Raportul de activitate al APADOR-CH – 2001

INTRODUCERE

2001 a insemnat primul an de guvernare a Partidului Social Democrat (fost PDSR) revenit la putere in urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000.

Din punctul de vedere al APADOR-CH, asociatie ale carei activitati se concentreaza asupra drepturilor civile si ale minoritatilor nationale si religioase, noua administratie a transmis semnale contradictorii, predominand cele negative.

Dintre masurile pozitive, asociatia mentioneaza: abrogarea articolului 200 din Codul penal (prin Ordonanta de urgenta emisa de Guvern in iunie 2001), adoptarea a doua legi extrem de importante (Legea administratiei publice locale si Legea accesului la informatii publice) si emiterea unei Hotarari a Guvernului privind constituirea Consiliului National pentru prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare (hotararea, data in aplicarea Ordonantei 137/2000, a fost emisa abia in decembrie 2001, la un an de la data intrarii in vigoare a actului normativ).

Semnalele negative se refera atat la domeniul legislativ cat si la tendinta, din ce in ce mai clara, a Guvernului de a-si impune controlul asupra tuturor domeniilor. In domeniul legislativ, trebuie precizat ca, imediat dupa alegeri, au fost retrase din Parlament unele proiecte de lege initiate de fosta administratie (Codul penal, Codul de procedura penala, Regimul executarii pedepselor, Statutul cadrelor din penitenciare, Legea Politiei, Statutul politistilor etc.), cu toate ca acestea isi propuneau sa aduca legislatia cat mai aproape de standardele europene. Unele au fost reintroduse in Parlament dupa ce au fost modificate (Legea politiei si Statutul politistului) altele sunt inca restante. Legea informatiilor clasificate, adoptata de plenul celor doua Camere ale Parlamentului intr-o forma extrem de amenintatoare pentru drepturile omului, a starnit protestele ferme ale organizatiilor neguvernamentale, la care s-au asociat si mass media. A fost sesizata si Curtea Constitutionala care a decis ca legea era neconstitutionala (sub aspectul procedurilor de adoptare in Parlament). Legea a fost stopata inainte de a fi promulgata iar ulterior, retrasa din Parlament. Din pacate, nici noua initiativa legislativa pe aceasta tema nu corespunde standardelor europene. Un alt semnal negativ a constat in faptul ca o initiativa legislativa mai veche privind statutul jurnalistului – criticata vehement atat de organizatiile neguvernamentale care se ocupa de libertatea de exprimare, cat si de majoritatea ziaristilor – a fost avizata – este drept, cu multe amendamente – de comisia de specialitate din Camera deputatilor, ceea ce inseamna ca discutiile asupra acestui text pot fi, oricand, reluate.

Printre mult prea numeroasele ordonante simple si de urgenta emise de Guvern in anul 2001, sunt unele care au starnit protestele organizatiilor neguvernamentale. Din pacate, pana la dezbaterea lor in Parlament, aceste acte normative raman in vigoare si produc efecte juridice. APADOR-CH s-a pronuntat, in repetate randuri, impotriva recurgerii la ordonante, deoarece prin acest procedeu, executivul se substituie, practic, legislativului. In plus, nu exista un termen-limita pentru dezbaterea ordonantelor in Parlament.

In privinta controlului pe care Guvernul urmareste sa-l obtina asupra tuturor domeniilor, tendinta este vizibila in special in sectorul mass media. Prin Hotarare a Guvernului, agentia nationala de stiri ROMPRES a fost trecuta in subordinea administrativa, financiara si, practic, politica a Ministerului Informatiilor Publice (MIP). Insasi crearea acestui minister, in ianuarie 2001, ridica o serie de probleme deoarece principalele sale atributii se refera la crearea unei imagini pozitive a Guvernului si la problemele minoritatilor (pana la alegerile din 2000, Secretariatul de Stat pentru minoritati se afla in subordinea Guvernului iar seful institutiei avea rang de ministru. Prin trecerea in subordinea MIP, institutia a devenit un simplu departament, condus de un secretar de stat, nedesemnat nici pana la sfarsitul anului 2001). Este clar ca plasarea agentiei nationale de stiri in subordinea unui minister care se ocupa strict de imaginea Guvernului afecteaza atat libertatea de exprimare a ziaristilor de la agentie cat si dreptul publicului de a primi informatii corecte si complete. Pentru asigurarea independentei – sau macar autonomiei – ROMPRES, parlamentari apartinand opozitiei au introdus, in Camera Deputatilor, un proiect de lege. Dupa numeroase amanari si discutii sterile si in ciuda opozitiei evidente a membrilor PSD si UDMR din Comisia pentru cultura, arta si mass media, proiectul – imbunatatit substantial – a primit avizul favorabil al Comisiei, urmand a fi dezbatut in plenul Camerei. Dupa votul in plen, proiectul de lege va urma o procedura similara in Senat. Intre timp, ROMPRES ramane in subordinea si sub controlul total al MIP.

In cursul anului 2001, APADOR-CH a continuat buna colaborare cu Directia Generala a Penitenciarelor. Chiar daca legea ce reglementeaza regimul de detentie dateaza din 1969 iar prevederile sale sunt, in majoritate, depasite si cu toate ca fondurile de care dispune sunt mereu insuficiente, Directia Generala a Penitenciarelor nu si-a intrerupt eforturile vizand ameliorarea conditiilor de detentie.

Spre diferenta de DGP, Politia a continuat sa fie o institutie eminamente conservatoare, care refuza dialogul cu organizatii neguvernamentale de drepturile omului care o critica. APADOR-CH a constatat ca, in 2001, s-au inmultit cazurile in care politistii au recurs la arme de foc impotriva unor suspecti care nu puneau in pericol viata nimanui, precum si raziile in care interventiile in forta au fost total disproportionate. A existat chiar un caz (satul Ciocanari, judetul Dambovita) in care razia a capatat caracteristicile unor represalii impotriva tuturor locuitorilor, indiferent de varsta sau sex. S-au inmultit si plangerile privind relele tratamente din partea politistilor.

Demilitarizarea politiei va fi una pur teoretica (tinand cont de varianta adoptata de Parlament, nepromulgata inca) iar descentralizarea institutiei ramane in continuare un deziderat.

APADOR-CH si-a continuat programele si activitatile, cu toate dificultatile intampinate in special in relatiile cu comisiile de specialitate din Parlament, singura exceptie fiind Comisia pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor.

Pentru informatii suplimentare privind activitatile asociatiei, a se consulta
site-ul www.apador.org.

I. LEGISLATIE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Parlamentul rezultat in urma alegerilor din noiembrie 2000 a luat o serie de masuri menite sa accelereze procedurile de adoptare a noilor legi. Astfel, rolul esential revine acum comisiilor de specialitate care dau avizul de fond. Orice amendament la o propunere legislativa trebuie prezentat in scris, de un membru al Parlamentului, cu minimum 5 zile inainte de data dezbaterii textului. Numai amendamentele respinse de comisie mai pot fi sustinute si in fata plenului Senatului sau Camerei Deputatilor. Daca nu exista amendamente respinse, sau daca initiatorul amendamentului respins nu doreste sa-l mai sustina, plenul camerei voteaza textul legii in forma adoptata de comisie.

Accelerarea ritmului lucrarilor este meritorie. Din pacate, ea nu a fost dublata si de transparenta. Cu exceptia comisiei pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor, toate celelalte comisii de specialitate care dezbat proiecte de legi de maxima importanta pentru drepturile civile (in principal comisiile pentru aparare, siguranta nationala si ordine publica si cele juridice) lucreaza cu usile inchise. Organizatiile neguvernamentale sau asociatiile profesionale, care isi exprima interesul fata de anume propuneri legislative, nu pot participa la lucrari si nici nu pot inainta comisiilor sugestii/comentarii decat daca acestea sunt insusite de un parlamentar. In plus, daca in Camera Deputatilor functioneaza un centru de informare care furnizeaza celor interesati textele propunerilor legislative, in Senat nu exista o astfel de facilitate. Au existat numeroase cazuri in care organizatiile neguvernamentale au aflat de o initiativa legislativa doar in ziua in care comisia de specialitate o dezbatea deja, deci prea tarziu pentru o eventuala reactie.

Desi numarul legilor adoptate de Parlament in 2001 este impresionant, multe din reglementarile legale in vigoare nu au fost inca modificate pentru a fi puse in acord cu standardele internationale sau europene in materie de protejare a drepturilor civile. Dintre acestea, APADOR-CH a fost permanent preocupata de:

1. Codul penal si Codul de procedura penala

Codul penal
Articolul 200
Articolul 200 (relatii sexuale intre persoane de acelasi sex) a fost un subiect extrem de controversat inca din 1993. APADOR-CH a sustinut constant necesitatea abrogarii acestui articol inca din 1993. In iunie 2000, Camera Deputatilor a abrogat articolul 200 (si alte articole referitoare la libertatea de exprimare). Proiectul de lege ar fi trebuit votat si de Senat, ceea ce nu s-a intamplat pana la sfarsitul anului 2001. In schimb, in mai 2001, Ministerul de Justitie a incercat un artificiu legislativ prin care, in aparenta, se dezincrimina articolul 200, in realitate el fiind mentinut prin modificarea altor articole referitoare la infractiuni de natura sexuala (201 si 202). Reactia comuna a APADOR-CH si ACCEPT, puternic sustinuta de institutii europene (Uniunea Europeana, Consiliul Europei) dar si de membri ai Parlamentului European si ai Adunarii parlamentare a Consiliului Europei, a oprit falsa dezincriminare a homosexualitatii. In sfarsit, in iunie 2001, Guvernul a emis o ordonanta de urgenta, prin care a dezincriminat relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex. Pana la sfarsitul anului 2001, Senatul si Camera Deputatilor au votat aceasta ordonanta in forme usor diferite. O comisie mixta de mediere urmeaza sa armonizeze cele doua variante.

Articole ce privesc libertatea de exprimare (205, 206, 238 si 239 paragraful 1)
Prin aceeasi tentativa legislativa din mai 2001, Ministerul Justitiei a incercat si anularea amendamentelor aduse de Camera Deputatilor in iunie 2000 articolelor 205, 206, 238 si 239 paragraful 1. Aceste texte penale ameninta libertatea de exprimare in general si libertatea presei, in special. APADOR-CH a reactionat printr-un protest public cu urmatorul continut:

Prin Rezolutia 1123 (1997), Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a solicitat în mod explicit României sa modifice articolele 205, 206, 238 si 239 din Codul penal, afirmând ca acestea sunt inacceptabile si încalca în mod substantial libertatea presei.
Camera Deputatilor a adoptat anul trecut un proiect de modificare a articolelor mentionate, raspunzând (partial) cerintelor Consiliului Europei. In prezent, proiectul se afla în dezbaterea Senatului si, în luna mai 2001, Ministerul Justitiei a propus modificarea acestuia. Propunerile Ministerului încalca standardele si cerintele europene, Constitutia si principiile functionarii unei societati democratice.
Astfel, textele actuale ale infractiunilor de insulta (art. 205) si calomnie (art. 206) prevad pedepse cu închisoare, alternativ cu pedeapsa amenzii. Proiectul adoptat de Camera Deputatilor a eliminat pedeapsa cu închisoare de la infractiunea de insulta si a redus-o la 2 luni-1 an (de la 3 luni-3 ani) în cazul infractiunii de calomnie. Ministerul Justitiei propune însa mentinerea variantelor existente, respectiv a pedepsei cu închisoare pâna la 2 ani pentru infractiunea de insulta si pâna la 3 ani pentru infractiunea de calomnie.
Aceasta propunere încalca Rezolutia APCE si practica statelor democratice. Curtea Europeana a afirmat în mod constant ca trebuie protejate „nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza” pentru ca „acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis fara de care nu exista societate democratica”. Pedeapsa cu închisoare pentru delictele de opinie constituie un tip de cenzura care descurajeaza jurnalistii de a discuta chestiunile de interes public si îngradeste presa în exercitarea rolului de furnizor de informatii si de „câine de paza public”. Intentia de mentinere a pedepselor cu închisoare este inacceptabila si se constituie într-un pericol permanent pentru presa. APADOR-CH cere, in principal, dezincriminarea infractiunilor de insulta si calomnie si alternativ eliminarea pedepsei cu inchisoarea.

Infractiunea de ofensa adusa autoritatii, incriminata în articolul 238 prevede o pedeapsa cu închisoare pâna la 5 ani pentru insultarea persoanelor cu functii importante în stat. Proiectul adoptat de Camera Deputatilor in 2000 a abrogat acest text, dar Ministerul Justitiei propune mentinerea sa si, în plus, propune pedepsirea insultelor aduse unor institutii publice.
Pedepsirea diferentiata si sporita a insultarii celor care exercita puterea este tipica dictaturilor si contravine jurisprudentei europene. Curtea Europeana a decis în mod repetat ca „politicienii trebuie sa accepte în mod inevitabil si constient verificarea stricta a fiecarui cuvânt si fapta … si, în consecinta trebuie sa dovedeasca un grad mai mare de toleranta” (Lingens c. Austria). Mentinerea articolului 238 încalca si principiul egalitatii în fata legii, plasând politicienii deasupra celorlalti. Regula, într-o democratie, este opusa spiritului articolului 238, pentru ca tocmai cei care exercita puterea trebuie sa fie supusi controlului presei si publicului, control care include o doza de exagerare si provocare (Dalban c. România). Incriminarea insultarii institutiilor, propusa de Minister, este si ea o masura tipica dictaturilor, justificata si mentinuta prin invocarea unor interese colective. In plus, este absurd sa se pretinda ca institutiile au „onoare”, acesta fiind un concept exclusiv etic si personal. Institutiile au o anumita imagine publica, pe care si-o creeaza prin propria activitate si nu prin tacerea impusa de frica unor pedepse penale.

