Archive for category: Penitenciare

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

În ziua
de 3 iunie 2004, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat Serviciul
de Reintegrare Socială şi Supraveghere de pe lângă Tribunalul
Timiş (SRSS – Timiş), unde au purtat o discuţie cu patru dintre
consilierii de reinserţie socială şi supraveghere ai serviciului.

Aspecte
generale

SRSS –
Timiş funcţionează din luna septembrie a anului 2001, în baza
Ordonanţei Guvernului nr.92/29.08.2000, aprobată şi modificată
prin Legea nr.129/18.03.2002.

În statul
de personal al SRSS – Timiş există opt posturi de consilieri. Dintre
acestea numai şapte sunt ocupate, iar unul dintre cei şapte consilieri
este detaşat la un alt serviciu. Dintre cei şase consilieri care
lucrează efectiv în acest serviciu patru sunt asistenţi sociali,
la care se adaugă un jurist şi un psiholog.

Consilierii
Serviciului sunt ajutaţi de 10 studenţi de la asistenţă
socială aflaţi în practică şi de 4 voluntari. Voluntarii
trimit formulare la posibilii angajatori pentru un studiu iniţiat de
Serviciu. În plus, au realizat materiale pentru consilierea victimelor.

SRSS –
Timiş are la dispoziţie două camere, în ambele fiind instalate
birourile consilierilor. APADOR-CH subliniază necesitatea ca în timpul
întâlnirilor consilierilor cu clienţii serviciului să fie asigurată
confidenţialitatea discuţiilor. Această cerinţă trebuie
avută în vedere când se stabilesc respectivele întâlniri, astfel ca prezenţa
celorlalţi consilieri în încăpere să nu afecteze în vreun mod
desfăşurarea discuţiilor.

Dotarea
Serviciului constă în numai trei calculatoare pentru toţi cei şase
consilieri. Serviciul nu dispune de fax, copiator, linie directă de telefon
sau autoturism propriu. Pentru deplasările în judeţ este folosit
autoturism tribunalului, pentru care trebuie să telefoneze cu o zi înainte
la grefiera şefă. Pentru deplasările în municipiul Timişoara
consilierii folosesc transportul în comun, cheltuielile cu abonamentele urmând
a fi decontate de tribunal. Totuşi, consilierii Serviciului au afirmat
că abonamentele nu le-au mai fost decontate de la sfârşitul anului
2003.

Consilierii
Serviciului s-au plâns că nu au fost incluşi în proiecte-pilot desfăşurate
de Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din cadrul
Ministerului de Justiţie, că în anul 2004 nu au participat la nici
un curs de specializare şi că din luna iunie a anului 2003 nu s-a
mai organizat concurs de promovare în grad pentru consilierii din sistem.

Activitatea
SRSS – Timiş

2.1.      
Întocmirea de referate de evaluare

Conform
atribuţiilor legale, SRSS – Timiş acoperă instanţele din
judeţul Timiş, precum şi parchetele de pe lângă acestea.
Solicitări de referate de evaluare mai pot fi primite şi din partea
comisiilor de liberare din penitenciare şi de la consiliile profesorale
din centrele de re-educare.

De la
începutul activităţii, SRSS – Timiş a întocmit 348 de referate
de evaluare, dintre care un număr de 5-10 referate au fost la solicitarea
parchetelor din judeţ şi alte aproximativ 10 la solicitarea comisiei
de liberare condiţionată din Penitenciarul Arad şi a consiliului
profesoral de la Centrul de re-educare Găeşti. Dintre toate serviciile
vizitate de reprezentanţii APADOR-CH, acesta este primul care a primit
solicitări de referate de evaluare din partea parchetelor. În  cazul
celorlalte servicii vizitate, consilierii au argumentat lipsa solicitărilor
din partea organelor de cercetare penală datorită necesităţii
ca activitatea acestora din urmă să se desfăşoare cu celeritate.

Sursele
folosite de consilierii Serviciului în vederea întocmirii referatelor sunt,
după caz: persoana acestuia, dosarul penal, familia, şcoala/locul
de muncă, vecinii, poliţia. În ceea ce priveşte această
ultimă sursă, consilierii verifică informaţiile primite
şi la celelalte surse, pentru a evita riscul ca eventuale relaţii
conflictuale anterioare între poliţie şi persoana respectivă
să influenţeze informaţiile primite de Serviciu.

La momentul
vizitei, Serviciul avea în lucru cinci referate de evaluare.

2.2.     
Activitatea de supraveghere, consiliere şi asistenţă

De la
începutul activităţii SRSS – Timiş, consilierii acestuia au
deschis aproximativ 100 de dosare de supraveghere, în prezent fiind sub supraveghere
87 de persoane. În nici unul dintre aceste cazuri instanţa nu a impus
condamnatului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute
de art.863 alin.3 Cod penal, astfel încât Serviciul monitorizează
numai respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art.863
alin.1 Cod penal.

În 10
cazuri, consilierii Serviciului au sesizat instanţele de judecată
în vederea revocării măsurii, iar în trei dintre cazuri suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere a fost revocată, pentru neprezentarea
la termenul stabilit de instanţă, plecarea în străinătate
şi comiterea de alte fapte.

Foarte
puţine dintre persoanele condamnate pentru care executarea pedepsei a
fost suspendată sub supraveghere sunt minori (4-5 cazuri). La aceştia
se adaugă 3 minori care au fost supuşi măsurii educative a
libertăţii supravegheate. Consilierii au apreciat că instanţele
nu sunt deschise pentru a aplica minorilor asemenea pedepse alternative, care
nu presupun privarea de libertate.

Persoanele
aflate sub supraveghere sunt obligate să se prezinte la sediul SRSS –
Timiş la termenele stabilite de instanţă, de obicei, o dată
pe lună, în primele şase luni, iar după aceea o dată la
trei luni. Au existat şi cazuri în care instanţele au stabilit şi
termene de 2-3 luni.

Doar 8
persoane aflate sub supraveghere au solicitat şi asistenţă
din partea Serviciului: şcolarizare – 2 persoane; obţinerea unei
calificări profesionale – 4 persoane; găsirea unui loc de muncă
– 2 persoane.

SRSS –
Timiş derulează în parteneriat cu Penitenciarul Timişoara activităţi
de informare a deţinuţilor  privind posibilitatea de a contacta
Serviciul după punerea lor în libertatea şi includerea în programe
de consiliere vocaţională, în vederea ocupării unui loc de
muncă sau a continuării studiilor. Drept urmare, 8 persoane liberate
din Penitenciarul Timişoara au solicitat asistenţă post-penală,
pentru a primi sprijin pentru obţinerea actelor de identitate, pentru
urmarea unor cursuri de calificare, pentru obţinerea unui loc de muncă
sau a unui spaţiu de locuit. Până la data vizitei, Serviciul nu
încheiase încă un protocol de colaborare cu Centrul de re-educare Buziaş,
a cărui deschidere oficială avusese loc cu puţin timp în urmă.

Pentru
a asigura consilierea şi asistenţa celor care solicită acest
lucru, Serviciul a încheiat protocoale de colaborare cu Primăria Municipiului
Timişoara, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Timiş, Agenţia
Judeţeană pentru Formarea şi Ocuparea Forţei de Muncă
Timiş, Inspectoratul Şcolar Judeţean.

Pe baza
acestor protocoale, Serviciul facilitează înscrierea doritorilor la cursurile
de calificare organizate de Agenţia Judeţeană pentru ocuparea
Forţei de Muncă (pentru femei: operator confecţioner îmbrăcăminte,
operator confecţioner încălţăminte; pentru bărbaţi:
zidar, instalator, dulgher). Două persoane dintre cele asistate de Serviciu
au absolvit până în prezent aceste cursuri, însă au refuzat locurile
de muncă oferite datorită slabei salarizări. Cei care doresc
să reia cursurile şcolare, o pot face la Şcoala nr.14 din Timişoara.

2.3      
Colaborările cu instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale
de la nivel local

Consilierii
Serviciului au apreciat colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale
ca fiind destul de redusă. Serviciul are colaborări cu Centrul Metania,
cu Cantina socială Tabor, Institutul Intercultural ( proiect comun cu
Penitenciarul Timişoara şi Universitatea având ca obiect reintegrarea
socială a deţinuţilor liberaţi) şi cu Fundaţia
Româno-germană (cursuri de calificare, îmbrăcăminte pentru
cei fără posibilităţi materiale).

3                   
Concluzii

APADOR-CH
consideră că:

–        
Serviciul de Reintegrare Socială şi Supraveghere Timiş trebuie
să extindă cadrul colaborării cu Penitenciarul Timişoara
şi să se implice în pregătirea pentru liberare a deţinuţilor
sub mai multe aspecte. Simpla informare a acestora că au posibilitatea
de a se adresa Serviciului după liberare nu este suficientă. Serviciul
trebuie să fie parte activă în programele destinate unei mai uşoare
şi efective reinserţii sociale a persoanelor liberate;

–        
SRSS -Timiş trebuie să preia iniţiativa unei colaborări
cu noul centru de re-educare de la Buziaş în cadrul căreia să
desfăşoare activităţi specifice cu minorii. Faptul
că angajaţii Serviciului nici măcar nu au fost invitaţi
la deschiderea oficială a centrului denotă lipsă de interes
din partea acestuia din urmă în privinţa rolului pe care trebuie
să-l aibă Serviciul în activitatea curentă cu minorii. Această
lipsă de interes nu poate fi suplinită decât prin iniţiative
din partea Serviciului;

–        
SRSS – Timiş trebuie să promoveze activităţile pe care
le desfăşoară în temeiul legii la nivelul instanţelor
de judecată. Numărul de referate de evaluare întocmite de către
acest Serviciu apare ca redus în raport cu numărul consilierilor încadraţi.
De asemenea, numărul persoanelor aflate sub supravegherea Serviciului
este redus. Aceasta denotă o necunoaştere, din partea  instanţelor,
a posibilităţilor şi a cadrului în care pot  aplica pedepse
alternative, ce nu presupun privarea de libertate. Promovarea unor exemple
pozitive din activitatea Serviciului, care să demonstreze eficacitate
unor asemenea pedepse, ar putea fi de natură să arate instanţelor
de judecată că scopul pedepsei poate fi atins şi pe această
cale;

–        
Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din cadrul
Ministerului Justiţiei trebuie să acţioneze în sensul promovării
de către serviciile din subordine a posibilităţii ca şi
organele de cercetare penală să solicite întocmirea de referate
de evaluare. Motivaţiile invocate la nivelul altor servicii vizitate
de APADOR-CH, şi anume faptul că celeritatea impusă activităţilor
de cercetare penală exclude folosirea acestui instrument, sunt contrazise
de faptul că SRSS – Timiş a primit cereri şi realizat referate
de evaluare şi la solicitarea parchetelor;

–        
Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere din cadrul
Ministerului Justiţiei trebuie să asigure cadrul optim de desfăşurare
a activităţii serviciilor din subordine: dotarea cu echipamentele
necesare; încadrarea cu număr adecvat de consilieri, raportat la activitatea
fiecărui serviciu în parte; organizarea de cursuri de perfecţionare,
concursuri de promovare etc pentru consilieri. În lipsa acestora, activitatea
serviciilor poate fi grav perturbată, iar rolul pe care acestea trebuie
să îl aibă în reintegrarea socială a persoanelor care au comis
fapte penale nu poate fi atins.

Diana
Călinescu                                               

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Vizita şi-a
propus în principal să constate condiţiile de detenţie din secţia
pentru minori şi

să
verifice sesizările făcute de unii deţinuţi, prin scrisori
trimise asociaţiei, cu privire la condiţiile de detenţie din
secţia a III-a C (deţinuţi periculoşi, regim restrictiv,
izolare).

