Tag Archive for: poliție Irlanda

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

O cameră de audiere, de maximum 3x3m, fără geamuri, mobilată minimal, cu o masă și câteva scaune. Undeva într-un colt, în dreapta ușii, o cutie neagră cât o combină muzicală, care ascunde mașinăria magică ce înregistrează audio-video toată discuția și apoi o imprimă pe trei DVD-uri. În mijlocul încăperii tronează un scaun prins cu picioarele în podea. Nu diferă de celelalte scaune din încăpere, nu e nici mai comod, nici mai auster, doar că ocupă locul central în cameră și asta îl face mai de temut. În jurul scaunului e un spațiu gol în care îți imaginezi că se plimbă nervos un polițist. Poate pentru că ai văzut prea multe filme?

Un bărbat înalt, blond și atletic, se așază pe scaun și schimbă câteva poziții pe el, pentru a-i testa comoditatea. E nemulțumit. Spune că scaunul ar trebui să aibă spătarul mai înclinat pe spate, să aibă mânere și în niciun caz să nu fie imobilizat de podea. Ocupantul scaunului trebuie să se simtă bine pe el, relaxat, degajat, să nu se teamă, să nu fie pus astfel într-o poziție de inferioritate, să se simtă dominat, controlat, amenințat.

Cineva remarcă, oarecum în glumă, că ar fi cazul să-i pună și o măsuță cu cafea și o gustare alături, nu? Ivar Fahsing, blondul atletic care testează scaunul, confirmă; De ce nu, dacă asta contribuie la destinderea celui audiat?! În jur sunt mai mulți polițiști din diverse țări și cel puțin unii dintre ei au tendința de a-și da ochii peste cap, măcar în sinea lor, la auzul acestor comentarii. Totuși nimeni nu lasă să scape ceva nepotrivit, căci în jur sunt și activiști de drepturile omului.

Scena s-a petrecut la una dintre cele mai moderne secții de poliție din Dublin, în capitala Irlandei, țară care a găzduit penultima întâlnire a specialiștilor în proiectul „De la lege la practică – întărirea drepturilor procedurale în custodia poliției”. Dacă întâlnirea precedentă a avut loc la București, găzduită de APADOR-CH, și a avut ca temă dreptul la avocat în timpul cercetării penale, întâlnirea de la Dublin a vizat tehnicile de înregistrare audio-video a audierilor. Între țările participante la proiect, Irlanda pare să dea lecții în privința modului în care a implementat deja de câteva decenii înregistrarea audio-video a audierilor la secția de poliție.

Interogatoriul a murit, trăiască interviul etic!

În literatura de specialitate, tehnicile polițienești de interogare a suspecților sunt în general împărțite în două categorii:

1. metodele acuzatoare, dominante și bazate pe control – de exemplu „metoda Reid” inventată în SUA în anii 50 de un fost polițist și psiholog, John Reid;
2. metodele de culegere a informațiilor, umane și bazate pe relaționare – de exemplu PEACE, dezvoltată în UK de mediul academic în colaborare cu polițiști și psihologi. PEACE vine de la Planning, Engage and explain, Account, Clarification & Challenge Closure și Evaluation

Tehnica Reid are două faze și este aparent cea mai răspândită, inclusiv în România. În prima fază, anchetatorul adoptă o atitudine relativ neutră în încercarea de a evalua vinovăția sau măsura în care suspectul spune sau nu adevărul. În faza a doua, anchetatorul este convins că suspectul minte/este vinovat și atunci derulează un interogatoriu în care alternează diverse situații:

• suspectul este ținut în izolare, ceea ce îi sporește anxietatea, nervozitatea, nesiguranța și nevoia de a se elibera de situația în care este plasat;
• suspectul este confruntat, acuzat de infracțiune și îi sunt prezentate probe (uneori fabricate) pentru a-i arăta că poliția știe cu certitudine că el e făptașul;
• anchetatorul adoptă o atitudine simpatică și justifică moral infracțiunea, dând de înțeles suspectului că poate fi tratat cu îngăduință și, prin urmare, o mărturisire pare cea mai bună cale de ieșire din acea situație.

Ca fapt divers sau nu, tehnica Reid a pornit tocmai de la un caz probat ulterior ca eroare judiciară – un bărbat acuzat și condamnat pentru uciderea soției și-ar fi retras ulterior declarația smulsă de anchetatori prin tehnica Reid. Asta nu i-a știrbit creatorului faima, dimpotrivă. Totuși, în alte părți ale lumii a existat o dorință de umanizare a metodelor de aflare a adevărului, întrucât s-a făcut o corelare între erorile judiciare și presiunea la care sunt supuși oamenii în timpul anchetei, presiune care se traduce uneori în mărturii false.

