Vaccinarea anti-COVID se întoarce și ne înțeapă pe toți
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Când nota de plată pentru lipsa de transparență se plătește cu dobândă, iar politicienii care au greșit refuză să-și asume vreo vină. Unii tac nederanjați, iar alții, dimpotrivă, pozează ipocrit în victime – așa arată cea mai scumpă lecție despre Legea 544/2001 care li se predă azi românilor
România a pierdut procesul cu Pfizer și trebuie să plătească aproximativ 600 de milioane de euro pentru vaccinurile anti-COVID pe care le-a comandat și apoi nu le-a mai vrut. Decizia tribunalului din Bruxelles este executorie, chiar dacă nu e definitivă, iar banii vor trebui găsiți din bugetul public, adică din taxele și impozitele noastre.
Știrea a stârnit reacții firești, de indignare, din partea publicului, și ipocrite (am putea spune la fel de firești) din partea vinovaților. Personaje care în urmă cu cinci ani, în pandemie, luau deciziile în cea mai mare secretomanie, se dezic azi de răspundere și cer să se arate dovezile, să se vadă „cine a semnat”. Oh, transparență, ochi plânși de politician cer să te vadă!
Toată lumea vrea transparență. Acum, după ce a venit factura.
În pandemie, când se semnau contractele, transparența era tratată ca un efect advers rar și periculos. Și nu numai în privința contractelor de cumpărare a vaccinurilor, ci în orice privință, de la comunicarea publică, la numărul de teste Covid și până la cumpărarea de vaccinuri și cine prinde locuri în față la ele.
Pentru că lumea are prostul obicei să uite, trăsătură de care profiă toți politicienii, ne revine sarcina să vă amintim cum a fost atunci. Căci noi nu uităm cât ne-am chinuit în 2020-2021 să aflăm ce fac „aleșii” noștri și cum a trebuit să-i dăm în judecată ca să-i forțăm să ne dea niște informații banale.
La început încercam să aflăm cine sunt cei care iau deciziile „strategic”. Vă mai amintiți? Se numeau „Grupul de comunicare strategică” și erau ca un soi de „iluminati” despre care nu se știa nimic, decât că se adună periodic și iau decizii. Am făcut cereri peste cereri ca să aflăm cine face parte din grupul ăsta. Când am reușit să aflăm, deja miza se mutase în altă parte. Se numea CNCAV și deja se ocupa cu vaccinările.
Ne-am chinuit să aflăm câte teste Covid se făceau, apoi câte vaccinuri a contractat România, cât plătește pentru ele, dacă plătește România sau UE, ce obligații are România? Erau întrebări firești și aveam dreptul să știm răspunsul la ele. Și totuși răspunsurile primite, ca de obicei, au fost doar un tur ghidat al instituțiilor statului care ar fi trebuit să aibă acele informații, dar care se încăpățânau să le țină secrete.
Ministerul Sănătății, la conducerea căruia se afla din nou celebrul Vlad Voiculescu (cel care cere azi dreptate și transparență totală), ne trimitea la Secretariatul General al Guvernului, care ne trimitea înapoi la MS sau la Comitetul de vaccinare (CNCAV).
După luni de ping-pong birocratic, marea informație obținută a fost… un număr de telefon și o adresă de email de la CNCAV. Nu câte vaccinuri, nu cât costă, nu cât plătim pe ele. Ne-au răspuns doar cum să întrebăm mai departe.
Între timp, la TV, aceleași nume care azi se spală pe mâini de răspundere, dădeau informații contradictorii. Ba că nu s-a semnat nimic, ba că urmează să vină în țară milioane de vaccinuri, ba că România le-a plătit, ba că urmează, ba chiar că România le va produce (minciuna asta gogonată a venit de la primul ministru Florin Câțu, alt mare caracter care azi tace nestingherit de vreo anchetă). Era o frenezie, practic ne spuneau orice le trecea prin cap, la adăpostul acestei secretomanii de stat.
Singurul lucru cert era imnul intonat pe străzi, de câteva ori pe zi, din megafoanele mașinilor de poliție.
Da, asta era atmosfera atunci, pentru cine n-a trăit-o sau a ales s-o uite. Stăteam închiși în case și ne uitam la ei la TV cum ne mint. Pentru că situația de urgență ne suspendase toate drepturile, inclusiv cel la informare.
