Raport privind vizita în Penitenciarul Giurgiu

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Raport privind
vizita în Penitenciarul Giurgiu

 

La data de 12 octombrie 2005, două reprezentante APADOR-CH au vizitat
Penitenciarul Giurgiu. Vizita anterioară a avut loc la data de 18 martie
2004.

 

1.      Aspecte generale

Penitenciarul Giurgiu primeşte deţinuţi din judeţele
Giurgiu şi Teleorman. De la vizita precedentă a reprezentanţilor
APADOR-CH, la Penitenciarul Giurgiu a fost dat în folosinţă al
patrulea corp de deţinere şi s-au finalizat lucrările de
construcţie la atelierul de producţie. Urmează dotarea cu
utilajele necesare, cel mai probabil cu finanţare PHARE. Insă, din
lipsă de fonduri, s-au sistat lucrările la clădirea
destinată clubului deţinuţilor şi la cea în care ar urma
să funcţioneze administraţia penitenciarului.

La data vizitei, în Penitenciarul Giurgiu se aflau 1467 de
deţinuţi, din care 10 minori, 51 femei şi 5 cetăţeni
străini (un bulgar, un libanez, un turc şi doi arabi). Penitenciarul
Giurgiu are regim de maximă siguranţă, dar marea majoritate a
deţinuţilor execută pedepse în regim închis. 42 de
deţinuţi sunt clasificaţi ca "periculoşi" din
care doi sunt condamnaţi pe viaţă. Suprafaţa totală a
spaţiilor de deţinere a crescut cu 245,48 m² prin darea în
folosinţă a noului corp de deţinere, ajungând în prezent la 3373
m². Directorul interimar susţine că nu există supraaglomerare,
ceea ce este corect dacă se calculează pe baza criteriului celor 6 m3 de aer/deţinut. Insă dacă se raportează suprafaţa
totală la recomandările Comitetului pentru Prevenirea Torturii din
cadrul Consiliului Europei de a asigura 4m²/ deţinut , gradul de ocupare
este de 174%.

37 de deţinuţi lucrau în exterior la construcţii iar în
interior, 63 de deţinuţi la deservire şi cam 30-40 la
grădinărit. Aşadar, un număr nesemnificativ (nici 10 %) din
totalul deţinuţilor din Penitenciarul Giurgiu au posibilitatea
să îşi reducă din pedeapsă prin prestarea unor zile de
muncă şi doar o treime din aceştia mai şi câştigă
ceva bani (10% din salariul minim pe economie, dar numai cei care lucrează
în exterior sunt retribuiţi). 
Situaţia economică precară a judeţului Giurgiu este
în continuare principala cauză pentru care deţinuţii nu pot fi
folosiţi la muncă.  Dar tocmai
pentru că ofertele sunt extrem de puţine, ar fi de dorit ca administraţia penitenciarului să
nu stea să le aştepte ci să le caute. Cel mai probabil
debuşeu pentru forţa de muncă a penitenciarului ar fi portul
Giurgiu. Asociaţia înţelege că portul este zonă de
frontieră cu grad de siguranţă sporit dar se pot găsi
locaţii în care deţinuţii scoşi la muncă să
poată fi supravegheaţi fără prea multe probleme (de
pildă depozitele).

Penitenciarul nu dispune de o fermă zootehnică proprie
(aprovizionarea cu carne se face de la Penitenciarul Pelendava). S-a
intenţionat achiziţionarea a 2 spaţii destinate zootehniei
însă nu s-a concretizat nimic. In schimb, administraţia
penitenciarului a ajuns la o înţelegere cu autorităţile locale
pentru a folosi, într-un viitor apropiat, 11 ha teren arabil pentru
grădinărit. Cele 5 ha teren aflate în posesie în prezent, precum
şi spaţiul din incinta penitenciarului au fost utilizate pentru a
asigura necesarul de legume pe perioada de vară plus o mică
rezervă pentru iarnă.

Dreptul la corespondenţă este asigurat prin cele 3 cutii
poştale fixe şi o cutie poştală mobilă, folosită
pentru deţinuţii secţiei cu grad sporit de periculozitate
şi pentru cei care nu se pot deplasa. Deţinuţii care au acces la
cutia poştală mobilă şi-au exprimat îndoiala în
privinţa respectării secretului corespondenţei, pentru că,
spun ei, scrisorile pot fi uşor scoase din cutie înainte de venirea
poştaşului. Aceste suspiciuni sunt întărite şi de
imposibilitatea trimiterii unor scrisori recomandate. Asociaţia recomandă înlocuirea cutiei poştale mobile cu
una fixă precum şi găsirea unei modalităţi de
expediere a scrisorilor recomandate, la cererea şi pe banii
deţinuţilor care doresc să recurgă la acest gen de serviciu
poştal.

Toţi deţinuţii sunt obligaţi să poarte ţinuta
penală în afara camerei de deţinere, inclusiv la vizite cu familia
ceea ce are, cu siguranţă, un impact negativ, în special asupra
copiilor.