Metoda PEACE – Spre deosebire de metodele acuzatorii, care sunt axate pe obținerea unei mărturisiri, scopul principal al metodelor de culegere a informațiilor este acela de a culege informații de încredere. Pentru asta este esențială construirea unei relații de încredere cu suspectul, căruia i se explică acuzația, gravitatea acesteia și importanța aflării adevărului.

Aceste metode de colectare a informațiilor sunt denumite interviuri investigative sau interviuri etice, modelul PEACE sau interviuri cognitive.

Rezultatele cercetărilor în domeniu arată că anchetatorii folosesc mai multe tehnici de manipulare atunci când suspecții rămân tăcuți la începutul interviului, comparativ cu situațiile în care suspecții dau o declarație cu privire la chestiuni personale și comune sau neagă. Aceleași cercetări arată că suspecții își schimbă mai des declarațiile atunci când sunt anchetați prin tehnici manipulative și de asemenea atunci când nu au un avocat alături. Iar prezența avocatului la audiere nu este permisă în toate jurisdicțiile, așa cum se întâmplă la noi. Așadar, s-a constatat că prezența unui avocat și folosirea unor tehnici de intervievare etice contribuie la obținerea mai rapidă/ușoară a adevărului decât prin intimidarea sau manipularea suspecților. S-ar zice că a aflat și poliția că muștele se prind mai ușor cu miere decât cu oțet, dar e mai mult decât atât.

La sfârșitul anilor 1980, Anglia și Țara Galilor au introdus „intervievarea etică” a suspecților. Diverse studii făcute de mediul academic, în special asupra unor cazuri de erori judiciare, au arătat că metodele coercitive de interogare nu sunt altceva decât un mod de a confirma convingerile investigatorilor, nu neapărat o modalitate de a afla adevărul.

Aici o scenetă amuzantă menită să sublinieze absurdul dintr-un interogatoriu în care polițistul reține doar ce dorește:

Prin intimidarea suspecților sau chiar forțarea lor se obțin mai degrabă mărturii false și ulterior condamnări greșite. Anchetatorii sunt și ei, ca toți oamenii, afectați de diverse convingeri părtinitoare, iar în timpul audierilor intră în ceea ce se cheamă „viziune de tunel”, adică au tendința inconștientă de a căuta doar informațiile care le vor confirma convingerile. Cu alte cuvinte, dacă deja cred că suspectul pe care îl au în față este vinovat, ei vor vedea și auzi doar acele informații și semne care le vor demonstra că au dreptate, nu vor fi deloc sensibili la eventuale semnale că omul din fața lor este nevinovat. Convingerile părtinitoare și prejudecățile stau întotdeauna la baza erorilor judiciare.

Audierile astea etice se petrec într-un mediu prietenos cu suspectul, pentru a-l face să nu se simtă constrâns sau intimidat, și mai ales sunt înregistrate audio-video, o condiție importantă pentru reușita oricărei audieri.

De ce e important ca intervievarea suspectului să fie înregistrată

Dara Robinson a fost în tinerețe polițist în UK, dar la întâlnirea de la Dublin a vorbit în calitate de avocat în firma Sheehan & Partners. El a povestit cum într-un caz vechi de peste 20 de ani, înregistrarea audierii a fost de natură să-l scape pe suspect de o condamnare nedreaptă. Suspectul era acuzat de viol, iar în timpul audierii a repetat de câteva ori că e nevinovat, că actul sexual fusese consimțit, iar o dovadă în acest sens ar fi urmele buzelor femeii pe gâtul lui. Suspectul a cerut polițiștilor de două ori în timpul audierii să i se ia probe ADN de pe gât, ca să se vadă că presupusa victimă l-ar fi sărutat pe gât. Convinși că au în fața lor un vinovat, polițiștii nu au luat în seamă declarațiile suspectului, nici măcar nu și-au notat acest detaliu, și deci nu au făcut testele. Ulterior, suspectul i-a spus și avocatului său același lucru, iar acesta a cerut prelevarea de probe de pe gâtul clientului său. Analizele de laborator au arătat că suspectul spunea adevărul și astfel omul a fost exonerat.

