Raport asupra vizitei în arestul secţiei 12 de poliţie (Bucureşti)

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Pe data de 7 noiembrie 2007, două reprezentante ale APADOR-CH au
vizitat arestul secţiei 12 de poliţie din Bucureşti.

 

1. Specificul
arestului

Este unicul din Bucureşti şi judeţul Ilfov în care sunt
aduse numai persoane dependente de
droguri, indiferent de natura infracţiunii de care sunt bănuite. Doi
medici, prin rotaţie, examinează zilnic
toţi arestaţii şi prescriu, în principal, medicaţia
pentru eliminarea – sau diminuarea – efectelor sevrajului. Aici apare o mare
problemă: singurul medicament recunoscut ca eficient în tratamentul
antidrog este metadona, a cărei
folosire este interzisă atât în
aresturile poliţiei cât şi în penitenciare. Prin urmare, medicii nu pot administra decât calmante, care
au efect limitat. O explicaţie, discutabilă, este următoarea:
tratamentul cu metadonă ar dura trei luni, ceea ce ar duce la
supraaglomerare în arestul care funcţionează deja la întreaga
capacitate (20 de paturi). Nici măcar tratamentul medicamentos de la
secţia 12 – fără metadonă – nu poate fi aplicat în niciun
alt loc de deţinere.

Durata medie a şederii în acest arest este de 10 zile, perioadă
considerată suficientă pentru depăşirea sevrajului,
după care arestaţii sunt transferaţi la alte secţii de
poliţie. Însă potrivit şefului secţiei, nimeni nu
pleacă fără avizul
medicului. O persoană  care
suferise o operaţie complicată la un ochi era încă în acest
arest la o lună după operaţie, la cererea expresă a
medicului chirurg care făcuse intervenţia.

 

2. Problema
aplicării Legii 275/2006 
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal

Art.81 alin.4 prevede că aresturile („centre de reţinere şi
arestare preventivă”) trebuie să fie organizate şi să funcţioneze
„prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului administraţiei
şi internelor (n.n. – noua titulatură este ministrul internelor şi al reformei administrative) şi al
ministrului justiţiei.” La un an de la intrarea în vigoare a legii, nu există un astfel de regulament. Poliţiştii
susţin că aplică Legea 275, chiar şi în absenţa noului
regulament. În practică, deocamdată ei respectă tot vechiul regulament, emis încă de pe
vremea regimului comunist dar, este drept, oarecum „îndulcit”. Un exemplu
elocvent este încătuşarea persoanelor
private de libertate la scoaterea din arest. Legea 275  prevede la art.37 alin.2 că „….
imobilizarea cu cătuşe, cămăşi de forţă sau
alte forme de imobilizare a corpului este permisă doar în situaţii excepţionale.” (subl.n.). Or, în toate
aresturile de poliţie, încătuşarea la scoaterea din arest este regula din vechiul act normativ
încă în vigoare. Ea se aplicăşi în arestul secţiei 12, cu toate că mulţi
arestaţi abia se ţin pe picioare şi deci este cu totul improbabil
că ar încerca să evadeze. 
Aceasta este teama majoră a poliţiştilor, în principal
din cauza sancţiunilor drastice pe care le suportă dacă un
astfel de eveniment ar avea loc. Oricum, noul regulament – aşteptat de
toată lumea – nu va putea
modifica legea ci, cel mult, să o nuanţeze.

 

3. Condiţii
de detenţie

a)     
Camerele de deţinere sunt mici (cam 9 m.pătraţi)
şi fiecare este dotată cu 4 paturi şi grup sanitar. Comitetul European
pentru Prevenirea Torturii a recomandat României încă din 1999 ca, în
penitenciare, spaţiul de deţinere să fie de minimum 4 metri pătraţi pentru fiecare
deţinut. În privinţa aresturilor poliţiei, cu toate că
nu există o recomandare pentru România, în standardele CPT, revizuite în
2006, se menţionează următorul criteriu: dimensiunile unei
camere din arestul poliţiei, pentru
o singură persoană, dacă este privată de libertate mai mult de câteva ore, ar trebuie
să fie în jurul a 7 metri pătraţi. CPT precizează
că acesta ar fi spaţiul de
dorit mai degrabă decât un standard minim. Dacă 7 m.p. pe
persoană nu reprezintă un criteriu obligatoriu, în schimb cei 4 m.p.
înseamnă o recomandare expresă, acceptată deja în sistemul
penitenciar. Este foarte clar în arestul secţiei 12 nu revin decât cam 2
m.p. pe arestat, deci există supraaglomerare.
În plus, din cauza deficitului de lumină naturală (camerele sunt
în subsol iar ferestrele, plasate la nivelul curţii exterioare, sunt
practic obturate cu zăbrele şi plase metalice), becurile rămân
aprinse pe toată durata zilei.

Nu se aflau minori printre arestaţi, iar
femeile, reţinute pentru infracţiuni, chiar şi cele dependente
de droguri, sunt duse în arestul secţiei 15.

