Introducere

Anul 2006 a stat sub semnul aderării României la Uniunea Europeană, fiind crucial pentru adoptarea de noi reforme la nivel legislativ şi pentru implementarea legislaţiei în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene. Situaţia drepturilor omului nu a cunoscut schimbări majore, cu câteva excepţii la nivel de reglementare.

De exemplu, în privinţa libertăţii de exprimare, anul 2006 a adus mult dorita dezincriminare a insultei, calomniei şi defămării ţării şi a naţiunii[1]. Primele două infracţiuni menţionate au fost folosite de nenumărate ori pentru a reduce la tăcere ziarişti incomozi sau a le crea dificultăţi, prin declanşarea unor procese penale împotriva lor, care s-au finalizat în multe cazuri cu condamnări şi obligarea la plata de daune morale, uneori în cuantumuri exagerate.

De asemenea, în anul 2006 s-a adoptat o nouă lege de executare a pedepselor privative de libertate, care a intrat în vigoare în luna octombrie. La nivel de reglementare, aceasta aduce progrese evidente în privinţa sistemului de executare a pedepselor, apte să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie din România. Din acest punct de vedere anul 2007 va fi foarte important pentru a evalua efectele practice ale adoptării noilor reglementări.

În privinţa Codului penal, situaţia din 2005 a rămas neschimbată: Codul penal din 1968, în vigoare, a fost din nou amedant (în două rânduri), în timp ce intrarea în vigoare a codul adoptat în anul 2004 a fost încă o dată suspendată (până la 1 septembrie 2008). În acelaşi timp Ministerul Jutiţiei a lucrat la un alt nou cod penal, dublat de un nou cod de procedură penală, dar proiectele nu au fost finalizate până la sfârşitul anului.

În 2006 au existat şi iniţiative legislative care pun în pericol drepturile şi libertăţile civile. Un exemplu elocvent este proiectul legii cultelor, devenit lege în decembrie 2006, care impune condiţii draconice pentru înfiinţarea de asociaţii religioase şi mai ales pentru recunoaşterea cultelor religioase şi aduce atingere libertăţii de expresie prin interzicerea ofensei la adresa simbolurilor religioase. În ciuda protestelor unor organizaţii neguvernamentale şi a recomadărilor Comisiei de la Veneţia, proiectul a fost adoptat cu o largă majoritate de Parlament şi promulgat de Preşedintele României la sfărşitul lunii decembrie 2006.

Un alt exemplu îl constituie pachetul de legi din domeniul securităţii naţionale promovat de Administraţia Prezidenţială în aprilie 2006, fără ca această autoritate să aibă drept de iniţiativă legislativă. În urma criticilor exprimate, cele patru legi din acest pachet au fost amendate de Guvernul României, dar până la sfărşitul anului proiectele de legi respetive nu au fost trimise spre dezbatere în Parlament.

***

Prezentul raport cuprinde activităţile desfăşurate de APADOR-CH în anul 2006 şi comentarii generale cu privire la domeniile de interes ale asociaţiei: cadrul legislativ cu impact asupra drepturilor omului, activitatea poliţiei, monitorizarea condiţiilor de detenţie, accesul la informaţiile de interes public şi transparenţa decizională în administraţie, libertatea de conştiinţă. De asemenea, în raport sunt prezentate o serie de cazuri starategice susţinute de APADOR-CH în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg în scopul de a determina modificări ale legislaţiei sau ale practicilor din România în domeniile de interes ale asociaţiei.

I. CADRUL LEGISLATIV

Dintre cele 517 de legi, 136 de ordonanţe de urgenţă şi 64 de ordonanţe adoptate în anul 2006, sunt de menţionat ca relevante pentru consolidarea statului de drept şi problematica legată de drepturile omului:

– Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, protocol adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, cu privire la interzicerea generală a discriminarii;

– Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Era o lege (de) mult asteptata, care a înlocuit o reglementare desuetă, veche de 37 ani, respectiv Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Încă din 2005, APADOR-CH a contribuit în mod substanţial la îmbunătăţirea şi finalizarea proiectului de lege, înainte de introducerea şi adoptarea sa în Parlament în 2006. O bună parte din sugestiile concrete ale asociaţiei se regăsesc în noua lege intrată în vigoare în noiembrie 2006. Prin acest act normativ, regimul de executare a pedepselor a devenit mai elastic, mai apropiat de cerinţele moderne în materie; spre exemplu regimul de executare a măsurilor privative de libertate a fost nuanţat pe patru nivele: regim de maximă siguranţă, regim închis, regim semideschis, regim deschis. Dispoziţii similare privind regimul de executare au fost introduse în Codul penal prin art. I pct. 18 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi. Trebuie adăugată şi contribuţia directă a asociaţiei la pregătirea şi elaborare a două Ordine ale ministrului, unul cu privire la asistenţa religioasă în penitenciare (care se aplică deja), celălalt vizând asistenţa medicală asigurată persoanelor în detenţie în sistemul penitenciar (la sfârşitul anului 2006 documentul era în curs de finalizare la Ministerul Justiţiei).

– Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi. Prin art.I pct. 56 din lege au fost abrogate mai multe articole din Codul penal: art. 205 (insulta), art. 206 (calomnia), art. 207 (proba verităţii), art. 2361 (defăimarea ţării sau a naţiunii). Abrogarea acestor infracţiuni a fost cerută în mod repetat, timp de mai mulţi ani, de presă şi de organizaţiile neguvernamentale şi a constituit o preocupare constantă a APADOR-CH. Cu toate acestea, modificarea repetată a vechiului Cod penal nu este o soluţie de durată. Nici. Varianta susţinută de APADOR-CH este adoptarea unui nou Cod penal, împreună cu un nou Cod de procedură penală.

– Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Asociaţia a formulat unele obiecţiuni înainte de adoptarea legii, care, din păcate, îşi păstrează actualitatea. Ele privesc, printre altele menţinerea posibilităţii de supraveghere a persoanelor chiar şi în situaţia în care acestea nu au săvârşit o faptă penală, ci doar “pregătesc” săvârşirea ei. Termenul de “pregătire” este vag, ambiguu şi permite încălcări substanţiale ale dreptului la viaţă privată. Mai mult, legea a dublat, de la 24 la 48 de ore, durata pentru care o persoană poate fi suprvegheată fără autorizaţie de la judecător. De asemenea, nu s-a prevăzut nici o limitare a acestei măsuri, care poate fi repetată, practic, la nesfârşit. Obiecţiunile s-au referit şi la introducerea articolului care prevede posibilitatea folosirii ca probă în proces a înregistrării convorbirilor dintre avocat şi client; prin aceasta a fost încălcată în mod vădit Legea nr. 51/1995, cu modificările ulterioare, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial nr. 45/2005. De asemenea, obiecţiile au privit şi restrângerea dreptului câştigat de avocat şi consacrat de varianta precedentă a Codului de procedură penală de a asista, în cursul urmăririi penale, la efectuarea oricărui act de urmărire penală; în actuala varianta, după modificarea Codului de procedura penală, avocatul nu mai poate asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, ci numai la cele care implica audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului.

– Legea nr. 371/2006 pentru modificarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Legea de modificare a extins sfera autorităţilor/instituţiilor publice care intră sub incidenţa Legeii nr. 544/2001 şi la anumite categorii de societăţi comerciale. Pe de altă parte, a fost adăugată o nouă excepţie de la liberul acces la informaţii, constând în protejarea dreptului de prorprietate intelectuală sau industrială. În iunie 2004, APADOR-CH a avut o întâlnire cu iniţiatorul propunerii legislative de modificare (un deputat), căruia i-a prezentat lista de amendamente proprii la Legea nr.544/2001, printre care se afla şi exitenderea sferei de aplicarea legii.

-Legea nr. 380/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Legea de modificare a inclus în mod explicit contractele de achiziţii publice în categoria informaţiilor de interes public care se comnică din oficiu.

Ambele modificări ale Legii 544/2001 au fost cerute şi susţinute de APADOR-CH încă din 2005. Trebuie precizat că asociaţia mai are în vedere şi alte modificări ale acestei legi, pe care le va promova în funcţie de circumstanţe, prin intermediul diverşilor factori de decizie.

-Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Această lege înlocuieşte o reglementare veche de 58 ani (!), Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase. Legea reprezintă un progres evident faţă de reglementarea anterioară, dar cuprinde şi multe dispoziţii criticabile. Raportul dintre stat (Ministerul Culturii şi Cultelor) şi cultele religioase este dominat de prea mult formalism, cu tendinţe accentuate de natură adminstrativă. Condiţiile impuse pentru recunoaşterea cultelor şi asociaţiilor religioase sunt extrem de restictive (de exemplu, pentru ca o asociaţie religioasă să fie recunoscut drept cult, trebuie să aibă adeziunea a cel puţin 0,1% din populaţia României – în prezent aproximativ 22.000 de persoane – şi să fi activat ca asociaţie religioasa pentru cel puţin 12 ani în România; asociaţiile religioase trebuie să aibă cel puţin 300 de membri, faţă de 3 membri cât sunt necesari pentru înfiinţarea unei asociaţii, potrivit dreptului comun). De asemenea, art. 13 alin. 2 din lege (“În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”) are o redactare cel puţin nefericită, prin largheţe, fiind adoptat în ciuda protestului exprimat la nivelul societăţii civile, la care s-a raliat şi APADOR-CH, protest generat de temerea justificată că un astfel de articol va îngrădi în mod serios libertatea de exprimare.

Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2006, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi – neadoptate în anul 2006 – care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului.

Spre exemplu, în luna martie 2006, APADOR-CH a formulat observaţii şi comentarii cu privire la Proiectul legii privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de control al averilor şi de verificare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor (devenit ulterior proiectul legii privind Agenţia Naţionala de Integritate, cunoscut opiniei publice drept proeictul „Legii ANI”).

APADOR-CH şi-a exprimat dezacordul faţă de prezenţa în proiectul de lege a unor reglementări care încalcau, în mod vădit, drepturile omului. Exemple: introducerea percheziţiei domiciliare în materie civilă, dar cu o altă denumire: cercetare locală; îngrădirea accesului la justiţie (decizia prin care se constata conflictul de interese şi decizia prin care se constata cazul de incompatibilitate puteau duce nemijlocit la sancţionarea, destituirea sau eliberarea din demnitate sau funcţie, fără a putea fi atacate în justiţie); lipsa de garanţii procedurale suficiente pentru a împiedica hărţuirea unei persoane sub pretextul desfăşurării activităţii de control (durata cercetării nu avea o limită clară, putându-se prelungi pe o durată nedefinită; reluarea cercetării se putea face oricând, deşi, chiar când este vorba de infracţiuni – cele mai grave fapte ilicite – legea penală prevede un termen de prescripţie a răspunderii, cu consecinţa de a nu permite hărţuirea).

Marea majoritate a obiecţiunilor au fost avute în vedere de iniţiator la redactarea unei noi versiuni a proiectului. APADOR-CH a participat la întâlniri organizate atât de ONG-uri, cât şi de Ministerul Justiţiei pentru a dezbate acest proiect de lege, în diferitele sale variante, ocazii cu care au fost acceptate şi obiecţiile pe care le-a formulat cu privire la constituţionalitatea măsurii confiscării averii, în măsura în care nu se dovedeşte clar caracterul ilicit al dobândirii sale.

În luna aprilie 2006, APADOR-CH a avut o primă reacţie cu privire la Proiectul Legii privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice (transpunerea în legislaţia internă a Directivei nr. 98/2003/EC privind reutilizarea informaţiilor din sectorul public, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L345/31.12.2003).

APADOR-CH a atras atenţia Guvernului că Directiva amintită a fost preluată mecanic în cuprinsul proiectului de lege privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice şi nu a fost corelată cu dispoziţiile din dreptul intern privind liberul acces la informaţiile de interes public (Legea nr. 544/2001), cu consecinţa inducerii în opinia publică a ideii că informaţiile de interes public nu vor mai putea fi obţinute decât după plata unei taxe.

APADOR-CH a cerut Guvernului să respecte şi să reafirme în proiectul de lege privind reutilizarea informaţiilor din instituţiile publice principiile prevăzute în Legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, potrivit cărora obţinerea informaţiior de interes public este liberă, ceea ce presupune, printre altele, accesul gratuit şi necondiţionat de vreojustificare la informaţiile de interes public. În acest sens, era absolut necesar să se delimiteze clar în proiectul de lege faza obţinerii informaţiilor de interes public, care este supusă în continuare Legii nr. 544/2001 de faza reutilizăriiinformaţiilor din instituţiile publice, care este ulterioară şi distinctă de obţinerea informaţiilor. Deşi proiectul a fost criticat de numeroase organizaţii neguvernamentale, a fost totuşi adoptat de către Parlament în procedură de urgenţă, în septembrie 2006. Preşedintele României a cerut reexaminarea sa, iar iniţiatorul proiectului de lege (Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor) a organizat o serie de consultări pe această temă. APADOR-CH a participat la toate întâlnirile organizate, formulând observaţii şi propuneri; la finele lunii octombrie 2006, asociaţia a prezentat inţiatorului propuneri scrise de modificare a proiectului, care detaliau principiile expuse în aprilie 2006 şi discutate ulterior. Pâna la finele lui 2006, proiectul de lege nu intrase în procedul de dezbatere parlamentară.

Pachetul de legi privind siguranţa naţională şi serviciile secrete

Legea siguranţei naţionale nr.51/1991, în vigoare şi în prezent, a fost adoptată cu câteva luni înaintea primei Constituţii de după decembrie 1989 şi conţine unele prevederi care intră în contradicţie cu garanţiile constituţionale şi, începând din 1993, şi cu Convenţia Europeană privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Cu toate acestea, interesul puterilor legislativă şi executivă faţă de modificarea Legii siguranţei naţionale a fost extrem de scăzut. Pe baza acestei legi nedemocratice, s-au emis, între 1992 şi 1998, legile ce reglementează încă organizarea şi funcţionarea serviciilor “secrete” (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Transmisiuni Speciale) precum şi ordinele privind structurile informative din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei.

A. Proiectele elaborate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)

La începutul anului 2006, CSAT a recurs la o procedură nu doar neuzuală ci şi neconstituţională pentru a-şi promova un pachet de patru legi privind securitatea naţională şi serviciile “secrete”. CSAT, care nu are drept de iniţiativă legislativă, a trimis Parlamentului cele 4 texte intitulate “propuneri de proiect” şi i-a cerut opinia. Niciuna din cele patru “propuneri” nu fusese prezentată public. In urma numeroaselor proteste din partea unor organizaţii neguvernamentale şi a unei veritabile campanii de presă, Parlamentul a hotărît să nu examineze “propunerile” înaintate de CSAT. In această situaţie, CSAT a solicitat Guvernului să analizeze pachetul de legi, să şi-l asume şi să-l retrimită Parlamentului ca iniţiativă legislativă proprie. Totodată, cele patru proiecte au fost făcute publice, la data de 18 aprilie 2006. Este vorba despre Legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii naţionale, Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (SRI), Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE) şi Statutul ofiţerilor de informaţii.

APADOR-CH şi-a exprimat public opiniile asupra proiectelor, insistând asupra ameninţărilor la adresa drepturilor civile şi libertăţilor fundamentale[2]. In rezumat, obiecţiile asociaţiei se referă la următoarele aspecte:

1. Propunerea de proiect privind Legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi siguranţei naţionale

Propunerea conţine definiţii super-cuprinzătoare ale ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, posibilităţi multiple de activităţi şi personal “sub acoperire”, secretizarea a absolut tot ce ţine de informaţii, contrainformaţii şi securitate şi, în plus, un pseudo-control atât la nivelul legislativului cât şi al puterii judecătoreşti. Singura instituţie cu puteri depline asupra serviciilor “secrete” este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării căruia i se subordonează Comunitatea Naţională de Informaţii şi care, la rândul său, cuprinde toate “autorităţile informative” (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Transmisiuni Speciale, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă).Un lucru grav este menţinerea actualelor reglementări în materia autorizaţiei de supraveghere a unei persoane pe o durată iniţială de 6 luni urmată de prelungiri nelimitate a câte 3 luni fiecare. Imbunătăţirea referitoare la emiterea autorizaţiei de către un judecător, după ce cererea a trecut prin filtrul procurorului, este cu totul nesemnificativă deoarece acesta nu are acces la informaţiile, datele, documentele ce determină un serviciu de informaţii sau de securitate să solicite această formă de restrângere drastică a exerciţiului drepturilor omului.

