
lucru ar trebui să se întâmple şi în cazul aresturilor, ceea ce va
presupune creşterea substanţială a sumelor alocate pentru
hrană (potrivit informaţiilor asociaţiei, în momentul de
faţă alocaţia este de numai 4 lei pe zi pe persoană).

Se poate afirma că în arestul din Piteşti s-au luat măsuri
în direcţia îmbunătăţirii condiţiilor de
deţinere, lucru ce se reflectă şi în relaţia dintre
deţinuţi şi supraveghetori ce pare relativ destinsă.
Insă pentru a se putea respecta cu
adevărat drepturile omului este urgent nevoie de acel regulament comun cu
privire la aplicarea Legii nr. 275/2006 şi de mutarea arestului într-un
spaţiu corespunzător standardelor europene. Celelalte
constatări şi recomandări ale APADOR-CH sunt incluse în raport.

Manuela Stefănescu                                                                                            Valerian Stan

Raspunsul IGPR in acest caz

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Două
reprezentante ale APADOR-CH s-au întâlnit cu Tita Onţică şi fiul
său, Ninel Viorel Onţică pe data de 7 noiembrie 2006, în urma
plângerii acestora cu privire la rele tratamente aplicate celui de al doilea pe
durata reţinerii poliţieneşti din perioada 29-30 septembrie
2006.

Circumstanţele
reţinerii lui Ninel Viorel Onţică de către poliţie

Pe 29 septembrie
a.c., în jurul orei 21.00, un grup de aproximativ 15 poliţişti, unii
cu cagule, alţii fără, au oprit autoturismul condus de Ninel
Viorel Onţică la intrarea în Bucureşti din direcţia Arad.
In maşină se mai aflau trei bărbaţi. Toţi patru,
suspectaţi de comiterea unor furturi din apartamente din Arad şi Deva
pe 27 şi 28 septembrie, au fost daţi jos din maşină, trîntiţi
la pământ şi încătuşaţi, după care au fost
duşi la sediul DGPMB Poliţia sector 4, Serviciul de Investigaţii
Criminale. Potrivit încheierii nr.153/30 septembrie a.c. a Judecătoriei
sectorului 4, ordonanţa de reţinere a fost dată la ora 21.30. Or, Tita Onţică
a fost anunţată telefonic că fiul său se afla la
poliţie la ora 23.00 şi i s-a
cerut să vină cu un avocat. Mama a ajuns la sediul DGPMB pe la 1.00
noaptea iar avocatul,  mai târziu, ceea ce înseamnă că
ordonanţa de reţinere a fost emisă în absenţa
apărătorului, lucru nepermis de legea penală. Deoarece,
după ştiinţa asociaţiei, arestul DGPMB nu mai funcţionează, Onţică a fost dus în
arestul secţiei 14 Poliţie după ce a dat declaraţia
scrisă, ceea ce nu se putea întâmpla mai devreme de ora 2.30 a.m.Trebuie deci clarificate aspectele
legate de procedura reţinerii, locul unde s-a desfăşurat
cercetarea şi ora transferării la secţia 14 Poliţie. 

Ninel Viorel
Onţică are 32 de ani şi a fost dependent de heroină, fiind
internat în mai multe rânduri la spitalul Obregia, în perioada 1997 – 2001. De
atunci şi până în prezent, Onţică urmează un tratament
de substituire cu metadonă şi este posesorul unei „autorizaţii
pentru eliberarea de stupefiante” emise de Autoritatea de Sănătate
Publică Bucureşti. (Autorizaţia se emite tocmai pentru a
justifica, în faţa organelor de anchetă, deţinerea de astfel de
substanţe.)  Onţică
susţine că, printre obiectele confiscate la percheziţie şi
nereturnate, erau şi 50 de pastile de metadonă. Cu toate că le-a
arătat autorizaţia, poliţiştii au refuzat să i le dea
înapoi, nepermiţându-i nici să îşi ia doza zilnică
necesară. APADOR-CH consideră
că prin această măsură abuzivă anchetatorii se fac vinovaţi de tratament inuman.

