INTRODUCERE

Anul 2005 nu a adus o îmbunătăţire majoră a situaţiei drepturilor omului în România, cu excepţia libertăţii de exprimare şi a libertăţii de asociere. După ce în anii anteriori presiunile asupra presei s-au diversificat şi accentuat, anul 2005 a adus o relaxare în această privinţă. Problema presiunilor economice sub forma acordării preferenţiale a publicităţii de stat a fost rezolvată sub aspect legislativ în mai 2005. În acelaşi timp, atacurile fizice la adresa jurnaliştilor, care se înmulţiseră îngrijorător în 2004, aproape au dispărut în 2005. Criticile la adresa puterii au putut fi exprimate atât în presa scrisă cât şi în cea audio-vizuală fără impedimente majore. Accesul ONG-urilor la presa audio-vizuală s-a îmbunătăţit simţitor. Nu au existat cazuri importante de jurnalişti condamnaţi pentru insultă şi calomnie, dar a existat o tendinţă îngrijorătoare a instanţelor de judecată de a acorda sume exorbitante ca daune morale procesele de calomnie (penale sau civile), o practică generatoare de auto-cenzură în rândurile presei. În toamna anului 2005, Guvernul a înaintat Parlamentului o serie de modificări la Codul penal, printre care şi propunerea de a dezincrimina insulta şi calomnia. Până la sfârşitul anului, propunerea a fost aprobată de Senat, urmând dezbaterea sa în Camera Deputaţilor. În privinţa libertăţii de asociere, în 2005 a fost în sfârşit aprobată prin lege ordonanţa nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile şi a fost respinsă Ordonanţa nr.37/2003, care conţinea multe prevederi care puneau în pericol libertatea de asociere.

Anul 2005 a fost marcat în primul rând de procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. În acest context, o atenţie specială a fost acordată măsurilor anti-corupţie, atât de natură legislativă, cât şi de implementare a legislaţiei existente. „Campania anti-corupţie” iniţiată de autorităţi a generat temerea că drepturile persoanelor suspectate de comiterea unor fapte de corupţie nu vor fi respectate. Ca răspuns la solicitarea expresă a Comisie europene de a demonstra eficacitatea luptei anti-corupţie prin cercetarea şi condamnarea unor înalţi demnitari implicaţi în acte de corupţie, autorităţile statului au pus un accent disproporţionat pe arestarea preventivă a unor asemenea persoane. În multe cazuri arestările în cauză sau eliberările subsecvente au fost transformate în adevărate showuri mediatice. APADOR-CH a protestat repetat împotriva acestor practici, subliniind faptul că arestarea preventivă trebuie să constitutie excepţia de la regula conform căreia cercetarea unor persoane suspectate de comiterea unor fapte penale trebuie să să facă în stare de libertate. În niciun caz infracţiuni de natură economică sau fapte de corupţie nu justifică recurgerea la excepţie.

Intervenţia inacceptabilă a Primului-ministru pe lângă Procurorul general al României într-un caz important a fost un alt motiv de îngrijorare, dezvăluind o practică de influenţare a imparţialităţii procurorilor în munca lor. Cu toate că reacţiile societăţii civile la adresa comportamentului Primului-ministru au fost negative şi deosebit de puternice, acesta şi-a menţinut poziţia, ceea ce pentru APADOR-CH constituie un serios temei pentru a considera că asemenea practici pot continua şi în viitor.

Legile sistemului judiciar au fost din nou amendate în cursul anului 2005, asigurându-se o independenţă crescută a puterii judecătoreşti. Cu toate acestea ele continuă să cuprindă dispoziţii care pot afecta drepturile şi libertăţile fundamentale, cum ar fi numirea şi demiterea procuroului general de către ministrul justiţiei sau menţinerea instanţelor şi parchetelor militare.

A continuat şi instabilitatea legislativă constatată în anii anteriori, desele modificări ale legilor creând confuzie printre practicieni. Un exemplu elocvent în acest sens a fost modificarea Codului penal. Intrarea în vigoare a noul Cod penal adoptat în 2004 a fost suspendată, în acelaşi timp promovându-se modificări la actualul Cod penal.

Poliţia a rămas cea mai conservatoare şi mai puţin transparentă instituţie a statului. Demilitarizarea Poliţiei, care a avut loc în 2002, continuă să aibă efecte minime. Controlul extern al activităţilor Poliţiei, deşi instituţionalizat din 2002, a rămas în continuare doar un deziderat, autorităţile teritoriale de ordine publică funcţionând doar formal. Acuzaţiile de rele-tratamente sau de folosire neadecvată a armamentului din dotare au existat şi în 2005, fără ca acestea să fie investigate efectiv şi eficient, în conformitate cu cerinţele Convenţiei europene a drepturilor omului.

Sistemul penitenciar a funcţionat în continuare pe baza unei legi complet depăşite, una dintre principalele piedici pentru o reformă completă şi reală. Intrarea în vigoare a noii legi a executării pedepselor, planificată pentru 1 iunie 2005, a fost amânată pâna la 1 septembrie 2006. În acelaşi timp, un nou proiect de lege pe acelaşi subiect a fost trimis Parlamentului, dar a fost respins într-o primă fază de Senat. În practică, tarele cele mai serioase ale sistemului penitenciar continuă să fie supraaglomerarea, lipsa de tratament medical şi insuficienţa activităţilor educative şi culturale menite să asigure reinserţia socială a deţinuţilor după liberare. Sub acest ultim aspect, nici activitatea centrelor de probaţiune (redenumite servicii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor) nu este semnificativă. Adăugarea pe lista atribuţiilor lor şi a protecţiei victimelor a fost o măsură cel puţin neinspirată din punctul de vedere al întăririi capacităţii serrviciilor de a asigura reinserţia socială a persoanelor liberate din penitenciare.

Nici în privinţa protejării vieţii private, anul 2005 nu a adus niciun progres remarcabil. Legea siguranţei naţionale din 1991 este încă în vigoare, fără să fie nici măcar amendată.

I. CADRUL LEGISLATIV

În anul 2005, activitatea legislativă a înregistrat, sub aspect cantitativ, o relativă scădere faţă de parametrii din anii precedenţi: Parlamentul a adoptat 415 legi, iar Guvernul a emis 209 ordonanaţe de urgenţă şi 55 ordonanţe. Deci, un total de 679 acte normative principale. Pentru comparaţie, în anul 2004 au fost emise 838 acte normative principale (602 legi – 142 ordonanţe de urgenţă – 94 ordonanţe), în anul 2003 – 832 (609 – 128 – 95), în anul 2002 – 965 (683 – 209 – 73), în anul 2001 – 1065 (782 – 195 – 88).

Se constată o scădere a numărului de legi adoptate şi o creştere a numărului ordonanţelor de urgenţă emise, în anul 2005 fiind egalat numărul de ordonanţe de urgenţă emise în anul 2002 şi care, de atunci, înregistrase o scădere.

Se menţine tendinţa, şi în anul 2005, de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară (acte normative inferioare legii: hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, instrucţiuni etc). Astfel, în anul 2005 au fost emise 1.824 hotărâri de guvern, ceea ce reprezintă o scădere faţă de anul 2004 (când au fost emise 2.373 hotărâri de guvern) dar şi o creştere faţă de anii 2003 (1.530 hotărâri de guvern), 2002 (1.548 hotărâri de guvern), 2001 (819 hotărâri de guvern).

Dintre legile adoptate în anul 2005, sunt de menţionat, cu titlu de exemplu, ca relevante pentru consolidarea statului de drept şi problematica legată de drepturile omului:

– Legea nr. 160/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală. Prin această lege a fost eliminată pedeapsa cu închisoarea pentru calomnie (menţinându-se pedepsa cu amenda penală), a fost eliminată varianta săvârşirii ultrajului prin insultă sau calomnie (menţinându-se variantele ameninţării sau violenţelor fizice);

– Legea nr. 182/2005 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Deşi nu înlătură procedura – vădit ineficientă- din faţa comisiei mixte destinată retrocedării bunurilor Bisericii Greco-catolice, o simplifică şi o limitează în timp; de asemenea, se prevede o cale de acces în faţa instanţelor judecătoreşti.

– Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Este, în realitate, un “pachet legislativ”, care conţine, între altele, modificări şi completări ale “legilor proprietăţii”, ale codului penal (introducerea printre cauzele de legitimă apărare a respingerii pătrunderii fără drept într-o locuinţă), ale Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Tot în plan legislativ, APADOR-CH remarcă – în mod negativ – emiterea Ordonanţei de urgenţă nr. 58/23 iunie 2005 prin care a fost amânată pentru 1 septembrie 2006 intrarea în vigoare a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în procesul penal. Dacă exista o urgenţă, aceasta privea aplicarea, iar nu amânarea, unei noi legislaţii privind executarea pedepselor, având în vedere că vechea legislaţie, datând de peste 35 ani, din 1969, nu mai corespunde de mult condiţiilor şi necesităţilor actuale.

Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2005, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului.

1. Proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedură penală

Comentariile şi observaţiile APADOR-CH se referă la varianta de proiect al legii de modificare a Codului de procedură penală postată pe site-ul Minsterului Justiţiei, potrivit legii transparenţei decizionale, la data de 10 iunie 2005.

Proiectul propune modificări utile, multe binevenite, dar nu reuşeşte să acopere toată problematica existentă în materia procedurii penale.

Astfel, Codul de procedură penală trebuie să prevadă dreptul părţilor de acces efectiv la dosarul ce le priveşte prin eliberarea de copii de pe înscrisurile din dosar, dreptul învinuitului/inculpatului de a pune întrebări părţii vătămate, părţii civile şi martorilor cu ocazia audierii lor în faza de urmărire penală, dreptul făptuitorului (persoana faţă de care nu s-a început urmărirea penală) şi al martorului de a fi asistaţi de avocat.

Sunt necesare: restrângerea competenţei parchetelor şi instanţelor militare, interzicerea continuării percheziţiilor după ora 20.00, interzicerea supravegherii persoanelor mai înainte de începerea urmăririi penale, autorizarea judecătorului şi pentru percheziţia corporală şi a autoturismului, restrângerea cazurilor în care arestarea se dispune sau se prelungeşte în lipsa inculpatului numai la situaţia în care acesta se sustrage de la urmărirea penală, înlăturarea posibilităţii citării unei persoane prin notă telefonică sau telegrafică, prevederea unor motive clare şi stricte pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, eliminarea posibilităţii instanţei de a restitui dosarul la procuror.[1]

„OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ (extras)

1. La art. 6, privind garantarea dreptului de apărare, solicităm introducerea, după alin. 5, a unui nou alineat, 6, care să prevadă dreptul părţilor de a obţine fotocopii de pe toate actele din dosarul care le priveşte, atât cel aflat în faza de urmărire penală, inclusiv faza efectuării actelor premergătoare, cât şi cel aflat în faza judecăţii, precum şi cel soluţionat de parchet sau instanţă, urmând ca părţile să suporte doar costul fotocopierii.

În practică, dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului penal care le priveşte este lipsit de conţinut în faza urmăririi penale, deşi este o componentă esenţială a dreptului la apărare. Dosarul de urmarire penală este prezentat incomplet şi pentru scurt timp, la bunul plac al organului de urmărire penală, apărătorul fiind pus în situaţia de a-l examina superificial, “pe colţul mesei“.

În plus, remiterea către părţi de fotocopii de pe actele din dosar înlatură posibilitatea ca, ulterior, unele dintre acestea să se rătăcească/dispară din dosar, constituie, deci, şi o măsură de siguranţă pentru o anchetă corectă.

La instanţă, efecutarea fotocopiilor este, de regulă, permisă, dar, la multe instanţe din ţară sunt puse alte piedici de natură administrativă: perceperea unor taxe pe lângă costul efectiv al fotocopierii, ceea ce face ca o filă să coste, în loc de 2.000 lei (costul la orice unitate care prestează servicii de fotocopiere) între16.000 şi 20.000 lei.

Fără o prevedere legală expresă care să consfiinţească dreptul părţilor de a obţine fotocopii ale dosarului care le priveşte, această componentă esenţială a dreptului la apărare este şi va rămâne iluzorie.

2. Este necesară restrângerea competenţei parchetelor şi instanţelor militare la infracţiunile săvârşite de militarii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în legătură cu atribuţiile de serviciu. În consecinţă, art. 26, art. 28, art. 28/2 din c.p.p. trebuie modificate în acest sens.

3. Art.60 al.1 – Admiterea sau respingerea strămutării trebuie să fie motivată, ca orice măsură dispusă de instanţă.

4. Art.77/1 reglementează modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile. Nu este prevăzută nicio posibilitate pentru ca acuzatul (învinuitul sau inculpatul), exercitându-şi dreptul la apărare, să poată participa sau, cel puţin, să poată pune întrebări părţii vătămate sau părţii civile. Aceeaşi este situaţia şi în cazul audierii martorului în modalităţi speciale, reglementată în art. 86/2. Precizăm că în art. 6 par. 3 lit. c şi d din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevăd dreptul acuzatului de a se apăra şi dreptul de a pune întrebări martorilor acuzării. De aceea, trebuie să existe prevederi care să dea posibilitate acuzatului să se apere şi, în exercitarea acestui drept, să pună întrebări.

5. Solicităm modificarea şi completarea alineatului 1 al articolului 91/1, astfel: eliminarea termenului “pregătirea“ din expresia “pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni“. Aceasta deoarece codul penal nu pedepseşte actele de pregătire a comiterii unei infracţiuni, pe care nu le asimilează cu tentativa. Cu titlu de excepţie, atunci când actele pregătitoare au fost considerate de legiuitor ca fiind periculoase pentru societate, ele au fost încriminate în mod distinct, astfel că săvârşirea acestora constituie prin ea însăşi o infracţiune. Un exemplu în acest sens este infracţiunea din articolul 167 cod penal (complotul) care are ca obiect pedepsirea comiterii unor acte preparatorii pentru săvârşirea unor infracţiuni de trădare, spionaj etc. Rezultă că este suficient ca textul art.91/1 alin.1 să se refere doar la “săvârşirea unei infracţiuni“, nu şi la pregătirea ei.

În plus, “săvârşirea unei infracţiuni“ constituie o realitate obiectivă, verificabilă, pe când “pregătirea săvârşirii unei infracţiuni“ are un conţinut vădit subiectiv. Iar, în practică, acest subiectivism nu reflectă atitudinea presupusului autor, ci mai mult pe cea a anchetatorului.

Întrucât din dispoziţiile articolelor 143 alin.3 şi 228 rezultă că atunci când există date sau indicii temeince de săvârşire a unei infracţiuni se începe urmărirea penală, iar textul articolului 91/1 alin.1 face referire la “date sau indicii temeinice privind…săvârşirea unei infracţiuni“, APADOR-CH solicită completarea acestui alineat în sensul că autorizaţia de interceptare/înregistrare se dă “numai după ce a fost începută urmărirea penală în cauză“.

La acelaşi articol 91/1, APADOR-CH solicită introducerea unui alineat nou, la sfârşitul articolului, cu următorul text: “Autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor se poate dispune faţă de aceeaşi persoană o singură dată în cursul urmăririi penale efectuate într-o cauză“.

Lipsa unei astfel de prevederi face ca limitarea la maximum 4 luni prevăzută în alineatul 4 să poată fi încălcată prin reluarea, de mai multe ori în aceeaşi cauză, a interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor aceleiaşi persoane.

6. Textul art. 98 al.1/2, privind reţinerea corespondenţei şi a obiectelor, trebuie completat cu următoarele: “Dispoziţiile articolului 91/2 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător“. Aceasta deoarece situaţiile de excepţie în care procurorul poate dispune reţinerea/predarea corespondenţei şi obiectelor expediate trebuie să aibă acelaşi regim restrictiv ca şi în cazul prevăzut în proiect pentru interceptarea/înregistrarea convorbirilor/comunicărilor. În alin.1/2 al articolului 98 din proiect sunt prevăzute condiţii mai puţin restrictive în care procurorul poate dispune această măsură, faţă de condiţiile şi procedura prevăzute în art.91/2 alin. 2 şi 3. De asemenea, articolul 98 nu prevede şi obligaţia încunoştinţării persoanei, prevăzută însă în articolul 91/2 alin.4.

Nu există niciun motiv pentru a distinge între “convorbiri şi comunicaţii“ pe de o parte şi “corespondenţă“ sau expedierea de “obiecte“ pe de altă parte. Articolul 28 din Constituţie prevede printr-un text unic atât inviolabilitatea corespondenţei cât şi a convorbirilor telefonice ori altor mijloace de comunicaţii. De aceea, nu se justifică o distincţie între condiţiile şi procedura, ambele cu caracter de excepţie, în cazul în care procurorul poate dispune limitarea acestui drept. Şi în cazul “corespondenţei“ scrise este necesar să fie respectate de procuror condiţiile din articolul 91/2 alin.2 şi 3. De asemenea, este necesară şi înştiinţarea persoanei în cauză, aşa cum prevede articolul 91/2 alin.4 din proiect.

7. Art. 99 privind ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri, permite ca această măsură să fie dispusă şi înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergatoare. Astfel, sunt permise abuzuri ale organelor de urmărire penală, care pot ridica silit, cu forţa, obiecte sau înscrisuri de la oricine, persoană fizică sau juridică, fără să existe în cauză măcar indicii temeinice care să justifice începerea urmăririi penale. Practic, în faza ambiguă a actelor premergătoare, se pot ridica toate evidenţele unei societăţi comerciale şi activitatea acesteia poate fi blocată. Prin introducerea al. 1/1, această problemă nu e rezolvată, dimpotrivă, este limitat rolul instanţei doar la faza urmăririi penale, iar înainte de începerea urmăririi penale, singurul care poate dispune ridicarea silită este organul de urmărire penală.

8. Art. 100 al. 3, privind percheziţia. Autorizarea judecătorului trebuie prevăzută de lege nu doar în cazul percheziţiei domiciliare, ci şi în cel al percheziţiei corporale şi a autoturismului. Aceste două specii ale percheziţiei nu sunt supuse unei reglementări clare şi acest fapt permite comiterea de abuzuri.

De asemenea, durata de valabilitate a autorizaţiei, de 7 zile, este prea mare, având în vedere temeiurile legale care pot justifica o percheziţie şi care, prin esenţa lor, reclamă urgenţă. Limita de timp de o săptămână între data eliberării autorizaţiei şi data efectuării precheziţiei, poate duce la alterarea sau dispariţia probelor căutate (şi cu privire la existenţa cărora exista, sau ar trebui să existe, indicii la data solicitării şi eliberării autorizaţiei de percheziţie). De asemenea, un interval atât de mare de timp, poate genera speculaţii şi convingerea celui vizat că în cele 7 zile i se pot fabrica şi amplasa probe în acuzarea sa. Durata autorizaţiei ar trebui să fie de maximum 24 ore.

Tot la art. 100, este necesar ca al. 5 să fie completat cu o dispoziţie care să prevadă obligativitatea organului de urmărire penală să aducă anterior la cunoştinţa persoanei, în scris, că percheziţia se efectuează înainte de începerea urmăririi penale şi că are dreptul să refuze efectuarea percheziţiei.

9. Art. 103 prevede în final că “percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii“. Solicităm eliminarea acestui text care contravine articolului 27 alineatul 4 din Constituţie. Potrivit textului constituţional “percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant“. Or, excepţia “delictului flagrant“ este oricum prevăzută în textul articolului 103, aşa încât alte excepţii de la regula prevăzută în Constituţie nu sunt admisibile.

(…..)

11. Art. 143 al. 5, privind motivele reţinerii. La definiţia motivelor verosimile, nu este suficient că ele “pot conduce la bănuiala că învinuitul sau inculpatul a săvârşit fapta“, ci trebuie ca ele să poată conduce la “bănuiala rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune“. Noţiunea de “faptă“ e prea vagă şi poate conduce la abuzuri, iar “bănuiala“ trebuie să fie rezonabilă, tot pentru a evita abuzurile, subiectivismul. Simple bănuieli poate avea oricine, oricând şi din orice.

(…)

14. Solicităm introducerea unui articol distinct, după articolul 174, în care să se prevadă expres dreptul persoanei cu privire la care se efectuează acte premergătoare să fie asistată de avocat şi, de asemenea, dreptul persoanei care este chemată la audiere în calitate de martor de a fi asistată de avocat.

În practică, în faza actelor premergătoare se efectuează partea esenţială a activităţii de urmărire penală: se audiază martori, se audiază făptuitorul, se efectuează expertize, se ridică obiecte şi înscrisuri, se efectuează percheziţii. În faţa tuturor acestor adevărate acte de urmărire penală, făptuitorul nu are nicio protecţie şi nici nu poate fi asistat de un avocat, întrucât autorităţile afirmă că nu a fost încă începută urmărirea penală, deci procesul penal nu a început, iar făptuitorul nu are calitatea de învinuit sau inculpat pentru a “i se permite“ să fie asistat de avocat. O ficţiune juridică, aceea că actele premergătoare nu fac parte din procesul penal, este folosită pentru a justifica o conduită vădit abuzivă a autorităţilor faţă de cel care are calitatea de “făptuitor“ şi împotriva căruia se construiesc acuzaţii, fără a i se da posibilitatea legală să se apere şi să beneficieze de asistenţa juridică a unui avocat. Dreptul la apărare este lipsit de substanţă atâta vreme cât atunci când autorităţile efectuează investigaţii cu privire la faptele unei persoane, acelei persoane nu i se permite să se apere.

În cazul martorilor există de asemenea o practică de folosire a acelei calităţi împotriva persoanelor. Este mult mai simplu ca o persoană bănuită de comiterea unei fapte penale să fie citată ca martor în acea cauză. Ea depune jurământul că va spune tot ce ştie şi, pentru a nu fi acuzată de mărturie mincinoasă, se vede obligată să declare şi lucruri care pot fi folosite împotriva ei. Se ajunge, deci, la un interogatoriu al învinuitului luat pe calea ocolită a ascultării martorului. Cum martorul nu are dreptul recunoscut în procedura penală de a fi asistat de avocat, interogatoriul său (care este în realitate, în substanţă, o ascultare a învinuitului) decurge în condiţii de inegalitate şi inechitate. Aceasta deoarece o persoană care este situată în fapt pe poziţia unui învinuit nu beneficiază de înlesnirile de drept de care ar fi trebuit să beneficieze dacă i se recunoştea statutul său real.

