Raport cu privire la vizita APADOR-CH în arestul poliţiei din Piteşti

Pe data de 27 aprilie 2007, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat
singurul arest din judeţul Argeş, situat în municipiul Piteşti.

In afara condiţiilor de detenţie ce vor fi prezentate mai jos,
APADOR-CH semnalează trei probleme: prima, valabilă pentru mai multe
aresturi – poate chiar toate – se referă la ezitările în aplicarea
Legii nr. 275/2006, în vigoare din octombrie 2006, care reglementează
regimul aplicat persoanelor private de libertate, inclusiv celor aflate în arestul poliţiei. In cazul acestora
din urmă, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA)
şi Ministerul Justiţiei (MJ) ar fi trebuit să elaboreze un regulament de aplicare a legii
separat de cel ce vizează executarea
pedepselor în penitenciare, aşa cum prevede chiar Legea nr. 275/2006.
Reprezentanţii asociaţiei au înţeles că un astfel de
regulament referitor la aresturi nu
există încă. Drept urmare, poliţiştii aplică noua
lege parţial, „după ureche”. De exemplu: arestul din Piteşti nu
este supravegheat de un judecător delegat, în vreme ce arestul din
Târgovişte apelează la judecătorul delegat de la Penitenciarul
Mărgineni, situat în apropiere. Diferenţa de interpretare decurge
tocmai din lipsa regulamentului comun al MIRA şi MJ care ar trebui să
precizeze clar dacă judecătorul delegat se ocupă doar de regimul executării
pedepselor sau şi de
condiţiile de deţinere a persoanelor necondamnateîncă. Un alt exemplu (care nu mai ţine de interpretarea Legii nr. 275/2006) este
folosirea în continuare a cătuşelor la scoaterea din arest a
deţinuţilor, indiferent de
destinaţie (spital, instanţă de judecată, parchet etc.)
cu toate că noua lege stipulează că se poate recurge la încătuşare  numai în anume situaţii; se transformă
astfel această formă de imobilizare din regulă în excepţie.  Chiar dacă nu au spus-o
direct, este limpede că poliţiştii au mari reţineri
faţă de renunţarea la cătuşe şi nu o vor face
decât dacă „vine ordin de sus”.

A doua problemă pe care APADOR-CH a constatat-o, deocamdată,
numai în arestul poliţiei din Piteşti este instalarea aparatelor video de supraveghere în fiecare cameră de
deţinere. APADOR-CH
consideră că această măsură reprezintă o încălcare gravă a dreptului la
protejarea vieţii intime a persoanelor reţinute sau aflate în
arest preventiv. Camerele video pot fi instalate pe coridoare şi,
chiar de dorit, în camerele de anchetă, dar în niciun caz în camerele de deţinere, grupuri sanitare sau
cabinete medicale. Cu menţiunea că fiecare cameră de
deţinere din acest arest este prevăzută cu sisteme de alarmare
vizuale şi sonore şi, prin urmare, instalarea aparaturii video nu poate fi justificată prin
eventuala invocare a „siguranţei” fizice a persoanelor
reţinute/deţinute, APADOR-CH
solicită Inspectoratului General al Poliţiei clarificări cu
privire la temeiul legal pe baza
căruia au fost instalate camerele video. Asociaţia cere şi
precizări cu privire la stocarea
şi utilizarea ulterioare ale imaginilor transmise din camerele de
deţinere.