Se menţine şi chiar se extinde dreptul serviciilor de a desfăşura activităţi economico-financiareproprii, aproape imposibil de controlat (vezi în acest sens recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cere ca serviciile “secrete” să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat), prin înfiinţarea unor “persoane juridice de drept privat” (ONG-uri sau firme, de pildă), pe care serviciile să le folosească în desfăşurarea activităţilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate.

2. Propunerea de proiect privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (SRI)

a) Serviciul Român de Informaţii continuă să fie o structură mixtă militaro-civilă, la care se adaugă “militari angajaţi pe bază de contract” (de ce are nevoie un serviciu de informaţii modern, într-un stat democratic de trupe militare proprii?) dar şi dreptul pentru întregul personalul “să poarte şi să facă uz de armă”.

b) Propunerea de proiect menţine dreptul SRI de a “avea în subordine sau coordonare instituţii sanitare, regii autonome, societăţi comerciale….” (art.52). Se mai adaugă şi prevederea de la art.18 alin.e prin care SRI este autorizat “să înfiinţeze …. persoane juridice …inclusiv acoperite, precum şi să desfăşoare activităţile pentru care au fost constituite”. Prin urmare, SRI va putea înfiinţa regii/societăţi “la vedere” dar şi firme sub acoperire care chiar vor derula afaceri!

c) Art.9 alin.b dă în competenţele SRI interesele “de securitate naţională de natură politică, economică, industrială, tehnico-ştiinţifică, comercială ori financiar-bancară …”. Cu alte cuvinte, SRI poate controla toate domeniile sub pretextul prevenirii şi combaterii “subminării intereselor de securitate naţională”. De altfel, SRI este singurul autorizat să efectueze operaţiunile “tehnice” de supraveghere a persoanelor, indiferent de autoritatea informativă care a solicitat şi primit autorizarea de culegere a informaţiilor.

d) Concepţia secretizării totale este eronată pentru că nu tot ce ţine de un serviciu de informaţii trebuie să rămână inaccesibil publicului. Prezentarea publică a unor statistici, a informaţiilor asupra numărului de angajaţi, structurii, veniturilor şi cheluielilor SRI etc., în concordanţă cu cerinţele Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile publice şi cu Legea nr. 182/2002, nu afectează în niciun fel securitatea naţională.

e) Art.54 alin.2 stabileşte că “informaţiile ce privesc securitatea naţională pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 20 până la 100 de ani de la arhivare…”. Acelaşi regim se aplică şi arhivei fostelor organe naţionale de informaţii, deci inclusiv celebrelor dosare ale Securităţii. APADOR-CH a cerut stabilirea unei limite unice de 20 de ani de la data creării unui document, în paralel cu instituirea obligaţiei SRI de a reanaliza periodic (de exemplu, odată la 3 ani) gradul de clasificare al tuturor informaţiilor deţinute. Informaţiile ce nu mai prezintă pericol pentru securitatea naţională vor fi declasificate imediat.

3. Propunerea de proiect privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE)

Problemele sunt, în majoritate, similare celor din propunerea de proiect privind SRI: menţinerea caracterului mixt civil-militar, constituirea de trupe militare proprii, dreptul de a folosi armele de foc, înfiinţarea unor “persoane juridice”, surse de finanţare extrabugetare, supravegherea persoanelor, secretizarea tuturor informaţiilor privind activităţile, personalul, structura etc. Dar în primul rând rămân neclare obiectul de activitate (nu sunt definite informaţiile/ameninţările “externe”) şi locul de desfăşurare (în ţară? în străinătate? în ambele?). De altfel, sunt destule situaţiile în care “teritoriile” SIE şi SRI par a se suprapune.

4. Statutul ofiţerilor de informaţii

Pe lângă statutul dublu “militar-civil” sau dreptul de a purta şi folosi arme de foc, propunerea cuprinde un număr impresionant de avantaje materiale dintre care cele mai flagrante privesc pensionarea la 55 de ani sau 25 de ani de activitate (12 luni de activitate se echivalează cu 18-24 de luni), multiplele componente ale salariului de bază (inclusiv grade, gradaţii, prime permanente etc.) şi posibilitatea de a cumpăra locuinţele de serviciu.

Pe lângă acestea, Art.31 alin.1 prevede obligaţia păstrării secretului profesional, după încetarea raporturilor de serviciu “pe toată durata vieţii”, prevedere evident excesivă şi nejustificată. APADOR-CH propune ca obligaţia păstrării secretului profesional să funcţioneze timp de 5 ani sau până la declasificare sau deconspirare prin orice mijloace a informaţiilor respective.

O prevedere inacceptabilă este aceea că ofiţerii de informaţii pot “să solicite oricărei persoane sprijin pentru apărarea securităţii naţionale….” Apărarea securităţii naţionale este atributul exclusiv al autorităţilor. Persoanele, în primul rând cele fizice, nu au nicio competenţă în acest domeniu şi nu pot fi obligate să acorde “sprijin” ofiţerilor de informaţii.

B. Iniţiativa Guvernului

In perioada iunie-august 2006, Secretariatul General al Guvernului a organizat mai multe consultări publice pe tema siguranţei/securităţii naţionale şi a serviciilor secrete, cu intenţia declarată de a modifica substanţial cele patru proiecte primite de la CSAT şi de a pregăti o a cincea iniţiativă legislativă ce ar fi urmat să definească, în mod exhaustiv, securitatea naţională (APADOR-CH a participat la acestea). Proiectul legii securităţii naţionale (cel de a-l cincilea) a fost făcut public în august 2006. APADOR-CH a redactat comentarii şi pe acest text[3], principalele obiecţii fiind următoarele:

1. Dacă acest proiect va fi prezentat guvernului împreună cu cele patru legi elaborate de CSAT, trebuie precizat că între primul şi celelalte există multe neconcordanţe şi contradicţii. Cele patru proiecte iniţiate de CSAT contravin flagrant reglementărilor interne şi internaţionale cu privire la drepturile omului. Ele nu pot fi amendate ci doar rescrise integral, pe baza unor principii complet diferite;

2. Proiectul nu face nicio referire la activităţile de supraveghere a persoanelor, aspect vital, din punctul de vedere al asociaţiei, pentru că ele conţin limitări drastice ale unor drepturi esenţiale (protecţia vieţii private, libertatea de exprimare, libertatea de asociere etc.). Asociaţia consideră că această chestiune extrem de delicată trebuie reglementată în legea siguranţei naţionale , pe baza Recomandării 1402/1999 a APCE şi a reglementărilor din Codul de procedură penală privind durata autorizaţiilor de interceptare. Condiţiile pentru exercitarea supravegherii trebuie să fie următoarele:

a) cererea de autorizare a interceptărilor/supravegherii se prezintă judecătorului, împreună cu toate documentele/datele pe care se bazează cererea de autorizare înaintată de un serviciu „secret”;

b) judecătorul emite autorizaţia pentru o perioadă de 30 de zile;

c) la expirarea termenului, serviciul beneficiar prezintă judecătorului rezultatele obţinute. Dacă judecătorul apreciază că supravegherea trebuie continuată prelungeşte autorizaţia pentru o perioadă de încă 30 de zile. In aceleaşi condiţii, judecătorul mai poate dispune încă două prelungiri de câte 30 de zile fiecare. Durata maximă a autorizaţiei este de 120 de zile;

d) dacă probele adunate sunt nerelevante sau insuficiente pentru trimiterea în judecată a persoanei supravegheate, judecătorul dispune informarea acesteia cu privire la măsura luată;

3. Este necesar ca legea siguranţei naţionale să includă interdicţia expresă, pentru toate serviciile de informaţii, direcţiile/structurile de informaţii de a desfăşura activităţi economice, comerciale, financiare, bancare sau orice altă activitate aducătoare de venituri extrabugetare. Toate „serviciile secrete”, indiferent de titulatură, trebuie să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat;

4. APADOR-CH susţine desfiinţarea SPP şi STS ca servicii de sine-stătătoare şi includerea lor ca direcţii în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi respectiv Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor. Insă, pentru a nu perturba activităţile specifice, este nevoie fie de modificarea simultană a legilor de organizare şi funcţionare a celor două ministere, fie de măsuri tranzitorii incluse în legea siguranţei naţionale;

5. Asociaţia remarcă faptul că în unele articole se menţionează securitatea statului român, deşi proiectul încearcă să lase impresia că toate activităţile au în vedere siguranţa cetăţeanului. „Statul” este o noţiune abstractă ce nu poate fi „ameninţată” de vreun pericol.

6.Controlul parlamentar asupra serviciilor/structurilor informativ – dovedit ineficient până în prezent – trebuie întărit. Comisiile de specialitate trebuie să aibă acces şi la informaţiile privind operaţiunile serviciilor, dacă există suspiciuni sau plângeri din partea unor persoane fizice sau juridice. In absenţa acestora, protecţia persoanelor faţă de eventuale abuzuri este, practic, imposibil de realizat. Nici accesul la justiţie nu este o cale de atac eficientă , deoarece persoana lezată în drepturile sale ar trebui să prezinte dovezi în susţinerea acţiunii. Este clar că asemenea dovezi, cu valoare juridică, nu pot fi obţinute pentru că serviciile/structurile de informaţii sunt deplin protejate de secretul de stat. Soluţia este ca, la încheierea operaţiunii, serviciile/structurile să informeze persoanele vizate, care nu au fost trimise în judecată, că au format obiectul supravegherii. Dacă persoanele îşi exprimă intenţia de a se adresa justiţiei, atunci serviciile trebuie să le pună la dispoziţie materialele colectate. Dacă persoanele nu doresc acest lucru, materialele vor fi distruse imediat.

După numeroase amânări şi modificări repetate, Guvernul a decis să trimită pachetul de cinci proiecte (cele patru iniţiate de CSAT dar modificate de experţii guvernamentali, plus proiectul privind siguranţa naţională) înapoi la CSAT pentru avizare, conform Constituţiei. Potrivit declaraţiilor Preşedintelui României, pachetul de legi propus de guvern nu ar corespunde standardelor interne şi internaţionale. În cursul unei întâlniri organizate de CSAT în luna decembrie 2006, la care a participat şi APADOR-CH, oficiali din zona CSAT au anunţat că proiectele de legi, cu numeroase amendamente, ar fi fost retrimise guvernului în decembrie a.c. S-a precizat însă că decizia privind forma finală a proiectelor de lege aparţine exclusiv Guvernului[4].

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC SI TRANSPARENŢA DECIZIONALĂ

În anul 2006 APADOR-CH a continuat, pentru al patrulea an consecutiv, monitorizarea aplicării Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În acelaşi timp au fost continuate procedurile în cazurile strategice iniţiate în anii anteriori.

De asemenea, la începutul anului 2006, asociaţia a finalizat un proiect finanţat de Open Society Justice Initiative care a avut ca obiect implementarea Legii liberului acces la informaţiile de interes public. În cadrul acestui proiect, APADOR-CH a organizat în luna ianuarie 2006 o sesiune de pregătire cu funcţionari însărcinaţi cu aplicarea Legii nr.544/2001 din judeţul Ilfov şi a lansat cel de-al doilea volum al culegerii de speţe privind cazuri în justiţie iniţiate pe baza acestei legi. În acelaşi timp, pe pagina de Internet a asociaţiei a fost creată o secţiune specială dedicată acestor cazuri.

APADOR-CH a început în 2006 un proiect care îşi propune să monitorizeze implementarea Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Proiectul intitulat “Îmbunătăţirea relaţiei dintre cetăţeni şi administraţie în procesul decizional”, este finanţat de United States Agency for International Developement în cadrul “Romania Civil Society Strengthening Program”.

Prin acest proiect asociaţia urmăreşte realizarea unei coaliţii de organizaţii neguvernamentale de la nivel local, care va monitoriza stadiul implementării Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, va identifica principalele probleme în aplicarea legii, precum şi soluţiile practice şi de cadru legislativ necesare îmbunătăţirii transparenţei decizionale şi va realiza o campanie de conştientizare privind acest domeniu, pentru administraţie şi cetăţeni. Într-o primă fază a proiectului, desfăşurată în anul 2006, APADOR-CH a selecţionat un număr de 30 de organizaţii neguvernamentale locale, pentru care a organizat două sesiuni de instruire privind folosirea şi monitorizarea implementării Legii nr.52/2004. De asemenea, au fost tipărite 75.000 de pliante informative pentru cetăţeni, care cuprind informaţii generale despre Legea transparenţei decizionale, care vor fi distribuite în cursul anului 2007 de către cele 30 de organizaţii membre ale coaliţiei. Proiectul urmează a fi finalizat în octombrie 2007.

1. Cereri de informaţii şi acţiuni în instanţă

1.1. Cazuri iniţiate în anii precedenţi şi continuate în 2006

Şi în 2006, APADOR-CH a continuat procedurile de executare iniţiate împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Ilie Botoş. În iunie 2005 Tribunalul Bucureşti l-a amendat civil pentru a doua oară pe dl. Ilie Botoş pentru neexecutarea hotarârii judecătoreşti irevocabile prin care a fost obligat să comunice informaţii statistice complete despre supravegherea persoanelor. Ministerul Public şi Ilie Botoş au atacat hotărârea cu recurs. Curtea de Apel Bucureşti a respins ambele recursuri, în ianuarie 2006.

O acţiune în justiţie continuată de APADOR-CH în 2006 a fost cea care a avut drept obiect refuzul Guvernului României – Secretariatul General al Guvernului de a comunica copii ale stenogramele şedinţelor de guvern în care s-au dezbătut şi adoptat, în perioada 2001-2004, acte normative cu privire la situaţia RAFO S.A. ONEŞTI, inclusiv stenograma şedinţei în care a fost dezbătută şi adoptată O.U.G. nr. 101/2004. Prin această ordonanţă de urgenţă cabinetul Adrian Năstase a decis preluarea de către Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (AVAS) a unor datorii post privatizare ale RAFO Oneşti şi Carom Oneşti. Într-o primă fază, acţiunea asociaţiei a fost respinsă ca inadmisibilă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că informaţiile solicitate fac parte din categoria informaţiilor clasificate, fiind exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, conform articolului 12 alin.1 lit.b) din Legea nr. 544/2001 şi Legii nr.182/2002. APADOR-CH a atacat cu recurs această hotărâre, iar în februarie 2006 Curtea de Apel Bucureşti a dat câştig de cauză APADOR-CH, obligând Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului să comunice informaţiile de interes public solicitate. În martie 2006, Guvernul României a atacat decizia din recurs formulând contestaţie în anulare şi revizuire. Ambele căi extraordinare de atac au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti.

În anul 2005, APADOR-CH prin intermediul unei membre, N.P. a adresat cereri de informaţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANSV) privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005 cu privire la compoziţia pâinii, precum şi numărul contravenţiilor constatate; scopul acestei cereri de informaţii a fost de a verifica dacă pentru autorităţile publice primează interesul public în faţa eventualele excepţii de la accesul la informaţii de interes public, atunci când răspund unei solicitări de informaţii. ANSV a răspuns incomplet cererii de informaţii publice; drept urmare APADOR-CH a formulat o plângere în justiţie. In martie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea iniţiata de reclamantă şi a obligat autoritatea publică să comunice anumite informaţii solicitate, însă a respins cererea de despăgubiri ca neîntemeiată. Împotriva acestei soluţii N.P. a declarat recurs. Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, în octombrie 2006, şi a obligat ANSV să comunice toate informaţiile solicitate.

Acţiunea în justiţie începută de APADOR-CH în contradictoriu cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) în anul 2005 şi continuată în anul 2006, a avut drept obiect răspunsul incomplet faţă de o solicitare privind informaţiile statistice legate de numărul reclamaţiilor/plângerilor/sesizărilor primite, în perioada 01.01.2002-01.06.2005, împotriva operatorilor din domeniul asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a răspuns că informaţiile solicitate se găsesc pe site-ul propriu de internet, în rapoartele anuale publicate, cu toate că nu se publicase încă un raport pe anul 2005, iar celelalte rapoarte nu conţineau toate informaţiile solicitate. APADOR-CH a atacat răspunsul în instanţă, urmărind să clarifice dacă solicitarea unor informaţii care sunt publicate din oficiu exclude sau nu şi o comunicare la cerere. În noiembrie 2005, plângerea asociaţiei a fost admisă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti; drept urmare instituţia publică a comunicat informaţiile solicitate. Deoarece tribunalul a respins cererea de acordare de daune morale, APADOR-CH a formulat recurs. Curtea de Apel Bucureşti, în februarie 2006, a admis recursul asociaţiei acordând daune morale în cuantum de 1000 RON. CSA a executat integral hotărârea.