O altă problemă este ora de deşteptare (5.30) pentru
toţi deţinuţii, inclusiv femeile şi minorii. Ora este
nejustificat de matinală (apelul de dimineaţă are loc la 7.30)
mai ales că doar 10% din deţinuţi ies la muncă şi oricum
ei sunt cazaţi în camere separate. Nici scoaterea deţinuţilor la
instanţe nu este un argument pentru trezirea tuturor la 5.30. Listele cu deţinuţii care se
prezintă la instanţe sunt cunoscute de personalul de penitenciar
şi deci mai normal ar fi ca deşteptarea la 5.30 să se aplice
numai pentru camerele unde aceştia sunt cazaţi. Iar majoritatea
covârşitoare a deţinuţilor nu are, practic, nimic de făcut de cât să stea în camere în
aşteptarea plimbării zilnice şi, eventual, să se uite la
televizor sau să citească. APADOR-CH este de acord că trebuie
să existe disciplină însă crede că deşteptarea atât de
devreme nu are nici o justificare şi cere ANP să analizeze
posibilitatea decalării cu 30-60 de minute.

In privinţa cadrelor, în Penitenciarul Giurgiu se păstrează
un deficit de personal (238 de cadre, care lucrează în ture; un calcul
aproximativ arată că ar reveni cam 20 de deţinuţi la un angajat al penitenciarului, în vreme
ce proporţia în Europa este de maximum cinci la unu). Numărul
personalului medical a rămas neschimbat de la ultima vizită. Din cei
doi medici generalişti, unul se află în concediu postnatal, astfel
încât un singur doctor asigură asistenţa medicală atât pentru cei
1467 de deţinuţi cât şi pentru cadre. Situaţia este
aceeaşi şi în cazul medicului stomatolog care rezervă o oră
şi jumătate zilnic (din programul de 7 ore) numai pentru cadre. Al
treilea post de medic generalist a rămas neocupat.  APADOR-CH
insistă asupra necesităţii ca medicii din sistemul penitenciar
să se ocupe exclusiv de starea
de sănătate a deţinuţilor pe întreaga perioadă a
programului zilnic. Personalul de penitenciar, care are posibilităţi
multiple de asistenţă medicală în afara sistemului, ar putea
recurge la medicul de penitenciar doar în situaţii de urgenţă.

Reprezentantele asociaţiei au dorit să vadă situaţia
cheltuielilor pe medicamente pentru deţinuţi şi, respectiv
cadre. Insă farmacistul lipsea (nu a fost clar de ce), iar asistenta nu a
putut prezenta cifrele cerute (au fost solicitate cheltuielile pe iulie, august
şi septembrie a.c. întrucât APADOR-CH primise, cu promptitudine, de la
ANP, informaţiile respective pe anul 2004 şi primul semestru 2005).
In schimb, asistenta a arătat rafturile cu medicamente pentru
deţinuţi precum şi cele pentru personalul de penitenciar – doar
câteva şi numai pentru afecţiuni minore -, depozitate separat. Ca o
curiozitate: pe unul din rafturile cu medicamente pentru deţinuţi se
aflau mai multe tuburi de Fastum Gel, un produs scump, folosit pentru calmarea
temporară a durerilor reumatice, entorse etc. Asistenta a declarat că
unguentul se dă deţinuţilor dar….. pe bază de
reţetă! Or, acest unguent se vinde liber în farmacii, fără
nici o reţetă. De altfel, este puţin plauzibil ca un medic de
penitenciar să recomande Fastum Gel unui deţinut.

 

2.      Incidente violente

a) Reprezentantele APADOR-CH au constatat că tensiunea mai veche
dintre două grupuri de deţinuţi – "bucureştenii"
şi "giurgiuvenii" – a crescut îngrijorător şi se
manifestă chiar prin violenţă, în special în secţia de
"periculoşi". Cel mai grav este însă faptul că,
potrivit deţinuţilor, în acest conflict s-ar implica şi cadre din penitenciar. Acestea
ar instiga anumiţi deţinuţi localnici să atace
"bucureştenii" incomozi. Un astfel de incident s-a petrecut pe 4
octombrie a.c., în următorul context: una din puţinele
activităţi de mare interes pentru deţinuţi sunt
exerciţiile de forţă, care se organizează în sălile de
club. Aparatele puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului
sunt degradate şi disparate. Singurul aparat modern şi performant
este cel adus de "bucureşteanul" Viorel Cucu pe bani proprii, cu
condiţia ca el să decidă care dintre deţinuţi îl pot
folosi. După negocieri dificile şi îndelungate – inclusiv un proces
câştigat de Viorel Cucu în instanţă – administraţia penitenciarului
a permis folosirea aparatului timp de două ore pe zi. Unul dintre
beneficiari este deţinutul Iulian Fentzel, binecunoscut în penitenciar
şi nu numai, pentru impresionantele sale cunoştinţe în domeniul
juridic şi pentru sprijinul şi sfaturile date celorlalţi
deţinuţi, nefamiliarizaţi cu hăţişurile legilor.
Suficient pentru ca personalul de penitenciar să îl considere
"instigator", etichetă aplicată, de altfel, şi lui
Viorel Cucu. Pe 4 octombrie a.c., mai mulţi deţinuţi
periculoşi, inclusiv cei doi menţionaţi mai sus, se aflau în
club. Spre surpriza lor, a apărut şi un deţinut – Dumitru Marian
– proaspăt transferat în secţia de periculoşi care, "din
senin", spun deţinuţii, s-a repezit la Iulian Fentzel şi
i-a tras un pumn în faţă. Apoi a luat o bară de metal şi
l-a lovit puternic pe deţinutul Vasile Alexandru care se interpusese între
cei doi. Câteva secunde mai târziu, au apărut grupele de intervenţie
şi deţinuţii au fost duşi la camere. Lovitura primită
de Vasile Alexandru i-a cauzat acestuia o fractură deschisă la
braţul drept. In ciuda apelurilor repetate, precum şi a protestelor
celorlalţi deţinuţi din secţie, Vasile Alexandru a fost dus
la spital abia a doua zi, mai întâi la Rahova şi apoi la Spitalul
Floreasca, unde a fost operat pe data de 7 octombrie, după care i s-a pus
ghips. Nu este clar pentru APADOR-CH de
ce nu s-a efectuat operaţia la Spitalul Penitenciar Rahova, specializat în
chirurgie. De ce a fost aleasă soluţia transferării la Spitalul
Floreasca?