Înregistrarea audierii a demonstrat că polițiștii au neglijat pur și simplu informații esențiale oferite de suspect în timpul interviului. Dacă nu ar fi fost încăpățânat să-și susțină punctul de vedere până când a putut fi auzit și probat, dacă s-ar fi lăsat intimidat de polițiști, suspectul respectiv ar fi fost probabil condamnat pe nedrept.

Ivar Fahsing, bărbatul atletic care probase scaunul de audiere la poliție, este un fost polițist norvegian, acum psiholog și profesor la Universitatea de Poliție din Norvegia. El este specialist în tehnici de audiere „cu față umană”, iar la Dublin a subliniat importanța înregistrării audierilor, explicând limitările umane existente în cazul audierilor clasice. Înainte de introducerea înregistrării, polițistul își nota ce spunea suspectul, iar la final făcea un raport narativ despre ceea ce credea el că s-a întâmplat. Ce ajungea în fața instanței nu era întocmai versiunea suspectului, cu cuvintele lui, ci o versiune narativă a polițistului. La întrebările suplimentare puse de judecător, ofițerul de poliție poate fi adesea ezitant, pentru că el și-a notat în timpul interogatoriului doar ceea ce a considerat el mai important, ce l-a afectat cel mai mult, lăsând la o parte eventuale elemente care l-ar fi disculpat pe suspect. Întotdeauna un avocat priceput poate să facă minuni în astfel de cazuri, punând la îndoială toate dovezile acuzării.

Fahsing spune că este demonstrat că memoria umană nu poate reține propozițiile prea lungi, iar polițistul care este nevoit să noteze în timpul audierilor tot ce spune suspectul nu-și va putea nota decât ceea ce crede el că e esențial în respectiva declarație.

Dacă în instanță apare o dispută cu privire la ceea ce a spus în fapt învinuitul la audiere sau cu privire la împrejurările în care pretinsa declarație a fost dată (de exemplu dacă suspectul zice că a fost forțat să declare ceva), nu există niciun factor independent care să poată fi analizat de instanță pentru a determina cum a avut de fapt loc audierea. De aceea e bună înregistrarea.

Cum a schimbat înregistrarea activitatea poliției irlandeze

Comisarul David Sheahan, din Poliția Dublin (Garda), a arătat că introducerea înregistrărilor audio-video în procedurile de audiere ale tuturor arestaților, începând din 1997, a avut efecte benefice atât asupra proceselor penale cât și asupra activității polițiștilor.

De exemplu înregistrarea unei audieri este utilă în cazul în care suspectul a avut nevoie de interpret, iar o a treia parte poate să vadă înregistrarea și să spună dacă interpretul a tradus corect sau nu. Sheahan a dat exemplul unui suspect ungur care a avut un interpret român. „A fost foarte dificilă acea audiere”, a comentat comisarul. De asemenea, întrucât în Irlanda prezența avocatului la audiere nu este nici garantată, nici obligatorie, înregistrarea îi este cu atât mai utilă acestuia.

La început audierile erau înregistrate numai în secțiile care aveau dotări în acest sens, iar în celelalte, declarațiile erau scrise ca și până atunci. Criticile venite din mediul juridic  au încurajat autoritățile să investească în facilități de înregistrare video și să oblige poliția să le folosească.

Din 2001 până în 2003 înregistrarea audio-video a fost implementată la 132 de stații Garda din Irlanda, iar polițiștii au beneficiat de un curs de instruire de două zile pentru asta. În cea mai nouă dintre secții am fost invitați și noi în vizită, ocazie cu care întreaga secție a fost golită de activitate pentru câteva ore. Se pare că asta este regula de protocol în Irlanda, nu pot fi amestecați vizitatorii cu suspecții, căci cine știe ce încurcături pot apărea.

Astăzi Comisarul David Sheahan vorbește numai despre avantajele înregistrării:

• Oferă garanții suplimentare pentru suspecți și polițiști;
• Îmbunătățește calitatea probelor admisibile la proces;
• Reduce nevoia de a lua notițe a polițistului;
• Permite revizuirea ulterioară a declarațiilor, inclusiv de către procurori;
• Poate fi folosită ca material de instruire privind tehnicile de interviu investigative;
• Permite investigarea în timp util a plângerilor de abuz sau constrângere;
• Crește încrederea publicului în poliție.

Dar, cinstit vorbind, există și unele dificultăți. De exemplu dacă înregistrările sunt prea lungi, transcrierea lor devine costisitoare, iar verificarea unei înregistrări de câteva ore, în instanță sau de către avocat, e descurajantă. Cine are timp să facă binging cu o audiere lungă de câteva sezoane?