Tot în 2006 APADOR-CH a finalizat acţiunea începută în anul 2005 împotriva Primăriei Municipilui Bucureşti. Iniţial asociaţia a adresat o cerere de informaţii de interes public Primăriei Municipiului Bucureşti privind contractele încheiate, în perioada 1.01.2000-1.06.2005, având ca obiect construirea, reabilitarea şi întreţinerea drumurilor publice din Bucureşti. Pe lângă aceste informaţii, APADOR-CH a solicitat şi copii ale contractelor. Primăria a refuzat comunicarea copiilor de pe contractele solicitate invocând existenţa unor clauze de confidenţialitate. Pentru a lămuri incidenţa clauzelor de confidenţialitate din contractele de achiziţii publice asupra comunicării de informaţii de interes public în baza Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva refuzului de comunicare a copiilor contractelor. În octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de APADOR-CH împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta (PMB) să comunice informaţiile publice solicitate. Instanţa a respins cererea asociaţiei privind plata daunelor morale. Ambele părţi au declarat recurs. Curtea de Apel Bucureşti a respins recursurile în februarie 2006. Informaţiile solicitate au fost comunicate cu o întârziere nejustificată de 8 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

1.2. Cazuri noi

În contextul unor suspiciuni privind încălcările grave ale drepturilor omului pe teritoriul României, constând în privarea de libertate şi supunerea la tortură a unor persoane bănuite de terorism, APADOR -CH a adresat Ministerului Apărării Naţionale o cerere de informaţii publice privind desfăşurătorul zborurilor efectuate de aeronavele SUA care au survolat spaţiul aerian al României şi au aterizat pe unul din aeroporturile militare ale României, în perioada 2001-2005, procedurile privind folosirea aeroporturilor militare din România de către aeronave militare care transportă şi alte persoane decât echipajul, existenţa unor centre de tranzit, spaţii de cazare sau spaţii de deţinere. Acestei solicitări de informaţii i s-a răspuns „structurile subordonate MApN au aribuţii numai pentru monitorizarea survolării spaţiului aerian naţional de către aeronave de stat sau civile, cu sau fără aterizare pe aeroporturile (aerodromurile) din România, fără a avea responsabilităţi şi structuri specializate în procesarea personalului şi a materialelor la trecerea frontierei de stat, aceasta fiind în competenţa organelor specializate ale statului. Desfăşurătorul zborurilor aeronavelor care au aterizat pe aeroporturi (aerodromuri) din România în perioada 2001-2005 conţine date care nu sunt destinate publicului”.

APADOR-CH a adresat Ministerului Afacerilor Externe, în mai 2006, o cerere de informaţii prin care a solicitat să i se comunice lista ţărilor votate de delegaţia României pentru a face parte din Consiliul Drepturilor Omului, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, criteriile folosite pentru a evalua respectarea drepturilor omului de catre ţările candidate precum şi documentele folosite de România în vederea evaluării ţărilor candidate. Cererea asociaţiei s-a înscris în demersul mai larg al Freedom of Information Advocates Network, prin care astfel de solicitări au fost adresate mai multor state, în acelaşi timp, în contextul alegerii în primul Consiliu al Drepturilor Omului a unor ţări cu probleme în domeniul respectării drepturilor omului. Ministerul de Externe a furnizat doar o parte din informaţiile solicitate considerând că informaţiile referitoare la procesele de promovare şi obţinere a sprijinului pentru candidaturile naţionale ale României la sistemul ONU, la procesele de definitivare a angajamentelor de sprijin reciproc şi la procesele decizionale privind oferirea de către România, a sprijinului pentru candidaturile altor state, intră în categoria documentelor clasificate. Trebuie însă remarcat că răspunsul primit de APADOR-CH a fost cel mai cuprinzător comparativ cu cele primite de celelalte organizaţii implicate în demers.

În octombrie 2006, asociaţia a adresat Regiei Autonome „Monitorul Oficial” o cerere de informaţii privind structura organizatorică a instituţiei, numele/denumirea persoanelor fizice sau juridice care sunt sau au fost asociaţi, începând cu anul 2002, numărul total de angajaţi, defalcat pe fiecare an în perioada 2002-2006, activităţile desfăşurate în afara asigurării editării Monitorului Oficial al României, în perioada 2002-2006, veniturile realizate de regie din alte activităţi în afara asigurării editării Monitorului Oficial al României, în perioada 2002-2006, valoarea patrimoniului regiei, în perioada 2002-2006, cuantumul sumelor împrumutate, în perioada 2002-2006 şi cât din acest împrumut a fost restituit, până în prezent, veniturile realizate de directorul general, membrii consiliului de administraţie, directori în perioada 2002-2006, bugetul regiei pe anii 2002-2006 precum şi o copie a raportului anual prezentat secretarului general al Camerei Deputaţilor de către consiliul de administraţie cu privire la activitatea regiei în anul precedent şi la programul de activitate pe anul în curs. Cererea a fost formulată în contextul secretizării bugetului Regiei Autonome „Monitorul Oficial” şi nu a primit un răspuns corespunzător. Refuzul de a comunica în întregime informaţiile solicitate a fost atacat de APADOR-CH în instanţă, acţiunea având termen de soluţionare în ianuarie 2007.

Un alt caz a fost generat de o cerere adresată Ministerului Afacerilor Externe prin care s-a solicitat comunicarea numărului total al consilierilor ministrului afacerilor externe şi al persoanelor care „deţin statutul de consilier al ministrului afacerilor externe”, precum şi numele, cetăţenia, pregătirea profesională, data numirii şi, după caz, data eliberării din funcţie pentru fiecare consilier al ministrului, totalul sumelor plătite precum şi titlul acestora pentru fiecare consilier al ministrului şi dacă aceste sume au fost plătite din bugetul Ministerului Afacerilor Externe sau din alte surse publice, cu indicarea lor. În răspunsul primit s-a menţionat lista unor consilieri, care totuşi nu cuprindea toate persoanele cunoscute ca îndeplinind această funcţie (de exemplu, domnul Wolfgang Dix, consilier străin numit prin Hotărârea Guvernului nr.505/2005). De asemenea, nu se indicau sumele plătite de la bugetul statului cu titlul de salariu, existând doar trimiteri la legislaţia în baza căreia s-au stabilit salariile consilierilor. APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva răspunsul incomplet primit, cauza urmând să se judece, în ianuarie 2007, de Tribunalul Bucureşti.

În 2006, APADOR-CH a iniţiat proceduri de executare (plângeri în contencios administrativ) împotriva Primăriei Municipilui Bucureşti, primarului general Adriean Videanu, a Guvernului României-Secretariatul General al Guvernului, a fostului secretar general Mihai Alexandru Voicu şi a actualului secretar general Radu Stroe.Toate aceste proceduri au avut la bază neexecutarea a două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligau Primăria Municipiului Bucureşti, respetiv Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului, să comunice informaţii de interes public (cazurile au fost descrise în secţiunea anterioară „Cazuri iniţiate în 2005 şi continuate în 2006).

În cazul privind Primăria Municipiului Bucureşti şi primarul general Adriean Videanu, în septembrie 2006 APADOR-CH a solicitat instanţei amendarea primarului general, în calitate de conducător al autorităţii publice, cu o sumă în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere a executării deciziei civile nr.258 din 20 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv începând cu data de 22 februarie şi până la data executării. Pe 13 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti a admis în parte plângerea asociaţiei obligându-l pe Adriean Videanu să plătească amenda solicitată pentru perioada 23 martie 2006-10 octombrie 2006, dar a respins plata de despăgubiri pentru întârzierea nejustificată a executării a unei sentinţe civile. Împotriva acestei sentinţe APADOR-CH a formulat recurs. Plânerea similară îndreptată împotriva Guvernului României-Secretariatul General al Guvernului, a fostului secretar general Mihai Alexandru Voicu Radu şi a actualului secretar general Radu Stroe, urmează a fi judecată de Tribunalul Bucureşti în februarie 2007.

În februarie 2006, APADOR-CH a formulat o plângere penală împotriva procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ilie Botoş, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ (neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile şi după ce conducătorul unităţii a fost amendat de instanţă pentru nerespectarea termenului de executare) şi art. 246 Cod penal (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor). Plângerea are legătură cu neexecutarea integrală a hotărârii irevocabile prin care Ministerul public a fost obligat să comunice asociaţiei informaţii statistice privind supravegherea persoanelor.

În iulie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns asociaţiei că plângerea penală formulată împotriva procurorului general a fost clasată „neconturându-se indicii de comitere a unor fapte prevăzute de legea penală”. Împotriva refuzului vădit ilegal al Parchetului de a pronunţa o soluţie procedurală (de neîncepere sau de începere a urmăririi penale) cu privire la plângerea penală formulată împotriva fostului procuror general al PICCJ, în septembrie 2006 APADOR-CH a atacat soluţia în instanţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmeză să judece respectiva cauză în ianuarie 2007[5]. De asemenea, asociaţia a adresat, în octombrie 2007, o sesizare ministrului justiţiei pentru a lua măsurile necesare pentru ca parchetul, aflat sub autoritatea ministrului justitiţiei (în temeiul art. 132, alin 1 din Constituţie), să înregistreze şi să soluţioneze plângerea penală. O sesizare asemănătoare a fost adresată şi Consiliului Superior al magistraturii. Ministerul Justiţiei a trimis sesizarea Ministerului Public care, în noiembrie 2006, a comunicat asociaţiei că se efectuează acte premergătoare faţă de Ilie Botoş pentru infracţiunile prevăzute de Legea 554/2004 şi art. 246 din Codul penal.

III. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

În cursul anului 2006, APADOR-CH a protestat public împotriva a două demersuri ale autorităţilor române prin care s-au adus atingeri dreptului la liberă exprimare. Într-un prim caz, în februarie 2006, APADOR-CH a protestat împreună cu Agenţia de Monitorizare a presei şi APPLE cu privire la reţinerea şi cercetarea penală a unui ziarist pe motiv că deţinea informaţii clasificate. Comunicatul APADOR-CH a avut următorul cuprins:

„Protest împotriva reţinerii nelegale a ziaristului Marian Gârleanu pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni contra siguranţei statului

APADOR-CH, Agenţia de Monitorizare a Presei şi APPLE protestează împotriva reţinerii nelegale a ziaristului Marian Gârleanu, corespondent din Focşani al cotidianului România Liberă, pentru săvârşirea unei pretinse infracţiuni contra siguranţei statului.

În esenţă, ziaristului i se impută deţinerea neautorizata a unor informaţii militare, despre care ministrul apărării a declarat că “…nu reprezintă însă un pericol pentru armata română, pentru că sunt informaţii din trecut, de acum doi ani şi jumătate, deci nu este o problemă care să pună în pericol armata română …”.

În primul rând, dacă informaţiile militare deţinute de ziarist nu prezintă nici un pericol pentru armată, astfel cum apreciază – în deplină cunoştinţă de cauză chiar ministrul apărării – ele nu pot fi încadrate în categoria informaţiilor clasificate, întrucât, potrivit art. 15 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, numai informaţiile prin a căror divulgare se prejudiciază siguranţa naţională sau apărarea ţării constituie informaţii secrete de stat.

În al doilea rând, odată cu adoptarea Legii nr. 182/2002 obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat revine numai „persoanelor autorizate”, nu şi celorlalte persoane. Art. 16 din această lege prevede expres că numai persoanele autorizate care emit, gestionează sau intră în posesia informaţiilor secrete au obligaţia de a le proteja. Întrucât jurnaliştii, ca şi publicul, nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat. Schimbarea concepţiei privind titularii obligaţiei de a apăra aceste secrete are ca efect şi abrogarea implicită a alineatului 4 al articolului 169 din Codul penal, text care instituia obligaţia oricărei persoane de a proteja secretele de stat.

O astfel de susţinere este cât se poate de logică: odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă – fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei – informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „informaţiile privind siguranţa naţională, odată intrate în spaţiul public, nu mai pot fi interzise, retrase şi nici autorii diseminării informaţiei pedepsiţi …”.

APADOR-CH, Agenţia de Monitorizare a Presei şi APPLE consideră că privarea de libertate a ziaristului Marian Gârleanu este complet nejustificată şi cer autorităţilor competente să renunţe la aplicarea alineatului 4 al articolului 169 din Codul penal, atât în acest caz, cât şi în orice altă situaţie similară.”

Al doilea protest, din iunie 2006, a privit condamnarea actualului preşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului la plata unor daune morale în cuantum exorbitant, pentru un articol publicat în perioada în care era jurnalist. Comunicatul APADOR-CH a avut următorul cuprins:

„APADOR-CH protestează împotriva recentei obligări a ziaristului RALU FILIP la plata de daune morale în cuantum de 90.000 de RON (900.000.000 de lei vechi) pentru publicarea unor afirmaţii şi opinii ce au rezultat din ancheta jurnalistică pe care a efectuat-o într-o chestiune de interes public, privind conduita persoanelor care ocupă importante funcţii publice.

Obligarea jurnalistului la plata unei sume exorbitante este o sancţiune vădit disproporţionată şi are ca efect direct restrângerea până la anulare a libertăţii de exprimare. Oricine ar dori să iniţiteze o dezbatere cu privire la chestiuni de interes public, în special presa, este intimidat şi descurajat prin astfel de măsuri dispuse de instanţă.

Prin stabilirea daunelor morale, instanţa nu trebuie să-l pedepsească pe ziarist, ci numai să acorde despăgubiri care să compenseze în mod adecvat şi proporţional prejudiciul moral suferit. Trebuie să existe garanţii reale, efective în lege şi la nivelul instanţelor împotriva acordării unor despăgubiri disproporţionate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe hotărâri că esenţa societatii democratice este discutarea libera, neinhibata, in spatiul public a oricarei chestiuni de interes public. Iar aplicarea unor sanctiuni disproportionate, chiar in cazul in care ar exista o culpa a ziaristului, constituie o incalcare distincta a Articolului 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat ele au un efect intimidant, inhibant, care anuleaza posibilitatea dezbaterii libere specifice societatii democratice.”

Tot în 2006, APADOR-CH a susţinut şi cazul jurnalistului constănţean Cristian Anton, chemat în judecată de primarul municipiului Constanţa, Radu Mazăre. Acesta din urmă a cerut condamnarea ziaristului la plata de despăgubiri morale în valoare de un miliard cinci sute de milioane de lei vechi, pentru pretinsa atingere adusă reputaţiei sale printr-un articol publicat la data de 24 noiembrie 2005 în ziarul Replica de Constanţa. In articolul respectiv, publicat sub titlul „Tîrnăcop zice că e săpat de grupuri de interese”, Cristian Anton a prezentat informaţiile obţinute în urma discuţiei cu un procuror al Departamentului Naţional Anticorupţie (DNA) privind activitatea DNA la Constanţa. Articolul trecea în revistă dificultăţile cu care se confruntă DNA, cum ar fi lipsa de personal şi presiunile politice şi, în final, prezenta opinia exprimată de procuror cu privire la pretinsele abuzuri săvârşite de DNA la adresa lui Radu Mazăre. Cu privire la acest aspect, ziaristul a consemnat opinia procurorului potrivit cãreia nu s-ar fi săvârşit abuzuri împotriva primarului; din contră, acesta a putut pleca nestingherit din ţară, nefiind luată nicio măsură împotriva sa. Procurorul a amintit că „nu este exclusă posibilitatea” ca o astfel de măsură sã fie luată „în funcţie de rezultatele anchetei”. In cadrul aceluiaşi proces, dl. Mazãre ceruse şi condamnarea la plata de despăgubiri a procurorului F.T. în solidar cu Departamentul Naţional Anticorupţie. APADOR-CH a asigurat reprezentarea ziaristului în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Acestă instanţă a dat dreptate jurnalistului Cristian Anton, respingând ambele cereri ale d-lui Mazãre, printr-o sentinţă pronunţată pe 15 decembrie 2006. Instanţa a constatat că nu a fost contestat faptul cã dl. Mazăre este cercetat de DNA, că afirmaţia referitoare la eventualitatea luării unor măsuri în cursul cercetărilor exprima o pură supoziţie, aceasta depinzând de rezultatul cercetărilor, şi că jurnalistul nu a făcut decât să reia o discuţie purtată cu un procuror referitor la activitatea DNA şi la cazurile importante de care se ocupa acest departament, în limitele libertăţii de exprimare cu privire la un subiect de interes public şi cu privire la o personalitate publică – om politic, care, ca ocupant al unei funcţii reprezentative, trebuie să rămână în atenţia publicului şi a celor care l-au ales. „Dacă nu ar fi aşa exercitarea democraţiei s-ar goli de conţinut”, a considerat instanţa. Până la sfârşitul anului 2006, primarul Radu Mazăre nu exercitase vreo cale de atac în acest caz.

