protocol secret SRI

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Opinia APADOR-CH cu privire la protocolul atât de secret de „cooperare” între SRI, ICCJ și PICCJ încât una dintre părți nici măcar nu știe că l-a semnat

Asociaţia constată că reprezentantul uneia dintre cele trei părţi, respectiv preşedintele instanţei supreme de la data încheierii protocolului, menţionat nominal în protocol ca semnatar al acestuia, contestă public faptul că ar fi ştiut şi că ar fi semnat un astfel de protocol. Poziția fostului președinte al ICCJ sugerează că acest protocol a fost atât de secret încât cel puţin una dintre cele trei părţi ale sale nici nu a avut cunoştinţă de existenţa acestuia şi nici nu a știut că l-a semnat.

Totuși, în opinia asociaţiei nu numele semnatarilor este important ci chiar existența acestui protocol, al cărui scop principal, de a reglementa o formă de cooperare dintre judecători, procurori şi lucrători SRI, este criticabilă în sine.

Judecătorii sunt cei care trebuie să cenzureze măsurile dispuse sau solicitările formulate de procurori sau, în cazul măsurilor de supraveghere pe motive de securitate naţională, solicitările formulate iniţial de SRI şi transmise de procurori.

Ideea că judecătorul, care, teoretic, trebuie să-l apere pe cetăţean de eventualele abuzuri/excese de zel ale parchetului/SRI, cooperează în baza unui protocol secret cu procurorul şi cu SRI este de natură a crea un sentiment de neîncredere publică legat de obiectivitatea, imparţialitatea judecătorului. Cel puţin, în materia autorizării mandatelor de supraveghere pe motive de securitate naţională.

Asociaţia precizează că, potrivit art. 2 lit. a din protocol, părţile, deci ofiţerii de informaţii, judecătorii şi procurorii îşi iau obligaţia să coopereze pentru realizarea măsurilor ce duc la autorizarea mandatelor de supraveghere.

Cu alte cuvinte, judecătorii trebuie să coopereze cu lucrătorii SRI şi cu procurorii pentru ca mandatele de supraveghere să poată fi autorizate cu succes. Ţine de logica elementară că o “cooperare” între părţi se face pentru succesul acţiunii lor, în speţă, autorizarea mandatelor, nu pentru insucces (neautorizarea). Iar, în practică, această cooperare chiar a dat roade, întrucât dintre cele peste 26.000 de mandate de supraveghere solicitate de SRI în ultimii 9 ani, judecătorii nu au respins decât unul (!).

De asemenea, potrivit art. 3 lit. f din protocol, părţile, deci ofiţerii de informaţii, judecătorii şi procurorii îşi iau obligaţia să coopereze pentru elaborarea şi derularea de „strategii, acţiuni şi programe comune”

În practică, „elaborarea şi derularea de strategii, acţiuni şi programe comune” poate însemna orice, de la team building–uri judecători-procurori-lucrători SRI, la strategii comune de acţiune într-un anumit gen de dosare sau la programe de întrajutorare între parteneri de nădejde.

Întrebarea care rămâne după desecretizarea acestui protocol este în ce măsură mai prezintă garanţii de obiectivitate/imparţialitate, cel puţin la nivelul aparenţelor, al imaginii publice, un judecător sau o instanţă care şi-a luat obligaţia de a coopera cu cei pe care ar fi trebuit să-i cenzureze.

În acest context, asociaţia reaminteşte că, prin mai multe hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, pentru a fi îndeplinite condiţiile unui proces echitabil prevăzute în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este suficient ca o instanţă de judecată să fie imparţială, ci este necesar să existe şi aparenţa acestei imparţialităţi (imaginea publică de obiectivitate/imparţialitate). Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o are încrederea pe care instanţele o inspiră publicului, mai ales atunci când soluţionează dosare penale (a se vedea, de exemplu, hotărârea CEDO din anul 1992 în cauza Thorgeirson v Islanda, par. 51).

În concluzie, asociaţia consideră că acest protocol, prin unele prevederi excesive privind cooperarea dintre instituţii, nu a adus beneficii, ci chiar a creat deservicii cel puţin uneia dintre cele trei părţi semnatare (instanţa supremă), fiind afectată imaginea publică/aparenţa de obiectivitate/imparţialitate a instanţei semnatare.