Aspectul cel mai
grav priveşte metodele la care au
recurs poliţiştii respectivi pentru a-l face pe Onţică
să recunoască participarea la furturi. El a fost lovit în mod repetat în zona capului, a toracelui şi
membrelor (de altfel, certificatul medico-legal consemnează leziuni pe
aproape întreg corpul) şi obligat să stea în genunchi ore în şir,
până în jurul orei 2.00 – 2.30 noaptea când poliţiştii au
constatat că trebuia dus la spital . De ce? O eventuală stare de sevraj ar fi integral imputabilă
poliţiştilor, pentru că nu i-au permis să îşi ia
metadona deţinută legal. Iar dacă nu este vorba de sevraj, atunci este cu atât mai necesar să se
stabilească motivul prezentării la spitalul Obregia. Mama lui,
care aştepta pe coridor şi l-a văzut când a fost scos din camera
de anchetă, a declarat că fiul ei era „frânt”, nu se putea ţine
pe picioare şi avea un ochi vânăt. Potrivit victimei, la spital i
s-ar fi făcut o radiografie la rinichi şi un vaccin, ceea ce ar putea
conduce la concluzia că motivul prezentării sale la spital au fost
leziunile provocate de poliţişti. La revenirea în sediul
poliţiei, Ninel Viorel Onţică a dat prima declaraţie
scrisă, în prezenţa avocatului ales, după care a fost dus în
arestul secţiei 14 Poliţie. Pe 30 septembrie, în faţa
instanţei, a fost nevoie de doi poliţişti care să-l
sprijine pentru că nu se putea ţine pe picioare. Judecătoria
sectorului 4 a decis că nu se impunea emiterea unui mandat de arestare
preventivă şi a dispus punerea sa în libertate. Pe data de 2
octombrie, Onţică a fost examinat la Institutul Naţional de
Medicină Legală „Mina Minovici” şi i s-a eliberat certificatul
medico-legal cu numărul A2/6403/2.X.2006, care atestă numeroase
echimoze, tumefacţii şi excoriaţii, inclusiv la ambii genunchi.
De altfel, semnele mai erau încă vizibile la o lună  şi ceva de la reţinere. APADOR-CH consideră că tratamentul
aplicat de poliţiştii de la DGPMB – Poliţia sector 4 lui Ninel
Viorel Onţică echivalează cu tortura deoarece scopul a fost de a-l face să recunoască
faptele.

APADOR-CH
aminteşte că tortura, ca
şi tratamentele inumane sau degradante sunt interzise în mod expres în
România ca şi în  toate
ţările din Uniunea Europeană şi drastic sancţionate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 

Mai trebuie
precizat că Ninel Viorel Onţică nu are cazier şi nu a
mai fost interogat de poliţişti. In plus, el este pensionat medical
pentru „deficienţă funcţională accentuată”,
certificatul de încadrare în grad de handicap fiind nerevizuibil.

Ninel Viorel
Onţică nu ştie cum au fost trataţi ceilalţi trei
suspecţi pentru că au fost anchetaţi separat. Stie doar că
unul a primit mandat de arestare preventivă în instanţă, altul,
iniţial pus în libertate, ar fi fost arestat ulterior iar pentru cel de al
treilea, nu s-a cerut mandat.

Ninel Viorel
Onţică a înaintat plângeri cu privire la rele tratamente pe durata
reţinerii atât la parchet cât şi la poliţie.

Asociaţia a
cerut în scris (adresa nr.169/15 noiembrie 2006) IGPR să îi comunice
măsurile luate împotriva poliţiştilor de la DGPMB – Poliţia
sector 4, Serviciul de Investigaţii Criminale care l-au anchetat pe Ninel
Viorel Onţică pe 29-30 septembrie. IGPR a răspuns pe 18
decembrie 2006, (adresa nr.77.143) că „lucrarea a fost trimisă spre
competentă soluţionare la Direcţia Generală de Poliţie
a Municipiului Bucureşti – Serviciul de Inspecţie Internă.”

Deoarece DGPMB poate lua doar măsuri disciplinare, APADOR-CH
cere parchetului să considere acest raport drept sesizare şi să declanşeze cercetările ce se
impun în acest caz grav de încălcare a drepturilor fundamentale ale
omului.

Manuela
Stefănescu                                                 Nicoleta Popescu

Raspunsul IGPR in acest caz

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 20 iulie 2006,
două reprezenzante ale APADOR-CH au vizitat arestul secţiei 7
Poliţie. În prezent, este singurul arest din Bucureşti destinat
exclusiv femeilor.

1. Date generale

Datorită condiţiilor foarte proaste de deţinere, arestul
secţiei 7 Poliţie a fost închis în anul 1997 la cererea Comitetului
pentru Prevenirea Torturii. În urma reamenajării, arestul a fost redeschis
de aproximativ 3 luni. Cu o lună şi jumătate în urmă, un
tânăr inspector a preluat conducerea activităţii de cercetare
penală şi arestul. De asemenea, şeful arestului este
proaspăt angajat. Cele două numiri par a avea deja efecte benefice,
cel puţin sub aspectul moralului persoanelor private de libertate.

