Raport privind vizita în arestul situat în incinta Secţiei 13 Poliţie din Bucureşti

Două
reprezentante ale APADOR-CH au vizitat arestul la data de 18 mai 2010. Nici
până în acest moment, la mai bine de patru ani de la adoptarea Legii nr.275/2006
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal nu a fost elaborat un regulament de aplicare a acestei
legi în aresturile poliţiei. Ca urmare poliţiştii aplică în continuare un
regulament emis anterior adoptării legii, în anul 2005, privind executarea
pedepselor.

În arestul situat
în subsolul Secţiei 13 Poliţie se folosesc în continuare proceduri care vin în
contradicţie cu reglementările din Legea nr.275/2006 şi care aduc atingere
drepturilor deţinuţilor. De exemplu: percheziţia corporală la întroducerea în
arest are loc într-un spaţiu (un hol în care este amplasat un birou) care nu
asigură niciun fel de intimitate, iar  încătuşarea la ieşirea din arest, chiar
şi doar până în camerele de anchetă din incintă, continuă să fie regula, şi nu
excepţia, aşa cum prevede Legea nr. 275/2006. La introducerea în arest
deţinuţii pot păstra asupra lor obiecte de igienă, mai puţin aparate de
bărbierit şi recipienţi din sticlă sau metal şi haine. Arestul nu le pune la
dispoziţie decât cazarmament,o saltea de pat, nimic altceva, nici măcar hârtie
igienică sau săpun. Deţinuţii sunt primiţi în arest numai însoţiţi de fişa
medicală ce dovedeşte că au fost consultaţi de medicul DGPMB.

Arestul
situat în subsolul Secţiei 13 Poliţie este în subordinea DGPMB. Lucrătorii arestului răspund ierarhic în faţa şefului arestului
DGPMB. La data vizitei întreg personalul angajat era format  din 13 persoane
(din care unul, şeful, în concediu de odihnă), schema de personal fiind
prevăzută pentru 15 agenţi. Nu există niciun  angajat cu alte responsabilităţi
decât paza şi escorta (nici medicale, nici administrative ş.a.m.d.) situaţie în
care se află toate aresturile din Bucureşti care depind direct de DGPMB. Arestul
este administrat, gospodărit, igienizat de agenţii de pază în colaborare cu
persoanele deţinute. Singurele legături cu Secţia 13 Poliţie se referă la
înregistrarea corespondenţei la sosire şi de utilizarea unor camere pentru
întâlnirile cu anchetatorii şi avocaţii.   

La
Secţia 13 Poliţie sunt găzduiţi numai deţinuţi bărbaţi, majori,  indiferent de natura infracţiunii pentru care sunt cercetaţi (la
data vizitei trei dintre arestaţi se aflau aici de mai mult de 5 luni). Arestul
este dotat cu 26 de paturi în cinci camere. Cu toate acestea, la momentul
vizitei în cele cinci camere erau cazaţi nu mai puţin de 34 de bărbaţi. Evident
că 16 dintre arestaţi erau nevoiţi să împartă patul cu un coleg de cameră.
Această situaţie este  intolerabilă  pentru că supraaglomerarea  înseamnă tratament inuman şi degradant
constatat de jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, România suferind
deja condamnări pe aceste aspecte.

Numărul
insuficient de paturi este o problema evidentă însă chiar şi dacă nu ar fi
depăşită capacitatea de cazare a arestului, de 26 de persoane, tot nu ar fi
respectate normele, nici măcar cea caducă, de 6 metri cubi de aer/deţinut încă
utilizată de autorităţile române. Spre exemplificare, în camera 5 a arestului,
de aproximativ 20 de mp (din care aprox. 1,5 mp sunt ocupaţi de grupul sanitar)
şi cca 2 m înălţime erau cazaţi nouă arestaţi în opt paturi. Revin 40/9 metri
cubi de aer de persoană deţinută (dacă nu ar fi fost doi într-un pat ar fi avut
5 metri cubi de aer fiecare) respectiv 20/9 mp per deţinut (20/8 dacă nu ar fi
fost depăşit numărul paturilor de numărul persoanelor cazate). Asociaţia
reaminteşte că supraaglomerarea spaţiilor de detenţie este unul dintre motivele
pentru care CEDO a condamnat în mod repetat România considerând că articolul 3
al Convenţiei Europene a fost încălcat și că Recomandarea CPT din raportul
publicat în 2008  se referă în mod explicit şi la aresturi, nu numai la
penitenciare atunci când insistă asupra normei de cazare de 4 mp pe persoană
privată de liberate.  

