Raport asupra vizitei la penitenciarul Rahova – Bucureşti

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

La data de 13
februarie 2009, două reprezentante ale APADOR-CH au vizitat penitenciarul Rahova-Bucureşti.

1. Date generale

Penitenciarul de maximă siguranţă Rahova este în curs de finalizare a reprofilării pe două categorii de deţinuţi: arestaţii preventiv şi deţinuţii în regim închis. Cei mai mulţi deţinuţi cu regim de maximă siguranţă au fost deja mutaţi la penitenciarul Giurgiu, cei cu regim deschis şi semideschis – la gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului Rahova din comuna Bragadiru, iar secţia de femei s-a desfiinţat cu mai bine de doi ani în urmă toate deţinutele fiind transferate la penitenciarul Târgşor.

Problema deţinuţilor „cu grad de risc sporit” care, la penitenciarul Giurgiu era „rezolvată” prin constituirea unei „sub-secţii” separate în cadrul regimului de maximă siguranţă,  există şi la Rahova. Însă procedura de stabilire a acestui grad şi consecinţele pentru deţinuţi sunt logice şi se încadrează în limitele prevăzute de lege. În fapt, o comisie – diferită de cea care repartizează persoanele private de libertate pe regimuri de executare a pedepselor – formată din directorul adjunct de la pază, directorul adjunct pentru asistenţa psiho-socială şi  directorul general al unităţii – analizează dosarul fiecărui deţinut   şi stabileşte gradul de risc fără nicio legătură cu clasificarea pe regimuri. Sunt deţinuţi din toate regimurile care prezintă un anume grad de risc  (inclusiv „sporit”), dar ei nu sunt separaţi de ceilalţi şi nici nu au condiţii speciale de detenţie. Singura diferenţă este că ofiţerii, agenţii şi angajaţii civili îi urmăresc cu mai multă atenţie, tocmai pentru a preveni evenimente nedorite (evadări, agresarea altor deţinuţi sau a membrilor personalului etc.).

Persoanele arestate preventiv sunt aduse la Rahova din toate aresturile poliţiei din Bucureşti. Nu este însă clar în ce moment are loc depunerea persoanelor private de libertate în penitenciar. Dacă transferul din arest are loc imediat după emiterea mandatului de arestare preventivă, ar fi o soluţie mulţumitoare,  în concordanţă atât cu recomandările Comitetului pentru Prevenirea Torturii din raportul asupra vizitei din 2006 în România cât şi cu susţinerile guvernului român în răspunsul la acesta din septembrie 2008. Dacă transferul în penitenciar are loc abia după ce procurorul a întocmit rechizitoriul – adică după perioadă uneori consistentă, în care persoana privată de libertate rămâne în arestul poliţiei, în stare de dependenţă totală de anchetatori şi colegii acestora – înseamnă că nu s-a înregistrat niciun progres sub aspectul respectării dreptului la un proces corect şi echitabil al persoanelor suspecte de comiterea unor infrancţiuni.

2. Efective, spaţii de deţinere

Referitor la personal, reprezentantele asociaţiei au primit la finalul vizitei doar procente raportate la un total de 540 de angajaţi care, probabil, includ şi serviciile de evidenţă a deţinuţilor, contabilitate etc. prea puţin relevante pentru viaţa de zi cu zi a persoanelor aflate în detenţie. Procentele furnizate ar indica la pază (probabil inclusiv escorta, tratament şi paza perimetrului), 62,1% adică aproximativ 335 de angajaţi, la socio-educativ 5,61%, deci aproximativ 31 de persoane, iar la asistenţa medicală, 3,18% – cam 18 persoane. Dacă cifrele sunt corecte, ele arată din nou una din deficienţele de bază ale sistemului penitenciar românesc şi anume disproporţia substanţială dintre numărul angajaţilor de la pază faţă de cel din alte servicii esenţiale pentru reintegrarea în comunitate a deţinuţilor puşi în libertate şi, implicit, pentru reducerea riscului de recidivă.

În privinţa deţinuţilor, efectivul total era de 1543 din care 21 minori şi 93 tineri (18-21 de ani).