In afara loviturilor primite de Vasile Alexandru şi Iulian Fentzel,
incidentul din 4 octombrie a avut consecinţa – previzibilă – a reducerii drastice a programului cu aparate de
forţă de la două ore zilnic la o oră pe săptămână, ceea ce a stârnit
nemulţumirea deţinuţilor. O altă consecinţă este
spaima agresorului Dumitru Marian de represalii din partea
deţinuţilor. Chiar dacă agenţii şi
"mascaţii" îl păzesc de câte ori este scos din cameră
şi se evită întâlnirea cu alţi deţinuţi din
secţie, reprezentantele asociaţiei au putut constata "pe viu"
antipatia sau chiar ura celorlalţi faţă de D.M.
Deţinuţii sunt convinşi
că Dumitru Marian a fost transferat la secţia a III-a
"periculoşi" special
pentru a provoca incidentul din 4 octombrie, pretext bun pentru reducerea la
minimum a timpului acordat pentru exerciţii de forţă (o
interzicere totală nu ar fi fost posibilă din cauza hotărârii
judecătoreşti în favoarea lui Viorel Cucu). In plus, D.M. este
"giurgiuvean", fapta pentru care a fost condamnat este minoră
(un furt pentru care a primit 6 ani), nu are "reputaţia" de
incomod sau recalcitrant şi prin urmare transferarea lui la "periculoşi" nu se justifică
decât dacă i s-a "trasat" sarcina de a acţiona cu
violenţă.

Indiferent dacă aşa este sau nu, reprezentantele APADOR-CH au
recomandat conducerii penitenciarului transferarea de urgenţă a lui
D.M. în orice altă secţie din penitenciar.

Un alt argument adus de deţinuţi este rapiditatea intervenţiei "mascaţilor", în
număr mare, la foarte scurt timp după incident ca şi cum ar fi ştiut ce urma să se întâmple.

In sfârşit, amânarea cu o zi a prezentării lui Vasile Alexandru
la medic este interpretată de deţinuţi ca o dorinţă a
cadrelor de a-l proteja pe agresor de eventuale consecinţe legale pentru
infracţiunea de lovire şi probabil că aşa s-ar fi întâmplat
dacă fractura nu ar fi fost deschisă, ceea ce a necesitat
intervenţie chirurgicală. Totodată, este vorba şi de
nepăsarea şi dispreţul cu care sunt trataţi
deţinuţii, mai ales "periculoşii". APADOR-CH consideră că întârzierea
în acordarea asistenţei medicale unui deţinut grav rănit este tratament inuman şi cere ANP
să declanşeze o anchetă pentru clarificarea acestui aspect.

b) Pe 15 iulie a.c., un alt incident violent s-a soldat cu moartea
deţinutului Victor Bobi Garcea, tot în secţia
"periculoşi". Colegul său de cameră,
Gheorghiţă Moţi, i-ar fi dat o palmă lui Garcea, acesta a
căzut pe spate şi s-a lovit cu capul de ciment. A fost internat în
stare de comă la Spitalul Bagdasar unde a fost operat de urgenţă.
Medicul chirurg a informat Penitenciarul Giurgiu că operaţia
reuşise iar pacientul se simţea destul de bine. Cinci zile mai
târziu, V.B.G. a murit. Certificatul medico-legal precizează cauza
morţii: contuzie cerebrală, fractură craniană prin
agresiune. Intr-o declaraţie publicată într-un ziar local, mama lui
Garcea afirma că a văzut urme de lovituri pe braţe şi pe
picioare atunci când s-a dus să ridice cadavrul. Dacă aşa a
fost, atunci urmele, care nu puteau fi provocate de Moţi, s-ar datora,
potrivit acestuia, tratamentului extrem de "contondent" la care
Garcea fusese supus la începutul lunii iulie de "mascaţii" din Penitenciarul
Giurgiu. Gheorghiţă Moţi, trimis în judecată pentru omor
şi sancţionat cu regim restrictiv pentru 12 luni, pare extrem de
şocat de moartea lui Garcea. El recunoaşte că şi-a lovit
colegul dar susţine cu tărie că V.B.G. nu avea cum să
moară din acea "palmă". Deşi cercetările penale
sunt în curs, deţinutul nu poate preciza faza în care se află ancheta
şi a spus că nu a fost audiat de procuror şi nici nu a fost
supus unei expertize psihiatrice, obligatorie la săvârşirea
infracţiunii de omor. Deţinutul s-a plâns că, de patru luni, nu
i s-a permis să îşi vadă familia (mama lui a venit la
penitenciar dar nu a fost lăsată să îl vadă).
Administraţia penitenciarului a declarat că nu a făcut decât
să aplice regulamentul (deţinutul în regim restrictiv nu are voie la
vizite în primele trei luni) şi a negat că mama lui Moţi ar fi
venit să-l viziteze. Cum nu există o evidenţă a
vizitatorilor refuzaţi, versiunea deţinutului nu poate fi
verificată.