Camerele
de deţinere, amplasate la subsol, nu
beneficiază aproape deloc de lumină naturală şi nici de ventilaţie. Ferestrele
sunt foarte mici (acelaşi exemplu al camerei 5: cca 50 cm/90 cm), securizate cu
patru rânduri de plase şi grilaje metalice iar din acest motiv nu permit
iluminatul natural şi cu atât mai puţin aerisirea. La data vizitei, în
condiţiile în care temperatura de afară era de aprox 15 grade şi bătea puternic
vântul, aerul din camerele de deţinere era irespirabil. Un aspect pozitiv
constatat este faptul că grupurile sanitare, amplasate în fiecare cameră
(chiuvetă,  şi WC turcesc) beneficiază de apă curentă rece şi caldă permanent.
Arestaţii pot deţine în camere aparate TV sau alte dispozitive electronice dacă
li se aprobă o cerere în acest sens şi numai cu condiţia ca aparatele să nu
înregistreze. (stocări de date).   

Curtea
de plimbare are aprox. 20 mp şi este, de fapt,
o cameră al cărei acoperiş este înlocuit de o copertină din material plastic.
Adăposteşte un tomberon de gunoi şi nişte sârme pe care deţinuţii aveau haine la
uscat  Curtea este insalubră şi nu are nicio dotare sau amenajare care să
permită arestaţilor vreo activitate sportivă sau recreativă. Cu toate acestea
deţinuţii şi-au exprimat nemulţunirea că nu petrec în această curte decât 40-60
de minute zilnic şi asta deoarece simt nevoia de aer curat (în condiţiile în
care atmosfera din camere este îmbâcsită).

În arestul din
Secţia 13 este amenajat un oficiu dotat cu frigidere, cuptor cu microunde şi un
fierbător. Arestaţii au acces în această bucătărie la cerere. Pe holul
arestului este amplasat şi un grup sanitar pentru personal care este folosit şi
de arestaţi pentru bărbierit (aparatele de ras sunt păstrate de agenţii de pază
şi puse la dispoziţie arestaţilor la cerere) şi  duş, în încăpere există o maşină
de spălat automată care poate fi folosită de  persoanele private de libertate.

Raţia de hrană asigurată arestaţilor provine de
la Penitenciarul Rahova şi este de proastă calitate. Deţinuţii manâncă
alimentele aduse de aparţinători sau cumpărate de personalul arestului.
Vizitele sunt permise o dată pe săptămână, ocazie cu care aparţinătorii pot
aduce pachete cu alimente (10 kg alimente şi alte 10 litri de apă sau sucuri) 
şi medicamente. Spaţiul amenajat pentru vizite este impropriu. Practic,
arestaţii şi familiile lor se află în camere diferite, de o parte şi de alta a
unui geam şi pot comunica verbal numai printr-un interfon (care de multe ori nu
funcţionează). Două persoane majore şi un minor pot vizita simultan un arestat.
Cu ocazia vizitelor aparţinătorii pot aduce şi bani pe care îi încredinţează
agenţilor (aceştia fac cumpărături săptămânal pentru arestaţi).

În acelaşi spaţiu
este amplasat telefonul pe care
arestaţii îl pot folosi săptămânal, miercurea, pentru contactul cu familia şi
ori de câte ori solicită pentru discuţii cu avocatul. Nu este asigurată
confidenţialitatea convorbirilor deoarece încăperea este dotată cu o uşă de
lemn pe care  agenţii o lasă deschisă pe durata convorbirilor telefonice pentru
a supraveghea „vizual” arestaţii. Însă din cauza spaţiului redus, este
imposibil  ca supraveghetorii să nu audă ce
spune apelantul. APADOR-CH reaminteşte că supravegherea deţinuţilor în timpul
convorbirilor telefonice trebuie realizată exclusiv vizual şi precizează că
respectarea dreptului arestaţilor la convorbiri telefonice confidenţiale se
poate realiza cu un efort minim şi anume montarea unui geam la uşa încăperii.