15. Deşi proiectul nu se referă la modificarea articolului 175 alineatul 1, solicităm eliminarea menţiunii care dă posibilitatea citării unei persoane “prin notă telefonică sau telegrafică“.

Considerăm că procedeul “notelor“ nu constituie o dovadă reală a înştiinţării persoanei respective.

16. La articolul 178, alineatul 2/1 prevede posibilitatea afişării citaţiei adresate unei persoane care locuieşte în străinătate la “uşa parchetului sau a instanţei“ în anumite împrejurări.

Cerem eliminarea acestui text întrucât un astfel de mod de citare este evident pur formal şi nu asigură încunoştinţarea efectivă a persoanei care locuieşte în străinătate.

17. La articolul 183 referitor la mandatul de aducere, solicităm modificarea alineatului 2, prin înlocuirea expresiei “constată motivat“ cu enumerarea limitativă a situaţiilor în care se poate emite un mandat de aducere, deoarece, în fapt, prin executarea unui astfel de mandat persoana respectivă este privată de libertate. Iar cazurile de privare de libertate trebuie prevăzute expres şi exact de lege, iar nu lăsate la libera apreciere.

(…)

19. La art. 228 (începerea urmăririi penale), pentru a crea posibilitatea unei informari cât mai exacte a învinuitului cu privire la acuzaţiile aduse, solicităm introducerea în articolul 228, după alin. 3/1, a unui nou alineat, 3/2, în care să se prevadă expres obligaţia procurorului de a-i comunica învinuitului, din oficiu şi într-un termen foarte scurt, un exemplar al actelor prin care s-a dispus şi confirmat începerea urmăririi penale (rezoluţie/proces verbal de începere a urmăririi penale şi rezoluţie de confirmare a începerii urmăririi penale).

20. Tot la art. 228, solicităm introducerea, după alin. 3/2 (propus la pct. 19 din prezentele comentarii), a unui nou alineat, 3/3, care să prevadă dreptul învinuitului de a se adresa instanţei pentru contestarea rezoluţiei/procesului verbal de începere a urmăririi penale şi a rezoluţiei procurorului de confirmare a acestora.

În prezent nu este prevăzută decât posibilitatea atacării în instanţă a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale (art. 278/1, care include toate situaţiile de netrimitere în judecată). Rezoluţia prin care se începe urmărirea penală sau prin care se confirmă începerea urmăririi nu este supusă nici unei căi de atac în faţa instanţei, ceea ce încalcă art. 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie.

Imposibilitatea contestării în instanţă a măsurii începerii urmăririi penale permite comiterea de abuzuri din partea organelor de urmărire penală, care nu pot fi supuse nici unei căi de atac din afara sistemului parchetului; deci, singurii care pot “controla“ măsura sunt tocmai cei care au dispus-o.

Începerea urmăririi penale faţă de o persoană presupune că există motive verosimile de a bănui că acea persoană a săvârşit o infracţiune. Momentul începerii urmăririi penale este momentul declanşării procesului penal, iar de la acea dată persoana în cauză devine acuzat (învinuit) şi este expus unor severe restrângeri ale libertăţilor individuale: poate fi reţinut, arestat preventiv, percheziţionat, pot fi interceptate convorbirile/comunicaţiile etc. Odată cu începerea urmăririi penale se declanşează, practic, ancheta penală în cauză, care de multe ori este de durată şi presupune efectuarea a numeroase acte de cercetare penală şi administarea de probatorii (identificare şi audiere de martori, confruntări, expertize, ridicare de înscrisuri etc).

Implicarea unei persoane, ca acuzat, într-o astfel de procedură, stufoasă şi de lungă durată, poate genera traume psihice, având în vedere starea continuă de stress în care se află o persoană din momentul în care se formulează o acuzaţie la adresa sa şi, astfel, este implicată într-un proces penal. De aceea, trebuie redusă la maximum posibilitatea implicării abuzive a unei persoane într-o anchetă penală. Reducerea acestei posibilităţi se poate face în principal prin cenzurarea de către instanţă a actului de începere a urmăririi penale. Instanţa de judecată urmează a examina dosarul cauzei şi să aprecieze dacă, într-adevăr, există motive verosimile pentru declanşarea unei anchete penale.

În plus, controlul exercitat de instanţa de judecată asupra tuturor actelor şi măsurilor din faza urmăririi penale este un principiu care trebuie să guverneze întreaga procedură penală, şi, în mod logic, trebuie să privească şi actul de începere a procesului penal (începerea urmăririi penale).

21. Art. 234 al.1 şi art. 235, privind punerea în mişcare a acţiunii penale, trebuie modificate, în sensul celor ce vor fi aratate mai jos..

În cele două texte menţionate este reglementată punerea în mişcare a acţiunii penale, moment extrem de important în desfăşurarea procesului penal, întrucât din acel moment învinuitul devine inculpat, cu consecinţa suportării măsurilor celor mai severe de restrângere a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Cele două texte legale nu conţin însă nicio precizare cu privire la condiţiile de temeinicie pe care trebuie să le îndeplinească probele în acuzare pentru a se ajunge la măsura gravă de punere în mişcare a acţiunii penale. Singura condiţie prevăzuta este “Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale…“. Nu se arată, nici măcar exemplificativ, în ce constau acele temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceasta echivalează cu recunoaşterea drept criteriu a liberului arbitru, a bunului plac al organului de cercetare/urmărire penală. Desigur, această omisiune face ca legea ce reglementează punerea în mişcare a acţiunii penale să fie lipsită de previzibilitate, întrucât destinatarul acesteia nu-şi poate reprezenta care sunt condiţiile în care acţiunea penală va fi pusă în mişcare împotriva sa.

De aceea, solicităm modificarea şi completarea celor două articole, prin indicarea condiţiilor de fond, a temeiurilor care pot justifica punerea în mişcare a acţiunii penale (spre exemplu, existenţa unor probe serioase, clare, indubitabile de vinovăţie a învinuitului).

(…..)

23. În prezent, există posibilitatea ca instanţa să restituie dosarul procurorului atunci când se constată că urmărirea penală nu este completă, în conformitate cu articolul 333.

Solicităm abrogarea în întregime a acestui articol, care nu este decât o soluţie de compromis între achitare şi condamnare (o achitare mascată). În plus, persoana inculpată rămâne într-o stare de incertitudine şi nesiguranţă cu privire la acuzaţiile care i s-au adus prin actul de trimitere în judecată. Dacă probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti nu au dovedit dincolo de orice dubiu vinovăţia, soluţia corectă este de achitare. Nu există niciun motiv pentru a acorda organelor de urmărire penală posibilitatea reluării cercetărilor într-o cauză pe care au finalizat-o o dată.

Corelativ, urmează a se elimina referirea la articolul 333 din textul articolului 338.

24. La art. 504, privind cazurile care dau dreptul la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ilegale de libertate, solicităm eliminarea alin. 3, prin care se condiţionează exercitarea dreptului la repararea pagubei de constatarea caracterului ilegal al privării de libertate printr-o ordonanţă a procurorului sau, după caz, printr-o hotărâre a instanţei.

Această condiţionare este o restricţie arbitrară, întrucât, din chiar momentul adoptării hotărârii de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, privarea de libertate dispusă în acea cauză naşte dreptul la despăgubiri, indiferent cum caracterizează organele judiciare această măsură. Deci, este suficient ca persoana să fie scoasă de sub urmărire penală sau achitată, pentru ca ea să aibă dreptul la repararea pagubei, nemaifiind necesară constatarea distinctă a ilegalităţii măsurii privative de libertate. Ilegalitatea rezultă din chiar soluţia de scoatere de sub urmărire sau achitare. Este şi ilogic să se susţină că o persoană achitată a fost în mod legal privată de libertate, întrucât este evident că la data privării de libertate lipseau temeiurile reale, lipsă care s-a menţinut până la finalizarea cauzei prin achitare.

2. Proiectul de lege pentru modificarea Codului penal

Comentariile şi observaţiile APADOR-CH se referă la două variante, din 31 august 2005 şi 15 septembrie 2005, ale proiectului legii de modificare a Codului penal iniţiat de Minsterul Justiţiei.

APADOR-CH consideră că era necesară modificarea Codului penal, în special pentru diversificarea sancţiunilor penale, reduse, în prezent, la închisoare şi amendă, motiv pentru care nu este posibilă o individualizare adecvată a pedepsei şi, de asemenea, pentru o “aerisire“ a părţii speciale, prin eliminarea unor infracţiuni – cel puţin, desuete – din multitudinea celor existente.

Deşi proiectul Codului penal constituie un progres, APADOR-CH a solicitat, în esenţă: redimensionarea pedepselor cu amenda, atât în cazul persoanelor juridice, cât şi în cazul persoanelor fizice, întrucât -prin cuantumul lor exagerat- pot duce la încetarea existenţei persoanei juridice sau la împovărarea peste măsură a persoanelor fizice; abrogarea unor articole, printre care: art. 164 alin. 4, care pedepseşte penal orice persoană care intră în posesia unor documente secrete[2], art. 236 (ofensa adusă unor însemne), art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri), art. 328 (prostituţia); introducerea sancţiunii muncii în folosul comunităţii ca alternativă la închisoare; eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru minori. [3]

„I. OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL (varianta Ministerului Justiţiei din data de 31 august 2005).

1. Remarci de principiu:

1.1. Pedepsele prevăzute pentru persoane juridice sunt excesive atât sub aspectul cuantumului amenzilor (de la 25 de milioane la 20 de miliarde lei vechi) cât şi al pedepselor complementare care devin obligatorii dacă amenda aplicată depăşeşte 100 milioane lei vechi (art. 53/1 şi art. 53/2).

Rostul pedepselor pentru persoane fizice este de a sancţiona faptele penale dar şi de a le reeduca în vederea reintegrării în comunitate. În cazul persoanelor juridice, nu funcţionează decât aspectul punitiv. Oricare dintre pedepsele complementare de la art. 53/1, dar mai ales a) (dizolvarea) şi b) (suspendarea activităţii sau a uneia din activităţi pe o durată de la unu la trei ani) cumulată cu o amendă mai mult decât substanţială va duce, cu siguranţă, la încetarea definitivă a însăşi existenţei persoanei juridice vizate.

Dată fiind exceptarea de la pedepsele complementare grave (dizolvarea, suspendarea activităţii) a partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau aparţinând minorităţilor naţionale, presei scrise şi audiovizuale, rezultă că persoanele juridice vizate de aceste prevederi draconice sunt firmele/societăţile comerciale şi organizaţiile neguvernamentale, altele decât cele religioase sau ale minorităţilor naţionale. “Paleta“ posibilelor “infracţiuni“ este atât de largă încât orice firmă/companie comercială poate fi uşor adusă în stare de faliment sau împiedicată să îşi desfăşoare activităţile. Iar despre organizaţiile neguvernamentale, nici nu mai merită pomenit.

Soluţiile ar fi următoarele:

a) toate persoanele juridice, inclusiv statul, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de genul de activitate, răspund penal. APADOR-CH aminteşte că acestea s-au făcut vinovate, în repetate rânduri, de fapte prevăzute de legea penală (de pildă, tortură/tratamente inumane sau nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive sau adoptarea unor hotărâri de guvern sau ordine ale miniştrilor care, practic, au inventat noi structuri sau au modificat legile în vigoare);

b) răspunderea persoanelor juridice este limitată la asocierea în vederea comiterii infracţiunilor sancţionate în mod expres de Codul penal;

c) renunţarea la răspunderea penală a persoanelor juridice. De vreme ce persoanele fizice care au contribuit la săvârşirea infracţiunii răspund penal, persoanele juridice ar putea fi trase la răspundere, pe latura civilă, doar dacă au ştiut/facilitat încălcarea legii.

Pe lângă aceasta, maximul amenzii (20 de miliarde ROL sau 2 milioane RON) este de 10 ori mai mare decât cuantificarea consecinţelor deosebit de grave de la art. 146 (2 miliarde ROL sau 200.000 RON în varianta MJ din 31 august 2005). Prin urmare, logica elementară presupune fie reducerea maximului amenzii pentru persoane juridice la 2 miliarde ROL (200.000 RON) fie ridicarea plafonului “consecinţelor deosebit de grave“ la 20 de miliarde ROL (2 milioane RON).

1.2. Minimul şi maximul amenzilor se măresc de 10 ori faţă de prevederile actuale (art. 63 alin.2 – 1.500.000 ROL sau 150 RON şi o sută de milioane ROL sau 10.000 RON şi alin.3 – 3 milioane ROL sau 300 RON şi 150 de milioane ROL sau 15.000 RON). În schimb, la art. 90 (condiţiile înlocuirii răspunderii penale) se prevede ca limită a valorii pagubei 100.000 ROL (10 RON) şi, în anume condiţii, 500.000 ROL (50 RON), adică se menţine nivelul actual. Este evident că aproape orice pagubă produsă prin cea mai frecventă infracţiune – furtul – va depăşi plafonul minim de 10 RON şi prin urmare nu se va putea aplica această alternativă la încarcerare.

1.3. S-a menţinut exprimarea extrem de vagă “.. de natură să … “, ce apare în numeroase articole, în principal în Partea Specială. Pericolul prezentat de o infracţiune trebuie să fie real, concret şi demonstrabil.

2. Articole din Codul penal care ar trebui abrogate/modificate, în afara celor deja incluse în varianta MJ din 31 august.

– Definiţia faptei săvârşite în public (art. 152) a rămas neschimbată. APADOR-CH cere eliminarea lit.c. Dacă un loc este neaccesibil publicului este greu de înţeles cum ar putea exista “intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută“ şi cum ar putea fi de faţă “două sau mai multe persoane“. Asociaţia cere şi eliminarea lit.e, prea vagă şi lipsită de previzibilitate (“prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului“).

– Art. 161(atentatul contra unei colectivităţi) a rămas neschimbat. Se menţine astfel situaţia nefirească în care atentatul contra unei colectivităţi se pedepseşte numai dacă este “de natură să slăbească puterea de stat“, ceea ce este tipic mentalităţii totalitare. Prin urmare, nu contează oamenii care constituie colectivitatea ci doar puterea de stat.

– La art. 169 (divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului), asociaţia cere eliminarea alin. 4. Protecţia datelor şi documentelor ce vizează siguranţa naţională revine exclusiv celor care le cunosc datorită atribuţiilor de serviciu. O altă persoană nu poate fi sancţionată penal pentru greşelile acestora. În plus, o altă persoană nu este presupusă a cunoaşte importanţa unor date şi documente ajunse întâmplător în posesia sa.

– S-a menţinut art. 201 (perversiunea sexuală) cu toate că nu există nicio definiţie a acestei fapte. Asociaţia cere eliminarea acestui articol.

– Este necesară eliminarea art. 236 (ofensa adusă unor însemne). În SUA şi Germania, arderea drapelului naţional este considerată o formă de manifestare a libertăţii de exprimare.

– La art. 253/1 (conflictul de interese), nou introdus, solicităm eliminarea alineatului 2, care exclude sancţionarea conflictului de interese la emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative. Nu există nicio justificare pentru această excludere, mai ales că în presă au existat semnale în legătură cu emiterea/adoptarea unor acte normative, indiferent de nivelul, de categoria lor (hotărâri de guvern sau hotărâri ale consiliilor locale), în condiţiile existenţei conflictului de interese.

– La art. 317 (instigarea la discriminare), nou introdus, solicităm înlocuirea expresiei “instigarea la ură“ cu una care să semnifice instigarea la o acţiune, iar nu la un sentiment (ura este un sentiment, iar instigarea la sentimente nu poate fi pedepsită penal). Eventual, în cuprinsul textului art. 317 ar putea fi prevăzut că se pedepseşte instigarea la discriminare pe temei de rasă, naţionalitate etc. (discriminarea fiind o acţiune), în loc de instigarea la ură pe temei de rasă, naţionalitate etc. De asemenea, ar fi util, pentru a spori previzibilitatea incriminării, ca, printr-un alineat distinct din cadrul art. 317, să fie definită noţiunea de discriminare. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, conţine o definiţie a discriminării, dar aşa cum se prevede expres în art. 2 alin. 1 al ordonanţei, definiţia este valabilă numai pentru aspectele reglemente în acea ordonanţă, care se referă doar la contravenţii, nu şi la infracţiuni. Astfel, art. 2 alin. 1 din OG 137/2000 prevede ca: “În prezenta ordonanţă, prin discriminare se înţelege…“.

Tot pentru a asigura previzibilitatea incriminării, este necesar ca legiuitorul să prevadă în definiţia legală a infracţiunii din art. 317 criterii pe baza cărora această infracţiune să poată fi deosebită de contravenţiile prev. în art. 5-19 din OG 137/2000.

– Art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice) trebuie eliminat. Faptele nu prezintă un pericol social care să justifice incriminarea şi pot fi sancţionate contravenţional.

– Sancţiunea prevăzută în art. 325 (răspândirea de materiale obscene) trebuie limitată la situaţia în care destinatarul este minor. În plus, nu este clar cine şi pe ce criterii poate decide dacă materialele respective au – sau nu – “caracter obscen“.

– APADOR-CH cere eliminarea art. 328 (prostituţia). Asociaţia este convinsă că dezincriminarea acestei fapte va avea efecte benefice asupra stării de sănătate atât a celor care practică prostituţia cât şi a clienţilor lor. În plus, dacă dezincriminarea este însoţită şi de stabilirea unui cadru legal de desfăşurare, se poate realiza o lărgire a bazei de impozitare, prin aducerea la suprafaţă a unor categorii de venituri care oricum există şi vor exista, dar care se află, în prezent, în zona “subterană“.”

„II. OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL (varianta Ministerului Justiţiei din data de 15 septembrie 2005) – extras

1. Munca în folosul comunităţii

Munca în folosul comunităţii trebuie să fie o alternativă la pedeapsa cu închisoare. Proiectul MJ a transformat această alternativă la încarcerare, frecvent aplicată în ţările democratice, în măsură accesorie la latitudinea instanţei, în cadrul măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor condamnatului (art.103, alin.1, lit a1). În plus, se stabileşte un număr exagerat de ore de activitate neremunerată (500 de ore, echivalentul a trei luni de muncă în regim de 8 ore zilnic şi 5 zile pe săptămână, practic imposibil de realizat de o persoană condamnată care are deja un serviciu sau o ocupaţie permanentă).

APADOR-CH cere insistent includerea pedepsei cu munca în folosul comunităţii ca alternativă la încarcerare. La stabilirea numărului de ore de executat se va ţine cont de situaţia condamnatului (angajat/neangajat, elev, student, ocupaţie permanentă) în aşa fel încât persoana să poată respecta hotărârea judecătorească fără periclitarea carierei sau existenţei cotidiene a sa şi a familiei sale.

2. Amenzile şi pedepsele complementare pentru persoane juridice; amenzile pentru persoane fizice (observaţiile sunt aceleaşi ca şi la varianta din 31 august).

3. Minoritatea

APADOR-CH susţine eliminarea pedepsei cu închisoare pentru minori. Dacă fapta unui minor prezintă un grad foarte ridicat de pericol social (omor sau viol) acesta va putea fi internat într-un centru de reeducare sau, după caz, într-un institut medico-educativ. La împlinirea vârstei de 18 sau 20 de ani (dacă s-a prelungit cu 2 ani măsura internării) situaţia minorilor din centrele de reeducare va fi analizată de instanţe care vor hotărî asupra liberării sau continuării pedepsei în închisoare. În cazul minorilor dintr-un institut medico-educativ, aceştia vor fi puşi în libertate la împlinirea vârstei de 18 sau 20 de ani dar şi înainte, dacă a dispărut cauza care a dus la luarea acestei măsuri.

În toate celelalte cazuri de infracţiuni săvârşite de minori trebuie să se recurgă la alternativele la încarcerare, indiferent de natura faptei.

(…..)

6. Fapta săvârşită în public (art.168)

Asociaţia cere eliminarea lit.c (“în loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane“). Dacă un loc este neaccesibil publicului, nu poate exista intenţia ca fapta să fie văzută sau auzită şi nici nu se justifică prezenţa a două sau mai multe persoane.

De asemenea, se cere şi eliminarea lit.e (“prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului“). Pe de o parte “orice mijloc“ este mult prea generalizant iar pe de alta optativul “ar putea“ lărgeşte excesiv sfera răspunderii persoanei, căreia i se cere o putere de anticipaţie ieşită din comun.”

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

Şi în anul 2005 APADOR-CH a continuat monitorizarea aplicării Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În acelaşi timp au fost continuate procedurile în cazurile iniţiate în anii anteriori. Pe lângă monitorizarea implementării Legii nr. 544/2001, APADOR-CH s-a implicat şi în acţiuni de promovare a accesului la informaţiile de interes public şi de îmbunătăţire a cadrului legislativ în acest domeniu.

1. Cereri de informaţii şi acţiuni în instanţă

1.1. Cazuri iniţiate în 2004 şi continuate în 2005[4]

În primul rând, în 2005, APADOR-CH a continuat procedurile de executare iniţiate împotriva Ministerului Public, procurorului general Ilie Botoş, procurorului general Tănase Joiţa, Ministerului Finanţelor Publice şi ministrului finanţelor publice. Toate aceste proceduri au avut la bază neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligau autorităţile publice să comunice informaţii de interes public.

Un prim astfel de caz a privit Ministerul Public şi fostul procuror general Tănase Joiţa şi a avut ca obiect neexecutarea, pe perioada cât Tănase Joiţa a fost procuror general, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care Ministerul Public a fost obligat să comunice informaţii statistice privind supravegherea persoanelor. În octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti l-a amendat pe Tănase Joiţa pentru neexecutarea hotărârii, cu 500 ROL/zi de întârziere şi a obligat Ministerul Public în solidar cu fostul procuror general la plata de daune de întârziere de 300.000 ROL/zi. Recursurile împotriva acestei sentinţe au fost judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 iunie 2005 şi au fost respinse.