Argumentul oferit de Ministerul Justitiei pentru mentinerea articolului 238 – protejarea autoritatii statului- este inacceptabil si neconstitutional. „Autoritatea statului”este un concept abstract si nu se protejeaza prin pedepse penale decât în regimurile dictatoriale precum regimul în care a si fost adoptat articolul 238 (anul 1969). In plus, „autoritatea statului” nu se regaseste între motivele pentru care articolul 30 din Constitutie permite limitarea libertatii de exprimare.

In consecinta, APADOR-CH cere eliminarea din Codul penal a articolului 238.

Pentru ca articolul 239 par. 1 ridica probleme similare în raport cu critica functionarilor publici, asociatia cere si eliminarea textului respectiv, asa cum a procedat Camera Deputatilor in 2000. Politicienii si functionarii publici insultati ori calomniati trebuie sa foloseasca textele de lege (art. 205 si 206) aplicabile tuturor persoanelor.

Proba veritatii, reglementata de articolul 207 din Codul penal a fost modificata de Camera Deputatilor in 2000 prin prezumarea interesului public –necesar admiterii acestei probe- în cazul presei. Ministerul Justitiei a propus eliminarea acestui amendament si mentinerea textului actual din care o astfel de prezumtie lipseste.
Explicatia Ministerului (ca problema probei veritatii ar fi controversata pe plan international si ar constitui o preocupare actuala a Curtii Europene) este total neadevarata. Dimpotriva, Curtea Europeana a afirmat chiar în hotarârea Dalban c. România ca cerinta probei veritatii este inadmisibila în raport cu exprimarea unor opinii (obiectul infractiunii de insulta), iar relatarea unor fapte trebuie acceptata atât timp cât acestea nu sunt „total neadevarate” relativizând aceasta proba si în raport cu infractiunea de calomnie. De aceea, APADOR-CH apreciaza ca propunerea Ministerului Justitiei este de neacceptat si solicita în plus introducerea probei bunei credinte în paralel cu proba veritatii pentru cazurile care implica presa. O decizie contrara ar încalca hotarârile Curtii Europene si obligatiile internationale asumate de România.”

Propunerea Ministerului Justitiei a fost retrasa. Din pacate, pana la sfarsitul anului 2001, Senatul nu a luat in luat in discutie varianta deja adoptata de Camera Deputatilor in iunie 2000 cu privire la articolele mentionate din Codul penal.

Ministerul Justitiei a anuntat ca lucreaza la modificari de substanta ale Codului penal si Codului de procedura penala dar nici o propunere legislativa in acest sens nu a fost introdusa in Parlament pana la sfarsitul anului 2001.

Codul de procedura penala
Nici o initiativa cu privire la modificarea Codului de procedura penala nu s-a materializat pana la sfarsitul anului 2001. Trebuie mentionat faptul ca, in legislatura 1996-2000, a fost redactat un text de lege cuprinzand modificari de substanta ale procedurii penale. Textul nu a fost discutat in legislatura precedenta. Ministerul Justitiei a retras – dupa alegerile din noiembrie 2000 – initiativa legislativa privind modificarea Codului de procedura penala.

2. Legea informatiilor clasificate

APADOR-CH a facut comentarii la fiecare varianta a legii secretului de stat si secretului de serviciu inca din 1993. Asociatia a insistat de fiecare data asupra pericolelor pe care fiecare din variante le continea la adresa drepturilor omului si libertatilor fundamentale. In februarie 2001, asociatia a cerut Parlamentului sa respinga in totalitate proiectul aflat in faza finala a votului in plen pentru urmatoarele motive:

Nu exista, inca, o lege a accesului la informatii (adoptata abia in septembrie 2001 si promulgata o luna mai tarziu). Aceasta ar fi trebuit sa fie legea-cadru de care sa se tina cont la elaborarea tuturor reglementarilor privind secretizarea unor informatii;
Categoriile de informatii secrete de stat erau formulate in termeni generali si vagi, depasind sfera sigurantei nationale. In plus, legea instituia obligatii pentru toti cetatenii Romaniei in legatura cu apararea informatiilor secrete de stat, prevedere inacceptabila deoarece raspunderea trebuie sa revina institutiilor si organelor statului abilitate sa asigure protectia acestor informatii si nu cetatenilor obisnuiti;

Declasificarea informatiilor secrete de stat nu era reglementata. Este necesara examinarea periodica a caracterului de secret de stat astfel incat sa fie posibil accesul public la informatiile care si-au pierdut acest caracter (a se vedea hotararea Curtii europene a drepturilor omului in cazul Rotaru vs. Romania);

Nu exista cale de atac in justitie pentru persoanele care se considerau lezate de institutiile care urmau sa aplice legea secretului de stat;

Informatiile secrete de serviciu nu trebuie reglementate prin lege. Stabilirea categoriilor ce pot constitui astfel de secrete trebuie sa fie atributul persoanelor juridice, cu respectarea dreptului de acces la informatii;

In situatiile in care interesul public in aflarea unor informatii prevaleaza asupra interesului statului de a mentine secrete informatiile respective, acestea trebuie date publicitatii. Persoana (persoanele) care
le-au dezvaluit trebuie protejate prin lege;

Dreptul Guvernului de a emite hotarari – nesupuse controlului parlamentar – in domeniul informatiilor secrete de stat, crea un risc real pentru restrangerea suplimentara si incontrolabila a dreptului de acces la informatii.
In ciuda tuturor argumentelor, Parlamentul a votat legea. APADOR-CH, impreuna cu un grup de organizatii neguvernamentale, a trimis Presedintelui Romaniei o scrisoare prin care ii solicita sa nu promulge legea respectiva. In paralel, un grup de parlamentari a contestat legea la Curtea Constitutionala, care a decis ca procedura adoptarii legii in Parlament a fost neconstitutionala, fara a mai analiza fondul. Date fiind reactiile interne si externe impotriva legii, Parlamentul a profitat de decizia Curtii Constitutionale pentru a renunta complet la acea reglementare juridica.

La data de 14 iunie 2001, un grup de trei senatori si sapte deputati au introdus, in Camera Deputatilor, un nou proiect de lege cu privire la informatiile clasificate. Pe 21 decembrie 2001, Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala si Comisia juridica, de disciplina si imunitati au intocmit un raport comun asupra propunerii legislative, care urmeaza sa fie dezbatut in plenul Camerei, in 2002.

APADOR-CH considera ca, desi textul este mai bun decat legea stopata chiar inainte de promulgare, o serie de probleme au ramas nerezolvate.

Chestiuni de principiu in legatura cu textul proiectului privind protectia informatiilor clasificate

a) Declasificarea informatiilor secrete de stat – esentiala pentru informarea publicului si asigurarea transparentei – este reglementata extrem de sumar. Aceasta operatiune poate fi facuta prin „hotarare a Guvernului, la solicitarea motivata a emitentului” (art.22 alin.4) iar la alin.11 din acelasi articol se precizeaza ca „declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare sunt realizate de autoritatile publice competente de a aproba clasificarea si nivelul de secretizare al informatiilor respective.” Pe langa faptul ca nu este clar daca este nevoie de o hotarare de Guvern pentru fiecare declasificare, nu se prevede obligatia celor care au stabilit incadrarea unor informatii ca fiind secrete de stat de a reanaliza valabilitatea acestei clasificari la anume perioade de timp (de pilda, din doi in doi ani). Oricum, nu ar avea nici un rost ca declasificarea fiecarei informatii sa fie facuta prin hotarare a Guvernului, deoarece acesta reglementeaza norme, categorii etc., fara a se pronunta asupra fiecarui document in parte.

Nu se prevede obligatia factorilor de raspundere respectivi de a informa publicul asupra declasificarii informatiilor secrete de stat si nici de a face publice categoriile de secrete detinute (nu informatia ca atare). In virtutea accesului la informatii, persoana trebuie sa stie la care categorii de informatii are acces si la care nu, putand, desigur, decide si daca va contesta in justitie hotararea detinatorului de a secretiza anume informatii.

b) Legea nu prevede posibilitatea contestarii in justitie a deciziilor SRI si altor organe si structuri de informatii. In hotararea Rotaru c. Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr.19 din 11.01.2001), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca a avut loc o incalcare a Conventiei europene, constatand ca SRI are puteri discretionare, nesupuse controlului judiciar.

c) Legea nu contine nici o referire la interesul public in aflarea unor informatii declarate secrete de stat sau de serviciu. Trebuie sa existe un echilibru intre interesul public si dorinta autoritatilor de a secretiza cat mai multe informatii. In anume situatii interesul public trebuie sa primeze asupra oricaror considerente ale autoritatilor. „Principiile de la Johannesburg” stipuleaza prioritatea interesului public in cunoasterea informatiilor (principiul 13) precum si faptul ca „nimeni nu poate fi pedepsit pe motive de securitate nationala pentru ca a facut publice anumite informatii daca … interesul public de a cunoaste informatia depaseste prejudiciul pe care divulgarea informatiei
l-ar putea aduce.” (principiul 14).

Chestiuni punctuale in legatura cu textul proiectului

a) Unele definitii ale informatiilor secrete de stat de la art.7 sunt prea generale. Astfel:

-lit.h) si i) („harti, planuri si inregistrari aeriene de orice tip”, „studii, prospectiuni geologice, determinari gravimetrice” etc.) par puerile, in conditiile in care sute de sateliti pot inregistra cele mai mici detalii;

-lit.j) – „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice si investitiile ce au legatura cu siguranta nationala sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl.n.) – poate acoperi, practic, toate activitatile, depasind cu mult sfera sigurantei nationale si apararii nationale si, implicit, a secretului de stat;

-lit.n) – „alte domenii stabilite prin lege” – deschide larg posibilitatea de adaugare a noi categorii de secrete de stat prin legi viitoare. Or, ratiunea unei legi privind protectia informatiilor clasificate este de a stabili in mod clar, limitativ si exhaustiv, categoriile de secrete de stat. Asociatia reaminteste ca acest proiect reglementeaza exceptiile de la regula accesului la informatii. Exceptiile trebuie formulate strict si limitativ. In caz contrar, exista pericolul transformarii exceptiei in regula.

APADOR-CH cere eliminarea literelor h), i) si n) precum si a partii a doua a lit.j).

b) Art.33 – Obligatiile Serviciului Roman de Informatii – cuprinde o prevedere cel putin discutabila. Astfel lit.j) permite SRI sa aplice sanctiuni contraventionale. Or, Legea 14/1992 nu prevede astfel de competente.

APADOR-CH cere eliminarea lit.j).

c) Asociatia cere renuntarea la prevederile privind secretul de serviciu. Aceasta problema poate fi reglementata, in general, prin legea concurentei loiale si/sau legea accesului la informatii, aceasta din urma numai daca persoana juridica foloseste fonduri publice. Secretul de serviciu trebuie sa revina in sarcina fiecarei persoane juridice, in limitele stabilite de cele doua legi mentionate. Singura categorie de persoane juridice de drept public sau privat care ar putea intra in sfera vizata de Legea protectiei informatiilor clasificate este cea ale carei contracte cu autoritatile vizeaza siguranta publica sau apararea tarii, dar numai pentru aceasta parte a activitatilor persoanelor juridice respective.

APADOR-CH cere eliminarea tuturor prevederilor privind secretul de serviciu din proiectul de lege in discutie in sensul argumentelor de mai sus.

d) APADOR-CH cere reformularea art.39 (cu privire la „procurarea, folosirea ori transmiterea fara drept, sub orice forma, divulgarea, alterarea ori distrugerea neautorizata a informatiilor secrete de stat”) dupa cum urmeaza: ” Procurarea, ….. a informatiilor secrete de stat daca aceste actiuni pun in pericol real si imediat siguranta nationala sau apararea nationala se pedepsesc conform legii. Sarcina probarii caracterului real al pericolului revine autoritatii detinatoare a informatiei secret de stat divulgate, difuzate, publicate, folosite sau transmise. Actiunile mentionate nu sunt supuse sanctiunii daca informatiile respective sunt de interes public.”

Mai trebuie precizat ca Legea accesului la informatii publice – lege-cadru – a intrat in vigoare pe data de 23 decembrie 2001. Prin urmare, unele prevederi din proiectul de lege privind protectia informatiilor clasificate vor trebui modificate in functie de legea-cadru.

3. Legea accesului la informatii publice

Garantat de articolul 31 din Constitutie, accesul la informatiile publice nu a putut fi aplicat din cauza lipsei cadrului legislativ necesar. Desi a existat o initiativa legislativa a unor deputati si senatori PNL inca din 2000, ea nu s-a materializat decat in februarie 2001. Proiectul a fost introdus pe agenda Comisiei pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor. La putin timp dupa aceea, Ministerul Informatiilor Publice (constituit de guvernul monocolor rezultat din alegerile din noiembrie 2000) a propus aceleiasi comisii un proiect propriu pe tema accesului la informatii.

APADOR-CH a facut comentarii la ambele proiecte de lege, unele chestiuni pe fond fiind valabile pentru amandoua , cum ar fi:

„- Proiectul trebuie sa precizeze ca acest text va fi legea – cadru si ca toate legile in vigoare care contin restrangeri ale accesului la informatii trebuie interpretate in sensul prevederilor din acest proiect. Acelasi principiu trebuie sa functioneze si in cazul legilor viitoare sau propunerilor de modificare ale celor in vigoare. Precizarea trebuie inclusa in articolul 1.