Cutia
poştală este situată pe hol, lângă uşa de acces
în arest pentru ca poştaşul să ridice personal corespondenţa deţinuţilor. Cu
toate că agenţii de pază au afirmat că deţinuţii pun singuri plicurile în cutia
poştală, aceştia şi-au exprimat neîncrederea în confidenţialitatea
corespondenţei  considerând că agenţii cenzurează parte din expediţii deoarece
ei nu au posibilitatea de a depune direct plicul la cutia poştală. O altă
problemă privind corespondenţa este reprezentată de utilizarea registrului în
care se ţine evidenţa scrisorilor. Dacă în ceea ce priveşte corespondenţa primită
înregistrarea ar putea fi justificată într-o oarecare măsură de necesitatea de
a putea dovedi predarea scrisorilor către destinatari (deţinuţii semnează în
registrul de primire), în ce priveşte scrisorile expediate evidenţa
corespondenţei este complet nejustificată. Asociaţia solicită renunţarea la
practica înregistrării corespondenţei.

Arestaţii au
semnalat probleme de confidenţialitate şi în ceea ce priveşte discuţiile cu avocaţii în sensul că,
neexistând  o cameră amenajată astfel încât supravegherea să se poată realiza
exclusiv vizual, agentul de pază execută supravegherea din interiorul
încăperii  unde se desfăşoară discuţiile şi ascultă practic tot conţinutul
convorbirilor.

Niciunul dintre
arestaţi nu avea cunoştinţă despre existenţa instituţiei judecătorului delegat. Evident că nu sunt
cunoscute atribuţiile acestuia şi cu atât mai evident este faptul că persoanele
private de libertate în arestul Secţiei 13 nu s-au adresat vreodată unui
judecător delegat. APADOR-CH cere ca instructajul privind drepturile şi
obligaţiile persoanelor reţinute/arestate să includă obligatoriu şi explicaţii
cu privire la instituţia judecătorului delegat, la modul în care acestea i se
pot adresa şi la natura problemelor pe care le pot reclama. Asociaţia propune
ca în fiecare cameră, pe holuri, în curtea de plimbare să fie afişate numele
judecătorului delegat, adresa sa poştală şi numerele de telefon la care să
poată fi contactat.   

Asistenţa
medicală a deţinuţilor aflaţi în Secţia 13
Poliţie este, teoretic, asigurată de cabinetul medical al DGPMB. Arestaţii s-au
plâns însă că în practică se întâmplă foarte rar ca vreunul dintre ei să ajungă
la acest cabinet cu excepţia consultului ocazionat de încarcerare cu toate că, mulţi
arestaţi au declarat că, au probleme de sănătate. În aceste condiţii arestaţi
nu au altă variantă decât să recurgă la automedicaţie bineînţeles numai aceia
dintre ei care sunt vizitaţi de familie sau dispun de bani  cu care personalul
arestului să le poată achiziţiona medicamente. Cei care nu dispun de astfel de
sprijin nu au decât să aştepte ca starea lor medicală să se deterioreze astfel
încât să devină o urgenţă care să justifice chemarea unei ambulanţe (mai jos –
cazul Matei).  O problemă specială legată de asistenţa medicală a persoanelor
aflate în custodia DGPMB este cea legată de tratamentul medical pentru
consumatorii de droguri. Mai multe persoane aflate în arestul Secţiei 13
Poliţie şi care au declarat antecedente de consum de droguri au reclamat faptul
că tratamentul primit în arestul Secţiei 12 Poliţie (unde sunt iniţial
încarceraţi toţi arestaţii care au cea mai mică legătură cu consumul sau
traficul de droguri) este total ineficient acesta constând în administrarea
unor calmante uşoare pentru o perioadă foarte scurtă (2-3 zile). Asociaţia
reaminteşte că dependenţa de droguri este o condiţie medicală şi că, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, consumatorilor de droguri privaţi de
libertate trebuie să li se asigure tratament echivalent  celui din comunitate.
APADOR-CH reaminteşte că lipsa accesului la
asistenţă medicală echivalează cu tratament inuman conform CEDO şi solicită
conducerii IGPR să ia de urgenţă măsuri pentru asigurarea  accesului real la
asistenţă medicală pentru arestaţi.

