Raportul de activitate al APADOR-CH – 2004
INTRODUCERE
Anul 2004 a fost caracterizat prin deteriorarea situaţiei drepturilor şi libertăţilor civile în România. Partidul Social Democrat, aflat la guvernare până în decembrie 2004, a încercat – şi în mare măsură a şi reuşit – să îşi impună controlul în aproape toate sectoarele vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Această tendinţă, manifestată şi anii anteriori şi semnalată de APADOR-CH, s-a acutizat pe fondul alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale care au avut loc în 2004.
De exemplu, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, forme de presiune mai subtile, de natură economică au înlocuit, în bună parte, controlul politic direct. Bănuite şi în trecut, aceste forme de presiune au devenit o certitudine prin publicarea într-un cotidian naţional a unei adrese a Secretariatului General al Guvernului prin care se solicita ministerelor şi instituţiilor din subordinea acestora să prezinte bugetele de publicitate pe 2004 spre avizare Primului-Ministru. Astfel, banii publici erau împărţiţi diferitelor instituţii media pe baza preferinţelor politice, devenind în consecinţă un instrument de control al vocilor critice.
În aceste condiţii, în care PSD controla cele mai importante canale de presă, inclusiv televiziunea şi radioul publice, principalele mijloace de informarea a locuitorilor din mediul rural, în primăvara anului 2004 un grup de ONG-uri, printre care şi APADOR-CH, a format Coaliţia pentru un Parlament Curat. Scopul acesteia a fost informarea corectă a alegătorilor în privinţa candidaţilor la alegerile parlamentare.
La presiunile de tip economic asupra instituţiilor de presă, au continuat să se adauge şi condamnările penale ale ziariştilor, considerate în sine o violare a dreptului la liberă exprimare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, în 2004 CEDO a pronunţat două noi hotărâri împotriva României pe baza articolului 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în cazurile Sabou şi Pârcălab şi Cumpănă şi Mazăre, în ambele fiind vorba de condamnări penale ale ziariştilor pentru calomnie. Primul dintre aceste două cazuri a fost susţinut de APADOR-CH şi este important şi sub aspectul încălcării dreptului la viaţă privată a uneia dintre victime, prin aplicarea automată a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Din acest punct de vedere, hotărârea CEDO va trebui să fie reflectată pe plan intern printr-o modificare a legii penale.
Îngrijorătoare a fost şi tendinţa instanţelor de judecată de a condamna jurnaliştii şi instituţiile de presă, atât în procedurile penale cât şi în cele civile, la plata unor despăgubiri civile în cuantumuri din ce în ce mai mari, ce constituie la rândul lor o formă de presiune cu rezultatul instaurării auto-cenzurii jurnaliştilor.
În 2004, au existat şi alte încercări de a îngrădi libertatea presei, cum ar fi iniţiativa legislativă privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei acesteia, introdusă de către parlamentari ai partidului de guvernământ. Aceasta a generat proteste seriose din partea organizaţiilor neguvernamentale, inclusiv a APADOR-CH, în final iniţiativa oprindu-se la nivelul comisiilor parlamentare. Tot pe plan legislativ, noul Cod penal, adoptat în iunie 2004 şi care urmează să intre în vigoare în iunie 2005, reprezintă un progres în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, însă nu elimină în totalitate reglementările care vin în contradicţie cu standardele internaţionale. Calomnia a rămas infracţiune, deşi este eliminată pedeapsa cu închisoarea. Este pedepsită penal, în continuare, şi comunicarea de informaţii false, o altă infracţiune criticată în repetate rânduri de APADOR-CH. Este menţiuntă, de asemenea, protecţia penală nejustificat de mare pentru informaţiile secrete de stat şi de serviciu, precum şi a unor oficiali străini.
În 2004 APADOR-CH a continuat să monitorizeze implementarea Legii liberului acces la informaţiile de interes public. Eforturile organizaţiilor neguvernamentale în acest domeniu au început să dea roade: majoritatea autorităţilor şi instituţiilor publice au desemnat persoane care să se ocupe în mod special de cererile de informaţii, iar cererile care nu pun probleme deosebite primesc răspuns, în cele mai multe cazuri. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cererile complexe sau care tratează subiecte “sensibile”, care de multe ori sunt ignorate. În plus, unele autorităţi sau instituţii publice imaginează piedici de natură administrativă/financiară în obţinerea de informaţii, cum ar fi, de exemplu, stabilirea unor preţuri exorbitante pentru fotocopierea documentelor (10.000, 20.000 sau chiar 100.000 lei/pagină). APADOR-CH a reuşit să intervină în câteva cazuri punctuale (Consiliul local Şelimbăr, Parchetul General), însă este necesară o reglementare unitară, pentru toate autorităţile şi instituţiile publice, prin care să se stabilească preţul pentru fotocopii, în scopul prevenirii abuzurilor.
Reforma sistemului judiciar şi independeţa justiţiei au continuat să fie o problemă în anul 2004. Deşi s-au făcut paşi pentru atingerea acestor obiective atât în 2003 cât şi în 2004 (de exemplu, eliminarea recursului în anulare şi în materie penală, limitarea în timp a duratei arestului preventiv, introducerea controlului judecătoresc în materia arestului preventiv, percheziţiei şi supravegherii persoanelor), unele probleme au rămas nerezolvate: jurisdicţia parchetelor şi instanţelor militare şi asupra civililor, interzicerea contactului dintre avocat şi arestatul prevenitv etc. Nici cele trei legi ale justiţiei, adoptate în iunie 2004, nu reuşesc să realizeze în totalitate reforma sistemului judiciar: instanţele au rămas dependente financiar de executiv (cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), procurorii continuă să se afle pe poziţii de egalitate cu judecătorii etc.
Demilitarizarea Poliţiei, care a avut loc în anul 2002 nu a produs încă rezultatele aşteptate. Problemele din acest domeniu semnalate de APADOR-CH au rămas în mare aceleaşi şi în 2004: “conducerea” la sediul Poliţiei, măsură administrativă care, deşi implică privare de libertate, nu se bucură de aceleaşi garanţii ca măsurile procesuale de reţinere şi arestare (de aici şi numărul mare de abuzuri care se petrec în această perioadă), folosirea disproporţionată a armelor de foc, cazuri de agresiune, impunitatea celor acuzaţi de aplicarea unor tratamente contrare articolelor 2 şi 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Sub acest aspect, anul 2004 a reprezentat o premieră, aducând primele două condamnări la CEDO ale României pentru încălcarea articolului 3 din Convenţia europeană, atât datorită comportamentului abuziv al unor poliţişti, cât şi lipsei investigaţiilor efective cu privire la acuzaţiile aduse acestora, precum şi prima decizie de admisibilitate într-o cauză privind încălcarea dreptului la viaţă de către statul român. În plus, o altă hotărâre a CEDO, din cazul Notar, a impus modificarea legislaţiei din sfera taxelor de timbru şi eliminarea acestora pentru victimele unor tratamente contrare articolelor 2 şi 3 din Convenţia europeană.
Anul 2004 a însemnat şi mult aşteptata demilitarizare a cadrelor din penitenciar, precum şi adoptarea unei noi legi de executare a pedepselor privative de libertate (ultima urmând să intre în vigoare în iunie 2005, o dată cu noul Cod penal). Ambele acte normative constituie un pas important spre reforma sistemului penitenciar, însă rămâne de văzut în ce măsură acest lucru se va reflecta şi în practică. Indiferent de cadrul normativ, condiţiile materiale de detenţie rămân, în multe cazuri, precare. Supraaglomerarea, lipsa de tratament medical adecvat, lipsa de activitate şi de programe eficiente de reintegrare socială continuă să fie probleme seriose în privinţa sistemului penitenciar. Mai mult, activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, care ar trebui să dubleze activitatea serviciilor educative din penitenciare, este aproape inexistentă în acest domeniu. Serviciile îşi concentrează resursele umane şi materiale (ambele destul de limitate) pentru redactarea referatelor presentenţiale şi supravegherea persoanelor.
În privinţa protejării vieţii private, anul 2004 nu a adus nici un progres remarcabil. Legea siguranţei naţionale din 1991 este încă în vigoare, fără să fie nici măcar amendată. În Parlament existau nu mai puţin de cinci proiecte de legi ale siguranţei naţionale, dintre care unele aduceau necesarele schimbări. Însă nici unul dintre acestea nu a fost dezbătut şi, cu atât mai puţin, adoptat.
În 2004 a continuat şi hărţuirea unor grupuri religioase, etichetate de autorităţi drept “secte”: Ananda Marga, Family International şi mai ales, MISA. În cazul celei din urmă, APADOR-CH a protestat cu privire la adevărata desfăşurare de forţă care a însoţit percheziţia locaţiilor în care se găseau membri MISA, soldată cu distrugere de bunuri, umilirea persoanelor respective, confiscări de bunuri etc.
I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Anul 2004 a fost un an electoral, în care au avut loc toate cele 3 categorii de alegeri : locale, parlamentare şi prezidenţiale. Sub aspect cantitativ, activitatea legislativă s-a situat în parametrii din anii precedenţi : Parlamentul a adoptat 602 legi, iar Guvernul a emis 142 ordonanaţe de urgenţă şi 94 ordonanţe. Deci, un total de 838 acte normative principale.
Şi în anul 2004 s-a manifestat tendinţa de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară (acte normative inferioare legii : hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, instrucţiuni etc). Astfel, în anul 2004 au fost emise 2373 hotărâri de guvern şi 1002 ordine ale miniştrilor. Ambele cifre au crescut substanţial faţă de anul 2001, de exemplu (819 hotărâri de guvern şi 556 ordine ale miniştrilor).
Numărul mare de acte normative adoptate în fiecare an şi tendinţa de a reglementa prioritar prin legislaţie secundară conduc la o instabilitate legislativă şi crează o barieră obiectivă pentru cetăţeni (destinatarii normelor), care sunt puşi, an de an, în faţa unui “val“ imens de reglementări pe care trebuie să le cunoască şi să le respecte. Spre exemplu, în anul 2004, un cetăţean complet informat cu privire la actele normative emise doar în acel an ar fi trebuit să citească 4213 astfel de acte (legi, ordonanţe, hotărâri de guvern şi ordine ale miniştrilor), ceea ce este, evident, imposibil. Mai mult, unele reglementări modifică chiar legile la care se referă. Prin urmare, legislaţia este lipsită de previzibilitate (orice persoană trebuie să ştie exact ce permite şi ce nu permite o lege şi care sunt consecinţele încălcării prevederilor fiecărei legi).
Dintre legile adoptate în anul 2004, sunt de menţionat ca relevante pentru preocupările constante ale APADOR-CH în domeniul drepturile civile :
-Legea nr. 27/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 77/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Din păcate, se menţine, chiar după mai multe modificări, sistemul unor definiţii prea largi/vagi ale termenilor folosiţi, care afectează caracterul previzibil al reglementării.
-Legea nr. 28/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale. Este o măsură logică, având în vedere că, potrivit art. 23 din Constituţie, privarea de libertate nu se poate dispune decât pentru comiterea de infracţiuni, nu şi de contravenţii.
-Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Prin această lege, ce va intra în vigoare pe 29 iunie 2005, va fi abrogată, dupa 36 de ani, vechea lege a executării pedepselor, nr. 23/1969.
-Legea nr. 301/2004 – Codul penal. Este o lege complexă, care aduce modificări de concepţie şi structură în materia dreptului penal. La data intrării în vigoare, 29 iunie 2005, ea va abroga, dupa 37 de ani, codul penal actual (legea nr. 15/1968). Dezbaterile parlamentare ale proiectului codului penal datează din anul 2003. În raportul pe anul 2003 au fost prezentate pe larg comentariile APADOR-CH cu privire la acest proiect.
-Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.
-Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
-Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
APADOR-CH a formulat mai multe observaţii şi propuneri în legătură cu aceste 3 legi, nr. 303, 304 şi 317 din 2004, denumite şi legi ale reformei în justiţie. Observaţiile şi propunerile sunt detaliate mai jos, în cuprinsul raportului. Ca apreciere generală, legile nu rezolvă problema eficienţei şi responsabilităţii actului de justiţie. Ele crează, din păcate, un cadru pentru menţinerea structurii de personal care a determinat percepţia generală negativă la adresa justiţiei.
-Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române. Legea conţine însă dispoziţii care încalcă drepturile omului, evidenţiate de APADOR-CH în comentariile pe care le-a facut cu privire la proiectul actului normativ, comentarii care sunt prezentate pe larg în cuprinsul acestui raport.
-Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Prin această lege a fost eliminat recursul în anulare în materie penală, măsură care continua în mod logic eliminarea, în anul 2003, a recursului în anulare în materie civilă.
Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2004, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi –neadoptate în anul 2004- care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului. Cu privire la unele proiecte, APADOR-CH a solicitat respingerea lor, iar alte proiecte se aflau încă în dezbaterea parlamentară la finele anului 2004.
Spre exemplu, în luna septembrie 2004, APADOR-CH a solicitat respingerea iniţiativei legislative privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei. Pe scurt, scopul iniţiativei legislative era “să pună pumnul în gura presei”. În detaliu, argumentele APADOR-CH sunt prezentate în cuprinsul acestui raport. Proiectul de lege nu a intrat în dezbaterea camerelor.
În luna octombrie 2004, APADOR-CH a formulat observaţii şi comentarii cu privire la proiectul de lege pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Proiectul acestei legi se afla înca în dezbatere parlamentară la finele anului 2004.
1. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistraţilor
În anul 2003 au fost înaintate către Parlament două proiecte de lege (unul privind organizarea judiciară iar celălat privind statutul magistraţilor) care se doreau a fi un prim pas în procesul de reformă a justiţiei din România. La momentul respectiv APADOR-CH a făcut comentarii în legătură cu aceste două proiecte (vezi Raportul 2003). După aprobarea lor de către Parlament cele două proiecte au fost returnate de către Preşedintele României spre reexaminare. APADOR-CH a făcut noi observaţii la cele două proiecte considerând că ele nu satisfac nici pe departe scopul propus, observaţii pe care le-a trimis parlamentarilor spre documentare şi analiză.
OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA LEGEA DE ORGANIZARE JUDICIARĂ[1]
(extrase)
Guvernul României a informat Comisia Europeană că proiectul legii de organizare judiciară urma să fie dezbătut public până în luna aprilie 2004 inclusiv. Pentru a se realiza dezbaterea publică promisă, proiectul a fost retrimis comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, la solicitarea acesteia din urmă. Critica principală adusă sistemului judiciar de Parlamentul European era lipsa de independenţă a justiţiei, cauzată, între altele, de puterile prea mari ale ministrului justiţiei (membru al guvernului) precum şi de lipsa de independenţă bugetară a instanţelor judecătoreşti.
APADOR-CH a formulat următoarele propuneri, cu precizarea că acestea sunt minimale pentru reforma justiţiei:
1. În varianta actuală, proiectul nu asigură independenţa justiţiei. Pentru a se asigura, la nivel legislativ, independenţa justiţiei, sunt necesare următoarele amendamente :
1.1. Eliminarea inspectorilor generali judecătoreşti şi a judecătorilor inspectori. Potrivit articolului 124 din proiect, aceştia informează ministrul justiţiei despre “funcţionarea instanţelor, celeritatea proceselor şi abaterile disciplinare săvârşite de judecători”. În mod evident, aşa cum şi practica a dovedit-o, aceşti “inspectori” sunt un instrument de presiune politică şi de intimidare a judecătorilor, preexistenţi anului 1989, care nu-şi mai au locul într-o justiţie reformată democratic. Celeritatea şi funcţionarea instanţelor sunt sarcina preşedinţilor de instanţe şi a CSM. Răspunderea disciplinară a judecătorilor trebuie să revină tot CSM.
1.2. Eliminarea puterii financiare a ministerului şi ministrului justiţiei asupra instanţelor de judecată. Articolul 116 din proiect prevede că ministerul justiţiei gestionează bugetele curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor, iar ministrul justiţiei este ordonator principal de credite, adică deţine “pâinea şi cuţitul”. Este absolut necesară acordarea statutului de ordonator principal de credite tuturor instanţelor de judecată, indiferent de grad, începând cu judecătoriile. Fără independenţă financiară nu se poate atinge obiectivul independenţei reale a puterii judecătoreşti.
……….
1.5. Eliminarea atributului ministrului justiţiei de a aproba prin ordin Regulamentul de organizare administrativă a instanţelor judecătoreşti (art.126). Aprobarea Regulamentului trebuie să revină exclusiv CSM. Este necesară o soluţie similară şi în raport cu Regulamentul de organizare administrativă a parchetelor (art 127).
……….
1.9. Schimbarea completului de judecată trebuie să se facă numai în cazuri excepţionale enumerate limitativ de lege şi printr-o încheiere de şedinţă motivată.
1.10. Eliminarea instanţelor militare (art 121). Existenţa instanţelor militare (şi a procurorilor militari) se justifică doar în caz de război. Pe lângă anacronismul instituţiei, trebuie menţionat şi faptul că judecătorii militari nu pot fi independenţi, chiar dacă puterea judecătorească în ansamblu ar deveni realmente independentă, pentru că ei rămân subordonaţi ierarhic Ministerului Apărării Naţionale (Guvernului). Or, proiectul nu numai că menţine instanţele militare ci prevede chiar o lege separată pentru organizarea şi funcţionarea acestora.
……….
2. Revizuirea poziţiei Ministerului Public, a parchetelor şi procurorilor.
Din păcate, proiectul menţine cu bună ştiinţă o falsă egalitate între judecători şi procurori. Întregul proiect de lege trebuie revizuit sub acest aspect. În cele ce urmează, sunt prezentate numai câteva dintre anomaliile sistemului propus. În primul rând, în legea privind organizarea judiciară nu au ce căuta prevederi despre parchet şi atribuţiile procurorilor. Se menţine în mod intenţionat un amestec şi o apropiere între judecători şi procurori, care creează o confuzie voită, în favoarea procurorilor, care doresc să îşi menţină statutul şi cât mai multe din puterile avute în timpul dictaturii. Autorii proiectului au făcut o gravă greşeală de concepţie: procurorilor, care sunt subordonaţi ierarhic şefilor lor şi guvernului (art. 60, 61) nu li se poate încredinţa decât o singură funcţie, aceea de acuzare, în numele statului (care la rândul său reprezintă victimele), în procesele penale. Este ilogic (sau demagogic) să se creadă că în timp ce reprezintă acuzarea, procurorii pot acţiona şi ca “apărători” ai celor acuzaţi, ori pentru aflarea adevărului când acesta este în defavoarea acuzării. Adevărul stabilit în procese este oricum unul judiciar, stabilit de judecători pe baza probelor aduse în acuzare de procurori şi în apărare de avocaţi.
Pe de altă parte, în exercitarea funcţiei de acuzatori publici, în numele statului, procurorii trebuie să poată fi independenţi de presiunile politice şi ale posibililor cercetaţi. Proiectul nu conferă însă o astfel de independenţă procurorilor, care sunt în continuare un instrument docil al guvernului, aşa cum şi practica a dovedit-o constant.
3. În plus faţă de modificările arătate la pct.1 şi 2, sunt necesare şi alte modificări -tot minimale- care să asigure caracterul echitabil al proceselor alături de independenţa judecătorilor.
3.1. Dreptul la apărare trebuie să fie garantat explicit şi în faza îndeplinirii actelor premergătoare. În practică, în această fază poliţia desfăşoară aceleaşi activităţi ca şi după începerea urmăririi penale. Art.12 din proiect trebuie reformulat astfel: “În tot cursul procesului, precum şi în faza actelor premergătoare, părţile sau, după caz, făptuitorul sau persoana vătămată, au dreptul să fie asistate sau reprezentate de un apărător…”.
3.2. Interzicerea participării la şedinţele de judecată a procurorului care a efectuat urmărirea penală (art. 63 alin.3). Or, proiectul legitimează exact participarea la şedinţele de judecată a procurorului care a efectuat urmărirea penală. Este evident că procurorul care a dispus trimiterea în judecată (eventual a şi arestat ori propus arestarea preventivă) nu poate fi obiectiv.
3.3. Trebuie introdus în textul proiectului dreptul explicit al judecătorului de a cere şi de a primi toate informaţiile, documentele, actele pe care le consideră necesare în judecarea unei cauze, indiferent de deţinător sau de natura acuzaţiilor. Nici o autoritate/instituţie nu poate refuza, sub nici un pretext, cererea judecătorului. Numai printr-o astfel de prevedere legală se va reduce substanţial puterea exagerată pe care o deţin unele autorităţi/instituţii publice, în primul rând serviciile şi structurile de informaţii. În mod surprinzător, proiectul prevede numai dreptul procurorilor de a cere şi primi informaţii de la serviciile secrete, ignorând necesitatea ca şi judecătorul, şi în primul rând judecătorul, să beneficieze de acest drept.
3.4. Trebuie inserată obligaţia publicării în Monitorul Oficial a tuturor ordinelor emise de procurorul general (art.72 şi 80). Parchetul este o autoritate publică şi trebuie să asigure transparenţa activităţilor sale, cu atât mai mult cu cât ordinele respective se referă la proceduri pe care persoanele trebuie să le cunoască.
……….
OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND STATUTUL MAGISTRAŢILOR[2]
(extrase)
……….
În varianta actuală, proiectul nu asigură independenţa justiţiei şi nu elimină toate puterile prin care ministrul justiţiei şi întregul executiv pot exercita presiuni politice asupra judecătorilor şi pot influenţa actul de justiţie. Pentru a se asigura, la nivel legislativ, independenţa justiţiei, sunt necesare următoarele amendamente minimale:
1. Eliminarea egalităţii dintre judecători şi procurori, prezentă în întregul Proiect, cu excepţia diferenţei în ceea ce priveşte stabilitatea în funcţie[3], diferenţă de formulare care oricum nu produce nici un efect în practică pentru că întreaga carieră a judecătorilor şi procurorilor–numire, promovare, sancţionare disciplinară, eliberare din funcţie- este reglementată în mod similar. Argumentul principal al eliminării acestei egalităţi constă în faptul că, potrivit proiectului legii de organizare judiciară procurorii lucrează într-un sistem de subordonare ierarhică, până la ministrul justiţiei, membru al guvernului.
Desigur că independenţa procurorilor trebuie asigurată, dar soluţia nu este egalizarea cu judecătorii, singurii care au puterea şi răspunderea înfăptuirii justiţiei.
Un efect dezastruos pentru actul de justiţie al acestei egalităţi este cauzat de posibilitatea ca în orice moment al carierei lor, procurorii să fie numiţi în funcţii de judecător, ca şi cum ar avea vechime şi experienţă de judecător. Este cel puţin necesar ca procurorii care vor să devină judecători să fie testaţi profesional şi psihologic pentru a se constata dacă au capacitatea de a îndeplini poziţia de echilibru şi imparţialitate pe care trebuie să o exercite un judecător.
Este absolut necesară schimbarea textului art. 50 alin.1 din Proiect, care permite procurorilor cu o vechime de cel puţin 15 ani –ca procurori- să fie numiţi judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este inadmisibil ca procurori care timp de 15 ani sau mai mult au lucrat într-un sistem de subordonare ierarhică internă (faţă de procurorul şef) şi externă (faţă de executiv) şi au reprezentat numai acuzarea să fie numiţi judecători la instanţa supremă, care trebuie să fie esenţa şi simbolul imparţialităţii.
2. În acelaşi context, trebuie eliminat art.107 alin.1, care prevede aplicarea tuturor dispoziţiilor din Proiect judecătorilor şi procurorilor militari. În primul rând, este necesară demilitarizarea justiţiei prin eliminarea acestor două categorii. Oricum, nu trebuie să fie permis procurorilor şi judecătorilor militari să devină judecători civili, inclusiv şi mai ales la instanţa supremă. Subordonarea lor faţă de puterea executivă –ca militari- le afectează capacitatea de a acţiona independent şi imparţial.
3. Decizia exercitării acţiunii disciplinare şi a efectuării cercetării prealabile trebuie să aparţină numai Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), iar cercetarea prealabilă trebuie efectuată numai de judecători inspectori numiţi în acest sens de CSM. Ar fi de dorit ca judecătorii inspectori ai CSM să se constituie într-o structură independentă – sau măcar autonomă – pe lângă CSM. Judecătorii inspectori ar putea fi aleşi odată cu alegerile pentru CSM.
Ministrul şi ministerul justiţiei –politicul- nu trebuie să deţină nici un fel de putere în legătură cu cariera judecătorilor.
Şi în cazul procurorilor, decizia exercitării acţiunii disciplinare şi a cercetării prealabile trebuie să revină CSM.
4. Eliminarea “comisiei” formată din Preşedintele Curţii Constituţionale, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei care are rolul de a analiza candidaturile pentru funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de a face propuneri CSM (art. 50 alin. 4). Această propunere a Proiectului indică încă o dată că politicul vrea să aibă o decizie în numirea judecătorilor la instanţa supremă. Articolul 50 alin. 4 trebuie eliminat în totalitate, permiţând CSM să examineze direct şi nefiltrat toate candidaturile pentru funcţia de judecător la instanţa supremă.