În funcţie de situaţie juridică/regim de executare a pedepselor:

–         arestaţi preventiv – 720, din care 18 minori şi 68 de tineri;
–         regim închis – 674, din care niciun minor şi 17 tineri.

Însumate, cele   două numere arată că în proporţie de peste 90% penitenciarul Rahova a fost reprofilat cu succes.

Pe lângă cele două categorii mai există secţia de carantină cu 87 de persoane, din care doi minori şi şase tineri. La expirarea celor 21 de zile de carantină obligatorie la depunerea în penitenciar, toate cele 87 de persoane vor fi prezentate comisiei de individualizare a regimului de executare şi, în funcţie de decizie, vor rămâne la Rahova sau vor fi transferate. În afară de arestaţi preventiv, deţinuţi în regim închis şi cei de la carantină mai sunt nouă deţinuţi în regim
de maximă siguranţă care urmează să plece, cel mai probabil, la penitenciarul Giurgiu, alţi doi deţinuţi (un adult şi un minor) în regim semideschis şi 51, în regim deschis. Cei din ultimele două categorii au fost – sau urmează să fie – transferaţi la gospodăria agro-zootehnică Bragadiru, cu excepţia minorului care, după terminarea procesului pe rol, va pleca fie la un penitenciar pentru minori şi tineri, fie la un centru de reeducare.

Din informaţiile puse la dispoziţie de angajaţii penitenciarului reiese că la Rahova suprafaţa totală de cazare a deţinuţilor este de 4275,69 m.p. adică  2,77 m.p./deţinut ceea ce nu corespunde normei recomandate în mod expres de CPT încă din 1999 şi anume asigurarea unei suprafeţe de deţinere de cel puţin patru metri pătraţi şi opt metri cubi de aer per deţinut. De altfel, reprezentantele APADOR-CH au putut constata supraaglomerarea şi în cazuri concrete (vezi, spre exemplu, situaţia din camera 223 – secţia a-II-a – regim închis, detaliată mai jos). Camerele de deţinere sunt de  patru tipuri suprafeţele acestora variind de la 18,81 m.p. la 24,59 m.p. Paturile sunt din metal, pe două niveluri dar distanţa dintre patul de sus şi cel de jos este atât de mică încât deţinuţii sunt nevoiţi să se cocoşeze ca să poată sta pe margine. APADOR-CH sugerează ca mobilierul din fiecare cameră să fie completat cu scaune sau băncuţe, pentru a asigura deţinuţilor măcar un confort minim.

Camerele au grupuri sanitare proprii (câte un WC, o chiuvetă şi un duş) dar destule au pereţi şi tavane deteriorate (de exemplu, grupul sanitar din camera 115 – tineri în regim închis). Camerele nu sunt prevăzute cu sistem de alarmare audio sau vizuală aşa încât pentru a atrage atenţia supraveghetorilor se recurge la vechea metodă a bătăii în uşă.

3. Vizita în camere şi discuţii cu deţinuţii

–         În secţia I sunt cazaţi toţi cei 21 de minori (inclusiv cei doi de la carantină) din care 20 în arest preventiv. Singurul minor condamnat (definitiv într-un proces anterior dar cu o nouă cauză pe rol) este încadrat la regim semideschis însă numai pe hârtie. În practică, este regim închis pentru că uşa de la cameră nu stă deschisă iar minorul nu poate nici circula pe coridoare în interiorul secţiei, nici să iasă la curtea de plimbare când doreşte.  O problemă pentru minori (dar şi pentru cei 28 de tineri cazaţi în aceeaşi secţie) constă în lipsa unor programe socio-educative extrem de necesare pentru viitorul lor. Sigur, ei ies zilnic la aer, mai ies la club, se mai uită la televizor – dacă au aparatul propriu în cameră. Dar este cu totul insuficient. În aşa-zisul club al secţiei – de fapt, o simplă cameră de deţinere –, ei pot picta sau desena şi eventual învăţa unele noţiuni de cultură generală, potrivit afirmaţiilor educatorului. Numai că la intrarea în secţie, în jurul orei 11.20, reprezentantele asociaţiei au constatat că educatorul plecase la masa de prânz, clubul fiind încuiat, iar în jurul orei 12.30 acesta se întorsese dar nu desfăşura nicio activitate cu deţinuţii pentru că urma masa lor de prânz. Cum programul de lucru al educatorului se termină la ora 15.00, rezultă că toate activităţile socio-educative cu minori şi tineri au loc doar timp de maxim  3 ore pe zi.