1. Aspecte
generale. Discuţia cu conducerea penitenciarului.

De la vizita
anterioară a reprezentanţilor APADOR-CH (din 14 martie 2002), în planul
de investiţii de la Penitenciarul Giurgiu a fost finalizat şi dat
în folosinţă încă un bloc de deţinere, iar cel de-al patrulea
este în curs de finalizare (conducerea penitenciarului preconizează că
acest lucru se va întâmpla în luna mai a acestui an). Nu au fost finalizate
lucrările la clădirea destinată clubului deţinuţilor
(un complex cu sală de spectacole, săli de mese etc.) şi cea
pentru atelierul de producţie. În conservare este şi clădirea
în care urmează să funcţioneze administraţia penitenciarului.
Datorită faptului că lucrările la clubul deţinuţilor
nu au fost finalizate, penitenciarul se confruntă cu un deficit de spaţii
pentru activităţi cultural-educative. Există pentru fiecare secţie
de deţinere câte o sală având destinaţia de club, dar acestea
sunt mici, pentru maxim 15-20 de persoane.

La data
vizitei, în Penitenciarul Giurgiu se aflau 1368 de deţinuţi, dintre
care 1332 bărbaţi (41 arestaţi preventiv, 52 cu condamnări
în primă instanţă şi 1229 condamnaţi definitiv) şi
36 femei (3 arestate preventiv, 3 cu condamnări în primă instanţă
şi 28 condamnate definitiv). Suprafaţa totală a spaţiilor
de deţinere era de 3128 m2, ceea ce înseamnă că, raportat
la recomandările CPT de a asigura un spaţiu vital de 4 m2/deţinut,
gradul de ocupare al penitenciarului era de 175%. Criteriile de separaţie
sunt în general respectate, în secţiile pentru bărbaţi fiind
organizate inclusiv camere separate pentru nefumători. La secţia de
femei aglomerarea era mai mare, ceea ce ducea la o nerespectare a criteriilor
de separaţie. Conducerea penitenciarului a precizat că această
deficienţă va fi remediată o dată cu darea în folosinţă
a celui de-al patrulea bloc de deţinere, unde va fi transferată secţia
de femei. Deţinuţii erau cazaţi în camere de 2 şi 6 locuri.
Din totalul de 1368 de deţinuţi, 12 erau minori (2 fete şi 10
băieţi).

La muncă
erau folosiţi 94 de deţinuţi, dintre care 22 în exterior, 23
la G.A.Z. şi 49 la deservire în interiorul unităţii. Din discuţia
cu comandantul unităţii penitenciare a reieşit că situaţia
economică precară din judeţ este principalul motiv pentru care
deţinuţii nu pot fi folosiţi la muncă. De asemenea, penitenciarul
nu dispune de o fermă proprie, abia la începutul anului 2003 fiind preluate
5 ha de teren de la o unitate militară de marină care s-a desfiinţat.
Pe acest teren se cultivă legume în perioada de vară. De asemenea,
sunt folosite şi terenurile din interiorul penitenciarului, la data vizitei
fiind amenjate câteva solarii pe un teren viran aflat în sectorul administrativ
al penitenciarului. Datorită faptului că penitenciarul nu dispune
de o fermă proprie, este obligat să achiziţioneze toate produsele
alimentare din comerţ (cu excepţia cărnii, care este adusă
de la Penitenciarul Pelendava), ceea ce implică costuri deosebit de ridicate.
Un alt aspect care duce la creşterea cheltuielilor materiale este încălzirea
pe bază de combustibil lichid, neexistând posibilitatea ca penitenciarul
să se racordeze la reţeaua naţională de gaze (nici oraşul
Giurgiu nu este racordat la magistrala de gaze). Din aceste motive, Penitenciarul
Giurgiu are constant datorii (la momentul vizitei acestea se ridicau la aproximativ
3 miliarde de lei), ceea ce îngreunează foarte mult activitatea şi
crează probleme în relaţia cu distribuitorii.

Pentru deţinuţii
consideraţi periculoşi, pentru cei cărora li s-a aplicat pedeapsa
cu izolarea şi cu "regim restrictiv", există o secţie
separată de deţinere (a III-a C). Pedeapsa cu izolarea se aplică
în cazurile de distrugere a bunurilor din cameră, uneori şi pentru
lovirea altor deţinuţi. După data de 1 ianuarie 2004, în unul
sau două cazuri deţinuţii au contestat măsurile dispuse
de comisia de disciplină, instanţele de judecată menţinând
pedeapsa aplicată de aceasta. În toate cazurile deţinuţii sunt
audiaţi de comisia de disciplină. La data vizitei în penitenciar,
nici un deţinut nu executa pedeapsa în "regim restrictiv", existând
o singură persoană sancţionată cu 10 zile izolare severă.
Din evidenţa rapoartelor de incident pe anul 2003 pusă la dispoziţie
de conducerea penitenciarului a rezultat că în acest an au fost întocmite
un număr de 259 de rapoarte de incident. Din analiza evidenţei a rezultat
că, în general, pedepsele aplicate sunt mustrarea şi retragerea dreptului
la pachet şi/sau vizită, iar pedeapsa cu izolarea (simplă sau
severă) se aplică, în general, pentru acte de violenţă,
automutilări, deţinerea de obiecte interzise, distrugeri. De asemenea,
în cursul anului 2003, sancţiunea executării pedepsei în regim restrictiv
a fost aplicată unui număr de 4 deţinuţi (câte 3 luni),
pentru că au ars cu ţigara, au tăiat şi violat un alt deţinut.
O metodă folosită de conducerea penitenciarului şi considerată
eficientă în cazurile de abateri disciplinare este şi discutarea în
colectiv, pentru "demitizarea" unor deţinuţi.

În privinţa
asigurării dreptului la corespondenţă au fost instalate un număr
de 3 cutii poştale fixe şi a fost înfiinţată o cutie poştală
mobilă, care este în general folosită pe secţia a III-a C şi
în cazul deţinuţilor care nu se pot deplasa. Conţinutul cutiilor
poştale este ridicat direct de către un lucrător poştal,
pentru a se asigura confidenţialitatea corespondenţei. Cu toate acestea,
deţinuţii care au acces numai la cutia poştală mobilă
şi-au exprimat îndoielile în privinţa siguranţei pe care aceasta
o asigură confidenţialităţii corespondenţei, scrisoriile
putând fi foarte uşor scoase din această cutie poştală.

Toţi
deţinuţii (arestaţi preventivi, minori, femei) sunt obligaţi
să poarte ţinuta penală în afara camerei de deţinere, cadrele
penitenciarului motivând că datorită lucrărilor de construcţii
aflate în curs, se evită astfel confundarea cu muncitorii şi se previne
o posbilă evadare.

În privinţa
cadrelor, la nivelul Penitenciarului Giurgiu există un deficit de personal,
care face imposibilă asigurarea celui de-al patrulea schimb. La compartimentul
cultural-educativ sunt încadraţi 3 educatori (dintre care un psiholog)
şi un preot. În mod evident acest număr este insuficient având în
vedere numărul deţinuţilor din penitenciar. Şi în privinţa
personalului medical penitenciarul se confruntă cu un deficit major, fiind
încadraţi nuami 2 medici generalişti şi un medic stomatolog.
În statul de personal există încă un post de medic generalist, însă
până în prezent acesta nu a fost ocupat din lipsa de solicitanţi.
Mai mult, unul dintre cei doi medici generalişti încadraţi este în
concediu post-natal de 2 ani, ceea ce înseamnă că, practic, un singur
medic generalist acordă asistenţă medicală întregului efectiv
din penitenciar. Datorită acestei situaţii, cunoscute la nivelul DGP,
pentru o perioadă de timp, cîte un medic de la penitenciarele Bucureşti-Jilava
şi Rahova acorda consultaţii medicale la Penitenciarul Giurgiu, câte
o zi pe săptămână. Cum acest sistem nu rezolva problema asistenţei
medicale şi nu s-a dovedit eficient, s-a renunţat la această
idee. În privinţa asistenţilor medicali, toate cele 12 posturi existente
în statul de personal sunt ocupate, însă 3 dintre aceştia se află
în concediu post-natal de 2 ani. Nici colaborarea cu Spitalul Judeţean
Giurgiu nu este dintre cele mai bune, acesta refuzând internarea deţinuţilor
cu probleme de sănătate. Conform celor spuse de comandantul unităţii,
cea mai lungă internare a unui deţinut în spitalul civil din oraş
a fost de o zi, fapt inexplicabil atât timp cât nu există nici piedici
de natură financiară, Casa OPSNAJ efectuând la zi plăţile
către spital. În cazurile în care deţinuţii sunt duşi la
spitalul din Giurgiu, acesta trimite bolnavii către spitalele penitenciare
Bucureşti – Jilava sau Rahova, în funcţie de afecţiuni.

2. Vizita
în penitenciar

2.1 Blocul
alimentar

Depozitul
de alimente era curat, aerisit şi toate produsele aflate aici erau în termenul
de garanţie. Carnea era păstrată într-o cameră frigorifică
nouă, modernă, care asigura în mod corespunzător păstrarea
alimentelor. Sala în care se prepara mâncarea pentru deţinuţi şi
cadre (la marmite) era în general în stare bună, beneficiind de aerisire,
totuşi din cauza aburului, exista un început de mucegai pe tavanul încăperii.

În ziua
vizitei meniul pentru deţinuţi a constat, dimineaţa, în ceai,
pâine, biscuiţi, margarină şi marmeladă. Pentru prânz se
preparau ciorbă de fasole cu slănină şi ghiveci de legume
cu carne, iar pentru seara urma să se prepare pilaf de orez cu carne. Cantitatea
de carne scoasă de la magazie pentru respectiva zi era de 92 kg carne de
porc, 2,9 kg carne de vită (pentru diabetici şi musulmani), 54 kg
de slănină şi 30 kg de subproduse de porc. Reprezentanţii
asociaţiei au putut constata că mâncarea arăta şi mirosea
bine, singura problema fiind proporţia dintre carne şi subproduse
din carne la felul al doilea. Deşi din documente reieşea că acest
raport, dintre carne şi subproduse, era de 3 la 1, în cazan păreau
a fi mai multe subproduse decât carne.

2.2 Secţia
I A

În camera
121 erau cazate 9 deţinute în 6 paturi. Din cauză că
secţia de femei este improvizată în cadrul secţiei I, există
o problemă de supraaglomerare la deţinutele femei. Cele 6 paturi suprapuse
erau instalate într-un spaţiu de aproximativ 15 m2, ceea ce
înseamnă că gradul de aglomerare al camerei era de 240% (calculat
la un spaţiu vital de 4 m2, conform recomandărilor CPT).
Camera dispunea de o sală de baie separată, cu duş, chiuvetă
şi toaletă. Deţinutele s-au plâns că nu primesc din partea
penitenciarului şi nici nu li se permite să aducă de acasă
cloramină în vederea dezinfectării continue a toaletei, cu toate că
aceasta se impune având în vedere că unele dintre deţinute suferă
de anumite boli venerice. Motivaţia pe care au primit-o atunci când li
s-a refuzat solicitarea a fost aceea că se evită astfel o posibilă
intoxicare voluntară a deţinutelor care au astfel la dispoziţie
o substanţă chimică toxică. Deţinutele au considerat
această motivaţie nesatisfăcătoare, atât timp cât li se
permite să primească de acasă alte substanţe chimice, cum
ar fi detergentul. Apă caldă pentru baie au la dispoziţie o dată
pe săptămână, aproximativ 35-40 de minute, timp total insuficient
pentru 9 persoane. Chiar şi în situaţia în care în cameră sunt
cazate mai puţine deţinute, la baia din camera lor sunt aduse şi
deţinutele cazate la camerele de 2 persoane, care nu sunt dotate cu duş
propriu. Pentru a asigura igiena zilnică a deţinutelor, acestora li
se permite să deţină fierbătoare electrice cu care să
îşi încălzească apă. La momentul vizitei, deţinutele
încălzeau apă într-un recipient improvizat dintr-o sticlă de
plastic. Plimbarea zilnică durează 30-45 de minute, într-o curte de
plimbare separată.

