Cine a câștigat și cine a pierdut din saga legii carantinei
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Majoritatea propunerilor făcute de APADOR-CH, de îmbunătățire a legii carantinei, au fost introduse în varianta adoptată de Parlament; De ce nu mai insistăm pentru mai mult; Șapte problemele de constituționalitate din noua lege;
După un timp care unora li s-a părut prea lung, Parlamentul României a reușit să voteze aseară târziu o lege a carantinei și izolării care conține mai multe garanții de respectare a drepturilor omului. Cum se zice pe la Hollywood, „not great, not terrible”, deci mai există o speranță că nu va fi chiar rău.
Dintre cele 11 propuneri de îmbunătățire pe care APADOR-CH le-a făcut încă de la etapa proiectului adoptat de Guvern, nouă au fost preluate și introduse, într-o formă sau alta, în noua lege. Sigur că se putea și mai bine, dar privind de unde am plecat – o formă de lege adoptată de guvern fără consultare publică și care nu conținea nicio garanție de respectare a drepturilor persoanelor suspecte sau bolnave – se putea și mai rău.
Am putea să insistăm și pentru celelalte propuneri? În teorie, da, așa ne-ar fi plăcut, dar realitatea ne arată că n-ar fi înțelept s-o facem. Nu după ce am văzut toate armele politice, de dezinformare și chiar amenințare, scoase din teacă în ultima săptămână de politicieni și de media. Nu după ce am fost suspectați că negăm existența virusului și că nu dorim o lege a carantinei. Nu după ce la Cotroceni s-a pus egal între întârzierea adoptării legii și morții de Covid 19.
Dorim o lege a carantinei, dar ea trebuie să fie făcută temeinic astfel încât să poată fi aplicată corect în orice alt caz de acum încolo. Faptul că avem tot mai mulți infectați, de la o zi la alta, și că mor oameni, nu este din cauza discutării legii în parlament, ci din cauză că toată clasa politică actuală nu a fost capabilă, de ani de zile și mai cu seamă de șase luni încoace, știind cu ce ne vom lupta, să croiască o lege bună cu care să guverneze. E ca și când colecționezi butelii și când îți ia foc casa îi acuzi pe pompieri că nu-ți sting mai repede focul.
Procesul de consultare publică organizat de Parlament (Camera Deputaților și Senat) ne-a arătat că unii politicieni știu să și asculte atunci când nu au habar cum să facă, dar a fost și o dezamăgire în privința altora. O dezamăgire au fost și unele mijloace de informare care au manipulat informațiile astfel încât să transmită mesaje panicarde și să decredibilizeze domeniul drepturilor omului.
Drepturile omului au fost găsite țap ispășitor (de aia se îmbolnăvesc oamenii și mor, că vor unii drepturi), tratate ironic deopotrivă de oamenii simpli de pe Internet sau de politicieni de la cele mai înalte tribune ale țării. Drepturile civile nu aveau nevoie și de acest șut în fund, erau suficient de persiflate și înainte.
Am putut constata cu tristețe că propunerile APADOR-CH, făcute în spiritul Constituției și al angajamentelor internaționale luate de România, s-au transformat într-o armă politică folosită deopotrivă de putere și de opoziție. Nu ăsta era rolul lor.
A-ți cere drepturile sau a cere să fie garantate într-o lege importantă a devenit, pentru unele autorități, în România acestei săptămâni, echivalent cu inconștiența sau cu subversiunea ori cu un act criminal, aducător de morți.
APADOR-CH nu a negat niciun moment existența virusului, chiar dacă la una dintre dezbaterile de la Parlament au fost și astfel de persoane, nu a cerut niciodată lăsarea bolnavilor liberi pe străzi. Toate propunerile transmise Parlamentului au vizat respectarea etapelor legale în procedurile de consultare, depistare a bolii, apoi de izolare, carantinare, internare, respectându-i bolnavului dreptul la informare și la opțiune.