APADOR-CH cunoaşte argumentul potrivit căruia minorii stau relativ puţin în penitenciare,
respectiv numai pe durata procesului. În realitate procedurile în justiţie pot dura luni sau chiar ani. Asociaţia consideră că este absolut necesar să se conceapă programe  socio-educative speciale
pentru minori care să fie adaptate atât la nevoile de dezvoltare normală cât şi la perioadele mai scurte de detenţie în penitenciare. Pentru aceasta, este necesară mai multă implicare din partea angajaţilor şi administraţiei penitenciare.

La camera 105 un minor abia revenit de la instanţă a fost confuz cu privire la momentul şi durata încătuşării, în timpul transportului la şi de la instanţă (la scoaterea din secţie? la introducerea în dubă? la ieşirea din penitenciar?). Indiferent care ar fi fost acestea, esenţial este că minorii sunt încătuşaţi la scoaterea din penitenciar. Or, Legea 275/2006 prevede încătuşarea deţinuţilor – indiferent de vârstă – doar ca excepţie şi numai în cazuri bine definite. APADOR-CH cere ca
minorilor să nu li se pună cătuşe, în nicio circumstanţă.

De notat că atât directoarea secţiei cât şi ceilalţi 11 angajaţi dau dovadă de toleranţă în privinţa eventualelor abateri ale minorilor de la regulamentul de ordine interioară: de mai bine de un an, cea mai aspră sancţiune disciplinară a constat în suspendarea dreptului la vizite pe o perioadă de o lună şi jumătate, aplicată unui singur minor.

O problemă a secţiei I este cea a asistenţei medicale. După consultaţiile de dimineaţă,
doctorul şi asistenţii medicali pleacă în alte secţii, iar cabinetul medical este încuiat. Dacă apare un caz de boală sau accident, se face apel la cabinetul de urgenţă  care deserveşte întregul penitenciar. Iar dacă nici acolo nu răspunde nimeni – cum s-a dovedit a fi cazul chiar în ziua vizitei APADOR-CH – se apelează la cabinetul medicilor. Asociaţia cere stabilirea  unui program de lucru în aşa fel încât măcar un asistent medical să fie de permanenţă la cabinetul secţiei 1. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în camera 104 se află doi deţinuţi cu serioase disabilităţi fizice (unul nu are piciorul drept, amputat de la şold din cauza unei arterite, iar cel de al doilea este paralizat pe partea stângă a corpului). Ambii au însoţitori dar aceştia nu sunt calificaţi pentru a face faţă unei situaţii de urgenţă medicală.

Spaţiul de plimbare este compartimentat în mai multe curţi, fiecare suficient de mare
pentru a permite şi alte activităţi. Din păcate acestea sunt inexistente (cu excepţia fotbalului). Asociaţia sugerează – cum a făcut şi în alte locuri de deţinere – instalarea unor echipamente
minimale pentru sport în curţile de plimbare (de pildă o bară fixă), făcând astfel mai atractivă şi mai folositoare ieşirea zilnică la aer.

–         Secţia a II-a – regim închis, numără 350 de deţinuţi. Directoarea adjunctă a serviciului de asistenţă psiho-socială asigura comanda. În afara explicaţiilor privind stabilirea gradului de risc al fiecărui deţinut, fără legătură cu comisia de individualizare a regimului de executare a pedepsei, doamna psiholog a prezentat o listă extrem de sumară cuprinzând activităţile ei cu deţinuţii. În decembrie, a făcut o evaluare a nou-veniţilor; din ianuarie a început cursul de alfabetizare
la care sunt înscrişi 10 deţinuţi (nu este clar care a fost rolul doamnei psiholog: selecţia? Convingerea deţinuţilor să urmeze cursul?) precum şi „programul de bibliotecă” (deţinuţii interesaţi merg odată pe săptămână la bibliotecă, după un program stabilit pe secţii. Nu este clar de ce este nevoie de un psiholog pentru detalierea „programului” pe camere). Nu se practică decât consilierea psihologică individuală însă doamna psiholog a precizat că „va încerca şi terapia de grup”. În opinia reprezentantelor asociaţiei este prea puţin pentru deţinuţii care nu au nicio activitate utilă, de natură să le asigure reintegrarea în societate la liberare.