IV. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN EXECUTAREA UNOR PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

1. Cadrul legal

1.1. Regimul executării pedepselor

Adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind regimul executării pedepselor privative de libertate reprezintă cea mai importantă măsură de după 1989 în direcţia alinierii la standardele europene în materie de penitenciare. Noua lege reglementează chestiuni esenţiale precum: prezenţa permanentă, în fiecare penitenciar, a unui judecător delegat cu executarea pedepselor, care exercită un control imparţial, din afara sistemului penitenciar, asupra modului în care sunt tratate persoanele aflate în detenţie; clasificarea deţinuţilor pe categorii de regim de detenţie (de maximă siguranţă, închis, semi-deschis şi deschis) cu definirea clară a condiţiilor pentru fiecare în parte, inclusiv pentru trecerea dintr-un regim într-altul; îmbunătăţirea asistenţei medicale acordate persoanelor private de libertate prin obligarea medicilor şi asistenţilor de a se ocupa numai de acestea, nu şi de cadre; eliminarea sancţiunii disciplinare a regimului restrictiv (sancţiunea cea mai gravă ce se putea aplica pe o durată între trei luni şi un an, în condiţii dure de detenţie); renunţarea la “uniformă”, ţinută nu numai degradantă ci şi, de multe ori, insalubră; renunţarea la obligaţia deţinuţilor de a munci şi, implicit, la sanţionarea disciplinară a acestora în caz de refuz etc.

Deşi legea a intrat în vigoare abia în noiembrie 2006, iar regulamentul de aplicare, trei luni mai târziu, APADOR-CH a putut constata primele efecte benefice chiar din decembrie 2006 (desemnarea judecătorilor delegaţi cu executarea pedepselor, activitate susţinută a comisiilor de clasificare a deţinuţilor). Unele lucruri sunt încă imprecise (de pildă, rolul concret al judecătorului delegat, accesul deţinuţilor la acesta, puterea deciziilor sale) iar APADOR-CH va urmări cu atenţie dacă şi cum vor fi clarificate. Este însă evident că, pe lângă aceste modificări substanţiale ale cadrului legal este absolut necesar să se continue eforturile pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale de detenţie (cazare, hrană, activităţi socio-educative, pregătirea pentru reinserţia în societate după liberare).

1.2. Cadrul legal al asistenţei medicale în locurile de detenţie

Date fiind numeroasele plângeri ale deţinuţilor cu privire la cantitatea şi calitatea medicamentelor administrate în sistemul penitenciar, precum şi la lipsa tratamentului medical adecvat, APADOR-CH a cerut constant ANP, în cursul anului 2006 ca medicii de penitenciar să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Personalul de penitenciar ar trebui să poată solicita asistenţa medicilor de penitenciar numai în situaţii de urgenţă. Si în cursul anului 2006 din statisticile cu cheltuielile pe medicamente, a rezultat că angajaţi ANP consumă o parte consistenţă a resurselor Casei OPSNAJ, deşi numărul angajaţilor din sistemul ANP este mult inferior celui al deţinuţilor.

Prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii s-a înfiinţat Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prevăzându-se, în perspectivă, „reorganizarea” Casei de asigurări de sănătate speciale pentru armată, poliţie, penitenciare, servicii secrete şi magistraţi (Casa OPSNAJ) şi administrarea fondului unic exclusiv de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele judeţene. APADOR-CH a solicitat, de altfel, în repetate rânduri desfiinţare Casei OPSNAJ şi transferarea tuturor beneficiarilor la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate.

In septembrie 2006, APADOR-CH şi-a exprimat punctul de vedere asupra Proiectului de Ordin propus de Ministerul Justiţiei pentru reglementarea asistenţei medicale în sistemul penitenciar remarcând că este binevenit pentru că reglementează, în mare parte, o serie de aspecte criticate de APADOR-CH de-a lungul anilor. Se evidenţiază în mod deosebit obligaţia personalului medical de a se ocupa exclusiv de persoanele private de libertate, aducerea celor care intră în refuz de hrană în infirmerii şi introducerea prezervativelor în vederea prevenirii infectării cu HIV.

Cu toate acestea, proiectul conţinea şi unele prevederi insuficiente sau neclar formulate, pe care APADOR-CH le-a sesizat şi transmis autorului propunerii în 27 septembrie 2006. Acestea priveau, în principal, dispoziţiile care reglementau fişa medicală a persoanelor deţinute, expertiza medico-legală (autopsia) în caz de deces în penitenciar, dreptul de acces la dosarul medical pentru rudele persoanei decedate, avocatul lor sau organizaţiile neguvernamentale activând în domeniul drepturilor omului. Asociaţia a solicitat, de asemenea, eliminarea din proiect a dispoziţiilor care priveau pe deţinuţii care şi-ar crea în mod voit starea de boală – fapt apreciat exclusiv de medicul de penitenciar – şi care ar trebui să suporte costurile actelor medicale.

Ulterior, Ministerul Justiţiei a operat doar anumite modificări, în sensul celor semnalate de Asociaţie. Sugestiile APADOR-CH privind consemnarea în fişa medicală a declaraţiilor persoanei aflate în detenţie precum şi cele privind renunţarea la dispoziţiile care reglementează boala autoprovocată rămăseseră fără ecou, astfel încât Asociaţia a revenit pe lângă Ministerul Justiţiei cu un memoriu suplimentar, la 1 noiembrie 2006. Până la finanlul anului 2006 ordinul nu a fost însă adoptat.

1.3. Problema asistenţei religioase în penitenciare

În România, asistenţa religioasă în penitenciare era reglementată până de curând de un protocol încheiat între Ministerul Justiţiei şi Biserica Ortodoxă Română în 1993, revizuit în 1997 Pe baza protocolului încheiat de cele două instituţii, în fiecare penitenciar exista un Birou de asistenţă religioasă condus de un preot capelan, care era şi consilierul pe probleme spirituale al directorului de penitenciar, având diverse competenţe care nu au legătură cu serviciul religios, între care şi cea de a întocmi şi actualiza permanent evidenţa privind confesiunea deţinuţilor, de a face parte din comisia de liberare condiţionată sau de a da aviz la numirea responsabililor de cameră. De altfel, practica asistenţei religioase în penitenciare a fost în mod repetat criticată ca fiind monopol al Bisericii Ortodoxe Române, de natură să îngrădească libertatea religioasă a deţinuţilor de alte confesiuni decât cea ortodoxă (a se vedea raportul anual APADOR-CH pe 2005).

In urma deciziei Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) nr. 202 din 2 august 2005, cu privire la caracterul discriminatoriu al actelor normative şi regulamentului de ordine interioară care guvernau asistenţa religioasă în penitenciare (decizie adoptată în urma unei sesizări venite din partea APADOR-CH), asociaţiea a solicitat Ministerului Justiţiei să emită un ordin prin care să denunţe protocolul existent cu Biserica Ortodoxă Română, înlocuindu-l cu un regulament privind asistenţa religioasă în penitenciare care să excludă orice tratament discriminatoriu. APADOR-CH a elaborat şi o propunere de act normativ, în acest sens (un proiect de ordin al ministrului Justiţiei). În esenţă, propunerea viza denunţarea de către minister a protocolului şi o reglementare a asistenţei religioase în penitenciare fundamentată pe tratamentul echitabil al tuturor confesiunilor religioase, indiferent că este vorba de cea majoritară sau de confesiuni minoritare.

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 610 din 17 februarie 2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 326 din 11 aprilie 2006, s-a adoptat noul Regulament privind asistenţa religioasă în locurile de detenţie. In dispoziţiile noului regulament se regăsesc, în general, propunerile APADOR-CH. Astfel, persoanele deţinute beneficiază de asistenţă religioasă la cerere. Nimeni nu poate fi obligat să îşi declare confesiunea religioasă la intrarea în penitenciar şi nici pe parcursul executării pedepsei privative de libertate. Accesul în penitenciar al preoţilor sau slujitorilor oricărui cult şi/sau al reprezentanţilor asociaţiilor religioase, pentru activităţi care ţin de asistenţa religioasă, este permis chiar dacă nu există cereri exprese din partea persoanelor deţinute.

Totuşi, ordinul nr. 610/17.02.2006 nu a denunţat protocolul între Ministerul Justiţiei şi Biserica Ortodoxă Română, astfel că structura existentă în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cuprinzând birourile de asistenţă religioasă, a rămas în vigoare. Este adevărat însă că, în virtutea noii legi a executării pedepselor, nr. 275/2006, şi a noului regulament privind asistenţa religioasă preoţii capelani au pierdut din atribuţiile care nu aveau nici un fel de legătură cu activitatea religioasă şi nu mai pot interveni în legătură cu activitatea în locurile de detenţie a altor culte.

Cu toate acestea, APADOR-CH a fost sesizată, în cursul anului 2006, de către Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova în legătură cu mai multe cazuri (Penitenciarele Tulcea şi Gherla) în care reprezentanţii cultului respectiv au avut dificultăţi în a primi aprobarea pentru accesul în locurile de detenţie. APADOR-CH a acordat asistenţă ORMI, care a obţinut, în cele din urmă, accesul în respectivele locuri de detenţie, potrivit Regulamentului privind asistenţa religioasă.

2. Condiţii de detenţie în sistemul penitenciar din România

În 2006, APADOR-CH a efectuat cinci vizite în penitenciare după cum urmează: penitenciarele Mărgineni (29 martie), Slobozia (29 iunie), Aiud (12 decembrie), Gherla (13 decembrie) şi Baia Mare (14 decembrie). În plus, reprezentanţii asociaţiei s-au deplasat la Slobozia pentru a discuta cu Cristian-Marius Macaşoi al cărui caz este prezentat separat.

2.1. Supra-aglomerarea şi condiţiile improprii ale spaţiilor de detenţie

Potrivit criteriului aplicat în sistemul penitenciar românesc (6 m3 aer/deţinut), supra-aglomerarea şi-a continuat tendinţa lentă de scădere. Dar dacă raportarea se face conform recomandărilor Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei – CPT (4 m2 şi 8 m3 de aer pentru fiecare deţinut) problema suprapopulării penitenciarelor continuă să fie gravă. Cu alte cuvinte, România este încă departe de standardele europene în materie.

Astfel, la Mărgineni şi Slobozia, efectivele de persoane deţinute depăşeau cu aproximativ 200 sau 300 capacitatea de deţinere a unităţilor, socotită potrivit standardului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Dacă se iau în considerare recomandările CPT, atunci, şi la Slobozia şi la Mărgineni, se înregistrează o suprapopulare de ordinul a 230%. Situaţia este mai puţin gravă la Aiud sau la Baia Mare, iar Penitenciarul Gherla este singurul, dintre cele vizitate, în care, teoretic, pa baza datelor comunicate, nu se poate vorbi de suprapopulare. Totuşi, în toate penitenciarele vizitate, inclusiv la Gherla, menţinerea în interiorul camerelor de detenţie a unui număr de zeci sau chiar sute de paturi metalice supraetajate neutilizate, face ca, în realitate, spaţiul disponibil pentru deţinuţi să fie mult mai mic. Asociaţia a recomandat demontarea şi scoaterea din camere a paturilor nefolosite care exced capacităţii de cazare a unităţii.

După cum a semnalat în repetate rânduri anterior, asociaţia a continuat şi în 2006 să atragă atenţia asupra faptului că supraaglomerarea are efecte negative asupra tuturor părţilor direct sau indirect implicate. Datorită faptului că sunt prea mulţi deţinuţi şi prea puţine cadre, majoritatea deţinuţilor stau în camere 23 de ore din 24, fără nici o activitate utilă. Găsirea de locuri de muncă pentru atâţia deţinuţi este foarte dificilă. Cam o treime din cei apţi de muncă au de lucru, dar în general este vorba de munci sezoniere. Numărul mare de deţinuţi din fiecare cameră întreţine o atmosferă tensionată care, de multe ori, degenerează în conflicte între ei. Asistenţa medicală este complet nesatisfăcătoare. Doi-trei medici generalişti nu pot face faţă sutelor de deţinuţi (consultarea unui deţinut durează maximum 5-6 minute, evident insuficiente), cu atât mai mult cu cât doctorii respectivi sunt şi medici de familie pentru cadre şi familiile lor, cărora le sunt rezervate cam o oră pe zi din programul de 7 ore. Camerele de detenţie (cele modernizate) sunt, în general dotate cu câte un grup sanitar format din duş, chiuvetă şi WC. În condiţii de supraaglomerare (20, 30 sau chiar 40 de deţinuţi pe cameră) este, practic, imposibil de menţinut igiena personală la standarde acceptabile. Se mai adaugă şi starea de umilinţă datorată absenţei unei protecţii minime a intimităţii. In plus, hrana deţinuţilor este proastă şi cantitativ şi calitativ. Iar cu cât sunt mai mulţi deţinuţi, cu atât sunt mai greu de hrănit în mod acceptabil.

În opinia APADOR-CH, problema supraaglomerării poate fi rezolvată numai dacă se modifică substanţial legea penală, una din cele mai severe din Europa, în principal sub aspectul alternativelor la încarcerare; s-ar schimba mentalitatea întregului sistem judiciar cu privire la natura sancţiunilor în cazul unor fapte ce prezintă pericol social redus (în momentul de faţă, cam jumătate din numărul total de deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt, valoarea pagubelor fiind de multe ori foarte mică); s-ar mări semnificativ bugetul ANP şi ar creşte gradul de autonomie al administraţiei fiecărui loc de deţinere.

In privinţa condiţiilor materiale pe care le oferă spaţiile de detenţie acestea sunt de cele mai multe ori critice. De exemplu, la Aiud, în camera 329, de mici dimensiuni, erau cazaţi cinci minori în trei paturi supraetajate. Grupul sanitar nu era izolat, WC-ul nu funcţiona, camera era foarte murdară, saltele şi păturile erau rupte şi murdare, nu exista lenjerie de pat. Minorii au dreptul la duş o singură dată pe săptămână, timp de 5 minute. Dezinteresul funcţionarilor penitenciarului Aiud faţă de deţinuţii minori cazaţi aici este însă ilustrat în modul cel mai clar prin lipsa geamurilor la ferestrele camerei de detenţie. Astfel, camera 329 (ca şi 340, de altfel) nu avea geamuri la fereastră, în condiţiile în care afară se înregistrau temperaturi negative iar copiii erau îmbrăcaţi în haine subţiri şi uzate. La camera 340 deţinuţii majori din această cameră era lipită o folie de plastic care evident, nu putea asigura izolarea termică necesară.

2.2. Starea de sănătate a persoanelor deţinute şi asistenţa medicală

Mulţi deţinuţi din penitenciarele vizitate de asociaţie în 2006 s-au plâns că nu sunt scoşi la cabinet, respectiv că nu li se acordă atenţie din partea medicilor şi nu li se dau medicamente.

Dacă la Penitenciarele Mărgineni şi Gherla, patru medici asigurau asistenţa medicală pentru aproape 1200 de persoane deţinute, în primul caz şi aproape 1400 în cel de-al doilea (la Gherla, din cei cinci medici, numai patru acordau asistenţă deţinuţilor), iar la Slobozia doi medici se ocupau de cei aproximativ 600 de deţinuţi, la Aiud şi Baia Mare situaţia era şi mai critică: din cei doi medici angajaţi la Penitenciarul Baia Mare, unul era în concediu medical de o lungă perioadă de timp şi pe o durată neprecizată, astfel că, în realitate, un singur medic se ocupa de cei aproximativ 600 de deţinuţi. La Aiud, doi medici se ocupau de cei 950 de deţinuţi. Mai mult, la Slobozia, la momentul vizitei, nici unul dintre cei doi medici generalişti nu era prezent la cabinetului medical, deşi potrivit programului afişat unul dintre ei ar fi trebuit să fie de serviciu.

Doctorii din penitenciarele vizitate în 2006 erau şi „medici de familie” pentru cadre şi alţi beneficiari ai Casei OPSNAJ (uneori – la Gherla, de exemplu – medicul-şef având competenţă exclusivă asupra cadrelor), în condiţiile în care şi aşa personalul medical este insuficient. Această problemă ar trebui să fie rezolvată prin adoptarea ordinului privind asistenţa medicală în penitenciare. In prezent, s-a menţionat existenţa unui ordin al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din ianuarie 2006 care prevede obligaţia personalului medical din penitenciar de a se ocupa cu precădere de deţinuţi. Or, o asemenea dispoziţie nu introduce un criteriu clar pentru împărţirea activităţii medicului de penitenciar între deţinuţi şi cadre.

