Archive for category: Media

continuarea primei părți

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din 2001 până în 2009

R: Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe dumneavoastră închisoarea v-a specializat în legi. V-ați apucat să le studiați ca să înțelegeți ce vi se întâmplă. Așa ați înțeles că trebuie să mergeți la CEDO dacă vreți să obțineți dreptate în țară. Altfel nu se putea?

D.T.: Nu se putea face o revizuire a procesului fără o decizie CEDO. Cu ajutorul APADOR-CH am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decembrie 2001. S-a dat un verdict în 2009. CEDO a constatat că am fost ținută în arest nejustificat, că nu mi s-a dat posibilitatea să contest arestarea și nici să mă apăr corespunzător în proces, deci nu am avut parte de un proces echitabil. Fără această decizie obținută la CEDO nu aș fi avut posibilitatea în viața asta să revizuiesc cauza asta.

Citat din decizia CEDO în cauza Tarău contra României:

„Reclamanta a fost arestată preventiv timp de 11 luni începând cu februarie 2001 şi s-a plâns în faţa Curţii europene de încălcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberată după o durată rezonabilă (apreciată în raport de faptele şi de datele ce individualizează acea persoană), precum şi a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia în condiţii de egalitate a armelor între arestat şi procuror. În legătură cu procedura penală ce a urmat arestării preventive, reclamanta a mai susţinut şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune întrebări martorilor audiaţi în cauză şi de a cere şi obţine audierea martorilor în apărare. CEDO a constatat în unanimitate că statul român a încălcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autorităţile nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publică şi nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în cadrul procedurii de recurs împotriva prelungirii arestării. Curtea a mai condamnat statul român deoarece în cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obţine audierea majorităţii martorilor acuzării şi a nici unui martor propus de apărare.”

R: Și după asta ce s-a întâmplat?

D.T.: În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Mi-am scris singură cererea de revizuire. În 2010 a început iar fuga după documente. A fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria sectorului 1, fiecare instituție spunând că nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul meu, l-a găsit sub niște saci de ciment, într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei sectorului 1.  Apoi am constatat că judecătorul de la sectorul 1 pur și simplu nu înțelesese decizia CEDO, pe baza căreia ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul meu, nu și al celorlalți inculpați din dosar. Or judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar. Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și Parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii – Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.

ICCJ, disperată de întrebările de la sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.

R: Paradoxal, la sectorul 3 ați nimerit la judecătoarea Denisa Chiujdea, soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastră la vremea respectivă, nu?  

D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă…, dar da, același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

R: S-a dovedit, totuși, cea mai profesionistă judecătoare dintre toți cu care ați avut de-a face, nu?

D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate persoanele păgubite. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.

 

„După atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată”

R: După patru ani de procese a venit și achitarea. Totuși, parchetul a făcut recurs la sentința dată de doamna judecător Chiujdea. De ce?

D.T.: Da, doamna judecător a dispus achitarea mea pentru un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare. Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Ce spunea procuroarea era în esență că deoarece unii au văzut-o pe acolo, condamnați-o pentru ei. Curtea de apel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:

–        încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea să mă mai tragă la răspundere, sau

–        fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea – deci achitare.

La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea mea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar eu nu doream încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată eram. Ceea ce a redus-o până la urmă la tăcere pe procuroare a fost faptul că unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de apel a respins apelul.

R: Și cum a fost ziua achitării?

D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, <mamă, nici eu nu am crezut!> Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…

R: Dar băiatul, ce a zis?

D.T.: Băiatul a trăit alături de mine toate astea, de la 8 ani până acum la 23. Declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.

Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.

 

Ce urmează: încă un proces pentru despăgubiri și o viață nouă, într-un județ fără pușcării

Povestea Danielei Tarău este probabil unică, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trăit-o, dar mai ales pentru că nu s-a lăsat copleșită și învinsă de ceea ce pe majoritatea condamnaților îi înghenunchează. Pușcăria putea s-o transforme într-o infractoare, chiar dacă nu fusese înainte de a ajunge acolo. În loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gândit. A absolvit facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în științe penale la Academia de poliție, unde acum își susține teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel mai urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să-și găsească locul la o catedră.

Acum a început un alt proces. Cel în care cere statului român despăgubiri pentru suferințele prin care a trecut.

R: România nu are o jurisprudență încurajatoare pe partea asta. Statul român nu se grăbește să-și plătească greșelile, abia dacă le recunoaște. Marcel Țundrea, bărbatul care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă de care nu era vinovat, a murit la scurtă vreme după eliberare, iar reparația materială primită de el a fost de 5000 de euro. Ce credeți că va face statul român în cazul dumneavoastră?

D.T.: Cred că un stat culpabil ar trebui să repare lucrurile astea din oficiu. În loc de asta, tot eu trebuie să vin să probez dacă am suferit ceva în detenție, nu e suficient că am stat acolo. Să le probez că în timpul ăsta tata a murit fără să știe că sunt nevinovată. Că băiatul meu a avut o tentativă de suicid cât am fost acolo. Că familia mea a fost marginalizată și batjocorită fără vină. Că ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului și că 15 ani din viața mea, poate cei mai frumoși, s-au petrecut sub semnul poveștii ăsteia. Sunt niște ani care m-au consumat de resurse. Dar voi duce la capăt și acest ultim proces.

R: Și apoi?

D.T.: Apoi… nu știu. Vine timpul când înțelegi că ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat și vrei liniște. Am 43 de ani. Dacă în urma procesului pentru despăgubiri, pe care l-am deschis acum, statul mă îmbogățește, cum se spune în drept, fără justă cauză, cred că aș pleca din București. Aici nu aș putea să încep o viață nouă. Măcar și pentru faptul că de aici, de la balcon, văd zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred că ar trebui să merg într-un loc unde să încep o viață nouă. Chiar și la 44 de ani sau cât oi avea când se termină și procesul ăsta. E târziu, dar de ce nu? Mi-ar plăcea să mă mut în Sibiu și să-mi găsesc acolo un loc la o catedră. În Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar plăcea să trăiesc într-un județ fără penitenciar.” 

Daniela Tarău a dat în judecată statul român cerând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.

 

[toggle title_open=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” title_closed=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” hide=”yes” border=”yes” excerpt_length=”0″ read_more_text=”Read More” read_less_text=”Read Less” include_excerpt_html=”no”]

 

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, e chemat în judecată pentru plata daunelor morale și materiale cauzate prin privarea de libertate și condamnarea ilegală a Danielei Tarău. Daunele cerute sunt următoarele:

–        17.209 Euro prejudiciul material suferit – reprezintă cheltuielile cu avocații și contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 21.02.2001 momentul privării de libertate, până în septembrie 2008, momentul reabilitării de drept – un total de 7.209 Euro.

–        900.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății) – prejudiul moral suferit ca urmare a erorii judiciare soldate cu:

–        Privare de libertate pentru 635 zile de la data de 21.02.2001 pana la 21.11.2002

–        Instituirea obligației de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 376 zile

–        Obligarea la respectarea programului de supravegherea  a Serviciului de Probațiune pentru o perioada de 1095 zile

–        Perioada necesară reabilitării – 2920 zile

–        Perioada necesară dovedirii nevinovăției 21.02.2001 – 31.03.2015 respectiv 5150 zile

 

[/toggle]

 

interviu realizat de Dollores Benezic

read English version