Secţiile de poliţie transferă în acest arest toate
persoanele de sex feminin care au fost reţinute pe raza municipiului
Bucureşti, pe baza unei ordonanţe de reţinere. Persoanele
reţinute sunt transportate, pentru a fi cercetate, ori de câte ori este
nevoie, fie la secţia de poliţie fie la parchetul unde se
instrumentează dosarul.

1.1. 
Examenul
medical

Persoana reţinută trebuie să fie examinată de un doctor
în maximum 24 de ore. Pentru toate aresturile din Bucureşti (18)
există un singur medic generalist, cu
cabinetul la Direcţia Generală a Poliţiei Municipiului
Bucureşti. Prin urmare, toate persoanele reţinute trebuie
transportate de la secţiile de poliţie la DGPMB şi înapoi în
aresturi. Apare astfel riscul examinării cu întârziere şi/sau în mod
superficial sau chiar al neexaminării reale a persoanelor
reţinute/arestate. În plus faţă de controlul medical general, arestatele
sunt supuse şi unui control ginecologic la policlinica MAI.

Mai trebuie precizat că femeile reţinute care sunt consumatoare
de droguri sunt trimise de medicul de la DGPMB la spitalul Obregia iar de
acolo, cu tratamentul prescris, la secţia 7 poliţie. Tratamentul se
bazează exclusiv pe calmante. Nu li se administrează, ca în
majoritatea ţărilor democratice metadonă, un substitut de drog care uşurează suferinţa celor aflate în
sevraj. Mai grav, două arestate (M.T. şi M.P.) au susţinut
că au fost interogate şi li s-au luat declaraţii când erau în
sevraj, deci în incapacitate fizică şi psihică. APADOR-CH pune
întrebarea ce valoare juridică pot
avea aceste declaraţii care sunt, cu siguranţă,
autoincriminatorii. Asociaţia consideră că persoanele
consumatoare de droguri ar trebui private de libertate numai dacă au comis o faptă penală şi nu pentru
simpla posesie, aşa cum pare a fi cazul uneia dintre arestate (M.P.)

2.     
Drepturile
persoanelor private de libertate

2.1.Corespondenţa şi convorbirile
telefonice

Dreptul la corespondenţă, aşa cum este el prevăzut de
Ordonanţa nr.56/2003, este respectat. Teoretic, nu există niciun
control la expediere, iar la primire plicurile sunt deschise de agenţi în
faţa deţinutelor pentru a verifica dacă conţin obiecte
interzise. Practic însă, procurorul
de caz este informat de întreaga corespondenţă atât la primire
cât şi la expediere! Aşa se explică faptul că un agent
colectează corespondenţa de expediat la primele ore ale
dimineţii, când normal ar fi ca arestatele însele să depună
plicurile în cutia instalată în curtea de plimbare (scoaterea la aer are
loc zilnic, spre prânz). Nici aşa nu ar exista siguranţa că
scrisorile arestatelor nu sunt înregistrate, pentru că cutia este din lemn
şi poate fi uşor deschisă. APADOR-CH
cere IGPR să instaleze în toate aresturile cutii poştale standard,
demonstrând astfel că instituţia respectă dreptul la
confidenţialitatea corespondenţei persoanelor private de libertate.  Pentru reprezentantele APADOR-CH a
rămas neclar de ce trebuie
să ştie procurorul de caz cu
cine şi când corespondează persoanei arestate şi, mai ales, dacă se cenzurează  corespondenţa.
Supravegherea corespondenţei se poate face numai pe baza autorizării emise de judecător pe o
perioadă de maximum 4 luni (iniţial o lună, urmată de cel
mult 3 prelungiri de câte o lună fiecare). Asociaţia
solicită ca procurorul de caz să fie informat cu privire la
corespondenţa persoanei arestate numai
dacă există autorizarea judecătorească.

Arestatele pot telefona familiilor o dată pe săptămâna
şi, nelimitat, avocaţilor. Pentru aceasta fac, de fiecare dată,
cerere scrisă în care precizează cu cine vor să vorbească
precum şi numerele de telefon pe care urmează să le apeleze.
Fiecare convorbire durează în medie 10-15 minute, sub stricta supraveghere
a unui poliţist. Uimitor este însă faptul că procurorul de caz trebuie să îşi
dea acordul pentru toate convorbirile telefonice cu familia! Este de
presupus că măsura nu este valabilă numai la secţia 7 ci în toate aresturile poliţiei, ceea ce
este inacceptabil. APADOR-CH precizează că regimul convorbirilor
telefonice este identic cu cel al
corespondenţei scrise şi, prin urmare, acestea ar trebui să fie nelimitate
şi necenzurate. Temerea poliţiştilor că o
persoană arestată ar putea contacta complici din afară pentru
influenţarea mersului anchetei este lipsită de logică, de vreme
ce exact acelaşi lucru poate fi făcut prin scrisori. În opinia asociaţiei este vorba doar de
mentalitatea depăşită a controlului total al anchetatorului
asupra arestatului. APADOR-CH cere
IGPR să aplice acelaşi regim pentru convorbirile telefonice ca
şi pentru corespondenţa scrisă. Singurele limitări
acceptabile se referă la numărul de posturi telefonice şi la
numărul solicitărilor din partea persoanelor private de libertate.