c) Pe 27 septembrie a.c. un deţinut a fost lovit de un agent de
escortă pentru că ar fi refuzat să ocupe un anume loc în
maşina care transporta mai mulţi deţinuţi la
instanţă. Directorul interimar al penitenciarului a susţinut
că are caseta video care probează că agentul a acţionat în
limitele regulamentului. Imaginile arată ce s-a petrecut până la urcarea deţinutului în
dubă nu şi după aceea. Directorul
a mai precizat că deţinutul respectiv nu prezenta nici o urmă de
violenţă la întoarcerea de la instanţă. Dar un alt
deţinut, care a fost la judecătorie în aceeaşi zi, a declarat
că însăşi instanţa a remarcat ochiul învineţit al
celui lovit şi i-a recomandat să facă plângere. Insă se
pare că administraţia penitenciarului i-ar fi promis că
dacă nu face reclamaţie împotriva agentului, nici el nu va fi
sancţionat pentru refuzul de a se urca în maşină.

d) Un alt gen de eveniment a avut loc pe 3 septembrie a.c. Este vorba
despre sinuciderea tânărului deţinut Titişan (18 ani) în
perioada de carantină (primele trei săptămâni de la aducerea
oricărei persoane într-un penitenciar). Nu există dubii cu privire la
circumstanţele decesului. In plus, tânărul a scris mai multe bilete
cu mesaje de adio din care rezulta că sinuciderea se datora refuzului
familiei de a mai avea vreo legătură cu el. Titişan era la prima
faptă şi venea din arestul poliţiei unde stătuse peste o
lună.

APADOR-CH solicită ANP
să dispună efectuarea unui control aprofundat în privinţa
violenţelor menţionate, inclusiv sub aspectul posibilei implicări
a personalului de penitenciar în conflictele dintre deţinuţii de la
secţia "periculoşi". Asociaţia atrage atenţia ANP
asupra stării de nemulţumire a deţinuţilor, generată
atât de tensiunile mai vechi dintre "bucureşteni" şi
"giurgiuveni" şi de suspiciunea implicării unor cadre de
partea celor din urmă, cât şi de măsurile administraţiei
penitenciare de reducere drastică a unor facilităţi deja
acordate.

 

3.     Vizita în penitenciar

Activităţi cultural educative

Departamentul socio-educativ desfăşoară programele stabilite
de ANP (ALFAZ – alfabetizare, EDUCOSAN – educaţie sanitară, EDUCOLEX
– educaţie juridică, EDUCOSPORT – activităţi sportive
inclusiv concursuri, INSTAD – carantina obligatorie de trei săptămâni
etc.) şi într-o proporţie mai redusă, programe proprii. Dintre
acestea din urmă, o iniţiativă notabilă este postul de
televiziune cu circuit închis, care difuzează în principal muzică.
Aparatura şi casetele au fost puse la dispoziţie gratuit de
şeful secţiei socio-culturale. Unii deţinuţi ar fi
însă mai interesaţi de programe TV educative (de pildă
lecţii de limbi străine) decât muzică. Apreciind iniţiativa şi eforturile de creare a postului TV,
APADOR-CH solicită administraţiei Penitenciarului Giurgiu să
ţină cont şi de
sugestiile deţinuţilor în alcătuirea programelor. De altfel,
asociaţia crede că aplicarea, în general, a metodei consultării
deţinuţilor în privinţa interesului şi preferinţelor
lor în domeniul socio-educativ ar avea consecinţe benefice asupra calităţii activităţilor,
atât sub aspectul unei mai bune pregătiri pentru integrarea în comunitate
după liberare cât şi al detensionării atmosferei din locurile de
detenţie.

Penitenciarul organizează şi cursuri pentru clasele I-IV şi
V-VIII, precum şi cursuri de calificare în unele meserii. Astfel, de
curând, au fost finalizate un curs de calificare în meseria de bucătar
pentru un număr de 15 deţinuţi şi un curs pentru 13
deţinuţi în meseria de constructor (zidar). Cursurile au fost
ţinute de personalul Centrului de Formare Profesională a
Adulţilor-Teleorman iar penitenciarul a asigurat selecţia
participanţilor şi spaţiul. Cursurile pentru bucătari s-au
desfăşurat pe parcursul a 20 de săptămâni iar cele pentru
constructori pe o perioadă de 10 săptămâni, în module
săptămânale care cuprindeau 2 zile de teorie şi 3 zile de
practică. Cinci deţinuţi care au absolvit aceste cursuri au fost
angajaţi, după liberare, cu sprijinul Centrului Teleorman. În viitor,
se intenţionează iniţierea unui curs de horticultori şi
legumicultori cu durata de 20 de săptămâni.