Făcând un bilanț al acestui proces legislativ, se poate spune că unii au câștigat niște capital electoral, efemer, alții au ratat șansa de a demonstra că sunt lideri autentici, iar marele perdant a fost, ca de multe alte ori în istorie, conceptul de drepturi civile.
Pentru că noua formă a legii, adoptată de Senat, are câteva probleme de constituționalitate, ne facem totuși datoria măcar de a le semnala. Cine vrea să le audă, bine, cine nu, nu. Mai jos un rezumat și la final găsiți documentul integral:
Precizare. Art. 5 paragraful 1 litera e) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) prevede că o persoană poate fi privată de libertate şi în cazul în care este vorba despre “detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă”.
Din acest punct de vedere, măsura carantinării sau măsura izolării, când sunt dispuse nevoluntar (ca măsuri obligatorii, privative de libertate) sunt compatibile cu prevederile menţionate mai sus din CEDO.
Totuşi, potrivit Ghidului privind articolul 5 din Convenţie publicat pe site-ul CEDO, criteriile esențiale în lumina cărora trebuie evaluată „legalitatea” detenției unei persoane „susceptibile să transmită o boală infecțioasă” constau în a se cunoaște:
1.dacă transmiterea bolii este periculoasă pentru sănătatea sau siguranța publică; și
2.dacă detenția persoanei infectate constituie mijlocul de ultim resort pentru a preveni transmiterea bolii, alte măsuri, mai puțin severe, fiind deja luate în considerare și considerate insuficiente pentru a proteja interesul public.
În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste criterii, privarea de libertate își pierde justificarea (Hotărârea CEDO din cauza Enhorn împotriva Suediei, pct.44).
Probleme privind Legea pentru instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic
1
Guvernul nu a solicitat avizului CES înainte de a trimite legea în Parlament – este încălcat art. 1 al. 5 din Constituţie, ceea ce face ca legea adoptată fără solicitarea prealabilă a avizului CES să fie neconstituţională în ansamblul său.
2
Încălcarea principiului bicameralismului – Dacă forma legii adoptată de Senat diferă substanţial de forma adoptată de Camera Deputaţilor, aceasta înseamnă că fiecare cameră a adoptat legi diferite cu privire la aceeaşi chestiune, ceea ce este neconstituţional, deoarece înseamnă încălcarea principiului bicameralismului. O explicaţie ar fi improvizaţia şi grabă cu care s-a acţionat, mai ales la prima cameră, când accentul s-a pus pe viteză şi nu pe calitate şi coerență. Chiar şi aşa, forma adoptată de prima cameră a fost superioară proiectului iniţiat de guvern. Slabă calitate a proiectului elaborat de guvern este foarte greu de justificat, deoarece în cadrul guvernului funcţionează Ministerul Justiţiei, care are în compunere o direcţie specializată în elaborarea actelor normative, alcătuită din profesionişti adevăraţi.
3
Dreptul de a contesta în justiţie măsura privativă de libertate nu este efectiv, atâta vreme cât în lege nu sunt reglementate modalitățile și înlesnirile necesare pentru ca o persona aflată într-un spaţiu de carantinare sau izolare să poată sesiza instanţa. Simpla prevedere în lege că acţiunea se trimite la instantă în format şi prin mijloace electronice nu asigură garanţiile necesare. Nu orice persoană din ţară are smartphone cu acces nelimitat la internet şi, pe de altă parte, doar cu un smartphone nu se poate asigura participarea efectivă/eficientă la un proces.
4
Legea nu prevede ce măsuri pot fi dispuse pentru repararea prejudiciilor produse persoanelor în cazul în care carantina sau izolarea s-au dispus cu încălcarea legii. În lege trebuie să existe un articol care să prevadă că orice persoană, care a fost victima unei măsuri nelegale de carantină sau izolare are dreptul la reparaţii şi să prevadă procedura de constatare a nelegalităţii carantinei/izolării şi de acordare a remediilor (despăgubiri).