2.2.Discuţiile cu avocaţii

Persoana reţinută/arestată discută cu
apărătorul în camera anchetatorului, sub supravegherea acestuia (sau
a unui alt supraveghetor). Este, practic, imposibil ca anchetatorul sau
supraveghetorul să nu audă ce
se discută, ceea ce este inacceptabil pentru că se încalcă
principiul fundamental al confidenţialităţii,
parte esenţială a  dreptului la apărare. Alternativ, discuţiile
cu avocatţii pot avea loc în camera de primire a vizitelor.
Incăperea, foarte mică, este împărţită în două
printr-un zid prevăzut cu un fel de ghişeu. Nu există scaune
(s-ar aduce „dacă este nevoie”) ceea ce sporeşte inconfortul. In
„jumătatea” destinată avocaţilor s-a amplasat o
măsuţă, lipită de biroul supraveghetorului. Prin urmare,
acesta nu numai că aude tot ce se discută dar vede şi
eventualele note pe care şi le-ar face avocatul. APADOR-CH cere insistent
respectarea caracterului
confidenţial al discuţiilor dintre apărător şi
clientul său, indiferent de moment (conducere, reţinere, arestare)
şi de locul în care se desfăşoară.

3. Camerele de detenţie şi programul
zilnic

Arestul secţiei 7 este format din 4 camere de detenţie şi
anexe. Este situat la subsol, iar ferestrele sunt mici, la nivelul solului
şi prevăzute cu gratii şi plase dese de metal. Consecinţele
sunt lipsa  luminii naturale (becurile rămân aprinse 24 de ore din 24)
şi aerisirea defectuoasă,  ceea ce înseamnă nerespectarea
standardelor minime europene cu privire la condiţiile de detenţie. De dată recentă, a fost achiziţionată o instalaţie de
ventilaţie dar din lipsa personalului tehnic aceasta nu a fost încă montată.  Dar
chiar şi după punerea sa în funcţiune, va rămâne problema iluminatului
artificial pentru care nu există decât soluţia radicală a mutării arestului într-un
spaţiu adecvat.

La data vizitei, în arest se aflau 24 de persoane din care 4 erau deja
condamnate definitiv dar aveau afaceri judiciare şi deci trebuia
ţinute separat. Două dintre arestate erau minore, dar fuseseră
repartizate, din lipsa spaţiului, împreună cu două majore.
APADOR-CH consideră inacceptabilă această măsură
şi cere IGPR să respecte cu
sticteţe regula separării minorelor de adulte în arestul poliţiei. Una din minorele de la camera 1 s-a plâns de rele tratamente din partea
anchetatorilor de la secţiile 16 (unde s-ar fi făcut presiuni asupra
sa pentru a recunoaşte şi alte
fapte ) şi 22 (unde ar fi fost lovită cu palmele peste ceafă)
care efectuează cercetările. In plus, la ambele secţii i s-a
vorbit urât şi a fost întrebată „dacă este ţigancă”,
ca şi cum etnia ar avea vreo relevanţă pentru cercetarea
penală. De altfel şi alte arestate au spus că, pe durata
anchetelor, li se adresează cuvinte şi expresii insultătoare sau
jignitoare. APADOR-CH cere IGPR să
interzică acest gen de comportament necivilizat şi să-i
sancţioneze pe cei găsiţi vinovaţi. Umilirea persoanelor
private de libertate echivalează cu tratament
degradant.

La camera 3 erau 8 femei la 8 paturi. Cele mai multe, inclusiv M.P. şi
M.T. menţionate mai sus sunt cercetate pentru posesie şi/sau trafic
de droguri. Aceste persoane sunt supuse unui stress dublu; pe de o parte,
privarea de libertate, pe de cealaltă, consecinţele lipsirii de
droguri. Prin urmare, este necesar ca supraveghetorii să dea dovadă
de mai multă înţelegere faţă de ele, lucru ce pare a se
întâmpla la secţia 7 după numirea noilor şefi. APADOR-CH îşi exprimă
speranţa că IGPR va continua să angajeze în funcţii de
conducere  poliţişti tineri,
cu altă mentalitate şi altă educaţie.