5. Modificarea dispoziţiilor tranzitorii care permit ca până la intrarea în vigoare a Legii de organizare a CSM (dată incertă care oricum nu va fi mai devreme de 01.01.2005) să poată fi numite pe postul de judecători şi procurori persoane fidele executivului de astăzi, deci persoane care sunt lipsite de independenţa şi imparţialitatea cerute de funcţia judiciară (art.106 alin.2). Acest risc este dovedit şi mărit prin posibilitatea numirii ca judecător sau procuror a unor persoane cu funcţii de specialitate juridică angajate în “administraţia publică, în aparatul Parlamentului, Presedinţia României, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, instituţiei Avocatului Poporului sau Consiliului Legislativ.” Persoanele angajate în aceste instituţii au fost în mare parte numite pe criterii de fidelitate politică faţă de actualul guvern.[4] În plus, acuzaţiile de corupţie şi ineficienţă formulate de instituţiile europene împotriva, de pildă, administraţiei publice de astăzi, trebuie să conducă la evitarea numirii, pe viaţă, a acestor persoane pe poziţii de judecători şi procurori.
6. Eliminarea “recomandării” ministrului justiţiei din procedura de numire a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prim adjunctului şi adjunctului acestuia (art.52 alin.1). Este absolut suficient ca CSM să propună Preşedintelui României câte un candidat pentru fiecare dintre aceste funcţii după ce analizează şi decide pe baza candidaturilor depuse pentru această funcţie. Rolul ministrului justiţiei –membru al guvernului- trebuie eliminat din luarea acestor decizii.
……….
12. Modificarea textului care prevede că judecătorii şi procurorii pot fi “percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi” cu încuviinţarea “preşedintelui” CSM (art. 102 alin. 2). Preşedintele CSM, adică o singură persoană, poate fi vulnerabil la presiuni politice sau de altă natură, risc micşorat dacă această decizie este luată de secţia de judecători (pentru judecători), respectiv de procurori (pentru procurori) ai CSM, evident, cu respectarea confidenţialităţii asupra unei astfel de decizii pentru a nu interfera cu activitatea de anchetă. O astfel de modificare este cu atât mai logică cu cât în cazul infracţiunilor flagrante nu se cere o încuviinţare prealabilă (art.102 alin.3).
Modificarea textului care prevede că în caz de infracţiune flagrantă judecătorii şi procurorii pot fi percheziţionaţi sau reţinuţi fără aprobarea prealabilă a CSM dar cu obligaţia de a informa “neîntârziat” CSM despre o astfel de măsură (art. 102 alin. 3). Termenul “neîntârziat” este mult prea vag, el trebuie completat cu “dar în cel mult 6 ore”.
……….
18.Pentru a nu îngrădi accesul în justiţie a victimelor erorilor judiciare şi pentru a respecta hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Dalban contra României, se impune modificarea art. 92 din Proiect. În primul rând, alin. 4 al art. 92 restrânge nejustificat dreptul la repararea prejudiciului cauzat de erori judiciare în cauze civile, administrative, etc –altele decât cele penale. Textul actual prevede că acest drept poate fi exercitat numai după ce se adoptă “o hotărâre definitivă a unei alte instanţe cu privire la răspunderea penală sau disciplinară a magistratului pentru fapta ce a condus la săvârşirea erorii judiciare”. Or, statul trebuie să răspundă pentru erorile judiciare indiferent de vinovăţia disciplinară sau penală a judecătorilor. Textul din proiect contravine art. 998 din Codul civil care justifică antrenarea răspunderii şi pentru culpă.
O altă problemă se referă la alin 5 al art. 92 care prevede că “Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către magistrat”. APADOR-CH cere eliminarea acestui alineat deoarece se restrânge în mod arbitrar dreptul persoanei vătămate de a obţine repararea pagubei. Cel mult s-ar putea accepta înlocuirea sintagmei “a contribuit în orice mod la” cu expresia “a determinat”.
De asemenea, termenul de un an în care se prescrie acţiunea pentru daune (art. 92 alin. 8) este prea scurt şi reflectă tendinţa statului de a reduce la minimum termenele în care poate fi tras la răspundere de cetăţeni. În acelaşi timp, termenul în care cetăţeanul poate fi tras la răspundere pentru obligaţiile fiscale faţă de stat este de 5 ani. Trebuie să se realizeze o egalitate cetăţean-stat sub acest aspect. Statul nu este mai puţin responsabil faţă de cetăţean decât este cetăţeanul faţă de stat. Prin urmare, APADOR-CH solicită ca termenul de prescriere a acţiunii pentru daune să fie de 5 ani, pentru egalitate de tratament stat-cetăţean.
2. Proiectul de lege privind Consiliul Superior al Magistraturii
Pentru a întregi pachetul legislativ privind reforma justiţiei, Minsterul Justiţiei a elaborat un proiect de lege privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii pe care l-a supus dezbaterii publice prin publicarea pe site-ul ministerului. APADOR-CH a elaborat în termenul impus de legea transparenţei decizionale comentarii la proiectul de lege cu speranţa că ele vor fi luate în considerare înainte de momentul validării acestuia de către Guvern şi de trimiterea spre dezbatere Parlamentului.
Comentariile APADOR-CH
Proiect de lege privind Consiliul Superior al Magistraturii[5]
(varianta de pe site-ul Ministerului Justiţiei, supusă dezbaterii publice)
(extrase)
APADOR-CH consideră că proiectul de lege conţine încă prevederi care nu asigură scopul principal al acestei legi şi anume independenţa reală a puterii judecătoreşti. Obiecţiile asociaţiei vizează următoarele aspecte:
1. În forma actuală a Proiectului, „autoritatea” care decide cariera judecătorilor este formată din 10 judecători (care din păcate pot fi şi judecători militari deci subordonaţi executivului) şi 9 procurori şi alte persoane, cei 9 nefiind aleşi de puterea judecătorească. Acesta este şi motivul pentru care APADOR-CH solicită în majoritatea paragrafelor următoare transferarea unor competenţe esenţiale pentru cariera judecătorilor de la plenul CSM la Secţia judecătorilor.
2. Transferarea atribuţiilor de numire, promovare, transfer, suspendare şi eliberare din funcţie a judecătorilor şi procurorilor din competenţa plenului CSM în competenţa Secţiilor (articolele 37, 39 şi 40 din secţiunea 2 – atribuţiile Plenului CSM – trebuie mutate la secţiunea 3 – atribuţiile Secţiilor). Cariera judecătorilor nu trebuie să depindă de voinţa şi voturile procurorilor, care fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat puterii executive. În lipsa acestei modificări, înfiinţarea de Secţii separate pentru judecători şi procurori este numai o încercare de a induce în eroare instituţiile europene. Mai există posibilitatea ca Plenul să adopte decizii în aceste chestiuni dar numai pe baza propunerii Secţiilor şi în condiţiile unei reglementări stricte şi limitative a oricărei derogări de la aceste propuneri. Procurorii, din acelaşi motiv al apartenenţei la puterea executivă, nu trebuie să se pronunţe nici asupra proiectului de buget anual care se referă numai la instanţele de judecată şi la INM (Institutul Naţional al Magistraţilor) (art. 39) şi nici asupra organizării şi funcţionării instanţelor (art. 40).
Aceste atribuţii ale plenului să fie date celor două secţii ale CSM.
3. Desfiinţarea instanţelor şi parchetelor militare. APADOR-CH insistă asupra acestei chestiuni. Primul pas a fost făcut prin desfiinţarea Secţiei militare din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar din păcate nu au urmat alte modificări. Judecătorii şi procurorii militari nu pot fi independenţi prin simplul fapt că sunt subordonaţi ierarhic celor cu grade superioare. Prezenţa lor în CSM va pune sub semnul întrebării independenţa reală a instituţiei. Prin urmare, APADOR-CH solicită eliminarea art.15 din proiectul de lege.
4. Transferarea puterii de a încuviinţa percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi din competenţa preşedintelui CSM în competenţa Secţiilor, în funcţie de calitatea persoanei vizate (pentru judecători şi magistraţi asistenţi la Secţia judecătorilor, iar pentru procurori la Secţia procurorilor) (art. 26 alin.2 lit.e; de mutat la secţiunea 2 art. 43, atribuţiile Secţiilor). APADOR-CH consideră că astfel de decizii nu trebuie luate de o singură persoană, preşedintele CSM, întrucât există riscul supunerii acestuia la presiuni şi influenţe de către executiv. Luarea deciziilor de către Secţii reduce acest risc şi conduce totodată la evitarea atribuirii unor puteri prea mari şi discreţionare unei singure persoane.
……….
3. Iniţiativa legislativă privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei acesteia
Iniţiativa legislativă a fost introdusă în Parlament de către un membru al partidului aflat la guvernare. Anul 2004 fiind un an electoral cu puternice dispute între partidele politice s-a observat de la început scopul acestei iniţiative: limitarea sau chiar suprimarea comentariilor critice ale mass-media referitoare la combatanţii în lupta politică pentru câştigarea alegerilor. Iniţiativa, pe lângă faptul că nu a fost justificată, nu era nici în conformitate cu principiile şi documentele europene în materie. APADOR-CH şi-a exprimat poziţia cu fermitate şi a cerut respingerea acestei iniţiative.
POZIŢIA APADOR-CH CU PRIVIRE LA
INIŢIATIVA LEGISLATIVĂ PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII
PRIVATE A PERSOANEI, A NUMELUI, IMAGINII,
DOMICILIULUI ŞI CORESPONDENŢEI ACESTEIA
(extrase)
APADOR-CH a semnat un protest al mai multor organizaţii neguvernamentale ca primă reacţie a societăţii civile împotriva acestei iniţiative legislative care şi-a propus “să pună pumnul în gura presei”. Împărtăşind integral indignarea semnatarelor protestului faţă de această iniţiativă legislativă, APADOR-CH a formulat următoarele observaţii:
……….
2. Conţinutul proiectului încalcă principiile europene trasate pentru rezolvarea situaţiilor concrete în care exercitarea celor două drepturi în discuţie – libertatea de exprimare (în principal libertatea presei) şi dreptul la viaţă privată- se află pe poziţii opuse ori într-o stare conflictuală.
3. Unul dintre principiile europene grav încălcate de proiect este lipsa oricărei protecţii a libertăţii de exprimare, inclusiv a componentei sale esenţiale, libertatea presei. Prin conţinutul său, proiectul face o ierarhizare ilegală şi interzisă a celor două drepturi în discuţie.
În acest context, articolul 1 alin. 2 al proiectului, în care se afirmă că cele două drepturi au “valoare egală” este pur declarativ, această “egalitate” fiind anulată de restul prevederilor din proiect. Din conţinutul articolelor 3 şi 8, care prevăd excepţiile, respectiv situaţiile şi împrejurările în care “exerciţiul drepturilor care fac obiectul prezentei legi” (dreptul la viaţă privată, la nume, imagine, domiciliu şi corespondenţă) poate fi restrâns, rezultă extrem de clar că între excepţiile posibile nu se află interesul publicului de a fi informat şi nici dreptul corelativ al presei de a informa. În realitate, proiectul restrânge într-o măsură inacceptabilă libertatea presei şi dreptul la informaţii al publicului sub aparenţa unui proiect care apără un alt drept, şi anume dreptul la viaţă privată.
4. Un alt principiu grav încălcat de proiect este lipsa oricărei distincţii între persoanele obişnuite şi persoanele publice (inclusiv politicienii), respectiv între nivelele diferite de protecţie acordate vieţii private a persoanelor din cele două categorii. Proiectul propune protejarea în mare şi egală măsură a vieţii private (imagine, nume, etc) a oricărei persoane. Mai mult, fiind de notorietate că presa nu este în principal interesată de persoanele obişnuite, este evident că scopul ilegal şi nelegitim al proiectului este de a proteja persoanele publice, în special pe politicieni, de ochiul presei şi de controlul alegătorilor.
Deciziile persoanelor alese sau numite în funcţii publice, funcţii esenţiale pentru cetăţeni, pot fi -şi chiar sunt- influenţate de o multitudine de factori de natură personală care ar rămâne -conform proiectului- necunoscuţi opiniei publice, sub pretextul protecţiei vieţii private. Or, oamenii “de rând” au dreptul de a fi informaţi cu privire la cei care le influenţează direct existenţa, inclusiv cu aspecte de natură privată dacă au legătură cu (ne)îndeplinirea atribuţiilor oficiale.
5. Iniţiativa legislativă în discuţie este vădit concepută pentru a goli de conţinut libertatea de exprimare -în primul rând a presei-, cu ţinta clară a suprimării jurnalismului de investigaţie şi pentru a obstrucţiona dreptul publicului de a primi informaţii..
……….
7. Interdicţia publicării de către instituţiile de presă, dată în competenţa instanţei de judecată, a “documentelor, informaţiilor, imaginilor şi a înregistrărilor” introdusă în articolul 25 alin. 3 din proiect constituie o cenzură prealabilă extrem de periculoasă şi contrară principiilor europene.
8. Proiectul constituie şi o barieră în mult invocata luptă împotriva corupţiei. Această luptă nu poate avea succes fără contribuţia esenţială a presei, în principal a celei de investigaţie. Faptele de corupţie nu se petrec în locuri publice ci departe de ochii lumii. A împiedica presa să investigheze persoanele suspecte sub pretextul protejării vieţii private înseamnă a încuraja corupţia. Ziariştii trebuie, dimpotrivă, încurajaţi să facă propriile investigaţii şi să publice rezultatele, venind astfel în ajutorul autorităţilor. Or, interdicţiile din proiect (fotografierea, filmarea, observarea, inclusiv a unor obiecte sau spaţii private, publicarea de informaţii, imagini sau documente cu caracter privat “într-un mod care denaturează realitatea”, etc.) fac imposibile aceste investigaţii.
……….
11.De asemenea, definirea “interesului public”, riscantă şi niciodată completă, este în acest proiect extrem de limitată şi sumară, deci extrem de periculoasă (articolul 4 lit. q). De pildă, definiţia oferită de proiect nu include descoperirea sau demascarea unei infracţiuni sau a altei fapte contrare legii, care face parte în mod obligatoriu din interesul public. În plus, restrângerea noţiunii de “interes public” prin adjectivele “legitim şi pertinent” în articolul 8 lit. b este complet greşită. “Interesul public” este întotdeauna legitim iar “pertinenţa” este întodeauna subiectivă.
12.Complet greşită este şi cerinţa consimţământului pentru retransmiterea unor informaţii, imagini, înregistrări, etc atunci când persoana în cauza fie a divulgat ea însăşi fie şi-a dat consimţământul pentru transmiterea iniţială (articolul 8 alin. 2). Informaţia, odată intrată în spaţiul public, nu mai suportă nici o condiţionare pentru diseminarea, publicarea ori transmiterea ei în continuare.
Pentru aceste motive dar şi multe altele nemenţionate, APADOR-CH a solicitat RESPINGEREA iniţiativei legislative privind protecţia vieţii private a persoanei, a numelui, imaginii, domiciliului şi corespondenţei.
4. Proiectul de lege de modificare a Legii Jandarmeriei Române
În anul 2003 s-a încercat prin intermediul unei iniţiative a Inspectoratului general al Jandarmeriei modificarea legii de organizare şi funcţionare a acesteia. APADOR-CH a făcut comentarii critice la adresa acestei iniţiative (vezi Raport 2003). Iniţiativa nu a fost transpusă într-o propunere legislativă. Guvernul a revenit în cursul anului 2004 cu un proiect de lege în acelaşi domeniu care păstra prevederi ce puteau duce la încălcări ale drepturilor omului.
Observaţiile APADOR-CH cu privire la proiectul de lege de modificare a Legii Jandarmeriei Române (nr.116/1998)[6]
1. Prin natura instituţiei şi atribuţiilor sale, Jandarmeria Română este participant direct la acţiuni concrete, desfăşurate la timpul prezent. Prin urmare jandarmii sunt confruntaţi cu fapte contravenţionale sau penale flagrante. Art.19 lit.q le dă dreptul să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni contravenţionale iar lit.r, să efectueze “acte necesare începerii urmării penale pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice potrivit prevederilor art.214 din Codul de procedură penală” (subl.n.). Art.214 alin.4 din C.p.p. precizează că “în cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe (de constatare) au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă” (subl.n.).
Or, art.35 din proiectul de lege dă dreptul jandarmilor să conducă “la cea mai apropiată unitate de poliţie sau de jandarmi” persoanele “care săvârşesc fapte contrare legii” în loc să le înainteze de îndată procurorului. Prin aceasta, art.35 intră în contradicţie cu Codul de procedură penală şi încurajează încălcări ale drepturilor omului (dreptul la libertatea persoanei, dreptul la apărare etc.). Practicată de Poliţia Română, metoda „conducerii” este consecvent condamnată de APADOR-CH. “Conducerea” unei persoane într-un loc pe care nu îl poate părăsi când doreşte înseamnă privare de libertate. Iar Protocolul opţional la Convenţia ONU împotriva torturii conţine o definiţie similară a privării de libertate.
În concluzie: dacă în prezent Legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei contravine documentelor şi practicii internaţionale în domeniul apărării drepturilor omului prin autorizarea acestei forme inadmisibile de privare de libertate, este inacceptabil ca încă o autoritate publică – Jandarmeria Română – să îşi aroge acelaşi “drept”.
APADOR-CH cere eliminarea art.35 din proiectul de lege în discuţie.
2. Asociaţia consideră neavenită şi prevederea din art.20 alin.1 din proiectul de lege, potrivit căreia persoanele fizice sau juridice ar avea obligaţia de a furniza jandarmilor, la cererea lor, “informaţiile, datele şi documentele necesare îndeplinirii atribuţiilor..”. Jandarmeria nu este – şi nici nu poate fi – organ de cercetare penală sau de informaţii. Prin urmare, adunarea de informaţii, date şi documente este nejustificată. În plus, persoanele fizice sau juridice nu pot fi obligate să contribuie la activitatea unei autorităţi publice.
APADOR-CH solicită eliminarea acestei prevederi.
3. APADOR-CH cere ca, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, jandarmii să poarte obligatoriu şi la vedere insigne cu numele şi gradele lor sau cel puţin matricola. Articolul 27 alin.5 din proiect trebuie modificat în acest sens. Pe de o parte, jandarmii vor fi conştienţi că răspund individual pentru acţiunile lor, iar pe de alta, persoanele care se consideră victime ale unor abuzuri ale jandarmilor vor putea identifica presupuşii autori, facilitând astfel cercetările organelor competente.
4. Din formularea art.49 din proiectul de lege în discuţie rezultă că Jandarmeria poate închiria bunuri disponibilizate care includ, conform art.46 alin.1 armament, tehnică, muniţie, echipament şi aparatură specifică. APADOR-CH cere eliminarea acestei prevederi considerând inacceptabil ca o instituţie cu atribuţii majore în asigurarea liniştii şi ordinii publice, care trebuie să descurajeze sau sancţioneze violenţa, să furnizeze armament sau muniţie unor persoane fizice sau juridice din afara instituţiei. În afară de aceasta, Jandarmeria trebuie să rămână o instituţie exclusiv bugetară, fără posibilitatea de a obţine şi alte venituri greu – sau imposibil – de controlat.
APADOR-CH solicită eliminarea art.49 din proiect.
5. Proiectul de lege pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii naţionale de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal
În luna octombrie 2004 Guvernul a introdus în Parlament un proiect de lege prin care se dorea infiinţarea unei Autorităţii naţionale de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal. Motivaţia proiectului a fost aceea de a se scoate această atribuţie din sarcina instituţiei Avocatului Poporului şi de a crea o nouă autoritate independentă care să gestioneze domeniul. Argumente în favoarea proiectului au fost şi documente ale CE. APADOR-CH a comentat proiectul de lege şi şi-a exprimat poziţia critică faţă de unele prevederi.
COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL DE LEGE PENTRU ÎNFIINŢAREA, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE SUPRAVEGHERE A PRELUCRĂRII DATELOR CU CARACTER PERSONAL [7]
(extrase)
Articolul 3 alin. 5 şi 6
APADOR-CH solicită modificarea textului art. 3 alin. 5 în sensul că deciziile şi instrucţiunile preşedintelui autorităţii să fie obligatorii doar în cadrul acelei instituţii publice, nu şi pentru alte “instituţii şi unităţi ”.
Autoritatea care urmează a se înfiinţa este una de supraveghere. Deci, ea trebuie să supravegheze respectarea legii şi nu să creeze noi reglementări cu aplicabilitate generală. Ea poate propune modificări ale legii, pe baza constatărilor din activitate, dar nu se poate substitui legiuitorului, ajungând să creeze, să modifice sau să detalieze legea prin emiterea de decizii şi instrucţiuni “cu caracter normativ”.
Prin excluderea posibilităţii autorităţii de supraveghere de a emite acte cu caracter normativ, art. 3 alin. 6 rămâne fără obiect şi urmează să fie eliminat din textul proiectului.
Articolul 4 alin. 2
APADOR-CH solicită eliminarea alin. 2 al art. 4, întrucât textul este redactat prea general şi lasă la discreţia preşedintelui acelei instituţii transformarea din public în confidenţial a caracterului activităţii autorităţii.
Excepţiile de la liberul acces la informaţiile de interes public sunt deja prevăzute în Legea nr. 544/2001 şi nu mai este necesar să fie adăugate noi excepţii.
……….
Articolul 11 lit. b
APADOR-CH solicită modificarea acestei litere a articolului 11 sau introducerea unei noi litere, b/1, care să prevadă în cadrul atribuţiilor preşedintelui autorităţii:
“b/1) asigură informarea din oficiu, în scris, cel puţin o dată în cursul unui an calendaristic, a fiecărei persoane vizate de operaţiunile de prelucrare a datelor cu caracter personal despre identitatea operatorilor şi numărul de prelucrări efectuate cu privire la acea persoană de fiecare dintre operatori”.
Fiind autoritate de supraveghere, este normal ca persoana să se adreseze acesteia atunci când vrea să afle dacă datele sale au fost sau nu prelucrate şi de cine. Modalitatea impusă persoanei de a întreba pe toţi operatorii posibili (despre care nici nu are cunoştinţă) dacă îi sunt prelucrate datele personale nu reprezintă decât o cale de a împiedica persoana să afle aceste informaţii la care este pe deplin îndreptăţită.
……….
Articolul 19 alin. 3
Acest text prevede modificarea art. 21 din Legea nr. 677/2001.
APADOR-CH solicită ca modificarea art. 21 din Legea nr. 677/2001 să includă şi introducerea expresă printre atribuţiile autorităţii a celor două atribuţii menţionate la comentariile de mai sus la articolul 11 lit. b din proiectul de lege.
Astfel, este necesar ca art. 21 din Legea nr. 677/2001 să prevadă expres că autoritatea de supraveghere are ca atribuţii şi:
– informarea din oficiu, în scris, cel puţin o dată în cursul unui an calendaristic, a fiecărei persoane vizate de operaţiunile de prelucrare a datelor cu caracter personal despre identitatea operatorilor şi numărul de prelucrări efectuate cu privire la acea persoană de fiecare dintre operatori.
– primirea, rezolvarea şi comunicarea soluţiei cererii prin care o persoană solicită să i se comunice dacă datele sale sunt prelucrate de operatori, care sunt aceştia, numărul prelucrărilor şi perioada pentru fiecare dintre aceştia.
II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC
În anul 2004 APADOR-CH a continuat monitorizarea aplicării Legii nr.544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În aceaşi timp, asociaţia a luat parte la programul internaţional de monitorizare a aplicării legislaţiei accesului la informaţii iniţiat şi coordonat de Open Society Justice Initiative. Pe lângă monitorizarea aplicării legii, APADOR-CH s-a implicat şi în promovarea acestui instrument în rândul publicului larg, prin editarea, publicarea şi distribuirea unor materiale informative, precum şi prin oferirea de asistenţă specializată celor care au dorit să adreseze cereri de informaţii sau să uzeze de căile de atac prevăzute de lege în situaţia unui refuz de comunicare a informaţiilor.
Monitorizarea prin cereri de informaţii şi acţiuni în justiţie
În anul 2004, APADOR-CH a adresat cereri de informaţii de interes public Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate în baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală pentru anul 2003), Ministerului Afacerilor Externe (stadiul adoptării de către România a unor acte internaţionale şi informaţii despre secţiile de votare organizate în străinătate pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2004), Ministerului Administraţiei şi Internelor (informaţii privind procedura returnării din străinătate a unor cetăţeni români precum şi lista nominală a celor 71 de ziarişti care au depus plângeri la poliţie în perioada 1999-2004 pentru agresiuni asupra lor, locul lor de muncă, natura faptelor reclamate, soluţiile adoptate şi durata cercetărilor), Direcţiei Generale a Penitenciarelor (informaţii legate de persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate pe baza unor condamnări pentru insultă şi calomnie). Instituţiile/autorităţile publice vizate de solicitările de informaţii au răspuns în mare măsură în termenele legale.
În acelaşi timp, APADOR-CH a continuat acţiunile în justiţie în nume propriu iniţiate în anii anteriori pe baza Legii nr.544/2001, precum şi procedurile de executare împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au fost obligate irevocabil de instanţele de judecată să comunice informaţii de interes public, dar nu au respectat această obligaţie.
În anul 2003, APADOR-CH a obţinut hotărâri definitive şi irevocabile împotriva Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a fost obligat să comunice informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate pe baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală, pe perioada 1991-2002 şi respectiv 1996-2002, şi împotriva Ministerului Finanţelor Publice, care a fost obligat să comunice informaţii statistice legate de scutirile acordate la plata taxei judiciare de timbru.