Un al doilea set de proceduri au privit Ministerul Public şi pe procurorul general Ilie Botoş, şi au avut ca obiect neexecutarea aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, pentru perioada de după numirea lui Ilie Botoş (august 2003). Acesta din urmă a fost amendat de Tribunalul Bucureşti, la data de 2 decembrie 2003, pentru neexecutarea repectivei hotărâri judecătoreşti. Recursul formulat împotriva acestei hotărârii de amendare a fost judecat pe 7 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti menţinând sentinţa primei instanţe.

Un al treilea set de proceduri a fost iniţiat tot împotriva Ministerului Public şi procurorului general Ilie Botoş, de data aceasta pentru neexcutarea integrală a aceleiaşi hotărâri privind comunicarea de informaţii statistice despre supravegherea persoanelor (răspunsul primit de asociaţie conţinea date complete numai în ceea ce priveşte autorizaţiile de supraveghere emise în baza Codului de procedură penală, nu şi a celor emise în baza Legii siguranţei naţionale). APADOR-CH a solicitat instanţelor de contencios administrativ constatarea executării incomplete, amendarea procurorului general şi plata de daune de întârziere. În iunie 2005 Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză asociaţiei şi l-a amendat civil pentru a doua oară pe procurorul general, Ilie Botoş, pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daunele de întârziere. APADOR-CH, Ministerul Public şi Ilie Botoş au atacat această hotărâre cu recurs. Curtea de Apel Bucureşti urma să soluţioneze recursurile în ianuarie 2006.

Procedurile de executare începute în anul 2003 împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi a ministrului finanţelor publice au fost finalizate prin hotarârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată la 9 martie 2005. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ministerului şi al ministrului declarate împotriva hotărârii Curţii de Apel, din martie 2004, prin care aceasta obliga ministerul şi ministrul finanţelor publice la plata în solidar de daune compensatorii de 3.000.000 lei asociaţiei şi l-a amendat pe ministrul finanţelor publice cu amendă civilă de 500 ROL/zi de întârziere pentru perioada în care hotărârea judecătorească în baza căreia Ministerul Finanţelor trebuia să comunice informaţii privind scutirile de la plata taxelor judiciare de timbru nu a fost executată.

O altă acţiune în justiţie continuată de APADOR-CH în 2005 fost cea care a avut drept obiect refuzul Guvernului României de a comunica actele care au stat la baza numirii lui Tănase Joiţa în funcţia de Consul General la Strasbourg, inclusiv actele medicale ale acestuia. Acţiunea asociaţiei a fost respinsă în prima instanţă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că Guvernul României a comunicat toate actele pe care le deţinea (în fapt, doar o notă de fundamentare de jumătate de pagină!). Curtea de Apel a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal, iar în urma rejudecării fondului acţiunea asociaţiei a fost din nou respinsă. APADOR-CH a atacat cu recurs şi această hotărâre, dar în mai 2005 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul.

În anul 2004 N.P., membru APADOR-CH, a adesat o cererea Guvernului României care viza informaţii legate de numărul de controale efectuate de Corpul de Control al Primului-Ministru pentru conflicte de interese după intrarea în vigoare a pachetului de legi anticorupţie, persoanele vizate şi concluziile pentru fiecare caz (copii ale concluziilor anchetelor). Cererea a fost adresată în cadrul programului de monitorizare a aplicării Legii nr. 544/2001, desfăşurat de Open Society Justice Initiative în România prin APADOR-CH. Informaţiile nu au fost comunicate solicitantei motivându-se intrarea în vigoare a unui act normativ prin care Corpul de Control al Guvernului s-a desfiinţat. N.P. a chemat în judecată Guvernul României pentru a fi obligat să comunice informaţiile de interes public solicitate. În noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre prin care a obligat Guvernul României să comunice informaţiile solicitate şi să plătească reclamantei 1000 RON daune morale. Guvernul a declarat recurs. În februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că pârâtul, Guvernul României, nu are calitate procesuală pasivă şi a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal. În faza de rejudecare a fondului N.P. a solicitat introducerea în cauză ca pârât a Cancelariei Primului-Ministru. În septembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a dat, din nou, câştig de cauză reclamantei obligând Cancelaria Primului-Ministru să comunice informaţiile solicitate şi să plătească daune morale în cuantum de 1000 RON. Cancelaria a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, recurs ce urma să se judece în ianuarie 2006.

Tot în 2005, APADOR-CH, prin avocaţii săi, a oferit reprezentare în instanţă Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii într-un caz iniţiat pe baza Legii nr. 544/2001. La sfârşitul anului 2004, Asociaţia Revoluţionarilor fără Pivilegii (ARP) a solicitat Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 (SSPR) informaţii privind drepturile şi bunurile acordate participanţilor şi rudelor victimelor Revoluţiei din Decembrie 1989, precum şi numele persoanelor care au beneficiat de acestea. SSPR a susţinut că nu deţine astfel de date, iar ARP a acţionat în judecată Secretariatul, pe baza Legii nr. 544/2001. La 28 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză ARP, obligând SSPR la comunicarea informaţiilor, precum şi la plata de daune morale de 500 RON. SSPR a atacat această hotărâre, dar numai sub asepctul obligării la plata de daune morale. Curtea de Apel Bucureşti a respins însă recursul la 30 iunie 2005. În urma acestui demers Secretariatul General pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 a început să publice, pe pagina proprie de internet, informaţii privind persoanele care au beneficiat de bunuri şi drepturi datorită participării la evenimentele din decembrie 1989. De asemenea, acesta a fost unul dintre primele cazuri, dacă nu chiar primul, în care o persoană juridică lezată în dreptul de a accesa informaţii de interes public a primit compensaţii morale pentru acest fapt ilicit.

1.2. Cazuri noi

În anul 2005, APADOR-CH a adresat cereri de informaţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (informaţii privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005, cu privire la compoziţia pâinii precum şi numărul contravenţiilor constatate; scopul acestei cereri de informaţii a fost de a verifica în ce măsură autorităţile pun în balanţă interesul public şi eventualele excepţii de la accesul la informaţii de interes public, atunci când răspund unei solicitări de informaţii), Ministerului Administraţiei şi Internelor (informaţii legate de plângerile având ca obiect agresiunile asupra persoanelor şi folosirea necorespunzătoare a armamentului din dotare comise de angajaţii ministerului în perioada 1.01.2005-15.08.2005), Inspectoratului General al Poliţiei (informaţii privind persoanele aflate în aresturile proprii şi netrimise în judecată, precum şi suprafaţa aresturilor), Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (informaţii legate de sancţiunile aplicate personalului de penitenciar pe perioada 2000-2004, informaţii legate de persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate care au fost depistate ca fiind infectate cu HIV/bolnavi SIDA în perioada 1.09.1998-31.12.1999, precum şi informaţii privind cheltuielile pe medicamente destinate deţinuţilor, precum şi cadrelor din penitenciar, în perioada 2004-2005). Acestora solicitări de informaţii li s-a răspuns în mare parte satisfăcător şi în termenele legale, cu excepţia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului, care nu a retransmis cererea de informaţii instituţiei care deţinea informaţiile solicitate, conform prevederilor Legii nr. 544/2001.

În acelaşi timp, APADOR-CH a continuat iniţierea acţiunilor în justiţie pe baza Legii nr. 544/2001 împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au refuzat să comunice informaţii de interes public. Asociaţia a urmărit acţionarea în judecată a instituţiilor/autorităţilor publice care şi-au întemeiat refuzul de a comunica informaţii pe excepţiile legii accesului la informaţiile de interes public (art.12 din Legea 544/2001) pentru a clarifica modul în care sunt aplicate excepţiile respective.

Un astfel de caz a fost generat de o cerere adresată Guvernului României –Secretariatul General al Guvernului prin care s-a solicitat comunicarea unor copii ale stenogramele şedinţelor de guvern în care s-au dezbătut şi aprobat în perioada 2001-2004 acte normative cu privire la situaţia RAFO S.A. ONEŞTI, inclusiv stenograma şedinţei în care a fost dezbătută şi adoptată O.U.G. nr. 101/2004. Guvernul a refuzat să comunice aceste informaţii cu motivarea că toate stenogramele şedinţelor de Guvern sunt clasificate secret de stat. În aceste condiţii, asociaţia s-a adresat instanţei de contencios administrativ, atacând refuzul autorităţii publice de a comunica informaţiile. În acelaşi timp, APADOR-CH a formulat o reclamaţie administrativă, solicitând Guvernului declasificarea informaţiilor, deoarece numai informaţiile care privesc securitatea naţională pot fi clasificate ca secrete de stat, condiţie care nu era îndeplinită. Reclamaţia nu a fost soluţionată favorabil. În septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea APADOR-CH ca inadmisibilă. Asociaţia a atacat această hotărâre cu recurs. Recursul urma să fie judecat de Curtea de Apel Bucureşti în februarie 2006.

În iunie 2005, APADOR-CH a adresat o cerere de informaţii de interes public Primăriei Municipiului Bucureşti privind contractele încheiate, în perioada 1.01.2000-1.06.2005, având ca obiect construirea, reabilitarea şi întreţinerea drumurilor publice din Bucureşti. Pe lângă aceste informaţii, APADOR-CH a solicitat şi copii ale contractelor. Primăria a refuzat comunicarea copiilor de pe contractele solicitate invocând existenţa unor clauze de confidenţialitate. Pentru a lămuri incidenţa clauzelor de confidenţialitate din contractele de achiziţii publice asupra comunicării de informaţii de interes public în baza Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva refuzului de comunicare a copiilor contractelor. În octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de APADOR-CH împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta (PMB) să comunice informaţiile publice solicitate. Instanţa a respins cererea asociaţiei privind plata daunelor morale. Ambele părţi au declarat recurs, ce urma să fie judecat în februarie 2006.

O altă acţiune în justiţie pe baza Legii nr. 544/2001, iniţiată de APADOR-CH a fost cea în care asociaţia a atacat răspunsul incomplet al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor faţă de o solicitare privind informaţiile statistice legate de numărul reclamaţiilor/plângerilor/sesizărilor primite, în perioada 01.01.2002-01.06.2005, împotriva operatorilor din domeniul asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a răspuns că informaţiile solicitate se găsesc pe site-ul propriu de internet, în rapoartele anuale publicate, cu toate că nu se publicase încă un raport pe anul 2005, iar celelalte rapoarte nu conţineau toate informaţiile solicitate. APADOR-CH a atacat răspunsul în instanţă, urmărind să clarifice dacă solicitarea unor informaţii care sunt publicate din oficiu exclude sau nu şi o comunicare la cerere. În noiembrie 2005, plângerea asociaţiei a fost admisă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti; drept urmare instituţia publică a comunicat informaţiile solicitate. Deoarece tribunalul a respins cererea de acordare de daune morale, APADOR-CH a formulat recurs, ce urma să se judece în februarie 2006.

Un al patrulea caz a avut la bază o cerere adresată de o membră a asociaţiei Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor. Informaţiile solicitate au fost similare cu cele solicitate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (informaţii privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005, cu privire la compoziţia pâinii precum şi numărul contravenţiilor constatate). Prin această cerere APADOR-CH a dorit să verifice în ce măsură pentru autorităţi interesul public (sănătatea persoanelor) primează faţă de excepţiile de la accesul la informaţii de interes public (secretul comercial – reţeta pâinii), atunci când răspund unei solicitări de informaţii. Deoarece răspunsul primit nu a fost satisfăcător, invocându-se chiar un secret profesional care nu este prevăzut printre excepţiile de la liberul acces la informaţii, petenta, cu sprijinul asociaţiei, s-a adresat Tribunalului Bucureşti. Cauza urmează să se judece în februarie 2006.

2. Propunerile APADOR-CH de modificare a Legii nr. 544/2001 şi a legilor cu impact asupra accesului la informaţii de interes public:

După patru ani de la adoptarea Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a considerat oportun să sintetizeze experienţa sa în monitorizarea implementării acesteia într-un set de amendamente ale legii în sine, precum şi a altor legi cu impact asupra accesului la informaţii (Legea nr.182/2002 a informaţiilor clasificate, Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, Legea nr.16/1996 a Arhivelor Naţionale), destinate creşterii trasparenţei instituţionale.

Propunerile asociaţiei de modificare a Legii nr. 544/2001 vizează lărgirea sferei de aplicare a acesteia, clarificarea excepţiilor de la liberul acces, inclusiv prin introducerea testului interesului public, detalierea prevederilor privind accesul mass media la informaţiile de interes public, completarea dispoziţiilor privind procedura în faţa instanţei de contencios administrativ şi introducerea unui nou capitol care să cuprindă sancţiuni pentru încălcarea legii.

În ceea ce priveşte modificarea legilor cu impact asupra accesului la informaţii de interes public APADOR-CH propune ca Legea nr.182/2002 a informaţiilor clasificate să definească informaţiile clasificate mai clar, să prevadă clasificarea pe o perioadă determinată cu posibilitatea reînnoirii, precum şi eliminarea informaţiilor secret de serviciu. În privinţa Legii nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, APADOR-CH consideră oportună renunţarea la filozofia conform căreia absolut toate documentele SRI sunt calsificate. Numai acele informaţii care pun în pericol real şi concret siguranţa naţională trebuie clasificate, iar legea trebuie să cuprindă criteriile şi procedura de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii. Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe ar trebui să menţioneze că procedura şi criteriile de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor SIE sunt cele prevăzute de Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. Nu în ultimul rând ar trebui modificată şi Legea nr.16/1996 a Arhivelor Naţionale, care să prevadă posibilitatea accesului la documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României în condiţiile Legii 544/2001. Trebuie, de asemenea, renunţat la termenele extrem de lungi în care anumite informaţii din Fondul Arhivistic Naţional al României devin publice (de exemplu, 100 de ani).

Pentru a face publice propunerile sale de amendare a cadrului legal privind accesul la informaţiile de interes public, în iunie 2005 APADOR-CH a organizat o masă rotundă cu tema „Accesul la informaţiile de interes public în România. Necesitatea unor corelări legislative”. La eveniment au participat experţi internaţionali, ministrul Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, Sergiu Andon, reprezentanţi ai Agenţiei de Strategii Guvernamentale, experţi ai comisiilor parlamentare precum şi organizaţii neguvernamentale cu activităţi în domeniul accesului la informaţii. APADOR-CH va continua să promoveze amedarea cadrului legislativ al accesului la informaţii şi în anul 2006.

3. Promovarea Legii accesului la informaţii de interes public

În anul 2005, asociaţia a organizat două seminarii cu studenţii la jurnalism şi drept, pentru informarea acestora cu privire la prevederile şi aplicarea Legii nr. 544/2001. Au participat aproximativ 70 de studenţi la jurnalism din Bucureşti şi 100 de studenţi la drept din Iaşi. Pe lângă aceste seminarii, APADOR-CH a organizat şi două ateliere cu tema “Liberul acces la informaţii de interes public” adresat funcţionarilor publici cu atribuţii în aplicarea Legii nr.544/2001, care au avut loc la Iaşi şi Bucureşti. Întâlnirile au urmărit realizarea unui schimb de experienţă privind dificultăţile practice şi de cadru legislativ în accesul la informaţiile de interes public, atât între funcţionarii publici participanţi cât şi între aceştia şi organizatori. Funcţionarilor publici le-a fost adresat şi câte un chestionar privind dificultăţile pe care le întâmpină în comunicarea informaţiilor de interes public, care a stat la baza unei analize destinată substanţierii propunerilor de modificare a cadrului legal.

Tot în scopul promovării Legii accesului la informaţiile de interes public, în iunie 2005 APADOR-CH a lansat un concurs pentru jurnaliştii care folosesc această lege în investigaţiile lor. Concursul a avut două secţiuni – studenţi la jurnalism şi jurnalişti în activitate – şi şi-a desemnat câştigătorii – Cosmin Buhuş (la secţiunea pentru studenţi) şi Mihai Belu (ziarist la Cotidianul) – cu ocazia „Zilei Internaţionale a Dreptului de a Şti” (28 septembrie). Această zi a fost stabilită de mai multe organizaţii internaţionale grupate în reţeaua FOI Advocate Network cu scopul de a promova accesul la informaţiile de interes public. În România, pe 28 septemrbie 2005, APADOR-CH, împreună cu Agenţia de Monitorizare a Presei-Academia Caţavencu şi Centrul pentru Jurnalism Independent, a organizat o conferinţă având ca temă Legea accesului la informaţii de interes public. Manifestarea a dorit să promoveze „Ziua Internaţională a Dreptului de a Şti”.

În 2005, APADOR-CH a editat volumul al II-lea al culegerii selective de cazuri –“Accesul la informaţiile de interes public în România”. Acesta cuprinde dosarele a alte şase cazuri întemeiate pe Legea 544/2001. Volumul urmează să fie publicat şi distribuit în cursul anului 2006. În 2005 APADOR-CH a continuat să distribuie Ghidul practic pentru cetăţeni la toate evenimentele sale, precum şi prin intermediul altor asociaţii şi al funcţionarilor publici cu atribuţii în domeniul accesului la informaţiile de interes public.

III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN EXECUTAREA UNOR PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE
Cadrul legal
1.1. Legea regimului executării pedepselor

Sistemul penitenciar funcţionează pe baza Legii regimului executării pedepselor nr. 23/1969. Legea nu a fost amendată iar îmbunătăţirile condiţiilor de detenţie s-au datorat unei succesiuni de ordine ale ministrului sau directorului general al Administraţie Naţionale a Penitenciarelor (ANP) care, evident, nu puteau schimba esenţa legii comuniste. În 2004, Parlamentul a adoptat o nouă lege a regimului executării pedepselor care ar fi trebuit să intre în vigoare în iunie 2005, o dată cu Codul penal, varianta votată tot în 2004. Guvernul rezultat din alegerile din noiembrie-decembrie 2004 a decis amânarea punerii în aplicare a ambelor legi, până în septembrie 2006. APADOR-CH şi-a exprimat dezaprobarea faţă de această măsură, mai ales în privinţa legii regimului executării pedepselor. În august 2005, Ministerul Justiţiei a constatat că, într-adevăr, legea din 1969 era nu numai depăşită ci şi în dezacord cu standardele europene şi a elaborat un nou proiect de lege. Criticile asociaţiei cu privire la acest nou text s-au referit în principal la:

– menţinerea aresturilor poliţiei în forma actuală (APADOR-CH a cerut în mod repetat ca, odată emis un mandat de arestare, persoana suspectă să fie imediat transferată în sistemul penitenciar; în acest fel, ar exista o garanţie că persoana nu va fi supusă unor presiuni pe durata cercetărilor);

– insuficienta reglementare a alternativelor la încarcerare, în principal a muncii în folosul comunităţii, ca pedeapsă principală;

– lipsa de reglementare a regimului din centrele de reeducare a minorilor (CRM) (internarea într-un astfel de centru diferă de pedeapsa cu închisoarea, dar este tot o formă de privare de libertate, iar CRM-urile se află, ca şi închisorile, în subordinea ANP; deci ar fi normal ca şi regimul din CRM-uri să fie reglementat prin aceeaşi lege);

– diferenţele nesemnificative între regimurile „semi-deschis” şi „deschis”, acesta din urmă fiind încă departe de regimul similar din ţările democratice;

– menţinerea uniformelor pentru deţinuţi (uniformele îi singularizează la orice ieşire în exterior şi creează un disconfort psihic, în special la vorbitor atât pentru vizitatori cât şi pentru vizitaţi);

– menţinerea „mijloacelor de imobilizare” actuale (inclusiv lanţurile).

După mai multe discuţii între reprezentanţii Ministerului Justiţiei şi ai APADOR-CH, proiectul de lege privind regimul executării pedepselor înaintat Parlamentului a fost parţial îmbunătăţit (s-au eliminat uniformele, s-a interzis folosirea lanţurilor). Proiectul nu a fost dezbătut în Parlament până la sfârşitul anului 2005.

1.2. Problema asistenţei religioase în penitenciare

În România, asistenţa religioasă în penitenciare era reglementată până de curând de un Protocol încheiat între Ministerul Justiţiei (MJ) şi Biserica Ortodoxă Română (BOR) în 1993, revizuit în 1997.

Legea nr. 195/2000, privind constituirea şi organizarea clerului militar, prevedea în articolul 10 că, în Ministerul Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor, se organizează şi funcţionează o secţie de asistenţă religioasă. Ulterior, prin Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din ANP (fosta Direcţie Generală a Penitenciarelor), personalul din penitenciare s-a demilitarizat, incluzându-i şi pe preoţii militari angajaţi în sistemul ANP.

Pe baza Protocolului încheiat de MJ şi BOR, în fiecare penitenciar există un Birou de asistenţă religioasă condus de un preot capelan, al cărui statut se regăsea în anexa nr. 1 la protocol. Preotul capelan era şi consilierul pe probleme spirituale al directorului de penitenciar, având diverse atribuţii, între care şi cea de a întocmi şi actualiza permanent evidenţa privind confesiunea deţinuţilor, de a face parte din comisia de liberare condiţionată sau de a da aviz la numirea responsabililor de cameră.

De altfel, practica asistenţei religioase în penitenciare a fost în mod repetat criticată ca fiind monopol al BOR, de natură să îngrădească libertatea religioasă a deţinuţilor de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Practic, preoţii ortodocşi deţin controlul asupra vieţii religioase a tuturor deţinutilor, indiferent de confesiunea căreia îi aparţin. În plus, preoţilor ortodocşi din sistemul penitenciar li s-au dat şi competenţe care nu au legatură cu serviciul religios.

La începutul lui 2005, APADOR-CH a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) cu privire la caracterul discriminatoriu al actelor normative şi reglementare care guvernau asistenţa religioasă în penitenciare. Prin decizia nr. 202 din 2 august 2005, CNCD a statuat că atât Legea nr. 195/2000 cât şi Protocolul încheiat între MJ şi BOR conţin prevederi discriminatorii. În decizia amintită CNCD “recomandă Ministerului Justiţiei să ia toate măsurile necesare în vederea eliminării prevederilor discriminatorii atât din Protocol cât şi din Legea nr. 195/2000”.