A treia problemă este şi una ce preocupă APADOR-CH de ani
buni şi anume conducerea unei
persoane care nu are acte de identitate asupra sa şi care este
suspectă de comiterea unei infracţiuni la sediul poliţiei. Este
vorba despre o formă de privare de
libertate ce poate dura până la 24 de ore, chiar dacă este
prezentată de autorităţi ca „măsură
administrativă”. Asociaţia a insistat asupra
vulnerabilităţii persoanelor „conduse” care sunt, practic, lipsite de
orice drepturi (nu au contact cu familia şi un avocat, nu au acces la
medic, depind integral de bunăvoinţa poliţiştilor pentru a
merge la toaletă sau pentru un pahar cu apă etc.) Singurul lucru în
favoarea persoanei conduse este că, printr-o modificare a Codului de
procedură penală din 2003, durata
„conducerii”(până la 24 de ore) se scade din perioada reţinerii poliţieneşti (de 24
de ore). Unul din multele aspecte discutabile ale privării de
libertate sub forma „conducerii” este şi locul unde este ţinută persoana respectivă. Cu ani
în urmă, unele secţii de poliţie aveau o cameră „de
triere”, în fapt un fel de cuşcă cu gratii unde stăteau
persoanele „conduse”. Din ce au înţeles reprezentanţii
asociaţiei a rezultat că s-a renunţat la aceste spaţii
total improprii. Atunci unde sunt
ţinute aceste persoane, mai ales dacă sunt duse iniţial la un
post de poliţie dintr-o comună sau un orăşel?
Reprezentanţii APADOR-CH au găsit în arestul din Piteşti un
tânăr care a fost mai întâi „condus” la postul de poliţie din Ungheni,
unde a stat o zi întreagă într-o…. toaletă, ceea ce
echivalează cu tratament degradant. Apoi a fost dus la un alt post de
poliţie din Costeşti, unde a mai stat câteva ore şi, în
sfârşit, la arestul din Piteşti. Tânărul nu s-a plâns dar pentru
reprezentanţii asociaţiei este evident că el a avut parte de tratament
degradant, cel puţin la Ungheni.

In opinia asociaţiei, „conducerea” la sediul poliţiei ar trebui
desfiinţată pentru că este o formă de privare de libertate
ce nu asigură niciun drept persoanei în cauză. Dacă o
persoană este suspectă de săvârşirea unei infracţiuni,
ar trebui să se recurgă direct la reţinere, ceea ce presupune
prezenţa unui apărător, indicii temeinice etc. Toţi poliţiştii, inclusiv cei
din mediul rural trebuie să aibă pregătirea profesională
necesară pentru a şti exact în ce situaţii pot reţine o
persoană suspectă de comiterea unei infracţiuni. Si,
bineînţeles, fiecare poliţist este direct răspunzător
pentru luarea acestei măsuri.

Condiţii de
detenţie

Arestul are 9 camere de detenţie. La data vizitei, doar câteva erau
ocupate, având în vedere că în total erau numai zece deţinuţi,
toţi bărbaţi adulţi. Problema spaţiului de cazare nu
s-ar pune nici dacă toate locurile ar fi ocupate. In schimb, pe lângă
foarte discutabila măsură a instalării camerelor de supraveghere
video, deţinuţii sunt practic privaţi de lumină naturală. Arestul se află la subsol iar
ferestrele, sunt mici, plasate sus, la nivelul planşeului din curtea
inspectoratului şi acoperite cu obloane metalice găurite din loc în
loc. In aceste condiţii, lumina naturală este prea puţină
iar becurile stau aprinse toată ziua. Evident, singura soluţie este mutarea arestului din subsol.

Deţinuţii primesc ziare şi cărţi dar nu au aparate
de radio (arestul nu este dotat nici măcar cu difuzoare) şi cu atât
mai puţin, televizoare. In afara anchetelor şi vizitelor, singura lor
„activitate” se rezumă la plimbarea zilnică de 30-45 de minute într-o
curte complet goală, cu tavanul din gratii. Reprezentanţii APADOR-CH sugerează
instalarea unor aparate de forţă (măcar nişte bare metalice
fixe) sau chiar a unei biciclete statice, ultima sugestie fiind legată
şi de foarte bine dotata sală de forţă a
poliţiştilor („din banii propri” au precizat ei).

