Justiție rapidă sau justiție dreaptă? Dilema normării muncii judecătorilor
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Poziția APADOR-CH privind situația din justiție și efectele normării muncii judecătorilor asupra cetățenilor și accesul lor liber la o justiție corectă
Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a introdus din 15 septembrie 2026 un sistem de normare a activității judecătorilor. Concret, mecanismul explicat în detaliu pe site-ul CSM stabilește un număr maxim de dosare care pot fi gestionate anual de o instanță, în funcție de numărul de judecători, iar ce depășește această normă rămâne în așteptare. Normele se bazează pe datele Comisiei Europene pentru Eficiența Justiției (CEPEJ) și pe media europeană în domeniu. De exemplu un judecător de judecătorie va avea de soluționat 288 de dosare anual, un judecător de tribunal – 192 de dosare și un judecător de curte de apel – 119 dosare.
E o încercare de a pune, în sfârșit, o limită rezonabilă la numărul de dosare pe care un judecător le poate instrumenta corect într-un an, în țara din UE care înregistrează cel mai mare număr de dosare noi la suta de locuitori – 8,4 dosare față de media europeană de 2,2 dosare.
Reacțiile au fost previzibile: se vorbește despre dosare care vor aștepta și mai mult rezolvarea, decât o făceau până acum, despre un acces la justiție tot mai greu pentru cetățeanul obișnuit, despre faptul că acest nou instrument „inventat” de CSM ar fi cea mai recentă mișcare pe câmpul de luptă dintre justiție și guvern, în care, de ani de zile, victimele sunt tot cetățenii.
Temerile sunt reale și, într-adevăr, cel puțin într-o primă fază această măsură se așează tot pe umerii și așa cocoșați ai cetățeanului. Dar înainte să tragem concluzia că vinovatul pentru necazul cetățeanului e normarea judecătorilor, trebuie pusă întrebarea: de ce a ajuns necesară o asemenea măsură?
O criză cunoscută de ani de zile
Pentru că numărul judecătorilor este de ani de zile prea mic în raport cu numărul cauzelor pe care sunt chemați să le judece și era nevoie se un instrument oficial pentru măsurarea acestui dezechilibru.
Cel mai recent raport al Comisiei Europene privind statul de drept, din 2026 confirmă cu cifre această problemă veche. La finalul lui 2025, gradul de ocupare a posturilor a ajuns la 85% la judecători și 76% la procurori. Iar aceste procente sunt considerate o îmbunătățire față de anii precedenți, dar tot departe de o schemă completă sunt.
Concursurile pentru noi magistrați și grefieri au fost suspendate în 2025 și 2026, din cauza restricțiilor bugetare naționale, cu excepția deblocării temporare din aprilie 2026. Ca soluție de avarie, durata cursurilor de la Institutul Național al Magistraturii (INM) a fost redusă de la 3 la 2 ani, probabil pe idea că dacă nu avem suficientă apă, măcar facem găleata mai mică…
Un chestionar al CSM din decembrie 2025, adresat tuturor judecătorilor în funcție, arăta că volumul mare de muncă și lipsa de personal le afectează direct activitatea, lucru confirmat și de asociațiile de magistrați.
Una dintre propunerile transmise de APADOR-CH Comisiei Europene, pentru Raportul privind statul de drept pe 2026, a fost pe aceeași idee: deblocarea urgentă, la nivel guvernamental, a organizării concursurilor de admitere în magistratură, ca măsură esențială pentru a răspunde deficitului actual de judecători și pentru funcționarea efectivă a sistemului de justiție.
CSM a cerut în repetate rânduri Ministerului Justiției și Guvernului diverse măsuri de ameliorare a situației, de exemplu prin angajarea de asistenți pentru judecători etc. Fără succes.
Chestiunea era deci secretul lui Polichinelle, toată lumea știa, dar nimeni nu făcea nimic. Acum pare că CSM a făcut ceva ce i-a stat în putere: normarea muncii. Ea singură nu poate rezolva o problemă structurală de finanțare și personal, dar e un început măcar spre cunoașterea dimensiunii problemei.
De câți judecători și procurori are de fapt România nevoie?
Normarea CSM este, în sine, o măsură corectă. Un judecător sau un procuror suprasolicitați nu pot produce justiție de calitate, indiferent cât de dedicați ar fi. Până acum, suprasolicitarea a fost tratată ca o normalitate. Așa e la noi, sistemul rezistă cumva. Normarea ar trebui să rupă această normalizare și să spună oficial că există o limită de dosare pe care le poate gestiona corect un judecător/procuror într-un an.