La camera 219 erau opt deţinuţi, toţi cu condamnări definitive la pedepse mici de până la un an,
ceea ce, potrivit Legii 275/2006, presupune regim deschis. Reprezentanţii penitenciarului au confirmat că ei sunt într-adevăr la regim deschis şi că urmează să fie transferaţi la GAZ Bragadiru. Dar până atunci, rămân cazaţi la regim închis, cu respectarea tuturor restricţiilor caracteristice. Altfel spus, deocamdată nu beneficiază de nici unul din avantajele prevăzute de lege la regim deschis (uşi deschise, circulaţie liberă între camere şi în curtea de plimbare, plecarea la muncă fără escortă, posibilitatea folosirii telefonului mobil şi a banilor de buzunar pe perioada în care se află în afara penitenciarului, etc.). APADOR-CH cere ca aceşti deţinuţi (şi alţii – dacă mai există la Rahova) să fie urgent mutaţi la GAZ Bragadiru.

În  camera 223 erau 11 deţinuţi în 10 paturi la o suprafaţă de aproximativ 18 mp. Este un exemplu clar de supraaglomerare nu numai sub aspectul normei de 4 mp/deţinut recomandate de CPT ci chiar şi al „clasicului” standard românesc de 6 mc de aer/deţinut (camera nu măsura mai mult de 45 – 46 mc). Deţinutul Emil Ivaşcu s-a plâns că ar fi fost lovit la cap de un alt deţinut la sfârşitul lunii septembrie 2008, că ar fi fost dus la penitenciarul spital Rahova pentru
o infecţie la ureche abia după 23 de zile, că ar fi fost tratat dar că infecţia ar fi reapărut la scurt timp după externare cu consecinţa instalării surdităţii. Nu   s-a înţeles cui şi ce avea de reproşat pentru că, din istorisirea cam încâlcită, rezulta că medicul penitenciarului îi acordase îngrijire medicală şi, când tratamentul nu a dat rezultat, l-a trimis  la spital. APADOR-CH solicită efectuarea unei expertize medicale în cazul acestui deţinut pentru a se stabili dacă este vorba de surditate şi dacă aceasta s-ar putea datora fie întârzierii cu care a fost dus la penitenciarul spital fie chiar tratamentului aplicat.

Ceilalţi deţinuţi din camera 223 şi-au exprimat dorinţa de a se reveni la reglementarea primirii
pachetelor cu alimente anterioară noilor restricţii (în prezent un deţinut are dreptul la un singur pachet pe lună, cu 10 kg de alimente – mâncarea gătită este exclusă – la care se adaugă 6 kg de fructe şi 20 l de băuturi răcoritoare, faţă de patru pachete pe lună şi cantităţi nelimitate de fructe ). Ei spuneau că magazinul penitenciarului nu oferă mărfuri variate şi că preţurile sunt mai mari decât cele din exteriorul penitenciarului.

–         În secţia a IV-a sunt cazaţi arestaţii preventiv. Tot aici se află şi singura cameră din izolare din întreg penitenciarul, neocupată în ziua vizitei APADOR-CH. Din tavanul camerei de izolare curgea apă care inundase deja o parte din cameră, defecţiunea fiind descoperită numai pentru că reprezentantele asociaţiei au dorit să vadă izolatorul chiar şi neocupat.