– Exceptarile de la accesul la informatii publice trebuie sa precizeze in mod clar ca:

pericolul rezultat in urma unor dezvaluiri este real si masurabil;
interesul public este predominant fata de eventualul pericol.
– Este necesara protectia surselor care fac dezvaluiri de interes public. ”

Dezbaterile din Comisia pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor pe tema accesului la informatiile publice ar putea fi un exemplu pentru modul in care ar trebui votate legile in Parlament. Mai intai, initiatorii celor doua proiecte de lege au fost de acord sa negocieze un text comun; in al doilea rand, reprezentantii unor organizatii neguvernamentale interesate de subiect au avut acces permanent la lucrarile comisiei si, mai ales, s-a tinut cont de opiniile lor. In sfarsit, textul final – chiar daca nu este integral in acord cu cerintele organizatiilor neguvernamentale – este rezultatul unei colaborari care a depasit „animozitatile” si „competitia” dintre partidele politice parlamentare. Forma adoptata de comisie a fost votata si de plenul Camerei deputatilor iar ulterior – cu mici diferente – si de Senat. Legea a fost publicata in Monitorul Oficial din 23 octombrie si a intrat in vigoare la 23 decembrie 2001.

Legea prevede adoptarea unor norme metodologice de aplicare. In cazul acestei legi, normele sunt in curs de redactare de catre Ministerul Informatiilor Publice, cu colaborarea unui grup de organizatii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH. Asociatia a semnalat unele deficiente din proiectul initial al normelor cum ar fi justificarile pe care petentul ar trebui sa le prezinte atunci cand solicita informatiile sau modalitatea achitarii costurilor fotocopiilor de pe actele solicitate.

Legea a intrat in vigoare pe 23 decembrie 2001 dar normele de aplicare – care ar fi trebuit finalizate la aceeasi data – au intarziat.

4. Legea sigurantei nationale

Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a României a fost adoptata înainte de intrarea în vigoare a Constitutiei la 8 decembrie 1991. Legea contine mai multe prevederi care contravin Constitutiei, în special în domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale (protejarea vietii intime, familiale si private, secretul corespondentei, libertatea de exprimare, accesul la informatii, accesul liber la justitie etc.). Cu toate semnalele si comentariile critice repetate venite din partea societatii civile, Guvernul României si institutiile direct interesate si-au manifestat intentia de modificare a legii abia în decembrie 1997 cand a fost introdusa în Parlament o propunere in acest sens. Timp de peste 3 ani, nu s-a intamplat nimic, asa incat initiatorul – deputatul PDSR Ovidiu Cameliu Petrescu – a reintrodus initiativa sa legislativa la 5 martie 2001, in Camera Deputatilor. Conform ultimelor informatii, initiativa a fost preluata – in partile esentiale – de un grup de parlamentari PSD (fost PDSR). De aceea, raportul de fata cuprinde numai observatiile de principiu ale APADOR-CH:

„Proiectul preia aproape toate principiile care au stat la baza Legii nr. 51/1991, la care adauga prevederi ce pun în real pericol drepturile omului si statul de drept:

– ignorarea totala a notiunii de interes public;

– ignorarea totala a obligatiei autoritatilor cu atributii in domeniul sigurantei nationale de a demonstra ca dezvaluirea unor informatii reprezinta un pericol real sau identificabil la adresa sigurantei nationale;

– definirea mult prea larga- si, prea adesea, foarte vaga – a amenintarilor la adresa sigurantei nationale;

– crearea unui hibrid juridic, respectiv „comunitatea de informatii”, prin intermediul caruia se largeste nepermis de mult sfera persoanelor si organismelor îndreptatite sa efectueze activitatii operative si totodata, se concentreaza puterea de decizie si control in mana unei singure institutii, CSAT, care, exceptand obligatia de a prezenta un raport anual Parlamentului, nu este supusa nici unui control;

– lipsa totala de transparenta în privinta activitatilor serviciilor de informatii;

– lipsa accesului la justitie a persoanei vatamate;

– lipsa unui control real si eficient din partea societatii civile;

– mentinerea Serviciului de Protectie si Paza, a structurii informative a Ministerului de Justitie(SIPA) si a Serviciului de Telecomunicatii Speciale pe lista serviciilor de informatii, ceea ce face ca România sa ramana printre putinele exceptii la nivel continental în privinta încadrarii acestor servicii în categoria serviciilor de informatii, cu toate atributiile ce decurg din aceasta incadrare.

Pe lânga acestea, proiectul de lege amplifica rolul Consiliului Suprem de Aparare al Tarii dându-i competente sporite fata de legea care-i reglementeaza activitatea. Eventuala modificare a legii CSAT nu rezolva in nici un fel pericolele mentionate.

Mai trebuie mentionate cateva aspecte din propunerea legislativa a deputatului Ovidiu Cameliu Petrescu:

a) Se mentinea la art. 2 „îndatorirea morala (a cetatenilor) de a contribui la realizarea sigurantei nationale” (alin.2). Notiunea de „îndatorire morala” nu are ce cauta într-un text de lege pentru ca ea nu poate fi cuantificata si, în situatia neîndeplinirii sale, nu poate antrena efecte juridice. Mai mult, ea poate fi invocata pentru a determina o persoana sa furnizeze informatii, chiar daca art. 29 precizeaza ca „sursele umane” se afla „într-o legatura confidentiala si liber consimtita” cu reprezentantul comunitatii de informatii. In plus, este evident ca sarcina protectiei sigurantei nationale trebuie sa revina exclusiv autoritatilor publice si nu persoanelor.

b) In definirea sigurantei nationale, proiectul abunda in exprimari („in orice mod”, „pot pune in pericol siguranta nationala” etc.) care pot fi interpretate extrem de larg si abuziv. Or, conditia esentiala este ca definitiile sa fie formulate in termeni clari si precisi pentru a indeplini cerintele accesibilitatii si previzibilitatii.

c) Comunicarea de stiri, date, informatii false „daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei nationale” omite, întocmai ca si Codul penal (art.168/1), ideea esentiala în orice stat democratic, anume existenta (si dovedirea) relei credinte. Cu alte cuvinte, chiar daca persoana fizica sau juridica a difuzat cu buna credinta o stire ce s-a dovedit ulterior falsa ea va intra oricum sub incidenta fie a Codului penal fie a Legii privind siguranta nationala, ceea ce echivaleaza cu o foarte serioasa amenintare la adresa libertatii de exprimare. In plus, nu este plauzibil ca o stire sau o informatie, chiar si falsa, poate pune in pericol real si concret siguranta nationala. Mai mult, dat fiind ca „stirile” sunt mentionate distinct, rezulta ca termenii „date” si „informatii” acopera o sfera larga ce include si opiniile exprimate de o persoana. Or, interzicerea exprimarii unor opinii – care, oricum, nu pot fi false ori adevarate si care nu constituie niciodata o „amenintare”– este inacceptabila in democratie.

d) Proiectul reia ideea de „defaimare a tarii si a natiunii” existenta în Constitutie si introdusa si în Codul penal, în ciuda nenumaratelor semnale critice privind pericolul pe care îl prezinta pentru libertatea de exprimare. Daca defaimarea unei persoane poate fi definita in termeni juridici iar urmaririle pot fi cuantificate de persoana defaimata, lucrul este imposibil in cazul „tarii si a natiunii”. „Tara” si „natiunea” sunt concepte abstracte. „Onoarea” sau „demnitatea” sunt concepte etice legate exclusiv de persoane si nu pot fi transferate unor entitati abstracte sau institutii.

e) Pentru operatiunile de interceptare a comunicatiilor, supraveghere – inclusiv cu mijloace electronice – si patrunderea în domiciliul si alte spatii apartinând persoanelor fizice sau juridice, proiectul prevede ca, exact ca în Legea 51/1991, tot procurorii emit autorizatiile de interceptare a comunicatiilor si supraveghere a persoanei suspecte. Intr-o societate democratica, puterea judecatoreasca – din care nu fac parte si procurorii – trebuie sa controleze actiunile executivului, iar serviciile de informatii apartin acestei ramuri.

In cazul Rotaru c. Romaniei, Curtea europeana a afirmat ca „pentru ca sistemele de supraveghere secreta sa fie compatibile cu articolul 8 al Conventiei acestea trebuie sa contina garantii stabilite prin lege, aplicabile in procesul supervizarii activitatilor serviciilor respective. Procedurile de supervizare trebuie sa urmeze…principiul suprematiei legii…amestecul autoritatilor publice cu drepturile unei persoane sa fie supus unui control efectiv care, in mod normal, trebuie sa fie exercitat de puterea judecatoreasca….In cazul de fata, Curtea observa ca sistemul romanesc de culegere si arhivare a informatiilor nu contine astfel de garantii…”. Asociatia reaminteste si ca in cazurile Vasilescu si Brumarescu, Curtea a afirmat ca in Romania, procurorii sunt parte a puterii executive si nu a celei judecatoresti.

Durata pentru care se emite o astfel de autorizatie este de sase luni cu posibilitatea a maximum patru prelungiri de câte trei luni. Desi este, aparent, o imbunatatire fata de legea in vigoare, pe lânga limitarea în timp ar fi fost nevoie si de o evaluare din partea celui care a emis autorizatia cu privire la rezultate si la oportunitatea continuarii operatiunilor, ceea ce ar însemna obligatia serviciilor de informatii care au solicitat autorizatia de a prezenta periodic (de pilda o data la trei luni) rapoarte autoritatii emitente. In plus, cum astfel de operatiuni afecteaza drepturile si libertatile persoanei suspectate, totalul de 18 luni de supraveghere este o perioada nejustificat de lunga. Mai mult, proiectul prevede ca daca exista „date si indicii temeinice noi” (subl.n.) se poate emite o noua autorizatie pentru aceeasi persoana. Practic, se revine la posibilitatea supravegherii unei persoane pe termen nelimitat asa cum prevede, in prezent, Legea 51, contrar normelor europene.

f) Proiectul mentine procedurile din Legea 51/1991 privind posibilitatea cetatenilor care se considera lezati în drepturile lor de a se plânge de metodele folosite de serviciile de informatii. Ca si în Legea 51/1991, cetatenii nu se pot adresa justitiei, singurele cai de atac fiind plângerile ce pot fi adresate procurorului ierarhic superior celui care a emis autorizatia, procurorului general de pe lânga Curtea Suprema de Justitie, Avocatului Poporului sau comisiilor parlamentare de specialitate. Toate variantele sunt fie insuficiente, fie ineficiente, si în orice caz nu reprezinta acces la justitie, protectia cetateanului fiind practic nula.

Pana la sfarsitul anului 2001, proiectul de lege privind siguranta nationala nu a trecut de comisiile de specialitate din Camera deputatilor.

APADOR-CH a insistat permanent asupra necesitatii ca legea privind siguranta nationala sa contina formulari clare, neinterpretabile, sfera amenintarilor la adresa sigurantei nationale sa fie limitata la acele situatii care pun in pericol real si demonstrabil siguranta nationala, sa existe un control eficient, din afara „sistemului”, al activitatilor tuturor organelor si organismelor implicate in siguranta nationala iar persoana vizata sa aiba posibilitatea concreta de a se apara impotriva eventualelor abuzuri, in primul rand prin justitie.

Orice lege privind siguranta nationala – care va modifica si modul de actiune al serviciilor de informatii – trebuie sa tina cont nu numai de Constitutia Romaniei si de standardele europene ci si de legile din 2001 privind accesul la informatii si protectia datelor personale.

5. Ordonante ale Guvernului ce pun in pericol drepturile omului

APADOR-CH si-a declarat in repetate randuri retinerea fata de metoda emiterii ordonantelor de catre Guvern. Desi prevazut de Constitutie, acest procedeu ii permite Guvernului sa ia hotarari sau sa modifice legi (inclusiv organice cum sunt Codul penal sau legea SIE) ce devin aplicabile de regula la data publicarii in Monitorul Oficial. Ulterior, fara a exista un termen limita, Parlamentul ia in dezbatere ordonantele respective pe care le poate aproba, modifica sau respinge. Problema majora se pune in situatia in care un astfel de act normativ este modificat sau respins, deoarece, pana in momentul votului, ordonanta a produs deja efecte juridice. Din cele peste 150 de ordonante (simple si de urgenta) emise de Guvern in 2001, trei au atras atentia in mod deosebit: doua se refera la libera circulatie a persoanelor, iar a treia – adoptata sub pretextul luptei impotriva terorismului – la secretul corespondentei.

Un grup de organizatii neguvernamentale au redactat un protest impotriva acestor trei ordonante:

„…….

2. Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.112/30 august 2001 prevede pedepse pentru trecerea ilegala a frontierelor altor state de catre cetateni romani si apatrizi cu domiciliul in Romania. Conform jurisprudentei Curtii europene a drepturilor omului, expulzarea unei persoane aflate ilegal pe teritoriul unui stat membru al Consiliului Europei reprezinta o masura administrativa, justificata de controlul imigratiei. OUG nr.112 califica fapta ce a determinat expulzarea unei persoane drept infractiune, instituind o tripla sanctiune: inchisoare de la 3 luni la 2 ani, confiscarea unor bunuri sau valori si retragerea (sau amanarea eliberarii) pasaportului pe o perioada de 5 ani.

Organizatiile semnatare considera ca atat incriminarea faptei cat si pedepsele prevazute sunt disproportionate si cer Parlamentului Romaniei sa respinga OUG 112, deja introdusa pe agenda sa.