De aici trebuie pornită discuția pe care autoritățile pare că o evită: de câți judecători și procurori are nevoie, de fapt, România? Nu câți încap în bugetul actual, ci câți sunt necesari pentru o justiție funcțională.
Poate aflăm că răspunsul e o schemă semnificativ mai mare decât cea de azi, poate chiar dublă, în instanțele suprasolicitate. Un asemenea răspuns are nevoie de date reale despre volumul de muncă pe instanță și pe tip de cauză, adică exact datele pe care normarea CSM ar trebui să le producă sistematic.
De ce tace Guvernul?
Dar cine ar trebui să răspundă la întrebarea „de câți magistrați avem nevoie și de unde vin banii?” Căci CSM nu stabilește bugetul justiției, ci lucrează cu ce are. Răspunderea e a Guvernului, care de ani de zile nu a asigurat o schemă de personal adecvată, a impus restricții bugetare care au dus la suspendarea concursurilor chiar în plin deficit recunoscut oficial, și a venit cu soluții improvizate, prin scurtarea formării viitorilor magistrați, în loc să aloce o finanțare corespunzătoare.
Desigur, nu e singura răspundere de care guvernul nu se achită. Pare să se înscrie mai degrabă în trend, și nu vorbim doar de acest guvern demis. Acest guvern tot a recunoscut, măcar, că habar nu are câți angajați are în sistemul public și de unde ar trebui să taie, la o adică.
A fost un pas în față, dar făcut în gol. Ne ajută să știm că avem un guvern care nu știe? Căci pare că știe, totuși, să taie din justiție sau sănătate, servicii esențiale pentru cetățean, care produc ceva palpabil, în schimb „nu știe” niciodată să taie din sinecurile de partid, denumite prețios agenții sau institute de cercetare.
Vrem o justiție dreaptă dar mai lentă sau una rapidă, cu riscul să fie strâmbă?
Normarea activității procurorilor și judecătorilor va fi un lucru bun pentru justiție, dar greu, poate chiar fatal pentru cetățean. Ca să nu mai amintim de dosarele mari și grele care pesemne se vor amâna la nesfârșit.
Și noi, APADOR-CH, ne vom număra printre victime, foarte probabil. Procesele noastre pe Legea 544/2001 – la care recurgem ori de câte ori o instituție publică refuză să-și facă datoria și să publice informațiile pe care legea o obligă să le publice – vor fi printre acele spețe lăsate în așteptare. Și cine știe când și dacă vom mai ajunge să primim acele informații. Până acum tot le mai câștigam după un an-doi-trei de așteptare.
Și ăsta e cel mai banal exemplu, generat de fapt tot dintr-o proastă funcționare a instituțiilor statului. Când legile sunt boante și funcționarii statului nu pățesc nimic pentru că nu-și fac datoria, judecătorul e chemat să le facă dreptate oamenilor în locul acelor instituții. Așa se supraaglomerează instanțele și ajungem pe primul loc în UE la numărul de procese, nu pentru că suntem noi mai procesomani ca alte popoare. Și așa își consumă oamenii viețile, în procese inutile.
Ce face acum CSM este să le facă viața magistraților mai ușoară. Nu e de condamnat, asta e datoria CSM. Cel care ar trebui să ne facă tuturor viețile mai ușoare, Guvernul, tace strategic și pe această temă, mizând probabil pe aceeași reacție clasică: oamenii îi vor blama și mai mult pe judecătorii îmbuibați, care au salarii și pensii speciale și nu vor să pună osul la treabă.
Totuși, înainte de a arunca cu pietre în normarea decisă de CSM am putea să ne întrebăm și ce preferăm: o justiție dreaptă dar mai lentă sau una rapidă, cu riscul să fie strâmbă? Desigur că nici viceversa nu se exclude.
În același timp, însă, noi întrebăm și Guvernul: când are de gând să-și asume răspunderea pentru situația creată în justiție, când are de gând să facă un audit al tuturor sinecurilor de partid, când are de gând să lucreze și pentru noi, nu doar pentru interesele partidelor?
Sunt desigur întrebări retorice, dar în marea asta de indignare publică, tot la adresa justiției, am zis să fie și o voce îndreptată spre vinovații reali, că prea e o liniște lucrativă în partea aia.