Deţinutele
s-au plâns că sunt obligate să poarte ţinuta penală tot
timpul în afara camerei, inclusiv în timpul vizitei, chiar şi când sunt
vizitate de copiii lori minori. O altă problemă legată de asemenea
vizite este că nu se permite vizita la masă, fapt carere are o influenţă
negativă asupra acestora. Vizitele sunt scurte, durând 20-25 de minute,
timp total insuficient pentru a menţine o relaţie bună cu familia,
în special cu copiii.

O altă
problemă indicată de deţinute este faptul că sunt încătuşate
atunci când sunt duse la instanţele de judecată, chiar şi cele
arestate prevenitv.

În cameră
există un receptor TV, adus de acasă de una dintre deţinute,
la care se pot recepţiona numai programele România 1 şi TVR2 cu ajutorul
unei antene colective la care este racordat televizorul. Ziarele pe care deţinutele
le primesc sunt Adevărul şi Independentul, o dată la două
zile, când sunt lăsate în cameră aproximativ 2 ore. Deţinutele
pot împrumuta cărţi de la bibliotecă, deşi titlurile existente
sunt puţin numeroase. O problemă ar fi că biblioteca nu dispune
de literatură juridică, nici măcar un exemplar al Codului civil
sau al Codului familiei, cărţi pe care deţinutele le-au apreciat
ca fiindu-le necesare. Deţinutele s-au plâns şi de lipsa activităţilor
cultural-educative, acestea fiind organizate foarte rar. Şi asistenţa
medicală a fost apreciată ca fiind foarte slabă. În privinţa
activităţilor pe care le pot desfăşura în cameră, deţinutele
au menţionat că le este interzisă folosirea andrelelor şi
croşetelor, indiferent de materialul din care sunt confecţionate.
Acestea pot fi folosite numai într-o cameră specială, unde deţinutele
pot fi supravegheate.

Cu toate
că au solicitat efectuarea de fotocopii din dosare, deţinutele au
fost refuzate cu motivaţia lipsei fondurilor alocate în acest scop. Copiile
pot fi realizate numai dacă deţinutele vin cu propria hârtie de copiator.

În camera
129 (identică cu camera 121) erau cazaţi 2 minori condamnaţi
definitiv. Exista un televizor adus de către unul dintre minori. Deoarece
au televizor în cameră, minorii nu sunt scoşi la club. Nu au activităţi
cultural-educative şi nici nu participă la vreun fel de cursuri de
aflabetizare, deşi unul dintre cei doi minori era analfabet. La vizite
sunt obligaţi să poarte ţinuta penală, iar la instanţă
sunt duşi în cătuşe, legaţi doi câte doi. Minorii primesc
fiecare, o dată pe lună, o lamă de unică folosinţă,
un săpun, pastă de ras şi de dinţi, hârtie igienică.
Plimbarea zilnică durează 45 de minute, în curtea de plimbare având
la dispoziţie aparate de sport. Nu există activităţi sportive
organizate.

În camera
130 (identică cu celelate două vizitate la aceeaşi secţie)
erau cazaţi alţi 2 minori condamnaţi defintiv. Deoarece nu au
un televizor propriu în cameră, sunt scoşi la club în fiecare zi între
orele 14 şi 17 pentru a urmări programele tv. Nici aceşti minori
nu au luat parte la nici o activitate cultural-educativă. Minorii sunt
obligaţi să meargă la vizite în hainele de penitenciar (în interiorul
penitenciarului ei pot să poarte hainele de acasă). Minorul I.F. (15
ani) a fost fotografiat şi au apărut informaţii despre el în
presă, fără acordul său, în perioada în care se afla în
arestul Poliţiei din Alexandria, ceea ce contravine “Regulilor de la Bejing”
cu privire la protecţia delincvenţilor juvenili.

2.3 Secţia 
a III-a C

Secţia
este destinată cazării deţinuţilor “cu grad sporit de periculozitate”,
pedepsiţi cu izolare severă şi regim restrictiv, precum şi
a celor condamnaţi la închisoare pe viaţă (aflaţi temporar
în unitate, având afaceri judiciare la instanţele din judeţul Giurgiu
sau din apropiere). Secţia dispune de curţi separate de plimbare,
sub forma unor cuşti pe acoperişul clădirii, ceea ce face imposibilă
organizarea oricăror activităţi sportive. Deţinuţii
sunt scoşi la plimbare în grupuri de câte 5-6, legaţi cu cătuşe.

La data
vizitei, aici se aflau 57 de persoane. Numărul deţinuţilor “periculoşi”
era de 34 (o parte dintre ei fuseseră transferaţi la Giurgiu, în timpul
ultimului an, de la penitenciarele Bucureşti-Rahova şi Bucureşti-Jilava
întrucât ar fi avut tentative de a produce revolte în cele două penitenciare
– aproximativ 15-20 de persoane în total).

Din discuţia
avută cu comandantul penitenciarului a reieşit că la “periculoşi”
sunt introduşi în principal deţinuţii care comit în mod repetat
abateri disciplinare, care sunt condamnaţi pentru fapte grave (omor, de
exemplu), care au de executat pedepse mari (închisoare pe viaţă sau
la 25 de ani), precum şi deţinuţii violenţi faţă
de colegi sau cadre. Comandantul penitenciarului a precizat că la „periculoşi”
nu sunt introduşi deţinuţii veniţi de la alte penitenciare
sau de la poliţie şi care au în dosare menţiunea că ar fi
periculoşi fără ca acestea să fie documentate corespunzător.

Reprezentanţii
APADOR-CH au constatat că în penitenciarul Giurgiu se folosesc lanţurile
ca mijloc de imobilizarea a deţinuţilor. Responsabilii unităţii
au explicat că această măsură a fost introdusă prin
Ordinul nr. 383 din 10 octombrie 2003 al Directorului general al DGP, prin care
s-a aprobat „Metodologia privind deţinuţii cu grad sporit de periculozitate”.
Potrivit Ordinului amintit, „Deţinuţilor din această categorie
li se aplică mijloace de imobilizare sigure pe timpul deplasării cu
mijloacele de transport la organele judiciare, spitale, policlinici sau alte
locuri din exteriorul locului de deţinere. La instanţele de judecată,
acestea se aplică şi în cazul deplasării de la camerele de arest
până în boxa amenajată în sala de şedinţe, precum şi
pe timpul desfăşurării procesului, informându-se despre aceasta
preşedintele completului în faţa căruia sunt prezentaţi.
Dacă acesta dispune scoaterea mijloacelor de imobilizare, se procedează
în consecinţă. În acelaşi mod se procedează şi în cazul
prezentării deţinuţilor la alte organe şi instituţii”.
Potrivit precizărilor conducerii penitenciarului, în urma acestui ordin,
DGP a achiziţionat şi distribuit penitenciarelor, inclusiv celui din
Giurgiu, lanţuri pentru imobilizarea deţinuţilor. Lanţurile
sunt metalice şi sensibil mai subţiri decât cele „clasice”. Ele sunt
de două tipuri: unul cu care deţinuţii sunt legaţi de mijloc
şi apoi de autovehiculul cu care sunt transportaţi iar celălalt
având două lanţuri, unul cu care deţinuţii sunt legaţi
de picioare iar unul care leagă lanţul de la picioare de cătuşele
de la mâini.

Reprezentanţii
APADOR-CH şi-au exprimat dezacordul total faţă de folosirea lanţurilor
împotriva deţinuţilor. Măsura este cu totul excesivă şi
inacceptabilă. Ea înseamnă, în principal, că un deţinut
care se află sub o escortă şi aşa severă (cum se stabileşte
prin acelaşi Ordin), mai este şi încătuşat la mâini şi
legat cu un lanţ la picioare şi cu unul de acesta şi de cătuşele
de la mâini. Practica reintrodusă prin Ordinul DGP este un pas înapoi cu
totul inacceptabil faţă de ceea ce se întâmpla în sistem până
la această măsură (folosirea lanţurilor fusese complet interzisă
în urmă cu trei ani). Măsura este contrară atât Regulilor europene
pentru penitenciare (Regula 39), cât şi Ansamblului de reguli minime ONU
pentru tratamentul deţinuţilor (Regula 33), ultimele reglementări
fiind  invocate în chiar expunerea de motive a „Metodologiei” care a fost aprobată
prin Ordinul DGP. De altfel, „Metodologia” nu vorbeşte nicăieri de
posibilitatea utilizării lanţurilor, ci doar a „mijloacelor de imobilizare
sigure” (ceea ce în accepţiunea normelor internaţionale citate înseamnă,
„cătuşe, cămăşi de forţă şi altele”,
însă în nici un caz lanţurile, care sunt interzise în mod explicit).

În
camera 442 (2 paturi suprapuse) se aflau deţinuţii Bobi Victor
Garcea şi Ilie Marian Laurenţiu Petre. Camera 442, la fel ca toate
celelalte ale secţiei a III-a C, era foarte strâmtă (la intrarea în
cameră exista un hol, la fel de îngust ca şi camera, iar între camera
propriu-zisă şi fereastră exista un spaţiu foarte mic; acest
spaţiu şi holul erau despărţite de cameră prin două
grilaje metalice, care la această cameră nu erau încuiate cu lacătul).
Suprafaţa camerei propriu-zise, având în jur de 4,5 mp, era sensibil mai
mică decât suprafaţa minimă recomandată de Comitetul pentru
Prevenirea Torturii (4 m2/deţinut).

Deşi
construite de curând, aceste camere sunt necorespunzătoare şi din
cauza faptului că WC-ul, de tip turcesc, precum şi chiuveta, sunt
situate în camere şi neseparate în vreun fel de acestea. Din cauză
că la unele camere grilajele dinspre ferestre sunt ţinute în permanenţă
încuiate, deţinuţii sunt nevoiţi să suporte mirosul rezultat
din satisfacerea nevoilor fiziologice. Mai mult, ei sunt obligaţi să
mănânce în apropierea WC-ului nefiind asigurat un minim de igienă
pentru servirea mesei.Deţinuţii nu au asigurată, astfel, nici
intimitatea necesară pe timpul satisfacerii nevoilor fiziologice. Din cauză
că în urmă cu aproximativ două luni deţinutul Iulian Ştefănescu
(o persoană cu probleme psihice serioase, care potrivit conducerii unităţii
ar fi încercat să se sinucidă) a distrus neonul din cameră, s-a
decis ca pe secţia a III-a C lumina să fie scoasă din camere
şi instalată pe hol. După această măsură, deţinuţii
au fost lipsiţi de lumină artificială în cameră. Atunci
când afară este întuneric, ei sunt nevoiţi să meargă pe
hol dacă vor să citească, să scrie sau să facă
orice altceva având nevoie de lumină. Situaţia este încă şi
mai dificilă pentru deţinuţii din camerele unde grilajul care
desparte camera de hol este ţinut încuiat. Măsura luată se dovedeşte
cu atât mai lipsită de sens în condiţiile în care în majoritatea camerelor
grilajele sunt ţinute descuiate iar deţinuţii au acces în hol,
unde ar putea să distrugă, dacă ar vrea, instalaţiile electrice
(după cum ar putea şi să se sinucidă prin electrocutare).
Reprezentanţii APADOR-CH au apreciat că nesepararea în vreun fel a
WC-ului de restul camerei şi lipsa luminii artificiale din camera propriu-zisă
constituie un tratament inuman şi degradant pentru deţinuţii
ţinuţi în aceste condiţii. Deţinutul Garcea a fost introdus
la periculoşi întrucât în iarna anului 2000, respectiv în primăvara
2001 s-ar fi manifestat „recalcitrant” la Penitenciarul Slobozia şi ar
fi agresat un deţinut la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Garcea venise
la Giurgiu în septembrie 2003 şi a fost introdus la „periculoşi” numai
peste circa patru luni. El a explicat reprezentanţilor asociaţiei
că aceasta s-a datorat exclusiv faptului că a refuzat să se tundă
(întrucât îşi îngrijea părul şi nu încălca în vreun fel
regulile de igienă personală şi colectivă). Garcea s-a mai
plâns că în februarie 2004 a fost bătut de subofiţerul George
Chiorsava. Deţinutul Petre, transferat la Giurgiu din data de 10 februarie
2004, nu ştia din ce cauză se afla la „periculoşi” (el bănuia
că ar fi fost vorba despre faptul că s-a autoagresat). Consultând
dosarul personal al deţinutului, reprezentanţii APADOR-CH au constatat
că acesta a fost categorisit „periculos” la Penitenciarul Pelendava, întrucât
un coleg al său ar fi spus cadrelor că Petre i-ar fi mărturisit
intenţia sa de a fugi de la locul de muncă. În dosar nu exista o documentare
credibilă a acuzaţiei care îi era adusă deţinutului. Cei
doi deţinuţi au apreciat că mâncarea este în general bună.
Baie fac o dată pe săptămână iar telefoane pot să dea
de patru ori pe lună. Din cauză că nu au posibilitatea să-şi
aducă un televizor de acasă, ei pot să se uite la televizor numai
două ore pe săptămână, fiind scoşi prin rotaţie
cu ceilalţi deţinuţi din secţie la clubul acesteia. Ziare
nu primesc, în schimb pot să citească cărţi de la bibliotecă.