Procedurile de executare începute în 2003 au continuat şi în 2004, nefiind finalizate prin hotărâri irevocabile nici la finalul acestui an. În cazul Ministerul Finanţelor Publice şi a ministrului finanţelor publice, în martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre prin care a obligat ministerul şi ministrul finanţelor publice la plata în solidar de daune compensatorii de 3.000.000 lei asociaţiei şi l-a amendat pe ministrul finanţelor publice cu amenda civilă de 500 lei/zi de întârziere prevăzută de Legea contenciosului administrativ pentru perioada în care hotărârea judecătorească nu a fost executată. Atât ministerul, cât şi ministrul au declarat recurs împotriva hotărârii curţii de apel, acesta urmând a fi judecat în cursul anului 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cazul procedurilor de executare iniţiate împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Tănase Joiţa, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat în primă instanţă la 28 octombrie 2004, obligându-i pe pârâţi la plata în solidar a daunelor de întârziere de 300.000 lei/zi de întârziere pentru perioada 20 mai 2003 – 29 august 2003 (data la care Tănase Joiţa şi-a dat demisia din funcţia de procuror general). Pentru aceeaşi perioadă procurorul general Tănase Joiţa a fost obligat la plata amenzii civile de 500 lei/zi de întârziere. În plus, Ministerul Public a fost obligat la plata daunelor de întârziere de 300.000 lei/zi de întârziere pentru perioada 30 august 2003 – 10 decembrie 2003 (data la care Ministerul Public a comunicat parţial informaţiile de interes public solicitate de asociaţie). Deoarece APADOR-CH consideră că prin răspunsul din 10 decembrie 2003, Ministerul Public nu şi-a executat în întregime obligaţia ce îi revenea, necomunicând şi informaţii complete privind autorizaţiile de supraveghere emise pe baza Legii siguranţei naţionale, asociaţia a cerut Curţii de Apel Bucureşti obligarea Ministerului Public la plata de daune până la momentul executării integrale a obligaţiei de comunicare de informaţii de interes public. Curtea de Apel a acordat daune numai până la data de 10 decembrie 2004, considerând că obligaţia a fost executată în întregime, motiv pentru care APADOR-CH a atacat decizia mai sus menţionată cu recus. Procedurile sunt în curs.
În cazul procedurilor de executare iniţiate împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Ilie Botoş, în decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a pronunţat o sentinţă prin care l-a obligat pe procurorul general la plata amenzii civile către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daune de întârziere. APADOR-CH a atacat această hotărâre cu recurs, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare de către Curtea de Apel Bucureşti la Tribunalul Bucureşti. Procedurile sunt în curs.
În anul 2003, APADOR-CH a intervenit, împreună cu alte patru organizaţii neguvernamentale, în situaţia inacceptabilă creată la Şelimbăr, unde Consiliul local a mărit preţul fotocopiilor solicitate pe baza Legii nr.544/2001 la 100.000 lei pentru fiecare pagină. Organizaţiile implicate au depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu o plângere penală împotriva primarului şi consiliului local pentru abuz în serviciu. Soluţia parchetului a fost de neîncepere a urmăririi penale şi a fost atacată la prim-procurorul parchetului. În urma plângerii împotriva rezoluţiei, parchetul a aplicat primarului şi consilierilor implicaţi în adoptarea hotărârii de mărire a preţului fotocopierii o sancţiune administrativă constând în amedarea fiecăruia cu câte 10.000.000 lei. Ulterior, Consiliul Local Şelimbăr a revenit asupra deciziei de mărire a tarifului pentru fotocopiere, care a fost stabilit, în cele din urmă, la 1.500 lei/pagină.
Tot în legătură cu tariful prea ridicat pentru fotocopierea actelor cerute în baza Legii nr.544/2001 practicat de data aceasta de Ministerul Public (8.000 lei/pagină), APADOR-CH a adresat o cerere acestei instituţii prin care se solicita micşorarea tarifului la nivelul celui practicat pe piaţă. Solicitarea a fost respinsă de Ministerul Public, astfel încât APADOR-CH a formulat o reclamaţie administrativă împotriva refuzului de a micşora tariful pentru fotocopiere. Reclamaţia administrativă a fost soluţionată favorabil, Ministerul Public comunicând asociaţiei că tariful pentru fotocopierea documentelor solicitate în baza Legii nr.544/2001 a fost stabilit la 2.000 lei/pagină.
O altă acţiune în justiţie pe baza Legii nr.544/2001, iniţiată în 2003 şi continuată de APADOR-CH a fost cea în care Guvernului României i-au fost solicitate actele ce au stat la baza numirii lui Tănase Joiţa în funcţia de Consul general al României la Strasbourg, inclusiv actele medicale. Plângerea asociaţiei a fost respinsă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că Guvernul României a comunicat toate actele pe care acesta le deţinea (asociaţiei i-a fost comunicată numai nota de fundamentare a numirii, întocmită de Ministerul Afacerilor Externe). APADOR-CH a atacat această hotărâre la Curtea de Apel Bucureşti, care a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal. În urma rejudecării fondului, acţiunea asociaţiei a fost din nou respinsă. Urmează ca asociaţia să formuleze un nou recurs, în momentul în care îi va fi comunicată motivarea instanţei.
În 2003-2004, APADOR-CH a susţinut cererile de informaţii de interes public iniţiate de unii dintre avocaţii care au participat la seminariile privind Legea nr.544/2001 organizate de asociaţie (cereri formulate în numele clienţilor lor sau în nume propriu) şi acţiunile promovate în instanţă de către aceştia împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au refuzat să comunice informaţiile solicitate. Asociaţia a acordat sfaturi şi material documentar celor care au solicitat acest lucru şi chiar a susţinut şi financiar cinci asemenea cazuri. Este vorba de acţiunile iniţiate de: ziarul Ziua de Vest împotriva Parchetului de pe lângă Tribunalul Timişoara (informaţiile solicitate au privit dosarele în care era implicat un executor judecătoresc din Timişoara; Tribunalul Timişoara a obligat pârâtul să comunice numărul dosarelor penale deschise pe seama acestuia în care urmărirea penală a fost finalizată şi soluţiile adoptate); Societatea Timişoara împotriva Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate – Timiş (informaţiile solicitate au privit date statistice privind bugetul instituţiei, cheltuielile acesteia, precum şi datornicii mai importanţi la fondul de asigurări de sănătate; instituţia a comunicat toate informaţiile în urma iniţierii acţiunii în instanţă); Partidul Naţional Liberal – Filiala Vrancea împotriva Curţii de Conturi – Filiala Vrancea (informaţiile au privit controalele efectuate de instituţie; acţiunea iniţiată împotriva refuzului de a comunica aceste informaţii a fost admisă în primă înstanţă, instituţia fiind obligată să comunice informaţiile, dar a fost respinsă de instanţa de recurs); Bogdan Aanei împotriva Consiliului Concurenţei (informaţiile se refereau la date statistice privind acordarea de ajutoare de stat; acţiunea iniţiată împotriva refuzului de a comunica aceste informaţii a fost respinsă de instanţe irevocabil), Dragoş Ivanovici împotriva Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (informaţiile solicitate au privit diferite date legate de titularizarea în învăţământ şi examenul de bacalaureat; după ce a fost iniţiată acţiunea în instanţă, ministerul a răspuns la parte din întrebările adresate, iar instanţa de judecată a considerat că acţiunea a rămas fără obiect, respingând-o).
Monitorizarea Open Society Justice Initiative
În anul 2003 Open Society Justice Initiative a desfăşurat un program pilot de monitorizare a aplicării legislaţiei accesului la informaţii de interes public în patru ţări din Europa, care a avut două obiective: realizarea unui studiu comparativ la nivel internaţional şi dezvoltarea unei metodologii şi a unui software pentru cei interesaţi să monitorizeze modul de aplicare şi implementare a legislaţiei în materie. În anul 2004 OSJI a decis extinderea programului în 15 ţări din Europa, America de Sud şi Africa, România fiind inclusă pentru prima dată într-o monitorizare internaţională a aplicării accesului la informaţii de asemenea anvergură. APADOR-CH a realizat monitorizarea pentru România, în cadrul căreia 140 de cereri de informaţii de interes public au fost adresate Ministerului Apărării, Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerului Justiţiei, Ministerului Finanţelor Publice, Guvernului României, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalului Bucureşti, Primăriei Sectorului 1, Primăriei Sectorului 4, Primăriei Târgovişte, Primăriei Buftea, Prefecturii Bucureşti, Prefecturii Giurgiu, Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, Direcţiei Silvice Ialomiţa, TVR şi RADET. Pe lângă cererile de informaţii, APADOR-CH a adresat acestor instituţii şi câte un chestionar privind modul de organizare şi măsurile luate pentru aplicarea efectivă a Legii nr.544 şi a avut interviuri cu funcţionari ai instituţiilor respective în legătură cu disfuncţionalităţile constatate în timpul monitorizării. Rezultatele finale ale monitorizării în toate cele 15 ţări vor fi făcute publice de către OSJI în cursul anului 2005.
Promovarea Legii accesului la informaţiile de interes public
În anul 2003, APADOR-CH a redactat un Ghid practic de aplicare a Legii nr.544/2001 destinat publicului larg. În 2004 acest ghid a fost tipărit şi distribuit prin intermediul cotidianului Ziua şi al unor organizaţii neguvernamentale. De asemenea, ghidul a fost publicat pe pagina de internet a organizaţiei.
APADOR-CH a publicat şi o culegere selectivă de cazuri – “Accesul la informaţiile de interes public în România”. Aceasta cuprinde corespondenţa cu instituţiile/autorităţile publice, precum şi documentele din dosarele de instanţă rezultate din atacarea refuzului de a comunica informaţiile de interes public (acţiuni, întâmpinări, motive de recurs, hotărâri judecătoreşti etc.) în şapte cazuri întemeiate pe Legea nr.544/2001. La acestea se adaugă documentele relevante din acţiunea de declasificare iniţiată de APADOR-CH în anul 2004 împotriva Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, din procedura de executare împotriva Ministerului Public şi a procurorului general Ilie Botoş şi din acţiunea împotriva Guvernului României pentru retragerea/anularea H.G. nr.952/2003 privind Sistemul Informatic Integrat. Culegerea urmează a fi distribuită instanţelor de judecată, barourilor şi facultăţilor de drept în cursul anului 2005.
III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN EXECUTAREA UNOR PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE
În anul 2004, APADOR-CH a continuat să monitorizeze condiţiile de detenţie din unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, o atenţie deosebită fiind acordată minorilor aflaţi în executarea unor pedepse privative de libertate. Pe lângă unităţile penitenciare, au fost vizitate şi serviciile de reintegrare socială şi supraveghere corespondente, cu scopul de a evalua utilitatea şi eficienţa sistemului la momentul actual. În acelaşi timp, APADOR-CH a monitorizat iniţiativele legislative menite a moderniza sistemul penitenciar, notabile fiind Proiectul de lege privind executarea pedepselor şi Proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici din Sistemul Administraţiei Penitenciare.
Reglementări privind executarea pedepselor privative de libertate
În anul 2004, o primă iniţiativă legislativă de modernizare a sistemului penitenciar a constituit-o proiectul legii privind statutul lucrătorilor din acest sistem, care a propus o schimbare importantă şi necesară: demilitarizarea cadrelor din penitenciare. APADOR-CH a salutat această iniţiativă a Ministerului Justiţiei, căruia i-a transmis propriile observaţii şi propuneri cu privire la proiectul de lege la 27 februarie 2004, propuneri care sunt redate în extras în continuare:
Observaţii la proiectul Legii privind Statutul funcţionarilor publici din Sistemul Administraţiei Penitenciare
(extrase)
“1. Art 2 (1) – includerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) şi a unităţilor
subordonate “în structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale statului” este contrară naturii şi rolului acestei instituţii. Faptul acesta este cu atât mai evident cu cât prin chiar proiectul de faţă se are în vedere demilitarizarea personalului sistemului penitenciar, un proces mult întârziat de adaptare la standardele europene. Prin rolul specific al ANP şi prin noul statut al personalului propus prin proiectul de Lege (“funcţionari publici civili”, şi nu “cadre militare”), ANP nu poate fi inclus în “structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă ale statului” (“sistemul naţional de apărare”, în înţelesul dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii nr 39/1990 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării);
……….
3. La art. 49 alin (1) lit c), date fiind unele mentalităţi şi practici existente încă, uneori, la nivelul sistemului penitenciar, se impune interzicerea explicită a discriminării pe criterii etnice, de naţionalitate şi orientare sexuală.
4. Din formularea art. 49 alin (1) lit h), cu privire la păstrarea secretului de stat şi de serviciu “precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu” rezultă că noţiunea de confidenţialitate, deja inclusă în extrem de restrictiva Lege a informaţiilor clasificate (Legea 182/2002), este extinsă la toate faptele, informaţiile, documentele menţionate (vezi şi art.63 lit.h care se referă la “confidenţialitatea activităţii desfăşurate” – subl.n.). În acest fel, solicitarea oricărei informaţii cu privire la sistemul penitenciar, chiar dacă nu contravine Legii 182, poate fi respinsă sub pretextul confidenţialităţii, ceea ce intră în contradicţie cu Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public. Prin urmare, în locul unei transparenţe cât mai mari cu privire la sistemul penitenciar se instaurează o “secretizare” totală.
APADOR-CH cere ca obligaţia de la lit.h) să se refere numai la păstrarea secretului de stat şi de serviciu, în condiţiile legii. Trebuie, de asemeneea, eliminată lit.h) din art.63 privind “încălcarea normelor privind confidenţialitatea activităţii desfăşurate”.
……….
7. Art.76 se referă la alte cadre militare în activitate din Ministerul Justiţiei, care au atribuţii de coordonare şi control al activităţii din sistemul administraţiei penitenciare. După ştiinţa APADOR-CH, numai SIPA este format din “alte cadre militare”.
APADOR-CH cere desfiinţarea acestui serviciu anacronic şi periculos ce nu are echivalent în ţările cu sistem democratic consolidat.
……….”
Proiectul de lege a devenit Legea nr.293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care a intrat în vigoare la sfârşitul lunii septembrie 2004. Observaţiile critice formulate de APADOR-CH nu au fost preluate în textul final al legii decât într-o foarte mică măsură.
*
La începutul lunii mai 2004, Ministerul Justiţiei a făcut public Proiectul Legii privind executarea pedepselor, supunându-l dezbaterii publice în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională. Proiectul a apărut în contextul în care înlocuirea desuetei Legi nr.23/1969 cu un act juridic modern, bazat pe standardele internaţionale – în primul rând cele europene -, a fost insistent cerută de-a lungul ultimilor 15 ani de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din ţară şi din străinătate. În plus, o nouă lege a executării pedepselor se impunea şi datorită adoptării unui nou cod penal în anul 2004, multe dintre prevederile acestuia privind regimul executării pedepselor fiind inaplicabile în lipsa unei noi reglementări cadru.
APADOR-CH a apreciat că proiectul propus de Ministerul Justiţiei rezolvă multe din neconcordanţele dintre Legea nr.23/1969 şi Constituţia României, dar şi dintre prima şi reglementările internaţionale în materie (în principal Regulile standard minime pentru tratamentul deţinuţilor, document ONU adoptat de primul congres ONU cu privire la prevenirea infracţiunilor şi tratamentul aplicat infractorilor din 30 august 1955, aprobate de ECOSOC prin rezoluţiile 663 C (XXIV)/1957 şi 2076 (LXII)/1977, Regulile europene cu privire la penitenciare sub forma Recomandării R (87) 3 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei precum şi rapoartele Comitetului european pentru prevenirea torturii şi hotărârile în materie ale Curţii Europene a Drepturilor Omului).
APADOR-CH a considerat însă că proiectul Legii privind executarea pedepselor este lacunar sub mai multe aspecte: de principiu, prin modul de reglementare a unor prevederi şi prin formularea unor articole. În continuare sunt redate comentariile APADOR-CH privind aceste aspecte:
Comentariile APADOR-CH cu privire la Proiectul Legii privind executarea pedepselor
(extrase)
“1. Aspecte de principiu
1.1. Menţinerea centrelor de arestare preventivă (în cursul urmăririi penale) în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv a Poliţiei
APADOR-CH a cerut în mod repetat ca persoanele să fie în custodia Poliţiei exclusiv pe durata reţinerii de 24 de ore. Este contrar practicilor din ţările europene democratice, dar şi din SUA şi Canada, ca o persoană reţinută/arestată de poliţie să rămână în custodia sa după emiterea mandatului de arestare de către o instanţă de judecată. Indubitabil, în sistemul românesc, o persoană reţinută şi apoi arestată prin mandat emis de un judecător, odată lăsată la discreţia poliţiştilor care o bănuiesc de comiterea unei infracţiuni, devine vulnerabilă. Există riscul – dovedit prin investigaţiile efectuate de APADOR-CH dar şi prin declaraţiile a peste 50% din deţinuţii aflaţi în penitenciare care au trecut prin faza arestului poliţiei – exercitării unor presiuni fizice şi/sau psihice asupra persoanelor private de libertate în scopul determinării acestora de a recunoaşte că au săvârşit faptele de care sunt acuzate. Mai mult, tot din datele adunate de APADOR-CH, rezultă şi semnalarea unor presiuni exercitate asupra persoanei pentru a o face să ia asupra sa şi alte fapte, clasificate drept „AN”-uri (autor necunoscut/neidentificat). În plus, Poliţia română este printre cele mai conservatoare instituţii represive ale statului. Prin urmare, APADOR-CH nu poate accepta angajamentele MAI de a “respecta” drepturile omului atunci când subiecţii sunt persoanele suspectate de poliţişti de a fi comis o infracţiune.
APADOR-CH cere modificarea radicală a Titlului V (Executarea măsurilor preventive privative de libertate) în sensul transferării tuturor persoanelor reţinute de Poliţie în sistemul penitenciar imediat după ce judecătorul a dispus emiterea mandatului de arestare.
MAI urmează să se ocupe numai de persoanele reţinute. Cele împotriva cărora judecătorul emite mandat de arestare intră imediat în custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din subordinea Ministerului Justiţiei. In consecinţă, Titlul V (art.93-96) va separa clar centrele de reţinere (aflate în custodia MAI) de centrele de arestare preventivă (în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor).
………….
2. Modul de reglementare a unor prevederi
2.1. Rolul şi atribuţiile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor
a) APADOR-CH atrage atenţia asupra art.6 alin 1 conform căruia “în cadrul fiecărei judecătorii, unul sau mai mulţi judecători sunt desemnaţi anual….ca judecător delegat pentru executarea pedepselor”. Din această formulare rezultă că (a1) orice judecător, indiferent de specializare, poate fi desemnat ca judecător delegat. În opinia APADOR-CH, judecătorul delegat ar trebui ales dintre judecătorii de drept penal. Un judecător de alte cauze, de pildă civile, ar avea nevoie de o perioadă de timp pentru a-şi reactualiza cunoştinţele de drept penal şi a se familiariza cu reglementărileşi cutumele sistemului penitenciar. (a2) judecătorul delegat este desemnat pentru o perioadă de doar un an, prea puţin pentru a face eficient controlul asupra modului de executare a pedepselor privative de libertate. În opinia asociaţiei, delegaţia ar trebui să fie valabilă pentru o perioadă de cel puţin doi ani.
De asemenea, APADOR-CH consideră că este necesară precizarea că, pe întreaga durată a delegării, judecătorul respectiv se va ocupa exclusiv de problemele centrelor de reţinere şi arestare preventivă şi ale penitenciarelor.
b) În privinţa art.56 din proiect (dreptul la corespondenţă), APADOR-CH constată că, după precizarea de la alin.3 potrivit căreia corespondenţa “nu poate fi deschisă sau reţinută decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege” (deci pe baza unei autorizaţii de supraveghere emise de un judecător), alin.5 şi 6 atribuie – contrar legii penale – conducătorului penitenciarului puterea de a decide supravegherea corespondenţei deţinuţilor.
APADOR-CH cere ca deschiderea şi reţinerea corespondenţei deţinuţilor să se efectueze numai pe baza autorizaţiei de supraveghere emise de judecătorul delegat sau de un alt judecător. Conducătorul penitenciarului face propunerea şi prezintă judecătorului toate informaţiile şi documentele justificative. Decizia aparţine exclusiv acestuia din urmă. Dacă judecătorul decide supravegherea corespondenţei unui deţinut, acesta va fi informat de îndată, în scris. Copii de pe autorizaţie şi de pe comunicarea către deţinut vor fi anexate la dosarul de penitenciar al acestuia.
2.2. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate (Titlul IV capitolul II)
a) Problema costumului penitenciar.
APADOR-CH consideră că nici un deţinut, indiferent de categorie, nu trebuie obligat să poarte costum penitenciar. (În prezent, cu excepţia costumelor de instanţă, ţinuta zilnică a deţinuţilor constă din uniforme militare mai mult sau mai puţin recondiţionate, cu totul improprii pentru asigurarea igienei personale). Or proiectul de lege prevede purtarea obligatorie a costumelor penitenciare “distincte” pentru fiecare categorie de deţinuţi (art.34 – maximă siguranţă, art.35 – regim închis, art.36 – regim semideschis) cu excepţia celor din regim deschis (art.37), contrazicând astfel principiul din Regulile penitenciare ONU şi europene conform căruia condiţiile de detenţie trebuie să fie cât mai apropiate cu putinţă de modul de viaţă al oamenilor liberi. …
APADOR-CH cere renunţarea la obligaţia de a purta costume penitenciare. Acestea pot fi date numai deţinuţilor care nu dispun de îmbrăcăminte decentă sau celor care le cer din proprie iniţiativă. În orice caz, chiar şi acestora li se vor asigura haine normale atunci când sunt scoşi în afara locului de detenţie, inclusiv la vizite.
b) În privinţa regimului deschis (art.37), asociaţia solicită lărgirea drepturilor deţinuţilor.
În Olanda, de pildă, deţinuţii pleacă acasă la sfârşitul săptămânii sau merg, nesupravegheaţi, la locul de muncă. Desigur, orice abatere, orice întârziere nejustificată atrage restrângerea acestor drepturi. APADOR-CH propune următoarele:
– deţinuţii din această categorie care ies la muncă în ferme, fabrici sau ateliere ale penitenciarului să nu fie supravegheaţi. Desigur, se va ţine o evidenţă strictă a orelor de plecare şi de sosire. Periodic, deţinuţii vor fi controlaţi în timpul programului de lucru de un reprezentant al penitenciarului;
– deţinuţii care muncesc la firme sau persoane particulare sunt conduşi la locurile de muncă şi încredinţaţi acestora. La terminarea programului de lucru sunt preluaţi de un supraveghetor şi aduşi înapoi la penitenciar;
– deţinuţii din această categorie, indiferent dacă muncesc sau nu, pot fi învoiţi să iasă din penitenciar, fără pază, o dată pe săptămână inclusiv pe durata vizitelor. Se va ţine evidenţa strictă a duratei învoirii, orelor de plecare şi sosire. Cu excepţia unor situaţii neprevăzute, deţinutul va face o cerere către administraţia penitenciarului cu 24 de ore înainte, cu precizarea scopului (întâlnire cu familia, cu alte persoane apropiate, consultaţie la un cabinet medical particular etc.);
– deţinuţii care ies la muncă sau sunt învoiţi vor avea dreptul să scoată din contul personal sume de bani care să acopere cheltuielile de transport şi cele necesare scopului declarat. La revenirea în penitenciar, cheltuielile vor fi justificate integral;
– deţinuţilor din această categorie le este interzis să facă servicii şi cumpărături pentru deţinuţii din alte categorii, sub sancţiunea schimbării regimului de detenţie.
APADOR-CH consideră că în absenţa unor astfel de facilităţi, regimul deschis nu se deosebeşte substanţial de celelalte şi nu contribuie la pregătirea efectivă pentru reintegrare a persoanelor condamnate la pedepse mici sau care se apropie de liberare.
2.3. Condiţiile de detenţie (Titlul IV capitolul III)
a) Cazarea persoanelor condamnate
Proiectul de lege nu face nici o referire la obligaţia locurilor de detenţie de a asigura un spaţiu rezonabil fiecărui deţinut. Regulile minime ONU şi Regulile europene se referă la “metri cubi de aer” (în practică, 6 mc) pe deţinut. Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT) recomandă calcularea în metri pătraţi (4,5 mp) pe deţinut. APADOR-CH cere includerea în lege (art.45 alin.2) a obligaţiei administraţiei de a asigura un spaţiu vital acceptabil pentru fiecare deţinut, de preferinţă conform standardelor CPT.
……….
c) Alimentaţia persoanelor condamnate
Art.47 alin.2 prevede că “normele minime obligatorii de hrană se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.” (subl.n.). APADOR-CH consideră că aceste norme trebuie stabilite de medicii din sistemul penitenciar şi din aresturile poliţiei, cu consultarea şi avizul obligatorii ale specialiştilor nutriţionişti din instituţiile acreditate. “Ordinul ministrului justiţiei” este o metodă pur birocratică, fără legătură cu nevoile reale ale persoanelor private de libertate. Asociaţia insistă să se dea cât mai multă libertate medicilor în stabilirea acestor norme.