Din păcate, numărul deţinuţilor angrenaţi în
aceste programe este redus (cam 20 de deţinuţi pe program, iar DE la
"periculoşi" cam 4-5). Cel mai popular program rămâne
EDUCOSPORT, adică activităţile sportive şi concursurile
(fotbal, exerciţii de forţă, şah pentru deţinuţi
şi tenis de masă pentru deţinute). Nemulţumirile
deţinuţilor cu privire la programarea exerciţiilor de
forţă în săli de club au fost prezentate mai sus. În ziua
vizitei, reprezentantele asociaţiei au găsit la club un deţinut
care "exersa" cu două gantere de mărimi diferite şi
părea complet rătăcit. Nu a putut spune nici când "exersase"
ultima oară în club şi nici cât timp avea la dispoziţie.
Reprezentantele asociaţiei au rămas cu impresia că el fusese
adus acolo doar "de decor", pentru a le arăta că
această activitate continuă, în ciuda restricţiilor reclamate de
deţinuţi.

Programele destinate femeilor erau mai diversificate, de la tricotat, cusut
goblen şi croşetat până la lecţii de machiaj. Produsele
muncii lor (căciuliţe şi botoşei) sunt donate unui
orfelinat. Ziua de naştere a fiecărei deţinute este serbată
în colectiv. Conform programului, deţinutele puteau juca tenis de
masă trei ori pe săptămână, câte o oră de fiecare
dată. Dar masa de ping-pong era ruptă, iar femeile păreau destul
de ezitante cu privire la frecvenţa practicării acestui sport. In
fiecare marţi deţinutele erau aduse la "bibliotecă"
pentru a lua cărţi. In fapt, biblioteca este un dulap cu câteva
rafturi, cu puţine titluri, unele greu accesibile la nivelul lor de
pregătire (istoriografi, critici literari etc.),  altele lipsite de orice valoare. Iar
majoritatea volumelor erau vechi şi deteriorate. Singura activitate în aer
liber, în afară de plimbare (o oră şi jumătate zilnic),
constă în îngrijirea florilor din curte.

Minorii, de care şeful compartimentului socio-educativ a declarat
că se ocupă în mod special, nu par a avea multe de făcut.
Două ore de şcoală, o oră la aer (de la 11.00 la 12.00) din
nou 45 de minute de plimbare şi 50 de minute de fotbal (14.00 – 14.45
şi respectiv 15.00 – 15.50), apoi televizorul şi cam atât. Cum una
din camere (1209) nu are televizor, minorii sunt scoşi în fiecare
seară la club unde se uită la programele TV între 20.00 şi 22.30
(în general, penitenciarele nu au în dotare decât foarte puţine receptoare
TV, toate vechi; deţinuţii îşi aduc televizoare de acasă –
câte unu pe cameră – dar, la transfer sau liberare, fiecare pleacă cu
aparatul propriu). Evident că, într-un penitenciar cu peste 1400 de
deţinuţi şi doar trei-patru angajaţi la socio-educativ,
este, cu toată bunăvoinţa, aproape imposibil să se acorde o
atenţie specială unui grup de doar 10 deţinuţi minori cum
este cazul la Giurgiu. APADOR-CH
reafirmă ideea că delincvenţii minori nu îşi au locul în închisori. Alternativele la încarcerare, în
principal probaţiunea, trebuie să fie regula iar faptele foarte grave
(omor, viol) săvârşite de minori trebuie sancţionate numai cu internarea în Centrele de
reeducare şi nu cu executarea pedepsei în penitenciare (penitenciarele
pentru minori, ca şi secţiile pentru minori din penitenciarele
obişnuite trebuie desfiinţate). Este clar că: 1)
delincvenţii minori nu pot fi
reeducaţi prin programele cu totul inadecvate şi insuficiente din
penitenciare (inclusiv din cele două
destinate acestor categorii de infractori, Craiova şi Tichileşti),
chiar dacă responsabilii s-arocupa cu toată energia şi
devoţiunea de acest scop, ceea ce
nu prea este cazul; 2) indiferent de eforturile educatorilor, experienţa privării de libertate
în sine la care se adaugă "şcoala" colegilor de
detenţie au un efect devastator asupra psihicului minorilor, cu
consecinţe directe asupra viitorului lor.

APADOR-CH apreciază eforturile angajaţilor de la socio-educativ
în direcţia diversificării programelor. Din păcate, unele
"dau bine pe hârtie" dar aplicarea lasă de dorit (vezi
biblioteca, tenisul de masă sau sala de forţă). Altele au nume
pompoase, de neînţeles pentru deţinuţi, dar sunt, de fapt,
activităţi de rutină, obligatorii de mulţi ani în sistemul
penitenciar (de pildă INSTAD, care înseamnă carantina obligatorie de
trei săptămâni). Prea puţini deţinuţi, sub 10%,
participă la aceste programe – cu excepţia sportului. Asociaţia
cere administraţiei penitenciarului să acorde mai multă
atenţie propunerilor deţinuţilor (cursuri de limbi străine
la televiziunea cu circuit intern, concursuri pe teme de cultură
generală, istorie etc.) şi să găsească o soluţie
pentru degrevarea angajaţilor de la socio-cultural de birocratismul
întocmirii a sute de fişe care au prea puţină legătură
cu munca lor.

 

Blocul alimentar

Depozitul de alimente al penitenciarului este bine pus la punct. Blocul
alimentar este dotat cu o cameră frigorifică modernă şi
curată, care asigură temperatura optimă pentru păstrarea
alimentelor. Sala în care se prepară mâncarea deţinuţilor se
prezenta bine sub aspect igienico-sanitar. 18 deţinuţi (9 pe
tură) lucrează la bucătărie.