Confruntată cu problema insuficienţei asistenţei medicale, administraţia penitenciarului Baia Mare, de pildă, a găsit soluţia detaşării unuia din medicii de la Gherla. Totuşi, în condiţiile în care personalul medical este, oricum, insuficient, în întreaga reţea de penitenciare, soluţia detaşărilor nu poate rezolva problema, fiind necesară suplimentarea posturilor de medici şi asistenţi.

Si în cursul anului 2006, multe penitenciare s-au confruntat cu refuzul farmaciilor de a le mai livra medicamente din cauza întârzierilor mari la plată. Aceasta a făcut ca deţinuţii, în primul rând cei săraci sau necăutaţi, să fie privaţi de medicamente.

La Penitenciarul Aiud, potrivit spuselor medicului-şef, din cauza nealocării resurselor financiare necesare de către Casa OPSNAJ în primele 6 luni ale anului 2006 majoritatea deţinuţilor au rămas fără tratament pentru lungi perioade de timp, care s-au întins până la câteva săptămâni. Efectele negative ale întreruperilor de tratament s-au resimţit mai ales în cazul bolnavilor epileptici şi a celor cu boli cardio-vasculare (peste 100 de bolnavi în evidenţă). De altfel, cele mai frecvente boli cronice în Penitenciarul Aiud sunt bolile cardio-vasculare şi tulburările psihice.

La Gherla, potrivit responsabililor cabinetului medical, din cauza nealocării resurselor financiare necesare de către Casa OPSNAJ, deţinuţii rămân frecvent fără tratament. Fondurile alocate se termină, de regulă, înainte de data de 10 a fiecărei luni şi sunt consumate, în cea mai mare parte, de Spitalul Militar Cluj. Penitenciarul Gherla are contract cu o singură farmacie furnizoare.

La Aiud, potrivit responsabililor punctului farmaceutic, numai 70% din medicamentele disponibile sunt distribuite deţinuţilor, iar restul, cadrelor, care apelează la punctul farmaceutic în special pentru medicamentele necompensate. Punctul farmaceutic de la Gherla dispune de medicamentele necesare asigurării urgenţelor atât pentru deţinuţi cât şi pentru cadre. 82% din medicamentele disponibile sunt distribuite deţinuţilor, iar restul, cadrelor. Din datele oferite de serviciul financiar, în 2006 cheltuielile pe medicamentele pentru deţinuţi s-au ridicat la 76.430 RON iar cele pentru cadre, la 16.430 RON, ceea ce înseamnă că aproape 18% din totalul cheltuielilor pentru medicamente au fost destinate acoperirii nevoilor cadrelor.

Asociaţia a considerat inacceptabil ca până la o treime din medicamentele disponibile în punctul farmaceutic, şi aşa deficitar, să ajungă la cadre, care au posibilitatea să îşi acopere necesarul de medicamente din orice farmacie, în vreme de deţinuţii depind exclusiv de penitenciar. In consecinţă, asociaţia a solicitat ca punctul farmaceutic să distribuie medicamentele achiziţionate din bugetul penitenciarului numai persoanelor aflate în detenţie, eventual cu excepţia situaţiilor de urgenţă, în care se pot acorda şi cadrelor.

Mai mult decât atât, la Slobozia, statistica prezentată de conducerea penitenciarului arată că pe semestrul I din 2006 cheltuielile pe medicamentele pentru cadre depăşeau cu 13 % pe cele cu medicamentele destinate deţinuţilor (21.235 RON pentru cadre faţă de 18.722 RON cheltuiţi pentru deţinuţi). Disproporţia este cu atât mai greu de acceptat cu cât numărul cadrelor este mult mai mic decât cel al persoanelor deţinute

O problemă aproape generală a asistenţei medicale în penitenciare este catalogarea unor deţinuţi ca „simulanţi”, cu consecinţa ignorării lor de către medici şi asistenţi, indiferent de simptomele reclamate. APADOR-CH nu neagă că există deţinuţi care simulează diverse boli pentru a fi transferaţi la infirmerii sau la spitale, unde condiţiile sunt mai bune. Există însă riscul ca şi „simulanţii” să se îmbolnăvească în mod real. Prin urmare asociaţia a cerut constant renunţarea la aceste etichete (există cazuri în care chiar scrie „simulant” pe fişa medicală) şi consultarea conştiincioasă a fiecărui deţinut care se prezintă la cabinet.

O altă problemă general valabilă este lipsa de implicare reală a cadrelor medicale în supravegherea şi remedierea carenţelor privind condiţiile igienico-sanitare din locurile de deţinere, precum şi calitatea hranei servite deţinuţilor. Cazarmamentul (saltele, pături, cearceafuri etc.) este aproape totdeauna neigienic, dat fiind vechimea extrem de mare, de exemplu a saltelelor (a se vedea Baia Mare) sau lipsa maşinilor de spălat (Aiud). Niciun cadru medical nu pare preocupat de precaritatea instalaţiilor sanitare (la Baia Mare există o singură sală de baie cu 15 de duşuri pentru cei peste 500 de deţinuţi) sau de furnizarea apei calde, după un orar complet nesatisfăcător.

De altfel, la Baia Mare, cele mai frecvente boli sunt tulburările psihice, gastritele şi dermatitele – toate, boli legate de condiţiile materiale (de supraaglomerare, igienă şi hrană), deosebit de precare. La Aiud, dintre bolile acute, cele mai frecvente cazuri în evidenţă erau de scabie (2-3 cazuri săptămânal) din cauza cazarmamentului vechi şi a condiţiilor extrem de proaste de igienă, recunoscute chiar de către personalul medical.

O problemă ar fi şi că asistenţa medicală stomatologică nu cuprinde lucrările dentare, acestea fiind imposibil de realizat în penitenciar întrucât nu există un contract specific cu Casa OPSNAJ.

Asociaţia a remarcat anumite progrese în privinţa respectării dreptului deţinuţilor de a obţine fotocopii de pe propriile fişe medicale ca şi în privinţa neîncătuşării acestora în situaţia în care era necesară transferarea lor la spitale. O altă măsură notabilă este distribuirea de prezervative pentru deţinuţi şi pe durata detenţiei (nu numai la liberare, cum încă se proceda la începutul anului 2005). Această practică nu reprezintă însă o constantă, deocamdată.

Infirmeriile din penitenciarele vizitate de asociaţie prezentau deseori condiţii improprii pentru un tratament medical eficient – fie era frig (căldură după program de câteva ore), ca la Gherla, fie persista un grad ridicat de umiditate şi nu era aerisit.

La Baia Mare, mai mulţi deţinuţi s-au plâns că nu au doctor în permanenţă şi indiferent ce afecţiuni ar acuza primesc invariabil paracetamol. Unul dintre ei, bolnav de ulcer şi gastrită a susţinut că nu a primit tratament în luna august. Un altul , a reclamat că nu a primit niciun tratament pentru afecţiunea sa la nivelul urechii, deşi s-a plâns de mai multe ori de senzaţii supărătoare de zgomot în ureche. Medicul penitenciarului le-a precizat reprezentatelor asociaţiei că acest deţinut are nevoie de o proteză auditivă însă, până la data vizitei asociaţiei, nu fusese iniţiat nici un demers.

La Penitenciarul Slobozia, reprezentantele asociaţiei au consultat fişa medicală a unui deţinut care se plânsese că nu i se fac examenele medicale de specialitate, deşi acuză probleme cu inima şi plămânii. Intr-adevăr, în dosar nu apăreau rezultatele niciunui examen cardiologic, deşi erau consemnate simptome de aritmie cardiacă.

2.3. Activitatea socio-educativă

APADOR-CH a constatat unele îmbunătăţiri ale activităţilor desfăşurate în acest domeniu foarte important pentru resocializarea post-liberare dar şi pentru moraluldeţinuţilor, cu impact direct asupra relaţiilor dintre ei şi personalul de penitenciar. Procesul de învăţământ până la clasa a VIII-a cuprindea un număr relativ însemnat de persoane (deşi spaţiile destinate şcolii nu aveau întotdeauna condiţiile minimale pentru a permite să se ţină cursurile – la Baia Mare erau ne încălzite, de exemplu, în luna decembrie). Pregătirea profesională în meserii ca zidari, tâmplari, bucătari, frizeri, legumicultori sau operator PC implica, din păcate, un număr destul de redus de persoane.

Insuficienţele semnalate anterior de APADOR-CH au persistat şi în 2006. De pildă, numărul mic de deţinuţi antrenaţi în aceste activităţi şi durata redusă a programelor. Programele, indiferent dacă sunt venite de la ANP sau sunt iniţiative locale, se adresează unui număr restrâns de deţinuţi (8-15 maxim), durează de regulă 3 luni dar se desfăşoară, tot de regulă, o singură dată pe săptămână, timp de o oră, maxim. Pe de altă parte, faţă de interesul scăzut al deţinuţilor pentru aceste programe , APADOR-CH a propus în mod repetat consultarea deţinuţilor, eventual prin chestionare sau prin sondaj, cu privire la conţinut.

Persoanele deţinute care nu sunt scoase la muncă sunt, în general, lipsite de orice activitate timp de 23 de ore pe zi. Plimbarea, teoretic zilnică, durează între 30 şi 60 de minute, cu excepţia secţiilor de minori, pentru care timpul alocat exerciţiului fizic este mai mare, restul timpului deţinuţii petrecându-şi-l în camere.

Este de remarcat că, deşi clasificarea pe regimuri de detenţie (potrivit noii legi a executării pedepselor nr. 275/2006) era în curs, la Gherla 599 deţinuţi fuseseră deja prezentaţi în faţa comisiei de individualizare a regimului de executare a pedepsei. Dintre aceştia, 71 fuseseră încadraţi la regim deschis, 305, la regim semi-deschis, 197 în regim închis şi 26 în regim de maximă siguranţă. Repartizarea pe secţii, potrivit regimului în care sunt încadraţi, era în curs de realizare. Astfel, deţinuţii în regim semi-deschis fuseseră deja cazaţi în pavilionul 3, unde puteau circula liber în afara camerelor de detenţie dar numai în interiorul pavilionului.

In alte penitenciare (Aiud, de exemplu), chiar dacă avusese loc încadrarea pe regimuri de detenţie a unui număr de deţinuţi operaţiunea era deocamdată doar scriptică, nerealizându-se practic cazarea în regim deshis sau semi-deschis.

Penitenciarele lucrează uneori cu parteneri din afara sistemului, puţini, din păcate (culte religioase, organizaţii neguvernamentale locale) care, la rândul lor desfăşoară activităţi cu deţinuţii, dar tot cu puţini participanţi şi pe durată de timp limitată. De exemplu, la Slobozia, la momentul vizitei, în penitenciar aveau loc activităţi cultural-educative religioase pe platoul din curtea centrală, dată fiind ocazia „Zilei penitenciarelor”. Erau prezenţi şi reprezentanţi ai Bisericii Penticostale Betesda care au declarat că au activitate în penitenciar aproape în fiecare săptămână, pe baza unui protocol încheiat cu administraţia penitenciarului. Alte culte şi asociaţii religioase care desfăşoară constant programe în Penitenciarul Slobozia sunt Biserica Creştină Evanghelică, Biserica Romano-Catolică şi Asociaţia religioasă Matei Basarab.

Activitatea în penitenciare, în cadrul unor programe cu deţinuţii, a serviciilor judeţene de probaţiune este aproape inexistentă, personalul acestor servicii fiind insuficient şi lipsit de motivaţie. Scopul cvasigeneral al vizitelor în penitenciare ale consilierilor de probaţiune pare să fie participarea la comisiile de individualizare a regimului de executare a pedepselor.

Bibliotecile din penitenciare au rămas prost dotate, cu cărţi vechi sau care nu prezintă niciun interes pentru deţinuţi. Penitenciarele improvizează, cu colaborarea deţinuţilor, „reviste” multiplicate într-un număr foarte mic de exemplare. Mai există şi posturi de radio cu circuit închis, care emit, de regulă, o dată pe săptămână circa două ore.

Numărul angajaţilor de specialitate este mult prea mic, numărul de posturi ocupate – 6 cadrela Penitenciarele Baia Mare si Aiud, 7 la Slobozia, 10 la Mărgineni şi 15 la Gherla -fiind în general semnificativ inferior numărului de posturi existente. Intre aceştia, se numără şi preotul ortodox, care nu poate răspunde decât nevoilor deţinuţilor de această confesiune. In plus, asociaţia a remarcat în cursul anului 2006 că psihologii erau, în general, ocupaţi cu rapoartele de evaluare a deţinuţilor necesare încadrării acestora în regimuri de executare a pedepsei. Rar, psihologii din penitenciar desfăşoară programe „pe secţie” (acest lucru se întâmpla la Mărgineni).

Cu excepţia jocurilor sportive, toate programele socio-educative se desfăşoară în clubul deţinuţilor, în majoritate dimineaţa. APADOR-CH a sugerat în mod repetat folosirea şi a altor spaţii (de exemplu, clubul cadrelor, chiar dacă acesta este situat în afara spaţiului de detenţie dar tot în incinta penitenciarului; sau chiar camerele de detenţie în care nu există supra-aglomerare).

2.4. Cazuri deosebite

i. Protestele deţinuţilor din 9-11 decembrie 2006

In aproape jumătate din penitenciarele din România s-au înregistrat proteste în prima parte a lunii decembrie 2006. Asociaţia a vizitat trei penitenciare imediat după această perioadă, putând să culeagă informaţii despre motivele acestor proteste, despre cum au decurs ele şi care a fost reacţia autorităţilor.

Cazul cel mai îngrijorător a fost cel al Penitenciarului Aiud. Deşi Penitenciarul Aiud nu a figurat public în rândul penitenciarelor unde s-au înregistrat proteste în perioada 9-11 decembrie 2006, în realitate, deţinuţii au manifestat şi aici. Potrivit cadrelor din conducerea penitenciarului, în seara zilei de sâmbătă, 9 decembrie 2006, 36 de persoane deţinute, din 2 camere s-au manifestat zgomotos, „au strigat şi au bătut în uşi” şi au spart geamurile de la camere, reuşind să strice şi sistemele de închidere ale acestora. Potrivit aceloraşi cadre, s-a intervenit cu grupa specială de intervenţie pentru imobilizarea şi scoaterea deţinuţilor din camere şi mutarea pe alte secţii, în camere mici. Cadrele au precizat că se are în vedere deschiderea unei anchete disciplinare, deşi la data vizitei, procedura nu fusese încă declanşată.

Duminică, 10 decembrie, protestele au continuat, 160 de deţinuţi refuzând hrana oferită de penitenciar, pentru micul-dejun. 95 de persoane au făcut acelaşi lucru în ziua următoare, luni, 11 decembrie. Persoanele care şi-au manifestat intenţia de a intra în refuz de hrană au fost audiate de judecătorul delegat, tot în cursul zilei de luni. La data vizitei, marţi 12 decembrie, niciun deţinut nu mai refuzase hrana.

In ce priveşte motivul protestelor deţinuţilor, cadrele din conducerea penitenciarului s-au referit la zvonurile care ar fi existat cu privire la pregătirea unei legi de graţiere, care ar fi trebuit să fie adoptată imediat după intrarea în vigoare a noii legi a executării pedepselor. Ca principal factor de instigare, cadrele au indicat presa şi mediatizarea excesivă a protestelor din alte penitenciare, ceea ce ar fi generat un fenomen de solidarizare între deţinuţi. Totuşi, cadrele au recunoscut că şi condiţiile de detenţie au constituit o motivaţie pentru recentele proteste. Mai mult, persoanele audiate de judecătorul delagat cu ocazia protestelor, au acuzat, în principal, condiţiile de detenţie, lipsa asistenţei medicale şi lipsa activităţilor.

Potrivit deţinuţilor cazaţi pe secţia a IV-a cu care reprezentantele asociaţiei au stat de vorbă în timpul vizitei, grupa de intervenţie ar fi reprimat violent protestele celor de pe secţia a V-a.

Asociaţia a solicitat ANP extinderea anchetei disciplinare şi la agenţii care au participat la operaţiunile desfăşurate cu ocazia protestelor din 9-11 decembrie 2006, respectiv sesizarea organului de urmărite penală cu privire la natura, durata şi consecinţele intervenţiei.

Si la Gherla s-au înregistrat proteste în perioada 9-11 decembrie 2006.