Ulterior, în septembrie 2005, asociaţia a solicitat Ministerului Justiţiei să se conformeze deciziei CNCD şi să emită un ordin prin care să denunţe protocolul existent între MJ şi BOR, înlocuindu-l cu un regulament privind asistenţa religioasă în penitenciare care să excludă orice tratament discriminatoriu. APADOR-CH a elaborat şi o propunere de act normativ, în acest sens (un proiect de ordin al ministrului Justiţiei). În esenţă, propunerea viza denunţarea de către MJ a protocolului încheiat cu BOR şi o reglementare a asistenţei religioase în penitenciare fundamentată pe tratamentul echitabil al tuturor confesiunilor religioase, indiferent că este vorba de cea majoritară sau de confesiuni minoritare. Persoanele deţinute vor beneficia de asistenţă religioasă la cerere. Nimeni nu poate fi obligat să îşi declare confesiunea religioasă la intrarea în penitenciar şi nici pe parcursul executării pedepsei privative de libertate.

Asociaţia a propus, de asemenea, să fie permis accesul în penitenciar al preoţilor sau slujitorilor oricărui cult şi/sau al reprezentanţilor asociaţiilor religioase, pentru activităţi care ţin de asistenţa religioasă, chiar dacă nu există cereri exprese din partea persoanelor deţinute.

La sfârşitul anului 2005, textul înaintat de APADOR-CH se afla încă în studiu la Ministerul Justiţiei.

1.3. Problema cheltuielilor pe medicamente pentru personal şi respectiv deţinuţi

Date fiind numeroasele plângeri ale deţinuţilor cu privire la cantitatea şi calitatea medicamentelor administrate în sistemul penitenciar, APADOR-CH a cerut ANP, pe baza Legii nr. 544/2001, situaţia cheltuielilor pentru medicamente pe anul 2004 şi primul semestru al anului 2005, defalcate pe cele două categorii de beneficiari –deţinuţi şi cadre de penitenciar. Cifrele au arătat că, per total, o treime din fonduri s-a cheltuit pentru personal, cu toate că numărul de angajaţi reprezintă doar un sfert faţă de efectivele de deţinuţi. Pe lângă aceasta, în unele penitenciare există discrepanţe substanţiale între cheltuielile pe medicamente pentru personal şi respectiv pentru deţinuţi. De exemplu, la Poarta Albă, medicamentele pentru cadre costaseră în 2004 aproape 214.000 RON, iar cele pentru deţinuţi – evident, mult mai numeroşi – doar 52.000 RON. Situaţia a rămas aceeaşi şi în primul semestru al anului 2005 (106.000 RON, medicamente pentru cadre şi aproape 39.000 RON pentru deţinuţi). La Spitalul Penitenciar Colibaşi, în 2004, costul medicamentelor pentru cadre se ridica la 371.000 RON, iar cele pentru deţinuţii bolnavi internaţi, la 250.000 RON. În 2005, raportul s-a inversat (118.000 RON pentru angajaţi şi circa 175.000 RON pentru deţinuţii internaţi; se poate deduce că s-a „îmbunătăţit” starea de sănătate a cadrelor?). La penitenciarele din Slobozia şi Craiova (adulţi), în 2004, peste 60% din fondurile pentru medicamente fuseseră cheltuite pentru personal, iar disproporţia s-a menţinut şi în 2005, cu o uşoară scădere la Craiova. Nici la penitenciarele pentru minori şi tineri de la Tichileşti şi Craiova lucrurile nu stăteau diferit şi nici nu s-au modificat substanţial în 2005. La polul opus s-au situat Penitenciarul Codlea (în 2004: aproape 4.000 RON pentru cadre şi 43.000 RON pentru deţinuţi; în primul semestru 2005: 2.300 RON pentru angajaţi şi 28.000 RON pentru deţinuţi), Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Deva şi celelalte patru spitale penitenciare din sistem (Tg. Ocna, Dej, Rahova şi Poarta Albă, ultimul fiind diferit şi separat de penitenciarul cu acelaşi nume). Date fiind aceste discrepanţe, nu numai între cadre şi deţinuţi ci şi între angajaţii din diverse penitenciare, APADOR-CH a cerut în scris Ministerului Justiţiei să analizeze situaţia cu maximă atenţie şi să ia măsurile necesare pentru înlăturarea deficienţelor. Asociaţia a cerut din nou ca medicii de penitenciar să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Personalul de penitenciar (în nici un caz şi familiile acestora, cum se practica încă în 2005) va putea solicita asistenţa medicilor de penitenciar numai în situaţii de urgenţă. De asemenea, APADOR-CH a cerut ca personalul de penitenciar să fie supus unor controale medicale serioase, deoarece din statisticile cu cheltuielile pe medicamente, ar rezulta că o bună parte din angajaţi suferă de boli numeroase şi grave, ceea ce i-ar face incapabili să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu.

Ministerul Justiţiei nu dăduse un răspuns concret până la sfârşitul anului 2005. În schimb, începuseră discuţii publice între ministerele justiţiei şi sănătăţii cu privire la desfiinţarea casei de asigurări de sănătate speciale pentru armată, poliţie, penitenciare, servicii secrete şi magistraţi (Casa OPSNAJ) şi transferarea tuturor beneficiarilor la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate. În felul acesta ar dispărea o parte din privilegiile acestor categorii favorizate.

Condiţii de detenţie în sistemul penitenciar din România
În 2005, APADOR-CH a efectuat 11 vizite în penitenciare după cum urmează: spitalele penitenciare Rahova (26 mai) şi Dej (16 iulie), penitenciarele Ploieşti (17 mai), Rahova – secţia femei (26 mai), Baia Mare (14 iulie), Satu Mare (15 iulie), Bistriţa (18 iulie), Giurgiu (12 octombrie), Mândreşti – Focşani (2 noiembrie), Galaţi (12 decembrie) şi Vaslui (13 decembrie) [5]. În plus, reprezentanţii asociaţiei s-au deplasat la Jilava şi Rahova pentru a discuta cu deţinutul Ionel Garcea al cărui caz este prezentat separat.

Supra-aglomerarea
Potrivit criteriului aplicat în sistemul penitenciar românesc (6 m3 aer/deţinut), supra-aglomerarea şi-a continuat tendinţa lentă, de scădere (sub 40.000 de deţinuţi la circa 32.000 locuri). Dar dacă raportarea se face conform recomandărilor Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei (4 m2 şi 8 m3 de aer pentru fiecare deţinut[6]) problema suprapopulării penitenciarelor continuă să fie gravă. Cu alte cuvinte, România este încă departe de standardele europene în materie. La Ploieşti, cei 774 de deţinuţi (inclusiv 25 de minori) împărţeau 642 de paturi instalate, fiecăruia revenindu-i o suprafaţă puţin peste un metru pătrat. La Penitenciarul Rahova – secţia femei, 323 de deţinute erau obligate să doarmă în cele 196 de paturi instalate, evident şi câte două într-un pat (de exemplu, în camera 716, dotată cu 10 paturi, erau 20 de deţinute), într-o atmosferă irespirabilă. La Baia Mare, după preluarea unui mare număr de deţinuţi de către Penitenciarul Satu Mare, rămăseseră 705 deţinuţi la 942 de paturi. Îmbunătăţire doar aparentă, pentru că, după regula celor 6 m3 de aer pe deţinut, numărul maxim de persoane ce pot fi cazate s-ar ridica la 540. Cât despre aplicarea recomandării CPT nici nu poate fi vorba, fiecărui deţinut revenindu-i mai puţin de 2 m2. La Satu Mare, erau 798 de deţinuţi la 717 paturi, dar esenţa problemei este aceeaşi ca şi la Baia Mare. Penitenciarul Bistriţa este printre foarte puţinele care nu au avut probleme cu supraaglomerarea, cel puţin pe baza regulii celor 6 m3. Însă după criteriul CPT, fiecăruia din cei 701 deţinuţi i-ar reveni cam 2,5 m2. Prin urmare, mai bine decât în alte penitenciare, dar mult sub 4 m2/deţinut. La Penitenciarul Mândreşti – Focşani, dacă în 1999 erau încarceraţi 1448 de deţinuţi, în 2005 numărul lor scăzuse la 857, cazaţi în 780 de paturi. Comparaţia cu 1999 arată o îmbunătăţire substanţială dar chiar şi la norma de 6 m3 tot există supraaglomerare, fără a mai menţiona că sunt destui deţinuţi care dorm câte doi într-un pat. Şi la Vaslui au scăzut efectivele de deţinuţi: în 2002 erau 1005, în 2005 – 817 la 724 de paturi instalate, dar situaţia era similară celei de la Mândreşti.

Supraaglomerarea are efecte negative asupra tuturor părţilor direct sau indirect implicate:

a) sunt prea mulţi deţinuţi şi prea puţine cadre. Consecinţa: majoritatea deţinuţilor stau în camere 23 de ore din 24, fără nici o activitate utilă (privitul la televizor nu poate fi considerat o „activitate”), din cauza numărului prea mic de cadre dar şi a interesului redus al acestora faţă de deţinuţi;

b) găsirea de locuri de muncă pentru atâţia deţinuţi este foarte dificilă. Cam o treime din cei apţi de muncă au de lucru, dar în general este vorba de munci sezoniere;

c) numărul mare de deţinuţi din fiecare cameră întreţine o atmosferă tensionată care, de multe ori, degenerează în conflicte între ei;

d) asistenţa medicală este complet nesatisfăcătoare. Doi-trei medici generalişti nu pot face faţă sutelor de deţinuţi (consultarea unui deţinut durează maximum 5-6 minute, evident insuficiente), cu atât mai mult cu cât doctorii respectivi sunt şi medici de familie pentru cadre şi familiile lor, cărora le sunt rezervate cam două ore pe zi din programul de 7 ore;

e) camerele de detenţie (cele modernizate) sunt, în general dotate cu câte un grup sanitar format din duş, chiuvetă şi WC. În condiţii de supraaglomerare (20, 30 sau chiar 40 de deţinuţi pe cameră) este, practic, imposibil de menţinut igiena personală la standarde acceptabile. Se mai adaugă şi starea de umilinţă datorată absenţei unei protecţii minime a intimităţii;

f) hrana deţinuţilor este proastă şi cantitativ şi calitativ. Iar cu cât sunt mai mulţi deţinuţi, cu atât sunt mai greu de hrănit în mod acceptabil.

În opinia APADOR-CH, problema supraaglomerării poate fi rezolvată numai dacă:

– se modifică substanţial legea penală, una din cele mai severe din Europa, în principal sub aspectul alternativelor la încarcerare;

– se schimbă mentalitatea întregului sistem judiciar cu privire la natura sancţiunilor în cazul unor fapte ce prezintă pericol social redus (în momentul de faţă, cam jumătate din numărul total de deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt, valoarea pagubelor fiind de multe ori foarte mică);

– se măreşte semnificativ bugetul ANP şi creşte gradul de autonomie al administraţiei fiecărui loc de deţinere.

Asistenţa medicală
B.1 Spitalele penitenciare

Spitalele de la Rahova şi Dej nu au probleme cu suprapopularea, indiferent de criteriul de raportare. Ambele sunt relativ bine dotate tehnic (la Rahova ar mai fi nevoie de încă cel puţin o ambulanţă cu toate dotările necesare: în 2005 spitalul nu avea decât o singură ambulanţă care transporta deţinuţii bolnavi numai în Bucureşti, la şi de la spitale „civile”; în acelaşi an, spitalul din Dej dispunea de trei astfel de maşini).

O problemă deosebită o constituie intervenţia Casei OPSNAJ în asistenţa medicală acordată deţinuţilor prin stabilirea unui plafon la numărul de paturi (la Rahova sunt 90 de paturi dar numai 77 plătite; la Dej, din 180 de paturi, doar 129 sunt plătite) precum şi a unui rulaj de bolnavi obligatoriu pe lună (la Dej, rulajul era de 200 de bolnavi). În opinia APADOR-CH, aceste reglementări sunt de natură strict financiar-contabilă, nu au legătură cu realitatea şi obligă spitalele penitenciare la adevărate acrobaţii pentru a-şi primi banii de la OPSNAJ.

O diferenţă radicală între cele două spitale penitenciare rezidă în (ne)folosirea cătuşelor pentru imobilizarea deţinuţilor agitaţi: la Dej nu se recurge la această metodă, la Rahova, da. APADOR-CH a cerut în mod repetat să se renunţe complet la încătuşarea deţinuţilor în general şi a celor bolnavi, în mod special. După ştiinţa asociaţiei, proiectul de lege cu privire la regimul executării pedepselor înaintat Parlamentul include prevederi în acest sens.

O altă diferenţă între cele două spitale penitenciare constă în (ne)respectarea dreptului deţinuţilor la exerciţiu zilnic. La Rahova nu se respectă, nici măcar pentru femeile cu copii până la un an, în vreme ce la Dej, da. Evident, fiind vorba de deţinuţi bolnavi trebuie să se ţină cont în primul rând de dorinţa lor şi în al doilea rând de natura şi stadiul bolilor.

În sfârşit, trebuie remarcat faptul că Spitalul Penitenciar Rahova nu acordă asistenţă medicală cadrelor, exemplu lăudabil ce trebuie urmat în întreg sistemul penitenciar. La Dej, nu numai cadrele, ci şi jandarmii, poliţiştii şi magistraţii din zonă beneficiază de consultaţii şi servicii medicale (analize de laborator, radiografii pulmonare etc.) o oră pe zi, de luni până vineri inclusiv.

B.2. Penitenciarele

Doctorii din penitenciarele vizitate în 2005 sunt şi „medici de familie” pentru cadre şi alţi beneficiari ai Casei OPSNAJ. Excepţie face Penitenciarul Ploieşti, unde nu se acordă asistenţă medicală cadrelor, dar nu din convingerea că munca medicilor de penitenciar trebuie dedicată deţinuţilor ci, pur şi simplu, pentru că nu s-a putut amenaja un cabinet separat pentru personal. Mai există şi alt fel de excepţii (de pildă, un generalist de la Penitenciarul Satu Mare) şi anume în cazurile în care medicii sunt plătiţi cu ora, nu au contracte cu Casa OPSNAJ şi deci nu au dreptul de a fi „medici de familie” pentru cadre.

La Penitenciarele Giurgiu (1467 de deţinuţi), Baia Mare (705 deţinuţi) şi Rahova – secţia femei (323 deţinute) funcţionează câte un singur medic generalist, care, evident, nu poate asigura servicii de calitate. Iar la Galaţi, în decembrie 2005, doi medici generalişti şi numai doi asistenţi (din cei cinci prevăzuţi) se ocupau de cei 1.268 de deţinuţi şi cele 200 de cadre plus familiile acestora.

În toamna anului 2005, multe penitenciare s-au confruntat cu refuzul farmaciilor de a le mai livra medicamente din cauza întârzierilor mari la plată. Unele (Baia Mare, Focşani) au găsit, relativ repede, soluţii. Altele (cazul cel mai flagrant este cel al penitenciarului Galaţi) au stat cu „braţele încrucişate” chiar şi trei luni, fără să le pese de faptul că deţinuţii, în primul rând cei săraci sau necăutaţi, au fost privaţi de medicamente. Şi aceasta este doar o formă de manifestare a lipsei de interes a cadrelor medicale faţă de starea de sănătate a deţinuţilor de care sunt direct responsabili. Mulţi deţinuţi şi deţinute din penitenciarele vizitate s-au plâns fie că nu sunt duşi la consult, fie că nu primesc tratamentul adecvat care să ducă la vindecare, fie că transferarea la un spital de specialitate se amână în mod repetat. La Rahova – secţia femei, în ciuda asigurărilor date de supraveghetoarea-şefă (în ziua vizitei APADOR-CH, unica doctoriţă şi unica asistentă absentau din motive necunoscute) potrivit căreia asistenţa medicală ar fi fost acoperitoare, deţinutele s-au plâns de ignorare şi tratamente neadecvate. Gabriela Iancu suferea din cauza unor chisturi ovariene ce îi provocau hemoragii puternice. În loc să se rezolve cauza (cel mai probabil prin operaţie chirurgicală), deţinuta era tratată cu calciu, vitamina E şi calmante. Nela Constantinescu avea, de patru luni, eczeme/pustule pe braţe şi picioare dar nu avea încă un diagnostic. Aceste cazuri sunt cu atât mai inexplicabile cu cât secţia de femei a Penitenciarului Rahova este situată în acelaşi corp de clădire ca şi Spitalul Penitenciar Rahova. Şi mai grav este faptul că deţinutele bolnave care sunt transferate la spitale „civile” sunt încătuşate pe durata transportului şi internării. Practica încătuşării deţinuţilor bolnavi este regula în sistemul penitenciar (excepţiile sunt puţine: unele spitale penitenciare – nu toate – Penitenciarul de femei Târgşor, CRM-urile). APADOR-CH a cerut insistent renunţarea la metoda încătuşării deţinuţilor bolnavi pe durata transportului la şi din alte unităţi precum şi a spitalizării. Dacă un deţinut bolnav se manifestă agresiv, se poate recurge la alte mijloace de imobilizare, mai puţin traumatizante (de pildă bandaje elastice) şi numai până la calmarea sa.

La Penitenciarul Baia Mare, unicul medic este în pragul pensionării şi a fost transferat de la Arad, în 2004, din raţiuni pur financiare. Din păcate, el părea prea puţin interesat de starea de sănătate a deţinuţilor. Deţinutul Teodor Lupuţu avea abdomenul foarte umflat şi dureros şi, deşi se afla la infirmerie de peste o lună, medicul nu cunoştea cauza, nu îi făcuse analizele şi nici nu îl recomandase pentru un consult de specialitate. Un alt caz, cu consecinţe foarte grave, este cel al deţinutului Gavrilă Toma. În aprilie 2004, a fost călcat pe picior de un alt deţinut, i s-a învineţit degetul cel mare, apoi i-a căzut unghia şi s-a declanşat infecţia. În mai 2004, a fost dus la Spitalul Penitenciar Dej, unde i s-a amputat piciorul stâng de la şold. Este imposibil de înţeles de ce medicul de penitenciar nu a intervenit în timp util pentru a preveni amputarea. În opinia APADOR-CH ambele cazuri pot fi calificate drept tratament inuman.

La Penitenciarul Galaţi, medicul şef a afirmat că acordă în jur de 50 de consultaţii pe zi, cu toate că potrivit reglementărilor Casei OPSNAJ ar fi plătit numai pentru 30. Aşadar, Casa OPSNAJ stabileşte nu numai câţi deţinuţi pot fi internaţi în spitalele penitenciare şi în cât timp trebuie vindecaţi (vezi mai sus problemele legate de numărul de paturi şi de rulaj) ci şi câţi au dreptul să nu se simtă bine şi să solicite consult medical! În afara problemei deja semnalate a lipsei de medicamente pe o perioadă de trei luni, mai mulţi deţinuţi de la Galaţi s-au plâns de nepăsarea cu care sunt trataţi. Nicolae Bolea a fost operat de rinichi la începutul lui decembrie 2005 şi revenise la Galaţi cu recomandarea expresă de a i se schimba pansamentul o dată la două zile, pentru evitarea unei eventuale infecţii. La data vizitei APADOR-CH, trecuseră deja patru zile de la ultima schimbare a pansamentului, explicaţia fiind „numărul redus de asistenţi medicali”. Niţu Melinte avea o ciupercă pe picior de mai bine de trei luni. A fost transferat la un spital, după care a revenit la Galaţi unde timp de două săptămâni nu i se administrase niciun tratament.

O problemă aproape generală a asistenţei medicale în penitenciare este catalogarea unor deţinuţi ca „simulanţi”, cu consecinţa ignorării lor de către medici şi asistenţi, indiferent de simptomele reclamate. APADOR-CH nu neagă că există deţinuţi care simulează diverse boli pentru a fi transferaţi la infirmerii sau la spitale, unde condiţiile sunt mai bune. Există însă riscul ca şi „simulanţii” să se îmbolnăvească în mod real. Prin urmare asociaţia a cerut constant renunţarea la aceste etichete (există cazuri în care chiar scrie „simulant” pe fişa medicală) şi consultarea conştiincioasă a fiecărui deţinut care se prezintă la cabinet.

O altă problemă general valabilă este lipsa de implicare reală a cadrelor medicale în supravegherea şi remedierea carenţelor privind condiţiile igienico-sanitare din locurile de deţinere, precum şi calitatea hranei servite deţinuţilor. Dezinsecţiile se fac sporadic şi superficial, controlarea cazarmamentului (saltele, pături, cearceafuri etc.) este pur formală şi lipsită de urmări concrete. Niciun cadru medical nu pare preocupat de insuficienţa apei potabile (vezi Penitenciarul Galaţi) sau de precaritatea instalaţiilor sanitare (la Penitenciarul Ploieşti există o singură sală de baie cu 25 de duşuri din care numai 17 funcţionale pentru cei peste 800 de deţinuţi) sau de furnizarea apei calde, după un orar complet nesatisfăcător. În schimb, la apariţia unor cazuri de scabie sau alte boli de piele, cadrele medicale dau vina pe deţinuţi, care „nu sunt în stare să respecte regulile elementare de igienă corporală”!

O problemă soluţionată diferit de la penitenciar la penitenciar priveşte dreptul deţinuţilor de a obţine fotocopii de pe propriile fişe medicale. Ar trebui instituită o practică unitară prin care toţi deţinuţii să aibă acces liber la propria fişă medicală (dar şi la dosarul de penitenciar, ţinut separat la administraţie) precum şi posibilitatea de a face fotocopii.

O măsură notabilă este distribuirea de prezervative pentru deţinuţi şi pe durata detenţiei (nu numai la liberare, cum încă se proceda la începutul anului 2005). APADOR-CH a susţinut mereu că distribuirea prezervativelor este cea mai simplă metodă de prevenire a apariţiei bolilor cu transmisiune sexuală (inclusiv HIV) dar, din pudibonderie, administraţia penitenciară s-a opus ani de zile, sub pretextul discutabil al unei posibile „încurajări” a contactelor homosexuale (cu ani în urmă, administraţia refuza chiar să admită că se practică astfel de acte sexuale între deţinuţi!). Începutul a fost, în sfârşit, produs, însă punerea în aplicare este, deocamdată, şovăielnică. După toate aparenţele, se distribuie prezervative doar la cerere, or mulţi deţinuţi au cu siguranţă reţineri să declare, fie chiar şi numai în cabinetele medicale, că întreţin relaţii homosexuale. Soluţia cea mai simplă ar fi ca prezervativele să fie puse undeva la îndemâna deţinuţilor, de unde oricine să le poată lua fără formalităţi şi fără supraveghere.

