Augustus Costache: Jandarmeria, pasivă față de vandali și abuzivă cu oamenii pașnici

O țară întreagă a văzut duminică seara, 15 ianuarie, la televizor, cum indivizi puși pe harță cu forțele de ordine au aruncat cu pietre, au smuls garduri, au incendiat chioșcuri, au spart geamuri și au devastat magazine, ore în șir, până când Jandarmeria s-a decis să intervină și să împrăștie gloata. O seara mai târziu, când violența scăzuse deja aproape de zero, tot pe micile ecrane s-a putut vedea cum sute de oameni erau reținuți și urcați în dube de reprezentanții aceleiași instituții de ordine publică.

Ceea ce a lipsit de pe micile ecrane este însă ce s-a întâmplat cu acești oameni, despre care s-a spus că ar fi fost «protestatari în drum spre Piața Universității».

Întâmplarea a făcut să fiu unul dintre cei reținuți și să am «onoarea» de a fi văzut în direct în timp ce eram băgat în dubă, fapt de natură să-mi înspăimânte familia și prietenii aflați la acea oră în fața televizoarelor.

Fuga e mai sigură decât nevinovăția

Tocmai mă așezasem la coadă la un cunoscut chioșc non-stop de cornulețe și pizza, vizavi de magazinul Cocor din centrul Bucureștiului, cu gândul ca apoi să mă îndrept spre domiciliu, când în jurul oamenilor de lângă mine a răsărit ca din pământ o ceată de scutieri. Jandarmii au alergat cățiva pași dupa cei care au rupt-o la fugă instinctiv sau poate simtindu-se cu vreo muscă pe căciulă, apoi, în câteva secunde, au format un larg cordon în jurul celor care au stat calmi pe loc. Ne-au ordonat să ne aliniem lângă zidul clădirii și au urmat câteva minute în care ei au stat nemișcati, tăcuți, în jurul nostru. Mi-am închipuit, probabil la fel ca și ceilalți, că ne vor verifica buletinele, ne vor buzunări să vadă dacă n-avem arme și ne vor lăsa în pace, având în vedere că pe o rază de cel puțin câteva zeci de metri nimeni nu vociferase, nu scandase nimic și nici nu făcuse vreun gest agresiv în minutele premergătoare apariției scutierilor.

După vreun sfert de oră de tensiune în creștere printre reținuți, când în spatele cordonului de jandarmi și-au făcut apariția camere profesioniste de luat vederi, iar pe trotuarul de vizavi s-a adunat o mulțime care huiduia nestingherită, ni s-a comunicat că vom fi duși la secția de poliție pentru verificări.

În dubă am ajuns dupa o oră de stat pe loc, în picioare, oră punctată din când în când, gratuit, cu spray-uri lacrimogene fâsâite în aer, deși nimeni nu se comporta agresiv. De altfel, din cauza gazelor, unul dintre reținuți a avut o criză, pare-se de astm, și a ajuns într-o salvare. Alături de alți de 42 de reținuți, printre care se număra și o femeie în vârstă împreună cu fiul ei, evident debil, urma să fiu dus la Secția 3 de pe strada G-ral Berthelot – a cărei adresă le-am furnizat-o jandarmilor deoarece aceștia nu știau unde trebuie să ajungă și bâjbâiau cu duba prin centrul Capitalei.

În pofida așteptărilor cunoscuților care m-au sunat pe mobil imediat ce m-au văzut «în direct» urcat în dubă, la secție n-am observat să fi fost cineva bruftuluit, insultat sau agresat, în timpul celor trei ore petrecute «pentru identificare» într-un beci congelat.

Cine v-a pus să ieșiti din casă?

Surpriza venea însă abia la final, când descopereai că absolut tuturor reținuților li se completau procese-verbale de amendare pentru tulburarea liniștii publice.

Protestelor celor care spuneau că n-au tulburat liniștea publică în nici un fel li se răspundea cu explicații de genul: «Cine v-a pus să ieșiti din casă?», «Știți ceva, suntem de patru zile în continuu la serviciu, n-avem chef de discuții» sau «Noi așa considerăm, aveți posibilitatea să contestati amenda la judecătorie». Posibilitate dificilă, dacă nu chiar imposibilă deoarece, așa cum orice jurist știe, este mult mai greu să dovedești că nu ai făcut ceva decât că ai făcut ceva, iar în condițiile în care reținuții nu se cunoșteau unii cu alții și mulți dintre ei erau, ca și mine, singuri pe stradă, cum ar putea cineva găsi martori că nu vocifera?

În ceea ce mă privește, jandarmul care-mi completa procesul verbal mi-a măsurat cu privirea paltonul lung, negru, evident nepotrivit pe un eventual răzvrătit, s-a uitat pe cartea de identitate care atestă o vârstă mult trecută de adolescență, mi-a ascultat explicațiile despre coada la chioșc și mi-a făcut semn să mă aplec spre el. În sala plină de reținuți, mi-a șoptit confidențial: «Am să vă dau doar avertisment» și m-a privit cu subînțeles, parcă pentru a-mi sugera că cineva, undeva sus, așteapta să i se raporteze sute de sancționați pentru tulburarea liniștii publice și că norma trebuie îndeplinită cu orice preț, nu contează cum, chiar și pe spinarea oamenilor pașnici.

Am fost pus așadar în fața unei dileme morale – să semnez avertismentul, adică «să recunosc și să regret» o faptă pe care nu am comis-o și să plec astfel umilit sau să refuz recunoașterea «faptei» și să mă aleg cu o amendă (minimum 200 lei) și mai nedreaptă, dar imposibil practic de contestat. La 3 dimineața, după ore de stat în picioare și dârdâit în beciul friguros al secției de poliție, am cedat și am semnat.

Însă nu înțeleg să tac în fața acestui abuz, mai ales că în decembrie 1989 am fost unul din cei care au avut norocul să scape de gloanțele pe care le-au înfruntat tocmai pentru ca astfel de abuzuri să nu mai aibă loc.

De aceea, solicit public ministrului de interne Traian Igaș să ne arate că nu trăim într-un regim dictatorial și să dispună o anchetă serioasă asupra modului în care s-au acordat sancțiunile contravenționale sus-menționate, iar Jandarmeriei să prezinte public scuze celor de care și-a bătut joc, sub masca legalității, în seara și în noaptea de 16 spre 17 ianuarie 2012.

Augustus Costache, 17 ianuarie 2012