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

În cazul faptelor ce privesc siguranța națională, România are din 2004 un cadru legal prin care judecătorii pot să dispună interceptările. Cristina Tarcea, președinta ICCJ, spune că „cel mai probabil” instituția pe care o conduce a încheiat în 2009 un protocol secret cu SRI tocmai pentru că n-ar fi existat acest cadru legal. E posibil ca ea să greșească? Cel mai probabil da!

Preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), doamna Cristina Tarcea, a declarat recent, în luna aprilie 2018, că, „cel mai probabil”, protocolul secret din anul 2009, dintre SRI şi ICCJ a fost încheiat deoarece după o decizie CEDO din anul 2007, privind încălcarea dreptului la viaţă privată prin efectuarea unor interceptări pe siguranţă naţională dispuse de procurori, „nu a existat un cadru legal în baza căruia instanţele să dispună autorizarea înregistrării, iar nu parchetul.”

Cu toate acestea, începând cu anul 2004 există un cadru legal complet care prevede că toate mandatele de supraveghere pe motive de siguranţă naţională se emit de către judecător, nu de procuror.

În cazul faptelor care afectează/interesează siguranţa naţională, pot fi emise 2 categorii de mandate de supraveghere:

1. Mandat de supraveghere pentru infracţiuni contra siguranţei naţionale (trădare, spionaj etc.). Aceste infracţiuni sunt prevăzute expres şi limitativ în Codul penal. Emiterea de către judecător a acestor mandate de supraveghere este reglementată în Codul de procedură penală (art. 91/1 al. 1 şi 2 din vechiul Cod de procedură penală, care a fost în vigoare şi în anul 2007, şi în anul 2009, până în anul 2014 – deci, multă vreme înainte şi după încheierea protocolului secret din 2009). În actualul Cod de procedură penală, o astfel de prevedere există în art.139 al. 1 și 2.

2. Mandat de supraveghere pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Ameninţările la adresa siguranţei naţionale sunt definite, evaziv, în art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea (fosta siguranţă) naţională.

Până în anul 2004, aceste mandate de supraveghere, pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale, erau emise de procuror, potrivit legii de atunci. Odată cu adoptarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, s-a prevăzut în mod expres, în art. 20-22, că şi mandatele de supraveghere pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale vor fi emise numai de către judecător, nu de procuror.

Astfel, în art. 20 și 21 al. 6 din Legea nr. 535/2004 se prevedea, și în anul 2004, și în anul 2009 (când a fost încheiat protocolul secret cu SRI), și în anii următori că mandatele de supraveghere pentru ameninţările la adresa siguranţei naţionale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, se emit de către “judecători anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Procurorul doar face propunerea de emitere a mandatului pe siguranţă naţională, iar cel care decide este judecătorul. Aceasta este reglementarea legală existentă încă din anul 2004.

Cu ocazia intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, a fost adoptată Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a noului cod şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Prin art. 29 şi art. 76 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile legale care existau în legea „antitero” (Legea nr. 535/2004) cu privire la emiterea de către judecător a mandatelor pe siguranţă naţională au fost transferate din Legea nr. 535/2004 în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Asta deoarece s-a apreciat că din punct de vedere al tehnicii legislative, aceste reglementări privind mandatul emis pe motive de siguranţă naţională trebuie să-şi aibă locul în Legea nr. 51/1991 care este legea cadru în materie de siguranţă/securitate naţională.

Concluzia este că, în materia celor două categorii ale mandatelor de supraveghere pe motive de siguranţă naţională, din anul 2004 şi până în prezent a existat în mod continuu, „un cadru legal în baza căruia instanţele să dispună autorizarea înregistrării, iar nu parchetul.”

Deci, „cel mai probabil”, preşedinta ICCJ s-a aflat în eroare când a făcut declaraţia citată mai sus.

Desecretizarea tuturor protocoalelor secrete încheiate între ICCJ/instanțe, parchete, CSM, SRI, indiferent de justificarea încheierii lor, rămâne în continuare necesară pentru reintrarea într-un cadru normal a activităţii judiciare.

Posts

Cât de imparțiali mai par judecătorii după desecretizarea protocolului cu SRI?

E posibil să greșească șefa ICCJ?

Tag Archive for: protocol secret SRI

Posts