3. OUG nr.144/25 octombrie 2001 ce va intra in vigoare la 1 decembrie a.c. introduce o noua masura ce limiteaza si mai drastic dreptul la libera circulatie. Cetatenii romani „care calatoresc in scopuri particulare” vor fi obligati sa prezinte la iesirea din tara, pe langa documentele obligatorii si „o suma minima in valuta liber convertibila… intr-un cuantum corespunzator sumelor de referinta determinate de autoritatile nationale ale statelor de destinatie sau de tranzit, proportional cu durata sejurului, dar nu mai putin de 5 zile.” Trecand peste faptul ca vizele de tranzit sunt valabile, in general, intre 24 si 48 de ore si deci termenul de 5 zile este exagerat, masura afecteaza categorii largi de persoane, cum ar fi cele care isi viziteaza rudele (acestea din urma acoperind toate cheltuielile pe durata sejurului), studenti care primesc burse din strainatate (sumele respective le sunt platite dupa ce ajung la destinatie), persoane invitate, cu titlu personal, sa tina cursuri (aflate in aceeasi situatie ca si studentii) etc.

In plus, „cuantumul sumei minime in valuta se stabileste si se actualizeaza prin ordin al ministrului de interne, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe, in functie de hotararile in materie adoptate de autoritatile respectivelor state.” Se creaza astfel posibilitatea stabilirii, in mod arbitrar, a unor sume prohibitive ceea ce ar afecta insasi substanta dreptului la libera circulatie.

Organizatiile semnatare cer Guvernului Romaniei sa retraga OUG nr.144/25 octombrie 2001 sau Parlamentului sa respinga acest act normativ.

4. Ordonanta de Urgenta nr.141/25 octombrie 2001 pentru sanctionarea unor acte de terorism si unor fapte de incalcare a ordinii publice prevede la art.7 obligatia operatorilor „serviciilor de posta si telecomunicatii … de a comunica de indata, ministrului comunicatiilor si informatiilor…. informatiile necesare identificarii persoanelor care au savarsit infractiunile prevazute in prezenta….” Rezulta ca intrega corespondenta scrisa sau telefonica a tuturor persoanelor din Romania va putea fi supravegheata pe baza unei masuri pur administrative, luate in interiorul unui minister, in afara oricarui control judiciar.

Organizatiile semnatare considera inadmisibila o astfel de masura, indiferent de pretextul luptei impotriva terorismului si cer Parlamentului sa elimine art.7 din OUG nr.141/2001.

(….)”

6. Restituirea bunurilor preluate abuziv de stat

In mai 2001, la solicitarea unor organizatii si persoane din afara tarii, APADOR-CH a pregatit o analiza a cadrului juridic ce reglementeaza restituirea bunurilor imobiliare preluate in mod abuziv de statul roman. Sunt prezentate in continuare extrasele cele mai importante din acest document:

„Masuri reparatorii”

Dupa 22 decembrie 1989, autoritatile au initiat, adoptat si pus in practica un numar de masuri legislative reparatorii. (…)

La 24 aprilie 1997, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, prin Rezolutia nr. 1123, a „incurajat Romania sa reglementeze problema restituirii bunurilor imobiliare confiscate sau expropriate”. Adunarea a „solicitat ferm autoritatilor romane sa modifice legislatia referitoare la restituirea proprietatilor confiscate sau expropriate, in special Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 112/1995, pentru a prevedea restituirea acestor proprietati in integrum sau acordarea unei despagubiri corecte in schimb”. Parlamentul European a adoptat, la 3 decembrie 1998, Rezolutia nr. A4-0428 prin care Romaniei i s-a cerut, de asemenea, sa amendeze Legile nr. 18/1991 si 112/1995 si „sa gaseasca o solutie definitiva si corecta care sa asigure restituirea integrala a proprietatilor, sau, daca acest lucru nu este posibil, plata unei compensatii corespunzatoare…” La 1 octombrie 1998, Camera Reprezentantilor Statelor Unite a adoptat Rezolutia 562 cu privire la proprietatile expropriate in mod abuziv de catre fostele regimuri totalitare. Prin Rezolutie s-a cerut ca „statele sa restituie proprietarilor de drept proprietatile expropriate in mod abuziv, iar in cazul in care restituirea nu este posibila sa se acorde compensantii imediate, drepte si efective”.

Ulterior acestor rezolutii, Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997 si Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Proprietarii de terenuri agricole si forestiere considera ca Legea nr. 1/2000 este in general acceptabila. Produc insa ingrijorare unele intentii facute public de catre noile autoritati rezultate din alegerile de la sfarsitul anului 2000 de a intarzia aplicarea Legii si de a aduce amendamente acesteia.

Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 reglementeaza restituirea catre proprietari – in natura sau prin masuri reparatorii in echivalent – a imobilelor preluate in mod abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 si in anul 1940, in baza Legii nr. 139 privind rechizitiile. Legea 10/2001 exclude insa de la prevederile sale imobilele care au apartinut cultelor religioase si minoritatilor nationale, stabilind ca situatia acestora se va reglementa prin „acte normative speciale” ulterioare (articolul 8 paragraful 2). Legea 10/2001 reia problema imobilelor cu destinatie de locuinta, la care s-a referit si Legea nr. 112/1995, si reglementeaza, pentru prima data dupa 1990, situatia bunurilor nationalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea bunurilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, precum si cele nationalizate fara titlu valabil. Organizatiile de proprietari au formulat numeroase critici la adresa Legii, apreciind, in esenta, ca ea nu este de natura sa asigure o reparatie reala si echitabila a exproprierilor abuzive suferite de proprietari.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) apreciaza ca, in comparatie cu situatia de pana la adoptarea sa, prin Legea nr. 10/2001 a fost facut un pas inainte prin aceea ca s-au stabilit masuri reparatorii si pentru proprietarii de bunuri nationalizate prin Legea nr. 119/1948. Intarzierea cu care a fost adoptata Legea face insa ca o despagubire echitabila a proprietarilor sa fie cu mult mai greu posibila decat in primii ani de dupa 1989. Din cauza ritmului incet al privatizarii si administrarii adesea lipsita de diligenta a proprietatii „de stat”, in cei mai mult de unsprezece ani trecuti dupa 1989, valoarea bunurilor care trebuiau restituite a scazut sensibil in cele mai multe dintre cazuri.

„Masurile reparatorii” prevazute de lege nu constituie, in opinia APADOR-CH, o compensare reala si efectiva. Astfel, in conformitate cu articolul 1 paragraful 2 al Legii nr 10/2001, acestea constau in „bunuri sau servicii”, „actiuni la societatile tranzactionate pe piata de capital”, „titluri de valoare nominala folosite exclusiv in procesul de privatizare” sau „despagubiri banesti”. Compensarea prin despagubiri banesti este, in acest moment, doar o declaratie. Articolul 40 prevede ca modalitatile, cuantumul si procedurile de acordare a despagubirilor banesti vor fi reglementate printr-o lege ulterioara, care ar urma sa fie adoptata pana la 11 august 2002. Alaturi de incertitudinea adoptarii unei astfel de legi, mentiunea din articolul 40 privind plafonarea despagubirilor este un alt motiv de ingrijorare. Celelalte masuri compensatorii includ, prin natura, lor un grad ridicat de risc.

Legea nr. 10/2001 este deficitara si prin faptul ca nu repara solutiile injuste la care s-a ajuns prin aplicarea Legii nr. 112/1995 si prin anularea de catre Curtea Suprema de Justitie a unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile prin care se restituisera proprietarilor imobilele cu destinatia de locuinta de care fusesera expropriati in mod abuziv. Astfel, Legea stabileste, intre altele – art. 46 alin. (1) si (2) – ca actele juridice de instrainare a bunurilor catre alte persoane decat proprietarii raman valabile daca au fost incheiate cu respectarea legilor in vigoare la data instrainarii (referirea este facuta, implicit, si la Legea nr. 112/1995), iar, in cazul imobilelor preluate „fara titlu valabil „, daca actele au fost incheiate „cu buna credinta”. In legatura cu cea de-a doua teza a legii este de observat ca in practic toate cazurile de instrainare a bunurilor, atat reprezentantii autoritatilor publice care aveau in administrare bunurile cat si/sau dobanditorii acestora stiau ca ele sunt revendicate de adevaratii proprietari. Prin alin. (3) al art. 46 se stabileste ca, prin exceptie, buna credinta nu poate fi invocata in cazul instrainarii imobilelor confiscate persoanelor condamnate pentru infractiuni de natura politica. In opinia asociatiei, aceeasi solutie se impunea pentru toate cazurile in care proprietarii au fost expropriati abuziv de statul totalitar comunist (altfel decat pentru o cauza de utilitate publica, cu o dreapta si prealabila despagubire). Art. 49 al Legii instituie in sarcina proprietarilor obligatia de a „despagubi” chiriasii pentru „sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile”. O asemenea dispozitie este evident injusta in conditiile in care proprietarilor nu le sunt platite compensatii pentru lipsirea abuziva de proprietatile lor si de folosinta acestora, cel mai adesea pentru perioade de zeci de ani. Legea nr. 10/2001 stabileste regimuri juridice diferite pentru imobilele preluate „fara titlu valabil” si cele „preluate cu titlu”. In opinia APADOR-CH, o asemenea distinctie, in defavoarea proprietarilor de imobile din cea de-a doua categorie, este inadecvata prin aceea ca cvasitotalitatea „titlurilor” cu care statul totalitar si-a expropriat cetatenii au fost abuzive, cel mai adesea emise chiar si impotriva dispozitiilor constitutionale in vigoare la data emiterii lor. Prin dispozitiile legii se reconfirma solutiile date in virtutea Legii nr. 112/1995 (intre altele, art. 18 lit. d) stabileste ca nu se va proceda la restituirea in natura a locuintelor expropriate abuziv in situatiile in care „imobilele au fost instrainate fostilor chiriasi cu respectarea Legii nr. 112/1995).

Exista numeroase alte exceptii de la restituirea in natura. Articolul 16 paragraful 1 prevede ca masurile compensatorii sunt numai prin echivalent in cazul in care imobilele sunt ocupate de unitati bugetare din invatamant, sanatate, asezaminte social-culturale (exprimare atot-cuprinzatoare), institutii publice, partide politice, misiuni diplomatice, oficii consulare, organizatii internationale interguvernamentale acreditate in Romania, ori de personalul cu rang diplomatic al acestora. In realitate, multe din imobilele nationalizate ori trecute, in orice fel, in posesia statului sunt ocupate de institutii ori organizatii de felul celor exceptate de la restituirea in natura, reducand astfel substantial posibilitatea proprietarilor de a-si dobandi imobilele.

In aceste conditii, asociatia considera ca noua lege nu raspunde solicitarilor pe care Consiliul Europei si Uniunea Europeana le-au facut autoritatilor romane de a amenda Legea nr. 112/1995. Avand in vedere dispozitiile Constitutiei Romaniei, ale Primului Protocol aditional la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, jurisprudenta Curtii Europene, in particular in cazul Brumarescu v. Romania, si Rezolutiile 1123/1997 si A4-0428/1998 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei si, respectiv, Parlamentului European, asociatia considera ca un principiu esential trebuie sa fie cel al restituirii bunurilor in natura iar numai acolo unde acest lucru nu mai este posibil din cauza ca bunurile nu mai exista, sa se procedeze la plata unei compensatii echitabile.

….

Intre timp, Asociatia Magistratilor din Romania, juristi cunoscuti si numerosi ziaristi au criticat o nota pe care ministrul Justitiei a adresat-o conducerilor curtilor de apel si in care se retinea atentia asupra „complexitatii cazurilor de evacuare a chiriasilor” si asupra faptului ca asemenea cauze „urmeaza sa fie in atentia permanenta a conducerii judiciare” (nota ministrului Justitiei a fost publicata in „Evenimentul zilei” din 4 aprilie 2001). Interventia ministrului a fost considerata de natura sa afecteze independenta judecatorilor si sa fie in favoarea chiriasilor din casele nationalizate. In sensul protectiei chiriasilor este si o recenta initiativa legislativa, intrata deja in procedurile parlamentare, prin care se are in vedere prelungirea contractelor de inchiriere a locuintelor nationalizate de la 3 ani, in prezent, la 5 ani. Un alt motiv de ingrijorare este adoptarea Ordonantei de Urgenta nr. 59/2001 prin care s-a extins de la 6 luni la 1 an termenul in care Procurorul General poate declara recurs in anulare impotriva hotararilor definitive si irevocabile pronuntate in materie civila. Acelasi act a extins si motivele recursului in anulare la cazurile in care „prin hotararea atacata s-a produs o incalcare esentiala a legii, ce a determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond ori aceasta hotarare este vadit netemeinica”, acoperind practic orice situatie, inclusiv interpretarea probelor. Prevederile Ordonantei incalca principiile autoritatii lucrului judecat si stabilitatii raporturilor juridice. In plus, Ordonanta atribuie procurorilor dreptul de a participa la judecarea oricarei cauze civile si de a ataca orice solutie pronuntata in materie civila. Practic, aceste dispozitii intorc Romania la legislatia recursului in anulare din perioada comunismului si anuleaza modificarile benefice operate dupa 1990 in sensul reducerii rolului procurorilor in cauzele civile. Atat Curtea Constitutionala cat si Curtea Europeana din Strasbourg (cazurile Vasilescu si Brumarescu v. Romania) au calificat procurorii ca agenti ai puterii executive si, in consecinta, rolul substantial, inclusiv de control, al acestora in procesele civile nu se justifica.

Concluzii

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki considera ca masurile legislative si administrative intreprinse de autoritatile romane dupa 1989 au fost de natura sa repare numai partial prejudiciile cauzate de confiscarile si exproprierile abuzive facute de statul roman. Ele au fost intr-o masura insuficienta in acord cu principiul restituirii in integrum a proprietatilor sau acordarea unei despagubiri echitabile in schimb.

Este necesar ca intr-un timp cat mai scurt cu putinta, Parlamentul sa adopte o legislatie definitiva si echitabila pentru restituirea imobilelor care au apartinut cultelor religioase sau comunitatilor minoritatilor nationale si care au fost preluate de stat sau de alte persoane juridice.