Trebuie remarcat că, spre diferenţă de unele aresturi din
ţară, fiecare cameră are propriul grup sanitar (un WC, un
duş şi o chiuvetă cu apă caldă aproape permanent)
şi sistem de alarmare sonoră. Arestatele sunt astfel scutite de
umilinţa dependenţei de supraveghetori pentru satisfacerea nevoilor
fiziologice şi întreţinerea igienei corporale.

Mâncarea pentru arestate este adusă de la Penitenciarul Rahova şi
este de calitate cel puţin discutabilă.

Exerciţiul zilnic constă în plimbarea de 30-60 de minute, de luni
până vineri inclusiv, într-o curte goală, expusă privirilor
curioşilor din blocul de vizavi. Inspectorul şef adjunct se
gândeşte la soluţia acoperirii unei părţi din grilaj,
tocmai pentru a le feri pe arestate de priviri indiscrete. Se pare, însă,
că ele nu prea ar fi de acord pentru că li s-ar diminua bruma de
senzaţie de libertate pe care o au când ies în curte . Arestatele mai pot
citi ziare, cărţi (s-a amenajat chiar o mică bibliotecă)
şi asculta muzica difuzată prin staţie. In restul timpului nu
fac nimic, în afară de anchete şi eventual vizite. Cu toate acestea,
deşteptarea este la ora 6.30 dimineaţa. In opinia asociaţiei, un
orar strict s-ar impune doar pentru situaţiile în care persoanele sunt
scoase din arest.

Scoaterea din perimetrul de deţinere înseamnă, obligatoriu, încătuşarea arestatelor (cătuşele
se scot la prezentarea în faţa instanţei şi, posibil dar nu
obligatoriu, pe durata întâlnirilor cu avocaţii). Singurele arestate care nu sunt încătuşate sunt cele
care au peste 60 de ani, gravidele şi minorele până la 16 ani. APADOR-CH solicită ca
încătuşarea să se aplice selectiv, ţinând
cont numai de gradul de periculozitate al fiecărei arestate în parte.

Concluziile şi recomandările sunt incluse în raport.

Manuela Stefănescu                                                      Nicoleta
Popescu

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 30 iunie 2006, două reprezentante
ale APADOR-CH au vizitat arestul IPJ Ialomiţa (Slobozia). Este singurul
arest pentru întreg judeţul.

1. Proceduri privind “conducerea la sediul
poliţiei” şi reţinerea persoanelor

Conducerea
persoanelor la sediul poliţiei este o măsură
privativă de libertate, anterioară reţinerii şi poate dura
până la 24 de ore.(art.31 alin.1 din Legea 218/2002).Poliţia a susţinut mereu
că ar fi doar o măsură administrativă
care nu ar însemna privare de libertate. Din păcate, în 2002, când a
fost adoptată Legea 218 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române, Curtea Constituţională a avut aceeaşi
opinie. APADOR-CH a afirmat în mod repetat că orice persoană care nu poate părăsi un loc anume (în
cazul acesta, sediul poliţiei) când doreşte este privată de libertate. De altfel, acesta este şi
sensul definiţiei privării de libertate din Protocolul Opţional
la Convenţia ONU împotriva Torturii, document adoptat de Adunarea
Generală a ONU în decembrie 2002 şi semnat de România. Pe de
altă parte, una din modificările aduse Codului de procedură
penală în anul 2003 (art.144 alin.1) se referă la deducerea perioadei conducerii din durata reţinerii, măsură
legală şi constituţională de privare de libertate,
până la 24 de ore, fără mandat de arestare emis de un
judecător. In opinia asociaţiei, este o recunoaştere a
caracterului privativ de libertate al măsurii conducerii persoanei la
sediul poliţiei.

Pe durata
conducerii, persoana nu beneficiază
de niciuna din garanţiile prevăzute în cazul reţinerii (prezenţa unui avocat, ordonanţa de
reţinere cu menţionarea datei şi orei introducerii în arest,
control medical etc.). In fapt, este perioada în care s-au petrecut – şi,
foarte probabil, se mai petrec – cele mai multe abuzuri, în special în
localităţi mici şi în mediul rural.