În ziua vizitei meniul pentru deţinuţi a constat,
dimineaţă, în ceai, pâine, marmeladă şi biscuiţi;
pentru cei cu regim alimentar, ceai, pâine şi brânză; pentru bolnavii
de diabet, lapte, margarină şi brânză. Bolnavii de TBC, diabet
şi distroficii primesc 2 suplimente alimentare unul la ora 10 şi unul
la ora 17, care constau într-un ou sau lapte. La prânz, felul întâi era
ciorbă de cartofi iar felul doi, iahnie de fasole cu carne la regim
general. Deţinuţii cu TBC primeau ciorbă
ţărănească şi cartofi cu carne. Pentru cină
deţinuţii cu regim general urmau să primească paste cu
brânză, cei cu regim special – paste cu brânză şi lapte. Pentru
ziua respectivă se folosiseră 88,635 kg carne de porc, 1,990 kg carne
de vită (0,940g pentru cei 5 deţinuţi musulmani) şi 25,66
kg slănină şi subproduse în care erau incluse şi 3,275 kg
slănină reprezentând hrană rece pentru deţinuţii care
se deplasaseră la instanţă. Mâncarea arăta acceptabil,
însă carnea era practic inexistentă (doar mici bucăţi de
slănină) iar pastele pentru deţinuţii cu regim special
aveau o cantitate mică de brânză cu un aspect cam ciudat.

Camerele de deţinere

În camera 1210 erau cazaţi
4 minori în 6 paturi. Camera avea un aspect neîngrijit iar grupul sanitar nu
avea oglindă şi nici bec. Situaţia era similară şi în camera 1209 (3 minori în 6 paturi). Din
discuţia cu minorii a rezultat că activităţile sportive
sunt principala lor activitate, completată de cursuri de alfabetizare, dar
că nu există programe cultural –educative speciale pentru ei.

În camera nr. 2 a infirmeriei destinată bolnavilor cronici se aflau 10 deţinuţi în 14 paturi.
Camera nu avea un televizor, singura activitate a bolnavilor fiind plimbarea
zilnică ce durează 45 de minute. Apa caldă se furnizează
doar o dată pe săptămână, aproximativ o oră, prea
puţin pentru asigurarea unei igiene corporale decente.

La secţia de femei, în camera
3432 erau 6 deţinute în 6 paturi. Deţinutele primesc lunar un
săpun, un pachet de vată, un sul de hârtie igienică, iar la trei
luni, un tub de pastă de dinţi. Principala nemulţumire a
deţinutelor era cauzată de obligativitatea purtării hainelor de
penitenciar atât la activităţile desfăşurate în afara
camerei de deţinere cât, mai ales, la vizitele cu familia şi copiii. Camera
şi sala de baie separată, cu duş, chiuvetă şi
toaletă, respectau condiţiile de igienă.

Secţia  a III-a C

In această secţie sunt cazaţi cei 42 de deţinuţi
cu grad sporit de periculozitate. Camerele sunt mici, spaţiul de cazare
propriu-zis fiind de circa 6 m2. Fiecare cameră este
prevăzută cu două grilaje de siguranţă plasate la
circa un metru de uşă şi respectiv de fereastră.
Deţinuţii nu au cum să deschidă sau să închidă
ferestrele. In plus, WC-ul nu este separat în nici un fel de restul camerei,
situaţie criticată de asociaţie în 2004. Dar aşa a fost
proiectat corpul de clădire pentru "periculoşi".Dacă ar fi fost câte un deţinut într-o
cameră, cum pare să fi fost ideea proiectantului, ar fi fost
acceptabil. Dar sunt câte doi şi
deci este nevoie de o soluţie pentru a se asigura un grad minim de
intimitate (panouri sau perdele de plastic).

La ultima vizită a reprezentanţilor asociaţiei s-a constatat
că tuburile de neon fuseseră scoase din camerele de detenţie. Ca
sursă de lumină artificială rămăsese doar becul
instalat în spaţiul dintre uşa fiecărei camere şi grilajul
de siguranţă. Motivul invocat în 2004 de conducerea penitenciarului a
fost faptul că un deţinut, cu probleme psihice, distrusese un tub de
neon. APADOR-CH a protestat atunci împotriva acestei măsuri aberante.
Insă şi în 2005 deţinuţii sunt lipsiţi, în continuare,
de lumina artificială în cameră. Directorul interimar a dat
asigurări că "se lucrează" la reinstalarea tuburilor
de neon. Numai că nici una din camerele de "periculoşi"
vizitate nu avea neon şi nici nu erau semne că "s-ar fi
lucrat" ceva. APADOR-CH atrage din
nou atenţia administraţiei penitenciarului că are obligaţia de a asigura, în mod
satisfăcător, lumina naturală şi artificială pentru toţi deţinuţii.

Trebuie menţionat că, spre deosebire de 2004, în 2005 nu se mai foloseau lanţurile
(botezate de ANP "mijloace sigure de imobilizare"; disputa dintre
ANP şi APADOR-CH cu privire la denumirea
obiectelor, decurge din interdicţia
clară din standardele minime europene şi ale ONU de folosire a lanţurilor; problema ar fi
putut de mult rezolvată dacă s-ar fi citit prospectul ce
însoţeşte obiectele, în care scrie clar că reprezintă „leg irons” – adică lanţuri de
picioare!). Deţinuţii periculoşi sunt încătuşaţi numai la scoaterea din secţie, nu şi în interior.