Activitatea socio-educativă
APADOR-CH a constatat unele îmbunătăţiri ale activităţilor desfăşurate în acest domeniu foarte important pentru resocializarea post-liberare dar şi pentru moralul deţinuţilor, cu impact direct asupra relaţiilor dintre ei şi personalul de penitenciar. (Re)educarea lor are în vedere procesul de învăţământ care s-a extins, în unele penitenciare, până la clasa a VIII-a şi pregătirea profesională (în meserii ca zidari, tâmplari, bucătari, frizeri, legumicultori, croitori etc.). Dacă până nu demult, pregătirea profesională se făcea în funcţie de dotările atelierelor din penitenciare (în majoritate foarte vechi, total uzate moral şi destinate unor meserii fără căutare pe piaţa muncii) şi de specialitatea maiştrilor, în 2005, consultarea şi chiar colaborarea cu Agenţiile Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM) cu privire la meseriile căutate au devenit, practic, regula. Programele socio-educative s-au diversificat şi chiar dacă majoritatea sunt elaborate de „centru” (ANP), au apărut şi unele iniţiative ale personalului din unele penitenciare. Acestea sunt părţile bune. Din păcate sunt şi multe părţi rele, ca de pildă:

– numărul mic de deţinuţi antrenaţi în aceste activităţi şi durata redusă a programelor.

După ştiinţa APADOR-CH, cam o treime din deţinuţii apţi de muncă au de lucru. Dintre penitenciarele vizitate în 2005, doar Baia Mare făcea excepţie de la regulă (jumătate din deţinuţi munceau). La polul opus, s-au situat penitenciarele din Galaţi (sub 200 de deţinuţi la muncă din totalul de 1268), Vaslui (mai puţin de 20% din totalul de 817), Giurgiu (nici 10% din cei 1467 de deţinuţi) şi Rahova – secţia femei, cu record negativ (doar 20 din cele 323 de deţinute erau scoase la muncă).

Prin urmare, cel puţin două treimi din numărul total al deţinuţilor şi deţinutelor, la care se adaugă „inapţii” şi cei care refuză să muncească ar trebui să fie „ţintele” programelor socio-educative, alternativa fiind statul degeaba în camerele supra-aglomerate 23 de ore sau chiar 23 şi jumătate, din 24 (plimbarea, teoretic zilnică, durează între 30 şi 60 de minute, cu excepţia secţiilor de minori, pentru care timpul alocat exerciţiului fizic este mai mare). Or programele, indiferent dacă sunt venite de la „centru” sau sunt iniţiative locale, se adresează unui număr restrâns de deţinuţi (de la 3-4 la 15-20, în funcţie de natura temelor), durează de regulă 3 luni dar se desfăşoară, tot de regulă, o singură dată pe săptămână, timp de maximum două ore. Cu alte cuvinte, un întreg program, menit să educe deţinuţii şi să-i pregătească pentru revenirea în comunitate durează fix 24 de ore!

Unele penitenciare sunt mai „norocoase” şi au găsit parteneri din afara sistemului (culte religioase, organizaţii neguvernamentale locale, facultăţi care îşi trimit studenţii în practică) care, la rândul lor desfăşoară activităţi cu deţinuţii, dar tot cu puţini participanţi şi pe durată de timp limitată. Penitenciarul Satu Mare are colaborări cu cinci organizaţii neguvernamentale sau caritabile şi cu Facultatea de psihologie „Vasile Goldiş” (în fiecare an, 13 studenţi fac practica în penitenciar). Şi Penitenciarul Bistriţa colaborează constant cu studenţii de la Universitatea Babeş-Bolyai, care desfăşoară programe cu deţinuţii cam trei luni pe semestru. La cealaltă extremă, se situează Penitenciarul Mândreşti – Focşani, fără nici o colaborare externă în afară de „clasicul” Serviciu pentru Protecţia Victimelor şi Reintegrarea Infractorilor, care are, prin statut, obligaţia de a se ocupa de anumite categorii de deţinuţi şi este subordonat Ministerului Justiţiei. Iar la Rahova – secţia de femei, nici măcar SPVRI nu are vreo activitate cu deţinutele.

– calitatea programelor

Unele activităţi ce fac parte din rutina sistemului penitenciar au devenit „programe” şi au primit denumiri pompoase de genul INSTAD (perioada de carantină de trei săptămâni, obligatorie pentru orice deţinut nou venit într-un penitenciar), CONIS (practic, şcolarizarea la clasele I – IV comasate) sau ALFAZ (alfabetizarea). Altele au adăugat câte ceva la vechile activităţi. De exemplu, bibliotecile (prost dotate, cu cărţi vechi sau care nu prezintă niciun interes pentru deţinuţi, excepţia fiind Penitenciarul Mândreşti – Focşani, cu un fond de carte remarcabil) improvizează, cu colaborarea deţinuţilor, „reviste” multiplicate în unu până la 3 exemplare (la Mândreşti sunt trei astfel de reviste, din care una este destinată deţinuţilor rromi şi este scrisă chiar de ei). Mai există şi posturi de radio cu circuit închis, care emit, de regulă, o dată pe săptămână circa două ore (programe muzicale şi informaţii privind diverse măsuri ale administraţiei) sau chiar sisteme de televiziune cu acelaşi regim (de pildă la Vaslui). Mai sunt programe sporadice (controlul violenţei, educaţie pentru familie, prevenirea abandonului familial, machiaj şi coafură – special pentru femei etc.).

Însă problema cea mai importantă este în ce măsură aceste programe trezesc interesul deţinuţilor şi cât de utile le sunt în perspectiva revenirii în comunitate. În opinia APADOR-CH, singurul program cu „priză” la deţinuţi este EDUCOSPORT care înseamnă organizarea unor jocuri – în genere fotbal, dar şi şah sau sală de forţă, cum este cazul la Giurgiu – inclusiv concursuri. Evident, participarea la acest program este substanţială. Într-o oarecare măsură şi EDUCOLEX a stârnit interes, dar asta în principal pentru că în loc de „educaţie juridică” de cele mai multe ori s-au discutat cazuri individuale ale deţinuţilor.

Programe cu denumiri enigmatice de genul STRADAV sau VAAD nu „spun” nimic deţinuţilor. Nici măcar EDUCOSAN (educaţia sanitară, inclusiv sexuală) nu a stârnit mult interes. APADOR-CH a propus în mod repetat consultarea deţinuţilor, eventual prin chestionare sau prin sondaj, cu privire la conţinutul acestor programe. Ei sunt beneficiarii direcţi iar reuşita unei activităţi socio-educative se măsoară în primul rând prin modificarea comportamentului ceea ce este imposibil fără o participare activă. În răspunsul la raportul asociaţiei cu privire la Penitenciarul Mândreşti, ANP informa, între altele, că pregătea „un chestionar pe baza căruia să fie identificate nevoile, interesele, opţiunile acestora” (deţinuţilor – n.n.).

– lipsa personalului de specialitate şi a spaţiilor adecvate

Numărul angajaţilor de specialitate este mult prea mic. Cifra variază între un cadru (la Penitenciarul Rahova – secţia femei cu 323 de deţinute) şi opt (la Galaţi, la 1268 de deţinuţi). La Penitenciarul Mândreşti sunt zece, dar din motive neclare, doar patru lucrau efectiv cu deţinuţii.

Cu excepţia jocurilor sportive, toate programele socio-educative se desfăşoară în clubul deţinuţilor, în majoritate dimineaţa. În mod evident, o singură încăpere este cu totul insuficientă. APADOR-CH a sugerat în mod repetat folosirea şi a altor spaţii (de exemplu, clubul cadrelor, chiar dacă acesta este situat în afara spaţiului de detenţie dar tot în incinta penitenciarului; sau chiar camerele de detenţie în care nu există supra-aglomerare). Câteva penitenciare au avut iniţiativa lăudabilă de a duce deţinuţi la activităţi în afara spaţiului de deţinere: la Satu Mare, deţinuţii minori au vizitat un muzeu, iar la Vaslui, s-au organizat două astfel de vizite, tot pentru minori. Spre deosebire de acestea, Penitenciarul Mândreşti şi-a dus deţinuţii adulţi să joace un meci de fotbal împotriva unei echipe locale, dar nu a organizat nicio acţiune similară cu minorii. Este posibil ca şi la Mândreşti să funcţioneze ideea că „minorii sunt cei mai răi dintre toţi deţinuţii”. Asociaţia a mai auzit astfel de etichetări, rostite, ce e drept, cu jumătate de gură, şi prin alte penitenciare. Evident că minorii reprezintă o categorie mai dificilă, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care nu se află în detenţie. Or, minorii în detenţie sunt adolescenţi care, în afara problemelor specifice vârstei, au trecut şi prin experienţe traumatizante. Prin urmare, ei trebuie trataţi cu mai multă atenţie, înţelegere şi tact decât deţinuţii maturi şi chiar decât adolescenţii liberi. Dacă nu se organizează programe realmente atractive pentru ei, dacă sunt sancţionaţi disciplinar pentru orice faptă măruntă şi dacă nu sunt ascultaţi şi îndrumaţi cu foarte multă răbdare, şansele lor de reintegrare în societate după liberare rămân foarte mici. APADOR-CH susţine că delincvenţii minori nu îşi au locul în penitenciare. Întregul sistem penal trebuie regândit în aşa fel încât pedepsele să fie executate în libertate. Iar pentru infracţiuni foarte grave, minorii să fie internaţi în centre de reeducare, în niciun caz în penitenciare.

Clasificarea deţinuţilor în categoria „periculoşi”
Cu excepţia spitalelor penitenciare, toate penitenciarele vizitate în 2005 aveau deţinuţi cu „grad sporit de periculozitate”, numărul lor variind între 3 (la Rahova – secţia de femei) şi 87 (la Penitenciarul Galaţi). Regimul „periculoşilor” presupune, de cele mai multe ori, cazarea în camere mici cu grilaje de siguranţă suplimentare, încătuşarea la scoaterea din spaţiul de detenţie (inclusiv la cabinetul medical, la vizite şi chiar şi la plimbarea zilnică) şi, desigur, şanse reduse de liberare condiţionată. Cu toate acestea, ANP a susţinut constant că nu ar fi vorba de o sancţiune disciplinară ci doar de o măsură administrativă. Consecinţa acestei ciudate interpretări este că deţinuţii vizaţi nu sunt audiaţi şi nu dispun de căi de atac aşa cum prevede legea în cazul sancţiunilor disciplinare.

Criteriile de clasificare se referă la natura faptei, intenţie de evadare, atac la cadre, intenţie de suicid etc., şi comportament în detenţie. Or, în opinia APADOR-CH, doar acest din urmă aspect – comportamentul unui deţinut pe durata executării ultimei pedepse – ar trebui să fie principiul unic de clasificare. Dacă „natura faptei” rezultă clar din hotărârea judecătorească („vieţaşii” sunt automat incluşi la “periculoşi”, ceea ce înseamnă, practic, încă o pedeapsă), diversele „intenţii” rezultă, de cele mai multe ori, din simple adnotări ale poliţiei sau cadrelor de penitenciar, pe dosarele deţinuţilor, nesusţinute de dovezi şi rapoarte concludente. Nu de puţine ori, motivele clasificării datează din pedepse anterioare. Revizuirea cazului fiecărui „periculos” se face, începând din 2005, odată la trei luni (anterior, revizuirea se făcea lunar).

Asociaţia a găsit destule exemple care arătau superficialitatea comisiei, fie la clasificarea iniţială, fie la revizuire. Astfel, la Penitenciarul Ploieşti, Gheorghe Tuică era la „periculoşi” de 3 ani, pentru că, în 1992, într-o altă pedeapsă şi alt penitenciar ar fi fost semnalat cu „intenţii de evadare”. La Penitenciarul Rahova – secţia de femei, deţinuta Margareta Iordache avea 7 rapoarte de incident (din care 6 la Rahova), majoritatea pentru „atitudine necuviincioasă faţă de cadre”. Ultimul incident (un conflict verbal cu o supraveghetoare, în timpul căruia deţinuta ar fi scăpat din mână o sticlă de apă, gest pe care supraveghetoarea l-a interpretat ca „intenţie de agresiune”) a dus la decizia de încătuşare a deţinutei la fiecare scoatere din cameră şi la înaintarea către ANP a propunerii de clasificare ca „periculoasă”. La Penitenciarul Satu Mare, Tolvai Jozsef îşi executa pedeapsa începând din 2003 fără să fi produs niciun incident. În martie 2005, a fost transferat pentru scurt timp la Penitenciarul Oradea, unde, pe baza „naturii faptei” a fost clasificat „periculos”. Şi „periculos” a rămas şi după revenirea la Satu Mare! Este inexplicabil cum un deţinut a fost „nepericulos” timp de doi ani şi apoi, subit, fără să fi făcut nimic, a devenit „periculos”. La Penitenciarul Bistriţa, Teofil Balaş fusese clasificat „periculos” încă din anul 2000, la Gherla, pe motiv că şi-ar fi exprimat în scris „intenţia de a evada”. În fapt, Balaş îi trimisese soţiei scrisori cu ameninţări pe care urma să le pună în practică „după ce se va libera”, ceea ce a fost interpretat drept „intenţie clară de evadare”! Mai grav, Balaş a trecut prin mai multe penitenciare cu „tinicheaua de coadă” dar nici o comisie nu a remarcat eroarea şi nu a dispus declasificarea (ultima revizuire avusese loc la Bistriţa în aprilie 2005). Şi tot la Bistriţa, deţinutul Emilian Branea se afla la periculoşi pentru că imediat după săvârşirea faptei pentru care ulterior a fost condamnat, dar înainte de a fi arestat, a fugit şi a încercat să treacă Dunărea. Verdictul comisiei a fost „intenţii de evadare” cu toate că, în mod evident, Branea nu se afla în custodia vreunei autorităţi când a încercat să părăsească ţara.

La Penitenciarul Galaţi, cei 87 de deţinuţi clasificaţi „periculoşi” erau cazaţi în secţia de maximă siguranţă, fără a fi separaţi de cei aflaţi aici din motive diferite. Se crease astfel o stare de confuzie între deţinuţi care nu mai erau deloc siguri din ce categorie făceau parte. Situaţia putea fi rezolvată prin simple explicaţii din partea cadrelor dar nimeni nu se ostenise să le ofere, ceea ce poate fi interpretat ca o dovadă în plus a nepăsării faţă de deţinuţi.

Unii deţinuţi (de pildă Dan Perju de la Vaslui) au afirmat că nu li se adusese la cunoştinţă motivul pentru care fuseseră incluşi în categoria celor cu grad sporit de periculozitate. Iar Emilian Branea, amintit mai sus, nu făcuse nicio legătură între clasificare şi tentativa de fugă din ţară, fiind convins că ar fi corespuns „portretului robot al deţinutului cu intenţii de evadare” în urma evaluării psihologice de la sosirea în penitenciar. Desigur, tot pentru că nimeni nu îi comunicase motivul real al încadrării la „periculoşi”.

Având în vedere toate aceste constatări, APADOR-CH a cerut ANP ca procedura de clasificare a deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate să fie considerată ceea ce şi este în realitate şi anume o sancţiune disciplinară. Aceasta ar însemna audierea deţinutului vizat, întocmirea unor acte concludente, emiterea sancţiunii motivate, precum şi posibilitatea deţinutului de a o ataca în justiţie, potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2003.

Sancţiuni disciplinare
APADOR-CH a constatat că pedepsele cele mai severe pentru abateri disciplinare – regim restrictiv de până la un an şi izolarea de până la 10 zile – se aplică din ce în ce mai rar, administraţia preferând sancţiunile mai blânde ce merg de la avertisment sau mustrare la ridicarea dreptului la pachet şi/sau vizite, de obicei pe o lună.

În cele 9 penitenciare vizitate (spitalele penitenciare nu sancţionează deţinuţii bolnavi decât cel mult cu mustrare), asociaţia a găsit doi deţinuţi pedepsiţi cu izolarea (la Ploieşti) şi trei în regim restrictiv (doi la Bistriţa şi unul la Galaţi).

Din păcate, regulile izolării au rămas aceleaşi: cazarmamentul (aşternuturi, pernă, pături) se ridică la ora 5.00 dimineaţa şi se readuce în cameră la ora 22.00. Pe întreaga durată a zilei (cu excepţia scurtei perioade de plimbare zilnică), deţinuţii pedepsiţi cu izolarea nu pot decât să stea pe paturile de fier extrem de incomode (sau chiar de piatră, cum este cazul la Baia Mare, deşi la începutul anului 2005 ANP dădea asigurări că astfel de „paturi” nu mai există în niciun penitenciar) sau în picioare. Ambele variante sunt un pericol pentru starea de sănătate fizică şi psihică a deţinuţilor. WC-urile sunt montate în camera de izolare fără niciun fel de separare, ceea ce îi pune pe deţinuţii pedepsiţi în situaţii umilitoare atât faţă de colegi cât şi faţă de cadre. Pe lângă toate acestea, asociaţia a avut mereu îndoieli cu privire la îndeplinirea obligaţiei medicilor de a examina cu atenţie orice deţinut înainte de introducerea în izolator, pentru a decide dacă acesta poate suporta un regim mai aspru de detenţie. Aceeaşi îndoială se manifestă şi în privinţa frecvenţei şi promptitudinii asistenţei medicale obligatorii pe durata izolării.

În cazul pedepsei cu regim restrictiv (de la 3 la 12 luni), pe lângă condiţiile dure de detenţie (scoaterea din cameră cu cătuşe, inclusiv la curtea de plimbare, interdicţia de a avea aparat de televizor sau radio, restrângerea dreptului la vizite şi pachet etc.) se mai ridică o problemă. Un deţinut care comite o abatere disciplinară considerată suficient de gravă pentru a fi sancţionată cu regim restrictiv (decizia este luată de ANP la propunerea comisiei de disciplină a penitenciarului) este, de regulă, dus la izolare, până la emiterea deciziei ANP, fără aplicarea procedurilor prevăzute pentru sancţiunea cu izolarea. Acest lucru este posibil din cauza existenţei în regulament a unei prevederi ambigui şi anume „izolarea de colectiv”, distinctă de „pedeapsa cu izolarea”. Or, în opinia asociaţiei, „izolarea de colectiv” înseamnă separarea deţinutului care a comis o abatere de colegii de cameră prin mutarea sa într-o altă cameră de detenţie obişnuită, în niciun caz la izolare. În condiţiile actuale, deţinutul rămâne în camera de izolare până la primirea deciziei ANP cu privire la trecerea sa în regim restrictiv, ceea ce poate însemna chiar şi 10 zile. Cum sunt considerate aceste zile în care deţinutul este la izolare fără să fi fost sancţionat cu izolarea ? Ce s-ar întâmpla dacă ANP nu ar aproba propunerea privind regimul restrictiv ? Foarte probabil, deţinutul nu ar putea ataca în justiţie această „privare de libertate” tocmai pentru că nu a existat nicio procedură (audieri, raport, sancţiune).

Mai mult, în unele cazuri, deţinuţii sunt şi trimişi în judecată. Prin urmare, pentru aceeaşi faptă, un deţinut poate primi trei sancţiuni: izolarea de facto, regim restrictiv şi hotărâre judecătorească de condamnare. Acesta este cazul lui Marius Imbrea de la Penitenciarul Bistriţa: un coleg de cameră fusese pedepsit cu izolarea şi urma să fie mutat la izolator. Colegii de cameră ai acestuia (opt persoane) s-ar fi opus mutării, la instigarea lui M.I., cu argumentul că respectivul ar fi fost bolnav. Aproximativ opt „mascaţi” cu scuturi şi căşti de protecţie au intrat în cameră şi au lovit deţinuţii cu bastoanele, înainte de a le da ordin să se întindă pe jos, aşa cum este procedura standard. Marius Imbrea l-ar fi lovit pe unul din „mascaţi” cu un geam în cap. Deţinutul a negat că ar fi avut măcar intenţia de a lovi pe cineva, susţinând că geamul era sprijinit de perete şi că el ar fi încercat doar să se strecoare în acel spaţiu pentru a se feri de grupa de intervenţie. Marius Imbrea a fost dus la izolare, după 10 zile a primit sancţiunea de 6 luni de regim restrictiv şi a fost trimis în judecată pentru ultraj şi, foarte probabil, va fi condamnat. Mai trebuie precizat că, din documentaţia pusă la dispoziţie de conducerea Penitenciarului Bistriţa şi din discuţiile cu ceilalţi deţinuţi din camera în care a avut loc intervenţia în forţă a „mascaţilor”, APADOR-CH a ajuns la concluzia că aceasta a fost disproporţionată şi nejustificată. Numai doi deţinuţi (Imbrea şi Moldovan) au protestat verbal împotriva încercării de a pune în practică sancţiunea cu izolarea dată unui coleg, ceilalţi nu au reacţionat în niciun fel. Cu siguranţă se putea găsi o altă soluţie decât intervenţia brutală a „mascaţilor”.