……….
e) Imobilizarea persoanelor condamnate (art.49)
APADOR-CH solicită ca, la finalul articolului să se adauge următoarele : “Mijloacele de imobilizare vor fi aplicate numai atât timp cât este strict necesar şi vor fi înlăturate de îndată ce manifestările agresive ale persoanei imobilizate au încetat.” Regulile minime ONU şi Regulile europene conţin astfel de prevederi.
2.4. Recompense şi sancţiuni disciplinare (Titlul IV capitolul VII)
……….
b) Procedura disciplinară (art.84)
APADOR-CH cere ca alin.6 (“Sancţiunile disciplinare aplicate se înscriu într-un registru special, iar hotărârile comisiei de disciplină se clasează în dosarul individual al persoanei condamnate.”) să fie completat după cum urmează: “Toate declaraţiile şi documentele care au stat la baza stabilirii sancţiunii disciplinare adoptate de comisia de disciplină vor fi incluse în dosarul individual al persoanei condamnate, dosar ce o însoţeşte în transferurile în alte locuri de detenţie. Procedura va fi urmată indiferent de eventuala hotărâre a instanţei de judecată, în cazul contestării sancţiunii de către deţinutul vizat. Persoana condamnată are acces la dosarul său individual ori de câte ori doreşte şi poate solicita fotocopii de pe documente.”
Modificarea de mai sus urmează a fi operată şi la art.90 (dosarul individual al persoanei condamnate) lit.l. şi la art.95 (dosarul individual al persoanei arestate preventiv) lit.k. În cazul art.95 lit. k, ultima propoziţie din propunerea asociaţiei devine : “Persoana artestată preventiv are acces la dosarul ……”
3. Formularea unor articole
……….
– art.62 (examenul medical) alin.3. Se propune modificarea : “Medicul care efectuează examenul medical are ……… obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi toate declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea şi cu orice alte împrejurări ce ar fi putut afecta starea sa de sănătate. Declaraţiile persoanei condamnate sunt date pe propria răspundere.”
……….
– art.81 (abateri disciplinare) lit.b. Se cere eliminarea. “Tulburarea în orice mod a programelor socio-educative” este o exprimare prea generală şi prea vagă. Orice gest sau sunet poate “tulbura” programele. În plus, programele socio-educative presupun o participare activă a deţinuţilor. În redactarea actuală, lit.b va inhiba deţinuţii, anulând astfel presupusele efecte pozitive ale acestor programe asupra persoanelor private de libertate.
De asemenea, lit.g a aceluiaşi articol este formulată în termeni inacceptabili : “nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate…. dacă este de natură să aducă atingere ordinii şi siguranţei penitenciarului”. Partea finală este extrem de vagă şi poate fi uşor interpretată după bunul plac al administraţiei penitenciarului. Asociaţia cere modificarea ultimei părţi a lit.g după cum urmează : “….dacă pune în pericol real şi demonstrabil ordinea şi siguranţa penitenciarului.” Sarcina probării realităţii pericolului pentru ordinea şi siguranţa penitenciarului revine, evident, administraţiei.
……….”
Comentariile APADOR-CH au fost transmise Ministerului Justiţiei la data de 17 mai 2004, în interiorul termenului stabilit conform Legii nr.52/2003 a transparenţei decizionale şi indicat pe site-ul ministerului. Cu toate acestea, APADOR-CH a constatat cu supriză că, înainte de expirarea termenului indicat de minister, proiectul de lege fusese deja înaintat Guvernului spre aprobare, cu încălcarea Legii nr.52/2003. În consecinţă, asociaţia a adresat reclamaţii administrative atât Ministerului Justiţiei cât şi Guvernului, solicitând anularea actelor făcute cu încălcarea Legii transparenţei decizionale şi refacerea procedurii de elaborare a proiectului de lege cu respectarea Legii nr.52/2003. Ambele reclamaţii administrative au fost lipsite de succes, astfel încât APADOR-CH a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Guvernul României solicitând, pe lângă cele anterior solicitate în reclamaţia administrativă, şi obligarea pârăţilor la plata de daune morale şi materiale. Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea asociaţiei, după ce, anterior, a scos din cauză Guvernul României cu motivarea că acesta nu se supune Legii nr.52/2003. APADOR-CH a atacat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti cu recurs, ce urmează a fi judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Între timp, proiectul de lege a fost supus procedurii de aprobare şi adoptare, transformându-se în Legea nr.294/28.06.2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Aceasta va intra în vigoare o dată cu noul cod penal, la 29 iunie 2005.
*
În raportul din anul 2003, APADOR-CH sublinia iniţiativa negativă a Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, care, printr-un ordin comun, au înfiinţat o comisie mixtă de analiză a deceselor din sistemul penitenciar. Comisia urma să facă publice numai cauzele deceselor, în vreme ce partea referitoare la îngrijirile medicale acordate anterior decesului a fost clasificată “secret de serviciu”. Prin urmare nimeni, nici măcar familiile deţinuţilor decedaţi, nu ar mai fi avut acces la aceste informaţii. Scopul evident a fost acela de a se elimina orice posibilitate de contestare a calităţii asistenţei medicale anterioare decesului. Considerând inacceptabilă această prevedere, APADOR-CH a demarat procedura de declasificare prevăzută de Legea nr.182/2002 privind informaţiile clasificate. Deoarece contestaţia administrativă nu a avut nici un rezultat, APADOR-CH a atacat prevederea respectivă la Tribunalul Bucureşti, Secţia contencios administrativ. Urmare a acestor demersuri, în luna ianuarie 2004, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Sănătăţii au emis un nou ordin comun, prin care prevederea atacată a fost abrogată.
Vizitele în unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi la serviciile de reintegrare socială şi supraveghere
În anul 2004, reprezentanţii APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Botoşani, Centrul pentru Reeducare Minori Tg. Ocna, Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova, Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, Penitenciarul Târgşor, precum şi serviciile de reintegrare socială şi supraveghere de pe lângă tribunalele Bacău, Dolj şi Timiş. Rapoartele detaliate ale fiecărei vizite au fost trimise Direcţiei Generale a Penitenciarelor, respectiv Direcţiei de Reintegrare Socială şi Supraveghere din Ministerul Justiţiei şi sunt publicate pe pagina de internet a asociaţiei (www.apador.org). De asemnea, reprezentanţii asociaţiei au vizitat şi noul centru de reeducare de la Buziaş, inaugurat la începutul lunii iunie 2004, însă nu au putut realiza o apreciere reală a situaţiei deoarece, la data vizitei, centrul nu fusese încă populat cu minori.
Situaţia generală din penitenciarele din România nu a cunoscut o îmbunătăţire semnificativă în cursul anului 2004, faţă de anul anterior. Problemele sistemului rămân aceleaşi: suprapopularea, lipsa tratamentelor medicale adecvate pentru unii deţinuţi cu probleme, lipsa activităţilor zilnice pentru o mare parte din deţinuţii adulţi, neasigurarea confidenţialităţii convorbirilor telefonice ale deţinuţilor, folosirea excesivă a forţei de către trupele de intervenţie din penitenciare.
O problemă deosebită identificată de reprezentanţii APADOR-CH în cursul vizitei la Penitenciarul Giurgiu, în februarie 2004, a fost reintroducerea lanţurilor ca mijloc de imobilizare a deţinuţilor. În timpul vizitei, reprezentanţii APADOR-CH au aflat că în luna octombrie a anului 2003, a fost emis Ordinul nr. 383 din 10 octombrie 2003 al Directorului general al DGP, prin care s-a aprobat “Metodologia privind deţinuţii cu grad sporit de periculozitate”. Potrivit Ordinului amintit, “Deţinuţilor din această categorie li se aplică mijloace de imobilizare sigure pe timpul deplasării cu mijloacele de transport la organele judiciare, spitale, policlinici sau alte locuri din exteriorul locului de deţinere. La instanţele de judecată, acestea se aplică şi în cazul deplasării de la camerele de arest până în boxa amenajată în sala de şedinţe, precum şi pe timpul desfăşurării procesului, informându-se despre aceasta preşedintele completului în faţa căruia sunt prezentaţi. Dacă acesta dispune scoaterea mijloacelor de imobilizare, se procedează în consecinţă. În acelaşi mod se procedează şi în cazul prezentării deţinuţilor la alte organe şi instituţii”. În urma emiterii acestui ordin, DGP a achiziţionat şi distribuit penitenciarelor, inclusiv celui din Giurgiu, lanţuri pentru imobilizarea deţinuţilor. Lanţurile sunt metalice şi sensibil mai subţiri decât cele “clasice”. Ele sunt de două tipuri: unul cu care deţinuţii sunt legaţi de mijloc şi apoi de autovehiculul cu care sunt transportaţi iar celălalt cu două componente: lanţul de picioare şi lanţul de legătură cu cătuşele de la mâini.
APADOR-CH şi-a exprimat dezacordul total faţă de folosirea lanţurilor împotriva deţinuţilor, cerând Ministerului Justiţiei şi Direcţiei Generale a Penitenciarelor să elimine dispoziţiile criticate din ordinul în cauză, poziţia sa fiind redată în continuare, în extras:
„1. Ordinul permite din nou folosirea lanţurilor în cazul deţinuţilor consideraţi periculoşi, măsură ce contravine documentului ONU privind regulile minime standard pentru tratamentul deţinuţilor (adoptat în 1955 şi aprobat de ECOSOC prin două rezoluţii nr. 663 C (XXIV)/1957 şi respectiv nr. 2076 (LXII)/1977). În primul rând, regula 57 din documentul ONU, la care se face referire în introducerea la Metodologia privind deţinuţii cu grad sporit de periculozitate, nu prevede că “unul din obiectivele majore ale activităţii de penitenciare este menţinerea ordinii şi disciplinei în aşa fel încât închisorile să fie locuri sigure atât pentru deţinuţi cât şi pentru cadre”, după cum se menţionează în introducere. Regula 57 precizează mai întâi că pedeapsa pentru infractor constă în însăşi privarea de libertate şi continuă astfel: “Prin urmare, sistemul penitenciar nu va agrava suferinţele inerente acestei măsuri, cu excepţia situaţiilor care rezultă din separarea justificată sau din menţinerea disciplinei.” (traducere neoficială; subl.n.). Interpretarea regulii 57 în introducerea la Metodologie transformă excepţia în obiectiv major.
În al doilea rând, documentul ONU interzice în mod expres, în regula nr.33, folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare. Totodată, Ordinul DGP nr.383 încalcă şi regula nr.33 din Regulile minime standard europene pentru tratamentul deţinuţilor (adoptate prin Rezoluţia (73) 5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei) care prevede aceeaşi interdicţie, repetată şi în regula nr. 39 din Recomandarea nr. R (87) 3 a aceluiaşi organism.
2. Ordinul încurajează arbitrariul în stabilirea gradului de periculozitate al deţinuţilor. În opinia APADOR-CH, art.1 lit. a), b) şi c) se referă la principii discutabile. “Natura infracţiunii” (lit.a) , “conduita deţinuţilor înainte de arestare şi pe timpul cercetărilor” (lit.b)şi “datele cunoscute din pedeapsa executată anterior” nu ar trebui să aibă legătură cu eventuala clasificare ca deţinuţi periculoşi, decât dacă sunt coroborate cu criteriul comportamentului deţinuţilor pe durata executării ultimei pedepse privative de libertate. Obligativitatea coroborării trebuie menţionată în mod expres în Ordin (vezi în acest sens art.15 lit.b din Recomandarea Rec (2003) 23 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la deţinuţii pe viaţă şi a celor cu pedepse pe termen lung: “Deoarece instrumentele de evaluare a riscurilor şi necesităţilor conţin întotdeauna o marjă de eroare, ele nu trebuie folosite niciodată ca unică metodă de a informa factorii de decizie ci trebuie completate cu alte forme de evaluare.”).
……….
3. Ordinul DGP încalcă prin art.3 din capitolul IV regula 33 (lit.a) din documentul ONU menţionat la punctul 1, care precizează că deţinuţilor aduşi în instanţă li se scot mijloacele de imobilizare acceptate (cătuşe, cămaşă de forţă) atunci când sunt prezentaţi în faţa judecătorului. Or, art.3 prevede menţinerea mijloacelor de imobilizare a deţinuţilor periculoşi şi la prezentarea în faţa instanţei şi pe durata procesului, lăsând la latitudinea instanţei posibilitatea de a li se scoate mijloacele respective de imobilizare (inclusiv lanţurile reintroduse).
……….
Din motivele de mai sus, APADOR-CH consideră că prevederile respective din Ordinul DGP nr. 383 din 10.10.2003 pun în pericol real dreptul fundamental al omului de a nu fi torturat sau tratat inuman sau degradant. Pricolul este real deoarece DGP a achiziţionat şi distribuit deja lanţuri ce se folosesc în toate penitenciarele care au secţii de “periculoşi”. Asociaţia solicită eliminarea acestor dispoziţii.”
În ceea ce priveşte serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, APADOR-CH apreciază că activitatea acestora se concentrează mai mult pe redactarea de referate presentenţiale (la solicitarea instanţelor şi a parchetelor) şi pe supravegherea persoanelor condamnate în cazul cărora instanţele au dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegere. Activităţile cu deţinuţii din penitenciare sunt foarte reduse, iar asistenţa post-penală acordată persoanelor care şi-au ispăşit pedeapsa închisorii nu acoperă necesităţile reale
Situaţia minorilor privaţi de libertate
Monitorizarea situaţiei minorilor privaţi de libertate de către APADOR-CH a început la sfârşitul anului 2003 şi a continuat până la mijlocul anului 2004. În continuare sunt prezentate pricipalele aspecte constatat în timpul monitorizării.
În primul rând, APADOR-CH salută redeschiderea Centrului de re-educare de la Tg. Ocna (2001) şi construirea unui nou centru la Buziaş (2004). Acestea reprezintă primi paşi pentru o abordare modernă a tratamentului minorilor condamnaţi penal: centre de re-educare de capacitate mică situate în regiuni diferite ale ţării, pentru a asigura păstrarea unor legături strânse între minori şi familie. În anul 2000 existau numai două centre de re-educare, la Găeşti şi Tichileşti, amândouă de capacitate mare şi situate în sud-estul ţării. În prezent, există trei centre funcţionale, cel de-al patrulea (Tichileşti) fiind transformat în închisoare pentru minori şi tineri. Cu toate acestea, APADOR-CH consideră că numărul centrelor de re-educare este în continuare foarte mic, regiuni întregi ale României aflându-se la sute de kilometri de acestea (de exemplu, Transilvania).
APADOR-CH remarcă faptul că numărul minorilor din centrele de re-educare a scăzut. De exemplu, în anul 2000 la Găeşti erau internaţi 373 de minori, comparativ cu numai 117 în octombrie 2003. Motivul evident al scăderii îl reprezintă numărul mai mic de minori care răspund penal faţă de totalul populaţiei, comparativ cu anii anteriori.
Sub aspectul educaţiei şi pregătirii profesionale a minorilor privaţi de libertate, APADOR-CH subliniază că există diferenţe majore între centrele de re-educare/închisorile speciale pentru minori şi închisorile normale. În primele, există şcoli cu cursuri primare, gimnaziale şi profesionale, cu personal propriu. Minorii urmează cursurile şi primesc diplome pentru absolvirea acestora. mai mult, minorii pot participa la cursurile organizate la cluburile copiilor din comunităţile locale. Minorii din închisorile speciale au un acces limitat la asemenea cursuri în comunitate, iar cei din închisorile normale nu au asemenea oportunităţi. În închisorile normale, sistemul educaţional este la aprecierea administraţiei penitenciarului. În mod normal, există cursuri de alfabetizare, dar nu există programe articulate pentru ca minorii să urmeze cursuri mai complexe şi să primească diplome pentru absolvirea acestora, lucru valabil şi pentru pregătirea profesională.
Chiar dacă diferenţa poate fi argumentată prin scopul diferit al celor două sancţiuni (pedeapsa închisorii şi măsura educativă a internării într-un centru de re-educare) şi prin posibilităţile limitate ale închisorilor normale de a asigura o educaţie adecvată, este evident că interesul minorului are prioritate, indiferent de sancţiune şi de locul executării acesteia. În aceste circumstanţe, trebuie depuse eforturi pentru ca atât minorii condamnaţi la închisoare cât şi cei internaţi în centre de re-educare să se bucure de oportunităţi silimare, dacă nu chiar egale, de educaţie şi pregătire profesională.
În legătură cu programele de re-educare şi reinserţie socială a minorilor, există probleme similare la nivelul întregului sistem. Una dintre acestea este pregătirea minorilor pentru liberare. Cu toate că asemenea programe ar trebui realizate de către consilierii serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, în practică sunt organizate de cadrele penitenciarelor/centrelor. Vizitele APADOR-CH au arătat că implicarea consilierilor din serviciile de reintegrare socială şi supraveghere în activităţile interne ale penitenciarelor/centrelor este minimă. Unul dintre motive ar fi lipsa unui număr suficient de consilieri şi dotarea inadecvată a acestora. Există centre cu doar doi consilieri, un număr insuficient pentru a acoperi toate activităţile date în competenţa serviciilor. De aceea, consilierii trebuie să îşi stabilească priorităţi, iar APADOR-CH a ajuns la concluzia că activităţile în interiorul penitenciarelor/centrelor de re-educare sunt ultimele cărora li se acordă atenţia cuvenită.
În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie pentru minori, APADOR-CH remarcă anumite îmbunătăţiri. Au fost construite spaţii noi (secţia de fete de la Găeşti, centrul de la Buziaş etc.) şi aglomerarea nu mai reprezintă o problemă. În privinţa altor aspecte, situaţia variază de la unitate la unitate. La Tg. Ocna condiţiile sunt bune, personalul centrului are o comunicare bună cu minorii care pot circula liber în interiorul corpului de cazare. Aceste aspecte se reflectă într-o atmosferă relaxată în interiorul centrului. Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie poate fi remarcată şi la Găeşti. La Tichileşti şi Craiova, condiţiile nu sunt la fel de bune, iar relaţiile dintre minori şi personal sunt mult mai tensionate.
În timpul vizitelor APADOR-CH, acuzaţiile de rele tratamente venite din partea minorilor au fost rare. De obicei, minorii care au acuzat asemenea tratamente s-au referit la “palme” primite din partea profesorilor sau educatorilor. Pe de altă parte, sancţiunile pntru încălcarea regulamentului au scăzut ca număr. Se pare că personalul centrelor/penitenciarelor pentru minori a început să pună mai mult accent pe un sistem de recompensare a minorilor cu un comportament bun, în locul aplicării de sancţiuni. APADOR-CH consideră acest sistem mult mai potrivit pentru minori. Cu toate acestea, există încă lipsuri în informarea corectă a minorilor cu privire la drepturile lor, mai ales în legătură cu posibilitatea de a ataca sancţiunile disciplinare pe care le primesc şi de a formula plângeri având ca obiect relele tratamente suferite.
Tratamentul medical al minorilor este aproape satisfăcător, dar mai mult datorită faptului că minorii nu prezintă probleme grave de sănătate. Afecţiunile psihiatrice/comportamentale deviante nu sunt tratate cu atenţia cuvenită, deşi un număr semnificativ de minori prezintă o stare psihică alterată. În cele mai multe cazuri, cu excepţia penitenciarului de la Tichileşti, minorii internaţi în spitale civile sunt încătuşaţi pe perioada internării, o practică ce încalcă standardele internaţionale în materie şi condamnată de APADOR-CH în nenumărate ocazii.
Concluzii:
– s-au făcut paşi în îmbunătăţirea condiţiilor din centrele de re-educare, dar sunt necesare în continuare eforturi pentru a se ajunge la condiţii satisfăcătoare;
– educaţia primită de minorii privaţi de libertate este satisfăcătoare, cu excepţia secţiilor pentru minori din închisorile normale; pregătirea profesională nu este orientată spre cerinţele de pe piaţa muncii, iar echipamentul din atelierele la care au acces minorii este depăşit;
– implicarea minorilor din centrele de re-educare în activităţi comune cu copii din comunităţile locale a inceput să fie promovată, dar trebuie extinsă la toţi minorii privaţi de libertate;
– există în continuare cazuri de rele tratamente aplicate minorilor, pălmuirea acestora fiind considerată o practică normală şi acceptabilă;
– tratamentul psihiatric nu este satisfăcător, deşi prezintă o importanţă deosebită pentru viitoarea reinserţie socială a minorilor care suferă de asemenea tulburări;
– implicare serviciilor de reinserţie socială şi supraveghere în privinţa minorilor privaţi de libertate este minimă.
Cazuri investigate de APADOR-CH
Cazul Maftei
Ionuţ-Cristian Maftei, deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi, a decedat pe data de 24 iunie 2004 în timpul detenţiei. Reprezentanţii APADOR-CH au vizitat penitenciarul în ziua de 20 iulie 2004, pentru a obţine informaţii directe cu privire la deces. Raportul detaliat realizat în urma vizitei este publicat pe pagina de Internet a asociaţiei (www.apador.org). Principalele constatări ale reprezentanţilor asociaţiei cu privire la circumstanţele decesului au vizat următoarele aspecte:
Duminică 20 iunie 2004, Ionuţ-Cristinel Maftei s-a oferit – spun foştii colegi de cameră – să schimbe o şapcă pe ţigări, deoarece cunoştea un deţinut din camera vecină (115). Camerele de detenţie din Penitenciarul Iaşi sunt construite în sistem “perechi”, între două camere vecine existând un mic spaţiu complet izolat, de circa un metru pătrat, prevăzut cu două vizete, câte una pentru fiecare cameră, prin care supraveghetorii pot urmări ce fac deţinuţii. Braţul unui om trece destul de uşor prin vizetă şi deţinuţii folosesc vizetele pentru a face tot felul de schimburi (de obicei, ţigări) cu colegii din camera învecinată.
Pentru a face schimbul, Maftei s-a întins pe patul de sus de lângă uşa camerei (paturile sunt pe două nivele) şi a băgat braţul drept prin vizetă. Deţinutul din camera 115 a procedat la fel. La un moment dat, un coleg de cameră al lui Ionuţ a auzit un icnet. Cum “negocierile” se prelungeau, s-a uitat mai atent la tânărul care rămăsese nemişcat în poziţia iniţială (întins pe pat şi cu braţul băgat prin vizetă) şi a văzut că i se învineţiseră ochii şi îi curgea salivă din gură. Speriaţi, deţinuţii au bătut în uşă să vină supraveghetorul Gabriel Geger, singurul de serviciu pe secţie în acea duminică. Subofiţerul a venit la scurt timp, a constatat că Maftei era în comă, l-a pus pe o pătură şi, împreună cu deţinuţii, l-a dus la poarta penitenciarului de unde a fost preluat de o ambulanţă. Nu este clar în cât timp a sosit ambulanţa. Părinţii victimei susţin că, din cauza medicilor din penitenciar (a fost pomenit numele doctorului Oatu), transferarea la spital a fost întârziată cu două ore şi că dacă ar fi fost dus imediat, tânărul ar fi avut şanse de supravieţuire. După ce a fost “plimbat” între urgenţă şi neurochirurgie, a fost internat la Spitalul de Urgenţe din Iaşi dar nu a mai putut fi salvat. A murit pe 24 iunie. Conform certificatului medical constatator al decesului nr.240 din 25 iunie, boala care a provocat moartea a fost “comă cerebrală”, “starea morbidă intermediară” a fost “edem cerebral; contuzie cerebrală” iar “cauza determinantă” a fost “traumatism cranio-cerebral acut deschis”. Mai simplu sus, Ionuţ-Cristinel Maftei a murit pentru că s-a izbit violent cu capul, în partea dreaptă (craniul era înfundat pe o suprafaţă circulară cu un diametru de 2-3 cm) de marginea de fier a patului. Cum s-a întâmplat aşa ceva? După toate probabilităţile, cineva l-a tras puternic de braţul drept ce atârna în cămăruţa de supraveghere dintre camerele 113 şi 115 ceea ce l-a făcut să se lovească de margine. (Semnele de pe braţ par să o confirme). Cine este acest cineva ? Din discuţiile cu foştii colegi de cameră ai lui Maftei şi pe baza scrisorilor primite de părinţii tânărului de la diverşi deţinuţi, rezultă că el ar fi supraveghetorul de serviciu în acea duminică.
Parchetul civil a declanşat cercetările abia marţi, 22 iunie, urmărind, evident, numai pista eventualei vinovăţii a unui deţinut sau a mai multora. Neimplicarea, în această fază, a parchetului militar arată că nu s-a pus, nici o clipă, problema cercetării supraveghetorului (până la sfârşitul lunii septembrie 2004, când a intrat în vigoare noul Statut al angajaţilor din penitenciare, aceştia erau, încă, militari şi deci eventualele cercetări erau, în continuare, efectuate de parchetele militare). În raportul întocmit, reprezentantele APADOR-CH au exprimat temerea că procurorii civili încearcă să scoată unul dintre deţinuţi “ţap ispăşitor”. O variantă, greu de crezut, este că Ionuţ ar fi refuzat să negocieze cu cei din camera 115 şi ar fi fost bătut de colegii de cameră care, când au văzut că acesta intrase în comă, ar fi înscenat istoria cu vizeta şi trasul de braţ. Şeful camerei, Ionaşcu, ar fi fost principalul autor al bătăii şi înscenării ulterioare.