Este necesara evitarea oricaror interferente in afacerile justitei si asigurarea unei independente cat mai reale a judecatorilor. Judecatorii trebuie sa se supuna numai legii si sa-si intemeieze judecata inainte de orice pe principiile Constitutiei Romaniei, Conventiei europene a drepturilor omului, Codului civil, cu luarea in considerare a jurisprudentei Curtii Europene in materia dreptului de proprietate si la un proces echitabil. De asemenea, rolul procurorilor in procesele civile trebuie redus substantial, ca si puterile executivului de a schimba solutii definitive si irevocabile prin intermediul recursului in anulare.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki considera ca Legea nr. 10/2001 nu a adus amendamentele care se impuneau in materia restituirii imobilelor. Legea reconfirma solutiile injuste pentru proprietari date prin Legea nr. 112/1995 si prin deciziile Curtii Supreme de Justitie anterioare anului 1998 si desconsidera principiul dupa care restituirea trebuie sa se faca in natura si numai in cazul in care lucrul acesta nu este posibil, in principiu pentru ca bunurile nu mai exista, prin plata unei compensatii corespunzatoare. In opinia asociatiei, reglementarile actuale sunt in dezacord cu dispozitiile Constitutiei Romaniei, cu Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Rezolutiile nr. 1123/1997, A4-0428/1998 si 562/1998 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European si, respectiv, Camerei Reprezentantilor Statelor Unite.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki va continua sa monitorizeze evolutiile legislative si administrative in materia restituirii bunurilor expropriate in mod abuziv de statul roman.”

II. POLITIA – ASPECTE GENERALE SI CAZURI INDIVIDUALE

1. Cadrul legislativ

In anul 2001, Parlamentul a reusit sa voteze legea privind modificarea Legii Politiei nr.26/1994 dar abia in decembrie, asa incat ea nu va fi aplicata decat in 2002. Statutul politistului, care ar fi trebuit sa fie in vigoare inca din 1994, a trecut de Senat, dar nu si de Camera Deputatilor.

Din pacate, ambele acte normative au omis sa precizeze in mod clar ca politia este demilitarizata, iar despre descentralizare, nici nu poate fi vorba.

LEGEA POLITIEI SI STATUTUL POLITISTULUI

1.1. Legea nr.26/1994 de organizare si functionare a Politiei Romane contine mai multe prevederi ce trebuie amendate. APADOR-CH a sustinut constant acest lucru, insistand asupra privarii de libertate (sub forma „conducerii” de pana la 24 de ore la sediul politiei), a exercitarii reale si eficiente a dreptului la aparare, a recurgerii la armele de foc si a modului de executare a raziilor.

In 1999, fostul guvern a introdus in Parlament un proiect de lege de modificare a Legii 26, care rezolva – partial – unele probleme ce preocupa constant asociatia in privinta relatiei dintre politisti si persoane. Dupa alegerile din noiembrie 2000, noul guvern a retras initiativa legislativa, dupa care a introdus propria varianta de amendare a Legii 26/1994. APADOR-CH a transmis membrilor Comisiei pentru aparare din Camera deputatilor comentariile sale cu privire la proiectul de lege. Din pacate, foarte putine idei au fost luate in consideratie de comisia parlamentara.

In aceste conditii, la initiativa APADOR-CH, mai multe organizatii neguvernamentale au redactat si distribuit parlamentarilor din Camera deputatilor, urmatoarele observatii:

„a) organizatiile remarca faptul ca nu s-a avut in vedere si descentralizarea politiei, Inspectoratul General al Politiei mentinand un control practic total asupra Inspectoratelor judetene, chiar daca acestora li se confera personalitate juridica;

b) se constituie un Corp National al Politistilor, un fel de sindicat ale carui competente sunt stabilite in Statutul Politistului. Semnatarele considera ca o astfel de asociatie/organizatie nu trebuie impusa prin lege; ea trebuie sa reprezinte doar vointa si dreptul politistilor de a se asocia pentru apararea intereselor lor. Redactarea actuala instituie, in realitate, un „sindicat oficial”, controlat de conducerea institutiei;

c) infiintarea „Autoritatii politienesti” ar avea rost numai daca acest organ ar avea putere de decizie in privinta activitatilor politiei (politici stabilite in comun cu comunitatile locale; control asupra bugetului si a modului in care este folosit; numirea/demiterea inspectorului general, a adjunctilor sai, a inspectorilor sefi ai IPJ si adjunctilor lor; monitorizarea cazurilor de abuzuri etc.). O „Autoritate politieneasca” cu rol consultativ – asa cum prevede proiectul – nu poate avea o contributie substantiala la imbunatatirea activitatii politistilor;

d) problema perioadei in care o persoana poate fi privata de libertate in absenta unui mandat de arestare ramane nerezolvata. Organizatiile semnatare au sustinut permanent ca Legea 26/1994 art.16 lit.b) autorizeaza politia ca, in contradictie cu art.23 alin.3 din Constitutie („Retinerea nu poate depasi 24 de ore”), sa priveze de libertate o persoana pentru inca o perioada de 24 de ore, diferita de retinere si denumita „conducere” la sediul politiei, in vederea stabilirii identitatii unei persoane suspecte. Constitutia precizeaza in mod clar ca privarea de libertate a persoanei, fara mandat de arestare (emis de procuror sau judecator), nu se poate face decat sub forma retinerii de 24 de ore;

f) legea autorizeaza politia „sa foloseasca informatori si politisti sub acoperire” precum si persoane juridice fictive. Organizatiile semnatare considera ca „legalizarea” categoriei informatorilor va reinvia suspiciunile care au otravit societatea romaneasca in timpul regimului comunist. Politiile din toata lumea recurg la informatori pentru rezolvarea unor cazuri anume. Nu este si nici nu trebuie sa fie o metoda legiferata si sistemica. De asemenea, ideea infiintarii unor persoane juridice fictive este extrem de nociva ea putand avea efecte grave asupra sectorului neguvernamental, in principal asupra mediilor de afaceri, prin instaurarea neincrederii generale.

Organizatiile cer Camerei Deputatilor sa ia in considerare obiectiile si sugestiile lor si sa amendeze proiectul de lege pentru modificarea Legii nr.26/1994 privind organizarea si functionarea politiei in mod corespunzator.”

Si aceasta reactie a unor reprezentanti ai societatii civile a fost, practic, ignorata, Camera Deputatilor votand in plen varianta dorita de Ministerul de Interne.

Datorita lipsei de transparenta a Senatului, semnalata deja, APADOR-CH si organizatiile neguvernamentale interesate de Legea politiei au aflat in ultimul moment ca proiectul de lege era adoptat si de Comisiile senatoriale de specialitate si urma sa fie supus aprobarii plenului. Mai mult, confuzia a fost intretinuta si de invocarea constanta a impactului evenimentelor din 11 septembrie 2001 din SUA asupra sigurantei si ordinii publice. Oricum, APADOR-CH a trimis Senatului un nou set de comentarii asupra Legii politiei, in varianta votata de Camera deputatilor. Raportul anual prezinta numai chestiunile de principiu ce preocupa asociatia:

„Proiectul de lege, votat de Camera Deputatilor, se afla in dezbaterea comisiei de specialitate din Senat. Cu toate ca proiectul aduce unele imbunatatiri legii in vigoare, in opinia asociatiei, o serie de aspecte privind organizarea si functionarea politiei au ramas nerezolvate sau au fost solutionate
intr-o maniera inacceptabila.

a) asociatia remarca faptul ca nu se prevede, in mod explicit, demilitarizarea politiei. Nu s-a avut in vedere nici descentralizarea politiei, Inspectoratul General al Politiei mentinand un control practic total asupra Inspectoratelor judetene, chiar daca acestora li se confera personalitate juridica;

b) se constituie un Corp National al Politistilor, un fel de sindicat ale carui competente sunt stabilite in Statutul Politistului. APADOR-CH considera ca o astfel de asociatie/organizatie nu trebuie impusa prin lege; ea trebuie sa reprezinte doar vointa politistilor de a se asocia pentru apararea drepturilor lor. Redactarea actuala instituie, in realitate, un „sindicat oficial”, controlat de conducerea institutiei, ceea ce afecteaza insasi notiunea de sindicat;

c) infiintarea „Autoritatii teritoriale de ordine publica” ar avea rost – in opinia asociatiei – numai daca acest organism ar avea putere de decizie in privinta activitatilor politiei (politici stabilite in comun cu comunitatile locale; control asupra bugetului si a modului in care este folosit; numirea/demiterea inspectorului general, a adjunctilor sai, a inspectorilor sefi ai IPJ si adjunctilor lor; monitorizarea cazurilor de abuzuri etc.). O „Autoritate teritoriala de ordine publica” cu rol consultativ – asa cum prevede proiectul – nu poate avea o contributie substantiala la imbunatatirea activitatii politistilor;

d) problema perioadei in care o persoana poate fi privata de libertate in absenta unui mandat de arestare ramane nerezolvata. APADOR-CH a sustinut permanent ca Legea 26/1994 art.16 lit.b) autorizeaza politia ca, in contradictie cu art.23 alin.3 din Constitutie („Retinerea nu poate depasi 24 de ore” – mentionata ca atare la art.16 lit.d) din Legea Politiei), sa priveze de libertate o persoana pentru inca o perioada de 24 de ore, diferita de retinere si denumita „conducere” la sediul politiei, in vederea stabilirii identitatii unei persoane suspecte. Constitutia precizeaza in mod clar ca privarea de libertate a persoanei, fara mandat de arestare (emis de procuror sau judecator), nu se poate face decat sub forma retinerii de 24 de ore. „Conducerea” de pana la 24 de ore din art.16 lit.b) din Legea 26/1994 este o prevedere neconstitutionala, care incalca si legea penala in vigoare. Codul de procedura penala precizeaza clar la art.136 lit.a) „retinerea”, urmata de lit.b) „obligarea de a nu parasi localitatea” si lit.c) „arestarea preventiva” ca unice posibilitati de privare de libertate. Prin mentinerea masurii „conducerii” Politia isi aroga dreptul de a dispune de viata si libertatea persoanei timp de 24 de ore peste reglementarile legale.

Proiectul de lege mentine conducerea (art.31 lit.b) la sediul politiei pe o durata de maximum 24 de ore dar „cu respectarea dreptului la aparare”, ceea ce inseamna, in opinia APADOR-CH, ca initiatorul legislativ accepta – in sfarsit – ca este vorba de o privare de libertate si nu de o masura administrativa, cum a sustinut Politia in ultimii 7 ani. Pe de alta parte, din art.26 din proiect („Atributiile Politiei Romane”) a „disparut” retinerea, adica exact masura privativa de libertate – fara mandat de arestare – statuata de Constitutie si de legea penala.

APADOR-CH considera ca „disparitia” din textul proiectului de lege a masurii legale a retinerii de 24 de ore (care presupune emiterea unei ordonante de retinere, examen medical, prezenta avocatului, in vreme ce „conducerea” nu presupune nimic, nefiind reglementata in nici un fel, deoarece ar fi „o masura administrativa” si nu una privativa de libertate) este fie o eroare de redactare, fie o incercare de a justifica cele 48 de ore de privare de libertate a persoanei pe care politistii le au la dispozitie. APADOR-CH crede ca a doua varianta este cea plauzibila deoarece la art.26 para.29 din proiectul de lege se precizeaza ca politia „indeplineste orice alte atributii ce ii sunt date prin lege…” asadar, inclusiv „retinerea” reglementata de Codul de procedura penala. Cu alte cuvinte, proiectul de lege mentine masura neconstitutionala a privarii de libertate a unei persoane, fara mandat de arestare, pe o perioada de pana la 48 de ore (24 de ore „conducere” plus 24 de ore „retinere”).

e) reglementarea problemei majore a recurgerii la forta – inclusiv la arma de foc – este departe de standardele internationale in domeniu. Proiectul de lege include ideea de proportionalitate in interventie dar trimite – sub aspectul esential al recurgerii la arma de foc de catre politisti – la legea 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor care prevede la art.47 zece situatii in care se poate face uz de arma. Acestea includ „imobilizarea infractorilor care, dupa savarsirea unor infractiuni, incearca sa fuga” – lit.d) – (caz frecvent, in care cad victime presupusi autori ai unor fapte penale minore de genul „tentativa de furt din autoturisme”, sau „de spargere a unui chiosc” sau „de furt din buzunare” etc.) sau punerea „in pericol a obiectivului pazit” (lit.a) sau patrunderea/iesirea „in mod ilegal in sau din …… zonele pazite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn” (lit.c) etc. APADOR-CH reaminteste ca reglementarile internationale in materia recurgerii la arma de foc de catre politisti se refera numai la situatiile in care viata unei persoane (inclusiv a politistului) este pusa in pericol real. Nimeni si nicaieri in societatile democratice nu admite folosirea armei de foc impotriva unei persoane banuite de comiterea unei infractiuni minore (de pilda furt), cu atat mai putin de o eventuala amenintare la adresa unui obiectiv. Daca principiul proportionalitatii este luat in serios, recurgerea la arma de foc de catre politisti impotriva persoanelor suspecte de a fi comis infractiuni minore este total nejustificata. ”

1.2. Statutul politistului

Statutul politistului este un un act normativ care ar fi trebuit adoptat inca din 1994, conform art.54 din Legea nr.26/1994 privind organizarea si functionarea politiei. Dupa repetate amanari si revizuiri, proiectul a fost, in sfarsit, inaintat Parlamentului in 2001, impreuna cu proiectul de lege privind modificarea Legii 26/1994 a Politiei. La sfarsitul anului 2001, Statutul politistului fusese votat de Senat si se afla pe agenda plenului Camerei deputatilor.