Cazuri deosebite
Penitenciarul Giurgiu
APADOR-CH a constatat că tensiunea mai veche dintre două grupuri de deţinuţi – „bucureştenii” şi „giurgiuvenii” – a crescut îngrijorător şi se manifestă chiar prin violenţă, în special în secţia de „periculoşi”. Cel mai grav este însă faptul că, potrivit deţinuţilor, în acest conflict s-ar implica şi cadre din penitenciar. Acestea ar instiga anumiţi deţinuţi localnici să atace „bucureştenii” incomozi. Un astfel de incident s-a petrecut pe 4 octombrie a.c., în următorul context : una din puţinele activităţi de mare interes pentru deţinuţi sunt exerciţiile de forţă, care se organizează în sălile de club. Aparatele puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului sunt degradate şi disparate. Singurul aparat modern şi performant este cel adus de „bucureşteanul” Viorel Cucu pe bani proprii, cu condiţia ca el să decidă care dintre deţinuţi îl pot folosi. După negocieri dificile şi îndelungate – inclusiv un proces câştigat de Viorel Cucu în instanţă – administraţia penitenciarului a permis folosirea aparatului timp de două ore pe zi. Unul dintre beneficiari este deţinutul Iulian Fentzel, binecunoscut în penitenciar şi nu numai, pentru impresionantele sale cunoştinţe în domeniul juridic şi pentru sprijinul şi sfaturile date celorlalţi deţinuţi, nefamiliarizaţi cu hăţişurile legilor. Suficient pentru ca personalul de penitenciar să îl considere „instigator”, etichetă aplicată, de altfel, şi lui Viorel Cucu. Pe 4 octombrie a.c., mai mulţi deţinuţi periculoşi, inclusiv cei doi menţionaţi mai sus, se aflau în club. Spre surpriza lor, a apărut şi un deţinut – Dumitru Marian – proaspăt transferat în secţia de periculoşi care, „din senin”, spun deţinuţii, s-a repezit la Iulian Fentzel şi i-a tras un pumn în faţă. Apoi a luat o bară de metal şi l-a lovit puternic pe deţinutul Vasile Alexandru care se interpusese între cei doi. Câteva secunde mai târziu, au apărut grupele de intervenţie şi deţinuţii au fost duşi la camere. Lovitura primită de Vasile Alexandru i-a cauzat acestuia o fractură deschisă la braţul drept. În ciuda apelurilor repetate, precum şi a protestelor celorlalţi deţinuţi din secţie, Vasile Alexandru a fost dus la spital abia a doua zi, mai întâi la Rahova şi apoi la Spitalul Floreasca, unde a fost operat pe data de 7 octombrie, după care i s-a pus ghips. Nu este clar pentru APADOR-CH de ce nu s-a efectuat operaţia la Spitalul Penitenciar Rahova, specializat în chirurgie. De ce a fost aleasă soluţia transferării la Spitalul Floreasca?

În afara loviturilor primite de Vasile Alexandru şi Iulian Fentzel, incidentul din 4 octombrie a avut consecinţa – previzibilă – a reducerii drastice a programului cu aparate de forţă de la două ore zilnic la o oră pe săptămână, ceea ce a stârnit nemulţumirea deţinuţilor. O altă consecinţă este spaima agresorului Dumitru Marian de represalii din partea deţinuţilor. Chiar dacă agenţii şi „mascaţii” îl păzesc de câte ori este scos din cameră şi se evită întâlnirea cu alţi deţinuţi din secţie, reprezentantele asociaţiei au putut constata „pe viu” antipatia sau chiar ura celorlalţi faţă de D.M. Deţinuţii sunt convinşi că Dumitru Marian a fost transferat la secţia a III-a „periculoşi” special pentru a provoca incidentul din 4 octombrie, pretext bun pentru reducerea la minimum a timpului acordat pentru exerciţii de forţă (o interzicere totală nu ar fi fost posibilă din cauza hotărârii judecătoreşti în favoarea lui Viorel Cucu). În plus, D.M. este „giurgiuvean”, fapta pentru care a fost condamnat este minoră (un furt pentru care a primit 6 ani), nu are „reputaţia” de incomod sau recalcitrant şi prin urmare transferarea lui la „periculoşi” nu se justifică decât dacă i s-a „trasat” sarcina de a acţiona cu violenţă.

Indiferent dacă aşa este sau nu, reprezentantele APADOR-CH au recomandat conducerii penitenciarului transferarea de urgenţă a lui D.M. în orice altă secţie din penitenciar.

Un alt argument adus de deţinuţi este rapiditatea intervenţiei „mascaţilor”, în număr mare, la foarte scurt timp după incident ca şi cum ar fi ştiut ce urma să se întâmple.

În sfârşit, amânarea cu o zi a prezentării lui Vasile Alexandru la medic este interpretată de deţinuţi ca o dorinţă a cadrelor de a-l proteja pe agresor de eventuale consecinţe legale pentru infracţiunea de lovire şi probabil că aşa s-ar fi întâmplat dacă nu era cazul de fractură deschisă. Totodată, este vorba şi de nepăsarea şi dispreţul cu care sunt trataţi deţinuţii, mai ales „periculoşii”. APADOR-CH consideră că întârzierea în acordarea asistenţei medicale unui deţinut înseamnă tratament inuman sau chiar tortură.

În răspunsul ANP, se neagă parţial starea de tensiune dintre deţinuţi care ar fi întreţinută de către personal deoarece asociaţia ar fi tras această concluzie „doar pe baza declaraţiilor unui grup restrâns de deţinuţi”. ANP precizează că la fiecare altercaţie soldată cu vătămări corporale ar fi fost sesizat Parchetul Giurgiu. Pe de altă parte, se descriu pe larg îngrijirile medicale acordate deţinutului Vasile Alexandru, dar nu se face nicio referire la incidentul în timpul căruia a fost agresat violent.

Elvis Stoica – Mândreşti
Deţinutul este bolnav psihic diagnosticat ca atare. De altfel, el a fost arestat în 2003, când era internat la spitalul de boli psihice din Săpoca (judeţul Buzău). A fost judecat şi condamnat la închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar, pentru viol. Profund nemulţumit de sentinţă şi convins că a fost victima unei înscenări, Elvis Stoica a intrat în refuz de hrană în perioada 19-22 mai 2005. Două precizări sunt necesare:

a) deţinutul care recurge la această formă de protest este izolat într-o cameră identică celor destinate executării pedepsei disciplinare cu izolarea (două grilaje interioare suplimentare la circa un metru de uşă şi respectiv de fereastră, WC în camera de dimensiuni reduse etc.). Justificarea acestei măsuri ar fi împiedicarea deţinutului respectiv de a „trişa”, hrănindu-se pe ascuns cu alimente date de ceilalţi deţinuţi. APADOR-CH consideră că măsura transferului într-o cameră similară izolatorului a unui deţinut intrat în refuz de hrană echivalează cu tratament inuman. Un grevist al foamei trebuie supravegheat constant de medicul de penitenciar şi, în ciuda asigurărilor repetate, asociaţia are îndoieli serioase cu privire la frecvenţa şi regularitatea cu care acesta îl vizitează pe deţinut. Prin urmare, el ar trebui internat la infirmerie tocmai pentru a i se asigura asistenţa medicală necesară. Iar dacă deţinutul mănâncă pe ascuns, acest lucru se poate uşor dovedi prin analiza glicemiei. Aşadar, asociaţia cere ANP să modifice regulamentul de ordine interioară cu privire la tratamentul aplicat deţinuţilor aflaţi în refuz de hrană în sensul internării la infirmerie şi renunţării la măsura izolării.

b) administraţia penitenciarului a afirmat că nu se folosesc lanţuri pentru imobilizarea deţinuţilor.

Pe 22 mai a.c., deţinutul Elvis Stoica, aflat în „camera pentru refuz de hrană” a renunţat la protest. După cum rezultă din declaraţia unuia dintre agenţii implicaţi dar şi din cea a deţinutului, acesta era legat de grilaj cu lanţuri la piciorul stâng şi avea şi cătuşe la mâini. Neconcordanţa evidentă dintre afirmaţia directorului penitenciarului şi declaraţiile părţilor implicate se datorează confuziei intenţionat menţinute de ANP şi de personalul de penitenciar prin redenumirea „lanţurilor” ca „mijloace sigure de imobilizare”. Însă descrierea incidentului propriu-zis diferă radical. Elvis Stoica declară că a vrut să urineze şi i-a cerut, nervos, agentului să-i scoată mai repede lanţurile şi cătuşele. Agentul, probabil cunoscându-i problemele psihice şi caracterul violent, a solicitat ajutorul unor colegi. Şeful de tură şi un alt agent au sosit imediat şi toţi trei l-au lovit pe deţinut, în mod repetat, atât în cameră cât şi pe coridor. După aceea, Elvis Stoica a fost dus la secţia a II-a şi tuns zero.

În varianta agentului, care, după incident, a părăsit sistemul penitenciar, Elvis Stoica l-ar fi lovit în umăr când se aplecase să-i scoată lanţurile. În acel moment ar fi cerut ajutorul colegilor şi, bineînţeles, nici unul nu l-a lovit pe deţinut.

Elvis Stoica nu a făcut plângere şi nu a fost sancţionat pentru presupusa agresare a agentului. Însă a acumulat atâta frustrare în el, încât ameninţă deschis şi frecvent personalul de penitenciar, ceea ce nu face decât să tensioneze atmosfera şi mai mult.

APADOR-CH consideră că Elvis Stoica trebuie dus acolo unde îi este locul, adică într-un spital psihiatric şi nu în penitenciar. Asociaţia nu are convingerea că incidentul din 22 mai 2005 a fost investigat cu imparţialitate. Demisia (sau demiterea) unuia din cei trei agenţi implicaţi ar putea fi consecinţa comportamentului faţă de deţinut, deşi motivul oficial a fost „starea de sănătate”. Rămân însă ceilalţi doi agenţi care, după toate aparenţele, nu au fost cercetaţi. Şi mai rămâne suspiciunea că la Mândreşti există practici abuzive din partea personalului, în special în cazul unor deţinuţi dificili.

ANP s-a mulţumit cu investigaţia efectuată de conducerea Penitenciarului Mândreşti şi şi-a însuşit concluzia potrivit căreia nu au fost „constatate abuzuri ori încălcări ale regulamentelor în vigoare din partea personalului, care a acţionat pentru restabilirea ordinii şi imobilizarea deţinutului agresiv” (subl. n.). Prin urmare, s-a recunoscut intervenţia în forţă dar nu şi caracterul său excesiv şi complet nejustificat.

Ionel Garcea
Deţinutul Ionel Garcea (născut în 1973) se află în executarea unei pedepse de 7 ani închisoare la Penitenciarul Rahova. I.G. este de câţiva ani în atenţia APADOR-CH.

Ionel Garcea a mai fost condamnat anterior. După liberare, a fost din nou reţinut de poliţie şi apoi arestat sub acuzaţia de tâlhărie. Însă probele aduse de acuzare au fost atât de „subţiri”, încât toate instanţele de judecată l-au achitat. La ieşirea din arest, Ionel Garcea a dat în judecată autorităţile pentru privare ilegală de libertate şi a câştigat despăgubiri pentru daune morale şi materiale (77 de milioane de lei; sentinţa a fost executată în 2004). În acea perioadă, I.G. lucra ca brancardier la Spitalul Bagdasar din Bucureşti şi, cu acordul directorului, locuia într-o cămăruţă din subsolul instituţiei. În 2002, Garcea s-a trezit acuzat de comiterea unei infracţiuni de viol, reclamanta fiind o persoană internată în spitalul respectiv cu diagnosticul „psihoză discordantă”. A fost arestat, eliberat, judecat în stare de libertate şi condamnat la 7 ani închisoare cu toate că şi-a susţinut constant şi vehement nevinovăţia. În plus, există în dosar rezultatele unor analize medico-legale care pun sub semnul întrebării faptul că Garcea ar fi autorul infracţiunii. Însă instanţele au ignorat aceste probe şi l-au condamnat pe I.G. la 7 ani închisoare, practic numai pe baza declaraţiilor presupusei victime.

Ionel Garcea a avut numeroase conflicte cu poliţişti, cadre de penitenciar şi chiar procurori. Are un temperament impulsiv, pe fondul unei epilepsii şi altor afecţiuni diagnosticate (tulburare organică de personalitate de tip impulsiv exploziv, psihopatie polimorfă, tromboflebită la ambele membre inferioare etc.), ceea ce i-a creat – şi îi creează – mari probleme în detenţie. A fost bătut, imobilizat, în mod repetat, cu cătuşe şi/sau lanţuri, s-a automutilat în câteva rânduri (şi-a bătut cuie în frunte). În mai puţin de un an şi jumătate de detenţie (august 2002 – aprilie 2003 arest preventiv şi decembrie 2004 – aprilie 2005 în executarea pedepsei) a primit 21 de sancţiuni (mustrare sau retragerea drepturilor la vizite şi/sau pachete), cele mai multe pentru „injurii aduse cadrelor” şi „autorănire”. La data vizitei reprezentantelor asociaţiei, alte 4 rapoarte de incident urmau să fie analizate de comisia de disciplină. Ofiţerul cu disciplina, care făcuse cercetări în trei dintre ele, propusese deja pedepse cu izolarea (5 sau 10 zile). Al patrulea incident, cel mai recent, este detaliat mai jos.

Mai trebuie menţionat faptul că, pe durata acestei ultime detenţii, Ionel Garcea a reclamat că a fost bătut de trupa de intervenţii („mascaţii”), apoi legat cu cătuşe şi lanţuri de pat timp de două săptămâni, în vara anului 2004, în Spitalul Penitenciar Jilava (cazul a fost prezentat în raportul APADOR-CH, întocmit după vizita la această unitate). În urma repetatelor sesizări din partea avocaţilor lui Garcea şi a raportului asociaţiei cu privire la tratamentul aplicat la Jilava, deţinutul a fost transferat, în 2005, la Rahova.

Incidentul din data de 26 iulie 2005 (Penitenciarul Rahova)

În acea zi, Ionel Garcea a fost dus la instanţă, pe rol fiind cererea de întrerupere a executării pedepsei, din motive de sănătate. După ce s-a dat un nou termen, Garcea a fost „îndemnat” de escortă, inclusiv cu o palmă peste ceafă, să se „mişte mai repede”. Garcea a protestat verbal. Revenit în penitenciar, la punctul de primire deţinuţi (PPD Rahova a fost dotat cu o cameră video instalată pe coridorul central) el a fost „invitat” să intre într-una din camere. Deţinutul s-a opus, intuind ce îl aştepta. A spart geamul şi a rămas un ciob în mână, ceea ce a fost interpretat ca „intenţie de atac la cadre”. Garcea a admis că avea ciobul dar că intenţia era să-şi taie gâtul. Agenţii au chemat imediat „mascaţii” care au venit cu lanţurile din dotare. Garcea susţine că a fost legat cu cătuşe de un pat şi apoi bătut cu lanţurile până la pierderea cunoştinţei. Deţinutul şi-a revenit în duba care îl transporta la Spitalul Penitenciar Jilava, unde a rămas aproape două zile, după care a fost readus la Rahova. După spusele lui Garcea, medicul de la Jilava nu a consemnat urmele de lovituri în fişa medicală a deţinutului şi nici nu a părut interesat de starea sa (I.G. urinase şi defecase pe el în timpul bătăii). Întrebarea esenţială este de ce a fost dus Garcea la Jilava pe 26 iulie. Şi de ce tocmai la Jilava, la kilometri distanţă şi nu la Spitalul Penitenciar Rahova, situat peste gard de penitenciar?

Dacă intervenţia agenţilor şi mascaţilor s-a desfăşurat potrivit regulilor (imobilizarea cu cătuşe a deţinutului devenit agresiv şi care prezenta pericol pentru el însuşi sau pentru alţii, strict pe durata crizei, până la calmare) foarte probabil că nu ar fi fost cazul să fie transportat la spital. Există, deci, temerea că agenţii au depăşit cu mult limitele acceptabile ale unei intervenţii rezonabile.

Având în vedere cele de mai sus, APADOR-CH a cerut:

1. Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să cerceteze, cu imparţialitate, incidentul din 26 iulie precum şi modul în care a fost tratat Garcea la Spitalul Penitenciar Jilava în vara anului 2004 şi ulterior, pe toată durata detenţiei şi să dispună măsurile necesare. De asemenea, este absolut necesar ca toate afecţiunile de care suferă Ionel Garcea să fie înregistrate şi tratate corespunzător din punct de vedere medical. Totodată, este necesar ca personalul de pază şi escortă să ţină cont de alterarea stării psihice – atestată cu acte medicale – a deţinutului şi să renunţe la provocări verbale şi intervenţii brutale;

2. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să dea curs cu celeritate plângerii trimise de Ionel Garcea la începutul lunii august 2005 în legătură cu incidentul din 26 iulie 2005;

3. Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să modifice regulamentul prin introducerea unor prevederi exprese cu privire la situaţiile, clar definite, în care personalul de penitenciar poate recurge la mijloace de imobilizare (cătuşe, în nici un caz lanţuri), la durata imobilizării precum şi la obligaţia personalului de a consemna în scris aceste măsuri (circumstanţe, durata, cine a participat).

Ionel Garcea a făcut plângere la parchet împotriva cadrelor de penitenciar implicate în incidentul din acea zi. Există şi un martor ocular care poate susţine afirmaţiile lui I.G. În acelaşi timp, agentul Ion Vasile i-a întocmit lui Garcea raport de incident ce urma să fie cercetat de ofiţerul cu disciplina.

Lipsa tratamentului medical

După cum s-a menţionat, Ionel Garcea suferă de epilepsie. În plus, are tromboflebită profundă la piciorul stâng şi, în fază mai puţin avansată, la dreptul.

În mai 2005, Ionel Garcea a fost transferat de la Jilava la Rahova, trecând mai întâi prin Spitalul Penitenciar Rahova unde a stat internat o săptămână. La acesta din urmă, nu a primit nici un fel de îngrijire medicală. Nu a făcut decât să aştepte programarea la un spital civil, pentru extragerea unor fragmente metalice din cap. Mai mult, tromboflebita nu a fost nici măcar menţionată în fişa de internare.

La Spitalul Sfântul Pantelimon unde a fost operat în iunie 2005, i s-a făcut radiografie craniană după intervenţia chirurgicală şi nu imediat înainte, cum ar fi fost normal. Această radiografie tardivă a arătat că mai exista încă un fragment metalic neextras şi deci a fost nevoie de o nouă operaţie o lună mai târziu.

Ionel Garcea s-a plâns că nu primeşte medicamente nici pentru epilepsie, nici pentru tromboflebită. Avocaţii săi s-au oferit să îl ajute însă aveau nevoie de reţetă eliberată de medicul de penitenciar, ceea ce acesta a făcut cu mare întârziere.

APADOR-CH subliniază că neacordarea îngrijirilor medicale unui deţinut bolnav (în cazul lui Garcea epilepsia şi tromboflebita sunt diagnosticate de mai mult timp) echivalează cu tortura.

În răspunsul ANP din 24 noiembrie 2005, se insistă asupra caracterului dificil al deţinutului, inclusiv a numeroasele automutilări şi refuzurilor sale repetate de a se interna sau de a se supune intervenţiilor chirurgicale necesare. În privinţa incidentului din 26 iulie 2005, ANP afirmă că Garcea a spart un geam şi a ameninţat personalul cu un ciob, după care a încercat să se automutileze. Drept care, „i-au fost aplicate cătuşe la mâini, apoi a fost imobilizat la pat, cu cătuşe la mâini şi la un picior” respectându-se „procedura de intervenţie specifică pentru asemenea situaţii”. „Nici după imobilizarea la pat, deţinutul nu s-a liniştit” (subl. n.) şi a fost dus la Spitalul Jilava, secţia de neuropsihiatrie. Nu s-au constatat urme de violenţă nici la Jilava şi nici la revenirea la Rahova, afirmă ANP. APADOR-CH susţine că, după 9 zile de la incident, Ionel Garcea prezenta încă urme vizibile de lovituri, în special pe picioare. Prin urmare, asociaţia continuă să aibă dubii cu privire la natura intervenţiei agenţilor de la Rahova. Pe lângă aceasta, asociaţia nu înţelege ce pericol mai putea prezenta un deţinut imobilizat la pat cu cătuşe la mâini şi, cel mai probabil, lanţuri („mijloace de imobilizare sigure”) la picioare. De ce a fost dus la Jilava, la 17 km de Bucureşti, când Spitalul Penitenciar Rahova este gard în gard cu Penitenciarul Rahova? În opinia APADOR-CH, nu se poate invoca specializarea Spitalului Penitenciar Rahova pe chirurgie, pentru că acolo funcţionează şi o policlinică multidisciplinară. În plus, nu este nevoie de un super-specialist pentru a administra un calmant, asta numai dacă se dă crezare variantei ANP.

Pe lângă toate aceste contradicţii şi răspunsuri nesatisfăcătoare, adresa ANP nu face nicio referire la absenţa unui tratament adecvat pentru tromboflebită la ambele picioare, iar episodul internării de o săptămână la Spitalul Penitenciar Rahova pentru nimic este trecut sub tăcere. APADOR-CH nu acceptă că deţinutul a fost internat 7 zile numai pentru a fi trimis într-un spital „civil” pentru o intervenţie chirurgicală (extragerea unor corpi străini din craniu, în fapt, cuie bătute în frunte de Garcea, ca formă de protest), care ar fi putut fi efectuată chiar de Spitalul Penitenciar Rahova. Şi, mai înainte de orice, asociaţia protestează împotriva faptului că tromboflebita – evidentă şi pentru un neprofesionist – nu este nici măcar menţionată pe fişa de internare la Rahova.

În finalul răspunsului ANP se înşiruie o serie de ”măsuri” de genul ”monitorizare şi supraveghere” (!?), ”observare longitudinală”(!?), ”consiliere/psihoterapie individuală” şi alte asemenea de care ar urma să beneficieze deţinutul cu probleme foarte serioase Ionel Garcea.

***

Cu toate criticile şi observaţiile la adresa sistemului penitenciar, APADOR-CH subliniază din nou foarte buna colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor dar şi cu conducerile şi personalul din fiecare loc de detenţie vizitat. În 2005, au existat semnale din partea ANP că există voinţa de a se trece de la „vorbe” (acceptarea unor critici sau sugestii ale asociaţiei, neurmată decât rar de măsuri concrete) la fapte. Asociaţia are în vedere acele recomandări care nu presupun modificări legislative, ci doar cheltuieli minime dar care vor avea, cu siguranţă, un impact pozitiv asupra deţinuţilor.

IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI PROBLEME NEREZOLVATE

Relaţia cu comunităţile
Poliţia a rămas şi în 2005 cea mai conservatoare, mai puţin deschisă instituţie dintre toate cele care răspund nemijlocit de respectarea şi aplicarea legilor. Demilitarizarea poliţiei prin Legea nr. 218/2002 nu a avut nici un efect practic asupra relaţiei esenţiale dintre reprezentanţii instituţiei şi „beneficiarii” serviciilor lor, adică populaţia. Nici constituirea „poliţiei de proximitate” nici numeroasele discursuri despre o „poliţie în serviciul comunităţii” nu au reuşit să îmbunătăţească imaginea instituţiei în ochii opiniei publice. Nici nu ar fi fost posibil deoarece descentralizarea, element esenţial pentru un parteneriat real cu populaţia, este încă un deziderat.

Legea nr. 218 prevede, între altele, şi înfiinţarea unor autorităţi teritoriale pentru ordinea publică (ATOP) la nivel de judeţ şi pe ţară, al căror rol este de a monitoriza strategiile şi politicile publice ale poliţiei. Totodată, ATOP ar urma să fie interfaţa între poliţie şi comunitate. Fiecare autoritate teritorială este constituită din reprezentanţi ai consiliului judeţean respectiv, ai prefecturii, parchetului, poliţiei şi ai societăţii civile şi este presupusă a prezenta cel puţin un raport anual, fără a mai vorbi de informări periodice, inclusiv în public. Din păcate, nimic din toate acestea nu s-a materializat până la sfârşitul anului 2005. Nu se ştie dacă astfel de autorităţi există cu adevărat, nu există niciun raport anual al vreunei astfel de instituţii şi nu se cunoaşte niciun caz de informare publică referitoare la activităţile poliţiei. Cu alte cuvinte, poliţia rămâne un „stat în stat”, fără niciun control din afara sistemului, cu excepţia mai mult formală a comisiilor parlamentare care se ocupă şi de apărare, şi de siguranţă dar şi de ordinea publică.

Codul deontologic al poliţiştilor şi jandarmilor
Codul deontologic al poliţiştilor (şi jandarmilor), adoptat în 2005, urmează îndeaproape standardele europene însă omite clarificarea unor situaţii care ţin de specificul „tranziţiei româneşti” cum sunt : a) obligaţia de a informa persoana privată de libertate că are dreptul de a nu da declaraţii auto-incriminatoare. Acest drept este prevăzut în Codul de procedură penală şi prin urmare ar fi normal ca poliţiştii să fie obligaţi să-l comunice persoanei private de libertate; b) identitatea poliţiştilor. O persoană care doreşte să se plângă împotriva unor posibile abuzuri ale poliţiştilor trebuie să ştie pe cine să reclame. Prin urmare, toţi poliţiştii (şi jandarmii) ar trebui să poarte plăcuţe inscripţionate cu numele lor sau măcar cu numerele matricole. Codul deontologic face referire doar la „însemne distinctive” şi la „obligaţia de a-şi face cunoscută identitatea” (verbal sau prin prezentarea legitimaţiei), ceea ce face identificarea foarte dificilă. O altă problemă vizează folosirea excesivă a trupelor de „mascaţi” (DPIR, SPIR etc.) inclusiv în acţiuni fără riscuri majore (de pildă razii în zonele în care se practică prostituţia sau în discoteci). Este clar că, în cazul unor abuzuri, ei nu pot fi identificaţi (aşa s-a întâmplat în 2004, când un tânăr a căzut victimă unei intervenţii excesive a mascaţilor, dar nimeni nu a fost tras la răspundere pentru că făptuitorul nu a putut fi identificat, nici chiar de anchetatori). Este adevărat că în 2005 intervenţiile cu „mascaţi” s-au mai rărit (sau poate au fost mai puţin mediatizate). Însă aceste trupe, special antrenate pentru acţiuni în forţă, ar trebui folosite exclusiv în situaţii de mare risc şi numai dacă nu există soluţii alternative mai paşnice.

Probleme nerezolvate ce preocupă, în continuare, APADOR-CH:
a) privarea de libertate denumită „conducere la sediu” ce poate dura până la 24 de ore, perioadă în care persoana nu beneficiază de garanţiile legale prevăzute pentru reţinere (măsură poliţienească, distinctă de „conducere”, ce permite privarea de libertate, pe baza unei ordonanţe, a unei persoane timp de 24 de ore, înainte de eventuala emitere a mandatului de arestare). În pofida evidenţei (persoana condusă nu poate părăsi sediul poliţiei când şi cum doreşte), poliţia – susţinută din păcate şi de o decizie a Curţii Constituţionale – afirmă că ar fi vorba de o „măsură administrativă” şi nu de o formă de privare de libertate!

Este adevărat că, potrivit Codului de procedură penală modificat în 2003, perioada de conducere se deduce din durata reţinerii, dar aceasta nu rezolvă problema de fond. Orice pretext (cele mai frecvente fiind tentativa de furt sau tulburarea liniştii publice) este suficient pentru ca o persoană să fie „condusă la sediu”. Problema care se pune este ce se întâmplă în situaţia în care nu se dă ordonanţă de reţinere? Persoana va părăsi sediul poliţiei dar nu va avea cale de atac pentru a contesta orele de privare de libertate.

Folosirea forţei, de multe ori excesivă, nu este, din păcate, excepţia de la regulă. Cel mai notoriu caz din 2005 a fost cel al lui Viorel Gionea, bătut crunt de doi poliţişti constănţeni sub privirile altor doi colegi. Câteva zile mai târziu, victima a decedat. Foarte probabil că nici măcar nu s-ar fi auzit de acest caz dacă un amator nu ar fi filmat scena bătăii ce a fost apoi reluată în mod repetat de mai multe posturi de televiziune. Ulterior, s-a încercat acreditarea ideii că decesul s-ar fi datorat unei lovituri la cap anterioare bătăii. Chiar dacă aşa ar fi, brutalitatea intervenţiei poliţiştilor rămâne de necontestat. După ştiinţa APADOR-CH, unul din cei patru poliţişti a fost dat afară iar ceilalţi trei au primit sancţiuni disciplinare. Ca şi în anii precedenţi, şi în 2005 au existat semnale cu privire la poliţişti care au agresat fizic persoane aflate în custodia lor. La sfârşitul lunii iulie, un câine din rasa pitbull a fost împuşcat de un poliţist iar stăpânul câinelui a fost dus la o secţie din Bucureşti şi bătut pentru că ar fi asmuţit animalul. În septembrie, doi tineri din Hunedoara, bănuiţi de furt, au fost duşi la sediul poliţiei din Bistriţa şi bătuţi. Victimele din ambele cazuri au fost filmate iar casetele – în care se vedeau foarte clar urmele loviturilor încasate – au fost prezentate pe mai multe posturi de televiziune.

Într-un răspuns din septembrie 2005 la o cerere a APADOR-CH pe baza Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public, Ministerul Administraţiei şi Internelor a precizat că în perioada 1 ianuarie – 15 august 2005, 24 de cadre ale Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR) erau urmărite penal pentru agresiuni fizice[7]. IGPR nu ţine evidenţa petiţiilor sau plângerilor penale împotriva poliţiştilor reclamaţi pentru comportament brutal care au fost „neconfirmate sau soluţionate cu neînceperea urmăririi penale”. APADOR-CH nu are dubii că acestea au fost cele mai frecvente iar eventualele cercetări ale poliţiştilor sau procurorilor au fost cel puţin superficiale.

MAI a mai informat că la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră (IGPF) se înregistraseră, în aceeaşi perioadă, 25 de plângeri referitoare la agresiuni fizice comise de poliţiştii de frontieră (dinte care 16 au fost înaintate la parchet, în 4 s-au aplicat sancţiuni disciplinare, 3 au fost clasate, iar alte 2 se aflau încă în curs de soluţionare)[8]. Acelaşi tip de date a fost furnizat şi pentru Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (IGJR)[9]: 23 de plângeri din care 3 înaintate parchetului – militar în cazul jandarmilor – 7 soluţionate prin aplicarea de sancţiuni disciplinare, 7 clasate şi 6, în curs de soluţionare.

b) recurgerea la armele de foc

APADOR-CH a continuat să susţină că singura situaţie în care poliţiştii sau jandarmii ar putea recurge la armele de foc din dotare este dacă viaţa unei persoane (inclusiv a poliţistului sau jandarmului) este pusă în pericol real şi imediat. Este inadmisibil ca poliţiştii să folosească pistoalele împotriva unor persoane suspectate că furau fier vechi sau peşte dintr-o baltă! Cel puţin cinci astfel de cazuri au fost semnalate în 2005, soldate cu un deces (Gheorghe Cazauciuc din Galaţi, împuşcat în piept şi în abdomen la începutul lui august) şi patru răniţi. APADOR-CH consideră că o tentativă de furt nu poate fi definită ca o situaţie „de necesitate absolută” care, potrivit Codului deontologic, ar justifica recurgerea la arma din dotare. În mod surprinzător, răspunsul MAI către APADOR-CH la cererea amintită nu menţionează nimic cu privire la numărul de cazuri în care poliţişti din cadrul IGPR au folosit armele împotriva suspecţilor[10]. În schimb, furnizează aceste date pentru IGPF (21 de cazuri din care în 17 s-ar fi folosit armamentul „regulamentar” iar în 4, „focurile au fost executate involuntar” dar nu a existat nici un deces) şi pentru IGJR (8 cazuri, din care două „regulamentare” iar 6, „neregulamentare”. În acestea din urmă, jandarmii implicaţi au fost „sancţionaţi disciplinar” fără a fi deferiţi Parchetului; nu s-au înregistrat decese)[11].

c) aresturile poliţiei

Conform legii penale, o persoană pentru care există indicii temeinice că a comis o infracţiune poate fi reţinută de poliţie pe o durată de până la 24 de ore, pe baza unei ordonanţe. În acest timp, persoana trebuie prezentată în faţa unui judecător care va aprecia dacă este sau nu necesar să emită un mandat de arestare. Procedura, care reprezintă un important pas înainte în direcţia protecţiei drepturilor omului, a fost legalizată în 2003. Însă efectele s-au văzut abia în 2005 când diverse instanţe judecătoreşti din ţară au respins „pe bandă rulantă” cererile procurorilor de emitere a mandatelor de arestare, bazate în cea mai mare parte pe rezultatele cercetărilor poliţieneşti. În cele mai multe situaţii, judecătorii au considerat că dosarele suspecţilor nu conţineau probe suficiente pentru justificarea privării de libertate. APADOR-CH a susţinut constant, inclusiv prin proteste sau comunicate publice că persoanele suspecte de comiterea unor infracţiuni trebuie, de regulă, să fie judecate în stare de libertate. Numai în acest fel se poate asigura un proces corect şi imparţial. Iar privarea de libertate pe durata procesului penal trebuie să fie excepţia de la regulă. APADOR-CH a solicitat, pe baza Legii nr. 544/2001, informaţii cu privire la numărul persoanelor aflate în aresturile poliţiei în iunie 2005 şi încă netrimise în judecată (o persoană poate fi arestată preventiv, fără a fi trimisă în judecată, până la 180 de zile, mandatul fiind prelungit de o instanţă de judecată pe perioade de câte 30 de zile). Cifrele furnizate de IGPR arătau că, din totalul de 576 de arestaţi din 55 de aresturi în toată ţara (în fapt 56, dar arestul Ilfov nu funcţiona) 20 se aflau în detenţie de 5-6 luni (fără a depăşi cele 180 de zile), restul, sub 4 luni. Cei mai mulţi din prima categorie – 9 – erau în arestul Direcţiei Cercetări Penale (Bucureşti).

Dacă instanţa judecătorească emite mandatul de arestare, APADOR-CH susţine că persoanele arestate preventiv ar trebui scoase din custodia poliţiei (aflată în subordinea MAI) şi preluate de sistemul penitenciar din subordinea Ministerului de Justiţie. În plus, ar trebui interzisă în mod expres transferarea lor, fie chiar şi pentru câteva ore, înapoi în aresturile poliţiei sub pretextul continuării cercetărilor. Din lunga experienţă a asociaţiei a rezultat că persoanele private de libertate sunt foarte vulnerabile în perioada în care se află în custodia poliţiei (conducere, reţinere, arest preventiv). Regulamentul de ordine interioară pentru aresturi ar trebui să fie similar celui ce se aplică în penitenciare, ambele funcţionând, încă, pe baza Legii nr. 23 din 1969. Dar, spre diferenţă de IGPR, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a îmbunătăţit mult, de-a lungul anilor, propriul regulament, în vreme ce aresturile poliţiei şi l-au păstrat aproape nemodificat. În consecinţă, regimul din aresturi este mult mai dur, mai restrictiv şi totodată, sursă permanentă de încălcare a drepturilor omului. Spre exemplu: neinformarea persoanei reţinute cu privire la drepturile sale – inclusiv dreptul de a nu da declaraţii care să o auto-incrimineze –, ignorarea dreptului la păstrarea secretului corespondenţei, nerespectarea confidenţialităţii discuţiilor dintre suspect şi apărător, cenzurarea contactelor cu exteriorul, etc.

APADOR-CH şi-a exprimat punctele de vedere de mai sus, în mod repetat, în public, dar şi în discuţii directe cu reprezentanţii MAI. Trebuie precizat că aceste consultări bilaterale între asociaţie şi oficiali ai MAI au avut loc pentru prima oară în 2005.

Forumul pentru transparenţă (cu participarea unor organizaţii neguvernamentale, a reprezentanţilor MAI, Parchetului General, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Ministerului de Justiţie)
Iniţiativa constituirii forumului a aparţinut consilierului britanic pentru preaderare al ministrului administraţiei şi internelor, în paralel cu constituirea unei Direcţii Generale Anticorupţie în cadrul ministerului. DGA urmează să se ocupe de angajaţi ai MAI (în principal, poliţişti) bănuiţi/reclamaţi pentru fapte de corupţie. Strategiile şi activităţile DGA urmează să fie monitorizate de un Comitet Strategic Anticorupţie care ar include şi reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale.

Forumul pentru transparenţă s-a reunit de mai multe ori în 2005, în scopul de a stabili care ar fi sarcinile concrete ale Comitetului strategic, ce putere ar avea în mod real în relaţiile cu Direcţia Generală Anticorupţie, cât acces ar avea la dosarele anticorupţie ale DGA. S-a ajuns chiar la ideea constituirii unui subcomitet care să includă organizaţii neguvernamentale şi care să poată analiza dosare ale DGA, alese aleatoriu. Singurul aspect asupra căruia APADOR-CH şi-a exprimat serioase rezerve se referea la existenţa unei clauze de „confidenţialitate”. Cu alte cuvinte, membrii Comitetului strategic, inclusiv reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale, urmau să se angajeze să nu facă declaraţii publice despre activităţile DGA, ale Comitetului strategic şi ale subcomitetului sau despre cazuri de corupţie în rândurile poliţiştilor, oricât de grave ar fi fost. După nenumărate discuţii pe această temă s-a încercat un compromis în sensul că reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale urmau să informeze conducerea Comitetului înainte de a ieşi în public (nu a fost clar dacă aceasta ar putea interzice sau cenzura declaraţiile respective). APADOR-CH nu a fost de acord nici cu acest compromis. Este evident că o organizaţie neguvernamentală de drepturile omului îşi desfăşoară activităţile „la vedere”. Clauza de confidenţialitate anihilează, practic, însăşi ideea iniţială a MAI de creştere a gradului de transparenţă.

Cu această excepţie, participanţii la forum au reuşit să se pună de acord asupra componenţei şi atribuţiilor Comitetului Strategic Anticorupţie şi ale subcomitetului şi urma ca reprezentanţii MAI să emită un proiect de ordin al ministrului pentru înfiinţarea acestor organe. În decembrie 2005, proiectul de ordin a fost prezentat forumului pentru transparenţă. Niciuna din ideile stabilite de forum nu se mai regăsea în proiect: întreaga componenţă a Comitetului cuprindea numai angajaţi ai MAI, organizaţiile neguvernamentale deveniseră „obiecte de decor” (puteau doar să fie invitate la unele şedinţe şi numai cu vot consultativ) iar subcomitetul dispăruse. În faţa indignării organizaţiilor neguvernamentale prezente, consilierul britanic pentru preaderare – care a părut la fel de surprins de conţinutul proiectului de ordin – a dat asigurări că va discuta din nou cu ministrul administraţiei şi internelor şi că textul va fi, cu siguranţă, amendat în sensul celor stabilite de forumul pentru transparenţă de-a lungul anului 2005.

Acest îndelungat „exerciţiu” a arătat că, din punctul de vedere al asociaţiei, MAI în general şi poliţia în mod special rămân instituţii „închise”, prea puţin înclinate – şi atunci numai la presiuni externe – spre transparenţă. Pentru APADOR-CH a devenit destul de clar că MAI a încercat să-şi cosmetizeze imaginea publică folosindu-se de organizaţii neguvernamentale cu bună reputaţie [12].

Controlul trecerii frontierei
Un eveniment de interes major s-a produs în perioada august – octombrie. Ministerul Administraţiei şi Internelor a decis, la începutul lunii august, să aplice ad litteram un ordin al ministrului din 2001, cu privire la durata şi condiţiile şederii în străinătate, în principal în ţările UE. Ordonanţa a fost foarte rar aplicată până la 1 august 2005 când MAI a hotărât brusc, fără nicio avertizare, să o pună în aplicare pentru toţi cetăţenii români care doreau să revină în ţară, în majoritatea cazurilor pentru concedii. Au urmat câteva zile de supra-aglomerare şi proteste la punctele de frontieră, timp în care au fost reţinute de poliţie toate paşapoartele celor care depăşiseră perioada legală de şedere în ţările UE (trei luni succesive) şi care nu puteau justifica depăşirea. Peste 50.000 de paşapoarte au fost reţinute, urmând a fi returnate în cazul în care posesorii puteau aduce dovezi de la autorităţile/angajatorii din ţările în care călătoriseră că depăşirea perioadei de şedere fusese întemeiată. Foarte probabil că dacă măsura controlului ultra-sever de la frontiere ar fi fost anunţată din timp, unii dintre români şi-ar fi procurat anterior venirii în ţară documentele justificative. Alţii nu ar mai fi venit deloc. În paralel, MAI a redactat proiectul de modificare a Ordinului Ministerului de Interne nr. 177/2001 ce înăsprea şi mai mult condiţiile impuse românilor pentru a călători în străinătate. APADOR-CH şi-a exprimat public dezaprobarea, considerând că restricţiile impuse afectau însăşi esenţa libertăţii de mişcare. Proiectul de ordin a suferit mai multe schimbări ca urmare a reacţiilor extrem de critice venite nu numai din partea organizaţiilor neguvernamentale de drepturile omului ci şi a asociaţiilor oamenilor de afaceri şi respectiv a transportatorilor. În octombrie 2005, a avut loc o ultimă dezbatere publică pe acest subiect, convocată de MAI. Textul ordinului a fost din nou amendat, iar în final actul normativ a fost adoptat într-o formă acceptabilă, destul de aproape de solicitările APADOR-CH [13].

V. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Pe lângă activitatea constantă de informare a persoanelor interesate despre rolul şi procedura de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului (aproximativ 1000 de persoane au beneficiat de asemenea informaţii în anul 2005), APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Cazurile prezentate în continuare au înregistrat evoluţii în anul 2005, după cum urmează: cauze declarate admisibile printr-o decizie sau în care Curtea a decis să examineze admisibilitatea împreună cu fondul (secţiunea 1); cauze comunicate guvernului pârât ori cu privire la care s-au cerut reclamantului informaţii de către Curte (secţiunea 2). Partea a treia priveşte cauzele nou introduse la CEDO. Ultima parte priveşte susţinerea demersurilor în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru executarea unei hotărâri CEDO de condamnare a statului român.

1. Decizii asupra admisibilităţii în cauze susţinute de APADOR-CH; decizii procedurale de examinare a admisibilităţii împreună cu fondul

a) Mocanu versus România (nr. 56489/00)

Prin decizia sa din 6 octombrie 2005, Curtea a declarat parţial admisibilă cererea introdusă de Silviu Mocanu, reţinând spre judecare pe fond capetele de plângere care priveau încălcarea articolului 3 (rele tratamente şi lipsa unei anchete efective în această privinţă), a articolului 8, cu privire la deschiderea corespondenţei trimise de Curte şi refuzul de a furniza reclamantului timbre pentru corespondenţă, a articolului 13, cu privire la absenţa unui recurs efectiv pentru înlăturarea încălcărilor drepturilor omului denunţate precum şi a articolului 34 care garantează exercitarea fără restricţii a dreptului la un recurs individual în faţa Curţii Europene.

Faptele care au stat la baza plângerii lui Silviu Mocanu au fost detaliate în raportul anual al APADOR-CH din anul 2004, anul în care asociaţia a preluat reprezentarea sa în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pe scurt, Silviu Mocanu s-a plâns pe de o parte că a fost supus unor abuzuri fizice de către poliţiştii şi procurorul care l-au anchetat, abuzuri care nu au fost investigate corespunzător de autorităţile române. Pe de altă parte s-a plâns de violarea corespondenţei sale cu Curtea Europeană în timpul detenţiei şi de refuzul administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie cele necesare purtării corepondenţei (timbre, plicuri, hârtie de scris etc.).

După decizia de admisibilitate, reclamantul a formulat şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie. Curtea urmează să pronunţe o hotărâre în această cauză.

b) Cobzaru versus Romania (no 48254/99)

În data de 23 iunie 2005, Curtea a decis să examineze admisibilitatea cererii împreună cu fondul acesteia şi a solicitat părţilor observaţii suplimentare, iar reclamantului să-şi formuleze pretenţiile pecuniare (cererea de satisfacţie echitabilă).

Reclamantul, de etnie rromă, s-a plâns că a fost supus la rele tratamente de către doi poliţişti, cu ocazia reţinerii acestuia în seara zilei de 4 iulie 1997, la Mangalia. În urma plângerii penale formulate de reclamant, ancheta penală, care prezenta numeroase lacune, a fost condusă de un procuror militar şi s-a finalizat printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale împotriva celor doi poliţişti. Rezoluţia a fost motivată, între altele, de considerente cu caracter discriminatoriu relative la originea etnică a reclamantului şi la comunitatea rromă din oraşul Mangalia, din care făcea parte familia acestuia: ”elemente anti-sociale predispuse la furturi şi violenţă”.