Reprezentantele APADOR-CH au discutat şi cu familia Maftei (domiciliată în satul Curături, comuna Ciurea, la circa 30 km de Iaşi). Anunţaţi luni, 21 iunie, să se prezinte la spitalul de urgenţe, părinţii s-au dus imediat la Iaşi şi l-au găsit pe Ionuţ în comă. L-au vizitat şi marţi şi miercuri dar tânărul nu şi-a mai revenit şi a murit în noaptea de miercuri spre joi. Trebuie menţionat că, potrivit spuselor părinţilor, deşi Maftei era în comă, era totuşi încătuşat peste noapte. Legat de acest aspect, APADOR-CH a cerut din nou DGP să dispună renunţarea la imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor bolnavi, internaţi în spitale civile. Dacă este absolut necesar, ei pot fi eventual legaţi cu bandaje elastice
Ulterior, Parchetul Militar Iaşi a informat asociaţia că dosarul privind decesului lui Maftei Ionuţ a fost trimis spre soluţionare Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial. Până la sfărşitul anului 2004, acesta nu adoptase nici o soluţie în cauză.
Cazul deţinuţilor minori decedaţi în timpul incendiului de la Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova
În ziua de 24 septembrie 2004, şase deţinuţi minori de la Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova au dat foc camerei de deţinere, ca formă de protest. Incendiul a scăpat de sub control, cinci minori suferind arsuri grave, care au şi dus la decesul a trei dintre ei. Pe data de 1 octombrie 2004, două reprezentante ale APADOR-CH s-au deplasat la penitenciar pentru a face investigaţii extrajudiciare cu privire la acest caz. Constatările detaliate ale vizitei au fost incluse în raportul trimis DGP şi poate fi găsit pe pagina de internet a asociaţiei.
Cei şase deţinuţi minori din camera 36 în care s-a produs incendiul erau: Ionuţ Dumitru Pleşa (născut la 8 ianuarie 1987, decedat la Spitalul judeţean în urma arsurilor, reprezentantul de cameră), Constantin Viorel Stamatie (născut la 1 septembrie 1987, decedat în Spitalul de urgenţă din cauza arsurilor); Szasz Nika Attila (născut la 1 decembrie 1986, rănit grav în urma incendiului); Marius Poienar (născut la 23 martie 1987, decedat în Spitalul de urgenţă în urma arsurilor); Florin Marin Gălan (născut la 25 iulie 1988, rănit grav în urma incendiului); Constantin Lucian Mititelu (născut la 18 aprilie 1987, a suferit vătămări minore în timpul incendiului).
Din coroborarea relatărilor diferiţilor participanţi la incident, a rezultat că protestul iniţiat de minori s-a datorat unor deficienţe în administrarea magaziei penitenciarului (eroare de înregistrare a numelui deţinutului Pleşa, destinatarul unui pachet cu articole de îmbrăcăminte). Crezând că obiectele îi fuseseră furate – reclamaţii de acest gen au existat şi din partea altor deţinuţi din diverse penitenciare – Pleşa s-a plâns unui supraveghetor, care l-ar fi asigurat că “se rezolvă” până la ora 15.00 – 15.30 după unii, până la ora 19.00, după alţii. Din motive neclare, minorul nu a mai avut răbdare şi s-a decis să protesteze.
Pleşa şi-a pus în practică protestul, ajutat de ceilalţi colegi, după masa de prânz. Au blocat uşa pe dinăuntru, au stivuit saltelele în dreptul ferestrei şi au spart toate geamurile. Imediat, a venit un supraveghetor, a constatat că uşa camerei era blocată, i-a întrebat pe minori ce revendicări au iar aceştia i-au răspuns că nu discută decât cu comandantul (de fapt, directorul). Conform procedurilor, în astfel de cazuri se anunţă conducerea, au loc “negocieri” cu deţinuţii iar dacă nu se ajunge la o înţelegere, cadrele pot interveni în forţă. Supraveghetorul şi-a anunţat colegii şi superiorii (directorul PMT nu era în penitenciar, el ajungând acolo pe la ora 15.00, după consumarea evenimentelor), totul durând – susţine el – “un minut”. Când a revenit în dreptul camerei 36 a auzit ţipete, deoarece minorii dăduseră foc saltelelor – reconstituirea a demonstrat că o saltea cu burete arde într-un minut şi 50 de secunde iar temperatura şi fumul degajate sunt insuportabile-, ceea ce l-a determinat să acţioneze imediat.
Din cauza blocării uşii, tot ce au reuşit cadrele a fost să o împingă parţial, creând un spaţiu îngust în formă de “v” prin care care au reuşit să iasă toţi cei şase minori. Însă, în acelaşi timp, s-a produs şi fenomenul de “tiraj”, adică, din cauza curentului între uşă şi fereastră, focul s-a înteţit iar flăcările, căldura şi fumul şi-au schimat direcţia spre interiorul camerei. Fumul gros a invadat coridorul şi a intrat şi în camerele de detenţie învecinate, stârnind panică printre ceilalţi deţinuţi. Toţi cei din camera 36 au ieşit pe picioarele lor.Potrivit afirmaţiilor conducerii actuale a PMT, ei au fost duşi imediat la infirmerie de unde s-a solicitat serviciul de urgenţă SMURD. Întreaga operaţiune de la prima încercare de deblocare a uşii până la transportarea la spital a cinci din cei şase minori – Constantin Lucian Mititelu a scăpat cu vătămări minore pentru că s-a întins pe jos, sub unul dintre paturi – la Spitalul Judeţean de Urgenţă ar fi durat 15-20 de minute.
Directorul PMT, sosit pe la ora 15.00, a dispus curăţirea imediată a camerei, repararea instalaţiei electrice şi reintroducerea celorlalţi deţinuţi din aceeaşi secţie, care fuseseră scoşi în curte din cauza fumului gros care se întinsese în toată secţia, în camere. S-au folosit un extinctor, un furtun racordat la o … chiuvetă (reprezentantele APADOR-CH au putut constata că la etajul unde s-a produs incendiul nu exista hidrant) şi găleţi cu apă, după care s-a reparat şi instalaţia electrică.
Ca urmare a incidentului, directorul Marinel Candidatu a fost pus la dispoziţia DGP. Maiorul Fulga, şeful Serviciului Pază, a fost şi el pus la dispoziţia DGP dar a şi fost trimis la Penitenciarul Pelendava. Cinci cadre din PMT trebuiau să compară în faţa Consiliului de onoare sau de disciplină (nici măcar cei de la PMT nu ştiau exact). Fostul locotenent-colonel (până la demilitarizare) Najap, actualul director temporar, a fost sancţionat cu “mustrare”, pe linie administrativă.
APADOR-CH a indentificat sau reiterat unele probleme cu caracter general şi cu impact indirect în incidentul de la Craiova:
– Atmosfera din PMT Craiova. La data vizitei reprezentantelor APADOR-CH, tensiunea din PMT Craiova era “palpabilă”, atât între deţinuţi, cât şi între aceştia şi cadre. Una din cauze, aparent minoră dar foarte importantă pentru deţinuţi, este teama de îngrădire a trocului, larg practicat în toate penitenciarele din România dar şi în închisorile din ţări democratice. Deţinuţii cumpără şi vând orice, acolo unde pot avea bani asupra lor, sau schimbă orice pe orice, cum se întâmplă în România, unde nu au dreptul să aibă bani cash. Singura problemă este ca aceste operaţiuni să fie ţinute sub control. Altfel, se ajunge la situaţii de criză (bătăi şi violenţe între deţinuţi) sau chiar la tragedii (cum s-a întâmplat la PMT Craiova sau la Penitenciarul Iaşi unde, în vara acestui an, a fost omorât un tânăr de 23 de ani). Trocul nu poate şi nu trebuie oprit, cel puţin nu atâta vreme cât administraţia penitenciarelor nu poate asigura deţinuţilor hrană şi îmbrăcăminte decente, aparate de radio şi televizoare, lenjerie de pat şi obiecte sanitare absolut necesare etc.
În legătură cu acest aspect al trocului, mai trebuie adăugată şi ineficienţa cadrelor de la pază şi siguranţă dar şi a angajaţilor SIPA (rebotezat DGPA). Este lucru ştiut că, în toate penitenciarele (foarte probabil şi în centrele de reeducare) se lucrează cu “sifoane” (informatori dintre deţinuţi). Dacă practica trocului a scăpat de sub control, ajungându-se la violenţe aceasta este vina cadrelor din penitenciar şi DGPA.
– Lipsa unor preocupări reale în domeniul reeducării. Deţinuţii “răi”, cu probleme disciplinare – cum era cazul lui Pleşa – sunt, în genere, neincluşi în programe/proiecte educative. În plus, acestea sunt, de multe ori, neinteresante şi neatractive, mai ales pentru minori. Organizaţiile neguvernamentale care desfăşoară proiecte în penitenciare nu pot suplini absenţa unor programe permanente, care să antreneze toţi deţinuţii.
– Transferarea temporară a minorilor în penitenciare. Marea parte a minorilor din camera 36 nu erau condamnaţi la pedeapsa închisorii, ci la măsura educativă a internării într-un centru de reeducarea. Cu toate acestea ei se găseau în penitenciar, pentru că aveau pe rol alte procese penale. APADOR-CH precizează că transferurile de acest tip se efectuează la penitenciarul de minori sau adulţi aflat pe raza instanţei de judecată, iar şederea minorilor poate dura luni de zile. Se întrerupe astfel activitatea de reeducare din centru (care are regim diferit faţă de penitenciar), ajungîndu-se chiar la anularea eventualelor progrese ale minorilor. O soluţie ar fi ca minorii din centrele de reeducare să fie aduşi direct la instanţe, la data la care au fost citaţi (în prezent, sunt transferaţi în penitenciarul din raza instanţei pe durata procesului);
– Lipsa de eficienţa a SRSS-urilor. Dezvoltarea serviciilor pentru reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) prezintă o importanţă deosebită pentru minorii din penitenciare. În prezent, ele funcţionează doar la nivel de judeţe şi sunt formate din doi-trei consilieri care, evident, nu pot face faţă tuturor sarcinilor. Practic, activitatea lor se rezumă la redactarea rapoartelor solicitate de instanţe şi supravegherea persoanelor cărora li s-a suspendat executarea în penitenciar a pedepselor, iar implicarea serviciilor în activităţile de reeducare din centre şi penitenciare este aproape inexistentă.
7
IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI CAZURI INDIVIDUALE
Din punctul de vedere al asociaţiei, problemele principale ale relaţiei dintre poliţie şi persoane rămân cele semnalate în toate rapoartele sale anuale începând cu anul 1993:
– “conducerea” la sediul poliţiei, premergătoare reţinerii legale de 24 de ore, perioadă nereglementată prin lege în care persoana privată de libertate nu se bucură de nici un drept;
– folosirea armelor de foc de către poliţişti în condiţii mult prea permisive ce depăşesc cu mult regulile din ţările europene democratice care prevăd utilizarea acestui mijloc extrem de imobilizare a persoanelor numai dacă acestea pun în pericol real şi concret viaţa altora;
– efectuarea raziilor, acţiune doar prevăzută în Legea poliţiei dar nereglementată decât prin decizii interne, inaccesibile publicului.
La aceastea se adaugă problema folosirii nejustificate a “mascaţilor” (trupe DPIR/SPIR, respectiv DIAS) în cazuri minore, care nu impun protejarea identităţii poliţiştilor. Trupele speciale au rolul de a interveni numai în cazuri complexe, de crimă organizată, când ascunderea identităţii reale este necesară pentru a se asigura protecţia vieţii şi integrităţii fizice a poliţiştilor şi a familiilor acestora. Folosirea excesivă a trupelor speciale are ca efect imposibilitatea identificării poliţiştilor care comit abuzuri în timpul intervenţiei, ca în cazul minorului C.B., investigat de reprezentanţii APADOR-CH în 2004. APADOR-CH a susţinut constant necesitatea ca toţi poliţiştii să poarte la vedere o insignă având înscris numele, pentru identificarea acestora de către victime, în eventualitatea comiterii unor abuzuri. Pentru poliţiştii din trupele speciale insigna cu numele ar putea fi înlocuită cu un alt semn distinctiv, care să faciliteze identificarea lor de către procurorii ce investighează plângerile de abuz.
Demilitarizarea poliţiei în 2002 nu pare a avea un impact pozitiv asupra relaţiei dintre autoritate şi cetăţeni. Ca şi înainte, unii poliţişti au recurs la metode brutale împotriva persoanelor suspectate cel mult de comiterea unor fapte mărunte şi chiar, complet nejustificat, la arma de foc. Şi tot ca înainte, parchetele dau soluţii de neîncepere a urmăririi penale la plângerile privind abuzuri ale poliţiştilor. Eventualele sancţiuni administrative sau măsuri disciplinare luate în interiorul MAI ajung la cunoştinţa opiniei publice doar sub formă de statistici sau a unor comunicate laconice privind “managementul defectuos”. Atitudinea protectoare manifestată de parchete şi lipsa de transparenţă a MAI cu privire la sancţionarea poliţiştilor continuă să alimenteze ideea impunităţii personalului din forţele de ordine.
În cursul anului 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat două hotărâri prin care România a fost condamnată pentru încălcarea articolului 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru abuzuri ale poliţiştilor (Barbu Anghelescu şi Bursuc). De asemenea, Curtea europeană a declarat admisibile ale două cazuri în care reclamanţii s-au plâns de abuzuri echivalând cu tortura comise de poliţişti (Rupa c. României), respectiv de moartea victimei ca urmare a tratamentului din arestul poliţiei (Carabulea c. României). Ambele plângeri declarate admisibile au fost investigate la momentul producerii incidentelor de către APADOR-CH, care s-a implicat şi în susţinerea lor în faţa CEDO. Aceste două cazuri sunt prezentate în secţiunea privind plângerile susţinute de APADOR-CH la Curtea europeană.
Dintre cazurile investigate de APADOR-CH în cursul anului 2004, în trei, victime au fost minori: I.G. (16 ani) din Bacău, C.B. (15 ani) din Bucureşti şi M.T. (12 ani) din Feteşti, iar în alte trei, adulţi..
Minori
a) I.G.
Potrivit declaraţiilor familiei, pe 29 noiembrie 2003, I.G. a fost condus la Secţia 1 Poliţie din Bacău, fiind suspectat de furtul unei cutii de bomboane de pe o tarabă. În faţa agentului Spiridon, care era de serviciu în acea zi, minorul, de frică, a indicat un alt nume şi o altă adresă de domiciliu decât cele reale. Poliţistul l-a urcat în dubă pe I.G. şi a plecat cu el pentru verificări. În momentul în care, pe drum, minorul a recunoscut că nu spusese adevărul, agentul Spiridon a început să-l lovească foarte violent. Pe toată durata drumului, de la Secţie în oraş şi înapoi, minorul a fost ţinut cu cătuşe la mâini şi lovit de Spiridon, mai ales în cap şi în spate. La Secţie au continuat loviturile, cu funia şi prin procedee de “karate”. Tatăl lui I.G. a fost chemat la Secţie, unde l-a găsit pe acesta cu faţa plină de vânătăi. El l-a rugat pe poliţist să-l lase pe băiat să plece acasă cu el (după ce acesta fusese amendat cu 400.000 de lei), însă Spiridon a refuzat. El i-a dat drumul minorului în jurul orelor 20,00, acesta plecând singur acasă. Pe data de 2 decembrie 2003 I.G. s-a prezentat la Serviciul de medicină legală din Bacău unde s-a constatat că prezenta o excoriaţie pe fond tumefiat a regiunii frontale, o tumefacţie violacee de 7/4 cm în zona temporo – malară dreaptă, echimoze pe ambii umeri, pe spate şi omoplat, precum şi o tumefiere a zonei parietale stânga. S-a mai reţinut că leziunile puteau data din ziua de 29 noiembrie 2003, că au putut fi produse cu mijloace contondente şi că necesitau 7 – 9 zile de îngrijiri medicale. Din cauză că starea sănătăţii minorului s-a înrăutăţit după agresiunea poliţistului, la data de 27 ianuarie 2004 familia a fost nevoită să-l interneze, la recomandarea Spitalului din Bacău la Spitalul de Psihiatrie din Iaşi (la data vizitei reprezentanţilor asociaţiei, 4 februarie 2004, acesta era în continuare internat).
Trebuie subliniat că, în seara aceleiaşi zile (29 noiembrie 2003), un alt tânăr, Marius Gelu Ionică (19 ani), a fost suspus unor tratamente asemănătoare de către acelaşi agent Spiridon. Acuzat de furtul unui telefon mobil în urma unei altercaţii, Marius a fost condus la Secţia 1, unde a a fost anchetat de agentul Spiridon. După ce în prezenţa ofiţerului de serviciu şi a unui jandarm l-a lovit timp de circa 5 minute cu bastonul în cap, agentul Spiridon l-a condus pe Marius într-unul din birourile Secţiei. Aici el a fost încătuşat şi bătut de agent cu o frânghie udă (i-au fost aplicate în jur de 20 de lovituri, la cap şi corp). După ce a fost anchetat şi bătut de Spiridon, Marius a fost dus la IPJ Bacău unde a fost interogat despre incidentul privind telefonul. În jurul orelor 1,00 – 2,00 noaptea lui Marius i s-a dat voie să plece acasă. Pentru că se simţea foarte rău în urma bătăii primite, Marius l-a rugat pe agentul Spiridon să-l ducă până acasă, însă acesta a refuzat. Pe drum, Marius a căzut şi şi-a pierdut cunoştinţa. Un prieten l-a găsit şi l-a dus la Spitalul judeţean, unde a fost internat la Secţia de neurochirurgie, în jurul orelor 2,30 ale zilei de 30 noiembrie. Diagnosticul a fost “politraumatism, comoţie cerebrală, contuzie toraco – abdominală, agresiune”. Marius a fost externat a doua zi dimineaţă, 1 decembrie, la orele 11,00, deşi se simţea încă foarte rău. Din cauza aceasta el a fost nevoit să se interneze în aceeaşi zi la Spitalul de neurochirurgie din Iaşi, unde a stat internat până pe 5 decembrie şi de unde a primit concediu medical până pe 20 decembrie.
Poliţia Bacău a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău în vederea cercetării agentului Spiridon pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă. Pe data de 28 ianuarie 2004 parchetul a comunicat familiei minorului I.G. că s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de poliţistul agresor.
b) M.T.
M.T. (12 ani) din Feteşti a fost agresat de poliţistul Sorin Marcu pe 18 iunie 2004, pe motiv că, împreună cu alţi copii, i-a spart semnalizatorul de la maşină cu o piatră. Poliţistul l-a lovit pe M.T. în faţă. Copilul a căzut, i-a dat sângele pe nas, dar Sorin Marcu a continuat să-l lovească cu picioarele. Apoi a fugit după un alt copil pe care nu a reuşit să-l prindă, după care s-a urcat în maşină şi a plecat, lăsându-l pe M.T. la pământ şi plin de sânge. Certificatul medico-legal eliberat de Serviciul de Medicină Legală Ialomiţa menţionează că M.T. a avut nevoie de “1-2 zile îngrijiri medicale”. Părinţii spun că după incident, copilul, bolnav de astm bronşic, a început să folosească foarte des inhalatorul, lucru neobişnuit pe timp de vară, boala punîndu-i probleme numai pe vreme rece sau ceaţă.
Incidentul a fost văzut de unul dintre copii cu care se juca M.T., care a confirmat cele relatate de minor, inculsiv faptul că Sorin Marcu l-a lovit cu picioarele, după ce acesta căzuse la pământ. Şase adulţi, aflaţi întâmplător în zonă, au confirmat şi ei cele relatate de M.T. şi de celălalt copil.
Poliţistul Sorin Marcu, care a negat cu înverşunare că l-ar fi bătut pe M.T., a fost judecat pentru lovire (art.180 Cod penal), primind drept sancţiune o amendă modică. Poliţistul nu a fost sancţionat disciplinar pentru comportamentului său, care încalcă Statutul poliţistului.
c) C.B.
C.B. (15 ani) din Bucureşti a fost bătut de trupele SPIR în seara zilei de 6 martie 2004. Acesta a relatat reprezentanţilor APADOR-CH că în jurul orelor 20.30 – 21.00, în timp ce se întorcea acasă de la meditaţii, pe Calea Văcăreşti, a observat o altercaţie între mai mulţi poliţişti şi taximetrişti. La puţin timp după sosirea sa, la locul incidentului au apărut “vreo trei maşini cu mascaţi” (din subunităţile SPIR). Imediat ce au coborât din maşini, luptătorii SPIR au început să-i lovească cu brutalitate pe taximetrişti şi să-i urce în maşinile Poliţiei. Speriat de ce vedea că se întâmplă, C.B. a vrut să plece de acolo, moment în care un poliţist de la Secţia 14 de Poliţie le-a strigat luptătorilor SPIR: “Luaţi-l şi pe ăla!”. La minor s-au repezit aproximativ cinci “mascaţi” care l-au lovit cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap şi în spate, după care l-au urcat într-una din maşinile cu care veniseră. În aceeaşi maşină au mai fost urcaţi şi câţiva taximetrişti iar după câtva timp au fost duşi cu toţii la sediul Secţiei 14 Poliţie. Din cauza loviturilor primite, lui C.B. îi curgea sânge din nas şi gură (reprezentanţii APADOR-CH au văzut pantalonii şi scurta cu care fusese îmbrăcat şi care erau pline de sânge). Deşi era într-o stare foarte gravă, C:B. a mai fost lovit de câteva ori, mai uşor, şi în maşină. La secţia de poliţie, el a fost coborât din maşină, percheziţionat şi obligat să se spele, spunându-i-se apoi să plece acasă, în jurul orei 22.45. Deşi au văzut că se afla într-o stare foarte gravă, poliţiştii l-au lăsat să plece singur. În jurul orelor 24.00, C.B. s-a internat în secţia de neurochirurgie a Spitalului clinic de urgenţă pentru copii Maria Sklodowska Curie cu diagnosticul: “traumatism craniocerebral acut închis, fractură de piramidă nazală, hematom şi contuzie a ochiului stâng, contuzia buzei superioare, echimoze ale feţei, contuzia umărului drept”. Minorul a fost externat pe data de 8 martie 2004, la orele 11.00, după numai o zi şi jumătate de la internare. La data discuţiei cu reprezentanţii APADOR-CH (10 martie 2004) C.B. se simţea în continuare rău, având zona ochiului stâng puternic tumefiată iar vasele sanguine ale globului ocular sparte pe o bună parte din suprafaţa acestuia. Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză pe motiv că agresorii minorului nu au putut fi identificaţi (!).
Adulţi
d) Laurenţiu Capbun (Constanţa)
În seara zilei de 1 septembrie 2004, Laurenţiu Capbun (37 ani) din Constanţa, doi prieteni de ai săi şi un minor au fost bătuţi de poliţişti DIAS purtând cagule. Ei avuseseră cu 20-30 de minute înainte o altercaţie verbală cu patronul unui bar şi prietenul acestuia, Cornel Carapcea, ofiţer DIAS aflat în bar în afara orelor de program. Urmare a altercaţiei, Carapcea s-a întors însoţit de patru poliţişti mascaţi şi i-au găsit pe cei patru şi o a cincea persoană (minor) în faţa barului. Unul dintre minori a fugit la începutul “intervenţiei”, celelalte patru persoane au fost bătute de poliţişti. Minorul a fost lăsat să plece ca urmare a intervenţiei surorii sale, dar cei trei adulţi au fost încătuşaţi şi transportaţi la Secţia 4 Poliţie. Aici, Laurenţiu Capbun şi unul dintre prietenii săi au fost bătuţi în continuare. Diferenţa de tratament faţă de cel de-al treilea ar putea fi justificată prin faptul că primii doi aveau cazier.
Laurenţiu Capbun suferea de diabet insulino-dependent, administrându-şi insulină de trei ori pe zi şi având o doză de medicament întodeauna cu el. Era pensionat pe caz de boală şi avea certificat de persoană cu handicap gradul II. Datorită stării sale de sănătate, la secţia de poliţie ambii săi prieteni au insistat ca poliţiştii să nu îl mai lovească. Pe la 2.00 noaptea, lui Laurenţiu i s-a făcut rău. Nu este clar de ce nu a putut să-şi ia insulina (ori îşi pierduse doza în timpul primei intervenţii violente a poliţiştilor, ori a fost în imposibilitatea de a-şi administra medicamentul). A fost chemată ambulanţa, medicul i-a dat o pilulă şi i-a cerut să meargă la spital, ceea ce L.C. ar fi refuzat. Celor trei li s-a dat drumul pe rând, ultimul plecând Laurenţiu, cu un taxi, după ora 2.30 noaptea. Nici unuia din cei trei nu i s-a aplicat vreo sancţiune şi nu s-a întocmit vreun proces verbal de contravenţie. Mai mult, nici unul din cei trei implicaţi în incindentul minor de la bar şi nici minorii nu au fost legitimaţi înainte de intervenţia în forţă, complet nejustificată (cei cinci stăteau, pur şi simplu, pe o bancă). “Conducerea” la secţia de poliţie – în sine, măsură neconstituţională – ar putea fi “justificată” doar dacă persoanele vizate nu ar fi avut acte de identitate asupra lor şi ar fi comis sau ar fi fost pe cale să comită o infracţiune. In mod clar, poliţiştii constănţeni nu au respectat nici una din condiţii. Prin urmare, APADOR-CH consideră că intervenţia în forţă (inclusiv împotriva unuia dintre minori) a fost nejustificată şi disproporţionată iar “conducerea” la secţia de poliţie a însemnat privare ilegală de libertate.