Arestul este dotat cu sistem de alarmare
sonoră (sonerii în fiecare cameră) dar şi cu aparate video de
supraveghere, instalate în curtea de plimbare şi pe coridoare.  Supravegherea video se limitează la spaţii comune şi deci nu
reprezintă o intruziune în intimitatea persoanelor private de libertate.

b)     
Curtea de plimbare este un fel de „cuşcă” de circa 6 m.p.
în care arestaţii nu pot decât să stea în picioare sau să
facă doi-trei paşi. În plus, accesul spre curte se face pe nişte
trepte înalte, periculoase şi pentru o persoană fără
probleme de sănătate şi, cu atât mai mult, pentru arestaţii
în stare de sevraj.

c)     
Considerat
ca infirmerie, arestul nu este dotat nici măcar cu
difuzoare. Arestaţii nu au aparate de radio, iar despre televizoare nici
nu poate fi vorba. Se pare că există un sistem radio dar nu este pus
în funcţiune din motive pur tehnice. Iar pentru faptul că
arestaţii nu au nici măcar aparate de radio portabile,
poliţiştii au oferit următoarea explicaţie: dată fiind
durata scurtă a şederii în arest, ei pot primi practic doar o
vizită cu familia (regula este o vizită pe săptămână)
în timpul căreia ar putea cere să i se aducă un radio. Însă
până la a doua vizită, ar fi deja transferaţi în alt arest.
Pentru reprezentantele asociaţie nu este clar de ce nu ar putea solicita familiilor să le aducă aparatele
înainte de prima vizită, prin telefon.

 

4. Cazuri
individuale

În camera 1 erau 4 arestaţi în 4 paturi dar, pentru câteva ore, a mai
fost şi un 5-lea. Doi din cei 4 deţinuţi s-au plâns de
brutalităţile poliţiştilor de la DIICOT din momentul în
care au pătruns în domicilii până la aducerea în arest. Romeo Ion
Vărzaru prezenta urme clare de lovituri (echimoze), în special pe picioare
dar – spunea el – şi pe părţile „ruşinoase” ale corpului.
Ninel Viorel Onţică avea o plagă escoriată destul de mare
la încheietura mâinii stângi, precum şi semne de agresiune pe picioare. În
ambele cazuri, percheziţiile la domiciliu şi „conducerea” la
poliţie au fost făcute de grupuri mari de poliţişti (cam
10-12 în fiecare caz), cu suspecţii imediat încătuşaţi.
Onţică mai avea şi câţiva dinţi lipsă, pentru
care dădea vina tot pe poliţiştii DIICOT. Un al treilea
deţinut – Relu Tomas Tudor Petrescu – a reclamat acelşi gen de
tratament brutal dar din partea „secţiei a 8-a volante” de poliţie.

Interesant este faptul că, deşi sunt văzuţi zilnic de
un medic, niciunul nu a cerut ca urmele loviturilor să fie consemnate în
fişa medicală şi nici să fie examinaţi de un medic
legist (sau de alt medic din afara sistemului) cu toate că Legea 275/2006
le-ar da acest drept. Cel mai probabil, arestaţii nu au habar de
această posibilitate.

Revenind la Ninel Viorel Onţică, asociaţia face
următoarele precizări: el a mai reclamat abuzurile fizice suportate
din partea poliţiştilor de la aceeaşi instituţie (DIICOT)
în septembrie 2006. Atunci, instanţa nu
a dat mandat de arestare iar Onţică a fost pus imediat în
libertate. El a sesizat toate instituţiile cu atribuţii şi
APADOR-CH care l-a susţinut în demersurile sale. Plângerea lui a ajuns în
instanţă unde s-a judecat pe 30 octombrie a.c., judecătorul
amânând pronunţarea. În aceeaşi
zi, poliţiştii de la DIICOT au năvălit la el
acasă, unde l-au supus tratamentului amintit mai sus. Coincidenţa
merită semnalată şi mai apare şi întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă
judecătorul ar fi respins pe loc plângerea lui Onţică: mai aveau
– sau nu – loc perchezitia şi reţinerea? Cele două
acţiuni din 30 octombrie, precum şi modul brutal de
desfăşurare pot fi interpretate şi în cheia intimidării şi
sau „pedepsirii” lui Onţică pentru„necazurile” provocate prin plângerea de anul trecut.

Ninel Viorel Onţică este consumator de droguri şi este, de
mai mulţi ani, inclus într-un program anti-drog recunoscut oficial. El are dreptul legal de a deţine
şi utiliza metadonă dar, ca şi la reţinerea din 2006,
medicamentul i-a fost confiscat. După cum s-a menţionat mai sus,
metadona este interzisă în aresturile poliţiei şi în
penitenciare. Prin urmare, Onţică – şi alţii în
situaţii similare – sunt
privaţi de tratamentul prescris de medicii specialişti, ceea ce, în
opinia asociaţiei, înseamnă tratament
inuman.

Onţică mai susţine că tot ce s-a întâmplat pe 30
octombrie a.c. este o înscenare a
DIICOT. La percheziţie i s-au confiscat, pe lângă metadonă, 17 bile de heroină (arestatul
afirmă că ar fi avut numai una, pentru uz propriu) şi circa 4 milioane de lei vechi, printre
care cineva ar fi strecurat două bancnote marcate de poliţie. În
plus, o persoană apropiată lui Onţică, prezentă la
percheziţie şi reţinere, a auzit un poliţist vorbind la
telefonul mobil şi spunând ceva de genul „gata şefu, l-am luat”, ceea
ce ar putea întări suspiciunile de înscenare.

 

APADOR-CH  cere Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative:

1.     
Să
declanşeze imediat o anchetă cu privire la modul în care
procedează poliţiştii de la DIICOT la percheziţii şi
reţineri în general şi, în particular, în cazurile
Onţică şi Vărzaru. O anchetă similară este necesară
şi în cazul Petrescu, în care a fost implicată „secţia a 8-a
volantă”;

2.      Asociaţia cere rezolvarea de
urgenţă a problemei folosirii metadonei în arest în primul rând pentru cei care urmează acest tratament dinainte de
reţinere/arestare.

Asociaţia cere din nou urgentarea
redactării regulamentului de aplicare a Legii 275/2006 în aresturile
poliţiei şi a emiterii ordinului comun MIRA-MJ, în vederea
eliminării tuturor regulilor actuale ce au intrat în conflict cu noul act
normativ.

 

Manuela Stefănescu                                                 Maria Andreescu

Raspunsul IGPR in acest caz