În camera 3390 unde se afla
deţinutul Cojocaru Cristian Roberto era foarte frig. Camera nu avea geam
de aproximativ 3 luni. Deţinutul a anunţat acest lucru, dar
administraţia penitenciarului nu a reacţionat. Nepăsarea
angajaţilor penitenciarului poate fi pusă şi pe seama
dispreţului lor manifest faţă de orientarea sexuală a
deţinutului. Numai că el a susţinut constant că, de fapt, a
fost violat de alţi deţinuţi în aprilie a.c. şi că ar
fi raportat incidentul ofiţerului DGPA (fostul SIPA). Nu s-au făcut
cercetări şi nu s-a luat nici o măsură. Dar de atunci
şi, mai ales, după ce a cerut să fie cazat în cameră cu un anume
deţinut, Cojocaru a fost ţinta unor ironii condamnabile din partea
agenţilor (de genul "dacă a fost viol, i-a cam
plăcut").

În camera 3392 erau cazaţi
Cucu Viorel şi Vasile Nicolae Marian. Pe lângă incidentul din 4
octombrie şi "odiseea" aparatului de forţă, Cucu
Viorel a fost unul din puţinii deţinuţi care au avut
"curajul" de a se plânge în instanţă (aşa cum au dreptul, potrivit Ordonanţei de
Urgenţă nr.56/2003) împotriva unor măsuri disciplinare luate
de administraţia penitenciarului. Iar faptul că, în unele cazuri,
Cucu a şi câştigat, i-a creat o reputaţie de "expert"
printre ceilalţi deţinuţi care îi cer şi îi urmează
sfaturile. Din această cauză, personalul de penitenciar l-a catalogat
drept instigator. Cea mai
recentă "dovadă" constă în 18 cereri de intrare în refuz de hrană, ca protest
faţă de reducerea drastică a timpului alocat exerciţiilor
de forţă de la club, înaintate conducerii penitenciarului pe 10 sau
11 octombrie a.c. Cererile semănau între ele şi mai ales cu cea
întocmită de Cucu. Dar, pe de o parte, obiectul şi forma de protest erau aceleaşi şi deci era
normal ca şi conţinutul cererilor să fie similar. Pe de
altă parte, deţinuţii au
dreptul să declare greva foamei. Prin urmare, dacă Viorel Cucu
i-a îndrumat pe ceilalţi 17 ce să scrie, el nu a comis nici o abatere de la regulament. APADOR-CH precizează
că nu încurajează această formă de protest pe care o
consideră profund nocivă pentru starea de sănătate a
deţinuţilor şi, în proporţie covârşitoare,
ineficientă. Această opinie a fost comunicat direct
deţinutului Cucu Viorel.

Deţinutul a informat asociaţia că, a doua zi după
vizita precedentă din 2004 a APADOR-CH, a fost introdus „oficial” în
categoria deţinuţilor periculoşi. Cucu era în secţia de "periculoşi" şi i se aplica regimul lor de detenţie, dar
nu fusese clasificat ca atare. Întrebarea este dacă
"oficializarea" statutului de periculos a însemnat pedeapsa pentru că deţinutul a
vorbit cu reprezentanţii asociaţiei.

O altă problemă a lui Cucu Viorel este legată de solicitarea
aprobării de a fi vizitat de prietena sa, Popescu Nicoleta-Emanuela, care
i-a fost refuzată de conducere. Prin adresa nr.45457 din 29.04.2005
Administraţia Naţională a Penitenciarelor i-a răspuns
deţinutului că “din analiza dosarului nu a rezultat că
respectiva este concubină, drept urmare accesul acesteia la vizită nu
a fost aprobat”. În temeiul OUG nr.56/2003 deţinutul s-a adresat
instanţei, care a dispus “aprobarea cererii de vizitare a numitei Popescu
Nicoleta-Emanuela pentru o dată indicată de condamnat”.

O altă nemulţumire a deţinutului priveşte dotarea
precară a bibliotecii penitenciarului: titluri de duzină, volume
vechi, cu multe pagini lipsă. "Nota bună" de la serviciul
socio-cultural se obţine doar prin
simpla schimbare săptămânală a acestor cărţi, nici cum pentru citirea lor. Deţinutul a prezentat reprezentantelor APADOR-CH şi modul în care i-a
fost aplicată măsura disciplinară de executare a 6 luni de
pedeapsă în regim restrictiv. Prin nota nr.31660 din 16.03.2004,
semnată de directorul Penitenciarului Giurgiu, ANP era solicitată
să se pronunţe cu privire la sancţionarea deţinutului cu
pedeapsa respectivă. Dar comisia de
disciplină s-a reunit şi a adoptat propunerea de sancţionare cu
regim restrictiv pe 17.03,
adică o zi după transmiterea propunerii de către directorul Penitenciarului
Giurgiu. Cu alte cuvinte, nu s-a respectat procedura prevăzută de
Regulamentul de ordine interioară, directorul penitenciarului (Pavel
Constantin Florin) anticipând decizia
comisiei de disciplină. În prezent, cazul se află pe rolul
instanţei judecătoreşti, după o primă hotărâre de
anulare a sancţiunii cu regim restrictiv, urmată de recursul
parchetului, soldat cu retrimiterea cauzei la prima instanţă.