La camera 418 arestaţii preventiv aveau mai multe motive de nemulţumire. Mai întâi nu aveau televizor în cameră, cu toate că deţinutul Tudor Ştefan primise unul – depozitat la magazie – de la un văr care plecase de la Rahova. Se pare că ar fi vorba de o încurcătură administrativă deoarece televizorul figurează pe fişa lui Tudor Ştefan dar pe aparat este numele precedentului deţinător. Situaţia, în aparenţă minoră dar cu consecinţe serioase asupra moralului persoanelor din cameră, a fost adus la cunoştinţa directorului penitenciarului care s-a angajat să o rezolve rapid. Tudor Ştefan a reclamat şi modul în care se efectuează percheziţia corporală înainte şi după vizite şi anume prin dezbrăcare la piele, fără nicio posibilitate de protejare a intimităţii. El făcea comparaţie cu procedura din penitenciarele spaniole unde persoanele percheziţionate primesc un halat, evitându-se astfel stânjenitoarea expunere a nudităţii. Deţinutul era nemulţumit şi de faptul că, suferind de diabet, nu găseşte produse adecvate la magazin decât după cel puţin două săptămâni de la prezentarea cererii. Alţi colegi de cameră s-au plâns că nu pot face curăţenie în cameră pentru că, deşi sunt dispuşi să cumpere cu banii lor o găleată şi un mop, li s-a comunicat că trebuie să ceară, în scris, aprobare de la directorul penitenciarului (în
discuţia de la sfârşitul vizitei, directorul a fost categoric: mop se aprobă fără probleme, găleată nu pentru că ar putea-o folosi la fabricarea de băuturi alcoolice). Deţinuţii au confirmat că produsele de la magazinul din incinta penitenciarului practică preţuri mai mari decât cele de pe piaţă. Plafonul sumei pentru cumpărături este de 270 RON pe deţinut, pe săptămână.

–         Reprezentantele asociaţiei au vizitat şi camera 23 în care erau cazaţi patru din cei nouă deţinuţi în regim de maximă siguranţă rămaşi la Rahova în aşteptarea transferului. Ei erau vădit nemulţumiţi de faptul că fuseseră trecuţi de la regim închis la maximă siguranţă fără explicaţii şi numai pentru ca penitenciarul  „să scape de ei”. Marian Ilie s-a plâns de faptul că sunt ţinuţi în „cuşti” (camerele de maximă siguranţă sunt prevăzute cu grilaje suplimentare) că este foarte frig şi că mâncarea este proastă.

4. Hrana deţinuţilor

Blocul alimentar prezenta condens iar  ventilaţia era complet ineficientă. Aburii formau o ceaţă
densă făcând aerul irespirabil. Asociaţia cere administraţiei penitenciare să repare – sau să înlocuiască – urgent sistemul de ventilaţie. Meniul zilei era următorul: la „comun” – ciorbă de fasole cu jumări şi pilaf cu carne de porc la prânz, tocană cu slănină, seara; pentru musulmani (53 de deţinuţi) – acelaşi meniu dar cu carne de vită la prânz şi tocană fără carne, seara; pentru diabetici (36 de deţinuţi) – supă de legume cu ouă şi tocană cu carne de vită la prânz, mâncare de cartofi cu brânză, seara (bolnavii de diabet primesc şi trei suplimente pe zi constând din pâine prăjită cu margarină, salam şi brânză); pentru cardiaci, hepatici şi cei cu gastrită (312 deţinuţi) – supă de legume şi mazăre cu carne de vită şi de porc, la prânz griş cu lapte şi un măr, seara.

Mâncarea, în special cea de la regim, avea un aspect mulţumitor. De altfel, cu o singură excepţie, deţinuţii nu s-au plâns de hrana asigurată de penitenciar. Este, însă, adevărat că mulţi dintre ei mănâncă ce primesc în pachete şi/sau îşi cumpără de la magazinul din incintă.