Potrivit conducerii penitenciarului, sâmbătă, 9 decembrie 2006, în jurul orelor 18, deţinuţii dintr-o cameră au refuzat să meargă la masă şi s-au manifestat prin strigăte. La scurt timp după, deţinuţii din alte şase camere s-au asociat protestelor. In total, numărul celor care au manifestat s-a ridicat la aproximativ 200 de persoane, implicând arestaţi preventiv din patru camere şi deţinuţi recidivişti din alte trei camere. Protestele au avut un caracter “paşnic”. Directorul, însoţit de trupa de intervenţie şi psiholog, s-a deplasat în camerele de detenţie pentru a-i asculta pe deţinuţii protestatatari. Intervenţia a fost filmată cu o cameră video portabilă.

Nu s-au aplicat sancţiuni, desfăşurarea activităţilor a continuat normal, dar s-a decis întărirea supravegherii şi schimbarea curţii de plimbare. Deţinuţii nu au mai fost lăsaţi în curţile de plimbare folosite în mod obişnuit, ci la una din bazele sportive cu ziduri înalte, unde nu ar fi putut comunica cu cei aflaţi în camere, la ferestre. Protestele au continuat prin refuzul unor deţinuţi de a ieşi la plimbare. De asemenea, jumătate din deţinuţi ar fi refuzat să meargă la duşuri.

Judecătorul delegat i-a ascultat pe cei care şi-au manifestat intenţia de a intra în refuz de hrană. Si cadrele au stat de vorbă cu deţinuţii care s-au plâns de condiţiile de detenţie, şi anume de mizeria din camere, de gândaci, de calitatea proastă a mâncării. In perioada protestelor, un număr de aproximativ 200 de persoane au refuzat hrana oferită de penitenciar, dar, potrivit responsabililor penitenciarului, aceştia şi-au putut recupera porţia de pâine, la cerere, ulterior. Protestele au luat sfârşit luni, 11 decembrie 2006.

ii. Cazul Cristian Marius Macaşoi

Din discuţia avută cu administraţia penitenciarului Slobozia la data de 29 iunie 2006, a rezultat că la data de 24 mai 2006, Cristian Marius Macaşoi trebuia să fie prezentat în faţa instanţei de judecată pentru o cerere de contopire a pedepselor la care acesta fusese condamnat. In dimineaţa zilei respective, deţinutul a fost prezentat la postul de control pentru a se schimba în ţinuta penală.

S-a precizat de către conducerea penitenciarului că această ţinută nu era obligatorie în penitenciar, deţinuţii putând purta propriile haine „civile”, cu excepţia celor care erau scoşi la muncă sau la instanţă sau a celor care nu au haine decente. Prin urmare, ţinuta penală este folosită obligatoriu numai în exteriorul penitenciarului, reprezentând o modalitate de a-i distinge pe deţinuţii condamnaţi de persoanele aflate în arest preventiv. Potrivit lui Macaşoi, în alte ocazii în care a mai fost prezentat la instanţă, i s-a permis să rămână îmbrăcat cu hainele sale, fără a i se impune „zeghea”. Administraţia penitenciarului a precizat că cele susţinute de el erau adevărate, însă diferenţa de tratament decurgea din regimul diferit pe care l-a avut deţinutul – mai întâi fiind dus la instanţă în timpul detenţiei preventive, în timp ce în data de 24 mai 2006 urma să fie prezentat în calitate de persoană condamnată definitiv, pe rol aflându-se cererea sa de contopire a pedepselor.

Refuzul lui Cristian Marius Macaşoi de a îmbrăca „zeghea” a fost cel care a declanşat incidentul din data de 24 mai 2006, soldat cu agresarea sa fizică de către cadrele din penitenciar. Potrivit conducerii penitenciarului, agenţii de pază au acţionat în forţă pentru a-l imobiliza pe Macaşoi şi a-l îmbrăca în ţinuta penală. Chiar admiţând că îmbrăcarea acesteia ar fi fost o măsură considerată necesară, recurgerea la forţă de către agenţii de pază, soldată cu internarea deţinutului la spitalul de urgenţă datorită multiplelor leziuni, a fost în mod evident disproporţionată faţă de scopul urmărit

Din discuţia purtată cu Macaşoi, a reieşit că refuzul său de a îmbrăca “zeghea” se datora aspectului necorespunzător al acesteia, el afirmând că era murdară şi că nu a dorit să o îmbrace datorită unei afecţiuni cutanate de care suferea („mâncărime de piele”). Mai mult, acesta a afirmat că ar fi adus la cunoştinţa cadrelor această problemă, solicitând cel puţin permisiunea de a îmbrăca hainele puse la dispoziţie de penitenciar peste propriile haine (tricou, pantalon). Asociaţia observă că explicaţia refuzului manifestat de Macaşoi pare serioasă şi ar fi trebuit tratată cu înţelegere.

La momentul intervenţiei agenţilor de pază sub conducerea unui inspector şef principal – agenţi mascaţi, deşi conducerea penitenciarului Slobozia a negat că în penitenciar ar exista trupă specială de intervenţie (a se vedea raportul asociaţiei cu privire la vizita în penitenciar, din data de 29 iunie 2006) – Macaşoi rămăsese ultimul din grupul deţinuţilor care fuseseră prezentaţi la postul de control spre a fi conduşi la instanţă – fiind singur în mâinile forţelor de pază. Prin urmare, niciun alt deţinut nefiind de faţă, el nu risca să compromită ordinea în rândul deţinuţilor, prin comportamentul său „recalcitrant” – pretext deseori invocat de către cadre pentru intervenţiile în forţă.

Potrivit lui Macaşoi, unul din cei trei agenţi mascaţi, l-a lovit cu pumnul în faţă, după care a ceilalţi agenţi l-au lovit cu bocancii şi bastoanele de cauciuc . Violenţa agresiunii este evidentă şi din faptul că i-a provocat deţinutului o hemoragie (epistaxis) ale cărei urme i-au rămas pe tricou. Inainte de a părăsi postul de control, Macaşoi a fost obligat să-şi schimbe tricoul cu un altul curat. In ciuda stării sale, a fost transportat la instanţă, încătuşat, în duba penitenciarului, într-un compartiment separat de alţi deţinuţi („cuşetă”) unde, pe drum, i s-a făcut rău. Intrucât acuza dureri şi o stare generală de rău, în cele din urmă a fost dus înapoi la cabinetul medical al penitenciarului, fără a mai fi prezentat la instanţă iar de la cabinet a fost trimis la spitalul de urgenţă din Slobozia.

In urma agresiunii suferite în data de 24 mai 2006, Cristian Marius Macaşoi a fost internat în aceeaşi zi la spitalul judeţean de urgenţă Slobozia, cu diagnosticul de politraumatism: „traumatism cranio-cerebral acut închis, contuzie toraco-abdominală, contuzie şold drept”. El a fost supus examinării unui medic legist în data de 26 mai 2006. Raportul de expertiză medico-legală a fost întocmit de serviciul de medicină legală al spitalului de urgenţă, la data de 27 iunie 2006, şi a fost comunicat Penitenciarului Slobozia. S-au constatat multiple echimoze de dimensiuni semnificative (de exemplu, 10/3 cm pe flancul abdominal drept şi lombar drept şi 6/2 cm subclavicular drept) în regiunea capului, a toracelui, abdomenului şi şoldului drept, precum şi o hemoragie subconjunctivală la ochiul stâng In concluzie, raportul medico-legal a stabilit că leziunile traumatice datând din 24 mai 2006 s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure şi că acestea necesită 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Reprezentantele asociaţiei au constatat însă cu surprindere şi îngrijoarare că la dosarul de penitenciar al deţinutului Macaşoi exista o declaraţie manuscrisă a acestuia datând din 29 mai 2006 prin care refuza, pe proprie răspundere, alte investigaţii medicale. Această declaraţie este extrem de suspectă în condiţiile în care data declaraţiei coincide cu cea la care s-a decis sancţionarea lui Macaşoi cu 10 zile de izolare severă pentru incidentul din 24 mai 2006. Asociaţia a considerat sancţionarea disciplinară deţinutului drept un mijloc de presiune de natură să îl descurajeze în continuarea investigaţiilor medicale, care ar fi putut conduce la reevaluarea consecinţelor agresiunii asupra stării sale de sănătate, în sensul agravării răspunderii agresorilor săi.

O altă consecinţă a incidentului din 24 mai 2006 a fost că în data 6 iunie 2006 deţinutul Macaşoi a fost clasificat ca prezentând un grad sporit de periculozitate, fără ca acest lucru să i se comunice, spre a putea fi contestat. Cu toate că nu i s-a comunicat, acesta şi-a putut da seama de schimbările intervenite în regimul său de detenţie, dat fiind că, potrivit declaraţiilor sale, este încătuşat la scoaterea din cameră şi la vizită şi este scos ultimul, în urma tuturor celorlalţi deţinuţi. Se mai adaugă şi efectuarea a două percheziţii, în decursul a două săptămâni, în camera în care a fost mutat „periculosul” deţinut, cu menţiunea că, la a doua percheziţie, au participat şi „mascaţi” (în mod normal, camerele erau percheziţionate o dată pe lună.).

In ce priveşte cele patru cadre care l-au agresat pe Macaşoi, comisa de disciplină a considerat că aceştia nu au acţionat abuziv, fiind necesar ca ei să recurgă la forţă datorită comportamentului recalcitrant al deţinutului. Rezultatul investigaţiilor comisiei fusese prezentat directorului de penitenciar care, la data vizitei, nu luase nici o decizie în sensul confirmării sau infirmării concluziilor respective.

Potrivit conducerii penitenciarului, a fost sesizat şi parchetul în legătură cu incidentul din 24 mai 2006, pentru reprezentanţii APADOR-CH nefiind clar care a fost obiectul sesizării. Până la data vizitei, la mai bine de o lună de la incident, nu avusese loc nici un act de cercerate penală, în cauză. Macaşoi a declarat că nu a făcut plângere penală. Asociaţia nu este surprinsă de acest fapt, dat fiind valul de represalii la care a fost supus deţinutul, în urma agresiunii sale, de natură să inhibe eventualele sale plângeri.

iii. Cazul Szücs Iosif

APADOR-CH a primit plângeri din partea deţinuţilor de la Gherla privind violenţele la care ar fi fost supuşi de către personalul penitenciarului, îndeosebi de către grupa specială de intervenţie („mascaţii”).

Astfel, Szücs Iosif s-a plâns că a fost bătut crunt la Gherla, în ziua de 9 ianuarie 2005, de trei agenţi mascaţi sub comanda inspectorului Mureşan, din cauză că le-ar fi răspuns nepoliticos după ce aceştia l-au provocat vorbindu-i foarte urât. Cei patru l-au lovit cu pumnii şi picioarele în cap, provocând-i răni grave şi sechele de durată (dureri de cap recurente, slăbirea vederii şi auzului).

In ciuda stării sale grave, deţinutul nu a fost prezentat la medic decât atunci când i s-a făcut foarte rău, în timpul nopţii următoare. Ca urmare a multiplelor leziuni suferite la nivelul capului şi toracelui, acesta a fost, în cele din urmă, internat în Spitalul Penitenciar Dej.

Reprezentantele asociaţiei au stat de vorbă cu Szücs Iosif, pe data de 14 decembrie 2006, la Penitenciarul Baia Mare, unde acesta fusese transferat de curând, la cerere. Din discuţia cu acesta, a reieşit că, în cursul procesului penal deschis ca urmare a plângerii formulate de el împotriva celor trei agenţi şi a inspectorului de la Gherla, ar fi fost supus unor presiuni constate pentru a-şi retrage plângerea sau a renunţa la exercitarea căilor legale de atac. Deţinutul a fost, între altele, ameninţat că ar pierde orice şansă de a primi aviz favorabil de la comisia de propuneri pentru liberare condiţionată dacă va continua să-şi susţină plângerea penală. Aceste presiuni au dat rezultate, în cele din urmă victima renunţând la exercitarea căilor de atac. .

Asociaţia a solicitat ANP comunicarea rezultatelor anchetei disciplinare interne derulate în urma agresării lui Szücs Iosif, în Penitenciarul Gherla, în ianuarie 2005.

***

Cu toate criticile şi observaţiile la adresa sistemului penitenciar, APADOR-CH subliniază din nou foarte buna colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor dar şi cu conducerile şi personalul din fiecare loc de detenţie vizitat. Si în 2006, au existat semnale din partea ANP sau a conducerilor de penitenciare (Baia Mare, de exemplu) că există disponibilitatea de a accepta unele critici sau sugestii ale asociaţiei. Asociaţia are în vedere mai ales acele recomandări care nu presupun modificări legislative, ci doar cheltuieli minime dar care vor avea, cu siguranţă, un impact pozitiv asupra deţinuţilor.

V. POLIŢIA

Anul 2006 a confirmat că deschiderea manifestată de Ministerul Administraţiei şi Internelor faţă de societatea civilă începând din 2005 nu este doar o acţiune de „paradă”. Ministerul Administraţiei şi Internelor a continuat consultările cu reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale din diverse domenii. APADOR-CH şi-a putut concretiza două dintre preocupările sale constante în materia relaţiilor dintre poliţie şi persoane pe de o parte şi monitorizarea activităţilor poliţiei din afara sistemului.

1. Vizitarea aresturilor poliţiei

APADOR-CH a avut posibilitatea de a vizita aresturile poliţiei în perioada 1998-1999. La sfârşitul lui 1999, Ministerul de Interne a modificat protocolul încheiat cu asociaţia, introducând condiţii excesive şi determinând astfel APADOR-CH să renunţe la program. In 2006, asociaţia a primit din nou permisiunea de a intra în aresturile poliţei. Cele 5 locuri de deţinere vizitate au fost la secţiile 6, 7, 9 şi 15 în Bucureşti (arestul secţiei 7 era destinat exclusiv femeilor care, ulterior, au fost mutate la secţia 15) şi arestul IPJ Ialomiţa din Slobozia[6]. In privinţa condiţiilor de detenţie propriu-zise, asociaţia a semnalat, printre altele, următoarele: a) în Bucureşti : amplasarea aresturilor în subsoluri iluminate numai artificial, lipsa fondurilor pentru asigurarea produselor minime necesare deţinuţilor pentru igiena corporală, asistenţă medicală improprie, curţi de plimbare de dimensiuni reduse etc. La secţia 15, asociaţia a constatat că deţinutele dintr-o cameră, în majoritate rome, aveau condiţii mult mai proaste decât celelalte camere (paturi fără aşternuturi, pături degradate, amânări sau refuzuri fără explicaţii ale unor cereri fireşti etc.) Insă, faţă de perioada 1998-1999, trebuie notate o serie de îmbunătăţiri cum ar fi instalarea grupurilor sanitare în fiecare cameră, cresterea cantităţii de alimente primite de deţinuţi şi accesul lor relativ uşor la frigidere, posibilitatea de a primi presă şi cărţi, iar în arestul secţiei 6, dar numai aici, instalarea televizoarelor în camere; b) în Slobozia : pe lângă deficienţele deja semnalate în Bucureşti, arestul IPJ Ialomiţa nu fusese renovat şi, prin urmare, grupul sanitar era în afara camerelor de deţinere, persoanele private de libertate fiind integral dependente de bunul plac al agenţilor de pază pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. APADOR-CH a considerat această situaţie drept umilitoare, cu efectul creşterii gradului de stress inerent privării de libertate. Arestul din Slobozia avea un singur avantaj: era plasat la parter, ceea ce permitea iluminatul natural pe timpul zilei.

Dintre aspectele ce vizează privarea de libertate sub forma arestului preventiv APADOR-CH a constatat că nu se respectă confidenţialitatea discuţiilor – directe sau telefonice – dintre persoanele private de libertate şi apărătorii lor. Confidenţialitatea este o componentă esenţială a dreptului la apărare şi implicit a dreptului la un proces echitabil. Or, ori de câte ori un deţinut aflat în arest preventiv se întâlneşte (sau discută la telefon) cu apărătorul, întotdeauna va fi de faţă şi va auzi, cel puţin poliţistul de la escortă, dacă nu cumva chiar poliţistul anchetator.In opinia APADOR-CH, dreptul la apărare, pe baza egalităţii de „arme”cu acuzarea nu este, încă, perceput ca un drept fundamental al omului. In plus, este încă răspândită ideea că rolul avocatului este de a contribui la aflarea” adevărului”, adică de a-i ajuta pe anchetatori şi nu de a-şi apăra clientul. Cum mentalităţile se schimbă greu şi încet, APADOR-CH cere interzicerea prin regulament a prezenţei oricărui reprezentant al poliţiei la discuţiile – directe sau telefonice – dintre o persoană privată de libertate şi apărătorul său.