In opinia asociatiei, printre principalele probleme ridicate de proiectul de lege se refera la:

a) pregatirea politistilor

Asociatia nu vede necesitatea „facultatii de drept din Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza” a Ministerului de Interne” (art.22 alin.3 din Statut).

Politistii trebuie sa cunoasca numai acele reglementari din diverse legi – in principal Codul penal si legile contraventionale – care au relevanta pentru munca lor. In majoritatea tarilor democratice, perioada de pregatire a politistilor se masoara in luni si nu in ani;

b) documentele interne

Proiectul prevede elaborarea unui „Ghid al politistului, aprobat prin ordin al ministrului de interne.” Cu alte cuvinte, va exista o Lege a politiei, un Statut al politistului, un Ghid al politistului (o reglementare interna, nesupusa controlului parlamentar) si, desigur, Regulamentul de ordine interioara si multe alte ordine ale ministrului, de asemenea nesupuse controlului legislativului. Cu exceptia primelor doua, toate celelalte vor fi inaccesibile publicului. Daca se doreste o politie moderna, functionand in acord cu standardele europene, este absolut necesar ca toate reglementarile, indiferent de initiator, sa fie publice;

c) dreptul de asociere al politistilor

Sectiunea a IV-a – Corpul National al Politistilor – este, in opinia asociatiei, total inutila. Mai intai, dreptul de asociere al politistilor, indiferent de forma, – cu unele restrictii general acceptate – nu poate si nu trebuie sa fie reglementat prin lege. Politistii se pot inscrie – sau nu – in asociatii de tip sindical, care sa le apere interesele. Ideea de a legifera un „sindicat oficial” (Corpul National al Politistilor) trebuie abandonata de urgenta;

d) In capitolul IV – Raspunderea juridica si sanctiuni – se introduce sintagma „cu vinovatie” in legatura cu incalcari ale indatoririlor de serviciu si „abateri disciplinare”. Daca termenul „vinovatie” a fost folosit in sensul definitiei din art.17 Cod penal, el nu are ce cauta in cele doua articole din statut deoarece incalcarile indatoririlor de serviciu si abaterile disciplinare se refera la reglementari interne ale institutiei. Iar daca „vinovatia” priveste eventuala raspundere penala, atunci folosirea acestui termen este redundanta dat fiind ca o fapta comisa „fara vinovatie” nu intra, oricum, sub incidenta legii penale.

2. Aspecte concrete ale activitatilor Politiei

1. In primavara anului 2001, Directia Politiei Municipiului Bucuresti a anuntat declansarea unei actiuni de amploare prin care cersetorii, „aurolacii”, prostituatele, persoanele fara domiciliu stabil in Bucuresti (primii vizati fiind romii) etc. urmau sa fie adunati si trimisi „acasa”. Aproape simultan, primarul din Targu Mures a avut o initiativa similara, folosind la razii gardienii publici. APADOR-CH si Liga Pro Europa(Targu Mures) au redactat un protest cu privire la ilegalitatea actiunilor din cele doua orase:

„APADOR-CH si LIGA PRO EUROPA (Targu Mures) protesteaza impotriva masurilor luate de Directia Generala a Politiei Municipiului Bucuresti si de Primaria din Targu Mures cu privire la expulzarea din cele doua municipii a unor grupuri de persoane.

Protestul celor doua organizatii se bazeaza pe urmatoarele motive:

a) Actiunile intreprinse sau planificate de cele doua institutii incalca dreptul la libera circulatie garantat de Constitutia Romaniei (art.25) precum si de documentele internationale privind drepturile omului, ratificate de Romania (Declaratia universala a Drepturilor Omului – art.13; Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice – art.12; Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale – Protocolul aditional nr.4 – art.2);

b) Exercitiul unui drept – inclusiv dreptul la libera circulatie – poate fi restrans numai prin lege. Nici una din legile in vigoare in Romania nu autorizeaza politia sau primariile sa expulzeze din localitati persoane sau grupuri de persoane. Dreptul la libera circulatie poate fi restrans numai cu titlu individual si numai prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva sau ca masura preventiva in cazul unui proces penal. Cersetoria si vagabondajul sunt, intr-adevar, infractiuni sanctionate de Codul penal. Dar aceasta implica raspunderea individuala cu respectarea dreptului persoanei la un proces echitabil si, in nici un caz expulzari in grup, fara nici o procedura judiciara.

APADOR-CH si LIGA PRO EUROPA (Targu Mures) cer Directiei Generale a Politiei Municipiului Bucuresti si Primariei din Targu Mures sa renunte imediat la aceste actiuni.”

2. In februarie 2001, Guvernul a emis o ordonanta de urgenta prin care se urmarea acordarea unor puteri, disproportionat de mari, Politiei si obligarea tuturor persoanelor de a colabora cu institutia. La initiativa APADOR-CH, un grup de ONG-uri a redactat urmatorul protest:

„Asociatiile semnatare cer Guvernului Romaniei sa retraga imediat Ordonanta de urgenta nr.29 din 26 februarie 2001 pentru completarea Legii nr.40/1990 privind organizarea si functionarea Ministerului de Interne pentru urmatoarele motive:

1. Prevederile din cele doua articole ale OUG tind sa transforme Romania intr-un stat politienesc, pun in pericol real statul de drept si incalca dreptul la respectarea vietii private si a secretului corespondentei. Toate acestea sunt contrare Constitutiei Romaniei si tratatelor internationale ratificate de Statul roman;

2. Prevederile cuprinse in lit. B/1 dau serviciului secret al Ministerului de Interne (UM 0962) competente inacceptabile ce depasesc cu mult sfera atributiilor acestui minister. Noile competente privesc siguranta nationala, apararea secretului de stat si de serviciu (suprapunandu-se astfel Serviciului Roman de Informatii) si operatiuni de comert exterior cu produse strategice (la „concurenta” cu serviciul specializat al MApN, SIE, SRI). In acest fel se cheltuiesc inutil banii publici si se creaza pericolul aparitiei rivalitatii intre aceste servicii, cu efecte negative asupra populatiei;

3. Art.21/1 prevede ca „Ministerul de Interne este autorizat sa detina si sa utilizeze mijloace tehnice specifice pentru obtinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea si valorificarea de informatii…” (subl.n.) in vederea indeplinirii atributiilor prevazute la lit. B/1. Este, evident, vorba de inregistrari audio-video. Legea Sigurantei Nationale si Codul de Procedura Penala prevad in mod expres ca astfel de inregistrari audio-video sunt permise numai pe baza unui mandat emis de un procuror. Or art.21/1 nu prevede nici macar aceasta minima garantie impotriva unor posibile abuzuri din partea lucratorilor Ministerului de Interne;

4. Daca folosirea unor persoane fizice care lucreaza sub acoperire este o metoda folosita frecvent de politiile din multe tari, nu acelasi lucru se poate spune despre folosirea unor persoane juridice. Desi nu este clar daca se are in vedere crearea unor astfel de entitati sau folosirea unora din cele deja infiintate, in ambele situatii exista riscuri majore pentru deteriorarea relatiilor dintre firme/companii si dintre acestea si clientii lor, ca rezultat al unor suspiciuni firesti. In plus, este posibil ca insesi persoanele juridice sub acoperire sa profite de acest statut in propriul lor interes, cu atat mai mult cu cat OUG nu mentioneaza existenta vreunei forme de control asupra activitatilor UM 0962;

5. Obligatia instituita in alin.4 din art.21/1 pentru toate autoritatile publice si toate persoanele fizice sau juridice de a da Ministerului de Interne „informatii, date si documente necesare in vederea indeplinirii atributiilor stabilite prin lege” este inacceptabila pentru ca inseamna instaurarea unui control total al Ministerului de Interne asupra intregii populatii a Romaniei. Cu alte cuvinte, este vorba despre transformarea statului de drept in stat politienesc.

Organizatiile semnatare atrag atentia Guvernului ca Ordonanta se aplica deja asa incat retragerea ei trebuie facuta imediat.

Daca Ordonanta nu va fi retrasa, organizatiile semnatare cer Parlamentului sa o respinga in cel mai scurt timp cu putinta.”

Ordonanta a fost retrasa. Din pacate, ideea constituirii de persoane juridice sub acoperire a revenit la sfarsitul anului 2001, fiind luata in dezbatere de Parlament.

Problemele aflate constant in atentia APADOR-CH (recurgerea la arma de foc de catre politisti, dreptul la aparare al persoanelor private de libertate, conditiile din aresturile politiei, raziile, folosirea unor metode brutale pentru a-i face pe suspecti sa recunoasca faptele ce le sunt atribuite etc. – a se vedea rapoartele anuale ale asociatiei din anii precedenti) nu si-au gasit rezolvarea nici in 2001.
Mai mult, pe data de 26 octombrie 2001, dupa incidentele din satul Ciocanari, judetul Dambovita, in cadrul unei teleconferinte cu prefectii, primul ministru Adrian Nastase a indemnat politia ca, pe viitor, sa recurga la armele de foc din dotare, pentru a se evita agresarea unor politisti. In cadrul protestului mai multor organizatii neguvernamentale cu privire la trei ordonante emise de Guvern (a se vedea capitolul I) a fost criticata si aceasta declaratie. Organizatiile semnatare au sustinut constant ca singura situatie in care se justifica uzul de arma este existenta unui pericol iminent si concret la adresa vietii unei persoane. Or, in incidentele de la Ciocanari, politistii nu au recurs la armele de foc. Asadar, au considerat ca nu a existat o amenintare reala la adresa vietii lor. In schimb, in a doua faza a incidentelor, ei au organizat adevarate represalii – cu ajutorul jandarmilor – impotriva unui sat intreg. (A se vedea mai jos raportul APADOR-CH asupra celor intamplate la Ciocanari).

Organizatiile semnatare considera ca, in loc sa incurajeze politistii sa foloseasca armamentul din dotare, Guvernul ar trebui sa amendeze de urgenta legislatia privind uzul de arma (Legea 26/1994 cu privire la organizarea si functionarea Politiei si Legea 17/1996 privind folosirea armelor si munitiei) in sensul limitarii drastice a situatiilor in care politistii si jandarmii pot recurge la acest mijloc extrem.

Conform informatiilor din presa scrisa, dupa „indemnul” adresat politistilor de premierul Adrian Nastase, au existat cel putin cinci incidente (din care trei, la Galati, in decembrie 2001) in care politistii au tras asupra unor persoane suspectate ca ar fi furat …. capace metalice de la roti, benzina din autoturisme sau o vaca! Disproportia dintre gravitatea presupusei fapte si folosirea armei de foc de catre politisti este evidenta.

3. Cazuri individuale investigate de APADOR-CH in anul 2001

Din cele 8 cazuri investigate in 2001, cinci se detaseaza prin gravitatea abuzurilor comise de politisti.

1. Mircea Chifan, decedat in arestul IPJ Suceava pe 26 decembrie 2000

Mircea Chifan, 47 de ani, casatorit, cu trei copii locuia in Vicovul de Jos, judetul Suceava. In seara zilei de 12 decembrie 2000, Mircea Chifan a consumat bauturi alcoolice si si-a batut sotia. A doua zi dimineata, Chifan a fost dus de politistii din localitate in arestul politiei din Radauti. A fost prezentat instantei de judecata, care l-a condamnat la 30 de zile de inchisoare contraventionala pe baza Legii 61/91. Mircea Chifan a incercat sa fuga – nu este clar daca inainte sau dupa condamnare – ceea ce a provocat o reactie extrem de brutala din partea politistilor. Transferat la arestul IPJ Suceava, Mircea Chifan a fost gasit mort in dimineata zilei de 26 decembrie 2000.

Autopsia s-a facut de Laboratorul medico-legal din Suceava pe 27 decembrie 2000. Nu a fost prezent nici un reprezentant al Parchetului, desi moartea lui Chifan se produsese in conditii cel putin suspecte.

Doctorita de la LML a constatat ca mortul avea trei coaste rupte, lovituri la cap – toate putand fi cauzate cu maximum o saptamana in urma, deci in perioada in care Chifan se afla in arest – , lichid cu puroi in cosul pieptului si cheaguri de sange la inima. Doctorita si-a format convingerea ca decesul lui Chifan s-ar datora unei ciroze descoperite la necropsie, loviturile primite in arest neafectandu-i organele interne. Doctorita a afirmat ca rezultatul autopsiei va fi transmis numai Parchetului militar (care a preluat ancheta) rudele decedatului neavand acces la acest document.

APADOR-CH considera ca rudele trebuie sa primeasca un exemplar din raportul final. Este dreptul lor de a sti de ce a murit Mircea Chifan.

Fratii si copiii lui Mircea Chifan au incercat de cel putin patru-cinci ori sa-l vada pe acesta in perioada cat s-a aflat in aresturile din Radauti si Suceava. De fiecare data au fost refuzati, sub pretextul ca detinutul era „violent si trebuia lasat sa se linisteasca”. Familia este convinsa ca nu a fost lasata sa-l vada din cauza urmelor vizibile de bataie si a starii sanatatii lui Mircea Chifan.

Unul din fratii lui Chifan a depus plangere la IPJ Suceava la sfarsitul lunii decembrie 2000. Cercetarea a fost preluata de Parchetul militar Bacau.

APADOR-CH considera ca decesul lui Mircea Chifan se datoreaza tratamentului inuman – sau chiar torturii – la care a fost supus detinutul in cele doua aresturi. Indiferent daca a murit din cauza loviturilor sau a cirozei – sau a amandurora – decesul s-a produs atunci cand detinutul se afla in custodia politiei. Asadar raspunderea penala si civila revine acestei institutii.

Pana la sfarsitul anului 2001, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns de la Parchetul militar cu privire la rezultatele anchetei.