Magazinul la care au acces deţinuţii aparţine unei firme particulare şi era destul de bine aprovizionat, inclusiv cu legume şi fructe proaspete. Reprezentantul firmei a cerut imperativ reprezentantelor asociaţiei să nu noteze preţurile cu toate că acestea erau afişate la vedere. Explicaţia ciudatei pretenţii ar fi o experienţă neplăcută cu un post de televiziune care ar fi filmat produsele dar prin colaje ulterioare ar fi arătat preţuri mai mari decât cele practicate. Pe un ton răstit reprezentantul firmei a declarat că administraţia penitenciară stabileşte preţurile şi că adaosul firmei este mai mic decât cel de pe piaţă. Din discuţia cu directorul penitenciarului a rezultat însă că tot ce face administraţia este doar să compare preţurile cu cele practicate în magazine din afara sistemului penitenciar şi să semnaleze discrepanţele, cu sugestii de ajustare.

Produsele solicitate de deţinuţi dar care lipsesc din stoc sunt aduse de firmă în circa două săptămâni dar numai dacă directorul aprobă cererile (de exemplu mop, găleată,,produse pentru diabetici). Cu toate inconvenientele, APADOR-CH consideră că sistemul actual de contractare a unor firme din afara Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor trebuie menţinut şi îmbunătăţit. Asociaţia cere ANP să reducă lista bunurilor ce pot fi cumpărate numai cu aprobarea directorului şi să simplifice procedura. O posibilitate ar fi ca firmele care gestionează magazinele să primească o listă cu obiecte interzise la vânzare, restul fiind „la liber”. APADOR-CH susţine însă ideea unui minim control din partea administraţiei penitenciare asupra preţurilor din aceste magazine.

5. Asistenţa medicală

Patru medici, 16 asistenţi, un stomatolog şi un tehnician dentar asigură asistenţa medicală a celor peste 1500 de deţinuţi. La prima vedere, s-ar putea crede că proporţia dintre numărul de cadre medicale şi cel al persoanelor private de libertate este satisăcătoare. Însă nu trebuie omise anumite aspecte ce ţin de specificul detenţiei cum ar fi separarea pe regimuri de executare a pedepselor şi pe criterii de vârstă care implică o programare strictă la cabinete. Fiecare secţie de deţinere are un cabinet medical propriu iar medicii şi asistenţii de serviciu se mută de la un cabinet la altul. Se ajunge astfel la situaţii de genul celei de la secţia a I-a unde, după ora 11.00 (sau poate chiar mai devreme) nu mai sunt prezenţi nici doctorul şi nici măcar un asistent iar cabinetul medical este încuiat. Mai există şi un cabinet de urgenţe pentru întreg penitenciarul dar reprezentantele   APADOR-CH nu au găsit pe nimeni acolo. O ultimă posibilitate ar fi apelarea la biroul medicilor care ar urma să înştiinţeze doctorul că a apărut o problemă la secţia de care răspunde. Soluţia deja propusă de asociaţie ar fi reorganizarea turelor în aşa fel încât măcar un asistent medical să fie permanent prezent în fiecare cabinet medical.

Cu privire la programele pentru prevenirea răspândirii infecţiei cu HIV/SIDA şi a altor infecţii transmisibile  şi la accesul la  tratament eficient pentru consumatorii de droguri injectabile, trebuie subliniat faptul că penitenciarul Rahova a fost inclus în programul pilot ce prevede, pe lângă cursuri de informare şi educare, accesul deţinuţilor la prezervative, schimbul de seringi şi tratamentul cu substitute în cazul celor care folosesc droguri injectabile.

Accesul deţinuţilor la prezervative este relativ liber, singura problemă fiind că ele sunt depozitate în cabinetele medicale, ceea ce înseamnă că persoanele interesate nu se pot aproviziona decât odată pe săptămână, potrivit programului de consultări. APADOR-CH a sugerat instalarea unor cutii cu prezervative şi în alte locuri accesibile deţinuţilor (în curţile de plimbare, la club, pe coridoare) aşa cum se procedează în alte penitenciare, de pildă la Gherla.