În
camera 440, se afla deţinutul Iulian Ştefănescu (şi
în această cameră, arătând prin construcţie ca şi camera
442, existau tot 2 paturi suprapuse). Reprezentanţii APADOR-CH l-au găsit
pe Ştefănescu culcat în patul de jos, legat de ambele mâini, cu cătuşe,
de pat). Cadrele au explicat că această măsură era necesară
întrucât din cauza afecţiunilor psihice de care suferă deţinutul
se manifestă violent distrugând bunurile din cameră şi autoagresându-se
în mod repetat (mutarea instalaţiilor electrice din camere în hol s-a făcut
după ce Ştefănescu a distrus lampa de neon din camera sa). Reprezentanţii
asociaţiei au încercat să stea de vorbă cu Ştefănescu,
însă acesta a fost complet incoerent, neinteligibil şi lipsit de memorie
(părea a fi sub efectul unui sedativ puternic). Din dosarul personal al
deţinutului a rezultat că acesta are „tulburări de memorie şi
de personalitate de tip impulsiv şi antisocial”. El fusese internat la
secţia de psihiatrie a Spitalului penitenciar Bucureşti-Jilava în
martie şi august 2003 şi ianuarie-februarie 2004, însă de fiecare
dată a fost externat şi retrimis penitenciarului pentru a fi „ţinut
sub supraveghere” (unitatea nu are, însă, nici măcar un medic de specialitate)
. Ştefănescu se autoagresase în repetate rânduri. Potrivit relatărilor
cadrelor, într-una din situaţii el şi-a spintecat abdomenul, punând
în rană un fes pentru ca intestinele să nu-i iasă afară.
Deţinutul avea de executat o pedeapsă de 6 ani de închisoare pentru
„tâlhărie” (furase două păsări din curtea cuiva şi
îl lovise pe proprietar în momentul în care acesta în prinsese asupra faptului).
Reprezentanţii APADOR-CH au rămas cu impresia că Ştefănescu
suferea de grave afecţiuni psihice şi că locul lui nu era într-un
penitenciar ci într-o instituţie spitalicească de profil. Penitenciarul
făcuse demersuri în vederea întreruperii executării pedepsei deţinutului
din motive medicale. Chiar şi în condiţiile în care Iulian Ştefănescu
suferă de afecţiuni psihice care impun imobilizarea sa, reprezentanţii
APADOR-CH consideră total inacceptabil modul în care l-au gasit imobilizat
de acesta. Folosirea cătuşelor nu poate fi acceptată, existând
şi alte metode de imobilizare, adecvate stării psihice a deţinutului,
cum ar fi folosirea unro benzi elastice. De asemenea, reprezentanţii asociaţiei
consideră inacceptabil faptul că Iulian Ştefănescu era ţinut
într-o cameră destinată deţinuţilor periculoşi în loc
să fie ţinut sub supraveghere medicală la infirmerie.

În
camera 431 se afla deţinutul Iulian Fentzel. Şi această
cameră avea 2 paturi iar prin construcţie arăta precum cele vizitate
anterior (la momentul vizitei în cameră era foarte frig). Fentzel se afla
la „periculoşi” de 10 luni de zile şi de tot atât timp el era ţinut
singur în cameră (inclusiv la plimbare era scos singur). În afară
de plimbarea zilnică, de luni până duminică, în jur de 45 de
minute, şi de circa două ore când este scos la club la televizor,
deţinutul nu avea absolut nici o altă activitate. El ştia că
se află în acest regim de detenţie din cauză că îi învăţa
pe deţinuţi care le sunt drepturile şi cum şi cui pot să
se plângă dacă acestea le sunt încălcate. Din dosarul deţinutului
rezultă că Penitenciarul Jilava, de unde fusese transferat la Giurgiu,
menţionase în adresa de transfer că acesta ar fi fost „unul din promotorii
revoltei din 1997 şi totodată predispus la iniţierea de acte
de nesupunere sau dezordine în rândul efectivelor de deţinuţi”. Acesta
era singurul document din dosarul de penitenciar care ar fi putut justifica
deţinerea lui Iulian Fentzel ca "periculos", neexistând nici
un proces-verbal de încadrare a acestuia în categoria respectivă.Deţinutul
are cunoştinţe juridice evident superioare colegilor lui şi îşi
asumă faptul că atunci când are posibilitatea le spune deţinuţilor
ce drepturi au şi cum pot să procedeze în cazul în care aceste drepturi
nu le sunt respectate. Reprezentanţii APADOR-CH au apreciat pe de o parte
că acuzele aduse deţinutului de penitenciarul Jilava nu sunt justificate
(Fentzel nu a suferit vreo condamnare pentru că ar fi fost „promotor al
revoltei din 1997”) iar pe de altă parte faptul că el le spune colegilor
săi ce drepturi legale au şi pe ce căi şi le pot apăra
(inclusiv plângându-se unor instituţii guvernamentale sau neguvernamentale)
nu poate fi considerat o instigare la dezordine şi nesupunere. Prin urmare,
introducerea acestuia în categoria deţinuţilor „periculoşi” şi
izolarea lui de ceilalţi deţinuţi, pentru un timp atât de lung
este nejustificată şi complet excesivă. Fentzel este unul din
deţinuţii în camera căruia grilajul către fereastră
este încuiat, fapt care face imposibilă aerisirea camerei inclusiv atunci
când deţinutul îşi face nevoile fiziologice. La instanţa de judecată
deţinutul este dus cu cătuşe la mâini, cu lanţuri la picioare
şi între acestea şi cătuşele de la mâini. Datorită
acestui mod de imobilizare, pe timpul transportului se loveşte de pereţii
dubei şi cade la orice frână sau schimbare bruscă de direcţie.El
era indignat şi de faptul că personalul îi cere inclusiv să-şi
suflece ciorapii şi să-şi pună lanţurile direct pe
glezne. Sunt cazuri, a mai relatat el, în care deţinuţii, încătuşaţi
şi legaţi astfel cu lanţuri, sunt nevoiţi să-şi
aducă aproape în genunchi, la camere, pachetele pe care le primesc de la
familii la sectorul vizite. Pentru că în data de 14 decembrie 2003 a fost
bătut de militarii din echipa de intervenţii, Fentzel s-a plâns Parchetului
militar.

Camera
422 era destinată executării pedepsei cu izolarea severă.
Existau două paturi metalice, cu blaturi din PFL, la ora vizitei fără
cazarmament şi lenjerie (acestea sunt ridicate de la deşteptare şi
până la stingere). WC-ul (turcesc) şi chiuveta erau şi aici neseparate
prin nimic de restul camerei, iar fereastra nu putea fi deschisă pentru
că grilajul dinspre ea era ţinut mereu încuiat. În cameră era
foarte frig. Deţinutul Cristian Florin Bojan, singurul în cameră,
executa o pedeapsă cu izolarea de 10 zile pentru că la percheziţie
fusese găsit asupra sa un cuţit. La plimbare el ieşea zilnic,
de luni până duminică, în jur de 45 de minute. Nu primea ziare şi
nu putea să dea telefon (în schimb ar fi putut să primescă scrisori).
Bojan a apreciat că mâncarea este în general bună.

În camera
418 (2 paturi) se aflau deţinuţii George Adrian Dane şi
Zamfir Haimana. Grupul sanitar era asemeni celorlalte camere. Exista un televizor
adus de deţinuţi de acasă. Deţinuţii puteau să
dea patru telefoane pe lună. Plimbarea zilnică dura circa 45 – 60
de minute. În afara acestui program, deţinuţii nu mai aveau nici o
altă activitate. Dane a precizat că a fost transferat la Giurgiu de
la Bucureşti-Jilava, la 1 februarie 2003, doar pentru că „şi-a
cerut drepturile” şi că este ţinut nejustificat la „periculoşi”.
El s-a plâns că în septembrie 2003 militarii din grupa de intervenţie
l-au agresat şi s-au urcat cu picioarele pe el. Un alt incident cu aceeaşi
grupă de intervenţie a avut pe 17 martie 2004, când a fost izbit de
o uşă pentru că ceruse să nu mai fie jignit şi „să
fie tratat ca un om”. Zamfir Haimana se afla temporar la Giurgiu, avea afaceri
judiciare aici. La Poarta Albă, de unde fusese adus, a fost introdus în
categoria deţinuţilor „periculoşi” în urma unei înscenări
din care rezulta că el ar fi scris un bileţel prin care îşi anunţa
intenţia de a se sinucide. Deţinuţii pot să poarte hainele
de acasă numai în camere, în rest ei fiind obligaţi să se îmbrace
în ţinuta de penitenciar. O doleanţă a lor era să poată
să se uite la televizor şi după ora 22.30 (din cauza totalei
inactivităţi de peste zi, ei adorm foarte greu).

Şi
în camera 416 se aflau tot 2 deţinuţi, Ştefan Răducanu
şi Alexandru Vasile. Primul era foarte nemulţumit de comportamentul
cadrelor faţă de el – a fost bătut de „mascaţi” şi
jignit iar cabinetul medical nu-i acordă îngrijirea medicală de care
are nevoie. El a precizat că suferă de rinichi („urinează sânge”)
şi că în 11 noiembrie 2003 a înghiţit o lingură, fără
că de atunci să i se dea vreo îngrijire. Deţinutul avea extrem
de multe urme de autoagresiune (îşi tăiase inclusiv părţi
din pavilioanele urechilor), iar pentru reprezentanţii APADOR-CH a fost
evident că acesta avea şi o anumită problemă de ordin psihic.
Răducanu a spus că spre deosebire de Giurgiu, a fost tratat foarte
bine la Penitenciarul Tulcea şi la Spitalul penitenciar Bucureşti-Jilava.
El a cerut insistent să fie mutat de la Giugiu oriunde altundeva. Alexandru
Vasile s-a plâns şi el că este bolnav de rinichi şi că urinează
sânge şi că nu primeşte tratamentul de care are nevoie. Deţinutul
a afirmat că el ştie că ar avea şi TBC şi că este
ţinut în această secţie unde ar putea să îmbolnăvească
şi alţi deţinuţi. Interesându-se la cabinetul medical, reprezentanţilor
APADOR-CH li s-a spus că Vasile nu are TBC ci bronşită cronică
tabagică. Deţinuţii sunt scoşi zilnic la plimbare, în cătuşe,
pentru circa 45 de minute. Baie se face o dată pe săptămână.