2. Vasile Danut Moise, minor din satul Vladesti, comuna Aninoasa, judetul Arges

Pe data de 14 martie 2001, minorul si mama lui s-au dus la camp. In jurul orei 10.00 dimineata, acolo a venit o masina in care se aflau doi politisti si un satean care reclamase furtul unei vaci. Politistii l-au luat pe minor in masina, spunand doar ca trebuie sa mearga la post pentru a da explicatii. Vazand ca Danut nu se mai intorcea, mama lui s-a dus, impreuna cu Nicoleta Capraru, la postul de politie. Acolo nu era nimeni. Dupa circa o jumatate de ora de asteptare, a aparut masina din care au coborat politistii, reclamantul si minorul care plangea. Mama copilului a incercat sa intre dupa ei in post dar a fost data afara. Dupa alta perioada de asteptare, ea a fost chemata inauntru sa semneze declaratia fiului. Din cauza emotiei si a asigurarilor din partea politistilor ca „totul va fi bine pentru baiat”, ea a semnat declaratia fara sa o citeasca.

Dupa ce i s-a dat drumul, copilul a fugit si s-a ascuns in fundul gradinii casei parintesti. A fost descoperit abia spre seara in stare de soc: tremura tot si facuse pe el iar palmele ii erau umflate si rosii.

Copilul a fost dus mai intai la spitalul din Campulung si apoi transferat la Spitalul de pediatrie din Pitesti, la sectia chirurgie, unde a ramas pana in 23 martie, cand a fost externat. Conform biletului de iesire din spital, diagnosticul la internare a fost „traumatism cranio-cerebral acut inchis forma minora” si „sindrom Silverman” (ceea ce inseamna sindromul copilului batut).

Reprezentantii asociatiei au discutat cu doctorul care l-a avut in ingrijire si care a mai adaugat ca minorul a fost adus „in stare de soc” si ca avea „urme de lovituri ce pareau longitudinale” (deci facute cu bastonul). In plus, la examenul oftalmologic i s-a depistat un edem papilar, probabil tot in urma loviturilor primite.

Minorul, elev in clasa a VII-a, a spus ca a fost batut la palme si pe spate de doi dintre politisti din care unul cu o „bata de oi” (un baston lung cam de un metru) iar celalalt cu „pulanul”. Al treilea politist l-a lovit cu mapa in cap si, in cadere, baiatul s-a izbit de soba. Tot acest tratament avea ca scop sa-l faca pe Vasile Danut Moise sa recunoasca „furtul” vacii, in complicitate cu doi adulti. Minorul a scris declaratia sub presiune, conform celor dictate de politisti. Pe durata spitalizarii la Pitesti, Danut a fost vizitat de un civil care s-a prezentat ca lucrator la IPJ Arges si care l-a interogat in legatura cu incidentul. Trebuie precizat ca nici la postul de politie, nici in salonul de spital, minorul nu a fost asistat de parinti asa cum prevede legea.

APADOR-CH a trimis raportul asupra acestui caz Parchetului militar dar, pana la sfarsitul anului 2001, asociatia nu a primit nici un raspuns.

3. Alexandru Mihail Dombi, impuscat in cap de politisti de la Politia rutiera din Oradea

Alexandru Mihail Dombi, nascut pe 12 iulie 1965, a fost condamnat la 3 ani inchisoare pentru instigare la inselaciune, la fals intelectual si la uz de fals.

Situatia juridica a lui Alexandru Dombi este oarecum neclara. El a fost arestat preventiv in perioada 12 iunie 1997 – 27 noiembrie 1998 (perioada ce i s-a scazut din condamnarea la 3 ani inchisoare). A urmat aplicarea mandatului de executare a pedepsei inchisorii nr.308/97 din 25 mai 1999 (3 ani). Ulterior, Alexandru Mihail Dombi a fost liberat conditionat. Surprinzator, dupa liberare, prin sentinta nr.68 din 26 aprilie 2000 a Tribunalului militar Timisoara, Alexandru Dombi a primit un spor de un an la pedeapsa initiala. Sentinta nu da nici o explicatie cu privire la acest spor. Sentinta precizeaza ca, pentru Dombi, se anuleaza mandatul de executare a pedepsei inchisorii nr.308/97 din 25 mai 1999, urmand a fi eliberat un nou mandat.

Din informatiile obtinute, reprezentantii asociatiei au inteles urmatoarele: impotriva lui Dombi, s-ar fi emis un nou mandat de arestare pentru executarea unei pedepse de patru ani, in locul celei initiale de trei ani. Nu se intelege prea bine cum, dar acest mandat – daca el exista – ar fi devenit executoriu din ianuarie 2001. Desi Alexandru Mihail Dombi nu a parasit Oradea in nici un moment si desi multi politisti (inclusiv locotenentul Sava care l-a impuscat)
l-au vazut aproape zilnic pe strazile sau in localurile din oras, nimeni nu a parut sa stie – nici politistii, nici Dombi – ca acesta ar fi fost dat in urmarire generala.

La 26 aprilie 2001, la ora 19.30, Alexandru Mihail Dombi a fost impuscat mortal de locotenentul Sava.

Imprejurarile impuscarii lui Dombi sunt prezentate diferit de politisti si de un martor care il insotea pe Dombi. Politia a sustinut ca, dupa ce l-a oprit pe Dombi pentru un control de rutina si a constatat ca acesta nu avea carnetul de conducere la el, a pornit imediat in urmarirea autoturismului Dacia, ca acesta s-a impotmolit iar cei trei ocupanti au luat-o la fuga pe camp, ca au fost ajunsi in zona garii, ca s-au tras focuri de avertisment in urma carora cei doi insotitori ai lui Dombi s-au predat, ca Dombi a fugit pe calea ferata si ca, in final a fost impuscat in cap „in cadere”, dar ca intentia fusese de a trage „la picioare”.

Martorul ocular a declarat ca, dupa controlul de rutina, au plecat cu Dacia, ca nimeni nu i-a urmarit si ca au ramas in pana numai pentru ca, evitand un accident de circulatie, au intrat pe un drum de tara desfundat. Nu au mai putut porni motorul asa ca, toti trei au plecat pe jos spre cel mai apropiat punct circulat – gara. Au mers circa o jumatate de ora, timp in care nu au fost urmariti sau somati si nu s-a tras asupra lor. Cei trei au ajuns in gara, care era plina de calatori dar si de politisti si trupe de interventie cu cagule. Dombi a luat-o la fuga printre sinele de cale ferata. Martorul afirma ca locotenentul Sava si un plutonier nu au tras nici un foc de avertisment in aer. Ambii politisti au tras direct in Dombi, care a murit pe loc in urma impuscarii in cap. Mai mult, focurile de arma (dupa toate aparentele, opt) au fost trase de pe peron, unde se aflau politistii dar si alte persoane complet neimplicate, care ar fi putut fi ranite – sau chiar ucise – in acea interventie total disproportionata a politistilor din Oradea. Martorul a mai spus si ca Alexandru Dombi nu avea unde sa fuga pentru ca gara era incercuita de trupe de interventie, iar in directia in care alerga nu era decat un zid de vreo 5-6 metri inaltime, dincolo de care erau alte trupe de interventie.

APADOR-CH considera ca recugerea la arma de foc in cazul lui Alexandru Mihail Dombi a fost total nejustificata. Dombi nu prezenta nici un pericol pentru comunitate si, cu atat mai putin, pentru viata si/sau integritatea fizica a unei persoane, inclusiv a vreunuia dintre politisti.

Raportul asociatiei a fost trimis la Parchetul militar dar, pana la sfarsitul anului 2001, asociatia nu a primit nici o informatie cu privire la solutia data in acest caz.

4. Dumitru Grigoras, mort in postul de politie din comuna Rachitoasa, judetul Bacau

In seara zilei de vineri 6 iulie 2001, in urma unui conflict cu sotia, Dumitru Grigoras a fost luat de acasa si dus la postul de politie.

Sambata 7 iulie, sotiei i s-a comunicat la postul de politie ca sotul ei „este la morga din Bacau”, „sa se duca luni sa-l ia iar marti, sa fie ingropat”. Felicia Grigoras si tatal decedatului – Marin Grigoras – s-au dus luni la morga din Bacau. Cand au vazut cum arata cadavrul (cu vanatai si rani pe tot corpul, inclusiv la incheieturile mainilor, ca urmare a folosirii catuselor, si la cap) au refuzat sa-l ia si au cerut o noua autopsie (prima fusese deja efectuata sambata 7 iulie, in „regim de urgenta” de SML Bacau, stabilindu-se drept cauza directa a decesului „insuficienta organica multipla” iar ca stare morbida, „pancreatita acuta hemoragica”). A doua autopsie nu a modificat fundamental primele constatari. Din nou rudele au refuzat sa ridice cadavrul si au solicitat un al treilea examen medico-legal. Rudele decedatului au sustinut ca Dumitru Grigoras, la cei 35 de ani ai sai, nu suferea de nici o boala, lucru ce ar fi fost confirmat chiar de doctorita dispensarului din Rachitoasa.

Din relatarile satenilor indignati de cele intamplate, a reiesit ca brutalitatea cu care se comporta politistii din Rachitoasa, in mod special seful de post Dumitru David dar si Vasile Betelie, este aproape „o traditie”. Un alt gen de plangeri ale satenilor se refera la amenzi repetate, aplicate de politisti pentru contraventii fie minore, fie inexistente.

In opinia APADOR-CH, decesul lui Dumitru Grigoras este rezultatul torturii la care a fost supus in postul de politie.

Conform informatiilor primite de la satenii din Rachitoasa, politistii Dumitru David, care, la putin timp dupa incident s-a pensionat „pe caz de boala” si Vasile Betelie au fost arestati si urmeaza sa fie trimisi in judecata.

5. Incidentele din 24 octombrie 2001 din satul Ciocanari, comuna Niculesti, judetul Dambovita

Satul Ciocanari are circa 1300 de locuitori, in majoritate rudari si este situat la circa 3 km de conducta de petrol Ploiesti-Constanta. Au fost semnalate numeroase cazuri de „intepare” a conductei si furturi de combustibil de-a lungul intregului traseu, inclusiv in zona satului.

Pe data de 24 octombrie 2001, in jurul orei 12.00 o masina Renault nu a oprit la semnalul unor persoane mascate, care nu purtau nici un insemn ce i-ar fi putut identifica drept politisti sau jandarmi. Un ARO si o masina Dacia au pornit in urmarirea autoturismului Renault, pana in satul Ciocanari. Aici, dupa o scurta lupta, soferul masinii – Nicolae Marian (cunoscut in sat sub porecla de Marian Zarafin) – a reusit sa sara gardul unei case si sa dispara. Doi „mascati” au intervenit cu brutalitate impotriva familiei Faramita care locuia in acea casa, agresand cele trei femei – dintre care una gravida in opt luni – aflate la domiciliu.

O multime de sateni s-a adunat in fata casei. Cativa au agresat un „mascat”, altii au rasturnat ARO-ul, iar altii au aruncat cu pietre. „Mascatii” s-au retras.

La circa doua ore dupa aceste incidente, trupe ale jandarmeriei, DIAS si SPIR (in total circa 350 de militari din care o suta de „mascati”) au navalit in sat, au intrat in mai toate casele, au distrus tot ce se putea distruge (geamuri, casetofoane, televizoare etc.), au batut barbati si femei, minori si adulti si au retinut peste 20 de persoane, din care cel putin doi minori, toti fiind transportati la sediul politiei din Buftea. Alte 5-6 persoane au fost prinse pe camp si aduse tot la Buftea.

Pentru ca actiunea sa aiba o aparenta de legalitate, a fost de fata si un procuror de la Buftea. Este insa clar ca acesta nu avea cum sa vada ce faceau membrii trupelor de interventie, raspanditi in tot satul.

Cam 20 de persoane din cele retinute au fost eliberate dupa 24 de ore de privare de libertate. Pentru ceilalti 4-5, s-a emis mandat de arestare preventiva.

a) Primul incident

In jurul pranzului, Valentina Faramita era in casa, impreuna cu fiica sa Alina (18 ani) si nora sa Ileana Ruica (18 ani, gravida in luna a 8-a). A auzit zgomote in curte, a iesit si a vazut un civil plin de sange luptandu-se cu un „mascat”. Speriata, a revenit in casa, moment in care civilul a fortat usa, a trecut in goana pe langa ea si a sarit pe geam. „Mascatul” a ramas in prag si a folosit un spray cu gaz paralizant dupa care a disparut. La putin timp dupa aceea, doi barbati cu cagule pe fata si o femeie (tot cu cagula)cu un aparat de filmat au navalit in casa. Femeia a filmat sufrageria plina de obiecte din lemn si flori artificiale ce urmau sa fie vandute la targ (familia Faramita are autorizatie). Barbatii au scos-o cu forta in curte pe Valentina Faramita, au tarat-o pana la poarta, au trantit-o la pamant si au lovit-o. Tot ce au spus a fost „unde este?” (fugarul) si „hai s-o luam ca e nevasta lui”. Intre timp, o multime de sateni se adunase pe ulita in fata casei familiei Faramita. Indignati de brutalitatea cu care era tratata Valentina, au inceput sa strige la ei sa lase femeia in pace si apoi au aruncat cu pietre.

In cele din urma, „mascatii” s-au retras. Valentina Faramita s-a refugiat in fundul curtii, dupa care s-a ascuns la o vecina unde a ramas si pe durata represaliilor. Dupa ce totul s-a terminat, a revenit acasa si a gasit geamurile sparte, vesela si oglinda din baie sparte, mobila si frigiderul rasturnate, casetofonul facut bucatele. O masina Dacia-papuc, parcata in curte, avea farurile, geamurile si parbrizul sparte si cauciucurile taiate.

b) Represaliile

Foarte multi sateni s-au plans de brutalitatea interventiei in forta a celor 350 de jandarmi si politisti.