In judeţul Ialomiţa,
funcţionează circa 55 de secţii/posturi de poliţie inclusiv
în comune şi un singur arest, cel din Slobozia. Reprezentantele
APADOR-CH au cerut detalii cu privire la traseul pe care l-ar parcurge o
persoană suspectată de comiterea unei infracţiuni, care
locuieşte într-un sat şi ar ajunge în arestul din Slobozia. Potrivit
celor spuse de comisarul şef Dascălu, adjunctul inspectorului
şef al IPJ Ialomiţa, procedurile ar fi următoarele: persoana
este invitată la sediul poliţiei din localitate, pentru
declaraţii. Ea poate accepta sau refuza. Dacă acceptă, va da
declaraţia fără a fi
asistată de un avocat, după care va pleca acasă. Nu a fost clar nici cât timp ar sta persoana
în sediu (strict cât să scrie declaraţia? Până la 24 de ore?), nici de câte ori s-ar putea repeta invitaţia şi nici ce se
întâmplă dacă persoana refuză constant să se prezinte la
sediul poliţiei (Este adusă cu forţa? Se transmite cazul
superiorului ierarhic?). 

Dacă sunt indicii temeinice de
săvârşirea unei fapte penale, persoana va fi “invitată” (sau condusă?) la sediul celei mai
apropiate secţii cu atribuţii în materie de cercetare penală. Din
nou, persoana dă declaraţii, tot
fără a fi asistată de un avocat. Neclarităţile
semnalate pentru prima fază ramân valabile (durată, repetarea
operaţiunii, reacţii la refuz).

In
sfârşit, urmează aducerea la arestul din Slobozia. Abia aici persoana
va avea dreptul la prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu.

APADOR-CH susţine că participarea avocatului este necesară
în toate fazele ce preced declanşarea urmăririi penale (acte
premergătoare, cercetare penală) dacă persoanei i se cer
declaraţii (scrise sau orale). Numai în acest fel se vor respecta cu
stricteţe dreptul la libertate, dreptul de a nu se autoincrimina, dreptul
la un proces echitabil.

IPJ
Ialomiţa a avut iniţiativa bună de a întocmi un formularîn care se precizează că
persoana reţinută a fost
informată asupra dreptului la apărare şi a dreptului de a nu da
declaraţii ce pot folosite împotriva sa. Formularul este semnat de
reprezentantul poliţiei, de persoana reţinută şi de
avocatul acesteia dar se întocmeşte
într-un singur exemplar care rămâne la dosar. Nu există nicio
explicaţie pentru faptul că nici persoana, nici avocatul nu primesc
un exemplar.

2. Dosarul de penitenciar

Dosarul de
penitenciar se întocmeşte de poliţie, în momentul reţinerii.
Titulatura este anacronică şi sugerează că persoana
reţinută este atât de clar vinovată încât va ajunge, cu
siguranţă, în penitenciar, ignorându-se complet prezumţia de nevinovăţie. Pe lângă schimbarea
denumirii (de exemplu: “dosar de poliţie”), APADOR-CH cere eliminarea
rubricii “naţionalitate” (etnie), irelevantă în cazul
infracţiunilor (“cetăţenia” este suficientă) şi care
poate fi sursa unor statistici eronate (în principal în cazul rromilor).

3. Arestul IPJ Ialomiţa

Comisarul şef Dascălu a informat
reprezentantele APADOR-CH că s-au aprobat planurile de reabilitare a
arestului dar că, bineînţeles, deocamdată nu sunt fonduri.

a)      Spaţii de
deţinere, efective

Arestul dispune de 11 camere, majoritatea dotate
cu câte patru paturi. Camerele sunt suficient de mari dar ferestrele
sunt mici, situate la mare înălţime şi se deschid numai pe
dinafară. Rezultatele erau căldura greu de suportat şi lipsa
ventilaţiei aerului.

La data vizitei, aici erau cazate 30 de persoane
din care 4 deţinute cu afaceri judiciare (penitenciarul din Slobozia nu
are secţie pentru femei. Prin urmare, deţinutele care au
procese pe rol sunt aduse în arestul IPJ). Un singur deţinut cu condamnare
definitivă fusese păstrat în arest pentru executarea pedepsei, el
fiind un fel de om de serviciu. Deşi condiţiile de detenţie din
sistemul penitenciar sunt mult mai bune, avantajul substanţial al
rămânerii în arestul poliţiei constă în “zile-câştig”,
adică numărul de zile ce se scade din pedeapsă (15
zile/lună în aresturi faţă de doar 7 în penitenciare).