Colegul de cameră, de dată relativ recentă, al lui Viorel
Cucu este Vasile Nicolae Marian. Problemele lui privesc rele tratamente aplicate
de "mascaţi" la Jilava pe 20 mai a.c., internarea la Spitalul
Floreasca (în comă, spune deţinutul) şi apoi transferul la
Giurgiu, direct la secţia "periculoşi". Nu a făcut
plângere pentru că nu a ştiut cum să procedeze şi nici pe
cine să consulte. Nu înţelege de ce este la
"periculoşi" pentru că el a fost victima la Jilava, iar de la venirea la Giurgiu nu a comis nici cea mai mică
abatere.

În camera 3400 se afla deţinutul
Iulian Fentzel, care stă de mult timp singur în cameră. Conducerea
penitenciarului îl consideră instigator
fiindcă le spune deţinuţilor ce drepturi au şi cum
să şi le apere, cu argumente juridice serioase (deţinutul are o
adevărată bibliotecă juridică, de-a dreptul
impresionantă). Trebuie menţionat că, la transferarea de la
Jilava la Giurgiu, în dosarul lui figura acuza că ar fi fost unul din
"capii" revoltei de la Jilava din 1997. Fentzel s-a adresat
instanţei de judecată şi a obţinut câştig de
cauză, "tinicheaua" fiind înlăturată. Deţinutul
este foarte critic la adresa administraţiei penitenciare. El este convins
că puţinele măsuri în favoarea deţinuţilor sunt luate
numai în urma unor numeroase reclamaţii. Dar foarte repede, se caută
pretexte pentru anularea sau restrângerea la maximum a facilităţilor
acordate. Aşa s-a întâmplat şi pe 4 octombrie, cu rezultatul
cunoscut. Iulian Fentzel nu îl cunoştea pe agresorul său, Dumitru
Marian dar nu are dubii că acesta fusese adus în secţie special
pentru a provoca incidentul. Deţinutul a mai spus că majoritatea
cadrelor din Penitenciarul Giurgiu sunt înrudite şi deci nici o plângere
împotriva vreunuia dintre ei nu are şanse de reuşită. Mâncarea
este constant proastă iar activităţile cultural-educative
lipsesc. Cu trei săptămâni în urmă, Iulian Fentzel făcuse o
serie de propuneri concrete (concursuri de şah, istorie, cultură
generală etc.) dar, deşi directorul le-a aprobat, serviciul
socio-cultural nu făcuse nimic pentru punerea lor în practică.

 

Concluzii

APADOR-CH
cere ca ANP să aloce fondurile necesare pentru finalizarea
lucrărilor începute.De asemenea, ar fi
binevenită achiziţionarea unei ferme zootehnice.

Asociaţia
cere conducerii Penitenciarului Giurgiu să se implice mai activ în
identificarea unor posibile locuri de muncă pentru
deţinuţi, inclusiv în zona portului Giurgiu.

APADOR-CH
constată că starea de tensiune dintre anumite categorii de
deţinuţi s-a agravat. Două decese în câteva luni, plus un
incident violent soldat cu rănirea gravă a unui deţinut
trebuie să declanşeze investigaţii temeinice cu privire la
întreaga activitate a personalului angajat. Acest lucru este cu atât mai
necesar cu cât există suspiciuni în legătură cu
instigări la violenţă din partea cadrelor. Iar catalogarea
ca "instigatori" a unor deţinuţi (Cucu, Fentzel) doar
pentru că fac ceea ce angajaţii ar trebui să facă,
adică să informeze
deţinuţii asupra drepturilor lor şi a modului în care pot
reacţiona, este inacceptabilă.

APADOR-CH
a susţinut, în repetate rânduri, interzicerea consultaţiilor
medicale acordate cadrelor şi familiilor acestora, exceptând
urgenţele.Asociaţia a semnalat constant faptul
că există o practică a rezervării unui număr de
ore din programul zilnic al medicilor şi stomatologilor, în
detrimentul deţinuţilor. Totodată, este absolut necesară
rezolvarea cât mai rapidă a deficitului de medici generalişti cu
care se confruntă penitenciarul.

APADOR-CH
consideră că programele socio-culturale, destul de numeroase pe
hârtie, sunt puse în practică în mod formal şi superficial
şi angrenează un număr prea mic de deţinuţi (sub
10%). Singurele activităţi de interes pentru deţinuţi
sunt cele sportive şi programele postului TV cu circuit închis care,
odată declanşate, presupun eforturi minime din partea
angajaţilor de la socio-cultural. Iniţiativele
deţinuţilor sunt fie ignorate, fie puse în practică şi
apoi "torpilate", ceea ce, evident, nu poate stârni decât
nemulţumirea deţinuţilor. Restrângerea masivă a unui
drept dobândit este chiar mai gravă decât neacordarea acelui drept de
la bun început.

Obligativitatea
purtării ţinutei de penitenciar în afara camerei de
detenţie creează o stare de disconfort în rândul
deţinuţilor, mai ales la vizitele cu familia. APADOR-CH cere din
nou eliminarea acestei măsuri, în primul rând pentru femei şi
minori.

 

 

Manuela Ştefănescu                                                      Nicoleta
Popescu

Raspunsul ANP in acest caz