Un alt aspect ce trebuie semnalat este încătuşarea automată a tuturor persoanelor în momentul scoaterii din arest, indiferent de scop (nu se încătuşează minorii, femeile gravide şi femeile în vârstă). Imobilizarea cu cătuşe trebuie să fie excepţia şi nu regula, în primul rând la prezentarea în faţa instanţei şi numai la solicitarea expresă a judecătorilor. La fel trebuie procedat şi în situaţia în care deţinuţii sunt scoşi la anchetă sau pentru controale medicală de rutină. Cătuşele nu ar trebui folosite în cazul deţinuţilor bolnavi şi nici în timpul vizitelor cu familiile.

2. Autoritatea Teritorială pentru Ordine Publică (ATOP)

Infiinţată pe baza Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, ATOP acţionează în fiecare judeţ şi în Bucureşti. Fiecare ATOP judeţeană este formată din 6 consilieri judeţeni, şeful IPJ, reprezentantul Corpului Naţional al Poliţiştilor (un fel de sindicat), subprefectul şi 3 reprezentanţi ai comunităţii. (ATOP Bucureşti are consilieri municipali.) ATOP are numeroase atribuţii (elaborarea strategiei anuale a poliţiei, a indicatorilor de performanţă ai poliţiei, stabilirea unor legături directe cu comunităţile locale, primirea unor petiţii şi plângeri cu privire la activitatea poliţiei, facilitarea suplimentării bugetului poliţiei etc.).

În anul 2006, APADOR-CH a iniţiat un proiect al cărui scop principal este de a constata eficienţa acestui instrument de monitorizare a poliţiei (dar şi a altor forţe cu atribuţii în domeniul ordinii publice cum sunt jandarmii, poliţiştii comunitari, poliţiştii rurali etc.). Proiectul a fost finanţat de Ambasada Regala a Tărilor de Jos la Bucureşti prin programul MATRA-KAP.

40 ATOP-uri judeţene (din 41) plus ATOP Bucureşti au furnizat asociaţiei informaţii cu privire la activităţile lor de la înfiinţare până în prezent. Au urmat întâlniri cu 3 ATOP-uri (Brăila, Iaşi şi Bucureşti), participanţii completând un chestionar special pregătit de asociaţie. Primele concluzii au fost următoarele:

1. aproximativ un sfert dintre ATOP-uri funcţionează doar pe hârtie, cam tot un sfert sunt active şi au deja rezultate iar restul desfăşoară activităţi cu eficienţă redusă;

2. principala problemă pare a fi limitarea decizională la nivel de „aviz consultativ”. Cu alte cuvinte, autoritatea teritorială este lipsită de … autoritate în faţa celor pe care este presupusă a-i monitoriza. Dar chiar şi „avizul consultativ” este pus sub semnul întrebării prin simpla prezenţă în ATOP-uri a şefului Inspectoratului judeţean de Poliţie şi a şefului sindicatului poliţiştilor (de regulă, un ofiţer de rang superior). In plus, membrii ATOP-urilor nu au expertiza necesară în materie de poliţie;

3. ATOP-urile nu au personalitate juridică şi deci nu pot fi ordonatori de credite. Prin urmare, nu dispun de una din pârghiile esenţiale ale unui control democratic şi anume bugetul instituţiilor ce răspund de ordinea publică;

4. ATOP-urile se ocupă în foarte mică măsură de eventualele plângeri ale unor persoane sau grupuri de persoane cu privire la acţiunile poliţiştilor sau altor forţe de ordine publică;

5. nu este clar dacă ATOP-urile ar trebui să se ocupe de toate structurile poliţiei (majoritatea celor chestionaţi au exclus poliţia judiciară şi poliţia de frontieră), de jandarmi sau de paza comunală.

O posibilă soluţie pentru eficientizarea activităţii ATOP-urilor este modificarea cadrului legislativ, respectiv a capitolului din Legea nr. 218/2002 privind această autoritate şi, în mod corespunzător, a Horărîrii Guvernului nr.787/2002. Principalele modificări ar trebui să vizeze acordarea personalităţii juridice (buget propriu şi ordonator de credite pentru poliţie), transformarea avizului consultativ în aviz conform, clarificarea categoriilor profesionale cu atribuţii în domeniul ordinii publice care intră îân competenţele ATOP, posibilitatea de a angaja experţi (pe probleme de poliţie, pe redactare de strategii şi indicatori minimi de performanţă, pe probleme juridice), renunţarea la prezenţa reprezentanţilor poliţiei în ATOP, extinderea atrubuţiilor în domeniul cercetării plângerilor cetăţenilor împotriva poliţiştilor.

Până la amendarea cadrului legislativ, o soluţie temporară ar fi popularizarea bunelor practici ale unora dintre ATOP-uri (deplasări în judeţ şi identificarea problemelor comunităţilor locale în raporturile cu autorităţile de ordine publică; găsirea de resurse financiare pentru suplimentarea bugetului poliţiei judeţene, în principal pentru sedii, autoturisme şi aparatură electronică etc.)

Insă lucrul cel mai important pentru viitorul ATOP-urilor este viitoarea lege de descentralizare a poliţiei care, la sfârşitul anului 2006, era încă în faza de elaborare la Ministerul Administraţiei şi Internelor.

3. Alte activităţi ale APADOR-CH cu privire la poliţie

3.1. Caz individual de abuz al unor poliţişti – Ninel Viorel Onţică

Conform relatării lui Ninel Viorel Onţică, pe 29 septembrie a.c., în jurul orei 21.00, un grup de aproximativ 15 poliţişti, unii cu cagule, alţii fără, au oprit autoturismul condus de Ninel Viorel Onţică la intrarea în Bucureşti din direcţia Arad. In maşină se mai aflau trei bărbaţi. Toţi patru, suspectaţi de comiterea unor furturi din apartamente din Arad şi Deva pe 27 şi 28 septembrie, au fost daţi jos din maşină, trîntiţi la pământ şi încătuşaţi, după care au fost duşi la sediul DGPMB Poliţia sector 4, Serviciul de Investigaţii Criminale.

Ninel Viorel Onţică are 32 de ani şi a fost dependent de heroină, fiind internat în mai multe rânduri la spitalul Obregia, în perioada 1997 – 2001. De atunci şi până în prezent, Onţică urmează un tratament cu metadonă şi este posesorul unei „autorizaţii pentru eliberarea de stupefiante” emise de Autoritatea de Sănătate Publică Bucureşti (autorizaţia se emite tocmai pentru a justifica, în faţa organelor de anchetă, deţinerea de astfel de substanţe). Onţică a susţinut că, printre obiectele confiscate la percheziţie şi nereturnate, erau şi 50 de pastile de metadonă. Cu toate că le-a arătat autorizaţia, poliţiştii au refuzat să i le dea înapoi, nepermiţându-i nici să îşi ia doza zilnică necesară. APADOR-CH consideră că prin această măsură abuzivă anchetatorii s-au făcut vinovaţi de tratament inuman.

Aspectul cel mai grav priveşte metodele la care au recurs poliţiştii respectivi pentru a-l face pe Onţică să recunoască participarea la furturi. El a fost lovit în mod repetat la faţă şi la corp şi obligat să stea în genunchi ore în şir, până în jurul orei 2.00 – 2.30 noaptea când poliţiştii au constatat că trebuia dus la spital . La revenirea în sediul poliţiei, Ninel Viorel Onţică a dat prima declaraţie scrisă, în prezenţa avocatului ales, după care a fost dus în arestul secţiei 14 Poliţie. Pe 30 septembrie, în faţa instanţei, a fost nevoie de doi poliţişti care să-l sprijine pentru că nu se putea ţine pe picioare. Judecătoria sectorului 4 a decis că nu se impunea emiterea unui mandat de arestare preventivă şi a dispus punerea sa în libertate. Pe data de 2 octombrie, Onţică a fost examinat la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” şi i s-a eliberat certificatul medico-legal cu numărul A2/6403/2.X.2006, care atestă numeroase echimoze, tumefacţii şi excoriaţii, inclusiv la ambii genunchi. De altfel, semnele mai erau încă vizibile la o lună şi ceva de la reţinere. APADOR-CH consideră că tratamentul aplicat de poliţiştii de la DGPMB – Poliţia sector 4 lui Ninel Viorel Onţică echivalează cu tortura deoarece scopul a fost de a-l face să recunoască faptele.

Ninel Viorel Onţică a înaintat plângeri la parchet şi la poliţie cu privire la rele tratamente pe durata reţinerii.

La rândul său, APADOR-CH a cerut în scris Inspectoratului General al Poliţiei Române să efectueze cercetări cu privire la circumstanţele reţinerii lui Onţică şi a modului în care acesta a fost tratat pe durata privării de libertate. Până la sfârşitul lunii decembrie, IGPR a trimis asociaţiei numai confirmarea de primire a reclamaţiei.

3.2. Folosirea armelor de foc de către poliţişti şi/sau jandarmi

Din cauza înmulţirii cazurilor în care poliţişti şi/sau jandarmi au recurs la armele de foc, rănind sau chiar omorând persoane neînarmate, în octombrie 2006, APADOR-CH a făcut public următorul protest:

“APADOR-CH protestează împotriva folosirii armelor de foc, din ce în ce mai frecvent, de către poliţişti sau jandarmi. Acest lucru demonstrează pe de o parte, lipsa de respect faţă de dreptul fundamental la viaţă, iar pe de alta, o pregătire profesională de slabă calitate. In mai puţin de o lună (septembrie a.c.) s-au semnalat trei astfel de situaţii: la Reghin, în timpul raziei organizate de poliţie într-un cartier de romi, pentru a depista şi reţine două persoane care ar fi ultragiat un poliţist; în Bucureşti, împotriva unui tânăr de 22 de ani, Adrian Cobzan, împuşcat mortal de un poliţist, în timp ce fugea de la locul faptei (ar fi furat dulciuri dintr-un camion); din nou în Bucureşti, dar de data aceasta jandarmii, împotriva unor spectatori, care se manifestau ceva mai agresiv la meciul de fotbal Dinamo-Steaua.

APADOR-CH precizează că potrivit Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art.2 – dreptul la viaţă), uzul de armă de foc de către autorităţile însărcinate cu aplicarea legii se justifică numai în caz de absolută necesitate. Iar jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului arată clar că autorităţile pot recurge la arma de foc numai dacă viaţa sau integritatea corporală a unei persoane este pusă în pericol. Curtea europeană mai stabileşte că, înainte de a folosi armele împotriva unei persoane, autorităţile trebuie să ţină cont de natura faptei comise (împuşcarea mortală a unui hoţ este total nejustificată). CEDO consideră şi că acţiunile poliţieneşti trebuie foarte atent planificate, în aşa fel încât riscul recurgerii la armele de foc să fie redus la minimum.

APADOR-CH cere Ministerului Administraţiei şi Internelor să reglementeze de urgenţă folosirea armelor de foc de către angajaţii săi (poliţie, jandarmerie, poliţie de frontieră) în sensul autorizării acestei măsuri extreme numai dacă viaţa cuiva (poliţist, jandarm sau orice altă persoană) este pusă în pericol real. Recurgerea la arma de foc în orice altă situaţie trebuie să fie interzisă în mod expres.

Asociaţia cere Ministerului Administraţiei şi Internelor şi parchetelor să investigheze cu maximum de seriozitate toate situaţiile în care poliţiştii sau jandarmii folosesc armele din dotare iar eventualele sancţiuni şi/sau trimiteri în judecată să fie făcute publice.”

APADOR-CH nu a fost încunoştinţatădacă autorităţile au efectuat cercetări, dacă s-au dispus sancţiuni şi care au fost acelea. Insă în intervenţiile lor, cel puţin în privinţa indisciplinaţilor de pe stadioane şi din împrejurimi, nu au mai recurs la armele din dotare.

În privinţa suspectului de furt împuşcat mortal, asociaţia a fost contactată de tatăl acestuia, căruia i se acordă asistenţă juridică pentru susţinerea plângerii penale pe care a formulat-o împotriva celor vinovaţi de moartea fiului său. Până la sfărşitul anului 2006, cercetările penale nu fuseseră finalizate.

3.3. Poziţia APADOR-CH cu privire la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor de politică publică din iulie 2006

Propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor avea în vedere creşterea eficienţei „în acţiunile responsabile de asigurarea respectului normelor de convieţuire, morală, ordine publică şi exercitarea libertăţilor cetăţeneşti”. Dincolo de acest enunţ pretenţios, în rezumat, propunerea se referea la sancţionarea celor care produc „zgomote excesive” şi prin aceasta deranjează populaţia.

APADOR-CH a considerat că achiziţionarea şi folosirea sonometrelor de către poliţişti şi/sau jandarmi şi, mai ales, aplicarea cu stricteţe a legislaţiei deja existente ar putea duce la diminuarea poluării sonore. Dar asociaţia s-a opus categoric introducerii măsurii „consemnării” (oprire, reţinere) prin care s-ar adauga la lege încă o formă de privare de libertate, pe lângă „conducere” şi reţinerea poliţienească. In mod evident, sursele de poluare fonică sunt uşor de localizat (o discotecă, un restaurant, o petrecere zgomotoasă, un apartament de unde se aude muzica foarte tare etc.) şi, prin urmare, nu se justifica aducerea persoanelor la sediul poliţiei „pentru identificare”. De asemenea, eventualele procese verbale de sancţionare cu amendă contravenţională trebuia redactate la locul faptei şi nu la sediul poliţiei.

Pentru APADOR-CH este clar că prin măsura „consemnării” , MAI încerca să recupereze ce a pierdut prin limitările impuse „conducerii” la sediul poliţiei. Ambele procedee înseamnă privare de libertate (a se vedea definiţia privării de libertate din art.4 al Protocolului Opţional la Convenţia împotriva Torturii, document semnat de România), fără nicio protecţie şi nicio garanţie pentru persoana în cauză.

Până la sfîrşitul anului 2006, Ministerul Administraţiei şi Internelor nu a mai revenit asupra subiectului, cel puţin nu public.

VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Pe lângă activitatea constantă de informare a persoanelor interesate despre rolul şi procedura de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului (peste 1000 de persoane au beneficiat de asemenea informaţii în anul 2006), APADOR-CH a asigurat asistenţă şi reprezentare juridică pentru 38 de cazuri pendinte în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dintre care patru cauze admisibile, zece cauze comunicate guvernului pârât şi 24 de cereri noi, dintre care cinci au fost introduse sau preluate în cursul anului 2006. Dintre acestea din urmă, trei privesc rele tratamente din partea agenţilor statului, în arestul poliţiei, penitenciar sau în timpul satisfacerii serviciului militar, iar alte două cereri privesc libertatea de exprimare şi accesul la informaţii de interes public pentru jurnalişti.

In afară de cele 38 de cazuri pe rolul CEDO, în 2006 APADOR-CH a obţinut soluţionarea pe cale amiabilă pentru un grup de 15 cauze introduse de Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova şi de 14 adepţi ai cultului Martorii lui Iehova. O altă cauză soluţionată amiabil priveşte supunerea la rele tratamente şi dreptul la corespondenţă al unei persoane aflate în detenţie (vezi secţiunea 1 de mai jos).

Intr-un caz susţinut de APADOR-CH – Stângu şi Scutelnicu împotriva României, cererea nr. 53899/00 -Curtea a pronunţat o hotărâre în data de 31 ianuarie 2006 prin care a constatat că nu a fost încălcat articolul 10 din Convenţie prin condamnarea civilă a ziariştilor reclamanţi pentru un articol de presă referitor la pretinse fapte de corupţie ale unui înalt funcţionar din Poliţia Română. Hotărârea CEDO conţine şi o opinie dizidentă a doi judecători din completul de şapte care au considerat că instanţele naţionale nu au motivat condamnarea reclamanţilor, încălcând astfel art. 10 din Convenţie. Asociaţia a asistat reclamanţii în prezentarea unei cereri de trimitere la Marea Cameră a cauzei, cerere respinsă la data de 3 iulie 2006. Hotărârea Camerei a rămas, astfel, definitivă.

Cazurile care au înregistrat evoluţii importante în anul 2006 vor fi prezentate după cum urmează: cauzele soluţionate definitiv (secţiunea 1); cauze declarate admisibile printr-o decizie a CEDO (secţiunea a 2-a); cauze comunicate guvernului pârât ori cu privire la care s-au cerut reclamantului informaţii de către Curte (secţiunea a 3-a). Partea a patra priveşte cauzele nou introduse la CEDO.