În camera
458 era cazat deţinutul Viorel Cucu. Camera avea 2 paturi şi
arăta la fel ca şi celelalte, inclusiv grupul sanitar (nici aici fereastra
nu putea fi deschisă întrucât grilajul dinspre ea era încuiat în permanenţă).
Deţinutul se afla la „periculoşi” de circa 8 luni, pentru numeroase
rapoarte de incident, fără a fi introdus şi formal în această
categorie. El fusese transferat de la Penitenciarul Bucureşti-Jilava, unde
i se făcuseră 14 sau 15 rapoarte de incident. Cucu a afirmat că
la Penitenciarul Jilava a fost tratat cu ostilitate pentru că „era incomod
cerând să-i fie respectate drepturile şi plângându-se atunci când
acest lucru nu se întâmpla”  Responsabilii unităţii au explicat că
nu l-au introdus şi oficial la „periculoşi” vrând „să-i mai dea
o şansă”, pentru ca acesta „să nu rămână cu stigmatul
de periculos în dosar”. Reprezentanţii asociaţiei au apreciat că
o asemenea situaţie este complet nefirească întrucât chiar dacă
nu este „stigmatizat” drept „periculos”, Cucu suportă de 8 luni consecinţele
introducerii, de fapt, în categoria deţinuţilor „periculoşi”
– izolare, ieşirea în cătuşe la plimbare şi în lanţuri
la instanţe etc. În plus, "stigmatul" respectiv putea fi eliminat
printr-o ulterioară declasificare a deţinutului, în măsura în
care comportamentul acestuia s-ar fi modificat. Din cele 8 luni de când este
la „periculoşi”, Cucu a fost ţinut singur în cameră cam 7 luni,
cu toate că timp de 6 luni nu a fost pedepsit niciodată disciplinar.
În urmă cu câteva luni, deţinutului i s-a spus că poate să
doteze sala de sport a secţiei cu echipamentul necesar pentru culturism
şi alte exerciţii fizice şi că, astfel dotată, sala
respectivă va putea fi folosită de deţinuţi. Întrucât are
o situaţie materială mai bună, familia deţinutului a procurat
echipamentul respectiv, care a costat în jur de 1.200 de dolari, şi a dotat
sala de sport cu el. De echipamentul adus de Cucu aveau să se folosească,
însă, numai cadrele, ceea ce l-a făcut pe deţinut să ceară
să-i fie dat înapoi echipamentul. Deşi unul din responsabilii penitenciarului
a afirmat că la sală mai mergeau şi deţinuţi, faptul
acesta nu s-a confirmat în nici una din discuţiile pe care reprezentanţii
asociaţiei le-au avut cu deţinuţii din secţie. Deţinutul
s-a plâns că mâncarea este proastă şi că nu se organizează
nici o activitate cultural-educativă. De asemenea el a afirmat că
în zilele de 9 şi 16 martie 2004 comandantul unităţii nu i-a
aprobat să primescă vizita unor veri de-ai săi, ceea ce în opinia
reprezentanţilor asociaţiei este nefiresc, în mod normal deţinuţii
trebuind să decidă ei singuri de cine vor să fie vizitaţi,
în limita numărului de vizite la care prin lege au dreptul. Telefoane pot
fi date de 4 ori pe lună iar baie se face săptămânal. Cucu s-a
plâns că lenjeria i se spală numai o dată la 2 – 3 săptămâni.
El a mai reclamat şi faptul că a existat o situaţie în care a
dat la spălat lenjeria de corp de acasă şi nu a mai primit-o
înapoi.

3. Concluzii

1.     
APADOR-CH solicită DGP să revină de îndată asupra deciziei
de folosire a lanţurilor ca mijloc de imobilizare a deţinuţilor.
Reintroducerea lanţurilor este un pas înapoi cu totul regretabil şi
inacceptabil făcut la nivelul sistemului penitenciar românesc. Solicitarea
asociaţiei se bazează în primul rând pe faptul că folosirea
lanţurilor este interzisă în mod categoric atât prin Normele europene
în materie penitenciară cât şi Ansamblului de reguli minime ONU pentru
tratamentul deţinuţilor. Odată cu retragerea lanţurilor
pe care le-a distribuit unităţilor din subordine, este necesar ca
DGP să completeze “Normele metodologice privind deţinuţii cu
grad sporit de periculozitate” cu precizarea că în categoria “mijloacelor
de imobilizare sigure”, nu sunt incluse lanţurile.

2.     
APADOR-CH apreciază că la nivelul conducerii penitenciarului există
preocupare pentru asigurarea drepturilor de hrănire, echipare, la corespondenţă,
vizite şi pachete ale deţinuţilor. Din cauză că nu
are GAZ, unitatea se confruntă cu dificultăţi în plus faţă
de alte penitenciare, în sensul că în afara necesarului de carne (acoperit
prin Penitenciarul Pelendava), toate celelalte produse alimentare sunt aprovizionate
de pe piaţă. Este necesar ca DGP să susţină în continuare
conducerea unităţii în vederea achitării în întregime a datoriilor
faţă de furnizorii de produse alimentare. Este de asemenea necesar
ca DGP să aloce resursele necesare finalizării lucrărilor de
construcţie la noul pavilion de detenţie.

3.     
APADOR-CH apreciază că la nivelul conducerii unităţii există,
în privinţa deţinuţilor consideraţi “periculoşi”, o
practică excesivă şi generatoare de tensiuni serioase în rândul
deţinuţilor. Este în mod evident excesivă categorisirea ca “periculoşi”,
şi tratarea ca atare, a deţinuţilor care cer să le fie respectate
drepturile pe care le au iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă
se plâng – în temeiul dreptului constituţional la petiţionare – unor
instituţii guvernamentale ori neguvernamentale. Asociaţia consideră
că în acelaşi mod trebuie tratate inclusiv cazurile în care unii deţinuţi,
având un grad de pregătire mai ridicat, îi învaţă şi pe
colegii lor cum trebuie să procedeze pentru a obţine drepturile pe
care le au. Opinia unor cadre, inclusiv a comandantului unităţii, 
potrivit căreia asemenea deţinuţi sunt “instigatori” este complet
greşită şi plină de consecinţe, inclusiv sub aspectul
unei permanente stări de tensiune între personal şi deţinuţi.
Asociaţia solicită conducerii penitenciarului să adopte măsurile
care se impun ca situaţia din cadrul secţiei a III-a C – o adevărată
secţie “disciplinară” – să intre cât mai curând posibil în normal,
în sensul celor enunţate mai sus.

4.     
În privinţa condiţiilor din secţia a III-a C, asociaţia
consideră că este necesar să si intervină, inclusiv prin
reamenajarea camerelor, pentru ca deţinuţii cazaţi aici care
nu sunt pedepsiţi cu izolare severă sau regim restrictiv să beneficieze
de condiţii de cazare şi de tratament adecvate. Spaţiile extrem
de înguste, WC-ul în cameră, imposibilitatea aerisirii camerelor prin deschiderea
ferestrelor, neiluminarea artificială a camerelor pe timpul nopţii
sunt, în opinia asociaţei, elemente ale unui tratament inuman şi degradant.   

5.     
APADOR-CH consideră că se impune ca la nivelul conducerii unităţii
să fie analizate plângerile pe care mai ales deţinuţii de pe
secţia a III-a C le-au formulat şi să fie luate  măsurile
necesare pentru remedierea celor semnalate. Ocuparea timpului deţinuţilor
constituie şi ea o problemă serioasă care trebuie rezolvată
la nivelul acestei secţii, unde nu există nici un educator. De altfel,
lipsa activităţilor cultural-educative a fostacuzată de toţi
deţinuţii cu care reprezentanţii asociaţiei au stat de vorbă.
Lipsa spaţiilor adecvate invocate de către conducerea penitenciarului
ar trebui compensată prin activitatea educatorilor. În acest sens se impune
o suplimentare a personalului compartimentului specializat, numărul de
3 educatori pentru aproape 1400 de deţinuţi fiind în mod evident insuficient.

6.     
APADOR-CH consideră că lipsa oricăror activităţi destinate
minorilor este de asemenea foarte gravă. Pentru aceştia ar trebui
organizate şi cursuri şcolare, mai ales pentru cei analfabeţi.

7.     
Este imperios necesară rezolvarea cât mai rapidă a deficitului de
medici cu care se confruntă unitatea.

8.     
În vederea menţinerii unei relaţii bune cu copii minori, pentru deţinutele
femei este necesar să se organizeze vorbitoare la masă, la care acestea
să participe în ţinută civilă şi nu în ţinuta
de penitenciar.

9.     
APADOR-CH solicită din nou conducerii DGP să intervină pentru
a interzice agresarea deţinuţilor de către militarii grupelor
de intervenţie din penitenciare.

Diana Călinescu                                                                       
Valerian Stan

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

În ziua de
4 februarie 2004, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat Serviciul
de reintegrare socială şi supraveghere de pe lângă Tribunalul
Bacău (SRSS – Bacău), unde au purtat o discuţie cu şeful
serviciului, precum şi cu doi consilieri de reintegrare socială
şi supraveghere.

1. Aspecte generale

 SRSS – Bacău a început
să funcţioneze din luna septembrie 2001.

Legea cadru în baza căreia
funcţionează SRSS – Bacău este Ordonanţa Guvernului nr.92/29.08.2000,
aprobată şi modificată prin Legea nr.129/18.03.2002.

Personalul SRSS – Bacău
este format din patru consilieri de reintregrare socială şi supraveghere,
inclusiv şeful serviciului. Doi dintre aceştia au pregătire
de asistenţi sociali, unul este jurist, iar cel de-al patrulea psiholog.
Consilierii Serviciului sunt ajutaţi de 6 voluntari. Şeful Serviciului
a apreciat că la volumul prezent de muncă, ar fi necesară încadrarea
a încă patru consilieri.

SRSS – Bacău îşi
desfăşoară activitatea în două camere închiriate, aflate
într-o clădire din apropierea Tribunalului Bacău, una pentru biroul
consilierilor şi cealaltă pentru întâlnirile cu persoanele supravegheate.
Datorită faptului că în camera destinată consilierilor nu au
loc decât trei birouri, cel de-al patrulea consilier îşi desfăşoară
activitatea în camera destinată întâlnirilor. Serviciul are în dotare
două calculatoare, o imprimantă şi un telefon (fără
fax). Pentru o desfăşurare adecvată a activităţii
Serviciului, personalul a apreciat că ar mai avea nevoie de încă
o cameră pentru consilieri (astfel încât camera destinată întâlnirilor
să asigure condiţii optime de confidenţialitate), încă
două calculatoare, un xerox, un fax, acces la internet. De asemenea,
pentru a putea realiza deplasările în judeţ, Serviciul ar avea nevoie
şi de un autoturism cu şofer. În prezent, Serviciul depinde, din
acest punct de vedere, de Tribunalul Bacău, astfel încât nu îşi
poate programa deplasările în mod autonom, ci în funcţie de posibilităţile
de transport oferite.

Personalul Serviciului
a apreciat că, pentru o bună desfăşurare a activităţii,
s-ar impune obţinerea personalităţii juridice a Serviciului,
astfel încât să nu mai depindă de Tribunalul Bacău.