Noi, la APADOR-CH, am ales să-i dăm în judecată. Și probabil n-am fost singurii. Nu era prima oară, aveam experiență vastă. Chiar și cu Ministerul Sănătății, pe care-l dădusem în judecată și după Colectiv, tot pentru refuzul de a ne furniza informații. Nici după ce au pierdut acel proces NU ne-au dat informațiile, de am ajuns să-l dăm în judecată chiar pe ministru (da, pe celebrul Vlad Voiculescu) pe persoană fizică, pentru executarea hotărârii. Azi a aflat și el importanța transparenței. Poate că data viitoare când mai ajunge ministru o și exersează în direct și la timp.
Revenind la Covid, și de data asta ne-am judecat și am câștigat. Cu CNCAV, cu celebrul colonel Gheorghiță, care la început a zis că n-a primit nicio întrebare de la noi, apoi că toate informațiile ar fi pe site (nu erau) apoi că nu au ei toate datele… să întrebăm tot la MS care ne trimisese la ei etc.
Ne-a răspuns la întrebările despre vaccinuri abia în 2022, după ce deja toată lumea care dorise se vaccinase, ba apăruse chiar și vaccinarea „la chiuvetă”. Răspunsul a venit târziu și incomplet, pentru că, ce să vezi, informațiile cerute erau tot la Ministerul Sănătății. Și acolo au rămas.
În fine, a trecut și asta, încă o ocazie în care transparența a fost livrată exact când nu mai servea la nimic. Ca vaccinul făcut după ce ai trecut prin boală.
Acum vedem prin presă același ping-pong al declarațiilor și al pasării răspunderii pe care l-am trăit atunci când am cerut transparență: să spună ăla, că el știe, nu io! Azi, aceleași nume de atunci apar de prin funcțiile prin care și-au petrecut liniștiți ultimii ani, și cer „să se facă lumină”. Că ei n-au semnat, că ei nu știau, că alții au făcut și dres. Azi, brusc, sunt adepții transparenței totale, ai adevărului complet și ai documentelor desecretizate.
Ce înțelegem noi de aici? Că în 2021, transparența era periculoasă, era invocată confidențialitatea contractelor de care depindea însăși salvarea noastră ca omenire, dar în 2026 când lipsa ei ne costă 600 de milioane, aflăm că transparența până la urmă ar fi bună.
Este probabil cea mai scumpă lecție despre Legea 544/2001, a informațiilor publice, pe care o învățăm (dacă o s-o învățăm). Dacă autoritățile ar fi spus atunci câte vaccinuri cumpără, cât ne costă și ce obligații își asumă, poate am fi avut o dezbatere publică despre asta. Poate că deciziile ar fi fost mai prudente, nu ar fi fost luate într-un grup restrâns de capete încinse de beția puterii (iar asta, din păcate, e valabil la nivel UE, că de la vârful Uniunii a pornit secretomania). Poate că presiunea publică ar fi limitat entuziasmul contractării. Poate că cineva ar fi observant încă de atunci că România comandă mai multe doze de vaccin decât are populație și că asta nu e normal, indiferent cât de speriat ai fi de boala aia necunoscută.
Da, transparența la timp e incomodă. Nu suntem învățați cu ea, avem o istorie lungă de secretomanie și dictatură în spate, dar deja avem și 35 de ani de exersare a democrației, ar fi trebuit să ne cam obișnuim cu regula asta.
Însă statul român alege de fiecare dată varianta clasică: capacul pe oală – ca să nu-și bage nasul oricine în ciorba noastră – și după aia mai vedem.
Astăzi, când vedem nota de plată, ar trebui să înțelegem toți că informarea publică nu e un moft civic, că transparența e importantă și nu trebuie mimată. Ea salvează vieți, ca și vaccinarea făcută responsabil, și chiar bani la buget.
Și mai e cineva care a descoperit acum secretul transparenței – că e bună ca să combați și dezinformarea cu ea (cine ar fi crezut?!): președintele țării. Care a cerut desecretizarea tuturor informațiilor despre achiziția vaccinurilor Pfizer. Brusc, contractele trebuie publicate, responsabilitățile trebuie clarificate. Exact ceea ce am cerut noi încă din pandemie și am fost refuzați cu consecvență birocratică.
Poate că, în ritmul ăsta, dacă tot am descoperit că transparența e cea mai bună armă împotriva dezinformării, mai aflăm și alte lucruri ținute la secret din reflex. De pildă, cu cât ajută România Ucraina? Nu în lozinci, ci în cifre, că tot ne judecăm acum și pentru asta cu Guvernul. Sau ce anume a stat, concret, la baza anulării alegerilor prezidențiale din 2024?
Nu de alta, dar transparența nu ar trebui să apară doar când vine nota de plată. Ar fi util să apară și când vine neîncrederea. Mai ales că din asta avem destulă.