1. Cauze soluţionate

a) Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova şi alţii împotriva României (cererile no 63108/00; 63108/00 ; 62595/00 ; 63117/00; 63118/00; 63119/00; 63121/00 ; 63122/00 ; 63816/00; 63827/00; 63829/00; 63830/00 ; 63837/00; 63854/00 ; 63857/00 ; 70551/01)

APADOR-CH a obţinut soluţionarea pe cale amiabilă într-un grup de 15 cauze introduse de Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova şi de 14 adepţi ai cultului Martorii lui Iehova. Faptele care au stat la baza celor 15 plângeri au fost detaliate în rapoartele anuale anterioare, cel mai recent în raportul pentru anul 2005.

Decizia Curţii constatând soluţionarea amiabilă a fost adoptată în data de 11 iulie 2006. Curtea a luat act de declaraţia guvernului român că recunoaşte calitatea de cult religios a Organizaţiei Religioase Martorii lui Iehova începând de la data înfiinţării sale, din 1990, precum şi toate drepturile care decurg din această recunoaştere pentru ea şi pentru adepţii săi. Guvernul s-a angajat, de asemenea, să asigure accesul nediscriminatoriu în toate locurile de detenţie şi penitenciare, inclusiv pentru miniştrii ordinaţi ai cultului Martorii lui Iehova. Cu privire la cele 14 cereri individuale, guvernul a recunoscut că condamnarea reclamanţilor pentru sustragerea de la serviciul militar alternativ reprezintă o încălcare a drepturilor acestora prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Guvernul a acceptat să-şi retragă recursurile interne care erau pe rol, în litigiile cu cei 14 adepţi ai cultului şi să plătească despăgubiri fiecăruia dintre ei. De asemenea, guvernul s-a angajat să publice decizia Curţii în Monitorul Oficial al României şi să plătească ex gratia cheltuieli de judecată în faţa Curţii pentru toate cele 15 cauze, într-un cuantum de 12.000 de euro. Termenul de punere în executare a obligaţilor asumate de guvern este de 6 luni de la data deciziei Curţii.

b) Mocanu împotriva României (cererea nr. 56489/00)

Printr-o hotărâre din 24 mai 2006, Curtea a acceptat soluţionarea pe cale amiabilă a cererii introduse de Silviu Mocanu, care privea încălcarea articolului 3 (rele tratamente şi lipsa unei anchete efective în această privinţă), a articolului 8, cu privire la deschiderea corespondenţei trimise de Curte şi refuzul de a-i da reclamantului, lipsit de resurse materiale, timbre pentru corespondenţă, a articolului 13, cu privire la absenţa unui recurs efectiv pentru înlăturarea încălcărilor drepturilor omului denunţate precum şi a articolului 34 care garantează exercitarea fără restricţii a dreptului la un recurs individual în faţa Curţii Europene. Faptele care au stat la baza plângerii lui Silviu Mocanu au fost detaliate în raportul anual al APADOR-CH din anul 2004, anul în care asociaţia a preluat reprezentarea sa în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin convenţia de soluţionare amiabilă acceptată de Curte, guvernul român s-a angajat să plătească reclamantului ex gratia 17.000 de euro, cuprinzând şi cheltuielile de reprezentare în faţa Curţii. Guvernul şi-a executat obligaţia de plată.

2. Decizii asupra admisibilităţii în cauze susţinute de APADOR-CH

a) Olteanu împotriva României (cererea nr.71090/01)

Prin decizia Curţii din data de 26 ianuarie 2006 s-a declarat parţial admisibilă cererea introdusă de Nicu Olteanu în ce priveşte capetele de plângere pentru rele tratamente din partea unor agenţi de poliţie – inclusiv împuşcarea sa şi lipsa asistenţei medicale prompte – precum şi inexistenţa unui recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale pentru a obţine înlăturarea încălcărilor pe care le-a reclamat. Faptele care au stat la baza plângerii au fost detaliate în raportul anual al APADOR-CH din 2001.

După decizia asupra admisibilităţii, părţile au formulat observaţii suplimentare iar reclamantul şi-a precizat cererea de satisfacţie echitabilă în baza art. 41 din Convenţie. Curtea urmează să pronunţe o hotărâre în această cauză.

3. Cauze susţinute de APADOR-CH comunicate guvernului pârât pentru observaţii sau cu privire la care Curtea a solicitat observaţii suplimentare sau informaţii factuale

a) Soare şi alţii împotriva României (cererea nr. 24329/02)

La solicitarea Curţii, în data de 6 martie 2006 au fost formulate observaţii suplimentare în răspuns la cele ale guvernului, în principal asupra reglementărilor interne privind utilizarea armelor de foc de către poliţie. Cererea fusese comunicată guvernului român la data de 25 aprilie 2005, cu privire la încălcarea articolelor 2, 3, 6, 8 paragraful 1, 13 şi 2 şi 3 combinate cu 14 şi 34, denunţată de primul reclamant, Mugurel Soare şi cu privire la încălcarea articolelor 3, 5 şi 13 invocată de reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu. Curtea a decis să examineze admisibilitatea cauzei împreună cu fondul.

Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în rapoartele APADOR-CH pe anii 2000, 2001 şi 2002. Pe scurt, la data de 19 mai 2000, reclamantul Mugurel Soare şi fratele său, în plină stradă, au fost bătuţi de trei lucrători de poliţie îmbrăcaţi în civil, iar Mugurel Soare a fost împuşcat în cap, de la mică distanţă, intrând în comă. Ca urmare a leziunilor suferite, Mugurel Soare, care avea 18 ani la data incidentului, a fost spitalizat o lungă perioadă, suportând mai multe intervenţii chirurgicale neurologice. Deficienţele funcţionale majore suferite au dus la pensionarea sa pe motive medicale. Doi dintre martorii oculari ai incidentului, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu, au fost conduşi la sediul Secţiei 10 Poliţie în jurul orelor 19.30 unde au fost reţinuţi împotriva voinţei lor până la ora 5.00 a doua zi şi supuşi presiunilor şi ameninţărilor pentru a declara că poliţistul a acţionat în legitimă apărare.

b) Barb împotriva României (cereea nr. 5945/03)

Cazul a fost preluat de APADOR-CH în martie 2006 şi priveşte condamnarea penală pentru calomnie a unui jurnalist care a publicat un articol despre un om de afaceri, preşedintele unei filiale a Forumului Democrat German, şi compania sa care oferea intermedierea de locuri de muncă în Germania şi cursuri de limba germană. Articolul sugera că omul de afaceri ar fi înşelat mai multe persoane prin promiterea unor locuri de munca ferme în Germania. În aprilie 2006, reclamantul, asistat de APADOR-CH, a transmis Curţii răspunsul la obervaţiile guvernului, sub aspectul încălcării articolului 10 din Convenţia europeană – dreptul la libertatea de exprimare. Deoarece în cauză fondul şi admisibilitatea vor fi examinate împreună, Curtea urmează să pronunţe o hotărâre.

c) Pop(Achim) împotriva României (cererea nr. 63101/00)

La data de 11 aprilie 2006, Curtea a decis comunicarea cauzei către guvernul român solicitându-i acestuia observaţii cu privire la încălcarea articolelor 2, 3, 6 şi 13 din Convenţie pentru neefectuarea unei anchete efective cu privire la decesul fiului reclamantei în timpul detenţiei, din cauza lipsei tratamentului medical adecvat şi pentru durata excesivă a procesului civil pentru despăgubiri şi lipsa unei căi de recurs pentru a obţine accelerarea acestei proceduri lente. Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în raportul APADOR-CH din 2001 (cazul Achim).

Observaţiile reclamantei în răspuns la cele ale guvernului au fost prezentate la data de 21 noiembrie 2006 după ce la 20 octombrie 2006 reclamanta a refuzat propunerea guvernului de soluţionare amiabilă a cauzei. Reclamanta şi-a precizat şi cererea de satisfacţie echitabilă.

d) Velcea şi Mazăre împotriva României (cererea nr. 64301/01)

Cauza a fost preluată de APADOR-CH în aprilie 2006, după comunicarea sa către guvernul pârât la data de 24 martie 2006, şi priveşte lipsa unei anchete efective în cazul decesului violent al fiicei şi soţiei primului reclamant (sora şi mama celei de-a doua reclamante) şi al tentativei de omor asupra primului reclamant. Ancheta internă cu privire la dubla omucidere şi la tentativa de omor asupra primului reclamant a durat nouă ani după numeroase decizii de redeschidere a cercetărilor şi a prezentat numeroase lacune şi vicii, persoana acuzată de complicitate la cele trei fapte comise având calitatea de poliţist. Potrivit rezultatelor anchetei, singurul responsabil pentru cele trei fapte ar fi fost ginerele respectiv cumnatul celor doi reclamanţi – tot poliţist – care s-a sinucis la scurt timp după comiterea faptelor.

Reclamanta a prezentat observaţii în răspuns la cele ale guvernului la data de 4 octombrie 2006. Întrucât s-a decis unirea admisibilităţii cu fondul cauzei, Curtea urmează să pronunţe o hotărâre.

d) Parohia greco-catolică Ticvaniu Mare împotriva României (cererea nr. 2534/02)

Cererea, care face parte dintr-un grup de cereri introduse de parohiile greco-catolice cărora le-a fost negat în mod discriminatoriu accesul la un tribunal şi dreptul de proprietate asupra bisericilor şi caselor parohiale, a fost comunicată guvernului român la data de 4 octombrie 2006, sub aspectul încălcării articolelor … din Convenţie, cu termen pentru a depune observaţii până la data de 8 ianuarie 2007.

e) Damian şi Damian-Burueană împotriva României (cererea nr. 6773/02)

La data de 24 octombrie 2006, Curtea a decis comunicarea cauzei către guvernul român solicitându-i acestuia să prezinte observaţii până la data de 25 ianuarie 2007 cu privire la încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13 şi 34 din Convenţie pentru supunerea la rele tratamente a reclamanţilor, lipsirea lor abuzivă de libertate, percheziţie abuzivă şi inechitatea procesului penal pornit împotriva lor. Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în raportul APADOR-CH din 2002.

f) Iordache împotriva României (cererea nr. 6817/02)

Cauza a fost preluată de APADOR-CH în octombrie 2006, după comunicarea sa către guvernul pârât la data de 23 ianuarie 2006, şi priveşte obstacolele în exercitarea drepturilor părinteşti de către o persoană aflată în detenţie, lipsa unui recurs efectiv pentru a înlătura aceste obstacole precum şi accesul la justiţie pentru a obţine dreptul de a-şi vizita copilul minor. Asociaţia a solicitat un termen pentru prezentarea de observaţii din partea reclamantului, deoarece acesta nu şi-a putut asigura o reprezentare adecvată în termenul acordat iniţial de Curte.

g) Acriva şi alţii împotriva României (cererea nr. 71608/01)

In cererea iniţială, din 17 iunie 2001, reclamanţii s-au plâns Curţii de condamnarea lor penală cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, a libertăţii de religie, de discriminarea la care au fost supuşi pe motive de apartenenţă religioasă şi de lipsa unui recurs efectiv împotriva încălcărilor denunţate. In mai 2006, reclamanţii au prezentat Curţii evoluţia cauzei lor în perioada 2001-2006. La 3 octombrie 2006, Curtea a solicitat informaţii factuale noi din partea reclamanţilor, care au fost prezentate de aceştia la 17 octombrie 2006.

4. Cereri nou introduse sau preluate de APADOR-CH după introducerea lor, în cursul anului 2006

a) Calmuc împotriva României (cererea nr. 25177/06)

Reclamantul, Cristian-Alec Calmuc, jurnalist la săptămânalul local Telegraf-expres, a publicat un articol despre concesionarea pretins frauduloasă a unui parc din municipiul Tecuci, în favoarea unui influent şi controversat om de afaceri local. In urma articolului, dl. Calmuc a fost condamnat definitiv la o amendă penală şi plata de despăgubiri civile către primarul municipiului Tecuci.

Reclamantul a sesizat Curtea la data de 6 iunie 2006, invocând încălcarea articolului 10 din Convenţie pe motivul că sancţionarea sa penală nu era necesară într-o societate democratică, în condiţiile în care articolul său se referea la un subiect de interes public privind activitatea unui om politic, avea o bază factuală necontestată iar ziaristul, de bună credinţă, a făcut verificări prealabile apariţiei articolului.

b) Roşiianu împotriva României (cererea nr. 27329/06)

Reclamantul, Ioan Romeo Roşiianu, jurnalist la Baia Mare, a câştigat mai multe procese împotriva primarului municipiului Baia Mare în urma cărora, prin hotărâri definitive şi executorii acesta din urmă a fost obligat să comunice informaţii de interes public cu privire la contracte de achiziţii publice şi administrarea patrimoniului public şi să plătească despăgubiri civile reclamantului. Totuşi, hotărârile au rămas neexecutate în ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor solicitate, ceea ce l-a afectat pe reclamant în exercitarea efectivă a profesiei sale de jurnalist, neputând prezenta publicului informaţii la care ar fi trebuit să aibă acces în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Reclamantul a sesizat Curtea la data de 4 iulie 2006, invocând încălcarea articolelor 6 şi 10 din Convenţie întrucât neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti privitoare la un drept civil al reclamantului reprezintă o negare a accesului efectiv la justiţie, care, în plus, a fost de natură să îngrădească libertatea de exprimare a presei asupra problemelor de interes public.

c) Roşioru împotriva României (cererea nr. 37554/06)

Reclamantul, Silviu Roşioru, a fost agresat de mai mulţi poliţişti în noaptea din 25/26 ianuarie 2000, ancheta fiind încă în derulare în decembrie 2006, după două cicluri procesuale încheiate cu decizia definitivă de redeschidere a anchetei. Faptele care au stat la baza plângerii au fost prezentate detaliat în raportul APADOR-CH din 2000.

Reclamantul a sesizat Curtea la data de 13 septembrie 2006, invocând încălcarea articolelor 3 şi 13 din Convenţie prin lipsa unei anchete efective cu privire la relele tratamente la care a fost supus şi inexistenţa unor căi eficiente de recurs pentru a obţine recunoaşterea drepturilor sale încălcare.

d) Cucu împotriva României (cererea nr. 22362/06)

Cauza a fost preluată de APADOR-CH în octombrie 2006, după ce fusese introdusă de reclamantul neasistat. Acesta se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi se plânge de condiţiile de detenţie la Penitenciarul Giurgiu precum şi de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care obliga administraţia penitenciarului să permită ca reclamantul să fie vizitat de prietena lui. Asociaţia a solicitat Curţii, în octombrie 2006, comunicarea unei copii a dosarului în vederea pregătirii fundamentării juridice a cererii. Documentele solicitate au fost primite în decembrie 2006.

e) Csiki împotriva României (cererea nr. 11273/05)

Cauza aflată pe rolul Curţii din 2005, a fost preluată de APADOR-CH în noiembrie 2006, când a fost prezentat şi un memoriu în completarea plângerii iniţiale. Aceasta priveşte decesul fiului reclamantei în timpul executării serviciului militar, în lipsa unei asistenţe medicale prompte şi adecvate, precum şi lipsa unei anchete efective cu privire la condiţiile decesului, anchetă de natură să conducă la identificarea şi tragerea la răspundere a persoanelor responsabile. De asemenea, reclamanta s-a plâns şi de durata excesivă a procesului penal privitor la decesul fiului său, proces în care se constituise parte civilă. Cererea se fundamentează pe articolele 2, 6 şi 13 din Convenţie.

***

În cursul anului 2006, activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

AMBASADA REGALĂ A TĂRILOR DE JOS LA BUCUREŞTI (PROGRAMUL MATRA-KAP)

KERK IN ACTIE (OLANDA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

UNITED STATES AGENCY FOR INTERNATIONAL DEVELOPEMENT /WORLD LEARNING FOR INTERNATIONAL DEVELOPEMENT (SUA)

[1]Din păcate, dezincriminarea insultei şi calmoniei a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, printr-o decizie din 18 ianuarie 2007.

[2]Comentariile complete pot fi accesate pe site-ul asociaţiei, www.apador.org, în secţiunea “Rapoarte speciale/Alte activităţi”

[3]Comentariile complete pot fi accesate pe site-ul asociaţiei, www.apador.org, în secţiunea “Rapoarte speciale/Alte activităţi”

[4]În final, cele cinci proiecte de legi, la care s-a adăugat un al şaselea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Interceptarea Comunicaţiilor, au fost asumate de un grup de 71 de parlamentari ai Partidului Naţional Liberal ca propuneri legislative şi depuse la Camera Deputaţilor în februarie 2007.

[5]În urma înregistrării plângerii în noimebrie 2007, plângerea în faţa instanţei a rămas fără obiect.

[6]Rapoartele complete pot fi accesate pe site-ul asociaţiei (www.apador.org), în secţiunea „Rapoarte speciale”.