5
Reţinerea unei persoane în spital, pe timp de 48 de ore, în scopul efectuării de investigații și evaluări medicale (art. 8 al. 3 si 4 din lege) este o măsură sui generis, care iese din tiparul stabilit în sistemul legal naţional (art. 23 al. 3 din Constituţie), potrivit căruia reţinerea unei persoane nu poate dura mai mult de 24 de ore. Astfel, în materie penală, reţinerea autorului unei infracţiuni nu poate dura mai mult de 24 de ore, iar reţinerea în materie contravenţională (conducerea administrativă a persoanei la sediul poliţiei) avea durata maximă de 24 ore, iar în prezent se preconizează să ajungă la 12 ore (pe rolul Curţii Constituţionale se află o sesizare a Avocatului poporului cu privire la necesitatea stabilirii unei durate exacte şi rezonabile a măsurii conducerii administrative). De ce reţinerea unui infractor de către poliţist sau procuror, de exemplu un autor al infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor, nu poate dura decât maximum 24 de ore, în timp ce reţinerea administrativ-medicală a unei persoane, dispusă de medic, poate dura dublu, adică 48 de ore?
6
Art. 10 din lege este redactat neclar, el putând fi interpretat în sensul că ministrul sănătăţii poate deroga de la lege, printr-un ordin prin care stabileşte „modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege”. Or, prezenta lege stabileşte măsuri privative de libertate (carantină/izolare obligatorii), precum şi procedura şi persoanele abilitate să dispună aceste măsuri care restrâng drepturi și libertăți. Redactarea ambiguă a art. 10 din lege permite interpretarea că prin ordinul ministrului sănătăţii s-ar putea aduce modificări acestei proceduri stabilite prin lege pentru luarea măsurilor medicale privative de libertate, ceea ce este inadmisibil, pentru că ordinul ministrului nu poate adăuga la lege şi nu poate modifica legea.
7
În niciunul dintre articolele legii nu este prevăzută durata maximă a măsurii carantinei sau izolării, ca măsuri privative de libertate în sensul art. 4 al. 2 din OPCAT. De asemenea, prevederile din art. 7 si 8 din lege, în sensul că măsura carantinei se dispune pe durata perioadei de incubație specifice bolii infectocontagioase suspicionate sau că izolarea durează până la vindecare, nu conferă suficientă previzibilitate și nici suficiente garanții împotriva arbitrariului. Spre exemplu, un test/o analiză care să confirme vindecarea unei persoane se poate face, în practică, cu oarecare întârziere față de momentul vindecării, de exemplu, din cauza unei aglomerării a activității personalului sau din cauza personalului insuficient. Aceste probleme de organizare a activitatii instituțiilor publice, chiar și cele din sfera medicală, nu trebuie să se răsfrângă însă asupra persoanelor, prin privarea lor de libertate pe o durată mai mare decât cea efectiv necesară. Potrivit CEDO, o măsură privativă de libertate (de exemplu carantina sau izolarea nevoluntară) nu prezintă garanţiile împotriva arbitrariului la care se referă CEDO, dacă în lege nu se prevede durata de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă.
Fiind vorba despre privare de libertate, durata trebuie stabilită în mod clar. În practică, măsura ar putea fi dispusă pe o durata de 14 zile, cu posibilitatea prelungirii de câte ori este necesar din punct de vedere medical, cu până la 14 zile de fiecare dată, până la expirarea duratei de incubatie a bolii suspicionate (în caz de carantină) sau, după caz, până la vindecare (în caz de izolare). Desigur, cu prevederea posibilității încetării măsurii chiar înainte de termen, dacă ea nu mai este necesară. De altfel, și în practică, chiar în aceste zile, conform relatărilor din presă, mai multe țări europene au impus turiștilor români care doresc să intre în țările respective o carantină pe durata a 14 zile. Deci, fixarea unui termen de 14 zile pentru carantină/izolare are acoperire în practica existentă deja în mai multe țări euroene. În caz de nevoie, acest termen poate fi prelungit atât cât este necesar, dar tot pe durată determinată (fiecare prelungire de maximum 14 zile).