Un lucru bun este plasarea cutiei poştale – una „adevărată”,
nu o improvizaţie din lemn cum există în alte aresturi – în camera
ofiţerului de serviciu. Factorul poştal preia direct din cutie
corespondenţa deţinuţilor, dar scrisorile primite de ei sunt mai
întâi înregistrate la secretariatul inspectoratului şi apoi distribuite
destinatarilor pe bază de semnătură. Asimetria dintre predarea
şi primirea corespondenţei s-ar datora – spun poliţiştii –
dorinţei de a evita orice plângere ulterioară cu privire la eventuala
„dispariţie” a plicurilor venite din exterior. Din păcate, tot în
camera supraveghetorului este instalat şi unicul telefon public accesibil
persoanelor private de libertate. Este greu de crezut că
poliţiştii nu aud ce discută deţinutul, pentru că nu
există cabină (sau altă formă de izolare fonică) iar
camera este de dimensiuni reduse. In mod paradoxal, toată lumea este de
acord că trebuie respectată confidenţialitatea
corespondenţei scrise dar nimeni nu pare a fi preocupat de confidenţialitatea convorbirilor telefonice,
care fac parte tot din corespondenţă. Dacă s-ar înţelege acest lucru, atunci fie s-ar instala cabine
telefonice, fie s-ar monta telefonul într-o încăpere separată,
departe de urechile supraveghetorului.Fiecare
persoană din arest are dreptul să dea un telefon pe
săptămână (durata este de 10 – 15 minute) familiei, la care se
adaugă convorbirile nelimitate cu avocatul. Pentru fiecare apel este
nevoie de cerere şi aprobare. Tot pe bază de cerere şi aprobare
au loc şi vizitele săptămânale cu familia. Acestea, ca şi
vizitele nelimitate ale avocaţilor, se desfăşoară într-o
încăpere din arest, cu uşa deschisă şi supraveghetorul pe
coridor. Asociaţia are mari dubii că, în aceste condiţii, se
poate respecta confidenţialitatea discuţiilor. O soluţie simplă, propusă
de reprezentanţii asociaţiei, ar fi ca uşa să fie
prevăzută cu geam, asigurându-se astfel supravegherea vizuală
şi reducându-se suspiciunea de ascultare.

Prin reamenajarea arestului, fiecare cameră are propriul grup sanitar.
Este o îmbunătăţire substanţială faţă de
situaţia anterioară când deţinuţii depindeau de bunul plac
al supraveghetorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, fiind astfel
supuşi unui tratament degradant. Partea rea este că arestul nu are
obligaţia – şi prin urmare nici fondurile – de a asigura materiale
igienico-sanitare pentru deţinuţi, altele decât substanţe gen
„dero” şi, eventual, săpun. Celelalte produse şi obiecte strict
necesare – pastă şi periuţă de dinţi, pastă de
ras, hârtie igienică etc. – sunt fie cumpărate de deţinuţi
(dacă au bani), fie aduse de familie, fie, în cel mai rău caz,
procurate chiar de poliţişti din banii propri. Cum numărul
aresturilor din toată ţara, precum şi efectivele de
deţinuţi au scăzut constant în ultimii ani, asociaţia cere Inspectoratului General al Poliţiei şi
Ministerului Administraţiei şi Internelor să instituie
obligaţia pentru toate aresturile de a pune la dispoziţia persoanelor
private de libertate strictul necesar pentru asigurarea igienei individuale din
bugetul poliţiei. Această cerinţă este impusă
inclusiv prin „Regulile europene pentru penitenciare” (Recomandarea nr R (87) 3
a Comitetului de Minişti al Consiliului Europei) – Regula nr 20:
„Deţinuţii vor beneficia de toate articolele de toaletă care
sunt necesare sănătăţii şi curăţeniei”.

Mâncarea pentru deţinuţi este adusă de la Penitenciarul
Colibaşi. Lăsând la o parte calitatea hranei, asociaţia
aminteşte IGPR că în sistemul penitenciar a început deja externalizarea preparării şi
furnizării hranei pentru deţinuţi. In mod logic, acelaşi
lucru ar trebui să se întâmple şi în cazul aresturilor, ceea ce va
presupune creşterea substanţială a sumelor alocate pentru
hrană (potrivit informaţiilor asociaţiei, în momentul de
faţă alocaţia este de numai 4 lei pe zi pe persoană).

Se poate afirma că în arestul din Piteşti s-au luat măsuri
în direcţia îmbunătăţirii condiţiilor de
deţinere, lucru ce se reflectă şi în relaţia dintre
deţinuţi şi supraveghetori ce pare relativ destinsă.
Insă pentru a se putea respecta cu
adevărat drepturile omului este urgent nevoie de acel regulament comun cu
privire la aplicarea Legii nr. 275/2006 şi de mutarea arestului într-un
spaţiu corespunzător standardelor europene. Celelalte
constatări şi recomandări ale APADOR-CH sunt incluse în raport.

 

Manuela Stefănescu                                                                                            Valerian Stan

Raspunsul IGPR in acest caz