2. Activitatea SRSS –
Bacău

2.1       Întocmirea de
referate de evaluare

Comform atribuţiilor
legale, SRSS – Bacău acoperă judecătoriile din judeţul
Bacău, Tribunalul Bacău şi parchetele de pe lângă aceste
instanţe. Cu toate acestea, Serviciul primeşte solicitări de
referate presentenţiale de evaluare în mare parte numai de la Tribunalul
şi Judecătoria Bacău şi doar foarte rar din partea celorlalte
judecătorii din judeţ. Până în prezent, Serviciul nu a primit
solicitări de referate din partea parchetelor. Personalul Serviciului
a apreciat că, la început, şi instanţele cu sediul în reşedinţa
de judeţ au fost reticiente în privinţa solicitării de referate
de evaluare, dar acest lucru s-a schimbat datorită promovării active
din partea Serviciului a posibilităţii solicitării de refarate
printre judecătorii de la aceste instanţe.

În anul 2002, SRSS – Bacău
a primit 35 de solicitări de referate de evaluare din partea instanţelor,
în 2003, aproximativ 80 de solicitări, iar în luna ianuarie a anului
2004, 15. În aproximativ 90% din cazuri, instanţele ţin cont de
aceste referate la individualizarea pedepselor.

În plus faţă
de solicitările pentru referate de evaluare primite de la instanţele
de judecată, SRSS – Bacău a întocmit referate şi la solicitarea
Comisiei de liberare din Penitenciarului Bacău (9 solicitări în
anul 2003 şi 5 solicitări în luna ianuarie a anului 2004), precum
şi 2 referate pentru Consiliul profesoral de la Centrul de reeducare
de la Tichileşti (în fapt, penitenciar pentru minori şi tineri).

Sursele folosite de consilierii
Serviciului în vederea întocmirii referatelor sunt, după caz: inculpatul,
părinţii acestuia, şcoala, poliţia (atunci când inclupatul
a mai fost cercetat sau sancţionat pentru contravenţii), locul de
muncă, preotul, centrele de plasament, vecinii (în general,  vecinii
nu sunt consideraţi o sursă de foarte mare încredere). În medie
sunt folosite 7 surse, minim 4-5, dar au existat şi cazuri în care s-a
apelat la 11 surse de informare în privinţa inculpatului.

2.2 Activitatea de supraveghere
şi asistenţă

În anul 2002, SRSS – Bacău
a preluat cazurile de supraveghere de la poliţie, şi anume 3 cazuri,
la care s-au adăugat încă 35 de noi cazuri. În anul 2003 au fost
deschise încă 36 de dosare de supraveghere. Infracţiunile pentru
care instanţele de judecată au dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere au fost: furt, furt calificat, tâlhărie, omor
din clupă, uz de fals, luare de mită, înşelăciune.

În total, au fost deschise
73 de dosare de supraveghere. În cinci cazuri, măsura a fost revocată
la propunerea Serviciului, pentru neprezentarea la termen. În alte două
cazuri măsura a fost anulată, descoperindu-se că  persoanele
respective mai suferiseră şi alte condamnări.

Serviciul are în supraveghere
şapte minori, dintre care patru în baza art.861 Cod penal
şi trei în baza art.103 Cod penal. Pentru aceştia trei instanţa
a dispus obligarea de a urma o formă de învăţământ, astfel
încât aceştia s-au înscris la cursuri de recuperare şcolară.

Persoanele aflate sub
supraveghere sunt obligate să se prezinte la sediul SRSS – Bacău
o dată pe lună. Au fost şi cazuri în care instanţa a stabilit
ca persoana supravegheată să se prezinte o dată la trei luni.
În cazul în care Serviciul a fost solicitat de supravegheat şi în vederea
asistării, acesta trebuie să se prezinte la sediu SRSS o dată
pe săptămână.

Şapte persoane aflate
sub supraveghere au solicitat şi asistenţă din partea Serviciului.În
funcţie de problemele identificate, persoanei i se facilitează înscrierea
la cursuri de recuperarea şcolară, este îndrumată cum să
obţină un loc de muncă de la Agenţia Judeţeană
de Ocupare a Forţei de Muncă, este ajutată în obţinerea
documentelor de identitate. În 2-3 cazuri, persoanele aflate în asistenţă
post penală au renunţat la aceasta.

2.3       Colaborările
cu instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale de la nivel
local

SRSS – Bacău colaborează
pe bază de protocoale cu mai multe instituţii de la nivel local,
printre care: Inspectoratul Şcolar Judeţean, primăria, poliţia,
consiliul judeţean, Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei
de Muncă, Centrul de reeducare de la Tg.Ocna, Penitenciarul Bacău,
Centrul de formare profesională, Direcţia Judeţeană de
Protecţie a Copilului.

În baza protocolului cu
Inspectoratul Şcolar Judeţean, s-au organizat cursuri de prevenţie
a comportamentului delicvent pentru diriginţi. La Penitenciarul Bacău,
un consilier al Serviciului desfăşoară programul "7 paşi",
precum şi un program de control al agresivităţii. La Centrul
de reeducare Tg. Ocna, se desfăşoaă, de asemenea, programul
"7 paşi", precum şi activităţi de consiliere
individuală. Cei propuşi pentru liberare de la Centrul de reeducare
sunt cuprinşi într-un program de mediatizare a posibilităţilor
de asistenţă post-penală.

Din partea Fundaţiei
Betania, Serviciul primeşte ajutoare financiare pentru persoanele supravegheate.
De asemenea, exită o colaborare în privinţa programului de prevenţie.

3          Concluzii

APADOR-CH apreciază
activitatea SRSS – Bacău. Consilierii Serviciului au o bună pregătire
şi dovedesc o abordare adecvată a problematicii reintregrării
sociale a persoanelor pe care le au în supraveghere.

APADOR-CH conderă
totodată că:

–        
având în vedere că volumul de muncă depus de cei 4 consilieri de
supraveghere şi reintegrare socială este în creştere (de exemplu,
numărul mare de solicitări pentru întocmirea de referate de evaluare
din luna ianuarie 2004) şi că deja personalul consideră insuficient
numărul de persoane încadrate, Direcţia de Reintegrare Socială
şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei ar trebui să ia în
considerare sporirea numărului de posturi de la SRSS – Bacău

–        
la atribuirea spaţiilor destinate Serviciului în viitoarea clădire
a Tribunalului Bacău, trebuie avută în vedere necesitatea ca una
din camere să fie rezervată exclusiv întâlnirilor cu persoanele
supravegheate; de asemenea, se impune dotarea cu aparatura de birou necesară:
un număr de calculatoare egal cu numărul de consilieri, un copiator,
un fax, acces la internet. Pentru deplasările în judeţ ale consilierilor,
Serviciul ar trebui să dispună de un autoturism propriu.

–        
ideea ca serviciile de reintegrare socială şi supraveghere să
dobândească personalitate juridică proprie este binevenită,
în vederea unei desfăşurări adecvate a activităţii
acestor instituţii.

–        
pentru o eficientă aplicare a dispoziţiilor Codului penal privitoare
la alternativele la încarcerare, sugerează ca la nivelul Direcţiei
de Integrare Socială şi Supraveghere să se contureze o strategie
pentru "popularizarea" activităţii serviciilor de reintegrare
la nivelul instanţelor şi al parchetelor.

Diana Călinescu                                                                       
Valerian Stan

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

 Doi
reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat, în ziua de 3 februarie 2004 penitenciarul
din Botoşani.

Vizita şi-a propus
în principal: să constate condiţiile de detenţie din secţia
pentru minori; să documenteze împrejurările în care s-a sinucis
minorul Cristian Alexandru Hulub să verifice sesizările făcute
de unii deţinuţi, prin scrisori trimise asociaţiei, cu privire
la condiţiile de detenţie.

1. Discuţia cu conducerea
unităţii

La data de vizitei în
penitenciar se aflau 1145 de deţinuţi, dintre care 13 erau minori.
Numărul paturilor instalate era de 1195 la o capacitate normată
de 510 locuri (capacitate calculată potrivit recomandărilor pe care
CPT le-a făcut prin Raportul său din 1999, conform cărora fiecărui
deţinut trebuie să i se asigure un „spaţiu vital” de cel puţin
4 mp). Cu câteva luni în urmă din unitate au fost transferaţi la
alte penitenciare circa 300 de deţinuţi întrucât un pavilion de
deţinere a intrat în reparaţii şi reamenajări. Conducerea
unităţii a apreciat că la sfârşitul acestui an lucrările
la acest pavilion vor fi finalizate. În urmă cu un an, a fost dat în
folosinţă un pavilion nou de deţinere.     

Penitenciarul continuă
să se confrunte cu două probleme mai vechi – nu are alimentare cu
gaze naturale iar groapa de gunoi a oraşului este foarte aproape de perimetrul
unităţii. În primul caz, unitatea a primit asigurări din partea
DGP că se va întreprinde tot ce este posibil ca această problemă
să fie rezolvată (au fost alocate deja fonduri pentru studiile de
fezabilitate şi prefezabilitate), în timp ce în cel de-al doilea caz
Primăria a repetat şi la începutul acestui an promisiunea pe care
a mai făcut-o şi în anii anteriori, aceea că va ecologiza şi
muta în alt loc groapa de gunoi. În termen de o săptămână urmau
să aibă loc noi discuţii cu Regia de gaze. La data vizitei,
pentru nevoile blocului alimentar, pentru încălzire şi baie se folosea
combustibil lichid uşor.

Potrivit responsabililor
unităţii, deţinuţii consideraţi periculoşi (41
la data vizitei) sunt ţinuţi în camere obişnuite, împreună
cu ceilalţi deţinuţi. Singurele diferenţe în tratamentul
lor ţin de faptul că la instanţe sunt duşi cu cătuşe
la mâini, percheziţii li se fac săptămânal şi nu sunt
scoşi la muncă.

2. Vizita în penitenciar

În camera 5, pentru minori,
aflată în pavilionul nou, erau cazate 7 persoane în 9 paturi (camera
avea cam 24 de mp). Deşi aici erau şi minori necondamnaţi definitiv,
acestora nu li se permitea să poarte hainele de acasă. În cameră
exista un televizor la care minorii se puteau uita între orele 8,00 şi
22,00. Nemulţumirea celor de aici era că la televizor puteau să
vadă numai programele postului România 1. Minorii s-au plâns că
subofiţerul Cătălin îi înjură şi loveşte frecvent.
Ei au sesizat de asemenea faptul că mâncarea este constant proastă.
Reprezentanţii asociaţiei au văzut în cameră porţii
de felul doi – „varză cu carne” – care arăta şi mirosea rău
şi în care erau doar urme vagi de carne. Minorii pot să dea un telefon
pe săptămână, şi tot o dată pe săptămână
fac baie la duşul din cameră. Plimbarea zilnică durează,
de luni şi până duminică, de la 5 – 10 minute până la
o jumătate de oră. Pe întreaga durată a zilei minorii nu au
aproape nici o activitate (vara ies o dată sau de două ori pe lună
la fotbal). Singura activitate pe care o aveau în perioada vizitei consta
în vizita unui profesor din afara penitenciarului care le ţinea lecţii
de alfabetizare, de istorie, îi învăţa cum să mănânce,
cum să se poarte în societate etc (minorii apreciau ca foarte atractive
activităţile desfăşurate cu respectivul profesor). Minorii
au precizat că educatorii şi psihologul unităţii nu au
aproape niciodată activităţi cu ei. Ziare se primesc numai
o dată pe săptămână însă şi atunci sunt foarte
vechi. Au fost cazuri în care plutonierul major Pintilie i-a legat pe unii
minori cu cătuşele de pat pentru a-i pedepsi pentru lucruri minore
(că se jucau prin cameră, de exemplu). Minorii au sesizat şi
faptul că subofiţerii Cheptănaru şi Cătălin
îl bătuseră nu demult pe unul dintre colegii lor. În cameră
exista un difuzor la care la momentul vizitei minorii ascultau o muzică
pe care o preferă – “manele”. Exista de asemeni un interfon, util minorilor
atunci când voiau să solicite prezenţa supraveghetorilor, însă
pe de altă parte inconfortabil pentru minori din cauză, se temeau
aceştia, personalul poate asculta în permanenţă ce discută
ei în cameră. Grupul sanitar, într-o cabină separată de cameră,
consta dintr-un WC cu scaun, chiuvetă şi duş cu cădiţă.
Cu toate că pavilionul fusese dat în folosinţă în urmă
cu un an, unul din pereţii camerei era plin de igrasie iar caloriferul
era rece, ceea ce făcea ca şi în cameră să fie destul
de rece.