Trei dintre
arestaţi erau minori dar, sub
pretextul că toţi erau implicaţi în aceeaşi cauză,
fuseseră repartizaţi separat în camere pentru adulţi! APADOR-CH
consideră inacceptabilă această măsură şi cere
IGPR să respecte cu stricteţe regula separării minorilor de
adulţi în aresturile poliţiei.  

b)     Igienă

Dacă spaţiile de cazare corespund normelor
europene în privinţa suprafeţei ce revine unei  persoane, nu acelaşi lucru se poate
afirma despre restul condiţiilor de detenţie.   Nicio cameră nu are WC şi,
cu atât mai puţin, chiuvetă sau duş. Deţinuţii sunt
duşi la  unicul grup sanitar (o
încăpere cu 3 duşuri, 2 chiuvete, 2 WC-uri şi un jgheab cu
robinete) după “program” (pe camere şi la anumite ore). Camerele de
deţinere sunt dotate cu sonerii iar personalul din arest (în total 13
agenţi care lucrează în ture pe sistemul din penitenciare – 12 ore cu
24 libere şi 12 cu 48 libere după serviciul de noapte) a
susţinut că răspunde prompt tuturor solicitărilor dinafara
“programului”. Insă femeile din arest au spus clar că nu mai sunt scoase din cameră
după ora 22.00 când se dă “stingerea”.

APADOR-CH consideră
că lipsa instalaţiilor sanitare din camerele de detenţie şi dependenţa de bunăvoinţa
personalului pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale persoanelor din arest echivalează cu tratament degradant, condamnat în mod ferm în toate documentele internaţionale şi
interne referitoare la drepturile omului.

Până la reabilitarea arestului (ceea
ce va dura) asociaţia cere ca
agenţii din arest să răspundă imediat, indiferent de
oră, tuturor solicitărilor deţinuţilor de a ieşi la
grupul sanitar.

Persoanele din
arest nu au dreptul să
ţină în camere o multitudine de obiecte. Unele (ascuţite,
tăioase, de împuns) sunt interzise de teama autoagresiunilor sau a
atacurilor la cadre. In opinia APADOR-CH, teama este exagerată şi a
dus la excese de genul interzicerea “bic-urilor” (aparate de ras de unică
folosinţă). Altele, cum ar
fi spay-urile sau detergenţii lichizi, au fost interzise în noiembrie 2005 (dispoziţia MAI nr. 988),
fiind considerate fie posibile “arme”, fie surse de intoxicare sau
otrăvire. Mecanismul adoptării acestor măsuri excesive
este simplu: dacă se petrece un incident izolat într-un arest (sau
penitenciar) în care un deţinut a folosit, de pildă, un tub de spray,
se emite imediat o dispoziţie prin care se interzice deţinerea
obiectului respectiv în întregul sistem,
sub pretextul siguranţei locului de deţinere. APADOR-CH
acceptă că măsurile de siguranţă sunt necesare într-un
loc de detenţie dar ele trebuie să menţină un echilibru
între prevenirea incidentelor şi asigurarea unui confort minim al
deţinuţilor. APADOR-CH cere MAI să revizuiască
dispoziţia nr. 988/2005 şi să limiteze lista obiectelor
interzise la cele cu adevărat periculoase.

c)      aplicarea
Ordonanţei nr. 56/2003 cu privire la drepturile deţinuţilor

Cu ceva
întârziere faţă de sistemul penitenciar, ordonanţa a fost
pusă parţial în aplicare şi în aresturile poliţiei.  Astfel, deţinuţii pot expedia o scrisoare în plic închis pe
săptămână (în progres faţă de regula
anterioară care dădea dreptul la o
carte poştală pe lună, dar cu încălcarea Ordonanţei
nr. 56 care prevede că dreptul la corespondenţă este nelimitat).
APADOR-CH cere renunţarea la limitarea corespondenţei.

Nu există
niciun control la expediere, iar la primire, deţinuţii
înşişi desfac plicurile şi arată agenţilor
conţinutul. Numai că singura cutie poştală este
montată înainte de intrarea în arest, aşa încât deţinuţii
trebuie să îşi strecoare mâna cu plicul de expediat prin grilaj.
Reprezentantele asociaţiei nu au înţeles cum se procedează
dacă deţinutul doreşte să expedieze un plic mai mare (de
pildă, la Curtea europeană): dă plicul unui agent? se deschide
grilajul? APADOR-CH sugerează mutarea cutiei poştale în interiorul
arestului.

Deţinuţii
pot telefona familiilor o dată pe săptămână şi,
nelimitat, avocaţilor. Fiecare convorbire durează maximum 10 minute.
Dar unicul telefon public este amplasat în prima cameră de acces în arest,
unde se află în permanenţă cel puţin un agent care, chiar
dacă nu este deloc interesat, tot aude ce vorbeşte deţinutul, inclusiv cu avocatul. Aceasta pe
lângă stricta supraveghere a formării numărului de telefon.
Explicaţia cadrelor a fost că se doreşte evitarea situaţiei
în care deţinutul ar telefona unui… complice, pentru a pune la cale ceva
care să împiedice defăşurarea anchetei! Poliţiştii par
a nu fi înţeles că dreptul la
inviolabilitatea corespondenţei acoperă şi convorbirile
telefonice. In plus, nimic nu îi împiedică pe deţinuţi
să-şi contacteze complicii prin scrisorile necenzurate! APADOR-CH
sugerează mutarea telefonului public într-un loc în care să se
respecte confidenţialitatea convorbirilor, eventual pe coridorul ce duce
la curţile de plimbare.