Discuţii
cu arestaţii

Aurel Potrache
s-a plâns de faptul că a fost bătut de poliţiştii care l-au anchetat în incinta
Secţiei 7 Poliţie afirmând că a fost dat cu capul de pereţi şi a acuzat şi
faptul că nu a beneficiat de asistenţă medicală. La data vizitei, la
aproximativ două săptămâni după incidentul reclamat, Aurel Potrache avea
contuzii pe faţă şi pe scalp. De altfel colegii de cameră au confirmat că la
sosirea în arest acesta era „plin de sânge”.

Un arestat care a
dorit să rămână anonim a semnalat faptul că nu beneficiază de hrană conform cu
convingerile sale religioase (este musulman). APADOR-CH reaminteşte că libertatea religioasă nu poate fi îngrădită decât în
situaţii excepţionale prevăzute de lege. Nerespectarea regimului alimentar
specific unui anume cult înseamnă împiedicarea persoanei private de libertate
de a-şi practica credinţa religioasă.

Dan Vasile Şantu
s-a plâns cu privire la condiţiile de detenţie, în special supraaglomerarea,
lipsa luminii şi a aerului. De asemenea a declarat că i se pare injust să fie
deţinut în arestul Secţiei 13 Poliţie din Bucureşti fără nicio justificare în
condiţiile în care el domiciliază în Sibiu şi a fost arestat tot la Sibiu. A
afirmat că din această cauză este foarte rar vizitat de familie care nu îşi
poate permite costurile deplasărilor la Bucureşti.

Giani Nicolae
Matei s-a plâns despre lipsa tratamentului medical. El este epileptic,
diagnosticat în anul 2000. Concret, Giani Matei a afirmat că după încarcerare
nu a primit tratamentul medicamentos pe care îl urma începând din anul 2000
deşi avea reţetă iar medicul care a efectuat consultul medical la
momentul arestării a confirmat necesitatea tratamentului, a indicat necesitatea
supravegherii permanente şi a evaluării neurologice periodice (fişa
medicală a arestatului confirmă aceste afirmaţii). Urmare a privării de
tratament, Giani Matei a suferit o criză epileptică în noaptea de 16/17 aprilie
2010. Ceilalţi deţinuţi din cameră s-au speriat, au chemat
agenţii de pază şi după ce aceştia au deschis uşa camerei
l-au scos în curtea de plimbare unde şi-a revenit. În cele din urmă
agenţii au chemat o ambulanţă iar personalul ambulanţei i-a
acordat bolnavului îngrijiri medicale. Conform declaraţiilor lui Giani
Matei şi a colegilor de detenţie, arestaţilor nu le sunt puse la
dispoziţie medicamentele prescrise de medicii DGPMB achiziţionarea
acestora ramânând în sarcina aparţinătorilor. În cazul lui Giani Matei
acest lucru este problematic deoarece tratamentul medicamentos este unul cu
substanţe psihotrope (carbamazepină) iar farmaciştii sunt
reticenţi în a elibera astfel de medicamente.        

Concluzii:

1.      Problema supraaglomerării din arestul Secţiei 13
trebuie rezolvată urgent prin redirijarea arestaţilor către alte aresturi din
capitală (sau chiar din alte oraşe – vezi cazul Şantu de la Sibiu);

2.      APADOR-CH subliniază din nou că asistenţa medicală
oferită persoanelor din custodie este departe de a fi satisfăcătoare. O soluţie
pentru aresturile din subordinea DGPMB ar fi angajarea a cel puţin încă un
medic care să se deplaseze la aresturi o dată la două săptămâni şi ori de câte ori
se semnalează un caz special. Trebuie de asemenea rezolvată problema asigurării
tratamentului medicamentos pentru arestaţi, privarea de tratament atât a
bolnavilor cronici căt şi a acelora cu probleme acute  putând conduce la
deteriorări iremediabile a stării de sănătate. Asociaţia aminteşte că o
persoană poate rămâne în arest cu lunile (până la şase luni) iar lipsa asistenţei medicale poate avea
consecinţe din cele mai grave ceea ce echivalează cu tratament inuman sau chiar tortură.

Alte concluzii şi recomandări sunt incluse în raport.

Nicoleta Popescu                                                                                             Maria
Andreescu

Raspunsul IGPR in acest caz