În camera 6, de asemenea
pentru minori şi având tot circa 24 de mp, erau cazaţi 4 minori
(9 paturi). Camera era mai îngrijită, mai curată şi avea preşuri
pe jos (aduse de minori de acasă). Grupul sanitar era identic cu cel
de la camera 5. Exista televizor (adus de minori de acasă), cu acelaşi
program zilnic de la 8,00 la 22,00, prinzând numai postul România 1. Ziare
se primesc de regulă o dată pe săptămână şi
sunt destul de vechi; la data vizitei, 3 februarie, fuseseră aduse ziare
din 13 ianuarie. Cărţi se pot primi de la bibliotecă oricând
se solicită acest lucru. Şi minorii de aici s-au plâns că mâncarea
este foarte proastă (şi aici, ca şi la camera 5, reprezentanţii
APADOR-CH au putut să vadă cum arăta şi mirosea felul
doi de la prânzul acelei zile). Subofiţerul Cătălin a fost
reclamat şi aici pentru comportamentul său abuziv. Spre deosebire
de acesta, care îi “înjură şi bate cu o vână de bou” minorii
s-au declarat foarte mulţumiţi de felul în care sunt trataţi
de subofiţerii Dinu, Petrică şi Panait. Cu minorii de la camera
6, un profesor face o dată la două zile, la club, lecţii de
alfabetizare, de istorie şi educaţie civică. Plimbarea zilnică,
de luni până duminică, durează de regulă o jumătate
de oră (când sunt de serviciu subofiţerii Dinu şi Petrică
pot să stea mai mult la plimbare). Minorii necondamnaţi definitiv
pot să meargă la vizite în hainele proprii, însă la instanţe
sunt obligaţi să meargă în uniformele penitenciare. Minorii
au dreptul să primească – şi primesc efectiv – patru vizite
(durând fiecare cel mult 45 de minute) şi patru pachete pe lună.
Săptămânal pot să dea un telefon (convorbirea poate să
dureze cel mult 10 minute). Corespondenţa scrisă este nelimitată.
Minorii au exprimat bănuiala că uneori scrisorile către DGP
sau organizaţiile de drepturile omului le-ar fi oprite de personalul
unităţii; ei ştiau că golirea cutiilor poştale din
penitenciar, aparţinând Companiei Naţională “Poşta Română”,
s-ar face de către personalul unităţii şi nu de reprezentanţii
Companiei. În cameră era destul de frig, caloriferele fiind reci. Potrivit
minorilor, caloriferele sunt calde cam între orele 18,00 şi 19,00 şi
înainte de deşteptare două sau trei ore. Din cauza frigului de peste
noapte ei sunt obligaţi să doarmă câte doi în pat. Baie se
face numai o dată la două – trei săptămâni. La cabinetul
medical sunt trataţi în general bine însă sunt scoşi cu greu
la cabinet de către supraveghetori.  

În camera 22 (deţinuţi
adulţi, recidivişti, condamnaţi definitiv la pedepse cu închisoarea
mai mari de 10 ani) erau cazaţi 9 deţinuţi în 9 paturi (suprafaţa
camerei era de circa 24 mp). Deţinutul Petrică Marius Monoranu era
inclus în categoria deţinuţilor consideraţi periculoşi
întrucât evadase în urmă cu 14 ani din arestul Poliţiei Suceava.
El era nemulţumit de introducerea sa în această categorie, motivând
că după incidentul din urmă cu 14 ani a executat 10 ani de
închisoare fără să aibă măcar un singur raport de
incident. La Botoşani se află de peste 2 ani şi de asemenea
nu a comis nici cea mai mică abatere. Din cauza introducerii în categoria
“periculoşi” el este condus cu cătuşe la mâini la vizite şi
nu este scos la muncă. Introducerea în această categorie a contestat-o
şi deţinutul Ioan Florin Ursan. La penitenciarul din Târgu Jiu,
într-un mandat anterior, în dosarul său de penitenciar a fost făcută,
în mod neadevărat, menţiunea că ar fi avut intenţia să
evadeze. Nici el nu a avut vreun raport pentru abateri disciplinare. Plimbarea
zilnică a deţinuţilor durează, de luni până duminică,
între 45 şi 60 de minute. În restul timpului deţinuţii stau
în cameră şi se uită la televizor. Vara ies la fotbal, fiind
organizate campionate la nivelul penitenciarului. Şi aici s-a exprimat
dorinţa ca la televizor să se poată vedea şi alte posturi
decât România 1. Ziare se primesc cam o dată la două luni şi
sunt vechi. Asistenţa medicală a fost apreciată ca bună
iar mâncarea “aşa şi aşa”. Deţinuţii de la această
cameră nu au avut plângeri cu privire la comportamentul cadrelor. La
primirea pachetelor, ei nu pot vedea totdeauna ce primesc de la familii întrucât
subofiţerii ţin oblonul de la fereastra deţinuţilor lăsat
în jos. Vizita durează circa 45 de minute iar telefonul, unul pe săptămână,
10 minute. O nemulţumire a deţinuţilor era că nu-şi
pot împrumuta cartelele telefonice. Preotul unităţii ezită
să-i scoată la biserică pe unii deţinuţi pe motiv
că ar fi periculoşi (sesizare făcută de deţinutul
Nicolae Frunzete). Deţinuţii nu primesc clor pentru dezinfectarea
grupului social şi detergent, în schimb primesc hârtie igienică,
aparate de ras de unică folosinţă şi pastă de ras
(una la două luni) şi săpun de rufe. Grupul sanitar arăta
la fel ca la camerele anterioare. Baie se face o dată pe săptămână. 

Camera 79, în pavilionul
vechi, aflat în reparaţii şi reamenajări: erau 50 de deţinuţi
(recidivişti, condamnaţi definitiv) şi 79 de paturi (camera
avea cam 120 mp). Condiţiile de aici erau sub orice critică: saltelele
vechi şi foarte uzate, lumina foarte proastă, camera neîngrijită
şi un aer jilav şi greu. Deţinuţii s-au plâns că
sunt păduchi, reprezentanţii asociaţiei au văzut ei înşişi
păduchi pe lenjeria deţinuţilor. Mâncare era foarte proastă
(reprezentanţii APADOR-CH au văzut şi aici două porţii
de felul doi, mirosind şi arătând la fel de rău precum cele
din camerele anterioare). Deţinuţii s-au plâns de asistenţa
medicală. Ei pot să iasă numai cu mare greutate la cabinet
iar tratamentul este destul de sărac şi ineficace (“Medicii”, au
spus ei, “indiferent de ce suferim ne dau numai paracetamol şi aspirină”).
Situaţia cea mai dificilă o au deţinuţii cu afecţiuni
dentare. Mihai Gigica avea o infecţie dentară durând de circa 5
– 6 luni. Şi aici a revenit dorinţa ca să fie instalate şi
alte posturi TV decât România 1. Plimbarea zilnică, de luni până
duminică, durează circa o jumătate de oră, o oră.

La camera de regim restrictiv
era deţinutul Eugen Pintilie. El a primit 10 luni de regim restrictiv
pentru că la jumătatea lunii decembrie 2003 s-a urcat pe una din
clădirile penitenciarul. Gestul său s-a vrut un protest faţă
de o pedeapsă disciplinară pe care a primit-o pe nedrept; un coleg
a spart un geam şi pentru aceasta a fost el pedepsit pentru că colegul
său tocmai urma să se libereze. Pintilie era la regim restrictiv
din luna ianuarie 2004. El împlinise 10 luni de când nu avea dreptul să
primească vizite (înainte de intrarea la restrictiv el mai avusese câteva
pedepse cu suspendarea dreptului la vizite, inclusiv pentru fapte mai puţin
grave pentru disciplina şi siguranţa locului de deţinere, cum
ar fi înghiţirea unei cozi de lingură). Deţinutul a arătat
reprezentanţilor APADOR-CH o scrisoare în care sora sa îl întreba când
va mai putea să vină să-l vadă iar acesta nu avea nici
cea mai vagă idee ce ar fi putut să-i răspundă. Reprezentanţii
asociaţiei au comunicat conducerii penitenciarului opinia lor că
chiar şi în cazul în care deţinutul ar fi meritat toate acele pedepse
succesive este în mod evident excesiv (şi foarte contraproductiv inclusiv
pentru reintegrarea lui socială) să interzică pe o perioadă
atât de lungă contactul cu familia. Comandantul unităţii a
fost de acord cu aceste argumente şi a decis că va analiza situaţia
semnalată şi că va dispune măsurile necesare. La plimbare
deţinutul iese zilnic, de luni până duminică, timp de o oră,
cu cătuşe la mâini. În cameră era foarte frig. Grupul sanitar
avea o chiuvetă şi un WC turcesc, ambele în cameră. Aerisirea
camerei nu se putea face prin fereastră întrucât accesul deţinutului
la ea era imposibil din cauza unei gratii dintre camera propriu-zisă
şi peretele ferestrei, gratie blocată cu un şurub.

La izolatorul de pedeapsă
se afla deţinutul Petrică Marcu. Pentru că a acumulat un număr
mare de rapoarte disciplinare, el a fost pedepsit cu 6 luni de regim restrictiv.
El a primit 10 zile de izolare (din care executase 8) pentru că l-ar
fi bătut, în camera de restrictiv, pe deţinutul Eugen Pintilie.
Marcu a spus reprezentanţilor asociaţei că în realitate el
a fost bătut de Pintilie şi de ofiţerul Lucian Gireadă,
şeful de tură (deţinutul avea ochiul stâng tumefiat iar globul
ocular complet roşu). Marcu a afirmat că în urmă cu o lună
Gireadă ar fi venit la el la restrictiv, l-a legat că cătuşele
de pat, i-a băgat o cârpă în gură şi l-ar fi lovit cu
picioarele. (După incidentul cu Pintilie, Gireadă a refuzat să-i
mai dea una sau două mese. Din cauza aceasta Marcu a strigat la el, protestând).
Deţinutul se prezenta foarte rău fizic şi părea traumatizat
psihic. El acuza dureri de rinichi, în urma bătăii pe care afirma
că o primise de la Gireadă. A doua zi el urma să plece pentru
internare în Spitalul penitenciar Târgu Ocna. La cabinetul medical s-a precizat
că Marcu urma să plece la Târgu Ocna pentru: “observaţie bronşită
cronică tabagică; observaţie hepatită cronică toxi-medicamentoasă;
observaţie lombagie cronică”. În fişa medicală a deţinutului
mai erau făcute următoarele consemnări: 11.12.2003 – arsură
grd II/III mâna dreaptă faţa dorsală prin autoagresiune; 17.12.2003
– intoxicaţie voluntară medicamentoasă în scop de suicid; 19.12.2003
– Policlinica judeţeană Botoşani: personalitate dizarmonică
nucleară de tip instabil emoţional, stare nevrotică aparent
fenomenal-situaţională; 21.01.2004 – traumatism cranio-facial prin
agresiune (“ A fost bătut de Pintilie”, au precizat reprezentantul conducerii
penitenciarului şi asistentul medical); 22.01.2004 – Clinica Buco-maxilo-facială
Botoşani: contuzie regiunea regiană stângă 1/3 superioară,
excoriaţie regiunea temporală; 23.01.2004 – Policlinica Botoşani,
oftalmologie – ochi stâng traumatism glob ocular, echimoză palpebrală
şi hemoragie subconjunctivală. Reprezentanţii asociaţiei
au apreciat că situaţia deţinutului Marcu este una cu totul
ieşită din comun, inclusiv în eventualitatea, susţinută
de reprezentanţii unităţii că Marcu ar fi un deţinut
problemă atât pentru predispoziţia la abateri cât şi din cauza
unor afecţinui de ordin psihic (sau psihologic). În opinia reprezentanţilor
APADOR-CH, nimic nu justifică starea fizică şi psihică
în care ei l-au găsit pe deţinut. Discuţia cu Marcu a durat
mai mult decât cu oricare deţinut întâlnit în această vizită,
însă nimic nu a indicat reprezentanţilor asociaţiei că
acest caz este isolubil şi că este o fatalitate ca deţinutul
să fie pedepsit în cascadă şi, mai ales, să fie ţinut
în starea deplorabilă fizic şi psihic în care el se afla. Deţinutul
a fost deplin coerent şi echilibrat în discuţia cu reprezentanţii
asociaţiei – el a admis că a făcut şi lucruri pe care
nu ar fi trebuit să le facă dar a şi vorbit (cu profundă
tristeţe şi marcat evident de suferinţe fizice) despre tratamentul
inuman de care a avea parte de o lună sau două (deţinutul nu
a dat calificative, nu a acuzat, ci a răspuns – cu greu şi cu o
mâhnire evidentă – fiecărei întrebări care i-a fost pusă).
În cameră era foarte frig, caloriferul era rece. Pe patul din beton,
deţinutului i se permisese să aibă o pătură întrucât
acesta acuza dureri mari de rinichi. WC-ul turcesc nu era despărţit
prin nimic de restul camerei.  