Pe 2 septembrie, Laurenţiu Capbun s-a simţit foarte rău şi a chemat salvarea. A fost internat în secţia medicală – diabetici a Spitalului judeţean Constanţa. Pe 4 septembrie, a intrat în comă şi a fost transferat la reanimare unde s-a recurs la metoda empirică a înfăşurării în cearceafuri ude pentru combaterea febrei. Rudele cred că de fapt prin împachetarea în carceafuri ude s-a dorit eliminarea urmelor de lovituri de pe corp, pe care ei le-au putut constata direct (echimoze mari pe părţile laterale ale toracelui, precum şi o contuzie la cap). În plus, rudele victimei susţin că în fişa medicală de internare, se menţionează că Laurenţiu “prezintă contuzii toraco-abdominale”.
Laurenţiu Capbun a murit pe 6 septembrie. Certificatul medical constatator al decesului, eliberat de Serviciul de medicină legală Constanţa pe 7 septembrie conţine următoarele: a) cauza directă – stare toxico septică; b) cauze antecedente – bronhopneumonie; c-d) cauze determinante – diabet zaharat insulino-dependent şi comă acidocetozică.
Pe 7 septembrie LML a făcut necropsia, la care familia nu a fost lăsată să asiste. Din comunicatul de presă al IPJ Constanţa, concluziile medico-legale sunt următoarele: “Moartea lui Capbun Laurenţiu a fost neviolentă. Ea s-a datorat stării toxico-septice urmare a unei bronho-pneumonii, complicaţie a unui diabet zaharat insulino-dependent, decompensat cu acidocetoză. Pe cap, trunchi, membre şi la nivelul organelor interne nu s-au constatat leziuni de violenţă.”
APADOR-CH a considerat că înrăutăţirea galopantă a stării de sănătate şi decesul lui Laurenţiu Capbun au fost consecinţele directe ale violenţei şi brutalităţii cu care au acţionat poliţiştii atât pe stradă cât şi în secţia a 4-a de poliţie în noaptea de 1-2 septembrie. Deşi familia victimei a formulat o plângere penală imediat după decesul lui Capbun, iar APADOR-CH a solicitat efectuarea unei achete amănunţite privind cauzele decesului, până la finalul anului 2004 asociaţiei nu i-a fost comunicată vreo soluţie în cauza respectivă.
În alte două cazuri investigate de APADOR-CH în 2004 poliţiştii au făcut uz de armă în mod nejustificat, în unul dintre cazuri aceasta soldându-se cu moartea victimei
e) Nicuşor Serban – comuna Jegălia, judeţul Călăraşi
Nicuşor Şerban (31 ani) din comuna Jegălia a decedat pe data de 30 mai 2004, fiind împuşcat de un agent de poliţie. În dimineaţa aceleiaşi zile, o minoră (14 ani) din sat se prezentase la postul de poliţie şi declarase că în noaptea precedentă a fost acostată de Nicuşor Serban şi violată. Pe baza acestei unice declaraţii (expertiza medico-legală a fost efectuată mai târziu), o echipă de cercetare, formată din doi agenţi de poliţie, a plecat în căutarea lui Nicuşor Serban. In jurul orei 10.30, l-au găsit pe o uliţă, l-au somat, dar acesta a luat-o la fugă prin grădinile sătenilor. Fuga lui Şerban a fost justificată de sora acestuia prin frica de a fi bătut de poliţie, lucru care se întâmplase în trecut de mai multe ori. Unul din agenţii care îl urmărea a tras un foc de armă. Urmărirea a continuat iar când Nicuşor a sărit gardul unei livezi din marginea satului, agentul Sârbu, a tras două focuri în direcţia fugarului si l-a nimerit în plin (două gloanţe în partea stângă superioară a corpului. Nicuşor Serban a fost luat cu o pătură şi dus cu o maşină a poliţiei spre Călăraşi. Pe drum, maşina poliţiei s-a încrucişat cu ambulanţa în zona satului Roseţi. Nicuşor a fost transferat în ambulanţă dar murise deja.
În urma incidentului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a început cercetările în cauză, dar până la sfârşitul anului 2004 nu a comunicat vreo soluţie asociaţiei. Agentul Sârbu a fost mutat la postul de poliţie din comuna Fundeni după incident, dar asociaţia nu cunoaşte dacă a fost sancţionat în vreun alt fel pentru folosirea nejustificată a armei de foc.
f) Marius Silviu Mitran – Bucureşti
Marius Silviu Mitran (22 ani) din Bucureşti a fost rănit prin împuşcare la cap pe 13 ianuarie 2004 în timp ce era urmărit de poliţie. Potrivit autorităţilor, acesta a fost surprins în timp ce fura o maşină, cu care a şi fugit de la locul faptei. Poliţia l-a urmărit şi, după ce a refuzat să oprească la somaţie, a tras mai multe focuri de armă în direcţia maşinii, unul dintre acestea nimerindu-l pe Mitran în cap. Potrivit lui Mitran, acesta ar fi plecat cu maşina unui prieten de la un bar din zonă, împreună cu o fată. Nu şi-a dat seama că este urmărit de poliţie şi când a fost somat nu a oprit deoarece nu avea permis de conducere. Asociaţia nu a fost informată dacă în acest caz a fost luată vreo măsură împotriva poliţistului care a folosit arma de foc nejustificat.
APADOR-CH consideră că, în ambele cazuri, folosirea armelor de foc de către poliţişti a fost în totală contradicţie cu standardele internaţionale în materie. Potrivit acestora, recurgerea la arma de foc se justifică numai în situaţiile în care viaţa unei persoane se află în pericol iminent. În nici unul dintre cazuri nu a existat vreun pericol iminent la adresa vreunei persoane. Chiar dacă victimele ar fi comis infracţiunile de care erau acuzate (viol, respectiv furt) aceasta nu justifică folosirea armelor de foc, măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit (împiedicarea suspecţilor să se sustragă urmăririi penale). În plus, folosirea armelor de foc în locuri publice a fost de natură a pune în pericol şi viaţa sau integritatea corporală a altor persoane, aflate întâmplător în zonele respective.
Rapoartele detaliate în toate cazurile investigate de APADOR-CH sunt publicate pe pagina de internet a asociaţiei (www.apador.org).
V. MINORITĂŢILE NAŢIONALE ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ
COMBATEREA DISCRIMINĂRII
I. TEMA DISCRIMINĂRII PRIN ANUNŢURI ŞI ARTICOLE DE PRESĂ
1. Cazuri de discriminare semnalate Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)
În cadrul acţiunilor sale de promovare a principiului egalităţii, APADOR-CH a cooperat cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sesizând cazuri de discriminare ori elaborând analize asupra unor prezumtive cazuri de discriminare solicitate de către Colegiul CNCD.
(a) Cazul Ansamblului Artistic de Copii şi Tineret şi al Teatrului Muzical de Copii “Andantino” al “Palatului Cercului Militar Naţional”.
Conducerea Ansamblului a organizat un concurs de preselecţie în vederea constituirii unei formaţii de mini-majorete şi a afişat în acest scop un anunţ care excludea “copii[i] din familii[le] dezorganizate”. În sesizarea sa din 30 septembrie 2004, APADOR-CH a notat că “dincolo de cruzimea unui astfel de criteriu de participare …. ne aflăm în faţa unui act evident de discriminare. În Ordonanţa nr. 137/2000, discriminarea este definită şi ca “excludere, restricţie .. pe bază de … categorie socială, …, apartenenţă la o categorie defavorizată”. Legea nr. 48/2002 defineşte categoria defavorizată “acea categorie de persoane care se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu majoritatea”, ceea ce este evident valabil în cazul copiilor din familiile dezorganizate.
Credem că o discuţie a reprezentanţilor CNCD cu autorii acestui anunţ ar putea pune în evidenţă şi alte prejudecăţi discriminatorii, ajutând instituţia să le înţeleagă şi să nu le pună în aplicare.”
În urma acestei intervenţii, CNCD a trimis, la data de 26.10.2004, o echipă de investigaţii la Cercul Militar unde a avut discuţii cu domnul Iordache Ştefan, profesorul-coordonator al ansamblului. Prin decizia sa din 25.11.2004, Colegiul director al CNCD a confirmat că fapta sesizată constituie act de discriminare conform art. 2 alin. 1 şi alin. 3 din O.G. 137/2000 şi a sancţionat Ansamblul Artistic de Copii şi Tineret şi Teatrul Muzical de Copii “Andantino” cu avertisment.
2. Cazuri aflate în analiza CNCD şi pentru care s-au solicitat APADOR-CH observaţii
(a) Sesizarea în cazul articolului “Lupta politică încheiată la Consiliul pentru Combaterea Discriminării”, din ziarul Cotidianul (15 septembrie 2004)
Observaţiile APADOR-CH
Conform articolului din ziar, sesizarea împotriva preşedintelui PNL Suceava, Orest Onofrei a avut ca argument afirmaţiile: “Ştim foarte bine că orice copil din Botoşani când este întrebat ce vrea să se facă când va fi mare răspunde că vrea să fie sucevean. Or, acum după mulţi ani, domnul Cozmâncă îşi vede împlinit visul din copilărie”. Preşedintele PSD, Gavril Mârza s-a considerat jignit de aceste comentarii, declarând: Sucevenii născuţi în judeţul Botoşani se consideră jigniţi de aceste afirmaţii…”.
(i) Ordonanţa nr. 137/2000 şi problema identităţii
Ordonanţa nr. 137/2000 are în vedere discriminarea şi aducerea de atingere demnităţii pentru diferite categorii identitare: etnice, sociale, eventual regionale ş.a.m.d. Sensul legislaţiei de protecţie împotriva discriminării este însă să protejeze categoriile fragile, hărţuite şi împiedicate să se bucure de un statut egal cu ceilalţi membri ai societăţii.
Este la fel de evident că lupta împotriva discriminării nu trebuie identificată cu un fel de luptă cu bogăţia de exprimare a limbii. Formele de exprimare oblică, metaforică, spun în general altceva decât litera lor. Ele acoperă şi alte funcţii decât ale simţului comun. Astfel, bancurile cu poliţişti nu înseamnă neapărat o desconsiderare a demnităţii de poliţist, ci sunt expresia unui instinct anti-autoritarist care stă la baza democraţiei liberale.
(ii) Abuzul legislaţiei şi instituţiilor de combatere împotriva discriminării
În raport cu cele spuse mai sus, apare evident că sesizarea născută din contenciosul PNL-PSD de la Suceava constituie “exemplul de şcoală” al intenţiei de a utiliza sistemul de combatere a discriminării în lupte personale sau politice. Schimbul “de înţepături” făcut public reprezintă un caz tipic de polemică politică şi de amuzament. Gluma cu trimiteri regionaliste intră în firescul cultural.
Sesizarea CNCD cu o speţă de genul “atingerii demnităţii de botoşan” demonstrează până unde poate ajunge intenţia de utilizare a mecanismelor de drept într-o societate care nu are suficientă experienţă a libertăţii şi a justiţiei sociale. În logica sesizării, ar urma ca orice discurs cu trimitere identitară să fie laudator ori complet neutru, altfel, ar intra sub regimul infracţiunilor. Paradoxul într-un asemenea caz este că un instrument destinat să protejeze identitatea ajunge să o distrugă. Căci nimic nu este mai coroziv pentru identitatea unei persoane sau a unei comunităţi, decât să fie lăsată fără viaţa expresiei, sub povara unei colecţii de etichete şi truisme.
În sfârşit, “exemplul de şcoală” al “atingerii demnităţii de botoşan” arată, după opinia noastră, nevoia de a introduce un mecanism de “admisibilitate”, sau o judecată rapidă, care să nu rămână circumscrisă la cazurile cu inadecvări procedurale. Căci, în timp ce societatea românească este strivită de o mulţime de discriminări profund injuste – printre altele, discriminările pe bază de apartenenţă socială/economică – , CNCD este asaltat de sesizări care îi cer să devină un controlor al gândirii juste.
(b) Autosesizarea în cazul României libere – articolul “Privilegiul de a fi ţigan”
Observaţiile APADOR-CH
Autosesizarea CNCD împotriva articolului din România liberă, “Privilegiul de a fi ţigan”, semnat de Dan Stanca, ridică problema stabilirii, de către CNCD, a justului raport dintre politicile preventive şi măsurile sancţionatorii care cad în competenţa sa.
(i) Substanţa articolului
Editorialul lui Dan Stanca are următoarele idei/ mesaje:
(a) a existat o perioada când accesul la facultate era condiţionat de originea socială;
(b) în România s-au introdus, se pare sub presiunea Uniunii Europene, liste speciale pentru romi, ceea ce înseamnă că ne întoarcem la mijloacele de acum 50 de ani;
(c) organizaţiile de romi profită de situaţie – conform unui reportaj credibil prezentat la televiziune – pentru a oferi, contra avantaje, certificatul necesar pentru înscrierea pe listele speciale;
(d) multă vreme omul de valoare a fost umilit; ceea ce se vrea combatere a discriminării este de fapt discriminare, iar pretinsele metode umanitare au de fapt extracţie bolşevică.
Limbajul articolului este decent; stilistica “romă” este folosită exclusiv pentru a copia reportajul televiziunii; tonul este al cuiva indignat de metode pe care le consideră, sincer, drept injuste şi dăunătoare.
(ii) Relevanţa articolului pentru necesitatea unor politici publice de informare asupra măsurilor afirmative
Autorul articolului consideră că acţiunile afirmative pentru romi (şi în general) constituie o discriminare nedreaptă a persoanelor care trebuie să intre în competiţie pentru un un loc la facultate. Autorul se adaugă astfel unor voci diverse, inclusiv din comunitatea romă, care pun în discuţie “efectul pervers” al locurilor speciale pentru romi. Dezbaterea asupra legitimităţii acţiunii afirmative a fost deosebit de amplă în Statele Unite, unde s-au succedat sentinţe în favoarea sau în defavoarea sistemului.
Considerăm că acţiunea afirmativă prin asigurarea unui număr de locuri la licee sau facultăţi constituie una dintre cele mai importante resurse pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor. Sistemul a creat şi crează, încet-încet, o elită civico-politică a romilor, esenţială pentru schimbările în comunităţile tradiţionale. Cine a văzut pe viu cum arăta problematica romilor la începutul anilor ’90, şi o compară cu ce se întâmplă acum, nu poate fi decât entuziasmat de valoarea acţiunilor afirmative pentru romi în domeniul educaţiei.
Este limpede că Dan Stanca nu cunoaşte nici detaliile, nici fondul problemei. El nu ştie nici măcar ce legătură are legislaţia de combatere a discriminării cu Uniunea Europeană. Scriitorul a văzut un reportaj care l-a indignat – şi care conţinea elemente motivând indignarea -, şi şi-a exprimat opinia în chestiunea locurilor pentru romi la facultăţi.
Este la fel de limpede că tema acţiunii afirmative rămâne o chestiune controversată, care nu acceptă o singură evaluare. Persoanele au dreptul să pună în discuţie legitimitatea sistemului şi să se exprime chiar atunci când informaţiile lor sunt limitate.
Articolul semnat de Dan Stanca ni se pare relevant pentru CNCD şi pentru organizaţiile neguvernamentale doritoare să combată discriminarea, întrucât el demonstrează cât de puţină cunoaştere are opinia publică, inclusiv intelectualii, în privinţa temelor acţiunii afirmative şi ale problematicii ridicată de situaţia romilor. Apare necesară derularea unor politici de informare, dar şi de formare a atitudinii de solidaritate faţă de categoriile defavorizate. CNCD are rolul său stabilit prin lege în elaborarea acestor politici.
(iii) Soluţia sancţiunii
Iniţiativa de a trata articolul lui Dan Stanca ca o discriminare prin atingere adusă demnităţii şi sancţionarea autorului ni se pare periculoasă. Ideea de a impune idei, păreri şi interpretări conform voinţei unei structuri administrative nu ar avea echivalent decât cu tezele sistemelor totalitare.
II. DISCRIMINAREA STRUCTURALĂ
1. Discriminarea faţă de membrii grupurilor spirituale numite “secte”: acţiunile Serviciului Român de Informaţii
(a) Prezentarea sectelor în documentarele SRI
Serviciul Român de Informaţii a abordat tema unor grupări religioase minoritare pe care le numeşte, nediferenţiat şi acuzator, “secte”. Viziunea SRI în chestiunea sectelor apare pe site-ul instituţiei: www.sri.ro. În lista cu riscuri prezentată de SRI în scopul iniţierii opiniei publice, sectele apar alături de terorişti, de crima organizată şi de fundamentalismul islamic. Vom cita două titluri: “Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc” şi “Antecedentele extremiste ale organizaţiei Ananda Marga “.
Este adevărat că unele grupări cu caracter spiritual pot deveni o reală problemă pentru ordinea publică. În documentarul său, SRI notează tragedii precum cele provocate de “Templul Poporului”, ai cărui discipoli s-au sinucis, la 29 noiembrie 1978, în masă (circa 1.000 dintre adepţi), de grupările “Davidienilor” din Statele Unite (1993) şi “Templului Solar” (1997). În anul 2000, “Biserica Restaurării celor Zece Porunci” din Uganda a fost autoarea unui masacru soldat cu peste 3.000 de victime. Mai sunt amintite sinuciderile adepţilor sectei “AUM” sau ale grupării californiene “Heaven’s Gates”.
Nu numai în aceste cazuri extreme, ci şi atunci când discipolii unor grupări, spirituale sau nu, încalcă drepturile şi libertăţile membrilor acestora, este firească intervenţia autorităţilor. Grupurile în care abuzurile sunt ferite de ochii opiniei publice, care încurajează secretomania, cunoaşterea a ce se întâmplă în viaţa acestor comunităţi, impun folosirea serviciilor speciale. Dar existenţa unor fapte care să susţină presupoziţia manifestărilor delictuale reprezintă o condiţie evidentă. Metodologia de identificare a grupărilor care constituie factori de risc trebuie ferită de interpretări abuzive.
Serviciul Român de Informaţii face astfel de consideraţii pentru a circumscrie limitele “credinţei normale” atragând, prin consecinţă, oprobiul opiniei publice asupra grupărilor religioase numite de SRI “cu caracter sectar”. Acestea s-ar ilustra, conform documentarului, prin nerespectarea a trei criterii:
– Sectele au o doctrină cu cel puţin două nivele: unul esoteric, destinat racolării, şi unul sau mai multe nivele secrete, destinate „iniţiaţilor” sau unui grup restrâns de lideri. Adesea aceste nivele doctrinare secrete au sistematic un caracter ilegal, antistatal, îndemnând la ură religioasă şi confruntare;
– Cea de-a doua caracteristică a unor grupări sectare este constituirea unui corpus doctrinar mai mult sau mai puţin străin de Biblie, pretext pentru promovarea de valori, ierarhii şi comportamente care, prin sorgintea lor, vin în contradicţie cu axiologia spaţiului spiritual european, afectând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi, în unele cazuri, siguranţa naţională;.
– Cel de-al treilea criteriu, constant prezent în activitatea multor grupări sectare care desfăşoară activităţi ilegale sau antistatale, este vehicularea de doctrine antisociale bazate pe răstălmăciri aberante, milenarist-agresive ale doctrinei biblice (sau a doctrinei altor culte majore), scoase din contextul social, cultural şi valoric.
În concluzie, Serviciul Român de Informaţii, instituţie a statului, introduce norme în domeniul spiritualităţii şi califică, în raport cu ele, caracterul normal sau din contră, anormal, periculos, al comunităţilor religioase în funcţie de respectarea regulilor pe care SRI le-a definit. Introducând o concepţie normativistă despre spiritualitate, SRI încalcă libertatea religioasă. Pentru a-şi legitima poziţia asumată instituţional prin documentarul său despre secte, SRI caută o sursă exterioară de legitimitate: rezoluţiile Consiliului Europei. Dar acestea sunt ori prezentate eronat, ori manipulate. Serviciul Român de Informaţii susţine că în aplicarea recomandărilor Consiliului Europei, o problemă ar fi, cităm, “definirea precisă a conceptului de “sectă periculoasă” care ne este explicitat în Recomandarea APCE nr. 8373/1999”.
Nu există vreo Recomandare a APCE nr. 8373 din 1999. Există în schimb un document cu acest număr al Comitetului Legislativ şi pentru Drepturile Omului, al cărui raportor a fost Adrian Năstase. Acesta conţine doar o referire la “grupările periculoase”. Referirea a dispărut însă în Recomandarea 1412/1999 dedicată temei sectelor, după ce membrii Adunării Parlamentare au criticat raportul parlamentarului român.
În Recomandarea 1412/1999 privitoare la secte, Adunarea Parlamentară insista asupra importanţei pluralismului religios. Adunarea reafirma devotamentul său pentru libertatea religioasă şi recunoştea că “pluralismul este o consecinţă naturală a libertăţii de religie. Ea include neutralitatea statului şi egala protecţie în faţa legii ca garanţii fundamentale împotriva oricăror forme de discriminare şi pentru evitarea unor măsuri care se bazează pe judecăţi de valoare”. Cu alte cuvinte, Adunarea Parlamentară, a carei rezoluţie o invoca SRI insistă, din contră, ca autorităţile statului să evite abordări normativiste precum cele folosite de SRI în documentarul său.
(b) Defăimări în documentarele SRI
Inadecvarea şi ilegitimitatea opiniilor SRI în domeniu sunt agravate prin expunerea unor cazuri concrete. Iată acest pasaj din documentarul “Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc”, forma care apărea pe site-ul instituţiei până la sfârşitul lunii octombrie 2004:
“Deşi ilegală, antisocială şi uneori imorală, activitatea unor secte nu este întotdeauna relevantă în planul siguranţei naţionale. În general grupările sectare se clasifică în patru mari categorii: grupări creştine de inspiraţie biblică; secte pretins creştine, heterodoxe; secte necreştine şi curente anomice.
Deosebit de virulente sunt cele din a doua categorie, care practică doctrine eclectice (amestec de elemente creştine, budiste, yoga etc.) şi se remarcă printr-o “faţadă” religioasă putându-se uşor discerne eforturile unor centre de coordonare mondială de a impune o “nouă ordine” nu numai cultică sau socială, ci şi politico-economică. Cu astfel de preocupări se remarcă secta “Copiii Domnului”, grupare interzisă în cele mai multe ţări europene. În conformitate cu opinia autorităţilor californiene, gruparea “profanează normele morale creştine”.
Textul citat se întemeia pe susţineri absolut false. Se putea demonstra uşor că gruparea “Copiii Domnului”/The Family International nu este interzisă “în cele mai multe ţări europene”. Newsletter-ul organizaţiei “Human rights without frontiers” documentează faptul că procesele deschise de membrii grupului împotriva unor măsuri luate contra lor au fost câştigate de organizaţie. În momentul elaborării documentului lor, specialiştii SRI ar fi putut avea la îndemână toate informaţiile de acest gen, în particular, două volume scrise de analişti ai fenomenului asupra “Familiei”.
În România există circa o sută de membri ai “Familiei”. În planul activităţii lor sociale, aceştia au dat prioritate asistenţei pentru copiii aflaţi în nevoie. În circa şase ani de activitate au sprijinit material şi educaţional Centrul de plasament Pinocchio din sectorul 2, Centrul de plasament nr. 6, Sf. Maria din sectorul 5, Centrul de plasament nr. 5 din sectorul 6, Centrul de plasament Domneşti, Grădiniţa nr. 44 din sectorul 1. Este greu de înţeles de ce autorităţile publice ar întâmpina cu ostilitate, prin vocea SRI, o astfel de activitate.
Este de notat hotărârea autorilor de a elimina, în ultima formă a documentarului citat, adusă la zi la 29 octombrie 2004, orice referire la “Copii Domnului”. Este un pas pozitiv, dar unul incomplet, căci paradigma generală în care este tratată problematica sectelor rămâne aceeaşi.
Pe site apare în continuare o sinteză despre Ananda Marga: “Antecedentele extremiste ale organizaţiei Ananda Marga”. Aceasta reia acuzaţiile de terorism şi pedofilie făcute şi anterior de SRI. Acum câţiva ani, Ananda Marga, care realizase fapte remarcabile de asistenţă umanitară în România prin deschiderea unor centre pentru copii, a dat în judecată Serviciul Român de Informaţii şi a câştigat. În timpul procesului, reprezentantul SRI a declarat că informaţiile pe care le deţinea fuseseră culese “din presă” (!). Şi totuşi site-ul conţinând afirmaţii sancţionate de instanţă se păstrează.
Materialele cu subiect scandalos aflate pe site incită presa. În acest fel, site-ul SRI promovează calomniile faţă de grupuri distinse prin credinţa şi convingerile lor. SRI încălcă “principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării” (Art. 1 (2), Ordonanţa 137/2000), care stau la baza exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Sunt încălcate norme internaţionale precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană nu a stabilit o listă de religii ori credinţe care ar cădea sub protecţia art. 9, dar a arătat că toate religiile se află sub jurisdicţia acestuia, incluzând mişcări atât de controversate precum Biserica Scientologică sau Secta Moon.