În privinţa schimbului de seringi, trebuie precizat că nu a existat decât un singur deţinut interesat iar programul, deşi teoretic continuă, este, în fapt, stopat din lipsă de solicitări . Deşi administraţia penitenciarului are informaţii că sunt destui deţinuţi care se injectează, teama de posibilele consecinţe – inclusiv legale – ale recunoaşterii este mult mai puternică decât dorinţa de a evita riscul îmbolnăvirii. În plus, cu excepţia notabilă a doamnei doctor  care a coordonat programul (şi care a afirmat că ar fi fost de dorit să se  instaleze automate pentru seringi pe holuri), angajaţii sistemului penitenciar manifestă în general reticenţă faţă de astfel de metode de prevenire. Unii admit că infectarea deţinuţilor înseamnă pericol de contaminare în penitenciar dar şi după liberare, în familie şi comunitate, dar cred, eronat, că singura metodă acceptabilă este abstinenţa totală. Ar fi deci nevoie de educarea mai întâi a angajaţilor de penitenciar cu privire la avantajele unor astfel de măsuri de prevenire.

Partea din programul pilot cu privire la administrarea de substitute (metadonă) deţinuţilor care se declară consumatori de droguri injectabile a avut ceva mai mult succes. Şapte deţinuţi  beneficiază de acest tratament, din care şase au fost transferaţi la  Jilava unde continuă administrarea metadonei (al şaptelea a rămas în tratament la Rahova).

În sfârşit, o sursă serioasă de transmitere a infecţiilor între deţinuţi este reprezentată de modul primitiv în care se fac tatuaje în detenţie, problemă conştientizată de personalul cabinetului medical dar pentru rezolvarea căreia nu s-a luat nicio măsură. Soluţia susţinută de APADOR-CH este ca deţinuţilor care tatuează cu mijloace rudimentare şi complet neigienice să li se pună la dispoziţie ace sterile, culori controlate medical şi, bineînţeles, un mic spaţiu de lucru.  Un exemplu – chiar dacă domeniul de activitate diferă – ar fi cel de la secţia de femei de la penitenciarul Giurgiu unde o deţinută îşi tunde, coafează şi machiază colegele după un anume program.

6. Clubul deţinuţilor

În afara activităţilor socio-educative destul de reduse din secţii, penitenciarul are un club mare la care deţinuţii merg o dată pe săptămână. Într-o sală foarte mare se pot desfăşura simultan mai multe activităţi: badminton, tenis de masă, repetiţii ale formaţiilor muzicale sau de teatru, scenografie (un deţinut pasionat de această meserie pictează decoruri pentru diferite manifestări). În ziua vizitei APADOR-CH, un grup de cinci deţinuţi instrumentişti care s-au constituit într-o formaţie muzicală repetau încă de la ora 9.30 dimineaţa. Ei au spus că repetă în fiecare zi între 9.30 şi 14.15 iar deţinutul scenograf vine şi el zilnic la club după acelaşi program. Este, evident, vorba despre un program preferenţial dar nu ar fi nimic rău în asta cu condiţia să nu se „rupă” din timpul altor deţinuţi. Mai era şi un mic grup de patru deţinuţi care studiau materiale pe unul din cele trei calculatoare puse la dispoziţia lor. Reprezentantele asociaţiei au rămas însă surprinse de numărul foarte mic de deţinuţi care vin la club – circa 38 pe săptămână – cifră insignifiantă prin raportare la numărul total de deţinuţi (peste 1500) şi la capacitatea şi dotarea clubului. Este adevărat că deţinuţii vin odată pe săptămână la  biblioteca clubului, că se organizează odată pe lună concursuri interactive la care participă 80-100 de persoane, dar tot este insuficient pentru numeroasa populaţie carcerală de la Rahova.

Mai trebuie menţionat şi faptul că învăţământul se limitează numai la clasele I-IV.

7. Sectorul vizite

O hală imensă este compartimentată pentru vizite la cabină (7 cabine dotate cu telefoane), la masă (cam 30 de mese), spaţii pentru discuţiile cu avocaţi sau notari, o cameră de percheziţie corporală, o cameră de primire a pachetelor, toate sub supraveghere video – probabil şi audio –, cu excepţia încăperilor din a doua categorie. Acestea sunt prevăzute cu geamuri mari de sticlă care dau spre interiorul halei, ceea ce permite doar supraveghere vizuală. De altfel, un avocat care îşi aştepta clientul a confirmat că se respectă confidenţialitatea discuţiilor.