În plus, păstrarea înregistrărilor a devenit o chestiune de securitate a datelor, în lumina legislației europene GDPR. În secția de poliție din Dublin există o cameră cu rafturi în care se păstrează DVD-urile cu înregistrările audierilor, dar se discută și despre stocarea viitoare în cloud și despre accesul la acele informații sensibile din aceste înregistrări.

Costurile dotărilor și folosirii echipamentului de înregistrare audio-video pentru poliția din Irlanda, furnizate la cererea ICCL:

Cum trec persoanele vulnerabile printr-o audiere

Privarea de libertate și audierea sunt împrejurări de natură să intimideze pe oricine, indiferent ce tărie psihică sau IQ ar avea. Persoanele vulnerabile sunt deci și mai mult expuse în astfel de situații și ceea ce complică și mai mult lucrurile este faptul că nu întotdeauna polițiștii sunt instruiți să descopere semnele care le arată că au în fața lor o persoană vulnerabilă.

În mintea unei persoane închise principala preocupare este aceea de a-și recâștiga libertatea cât mai curând, fiind tentată să spună sau să semneze orice crede că va duce la eliberare. Această tentație devine și mai mare când persoana are simptome de sevraj sau are tulburări psihice. Pentru astfel de cazuri este mai mult decât recomandată înregistrarea audio-video a audierii, pentru că în cazul în care polițistul nu și-a dat seama sau nu a ținut cont de starea persoanei audiate, acest lucru se poate observa măcar în instanță.

Changing Police Mindsets: From Coercion to Justice from APT Geneva on Vimeo.

Ghid pentru recunoașterea semnelor privind persoanele cu probleme psihice:

 

Dr Valerie Murphy, psihiatru din Cork, Irlanda, face o trecere în revistă a semnelor la care polițiștii ar trebui să fie atenți pentru a recunoaște o eventuală vulnerabilitate psihică a suspectului audiat.

 

• Limbajul corpului lor poate fi neobișnuit, de exemplu refuzul de a stabili contactul vizual – asta nu înseamnă că minte sau ascunde ceva, așa cum știu polițiștii de la noi;
• Poate vorbi singur;
• Poate să joace un rol, o scenă dintr-un film de exemplu;
• Nu este interesat de propriile drepturi și nu cere un avocat;
• Nu poate repeta ceea ce i s-a spus, de exemplu drepturile care i se aduc la cunoștință;
• Nu înțelege ce i se cere;
• Nu răspunde la întrebări sau răspunde cu informații irelevante;
• Schimbă diverse versiuni ale evenimentelor;
• Acceptă diversele variante care i se propun.

Valerie Murphy spune că tratarea corespunzătoare a unui suspect cu probleme psihice nu ține doar de compasiune, ci de înlăturarea unor bariere de comunicare care îi permit astfel suspectului să participe pe deplin la audiere.

Cum se văd lucrurile din România

 

Polițiștii români care au participat la această întâlnire, împreună cu APADOR-CH, se confruntă acasă cu situații complexe, cum ar fi lipsa acută de personal, care face ca numărul de cazuri repartizate pe capul unui ofițer să fie excesiv de mare, de ordinul sutelor pe an. La asta se adaugă și faptul că nu toate secțiile de poliție sunt dotate cu aparatură de înregistrare a audierilor, iar acolo unde există camere special amenajate pentru așa ceva ele sunt insuficiente pentru numărul mare de dosare și numărul mic de polițiști.

Avem județe cu zero echipamente de înregistrare

În iunie 2021 APADOR-CH a solicitat tuturor inspectoratelor județene de poliție să furnizeze situația dotărilor pentru înregistrare audio-video a audierilor, la nivel de secție. Răspunsurile primite (centralizate aici) arată că avem încă în țară secții în care nu există o astfel de dotare minimală, ba chiar județe întregi, cum ar fi Dolj, Neamț, Sălaj, Sibiu, Teleorman, care au raportat 0 echipamente, deși e greu de crezut că nu au nici măcar un reportofon sau body-cams.

De asemenea în multe secții de poliție nu există suficient spațiu pentru a permite amenajarea unor camere speciale de audiere, dotate cu aparatură de înregistrare. Conform statisticii obținută astfel, rezultă că în România ar fi 129 de echipamente de înregistrare audio-video – cele mai multe în București și Mureș, cu câte 19 și respectiv 17 echipamente.