3. Cazul minorului Cristian
Alexandru Hulub

Cu ocazia unui control
de rutină făcut în jurul orei 4,50 dimineaţa (în luna noiembrie
2003), supraveghetorul secţiei l-a găsit pe Hulub spânzurat de unul
din paturile din cameră. Din discuţia cu foştii colegi de cameră
a reieşit că în seara care a precedat sinuciderea Hulub s-a culcat
mai devreme, în jurul orei 21,00, închinându-se înainte de culcare. Sinuciderea
s-a produs fără zgomote care să-i trezească pe colegii
din cameră. Nimeni nu a putut vedea ce a făcut Hulub întrucât, camera
având mai puţin de zece deţinuţi, nu era organizat serviciu
de planton. Foştii colegi de cameră ai lui Hulub observaseră
că acesta era aproape tot timpul trist (el venise numai de o săptămână
din arestul Poliţiei din Suceava). Foştii colegi au spus că
din ce au înţeles ei de la Hulub acesta era supărat pentru ce i
se întâmplase, pentru că ajunsese în arest şi penitenciar şi
pentru că prin ceea ce făcuse îi necăjise pe părinţi
(el se aştepta ca părinţii nici să nu-l mai caute). Responsabilii
penitenciarului şi foştii colegi ai lui Hulub ştiau că
acesta a trimis părinţilor, cu puţin timp înainte de a se sinucide,
o scrisoare prin care le cerea iertare pentru necazurile pe care li le-au
fîcut. Un fost coleg al lui Hulub a afirmat că acesta era supărat
inclusiv din cauză că unii minori din cameră l-ar fi bătut
însă acesta nu a raportat cadrelor de frică. Foştii colegi
nu au fost întrebaţi niciodată de vreun procuror în legătură
cu cele întâmplate în acest caz. În luna decembrie 2003, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Botoşani a comunicat telefonic penitenciarului că dosarul
Hulub a fost soluţionat fără a se stabili vreo responsabilitate
în sarcina cuiva pentru sinuciderea minorului.

Cu două sau trei
zile înainte de sinuciderea lui Hulub doi minori s-au intoxicat cu medicamente.
Responsabilii unităţii au precizat că cei doi ar fi luat voluntar
pastilele de diazepan, în exces, pentru a se droga (minorii ar fi făcut
rost de pastile prin procedeul “caleaşcă”). Din discuţia cu
minorii a rezultat însă că în cel puţin unul din cazuri (al
minorului care mai era încă în penitenciar) medicamentele au fost luate
ca formă de protest faţă de comportamentul abuziv al subofiţerului
Claudiu Corman, care l-ar fi înjurat şi lovit cu bastonul pe minorul
respectiv. Cei doi minori au fost duşi la spital şi li s-au făcut
spălături stomacale.

4. Discuţia cu deţinuţii
care au adresat scrisori APADOR-CH

Deţinutul Florea
Gheorghe a scris asociaţiei, la 20 ianuarie 2004, că nu poate să
fotocopieze unele acte din dosarul de penitenciar. Asociaţia a semnalat
acest caz, la 23 ianuarie 2004, conducerii DGP. Până la data vizitei
se făcuse o verificare şi deţinutul obţinuse permisiunea
să facă fotocopiile necesare susţierii unei cereri cu care
se adresase Curţii Europene. În discuţia cu preprezentanţii
APADOR-CH deţinutul a precizat că în scrisoare s-a exprimat greşit
şi că Judecătoria Botoşani ar fi fost cea care nu-i permisese
să facă fotocopiile. La data vizitei, deţinutul nu primise
încă scrisoarea prin care APADOR-CH îl înştiinţa, la 23 ianurie
2004, că a semnalat conducerii DGP cazul său.

Deţinutul Eugen Buliga
sesizase asociaţiei, la 16 ianuarie 2004, că atunci când lui şi
sorei sale, deţinută şi ea în penitenciarul Botoşani,
li se aprobă cererea de vorbitor li se scade amândorura câte un drept
la vizită, deşi cererea este făcută numai de către
unul dintre ei. Reprezentanţii asociaţiei au prezentat acest caz
conducerii penitenciarului, comandantul răspunzând că îl va analiza
şi soluţiona cu înţelegere (deţinutului i-a fost comunicat
acest răspuns).

Adrian Munteanu a scris
APADOR-CH la data de 4 iulie 2003. El s-a plâns mai ales că nu primeşte
plicurile necesare corespondenţei scrise, că în cameră sunt
păduchi şi că personalul se poartă abuziv cu deţinuţii.
Cu ocazia discuţiei cu Munteanu şi a vizitei în camere din secţia
în care era cazat el, cele scrise s-au confirmat în bună parte. Munteanu
s-a plâns de faptul că a fost bătut de subofiţerul Moroşanu.
El s-a plâns Parchetului militar, însă, ulterior, din cauză că
a fost ameninţat de Moroşanu, şi-a retras plângerea (după
sesizarea făcută la parchetul militar lui i s-au făcut două
rapoarte de pedepsire, unul i-a fost făcut de Moroşanu). Reprezentanţii
asociaţiei au prezentat de asemenea responsabililor unităţii
nemulţumirile deţinutului solicitând ca acestuia şi colegilor
lui să le fie respectate drepturile pe care le au şi să se
evite să se ia măsuri împotriva celor care au sesizat diferite deficienţe. 

5. Concluzii

APADOR-CH constată
că sub aspectul cazării deţinuţilor situaţia din
penitenciar s-a ameliorat în condiţiile construirii unui nou pavilion
pentru detenţie. Asociaţia consideră că se impune ca DGP
să susţină şi în continuare investiţiile avute în
vedere la nivelul acestui penitenciar, mai ales finalizarea lucrărilor
de reparaţii la vechiul pavilion de deţinere şi racordarea
penitenciarului la reţeaua de gaze naturale.

Totodată, asociaţia
consideră că, mai ales la nivelul conducerii unităţii
trebuie avute în vedere următoarele:

–        
existenţa unui număr mare de plângeri, mai ales din partea deţinuţilor
minori, cu privire la comportamentul abuziv al unora dintre cadre; numele
cele mai frecvent pomenite de minori au fost cele ale subofiţerilor Cătălin,
Claudiu Corman, Pintilie şi Cheptănaru; spre deosebire de aceştia,
minorii s-au declarat mulţumiţi de felul în care se poartă
cu ei subofiţerii Petrică, Dinu şi Panait;

–        
situaţia cu totul gravă a deţinutului Petrică Marcu (punctul
2, izolatorul de pedeapsă); asociaţia nu contestă că prin
firea şi comportamentul său deţinutul ar putea să ridice
probleme personalului unităţii; cu toate acestea, starea fizică,
psihică şi disciplinară în care a fost găsit deţinutul
indică deficienţe serioase în relaţiile personalului cu deţinutul
şi cu privire la tratamentul la care el a fost supus; APADOR-CH roagă
conducerea DGP să dispună verificarea cazului amintit şi luarea
măsurilor care se impun faţă de cei care au răspunderi
pentru situaţia în care a fost găsit Petrică Marcu; APADOR-CH
consideră că violenţele împotriva deţinuţilor reclamate
la nivelul acestui penitenciar (dar şi al altora, semnalate de organizaţie
în ultimele luni) ar trebui să constituie un punct important pe agenda
priorităţilor conducerii DGP;

–        
lipsa de activitate a deţinuţilor; este necesar ca unitatea să
asigure deţinuţilor, mai ales deţinuţilor minori, condiţii
de ocupare a timpului liber, având în vedere în principal nevoia lor de instruire,
de recreere şi pregătire pentru reintegrarea socială; este
strict necesar ca minorilor să li se asigure cel puţin o oră
pentru plimbarea zilnică;

–        
hrănirea deţinuţilor: penitenciarul Botoşani este unul
dintre penitenciarele cu cele mai numeroase plângeri din partea deţinuţilor
cu privire la calitatea mâncării;

–        
categorisirea deţinuţilor ca “deţinuţi periculoşi”;
reprezentanţii asociaţiei au constatat şi în urmă cu trei
ani că introducerea deţinuţilor în această categorie se
face mai ales pe baza unor fapte săvârşite de deţinuţi
cu foarte mult timp în urmă sau ţinând cont de unele menţiuni
nedocumentate făcute în dosarele deţinuţilor, şi cu totul
nesemnificativ în funcţie de comportamentul deţinuţilor, de-a
lungul multor luni sau chiar ani în penitenciarul Botoşani; în context
sunt relevante cazurile Petrică Marius Monoranu şi Ioan Florin Ursan
(punctul 2, camera 22); introducerea nejustificată a deţinuţilor
în această categorie are consecinţe asupra situaţiei deţinuţilor
şi, ca urmare, produc nemulţumirea acestora şi tensionează
relaţiile dintre ei şi cadre;

–        
condiţiile din pavilionul de detenţie vechi; până la finalizarea
lucrărilor de reparaţii şi reamenajare a acestuia este necesar
să se amelioreze sensibil condiţiile în care trăiesc în prezent
deţinuţii în acest pavilion;

–        
alte aspecte: cu cheltuieli financiare minime (iar în unele cazuri chiar fără
asemenea cheltuieli) penitenciarul poate să amelioreze condiţiile
de viaţă şi de tratament ale deţinuţilor prin: racordarea
unităţii la reţeaua de cablu TV a oraşului pentru a se
putea viziona şi alte posturi decât România 1; în acord cu normele europene
şi ONU în materie, deţinuţilor necondamnaţi definitiv
trebuie să li se asigure dreptul de a purta hainele proprii în toate
ocaziile; la difuzoarele din camere să fie difuzată mai ales genul
de muzică pe care deţinuţii o preferă cel mai mult.

Diana-Olivia Călinescu         
                                                                        Valerian
Stan

Raspunsul DGP in acest caz