Având în vedere cele spuse de deţinutul Tudor Ştefan, reprezentantele asociaţiei au dorit să afle cum se desfăşoară percheziţia corporală înainte şi după vizite. Responsabilul de secţie a negat categoric că deţinuţii ar fi dezbrăcaţi la piele, în vreme ce doi deţinuţi au dat răspunsuri evazive. În opinia asociaţiei, procedura variază în funcţie de deţinut. Cu toate că rostul acestor percheziţii corporale nu este foarte clar de vreme ce dimensiunea unei bile de drog este cât a unei gămălii de ac şi deci aproape imposibil de depistat, APADOR-CH cere instituirea şi respectarea unor reguli precise după care să se desfăşoare percheziţiile corporale, mai întâi de toate cu respectarea dreptului la protejarea intimităţii.

8. Discuţia finală cu directorul penitenciarului

Reprezentantele APADOR-CH au transmis domnului director câteva din doleanţele deţinuţilor
asupra cărora dânsul poate decide imediat. Discuţia s-a axat apoi pe reprofilarea penitenciarelor Rahova – arestaţi preventiv şi regim închis – , Jilava – regim semideschis şi deschis –  şi Giurgiu – regim de maximă siguranţă şi închis –  şi pe dificultăţile întâmpinate la numeroasele transferuri din ultimele două – trei luni. Domnul director a afirmat că  problema cea mai serioasă pentru penitenciar este găsirea unor locuri de muncă pentru deţinuţi.
La data vizitei, ceva mai mult de 50 de deţinuţi ieşeau la muncă (fără a include şi GAZ Bragadiru) iar perspectiva nu este deloc liniştitoare. Domnul director a spus că nu vede cum şi unde ar putea găsi de lucru pentru mai mult de o sută de deţinuţi.

Concluzii

Reducerea numărului de regimuri de executare a pedepselor în mai multe penitenciare cu schimbarea profilului (Rahova – arestaţi preventiv şi regim închis, Giurgiu – regim de maximă siguranţă şi închis, Jilava – regim semideschis şi deschis) este o măsură bine venită pentru că:

a) poate elimina diferenţele dintre modurile în care aceleaşi categorii de deţinuţi sunt tratate
în diverse penitenciare;

b) poate asigura o mai bună distribuţie a personalului de penitenciar care nu se va mai împărţi
între trei sau patru regimuri cu reguli diferite ci doar la două, cu dorita consecinţă a scăderii tensiunilor dintre angajaţi şi deţinuţi;

APADOR-CH consideră că asigurarea permanenţei la fiecare cabinet medical din penitenciarul Rahova este  o necesitate stringentă şi cere administraţiei penitenciarului să ia
măsurile ce se impun;

APADOR-CH insistă ca minorii să nu mai fie încătuşaţi în nicio circumstanţă iar încătuşarea tinerilor şi adulţilor să fie doar excepţia şi nu regula, aşa cum prevede Legea 275/2006;

Asociaţia constată că serviciul socio-educativ desfăşoară prea puţine programe în care sunt antrenaţi un număr foarte redus de deţinuţi. Asociaţia a propus în mod  repetat ca la elaborarea programelor să fie consultaţi şi deţinuţii, de exemplu prin chestionare distribuite în camere;

Asociaţia cere reducerea listei de obiecte ce pot fi cumpărate de la magazinul din incinta penitenciarului doar cu aprobarea directorului precum şi scurtarea procedurii;

APADOR-CH cere administraţiei penitenciarului să facă eforturi pentru continuarea programului de prevenire a răspândirii HIV/SIDA şi a altor infecţii cu transmisiune sexuală precum şi cel de tratament substitutiv pentru consumatorii de droguri injectabile. Chiar dacă schimbul de seringi nu a dat rezultate, mai înainte de orice din cauza lipsei de încredere din partea deţinuţilor, corecta informare şi discuţiile libere pe această temă ar trebui continuate. În plus, trebuie acordată atenţie şi problemei tatuajelor, în sensul „igienizării” întregii operaţiuni.

Alte concluzii şi recomandări sunt cuprinse în raport.

Manuela
Ştefănescu
Maria-Nicoleta Andreescu