Curtea de la Strasbourg a stabilit foarte clar că statul nu are dreptul să definească norme în domeniul a ceea ce este sau nu este o religie, ceea ce înseamnă că, cu atât mai puţin, poate să introducă certificate de calitate: “Libertatea de religie, aşa cum este aceasta garantată de către Convenţie, exclude orice arbitrariu din partea Statelor în a determina dacă credinţele religioase ori mijloacele de exprimare ale lor sunt legitime sau nu”.
Urmând aceste principii, care se aplică mai general oricărui caz de punere în discuţie şi de limitare a unui drept al omului, Serviciul Român de Informaţii ar fi avut obligaţia să facă demonstraţia faptului că “sectele” au atentat la siguranţa naţională şi că limitarea pe care o propune este proporţională şi în acord cu cerinţele unei societăţi democratice.
APADOR-CH a solicitat CNCD să cerceteze materialele privitoare la secte de pe site-ul SRI, să se pronunţe asupra caracterului lor discriminatoriu şi să ia masuri la nivel instituţional pentru ca politica discriminatorie a SRI faţă de anumite grupări religioase, esoterice ori spirituale să înceteze.
CAMPANIA ÎMPOTRIVA MIŞCĂRII PENTRU INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN ABSOLUT ŞI ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR MEMBRILOR ORI SIMPATIZANŢILOR MISA
I. MISA ŞI CAMPANIILE ÎMPOTRIVA EI
Ce este MISA ?
Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut a fost înfiinţată ca asociaţie non-profit prin Hotărârea judecătorească din 23 ianuarie 1990 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti. Ea are caracter socio-profesional, filosofic, experimental-educativ, avînd drept scop ridicarea nivelului spiritual prin popularizarea cunoştinţelor si practicilor yoga.
Cel care este considerat mentorul spiritual al Mişcării, Gregorian Bivolaru, a fost controlat permanent de Securitate, pentru astfel de activităţi, până în 1989. El a fost închis de două ori, apoi internat într-un spital psihiatric destinat oponenţilor politici ai regimului comunist, pentru acelaşi gen de practici ca şi cele de astăzi.
MISA a deschis cursuri de yoga şi de informare asupra unor tratamente naturiste. Liderii organizaţiei evaluează la circa 45.000 numărul celor care au practicat yoga în cadrul pregătit de MISA. Instructorii care predau yoga sunt membri MISA ori au înţelegere cu MISA să facă cursuri sub egida asociaţiei.
MISA a publicat cărţi şi scoate un buletin lunar.
Campanii anterioare vizând MISA şi membrii ori simpatizanţii acesteia şi investigaţiile făcute pentru verificarea acuzaţiilor
APADOR-CH a avut două investigaţii privind campaniile anterioare împotriva MISA şi a membrilor ori simpatizanţilor săi. Ele au fost publicate în rapoartele anuale ale APADOR-CH – pe anul 1996 şi anul 1997. Reprezentanţilor APADOR-CH li s-au adus la cunoştinţă şi alte violări ale drepturilor şi libertăţilor membrilor ori simpatizanţilor MISA, după 1997. Cum în timp, situaţiile care au generat plângeri au fost considerate rezolvate de către conducerea MISA, APADOR-CH a renunţat să facă investigaţii fără cererea reprezentanţilor Mişcării.
II. CAMPANIA VIOLENTĂ DIN ANUL 2004
Precedentul campaniei din Târgu Mureş, septembrie – octombrie 2003
În luna septembrie 2003, presa din Târgu Mureş, televiziunea locală Antena 1, ediţia locală a Jurnalului Naţional şi apoi alte mijloace de presă au lansat o campanie împotriva instructorilor şi simpatizanţilor yoga din oraş şi a MISA, organizaţia care deschisese aceste cursuri. Aceştia au fost acuzaţi de consum de droguri, orgii sexuale, evaziune fiscală, fără prezentarea nici unor probe. Doi dintre instructori au fost chemaţi la Centrul Zonal de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog. Aici au fost jigniţi şi intimidaţi pentru a da declaraţii compromiţătoare la adresa MISA şi a mentorului spiritual al Mişcării, Gregorian Bivolaru. Conform declaraţiilor celor în cauză, inspectorul anchetator Beldeanu a afirmat că îi va ucide pe ei şi pe Gregorian Bivolaru “în afara orelor de serviciu“.
Emisiunile “Actualitatea mureşană“ din 2 octombrie 2003 şi apoi emisiunea “Observator“ din 3 octombrie 2003, au prezentat în direct o listă de persoane care au practicat yoga dându-le numele şi locul de muncă. Prin acuzarea lor pentru “acte de ilegalitate“, “spălare de creiere“, “folosirea de substanţe halucinogene“, acţiunea reprezenta o incitare a opiniei publice împotriva practicanţilor yoga. Efectele au apărut imediat : unii dintre cei numiţi au fost chemaţi de către conducătorii unităţilor şi ameninţaţi că vor fi daţi afară din serviciu, dacă vor continua să urmeze cursurile de yoga. Alţii au avut probleme în familie.
Având în vedere felul în care au decurs acţiunile din Târgu Mureş, atitudinea anchetatorilor faţă de cei chemaţi la Centrul Regional, campania din toamna anului 2003 pare să fi pregătit amplele desfăşurări de forţe contra membrilor şi simpatizanţilor MISA începute în luna martie 2004, în Bucureşti.
Descinderea jandarmilor din 18 martie 2004
La data de 18 martie 2004, peste 300 sute de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI, folosind cagule, au forţat simultan 16 imobile în care se aflau membri MISA. Au fost sparte uşile şi geamurile deşi intrarea în clădiri se putea face fără obstacole. Cei găsiţi au fost maltrataţi, trântiţi şi ţintuiţi la pământ sub ameninţarea armelor, unora li s-au pus cătuşe. Au fost persoane care au fost ţinute sub ameninţarea armelor ore întregi. În unele clădiri s-a tras cu armele în aer.
Obţinerea semnăturilor pe declaraţiile dictate de procuror s-a făcut prin ameninţare. Au fost ridicate bunuri personale fără consemnarea în procesul verbal de percheziţie a tot ce s-a luat. Reţinuţii au fost împiedicaţi să ia legătura cu apărătorii lor.
Aceste acţiuni au fost filmate şi date la posturile de televiziune. Ulterior, în presa electronică au ajuns şi alte imagini luate cu ocazia descinderilor, menite să discrediteze pe cei reţinuţi şi să sugereze opiniei publice vinovăţia lor. Nimeni însă nu a fost arestat preventiv sau reţinut în urma descinderilor.
În zilele următoare au continuat percheziţiile – peste 20. Din imobile în care s-a intrat şi din cele 15 locuri de depozitare a bunurilor MISA s-au ridicat abuziv camioane de materiale.
Campania de presă
Prezentări incitator-calomniatoare
Următoarele citate din ziare (la fel s-a vorbit şi la posturile de televiziune) imediat după intervenţia unităţilor de jandarmi demonstrează prin ele înseşi caracterul incitator-calomnios al prezentărilor: “În timpul descinderilor au fost găsite diferite substanţe, despre care nu se poate spune, deocamdată dacă sunt stupefiante” (Cotidianul, 22 martie); “…acţiunea a fost declanşată şi ca urmare a sesizărilor formulate de mai mulţi cetăţeni cu privire la activităţi de prostituţie şi trafic de droguri în mai multe cartiere mărginaşe ale Bucureştiului”; “autorităţile statului au acţionat în imobile unde se desfăşurau activităţi de video-chat-uri pornografice şi erotice neautorizate” (Ziua, 20 martie); “Material porno în casa unui cadru didactic universitar” (Evenimentul zilei, 22 martie); “în acest camion au fost descoperite materiale compromiţătoare, printre care reviste pornografice şi cărţi ale cultului MISA” (Adevărul, 22 martie) ş.a.m.d. S-a folosit în mod deliberat, la adresa MISA, termenul “sectă”.
Presa a susţinut deci, pe parcursul primelor zile de la evenimente, acţiunile forţelor de ordine încercând să inducă în opinia publică ideea vinovăţiei celor perchezionaţi şi reţinuţi în data de 18 martie 2004. Este puţin probabil ca ziariştii să nu ştie că poliţia nu are dreptul să intre într-o casă privată pe motiv că “există delicte în cartier”. Deţinerea materialelor porno nu este ilegală şi nici dialogul erotic prin Internet nu are nevoie de aprobare. Acuzele care au pus accentul pe elementele gândite drept scandaloase – sex, urinoterapie – au fost cu atât mai gratuite cu cât aceleaşi mijloace de presă folosesc în mod curent imagini cu caracter erotic şi un limbaj ce poate fi considerat, în raport cu atitudinea pudibondă arătată în acest caz, scandalos.
Practic, majoritatea mijloacelor de presă au încercat să “asmută” populaţia împotriva membrilor şi simpatizanţilor MISA, să determine o vânătoare de vrăjitoare. Este relevant, în acest sens, anunţul dovedit fals, că Gregorian Bivolaru a fost dus la Poliţie de către un grup de persoane. Felul în care era făcut anunţul constituia o invitaţie adresată populaţiei să hăituiască membrii MISA.
Intoxicarea presei de către autorităţi
Informaţiile din presă au fost preluate de către ziarişti de la autorităţi, care au lansat în opinia publică o lungă serie de acuzaţii: folosirea drogurilor, trafic de persoane, etc. După cum s-a demonstrat la sfârşit, aceste acuzaţii au fost gratuite. Filmările din timpul percheziţiilor au fost făcute pentru a induce în opinia publică ideea de vinovăţie. Violându-se complet dreptul la propria imagine, imaginile filmate au fost transmise de către organele de anchetă presei şi prezentate pe posturile de televiziune. Astfel, una din seringele aflate în posesia unei doctoriţe a fost prezentată ca fiind folosită pentru injectarea drogurilor. Situaţia a obligat mai mulţi membri MISA să ceară Institutului Naţional Medico-Legal să constate că nu aveau droguri în sânge.
Imaginea Petrachei Natalia Elenacare a fost luată din toaletă cu chiloţii în vine şi aşezată sub ameninţarea armei lângă portarul clădirii în care se afla, a fost prezentată ca arătând promiscuitatea în care trăiesc membrii MISA. Mai multe fotografii ale practicanţilor yoga, în costum de baie, găsite la percheziţie, au fost prezentate pe posturile TV. Uneori, succesiunea de imagini reale era amestecată cu imagini preluate din alte surse, pentru a realiza un montaj convingător.
Punctul maxim al încălcării intolerabile a vieţii private a fost trimiterea Jurnalului personal al minorei Mădălina Dumitru la ziare şi publicarea lui. Autoarea a declarat că acestea reprezintă fanteziile sale erotice. Totuşi, Jurnalul a stat la baza arestării ulterioare a lui Gregorian Bivolaru.
Autosesizarea presei
Că instituţiile implicate în hăituirea MISA au fost principala sursă de intoxicare o arată faptul ca presa a luat de la un moment dat distanţă faţă de intervenţia autorităţilor. Acestea au început să observe că datele oferite de autorităţi nu se susţin: “Amploarea dată cazului Bivolaru … este cu greu justificată de dovezile prezentate, ieri, de reprezentanţii instituţiilor implicate în această anchetă: Parchetul, Poliţia, Procuratura” (Cotidianul, 25 martie 2004).
Şi alte ziare au acuzat autorităţile, ulterior, de a fi încercat o manipulare politică. Una dintre explicaţiile cele mai vehiculate a fost aceea că întreaga campanie împotriva MISA şi a mentorului spiritual Gregorian Bivolaru s-a desfăşurat pentru a acoperi fuga unui apropiat al partidului de guvernământ închis pentru fraudă, Gabriel Bivolaru – uşor de confundat cu “Gregorian”.
Pentru manifestarea cu mai multă circumspecţie a presei a contat, într-o anumită măsură, şi un prim comunicat de protest al APADOR-CH dat publicităţii la 15 aprilie 2004.În analiza sa, APADOR-CH a subliniat că dacă unii membri sau simpatizanţi ai MISA au comis fapte penale, pentru care există dovezi certe, aceştia vor răspunde în faţa instanţelor de judecată cu titlu individual, conform unor proceduri şi judecăţi echitabile.
Violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Măsurile luate de autorităţi împotriva unor membri ori simpatizanţi ai MISA şi împotriva Mişcării ca atare au fost ilegale, disproporţionate, combinând intimidarea, incitarea şi hărţuirea cu acuzarea şi reţinerea abuzivă. Au fost încălcate în aceste evenimente libertatea persoanei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, respectarea vieţii private, dreptul de a manifesta paşnic ş.a.:
Pe durata percheziţiilor derulate mai multe zile – începute pe 18 martie 2004, procurorii, jandarmii, poliţiştii şi cadrele din SRI, cei mai mulţi purtând cagule, au acţionat brutal, folosind nemotivat/excesiv forţa şi încalcând procedurile:
– au spart uşi şi geamuri pentru a pătrunde în locuinţe fără ca vreunul din ei să fi întâmpinat vreun obstacol;
– locatarii au fost loviţi, trântiţi la pământ şi ameninţaţi cu arma. Peste 80 dintre ei au fost duşi la parchet unde au fost obligaţi să dea declaraţii sub ameninţare;
– au ridicat mari cantităţi de obiecte şi înscrisuri fără o raţiune palpabilă: încheierea şi conţinutul proceselor verbale de percheziţie au fost viciate;
– mandatele de percheziţie nu au fost prezentate întotdeauna la intrarea în imobile;
– în multe descinderi nu a fost lăsată vreo copie a Procesului Verbal de percheziţie;
– au filmat membri ori simpatizanţi MISA îmbrăcaţi sumar sau aflaţi în posturi umilitoare;
– au împiedicat membrii sau simpatizanţii MISA să ia legătura cu apărătorii lor.
Încălcarea drepturilor şi libertăţilor din timpul acţiunilor începute de “organele de ordine” pe 18 aprilie 2004 au continuat prin violarea vieţii private şi a dreptului la propria imagine. Fotografiile şi filmările făcute în timpul descinderilor au fost utlizate în scopul discreditării victimelor. Autorităţile au trimis la posturile de televiziune imagini însoţite de comentarii falsificatoare.
Acţiunile în forţă ale procurorilor, jandarmilor, poliţiştilor şi cadrelor SRI au încălcat normele garantate de Constituţie, de legislaţia internă (în particular, de Codul de procedură penală) şi de documentele internaţionale ratificate de România.
Victimele au depus numeroase plângeri în care au reclamat încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor. Caracterul flagrant al acestor încălcări obligă Ministerul public să se autosesizeze, iar conducătorii Ministerelor ori a altor instituţii implicate au datoria să ia încă din acest moment măsuri administrative împotriva vinovaţilor. Cercetarea şi sancţionarea lucrătorilor SRI, a poliţiştilor, jandarmilor şi procurorilor care au încălcat drepturile omului şi libertăţile fundamentale înainte, în timpul şi după descinderile şi investigaţiile în cazul MISA sunt indispensabile pentru salvarea principiilor statului democratic.
Violarea dreptului la asociere
Dreptul de asociere include asigurarea personalităţii juridice, iar acest drept i-a fost acordat MISA în 1990 şi nu i-a fost retras după această dată. Totuşi, dreptul de asociere înseamnă şi că nimeni nu va fi afectat prin participarea la activităţile organizaţiei în cauză. De asemenea, nimeni nu va fi intimidat dacă doreşte să adere la organizaţie; dacă doreşte să colaboreze cu ea sau să-şi exprime simpatia; dacă vrea să participe la acţiunile ei. În caz contrar, asocierea formală sau subiectivă a persoanei în cauză nu este liberă.
De ani de zile, membrii MISA şi simpatizanţii ei sunt supuşi discreditării şi hărţuirii publice, cu incitarea şi participarea directă a unor instituţii româneşti – Parchetul, Jandarmeria, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Admnistraţiei şi Internelor ş.a.
În mod particular, sunt preocupante:
– percheziţionarea şi reţinerea nejustificată a unor membri şi simpatizanţi MISA;
– calomnierea lor;
– ameninţarea membrilor şi simpatizanţilor MISA de a fi daţi afară din serviciu datorită afilierii lor;
– investigarea MISA şi a simpatizanţilor de către Serviciul Român de Informaţii.
Urmare a acţiunilor de denigrare şi hărţuire, mai multe persoane au fost nevoite să renunţe la frecventarea cursurilor de Yoga organizate de MISA iar relaţiile unor membri ori simpatizanţi MISA cu colectivul de lucru sau cu familia au avut de suferit.
8. Implicarea Serviciului Român de Informaţii în hărţuirea MIS
Serviciul Român de Informaţii s-a implicat direct în acţiunile de supraveghere şi hărţuire cu justificarea că MISA ar fi o formaţiune paramilitară şi că ar reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională. Persoana juridică MISA a fost vizată ca atare, deşi acuzaţiile curente: încălcarea legii drepturilor de autor, răspândirea de materiale pornografice ş.a. nu au legătură cu siguranţa naţională. În ceea ce priveşte alte acuzaţii, mai grave – crearea unor formaţiuni paramilitare, trafic de droguri, trafic de persoane – ele s-au dovedit fără absolut nici un temei.
Acţiunile SRI au încălcat dreptul fundamental la viaţă privată şi la libertatea de asociere. Decizia de supraveghere a MISA de către instituţia care protejează siguranţa naţională a României a fost cu totuldisproporţionată.
9. Tratamentul minorei Mădălina Dumitru
Între abuzurile comise de autorităţi în cazul MISA, una impresionează prin gravitate: tratamentul inuman şi degradant la care a fost supusă Mădălina Dumitru, minoră în vârstă de 17 ani. Deşi nu avea decât calitatea de martoră în procesul intentat lui Gregorian Bivolaru, minora, reţinută la 18 martie 2004 în timpul descinderilor în locuinţa unde locuia, a fost tratată ca o infractoare. Ea a fost privată de libertate, supusă unor presiuni şi violenţe pentru că a revenit asupra unei declaraţii iniţiale, smulse pentru a-l incrimina pe mentorul MISA. Pe 1 aprilie 2004, Mădălina Dumitru a fost dusă cu forţa la INML unde urma să fie examinată ginecologic, în ciuda refuzului categoric al victimei. Minora a fost permanent înconjurată de poliţişti şi jandarmi, la INML a fost despărţită de apărătoarea ei, fără ca ulterior să mai ia legătura cu ea. A fost izolată de colegii şi logodnicul ei. Tratamentul inuman la care a fost supusă a făcut-o să treacă prin momente de criză.
Comisia pentru Protecţia Copilului a hotărât la 7 aprilie 2004 să o plaseze pe Mădălina Dumitru în familia surorii mamei sale. Această măsură a fost luată împotriva voinţei ei. Minora este ţinută în familia surorii, neavând voie să se deplaseze singură şi fără să se poată întâlni cu nimeni. Minora este împiedicată:
– să urmeze şcoala;
– să ia legătura cu apărătorii ei;
– să facă plângeri împotriva celor care îi încălcă drepturile şi libertăţile;
– să se căsătorească cu logodnicul ei, cerere adusă la cunoştinţa opiniei publice de către cei doi.
Faptul că regimul la care a fost supusă Mădălina Dumitru de către autorităţi nu a avut motive umanitare şi educaţionale s-a probat prin actul lor scandalos de a da presei jurnalul ei privat. Presa a publicat copios citate din fanteziile erotice ale minorei. Acţiunea de discreditare publică la care au cooperat cei care au confiscat jurnalul privat şi presa intră în conflict flagrant cu invocarea responsabilităţilor faţă de minoră.
III. Concluzii
(a) Descinderile brutale, nemotivate, efectuate la data de 18 martie 2004, la Bucureşti, la care au luat parte peste 300 sute de jandarmi, procurori, poliţişti şi lucrători SRI, sunt un eveniment dintr-o lungă serie de acţiuni care au avut ca ţintă MISA şi mişcarea yoga din România. Acţiuni represive şi campanii calomniatoare contra MISA şi simpatizanţilor yoga au avut loc şi anterior, şi în alte locuri din ţară. Dar intervenţia parchetului, jandarmilor şi Servicului Român de Informaţii în evenimentele din martie 2004 nu a atins totuşi niciodată asemenea proporţii. Este vorba despre cea mai gravă încălcare a democraţiei de la mineriade încoace.
(b) Presa a fost implicată în campaniile calomniatoare împotriva MISA, folosind fără discriminare “datele” puse la dispoziţie de autorităţile publice. A fost grav încălcat codul deontologic al presei: obligaţia de a informa corect opinia publică, prezumţia de nevinovăţie, verificarea informaţiilor, respectul demnităţii umane. De o gravitate deosebită trebuie considerată difuzarea prin presă a jurnalului minorei Mădălina Dumitru, conţinând fanteziile sale erotice. De la un punct încolo, unii ziarişti au luat distanţă faţă de abuzul autorităţilor. Mulţi dintre ei au acuzat autorităţile de folosirea cazului MISA în scopuri politice.
(c) În timpul descinderilor şi în timpul investigaţiilor ulterioare, autorităţile statului au încălcat grav drepturile şi libertăţile fundamentale, printre care : intimidarea, incitarea şi hărţuirea, reţinerea abuzivă, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, respectarea vieţii private, dreptul de a manifesta paşnic, dreptul la propria imagine ş.a.
VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Cu privire la cazurile prezentate în continuare, Curtea a pronunţat deja hotărâri în cursul anului 2004 sau se află în diverse stadii procedurale în faţa acesteia: cauze declarate admisibile printr-o decizie (sub-secţiunea I); cauze comunicate guvernului reclamat ori cu privire la care s-au cerut reclamantului informaţii de către Curte (sub-secţiunea II). Ultima parte (III) priveşte cauzele nou introduse la CEDO.
I. Hotărâri CEDO în cauze susţinute de APADOR-CH
1. Sabou şi Pîrcălab versus România (nr. 46572/99), hotărârea din 28 septembrie 2004
În data de 28 septembrie 2004, Curtea a pronunţat o hotărâre prin care a constatat încălcarea de către statul român a articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie în privinţa reclamaţilor Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab, precum şi a articolelor 8 (dreptul la respectarea vieţii familiale) şi 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţie, numai în privinţa d-lui Sabou.
În anul 1998 ambii reclamanţi au fost condamnaţi definitiv la pedepse penale şi despăgubiri civile pentru infracţiunea de calomnie împotriva unei judecătoare, care îndeplinea şi funcţia de preşedintă a judecătoriei din Baia Mare. La acea dată reclamanţii erau ziarişti la “Ziua de Nord Vest” din Baia Mare.
Curtea a mai constatat şi încălcarea dreptului la viaţă familială (articolul 8 din Convenţie) prin aplicarea automată a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părinteşti pe durata executării pedepsei privative de libertate aplicate d-lui Sabou. În dreptul românesc, interdicţia de a exercita drepturile părinteşti este o pedeapsă accesorie care se aplică automat oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără să existe un control efectiv făcut de tribunal cu privire la aplicarea acestei pedepse şi fără să se tină seama de natura infracţiunii sau de interesul copilului. Această interdicţie acţionează ca un blam moral având ca obiect pedepsirea condamnatului şi nu are rolul unei măsuri de protecţie pentru copil, aşa cum ar trebui, de fapt, să fie.
În aplicarea articolului 41 din Convenţie, Curtea a hotărât să-i acorde d-lui Pîrcălab 1582,42 euro prejudiciul material şi 1000 euro pentru prejudiciul moral iar d-lui Sabou, i-a acordat 5000 de euro pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, Curtea a acordat celor doi reclamanţi 4000 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
2. Notar versus România (nr. 42860/98), hotărârea din 20 aprilie 2004
În data de 20 aprilie 2004, Curtea de la Strasbourg a pronunţat o hotărâre de radiere de pe rol a cererii ca urmare a constatării soluţionării pe cale amiabilă a cauzei.
În 1996, reclamantul, minor la acea dată, în timp ce se afla pe scara unui bloc, a fost interpelat de un poliţist, bătut cu bastonul şi cu picioarele, şi dus la secţia de poliţie, unde a fost interogat, alături de alţi minori, cu privire la o tâlhărie care avusese loc în acea zi. În timpul interogării, reclamantul a fost din nou lovit cu bastonul şi, pentru că refuza să scrie ce îi dictau poliţiştii, a fost lovit cu capul de birou în repetate rânduri. Interogatoriul în incinta secţiei de poliţie a durat aproximativ 5 ore, timp în care reclamantul nu a avut contact cu un avocat sau cu părinţii. El a fost apoi dus de poliţişti la Centrul de minori, fără a se emite un mandat de arestare sau ordonanţă de reţinere pe numele său, ci numai pe baza unei scrisori neînregistrate şi nedatate, semnată de un poliţist. La Centrul de minori, reclamantul a fost ras pe cap, pus să facă un duş rece, spălat cu gaz şi obligat să îmbrace hainele centrului. Reclamantul a fost deţinut în Centrul de minori timp de 5 zile, perioadă în care nu a avut acces la un doctor, avocat sau la părinţi, deşi aceştia au cerut să îl vadă în repetate rânduri; tot în acest interval de timp el a mai fost bătut şi de gardienii de la Centrul de minori. Reclamantul nu a fost niciodată trimis în judecată pentru vreo infracţiune.