În aceeași perioadă inclusiv Comitetul pentru prevenirea Torturii (CPT) a semnalat în raportul întocmit după vizita din 2021 în România, că

La momentul vizitei, nu toate secțiile de poliție erau dotate cu echipamente de înregistrare audio/video pentru înregistrarea electronică a audierilor”.

CPT a cerut un calendar al dotărilor, precum și regulile și garanțiile privind utilizarea acestor echipamente, inclusiv dacă înregistrările vor fi puse la dispoziția celor anchetați.

Ce prevede Codul de procedură penală: e obligatoriu, dar numai când e posibil

Din punct de vedere legislativ, în acest moment înregistrarea audio-video a audierilor e obligatorie și nu prea, deși Codul de procedură penală (CPP) are prevederi mai generoase pe alocuri decât Directivele europene în materie (Directiva privind dreptul la informare din 2012 și cea privind minorii din 2016).

Concret, CPP prevede obligativitatea înregistrării audio sau audio-video a audierii suspectului sau inculpatului și a minorului-persoană vătămată. În restul cazurilor se lasă la latitudinea organului – atunci când este posibil sau la cererea expresă a persoanei audiate. Totuși, toate articolele din CPP care se referă la înregistrarea audio sau audio-video conțin și expresia „atunci când înregistrarea nu este posibilă acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului”.

Avem așadar un soi de obligativitate românească, numai atunci când este posibil și dotările ne permit.

O soluție legislativă a acestei situații ar putea fi completarea prevederilor din CPP cu mențiunea că atunci când audierea suspectului/inculpatului nu este înregistrată audio sau audio-video ea nu are valoare probatorie. Acest lucru ar pune presiune și pe autorități, să grăbească dotarea tuturor secțiilor cu aparatura necesară, și implicit polițiștii nu ar mai avea scuze să nu le folosească, decât în cazuri temeinice, cum ar fi o pană de curent sau alte cazuri de nefuncționare a aparaturii.

În practica românească nu este vorba numai de lipsa de dotări și de personal, ci și de instruirea corespunzătoare, stabilirea unor proceduri clare și găsirea soluțiilor pentru depășirea diverselor inconveniente. De exemplu, chiar și atunci când audierile sunt înregistrate, există problema transcrierii acelor înregistrări. Soft-urile de transcriere automată în limba română nu sunt suficient de evoluate încă.

Persoanele vulnerabile – „excepția” despre care nu se vorbește

O altă lacună majoră resimțită de polițiștii români, chiar după spusele lor, ar fi și inexistența unui ghid pentru depistarea semnelor care arată că un suspect este o persoană cu dizabilități intelectuale sau cu probleme de sănătate mintală. În România nu avem cifre care să arate proporția acestui fenomen în custodia poliției, dar ne putem raporta la cele existente la nivel european sau internațional. De altfel, după cum spunea profesorul Gautam Gulati, psihiatru criminalist la Universitatea Limerick Irlanda,

Oricine vine în contact cu poliția e o persoană vulnerabilă, mai ales prin prisma limbajului folosit în procesul penal”.

Statisticile oferite de profesorul Gulati arată că în custodia poliției, în UK sunt 9% persoane cu dizabilități intelectuale, în Olanda sunt 27%, iar în Irlanda 5%, însă în realitate procentele ar putea fi mai mari, spune aceeași sursă, întrucât această chestiune nu e suficient studiată și deci este văzută ca o excepție.

În realitate nu este deloc o excepție. În toate vizitele făcute de APADOR-CH în penitenciare, medicii respectivelor unități au ridicat problema deținuților cu probleme psihice – cel puțin unul din zece deținuți ar avea astfel de probleme – iar aceste persoane au trecut printr-un proces penal în custodia poliției. Este nevoie, așadar, de instruire corespunzătoare pentru conștientizarea acestei probleme în rândul polițiștilor, primii care vin în contact cu persoanele vulnerabile într-un proces penal.

Concluzia întâlnirii de la Dublin a fost că, totuși, eforturi se fac pentru depășirea obstacolelor, dar va mai curge multă cerneală prin rapoartele interne până când se va găsi finanțare pentru toate nevoile poliției și ale suspecților, astfel încât audierile să respecte și demnitatea umană și să îndeplinească și nevoile anchetei.

Până atunci nu ne rămâne decât să îi credem pe cuvânt pe polițiștii (de orice naționalitate) prezenți la întâlnire, care au dat asigurări că pentru acuzarea unui suspect nu se bazează niciodată (doar) pe mărturia lui, ci mai ales pe probe sigure.