Belmondo Cobzaru a invocat, în cererea sa, încălcarea articolelor 3 (interdicţia relelor tratamente şi dreptul la o anchetă efectivă cu privire la alegaţiile de rele tratamente), 6 (dreptul de acces la un tribunal pentru a obţine angajarea răspunderii civile delictuale a agenţilor statului), 13 (dreptul la un recurs efectiv pe plan intern pentru înlăturarea încălcărilor Convenţiei) şi 14 (interdicţia discriminării în exerciţiul drepturilor anterior enunţate) din Convenţia Europeană.

Reclamantul a formulat observaţii suplimentare în data de 2 septembrie 2005 şi a prezentat Curţii cererea sa de satisfacţie echitabilă. Curtea urmează să pronunţe o hotărâre în această cauză.

2. Cauze susţinute de APADOR-CH care au fost comunicate guvernului pârât pentru observaţii sau cu privire la care Curtea a solicitat informaţii

a) Soare şi alţii versus România (no 24329/02)

La 25 aprilie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului român, solicitându-i să-şi prezinte apărarea cu privire la încălcarea articolelor 2, 3, 6, 8 paragraful 1, 13 şi 2 şi 3 combinate cu 14 şi 34, denunţată de primul reclamant, Mugurel Soare şi cu privire la încălcarea articolelor 3, 5 şi 13 invocată de reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu. Curtea e decis, totodată să examineze admisibilitatea cauzei împreună cu fondul.

Guvernul român şi-a prezentat observaţiile la 21 iulie 2005, iar reclamanţii au avut posibilitatea să formuleze observaţii în răspuns la data de 16 septembrie 2005. La aceeaşi dată, reclamanţii şi-au prezentat cererea de satisfacţie echitabilă. În cursul procedurii, guvernul a cerut Curţii disjungerea admisibilităţii de fond, reclamanţii opunându-se la această cerere. Curtea a respins cererea guvernului.

Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în rapoartele APADOR-CH pe anii 2000, 2001 şi 2002. Pe scurt, la data de 19 mai 2000, reclamantul Mugurel Soare şi fratele său, în plină stradă, au fost bătuţi de trei lucrători de poliţie îmbrăcaţi în civil, iar Mugurel Soare a fost împuşcat în cap, de la mică distanţă, intrând în comă. Ca urmare a leziunilor suferite, Mugurel Soare (18 ani la data incidentului) a fost spitalizat o lungă perioadă, suportând mai multe intervenţii chirurgicale neurologice. Deficienţele funcţionale majore suferite au dus la pensionarea sa pe motive medicale. Doi dintre martorii oculari ai incidentului, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu, au fost conduşi la sediul Secţiei 10 Poliţie în jurul orelor 19.30 unde au fost reţinuţi împotriva voinţei lor până la ora 5.00 a doua zi şi supuşi presiunilor şi ameninţărilor pentru a declara că poliţistul a acţionat în legitimă apărare.

b) Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova versus România (no 63108/00)

La 28 februarie 2005, Curtea a decis să comunice această cerere guvernului român, împreună cu alte 14 plângeri individuale introduse de adepţi ai cultului Martorii lui Iehova (a se vedea, mai jos, punctul c). Curtea a solicitat guvernului să-şi prezinte apărarea cu privire la încălcarea articolelor 6, 9, 13 şi 14 combinat cu 6 şi 9, denunţată de reclamantă. Curtea e decis, totodată să examineze admisibilitatea cauzei împreună cu fondul.

Guvernul român şi-a prezentat observaţiile la 24 mai 2005, iar reclamanta a avut posibilitatea să formuleze observaţii în răspuns la data de 24 august 2005. La data de 6 iulie 2005, reclamanta şi-a prezentat şi cererea de satisfacţie echitabilă. În august 2005, guvernul român şi-a exprimat disponibilitatea de a ajunge la o soluţionare pe cale amiabilă a prezentei cauze şi a celorlalte 14 plângeri individuale, informând Curtea despre acest lucru. În perioada septembrie – decembrie 2005, părţile au purtat discuţii cu privire la conţinutul declaraţiei de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, beneficiind de medierea grefierului secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este sesizată cu soluţionarea cauzelor.

Faptele care au stat la baza acestei plângeri privesc în esenţă refuzul autorităţilor administrative de a recunoaşte că Martorii lui Iehova sunt un cult religios, cu toate că instanţele de judecată s-au pronunţat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 7 martie 2000). În aceste condiţii, Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova a sesizat Curtea Europeană în octombrie 2000, alături de 14 adepţi ai cultului, miniştri ordinaţi care au suferit condamnări penale pentru că nu au efectuat serviciul militar alternativ, nefiindu-le recunoscut dreptul tuturor oficianţilor celorlalte culte de a fi scutiţi de serviciu militar (a se vedea punctul următor).

c) Fazakas versus România şi alte 13 cereri similare (no 63108/00 ; 62595/00 ; 63117/00; 63118/00; 63119/00; 63121/00 ; 63122/00 ; 63816/00; 63827/00; 63829/00; 63830/00 ; 63837/00; 63854/00 ; 63857/00 ; 70551/01)

Cele 14 cereri individuale au fost conexate cu cererea Organizaţiei Religioase Martorii lui Iehova, toate actele de procedură realizate în cauză fiind cele arătate la punctul anterior. Situaţia de fapt are la bază refuzul autorităţilor administrative de a respecta hotărârile judecătoreşti definitive care impuneau recunoaşterea cultului Martorii lui Iehova. O consecinţă a acestui refuz a fost şi condamnarea la pedepse cu închisoarea, cu suspendare, a celor 14 reclamanţi care au calitatea de miniştri ordinaţi ai respectivului cult.

Cererile au fost adresate Curţii în lunile octombrie şi noiembrie 2000. Acestea s-au referit la încălcarea, de către autorităţile române, a dreptului la un proces echitabil (sesizându-se inclusiv judecarea unor civili de către tribunale militare), a dreptului la exercitarea religiei, la lipsa unor remedii naţionale eficiente pentru redresarea încălcărilor drepturilor prevăzute în Convenţia europeană şi la discriminarea religioasă a cultului şi a unora dintre membrii acestuia.

În 2002 s-a admis un recurs în interesul legii, în urma căruia Curtea Supremă de Justiţie a decis că legea şi anume dispoziţiile privind infracţiunea de sustragere de la serviciul militar, fusese aplicată prin analogie. Ca urmare, prin promovarea unor recursuri în anulare la cererea reclamanţilor, hotărârile de condamnare au fost anulate iar aceştia au fost achitaţi în perioada decembrie 2002 – decembrie 2003. Totuşi, nici unul din considerentele achitării lor nu constituie o recunoaştere a violării drepturilor omului denunţate. Ulterior, reclamanţii au introdus acţiuni în baza articolelor 504-505 din Codul de procedură penală pentru a obţine despăgubiri pentru condamnarea abuzivă. Aceste acţiuni nu s-au finalizat încă, procesele aflându-se în prezent în faza de recurs. În 2004-2005, reclamanţii aveau condamnările încă înscrise în cazierul judiciar. Ca atare, în ciuda evoluţiilor înregistrate pe plan intern, aceştia îşi păstrează calitatea de victime ale încălcării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

d) Parohia greco-catolică Ticvaniu Mare versus România (no 2534/02)

În data de 30 iunie 2005, reclamanta a informat Curtea – la solicitarea acesteia – cu privire la evoluţia pe plan intern a proceselor care au ca obiect biserica greco-catolică din Ticvaniu Mare (fond şi contestaţii la executare). Prezenta cerere face parte dintr-un grup de cereri introduse de parohiile greco-catolice cărora le-a fost negat de manieră discriminatorie accesul la un tribunal şi dreptul de proprietate.

e) Pop (Achim) versus România (no 63101/00)

În data de 19 decembrie 2005, reclamanta a supus Curţii noi informaţii factuale legate de finalizarea procesului împotriva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Ministerului Justiţiei prin care a obţinut despăgubiri civile în valoare de 140 000 000 lei vechi pentru lipsa de îngrijiri adecvate care a provocat îmbolnăvirea gravă şi decesul fiului ei. APADOR-CH s-a implicat şi în susţinerea demersurilor reclamantei pe plan intern.

Totuşi, în cauză nu a avut loc o anchetă efectivă cu privire la relele tratamente aplicate lui Radu Daniel Achim, fiul decedat al reclamantei, în timpul deţinerii sale la Centrul de reţinere pentru minori de la Găeşti şi ulterior la Spitalul penitenciar Jilava. În aceste condiţii, reclamanta a precizat că nu şi-a pierdut calitatea de victimă, aceasta solicitând Curţii examinarea cu prioritate a cererii sale.

3. Cereri nou introduse sau preluate de APADOR-CH după introducerea lor, în cursul anului 2005

a) Calmanovici versus România (no 42250/02)

Reclamantul, Viorel Calmanovici, a fost arestat de către procuror în 2002, fără a fi fost adus în faţa unui judecător, fiind acuzat de luare de mită sub forma tentativei. El a fost ulterior condamnat pe baza înregistrării convorbirilor sale telefonice fără să fi existat o autorizaţie dată de judecător în acest sens. Condamnarea sa la pedeapsa cu închisoarea a fost însoţită de aplicarea automată a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părinteşti şi a dreptului de vot, cu încălcarea articolelor 8 din Convenţie şi 3 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Cazul a fost preluat de APADOR-CH în februarie 2005.

În data de 4 iulie 2005, Curtea a comunicat guvernului român cererea introdusă de Viorel Calmanovici. Până la sfârşitul anului 2005, guvernul nu a prezentat observaţiile sale în apărare.

În septembrie 2005, reclamantului i s-a acordat liberarea condiţionată. Cu toate acestea, punerea sa în libertate a avut loc cu o întârziere de 16 ore. Din acest motiv, reclamantul a sesizat Curtea cu un nou capăt de plângere la data de 31 octombrie 2005. Curtea a comunicat imediat guvernului noul capăt de cerere, la data de 25 noiembrie 2005.

b) Bulgaru versus România (no 22707/05)

Reclamanta, Paula Bulgaru, este călugăriţă şi aparţine unei grupări a comunităţii monahale de la Mânăstirea Vladimireşti cunoscută pentru poziţia sa critică la adresa ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, pe care o acuză de colaborare cu fostul regim comunist. În timp ce participă la ceremonia religioasă, reclamanta obişnuieşte să rostească solemn cuvintele ”nu este vrednic să fie pomenit” imediat ce preotul rosteşte rugăciunea de pomenire a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române ori a unor mitropoliţi. Din cauza acestei afirmaţii, Paula Bulgaru a fost condamnată în repetate rânduri (inclusiv o condamnare penală care datează din 2002). În februarie 2005, Tribunalul Bucureşti a menţinut condamnarea acesteia la o amendă contravenţionlă pentru tulburarea liniştii publice. Deşi agenţii statului au acţionat întotdeauna pentru a o reprima pe reclamantă, cu încălcarea libertăţii sale de exprimare şi a libertăţii religioase, aceştia nu au întreprins niciodată vreo anchetă cu privire la violenţele la care Paula Bulgaru este supusă de către preoţii ortodocşi sau de către angajaţi ai bisericii, pentru a o reduce la tăcere.

Reclamanta, susţinută de APADOR-CH, a sesizat Curtea Europeană la data de 17 iunie 2005 cu privire la încălcările drepturilor sale prevăzute de Convenţia europeană.

c) Ţiţei versus România (no 34452/04)

Reclamantul, ziarist la cotidianul Adevărul, a publicat un articol despre un oficial local în care afirma că acesta din urmă ar fi partener al unul om de afaceri italian suspectat de a fi avut legături cu Mafia. Reclamantul a fost condamnat la o amendă penală pentru insultă şi calomnie şi obligat la plata unor despăgubiri. APADOR-CH a preluat cazul în august 2005.

d) Barb versus România (no 5945/03)

Reclamantul, jurnalist la data respectivă, a publicat un articol în cotidianul Capital cu privire la o personalitate publică, liderul Forumului germanilor din Hunedoare, scriind că acesta din urmă a fost acuzat că ar fi înşelat aproape 700 de persoane oferindu-le promisiunea unor locuri de muncă în Germania. Ziaristul a fost ulterior condamnat pentru calomnie pentru articolul respectiv. Condamnarea sa penală pentru calomnie a reprezentat obiectul unei plângeri la Curtea Europeană. Cererea domnului Barb a fost comunicată guvernului la data de 7 noiembrie 2005, sub aspectul libertăţii de exprimare garantate de articolul 10 din Convenţie.

APADOR-CH a preluat cazul în noiembrie 2005, urmând a răspunde observaţiilor ce vor fi formulate de Guvern în cauză.

Executarea hotărârilor Curţii Europene. Cauza Costin versus România (hotărârea CEDO din 26 mai 2005)
Prin hotărârea din 26 mai 2005, Curtea Europeană a condamnat statul român pentru încălcarea dreptului reclamantei de a obţine executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (articolul 6 din Convenţie). Hotărârea avea ca obiect un imobil, debitorul obligaţiei fiind administraţia publică locală şi anume municipalitatea din Craiova.

În ciuda constatării Curţii Europene care impunea statului român să procedeze de îndată la executarea hotărârii pronunţate pe plan intern în favoarea reclamantei, ca măsură individuală de înlăturare a consecinţelor violării, autorităţile administrative au refuzat în continuare şi refuză până în prezent să se conformeze atât hotărârii judecătoreşti interne cât şi hotărârii CEDO. Astfel, Consiliul local Craiova a iniţiat o nouă procedură de contestaţie la executare împotriva reclamantei, având ca obiect chiar dreptul acesteia recunoscut de Curtea Europeană în hotărârea din 26 mai 2005.

În aceste condiţii, reclamanta – asistată de APADOR-CH – a sesizat Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la nerespectarea de către statul român a hotărârii Curţii Europene. Autoritatea hotărârilor Curţii reprezintă, de altfel, cheia de boltă a eficienţei întregului sistem al Convenţiei Europene. Cazul a fost discutat în a 948-a reuniune a Comitetului de Miniştri (DH(2005)948) din 29-30 noiembrie 2005, cerându-se explicaţii din partea guvernului român. Procedura de executare a hotărârii CEDO Costin versus România se află în continuare în atenţia Comitetului de Miniştri.

CONCLUZII

1. Anul 2005 nu a adus o îmbunătăţire majoră a situaţiei drepturilor omului în România, cu excepţia dreptului la liberă exprimare şi a libertăţii de asociere.

2. A continuat fenomenul instabilităţii legislative şi tendinţa de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară. Îngrijorătoare este şi creşterea numărului de ordonanţe de guvern emise în 2005, după ce în anii anteriori se renunţase la acest procedeu menit să eludeze rolul legislativ al parlamentului. În unele domenii în care reforma legislativă este deosebit de importantă (regimul executării pedepselor, legislaţia privind securitatea naţională şi serviciile secrete etc.) nu s-a înregistrat nici un progres. În materie penală, deşi s-au promovat noi amendamente ale Codului penal, unele probleme au rămas nerezolvate, cum ar fi incriminarea faptei de a deţine informaţii clasificate, care este în contradicţie cu concepţia promovată de Legea informaţiilor clasificate.

3. Prin modificarea celor trei legi ale justiţiei s-a asigurat o independenţă crescută puterii judecătoreşti, pentru prima oară în istoria recentă a României. Cu toate acestea, anumite probleme, cum ar fi numirea procurorului general de către ministrul justiţiei sau menţinerea instanţelor şi parchetelor militare, continuă să existe.

4. Sistemul penitenciar continuă să funcţioneze în baza unei legi cadru depăşite, ceea ce reprezintă o piedică importantă în reformarea sa. Pe de altă parte, condiţiile de detenţie au rămas precare cu toate că gradul de supraaglomerare a mai scăzut. Printre problemele departe de a fi rezolvate se numără: insuficienţa activităţilor cultural-educative ce vizează reintegrarea în societate a deţinuţilor după liberare şi calitatea nesatisfăcătoare a asistenţei medicale; numărul prea mic al locurilor de muncă pentru deţinuţi; calitatea slabă a hranei deţinuţilor etc. Cele mai grave aspecte privesc: frecvenţa încătuşării (inclusiv a deţinuţilor bolnavi şi minorilor), imobilizarea deţinuţilor cu lanţuri („mijloace de imobilizare sigure”), sistemul de clasificare a deţinuţilor „periculoşi” şi folosirea excesivă a „mascaţilor”, organizaţi în grupe de intervenţie.

5. În privinţa Poliţiei, toate problemele semnalate de APADOR-CH de-a lungul anilor au rămas, din păcate aceleaşi: privarea de libertate, până la 24 de ore, a persoanelor sub forma „conducerii la sediul poliţiei”; recurgerea nejustificată şi excesivă la armele de foc; raziile efectuate pe baza regulilor interne, necunoscute publicului; folosirea excesivă a „mascaţilor”, inclusiv – şi mai ales – în cazuri minore; aparenta „impunitate” de care se bucură poliţiştii reclamaţi pentru abuzuri şi altele.

6. Nici în privinţa aplicării legilor transparenţei (Legea nr.544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public şi Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţie) nu s-au înregistrat progrese semnificative. Aplicarea celor două legi este în unele situaţii formală, neasigurându-se o transparenţă reală a instituţiilor statului sau o participare efectivă a persoanelor interesate în procesul decizional.

7. Majoritatea hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României în anul 2005 au fost în continuare legate de nerespectarea dreptului la proprietate. Curtea Europeană a sancţionat în principal haosul în practica privind retrocedarea proprietăţilor confiscate de regimul comunist, precum şi neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING PROTESTANT CHURCHES (OLANDA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

[1] Proiectul a fost înregistrat la Senat (prima cameră) cu nr. L549/2005 şi a fost adoptat, cu amendamente, la data de 2 martie 2006. El va fi trimis spre dezbatere la Camera Deputaţilor, cameră decizională. Observaţiile APADOR-CH îşi păstrează actualitatea şi în raport cu stadiul actual al proiectului de lege.

[2] Acest articol a fost folosit împotriva ziariştilor, exemplul cel mai recent din februarie 2006, fiind cel al jurnaliştilor Marian Gârleanu şi Sebastian Oancea.

[3] Proiectul a fost înregistrat la Senat (prima cameră) cu nr. L462/2005 şi a fost adoptat, cu amendamente, la data de 21 decembrie 2005. A fost trimis la Camera Deputaţilor la 1 februarie 2006. La 15 februarie 2006, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a dat aviz favorabil în forma adoptată de Senat. Observaţiile APADOR-CH îşi păstrează actualitatea şi în raport cu stadiul actual al proiectului de lege.

[4] Evoluţia acestor cazuri înainte de 1 ianuarie 2005 este prezentată în rapoartele anuale anterioare.

[5] Rapoartele detaliate asupra fiecărei vizite sunt accesibile pe site-ul asociaţiei www.apador.org.

[6] Recomandarea este inclusă în Raportul CPT după vizita în România din 1999.

[7] APADOR-CH a cerut din nou aceste date, la nivelul întregului an 2005. În ianuarie 2006, prin adresa nr. 260096, MAI informa că, pe 2005, au fost înregistrate două plângeri penale şi opt petiţii, din care cinci confirmate cu privire la agresiuni fizice comise de poliţişti. Nu se explică diferenţa dintre prima informaţie – 24 de cadre urmărite penal pentru agresiuni fizice – şi a doua, 7 plângeri/petiţii referitoare la acelaşi lucru. Ori una din informaţii este incorectă, ori o plângere/petiţie vizează mai mulţi poliţişti.

[8] Din nou se constată discrepanţe între datele intermediare şi cele pe întreg anul 2005. IGPF ar fi înregistrat doar 15 plângeri pe tot anul 2005 , faţă de 25 menţionate în primul răspuns ce se referea doar la perioada 1 ianuarie – 15 august 2005.

[9] Din datele furnizate în ianuarie 2006, rezultă că IGJR a înregistrat 74 de plângeri cu privire la agresiuni fizice comise de jandarmi. Or, primele informaţii pe perioada 1 ianuarie – 15 august 2005 indicau 25 de astfel de plângeri. Dacă nu este vorba de o eroare, ar rezulta că, în doar patru luni şi jumătate s-au înregistrat de două ori mai multe plângeri decât în primele şapte luni şi jumătate ale anului 2005.

[10] Prin adresa din ianuarie 2006, IGPR informează că poliţiştii au folosit armele de foc în 115 situaţii, dar că nu s-ar fi înregistrat decât un singur deces (probabil cel de la Galaţi).

[11] Datele din ianuarie 2006 arată că poliţiştii de frontieră ar fi folosit armele în 15 cazuri (faţă de 21 comunicate iniţial) iar jandarmii, în doar 4 cazuri (faţă de 8 comunicate iniţial, din care 6, neregulamentar). Se poate deduce că datele pe tot anul 2005 au fost ajustate prin scădere.

[12] În ianuarie 2006, forumul pentru transparenţă a primit un nou proiect de regulament cu privire la funcţionarea Comitetului strategic anticorupţie. Trei organizaţii neguvernamentale urmau să facă parte din Comitet şi totodată din reactualizatul subcomitet. Clauza de confidenţialitate nu mai era pomenită, dar nici nu mai existau motive, pentru că singurul lucru pe care subcomitetul îl putea face era să ceară informaţii de la Direcţia Generală Anticorupţie (maximum trei dosare de corupţie pe lună din care două alese aleatoriu şi unu eventual bazat pe informaţii din surse proprii) şi să aştepte răspunsul care urma să se refere exclusiv la stadiul în care se află dosarele, fără date concrete şi desigur fără nicio posibilitate de verificare.

[13] În ianuarie 2006, paşapoartelor reţinute pentru depăşirea termenului de trei luni de şedere in spaţiul UE au fost returnate, deoarece a intrat în vigoare noua lege privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, care nu mai prevede reţinerea paşapoartelor ca sancţiune pentru depăşirea termenului de şedere. Paşapoartele românilor nu vor mai putea fi reţinute de poliţia de frontieră decât pe baza unei hotărâri judecătoreşti.