Dacă în
privinţa convorbirilor telefonice dintre deţinut şi avocat este
clar că nu se respectă
confidenţialitatea, lucrurile sunt mai încurcate când au loc
discuţii directe. Intâlnirile au loc, de obicei, în camera de vizite din
arest. Unii deţinuţi au confirmat cele afirmate de personal – agentul
stă în holişorul de la intrarea în cameră, cu uşa
deschisă, în aşa fel încât să vadă ce fac deţinutul şi avocatul dar să nu audă ce discută. Alţii
au spus că agentul stă în camera de vizite “mai la fereastră” de unde vede dar sigur şi aude! APADOR-CH
cere IGPR să precizeze în mod expres obligaţia agenţilor de a
sta la o distanţă care să permită numai supravegherea vizuală şi numai dacă avocatul solicită acest lucru. Pentru ca un proces
penal să fie echitabil şi corect este nevoie de respectarea cu
stricteţe a dreptului la
apărare care include confidenţialitatea discuţiilor dintre
deţinut şi avocat. Prin urmare, regula trebuie să garanteze
că aceste discuţii au loc fără niciun fel de supraveghere,
cu excepţia situaţiilor în care apărătorul însuşi o
solicită.

 Ordonanţa nr. 56 se aplică în materie de
pachete (4 pe lună, însumând 20 kg de alimente plus băuturile)
şi de vizite (tot 4 pe lună).

d)      lipsa
activităţilor

In arest nu
există televizoare şi aparate de radio. Deţinuţii au doar
dreptul de a-şi aduce radio-casetofoane, numai pe baterii şi numai cu
căşti. Reprezentantele APADOR-CH nu au văzut niciun ziar în
niciuna din camerele vizitate. Unicele “activităţi” ale persoanelor
din arest sunt plimbarea zilnică de 30 de minute (sunt două
curţi de plimbare cu gratii deasupra, cu aspect de cuşcă,
betonate integral şi complet goale) şi mersul la … grupul sanitar.
Se adaugă desigur anchetele şi deplasarea la instanţe (toţi
deţinuţii sunt încătuşaţi la scoaterea din arest). Insă, deşi în majoritate nu au nimic de făcut, deşteptarea se
dă la 5.30 – 6.00 dimineaţa după care stau în camerele neventilate cu micile “pauze” menţionate. In
opinia APADOR-CH, această stare de
inactivitate amplifică stressul datorat privării de libertate
şi  creşte vulnerabiltatea
arestaţilor, ceea ce, evident, “uşurează”munca anchetatorilor în detrimentul dreptului la un proces
corect şi echitabil.

Asociaţia
cere din nou ca, după emiterea mandatului de arestare de către un
judecător (după cele 24 de ore de reţinere) persoanele să
fie transferate imediat în sistemul penitenciar şi să nu mai
poată fi readuse în aresturile poliţiei sub pretextul continuării
anchetei. Aceasta presupune modificări ale Codului de procedură
penală dar şi ale Legii privind regimul executării pedepselor
(în prezent, tot Legea 23/1969 este în vigoare!) şi altor legi. Insă  presupune, mai înainte de orice, acordul de
principiu al MAI.

Un lucru bun
care trebuie semnalat este că, la controlul medical obligatoriu al
fiecărei persoane introduse în arest, medicul notează pe fişa
medicală dacă aceasta prezintă urme de violenţă.
Separat, persoana dă o declaraţie scrisă cu privire la circumstanţele
agresiunii. Numai că această declaraţie rămâne în arhiva arestului în loc să se anexeze la fişa
medicală care îl însoţeşte pe deţinut la orice transfer în
alt loc de detenţie. In opinia asociaţiei, cea mai bună
soluţie ar fi includerea în fişa medicală a unei rubrici
intitulate “persoana reţinută declară pe propria răspundere
……” în care, pe lângă urmele vizibile constatate de medic, să seconsemneze
şi declaraţiile persoanei cu privire la incidente anterioare.

Concluziile
şi recomandările asociaţiei sunt incluse în raport. In plus,
APADOR-CH cere IGPR să facă toate diligenţele pentru
obţinerea de fonduri necesare reabilitării arestului IPJ
Ialomiţa în regim de urgenţă.

Manuela
Stefănescu                                                       Adriana Dăgăliţă