Dreptul la viață
Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Înseamnă interzicerea suprimării vieţii umane. Nu are un conţinut economic sau social, în sensul că nu se confundă cu dreptul la un nivel de trai decent, de exemplu (prevăzut în art. 47 din Constituţie).
Are o componentă cu caracter absolut: interzicerea pedepsei cu moartea. Nu este permisă nici o derogare de la această interdicţie (protocoalele adiţionale 6 şi 13 la Convenţie). Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu poate fi introdusă şi aplicată pedeapsa cu moartea.
În doctrină, dreptul la viaţă este trecut printre drepturile absolute.
Cu toate acestea, trebuie observat că numai interzicerea pedepsei cu moartea are un caracter absolut. Ceea ce lipseşte, totuşi, dreptul la viaţa de un caracter “pur” absolut este paragraful 2 al art. 2 din Convenţie, potrivit căruia moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea dreptului la viaţă garantat de Convenţie în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, într-un dintre următoarele situaţii:
- A) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale (de exemplu, în stare de legitimă apărare);
- B) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
- C) pentru a reprima, conform legii, tulburări violenţe sau o insurecţie.
Este de subliniat o condiţie din par. 2 al art, 2 care poate trece mai uşor neobservată: recurgerea la forţă cu consecinţe letale trebuie să fie absolut necesară, adică să fie singura soluţie posibilă în acea situaţie concretă.
La excepţiile prevăzute în par. 2 al art. 2, se adaugă şi derogarea prevăzută în art. 15, în sensul că, în caz de război, decesele care rezultă din acte licite de război nu constituţie o încălcare a Convenţiei.