Procedurile în faţa Curţii Europene: Plângerea introdusă în 1998 a fost declarată parţial admisibilă pe 13 noiembrie 2003, Curtea reţinând capetele de plângere privind încălcarea articolelor 3, 5 paragrafele 1-5, 6 paragrafele 1 şi 2, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin hotărârea sa din 20 aprilie 2004, Curtea a decis radierea de pe rol constatând ca în cauză a avut loc o sluţionare pe cale amiabilă a diferendului. În plus, guvernul român a declarat în faţa Curţii că “se angajează să iniţieze un proces de reformă a legislaţiei existente în materia taxelor judiciare astfel încât acţiunile civile pentru despăgubiri ca urmare a aplicării unor rele tratamente să fie scutite de taxă”. De asemenea, guvernul a declarat că “va lua măsurile necesare pentru a informa forţele de poliţie asupra modului în care trebuie să acţioneze pentru a asigura respectarea prezumpţiei de nevinovăţie, aşa cum este ea prevăzută de al doilea paragraf al articolului 6 din Convenţie”.
Decizii asupra admisibilitaţii în cauze susţinute de APADOR-CH
1. Parohia Greco-Catolică Sâmbata–Bihor versus România (nr.48107/99), decizia din 25 mai 2004
În data de 25 mai 2004, Curtea de la Strasbourg a declarat admisibilă cererea sub toate capetele de plângere ridicate de reclamantă: articolul 6 (dreptul la proces echitabil), articolul 9 (libertatea de religie), articolul 13 (dreptul la un remediu efectiv) articolul 14 (interdicţia discriminării) precum şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (dreptul de proprietate).
Situaţia de fapt şi procedurile interne : Reclamanta este parohia greco-catolică Sâmbăta din judeţul Bihor, care a declanşat pe plan intern proceduri judiciare pentru restituirea bisericii greco-catolice din comuna Sâmbăta, ocupată în prezent de parohia ortodoxă din localitate. În subsidiar, reclamanta a cerut instanţelor o hotarâre care să permită oficierea în sistem alternativ în biserica respectivă a serviciului religios greco-catolic şi ortodox.
În octombrie 1996 Judecătoria Beiuş a admis cererea privind serviciul alternativ, soluţie menţinută de Tribunalul Bihor în mai 1997. Judecând recursul declarat de parohia ortodoxă – care s-a opus permanent serviciului alternativ – în ianuarie 1998 Curtea de Apel Oradea a desfiinţat cele două hotărâri anterioare şi a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă. Curtea de Apel a argumentat că instanţele de judecată nu sunt competente să judece astfel de litigii, care ar putea fi soluţionate exclusiv de comisiile mixte formate din reprezentanţii celor două culte, invocând dispoziţiile Decretului-lege nr.126/1990. Decizia Curţii de Apel Oradea este definitivă şi irevocabilă.
După decizia de admisibilitate, reclamanta a formulat, în cauză, observaţii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.
2. Carabulea versus Romania (nr. 45661/99), decizia din 21 septembrie 2004
În data de 21 septembrie 2004, Curtea de la Strasbourg a declarat admisibilă cererea sub toate capetele de plângere ridicate de reclamant.
Situaţia de fapt : Urmărit de poliţiştii de la secţia 9 pentru tâlhărie, Gabriel Carabulea, un bărbat în vârstă de 27 de ani, a fost reţinut de poliţiştii de la secţia 14 pe data de 13 aprilie 1996, pentru un minor accident de circulaţie. Transferat în aceeaşi zi la secţia 9, Carabulea a fost dus, trei zile mai târziu (pe 16 aprilie), în stare foarte gravă, mai întâi la Spitalul penitenciar Bucureşti–Jilava şi apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Soţia, fratele şi câţiva prieteni care au venit la spital, susţin că Gabriel Carabulea le-a spus ca a fost “rulat” într-un covor şi bătut sălbatic de poliţiştii de la secţia 9. Ancheta Parchetului militar s-a încheiat cu neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor de la secţia 9, cauza decesului fiind considerată a fi direct legată de accidentul de circulaţie din 13 aprilie 1996.
Reclamantul, fratele victimei Gabriel Carabulea, s-a adresat Curţii Europene, susţinând că au fost încălcate drepturile garantate în articolele 2 (dreptul la viaţă), 3 (dreptul de a nu fi torturat ori tratat inuman sau degradant), 6 (dreptul la un proces echitabil), 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi 14 (interdicţia discriminării) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
După decizia de admisibilitate, reclamantul a formulat, în cauză, observaţii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.
3. Stângu şi Scutelnicu versus România (nr. 53899/00), decizia din 12 octombrie 2004
În data de 12 octombrie 2004, Curtea a declarat parţial admisibilă cererea introdusă de Lucian Dragoş Stângu şi de Ovidiu Scutelnicu, sub aspectul încălcării articolului 10 din Convenţie (libertatea de exprimare). Curtea a declarat inadmisibil, socotindu-l în mod manifest nefondat, capătul de plângere privind încălcarea articolului 6 paragraful 3, lit. d) din Convenţie sub aspectul neconvocării unui martor.
Reclamanţii sunt jurnalişti la Monitorul, din Iaşi şi în 1999 au fost condamnaţi pentru calomnie de către Tribunalul Bucureşti, la un an de închisoare cu suspendare şi la plata unei despăgubiri civile de 50000000 lei către partea vătămata, ca urmare a unui articol privind un înalt responsabil al poliţiei locale (şef al poliţiei judiciare proaspăt demisionar) şi pe soţia acestuia, în calitatea sa de judecător. Ca urmare a recursului în anulare formulat în cauză, Curtea Supremă de Justiţie a anulat condamnarea penală a reclamanţilor socotind că ziariştii nu au avut intenţia de a calomnia ci doar pe aceea de a informa publicul cu privire la un subiect de interes public, considerând şi că represiunea penală în această materie riscă să descurajeze presa de a mai critica activitatea personalitaţilor publice. Totuşi, Curtea Supremă a menţinut condamnarea civilă a reclamaţilor pe motivul că articolele incriminate au cauzat o reală suferinţă ofiţerului de poliţie şi mai ales soţiei sale, care, în calitatea sa de judecător, era în mod deosebit vulnerabilă.
După decizia de admisibilitate, reclamanţii au formulat, în cauză, observaţii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.
4. Rupa versus Romania (nr. 58478/00), decizia din 14 decembrie 2004
În data de 14 decembrie 2004, Curtea de la Strasbourg a declarat admisibilă cererea, sub aspectul drepturilor garantate de articolele 3 (interdicţia relelor tratamente), 5 (dreptul la libertate şi siguranţă), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8 (dreptul la respectarea domiciliului), 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi 34 (dreptul de a se adresa Curţii de la Strasbourg fără a fi împiedicat de autorităţile naţionale) din Convenţia Europeană. Curtea a declarat inadmisibile capătul de cerere privind încălcarea articolului 5 paragraful 2 din Convenţie, considerând că reclamantului i s-au comunicat motivele reţinerii sale în acord cu exigenţele Convenţiei, şi capătul de cerere privind durata excesivă a procedurii (articolul 6 din Convenţie), durată care a fost considerată rezonabilă, de către Curte.
La data de 28 ianuarie 1998, Vili Rupa a fost bătut de aproximativ 12 poliţişti în centrul oraşului Hunedoara, fiind apoi transportat la sediul poliţiei unde agresarea sa fizică a continuat. Dl Rupa a fost audiat, cerându-i-se să recunoască comiterea unor fapte penale. Refuzând semnarea unor declaraţii în acest sens, victima a fost izolată într-o cameră din sediul poliţiei pe durata nopţii, fără mâncare şi apă şi fără a avea acces la toaletă sau la un telefon. Dl Rupa s-a adresat parchetului militar cerând cercetarea poliţiştilor care l-au agresat.
Un nou conflict a avut loc la data de 11 martie 1998, când patru poliţişti au pătruns în domiciliul dlui Rupa, fără a prezenta un mandat de percheziţie sau de aducere. Dl Rupa a refuzat cererea poliţiştilor de a se deplasa la sediul poliţiei, cerându-le acestora să iasa din locuinţa sa. În cele din urmă, după sosirea altor 50 de poliţişti şi a unui avocat din oficiu, Vili Rupa a ieşit din locuinţă, fiind imobilizat şi bătut de poliţişti.
În intervalul 11 martie – 4 iunie 1998 Vili Rupa a fost ţinut cu lanţuri la picioare, iar timp de 16 zile în sistem T – lanţuri la mâini şi la picioare unite printr-un drug de fier. Victimei nu i s-au permis contacte cu familia şi nu a fost vizitată de vreun avocat sau de vreun doctor în această perioadă.
Plângerea formulată împotriva poliţiştilor a fost soluţionată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial prin adoptarea unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale pe motiv că faptele reclamate nu s-au confirmat.
După decizia de admisibilitate, reclamantul a formulat, în cauză, observatii suplimentare asupra fondului şi o cerere de satisfacţie echitabilă, în baza articolului 41 din Convenţie.
II. Evoluţia altor cauze susţinute de APADOR-CH aflate pe rolul CEDO
1. Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă versus Romania (nr. 65965/01)
Cu privire la această cerere, Curtea a solicitat informaţii factuale din partea reclamantei cu privire la evoluţia procedurii interne după anul 2002. Aceste informaţii au fost furnizate Curţii.
Reclamanta este o parohie greco-catolică – Sf. Vasile Polonă – care a fost reinfiinţată la 15 august 1990 de către credincioşii greco-catolici din Bucureşti. Cultul greco-catolic a fost scos în afara legii prin Decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, ridicându-se astfel interdicţia de funcţionare a cultului. După această dată s-au reinfiinţat mai multe parohii greco-catolice, inclusiv cea din Bucureşti (reclamanta).
În februarie 1992, reclamanta a declanşat proceduri judiciare pentru a intra în posesia bisericii, casei parohiale şi a terenului aflate pe strada Polonă nr. 50, pentru care deţine acte de proprietate încă din 1892. Întrucât Decretul nr.358/1948 a exceptat de la trecerea în proprietatea statului averile parohiilor greco-catolice, reclamanta a considerat ca nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate şi a solicitat instanţei de judecată evacuarea ocupantului actual, o parohie ortodoxa.
Procesul a început în februarie 1992 la Judecătoria sectorului 1 şi nu s-a finalizat nici până în prezent, parcurgând de mai multe ori etapele procesuale fond-apel-recurs. Toate instanţele care s-au pronunţat până în prezent au evitat să judece fondul cauzei şi au adoptat soluţii pe cale de excepţie prin al căror conţinut s-a negat dreptul reclamantei de acces în justiţie. S-a afirmat, de exemplu, că reclamanta nu are dreptul de a se adresa justiţiei întrucât credincioşii parohiei Sf. Vasile Polonă aparţin în majoritate cultului ortodox (în sensul că în imobilele din jurul bisericii locuiesc mai mulţi credincioşi ortodocşi decât greco-catolici). Instanţele au mai afirmat că această cauză depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti, singura competentă a decide fiind o comisie mixtă alcatuită din cele două parţi aflate în litigiu. Procedurile judiciare continuă în faţa Tribunalului Bucureşti, după ce Curtea de Apel a respins în recurs această ultimă excepţie, afirmând competenţa instanţelor de judecată.
În ianuarie 2001, reclamanta s-a adresat Curţii Europene invocând încălcarea drepturilor garantate în articolele 6 (dreptul al un proces echitabil într-un termen rezonabil), 9 (libertatea de religie), 13 (dreptul la un recurs efectiv), 14 (interdicţia discriminării) din Convenţie şi în articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Reclamanta a susţinut, în principal, încălcarea articolului 6 care garantează dreptul la un proces echitabil în patru situaţii distincte: lungimea procedurilor judiciare; negarea dreptului reclamantei de acces in justitie; lipsa de imparţialitate a instanţelor de judecată naţionale; schimbarea, în mod repetat, a compoziţiei instanţelor de judecata, precum şi superficialitatea şi neglijenţa arătate de instanţe în consemnarea dezbaterilor orale. În ceea ce priveşte încalcărea articolului 1 din Protocolul 1, reclamanta a invocat refuzul instanţelor de a-i restitui folosinţa proprietăţii. În acest context, reclamanta a invocat şi nerespectarea, de către autoritaţile naţionale, a Rezoluţiei 1123 (1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a cerut României să rezolve problema restituirii bunurilor confiscate, inclusiv şi în special către biserici.
2. Mocanu versus România (nr. 56489/00)
La data de 9 ianuarie 2004, Curtea a decis comunicarea către guvernul român a plângerii reclamantului Silviu Mocanu sub aspectul încălcării drepturilor garantate de articolele 3 (interdicţia relelor tratamente), 8 (dreptul la corespondenţă), 13 (dreptul la un recurs efectiv şi 34 (dreptul de a sesiza Curtea fără a fi impiedicat de către autorităţile statului) din Convenţie.
Reclamantul şi fratele său fuseseră arestaţi în noaptea de 25/26 mai 1997 de către poliţiştii din Brăila, fiind acuzaţi că au comis un omor cu câteva ore mai înainte, la o staţie de benzină. Din momentul arestării şi până în dimineaţa zilei de 26 mai 1997, reclamantul a fost bătut de poliţişti pentru a mărturisi comiterea infracţiunii. La ora 9 dimineaţa, pe 26 mai 1997, dl. Mocanu a fost adus în faţa unui procuror, ocazie cu care a acuzat relele tratamente la care fusese supus de către poliţişti şi a cerut să fie văzut de un medic. În declaraţia dată în faţa procurorului, reclamantul a menţionat ca a fost lovit de poliţişti în noaptea precedentă arătând că i-a fost provocată o leziune la obraz. A mai arătat şi că rana pe care o avea la mâna stângă i-a fost provocată tot de o lovitură dată de un poliţist din cauza căreia s-a dezechilibrat şi a căzut rănindu-se. Declaraţia mai menţionează că cele două urme de violenţă ar fi fost constatate de un medic, dar reclamantul neagă acest lucru în cererea prezentată Curţii. Procurorul nu a dat curs în nici un fel plângerii d-lui Mocanu.
După arestarea sa preventivă ordonată de procuror începând cu aceeaşi dată, reclamantul s-a plâns că ar mai fi fost victima unor violenţe timp de două zile, aplicate de anchetatori în scopul de a mărturisi comiterea omorului.
În perioada 1998-2001, reclamantul a formulat mai multe plângeri penale pentru anchetă abuzivă împotriva procurorului în faţa căruia a fost adus în data de 26 mai 1997, la care nu a primit nici o soluţie până în data de 11 noiembrie 2002, când s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe motiv că fapta nu există. Această soluţie a fost confirmată pe 22 decembrie 2002.
De asemenea s-a plâns şi împotriva poliţiştilor de relele tratamente suferite în noaptea de 25/26 mai 1997, cu privire la care Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial a dispus neînceperea urmăririi penale, la 22 mai 2002. Această soluţie a fost confirmată la 21 martie 2003.
În timp ce se afla în executarea pedepsei cu detenţia pe viaţă la care a fost condamnat la 2 decembrie 1997 de către Tribunalul Brăila, sentinţă confirmată de instanţa supremă la 23 iunie 1998, dl. Mocanu a întâmpinat de mai multe ori dificultăţi în primirea corespondenţei de la Curtea Europeană ca şi în expedierea scrisorilor sale către aceasta. Pe de o parte, reclamantul a primit la data de 17 august 1999 o scrisoare a Curţii expediată în data de 26 iunie 1999, deschisă şi fără plic, purtând ştampila penitenciarului Rahova. Pe de altă parte, reclamantul s-a plâns şi de refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i pune la dispoziţie timbre pentru corespondenţa sa către Curte.
Guvernul pârât a prezentat memoriul său în apărare la data de 2 aprilie 2004 iar reclamantul a formulat ulterior observaţii în răspuns.
III. Cereri nou introduse
1. Ştefănescu versus România (nr. 11774/04)
La originea acestei plângeri se află o cerere de informaţii de interes public formulată de reclamantă în baza Legii nr. 544/2001 şi adresată Regiei Autonome de Distribuţie a Energiei Termice (RADET) Bucureşti. Reclamanta a introdus o acţiune în faţa instanţelor interne ca urmare a refuzului RADET de a comunica informaţiile solicitate.Această cerere a fost admisă în parte de Tribunalul Bucureşti, care a obligat pârâta să furnizeze informaţiile de interes public solicitate. Tribunalul a respins însa cererea reclamantei pentru acordarea unor despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit prin necomunicarea respectivelor informaţii, cu motivarea că acest prejudiciu nu ar fi fost dovedit. Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această soluţie respingând apelul reclamantei.
Plângerea a fost introdusă în data de 30 martie 2004, reclamanta invocând încalcarea articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) – sub aspectul respingerii arbitrare a cererii pentru despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, sub motiv că nu a fost dovedit. Instanţele nu au ţinut seama de susţinerile reclamantei, refuzând ca probă prezumţiile simple, în condiţiile în care suferinţa psihică este imposibil de dovedit prin mijloace directe şi “palpabile” – precum şi a articolului 13 din Convenţie.
1. Parohia Greco-Catolică Siseşti versus România (nr. 32419/04)
La originea acestei plângeri se află cererea reclamantei privind recuperarea unor bunuri imobile (biserică, terenuri anexe, cimitir) de care a fost abuziv privată în anul 1948, o data cu interzicerea de către statul comunist a cultului greco-catolic. În esenţă, în măsura în care cererea reclamantei privea locaşul de cult, Curtea de Apel Cluj i-a respins acţiunea pe motivul incompetenţei instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa pe acest aspect, dat de către Decretul-Lege nr.126/1990 în competenţa comisiilor mixte interclericale. În urma recursului reclamantei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia sa din 24 februarie 2004 a menţinut decizia Curţii de Apel Cluj, schimbând însă motivarea respingerii acţiunii şi anume, considerând că întrucât “până în prezent comisia mixtă nu a examinat locaşurile de cult revendicate” sunt incidente dispoziţiile din legile speciale şi anume nr.213/1998 (a proprietăţii publice), nr.18/1991 şi nr.1/2000 (a fondului funciar cu modificarile ulterioare).
Plângerea a fost introdusă în data de 11 august 2004, reclamanta invocând, în principal, încălcarea dreptului de acces la un tribunal prevăzut de articolul 6 din Convenţie. Prin problemele juridice ridicate, această cerere se adaugă celorlalte plângeri ale parohiilor greco-catolice înregistrate pe rolul CEDO care urmează în esenţă plângerea parohiei greco-catolice Sâmbăta-Bihor (menţionată mai sus).
CONCLUZII
1. Anul 2004 a marcat o deteriorare a situaţiei drepturilor omului, în special în privinţa libertăţii presei şi a libertăţii de exprimare. Guvernanţii au recurs pe faţă la presiuni de natură economică faţă de mass-media (condiţionarea acordării de fonduri pentru publicitate de renunţarea la tonul critic; re-eşalonarea datoriilor unor companii de mass media în funcţie de poziţia acestora faţă de putere; iniţiative legislative menite să limiteze libertatea de exprimare sub pretextul protecţiei altor drepturi ale omului; menţinerea delictelor de opinie şi sancţionarea jurnaliştilor cu sume de bani enorme, acordate de instanţe ca despăgubiri pentru daune morale etc.).
2. Legiferarea excesivă a sporit confuzia oamenilor obişnuiţi şi chiar şi a juriştilor. Defectul esenţial rezidă în lipsa de previzibilitate (orice persoană trebuie să înţeleagă ce permit – şi ce nu permit – legile, pentru a-şi putea adapta comportamentul. Dacă legile se modifică în mod frecvent, sau dacă se contrazic între ele, sau dacă anumite prevederi se schimbă prin regulamente de aplicare şi ordine ale miniştrilor, regula esenţială amintită nu poate fi respectată).
3. Problema extrem de spinoasă a independenţei puterii judecătoreşti nu a fost rezolvată pe fond. Pachetul de trei legi adoptat în 2004 conţine multe prevederi criticabile care permit menţinerea controlului factorilor politici asupra judecătorilor şi procurorilor.
4. Sistemul penitenciar a fost demilitarizat în septembrie 2004, ceea ce va avea – sau este de sperat că va avea – un impact substanţial asupra mentalităţii cadrelor şi, implicit, asupra relaţiei lor cu persoanele private de libertate. S-a adoptat şi o nouă lege a regimului executării pedepselor privative de libertate (va intra în vigoare în iunie 2005, o dată cu noul Cod penal) care, deşi imperfectă, reprezintă un mare progres faţă de legea încă în vigoare ce datează din 1969. Pe de altă parte, condiţiile de detenţie au rămas precare cu toate că gradul de supraaglomerare a mai scăzut. Printre problemele departe de a fi rezolvate se numără: insuficienţa activităţilor cultural-educative ce vizează reintegrarea în societate a deţinuţilor după liberare (fac excepţie centrele de re-educare a minorilor şi, parţial, penitenciarul de femei Târgşor); calitatea nesatisfăcătoare a asistenţei medicale; numărul prea mic al locurilor de muncă pentru deţinuţi; calitatea slabă a hranei deţinuţilor; frecvenţa pedepselor pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară şi altele. Cele mai grave aspecte privesc: frecvenţa încătuşării (inclusiv a deţinuţilor bolnavi şi minorilor), imobilizarea deţinuţilor cu lanţuri (rebotezate „mijloace de imobilizare sigure”), sistemul de clasificare a deţinuţilor „periculoşi” şi folosirea excesivă a „mascaţilor”, organizaţi în grupe de intervenţie.
5. Deşi poliţia a fost demilitarizată încă din anul 2002, rezultatele scontate întârzie să apară. Toate problemele semnalate de APADOR-CH de-a lungul anilor au rămas, din păcate aceleaşi: privarea de libertate, până la 24 de ore, a persoanelor sub forma „conducerii la sediul poliţiei”; recurgerea nejustificată şi excesivă la armele de foc; raziile efectuate pe baza regulilor interne, necunoscute publicului; folosirea excesivă a „mascaţilor”, inclusiv – şi mai ales – în cazuri minore; aparenta „impunitate” de care se bucură poliţiştii reclamaţi pentru abuzuri şi altele.
6. Insistenţele societăţii civile au determinat o oarece deschidere a autorităţilor în privinţa aplicării Legii liberului acces la informaţiile publice. Este unul din puţinele domenii în care s-au înregistrat progrese atât prin disponibilitatea crescută a unor autorităţi de a furniza informaţiile cerute cât prin numărul sporit de persoane interesate să le obţină. Cu toate acestea, autorităţile au continuat să manifeste reţinere în a furniza anumite categorii de informaţii (care sunt, clar, de interes public) din cauza prevederilor restrictive din alte legi, în principal Legea informaţiilor clasificate.
7. Grupuri religioase, catalogate de serviciile „secrete”, în principal de Serviciul Român de Informaţii, drept periculoase, pe baza unor argumente cel puţin îndoielnice, au fost hărţuite şi persecutate, exemplul cel mai frapant fiind acţiunile disproporţionate, când nu au fost de-a dreptul ilegale, ale autorităţilor împotriva membrilor MISA.
8. Cazurile câştigate de cetăţeni români (sau străini) împotriva statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-au diversificat. Ele se referă acum, pe lângă „clasicele” plângeri privind nerespectarea dreptului la proprietate sau la protejarea libertăţii de exprimare şi a vieţii intime, şi la rele tratamente în aresturile poliţiei sau la neaplicarea unor hotărîri judecătoreşti definitive. In afara achitării unor sume considerabile de la buget (adică din banii tuturor contribuabililor), sub forma despăgubirilor, statul român a fost „invitat” insistent să modifice anumite legi care, prin conţinutul defectuos şi neconcordant cu standardele europene, au făcut posibile abuzurile reclamate (a se vedea cazurile Notar v. România, Sabou şi Pîrcălab v. România, ca şi mai vechiul caz Rotaru v. România).
9. In sfârşit, aspectul cel mai criticabil, acutizat în 2004, a rămas neaplicarea sau aplicarea parţială a legilor. Exemplele sunt numeroase: Legea liberului acces la informaţiile publice (cu tot progresul minor din 2004), Legea transparenţei decizionale a autorităţilor publice, Legea privind supravegherea şi reintegrarea socială etc.
Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :
OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)
NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)
GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)
AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)
ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)
OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)
[1]Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în iunie 2004, cu unele îmbunătăţiri insufiente însă pentru asigurarea unei independenţe reale. [2]Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în iunie 2004. În mare parte, observaţiile APADOR-CH au rămas valabile şi pentru noua lege. [3]Judecătorii sunt “inamovibili” (art. 3) iar procurorii sunt “stabili” (art. 4). [4]Din păcate, acest lucru s-a şi întâmplat. Nicolae Popa, fost consilier al preşedintelui Ion Iliescu, lipsit de orice experienţă ca judecător, a fost numit preşedinte al ÎCCJ. Iar procurorii Ilie Picioruş şi Alexandru Ţuculeanu, vehement contestaţi de ani de zile de opinia publică, au fost desemnaţi în funcţii importante în CSM. [5]Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în iunie 2004. Unele comentarii ale APADOR-CH au rămas însă valabile şi pentru noua lege. [6]La sfârşitul anului 2004, proiectul de lege a fost adoptat de Parlament şi a devenit Lege. [7]La sfârşitul anului 2004 proiectul se afla în dezbaterea comisiilor Camerei Deputaţilor.