Ion Drumasu nu stia nimic despre primul incident de la familia Faramita. In dupa-amiaza zilei de 24 octombrie, statea intins pe pat, impreuna cu fiul sau in varsta de 4 ani, cand s-a trezit cu doi mascati inarmati in camera. Fara nici un fel de explicatie, i-au ordonat sa iasa din casa sub amenintarea ca il impusca. Unul dintre ei l-a lovit cu patul pustii in cap dupa care cei doi l-au tarit in curte, lovindu-l tot timpul cu picioarele si i-au pus catusele la maini. Ioana Drumasu – mama lui – s-a aruncat peste el ca sa-l apere de lovituri si a fost si ea batuta. Barbatul a fost dus la duba jandarmilor. Intre timp, alti „mascati” devastau casa spargand geamurile si rasturnand mobila. Un casetofon a fost facut tandari.

Transportat impreuna cu circa 20 de barbati din sat la postul de politie din Buftea, Ion Drumasu a fost batut in continuare. El a spus ca si ceilalti au fost batuti dar ca el a avut cel mai mult de suferit pentru ca ar fi fost confundat cu persoana urmarita in primul incident. Nimeni nu i-a verificat identitatea pana in jurul orei 3.00 noaptea (25 octombrie) cand a fost dus in alta camera si anchetat. Ion Drumasu sustine ca a fost obligat sa semneze o „hartie” dar nu stie ce a semnat. A fost eliberat in dupa-amiaza zilei de 25 octombrie. In ziua urmatoare, s-a dus la spitalul de urgenta din Bucuresti unde i s-a pus piciorul drept in ghips (10 zile) si i s-au efectuat analize. Cu mare greutate, i s-a eliberat un act medical (nr.24167/26.10.2001) care contine urmatoarele: „contuzie forte glezna stanga, haluce bilateral fata externa gamba dreapta, plaga excoriata fata dorsala haluce drept. Atela ghipsata pentru 10 zile.” Ion Drumasu mai are si un buletin ecografic din care rezulta ca i-a fost afectat si ficatul.

Stefan Drumasu are 74 de ani si este bunicul lui Ion. Locuieste separat, vizavi de casa familiei Faramita. In ziua incidentului, a iesit la poarta si a vazut scena luptei dintre Marian Zarafin(suspectul din primul incident) si un „mascat”. A fost somat de un alt „mascat” sa intre in curte si pentru ca nu s-a executat imediat i s-a dat cu spray paralizant in fata. A asistat, impreuna cu un alt batran la desfasurarea de forte din jurul orei 17.00 si a auzit ordinul dat de un ofiter: „Luati casa cu casa, gasiti toti barbatii si luati-i”. Au intrat si in curtea lui unde era fiul cel mai mic, Lucian (16 ani) pe care l-au luat la bataie. Stefan Drumasu a incercat sa ii ia apararea dar fara succes. Stefan si Lucian Drumasu, impreuna cu celalalt batran, au fost dusi la duba si apoi la politia din Buftea unde au ramas pana a doua zi. Cei doi batrani nu au fost loviti dar amandoi au vazut cum au fost batuti ceilalti, inclusiv Lucian si un alt minor.

Silviu Fieraru are 14 ani. Cand au intervenit „mascatii”, se afla in curtea unei rude, a carei casa este situata aproape de iesirea din sat, pe o ulita laterala. Copilul a fost batut cu bastoanele si cu picioarele in curte, in duba si la postul de politie din Buftea. Este extrem de socat si se teme sa vorbeasca. A semnat o declaratie scrisa de politisti dar nu stie ce continea.

Majoritatea satenilor sunt inspaimantati de cele intamplate. Multi se tem sa vorbeasca, iar starea de frica era si mai accentuata in ziua vizitei reprezentantilor APADOR-CH deoarece politistii din Niculesti umblau prin sat cu o lista si duceau oamenii in comuna pentru a da declaratii procurorului militar, dar numai cu privire la primul incident.

Absolut toti satenii au afirmat ca nu s-ar fi intamplat nimic daca persoanele mascate care au fost implicate in primul incident (urmarirea lui Marian Zarafin) ar fi fost politisti in uniforma.

In opinia APADOR-CH, interventia fortelor de ordine din dupa-amiaza zilei de 24 octombrie a fost nelegala cel putin datorita lipsei autorizatiilor de perchezitie, distrugerii bunurilor din casele perchezitionate si lovirii satenilor. In egala masura, interventia a fost si disproportionata prin folosirea unor efective supradimensionate (circa 350 de militari) si inarmate care au folosit nemotivat violenta. Interventia fortelor de ordine a avut toate datele unor represalii impotiva tuturor locuitorilor din sat, inclusiv femei, batrani si copii.

APADOR-CH a cerut Parchetului militar sa declanseze imediat cercetari in legatura cu modul in care politistii, jandarmii si „mascati” au actionat in Ciocanari in ziua de 24 octombrie 2001, inclusiv cu privire la lipsa autorizatiilor de perchezitie. De asemenea, asociatia cere efectuarea de cercetari si cu privire la privarea de libertate, brutalitatile la care au fost supuse persoanele din sat, tortura la care au fost supuse persoanele conduse la politia din Buftea si distrugerile de bunuri.

Pana la sfarsitul anului 2001, APADOR-CH a primit raspuns numai din partea IGP din care rezulta ca intreaga actiune a fost „legala”.

4. Cazuri mai vechi, inca nesolutionate

Aceste cazuri sunt, din pacate, numeroase. Unele dintre ele au fost inaintate la Curtea europeana a drepturilor omului (a se vedea capitolul „Cazuri aflate pe rolul Curtii europene”). Dintre cele nesolutionate, cel mai grav este cazul lui Mugurel Soare, impuscat in cap de un politist la data de 18 mai 2000. Mugurel Soare (19 ani la data incidentului) a ramas cu sechele in urma impuscarii (a avut partea dreapta a corpului complet paralizata dar, dupa doua tratamente recuperatorii, a facut unele progrese; o alta consecinta a fost incapacitatea de a mai vorbi, din pacate inca nerezolvata).

Dupa un an si doua luni de la data depunerii primei plangeri la Parchetul militar (la care a fost nevoie de reveniri atat din partea familiei victimei cat si a APADOR-CH), procurorul insarcinat cu ancheta a adoptat solutia de neincepere a urmaririi penale. Familia victimei si asociatia au contestat solutia. Suprinzator de repede, Parchetul militar a infirmat solutia si a dispus completarea cercetarilor. Pana la sfarsitul anului 2001 (deci dupa mai bine de un an si jumatate de la incident), nu a fost comunicata noua solutie nici familiei victimei, nici asociatiei.

III. ASPECTE DIN PENITENCIARE

In privinta legislatiei penitenciare, nici in anul 2001 nu s-a consemnat nimic nou. Astfel, nici in cursul acestui an nu a fost adoptata o noua Lege a executarii pedepselor privative de libertate, ceea ce face ca si in continuare sa fie in vigoare Legea nr. 23/1969. De asemenea nu s-a facut nimic concret in directia demilitarizarii sistemului penitenciar (anul acesta a fost inca unul in care Parlamentul nu a luat in dezbatere proiectul de lege privind Statutul personalului din penitenciare). La sfarsitul anului 2000, au fost finalizate reglementarile legale privind modul de organizare si functionare a serviciilor de integrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate (serviciile de probatiune). In cursul anului 2001, reprezentantii APADOR-CH au vizitat serviciul care functioneaza pe langa Tribunalul din Arad si au constatat unele rezultate notabile in colaborarea acestuia cu penitenciarul din localitate (mai ales in pregatirea minorilor pentru liberare, realizarea si mentinerea legaturilor acestora cu familiile, terapie ocupationala etc.).

Colaborarea APADOR-CH cu responsabilii Directiei Generale a Penitenciarelor (DGP) a fost buna. Actuala conducere a DGP a asigurat si ea accesul neingradit al reprezentantilor asociatiei in penitenciare si a raspuns, in general cu promptitudine, rapoartelor pe care APADOR-CH le-a transmis in urma fiecareia dintre vizitele facute. Pe timpul vizitelor lor, reprezentantii asociatiei au fost interesati exclusiv de tratamentul aplicat detinutilor iar chestiunile de natura juridica au interesat numai in masura in care ar fi avut legatura cu asigurarea garantiilor procesuale prevazute de lege. Conducerea DGP a raspuns cu solicitudine sesizarilor si cererilor cu care unii detinuti s-au adresat asociatiei si care tineau de competentele legale ale Directiei.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat urmatoarele unitati: penitenciarele din Ploiesti, Botosani, Codlea, Oradea, Barcea Mare, Arad (penitenciarul „vechi”, respectiv o sectie noua a acestuia), Tulcea si Poarta Alba (inclusiv sectiile de la Valu lui Traian si Mosneni) si spitalele penitenciar din Dej si Poarta Alba.

Principalele aspecte rezultate in urma vizitelor in penitenciare

1. Conditiile de detentie

Supraaglomerarea

Si in cursul anului 2001, supraaglomerarea a constituit problema cea mai acuta a sistemului penitenciar. APADOR-CH considera deplin actuale in continuare concluziile Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) potrivit carora „pentru autoritatile romane, prioritatea prioritatilor trebuie sa fie reducerea, printr-o modalitate sau alta, a suprapopularii penitenciarelor”. Reprezentantii APADOR-CH au consemnat situatii cu totul deosebite la penitenciarele din Botosani (unde 1337 de detinuti erau cazati in 970 de paturi, la o capacitate normata a penitenciarului de 710 locuri), Ploiesti (864 de detinuti, 625 de paturi si 500 de locuri capacitate normata), Oradea (802 detinuti la o capacitate normata de 574 de locuri) si Iasi (dupa aprecierea conducerii penitenciarului, numarul detinutilor care dormeau cate doi intr-un pat era de circa 500). Sunt cazuri in care in camerele mari se afla un numar de detinuti aproape dublu fata de cel al paturilor. Patru astfel de exemple sunt cele intalnite in patru camere din penitenciarele Ploiesti (40 de tineri cazati in 24 de paturi), Botosani (49 de tineri cazati in 27 de paturi, respectiv 54 de minori in 30 de paturi) si Iasi (45 de detinuti in 30 de paturi). In unele cazuri, supraaglomerarea, desi cat se poate de reala si de serioasa, are aparente de relativitate. Un exemplu este acela al penitenciarului din Tulcea si al sectiei acestuia de la Chilia, unde, la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, se aflau cazati 2250 de detinuti in 2242 de paturi. Comparate numai intre ele, cele doua cifre nu spun ca la acest penitenciar aglomerarea ar fi o problema. Dar daca ele sunt raportate la capacitatea normata, de 1120 de locuri, devine imediat evident ca si acest penitenciar are in supraaglomerare o problema serioasa.

APADOR-CH este de acord ca data fiind situatia economica generala, rezolvarea problemei supraaglomerarii inchisorilor nu este simpla. Cu toate acestea, avand in vedere consecintele foarte serioase ale suprapopularii penitenciarelor – inclusiv deteriorarea starii de sanatate a detinutilor – este necesar ca DGP si Ministerul Justitiei sa depuna inca si mai multe diligente pentru obtinerea de noi fonduri – bugetare sau extrabugetare – destinate unor noi spatii de cazare. In plus, este necesar ca DGP si Ministerul Justitiei sa continue sa preia de la Ministerul Apararii Nationale, ca spatii de cazare, cazarmile dezafectate in urma reorganizarii Armatei (in cursul acestui an, reprezentantii asociatiei au consemnat experienta reusita de la sectia Valu lui Traian a penitenciarului Poarta Alba). De asemenea, APADOR-CH considera ca responsabilii DGP si ai fiecarui penitenciar ar trebui sa concentreze lucrarile de renovare si modernizare cu prioritate catre spatiile de cazare. De asemenea este necesar – nu in ultimul rand – ca autoritatile sa dea, in sfarsit, atentia necesara amendarii legislatiei penale, o legislatie evident prea permisiva in privinta luarii masurii arestarii preventive, in sensul in care aceasta masura poate fi dispusa intr-un numar de situatii care il depaseste cu mult pe cel din Conventia europeana a drepturilor omului. Asa se face ca, intre altele, in sistemul penal romanesc masura arestarii preventive poate fi prelungita pana la jumatatea maximului pedepsei pentru care persoana este arestata sau ca starea de recidiva sa poata conta si la liberarea conditionata, dupa ce a fost avuta in vedere si la individualizarea pedepselor cu inchisoarea. Cateva cazuri mai semnificative intalnite cu ocazia vizitelor din acest an sunt cele de la penitenciarele din Codlea (unde erau 288 de arestati preventiv din totalul de 1103 detinuti), Iasi (335 din 1821) si Poarta Alba (422 din 2929).

Numarul mare al detinutilor si cel insuficient al personalului din penitenciare face ca acest raport sa fie de 6, 8 sau 10 detinuti la un cadru, cu mult peste cel acceptabil la nivelul standardelor europene, de 2 detinuti la 1 cadru.

Hranirea detinutilor

Desi impresia APADOR-CH este ca, in general, a avut loc o anumita ameliorare a situatiei sub acest aspect, cantitatea si calitatea hranei a constituit si in cursul anului 2001 o alta problema a sistemului penitenciar. Ea decurge mai ales din normele legale destul de austere, in legatura directa si ele cu situatia economica generala, dar si din felul adesea defectuos in care sunt gestionate alimentele detinutilor. Reprezentantii asociatiei au intalnit in mai multe cazuri diferente evidente intre cantitatile de carne inscrise in documentele contabile si cele existente efectiv in mancarea detinutilor. Un caz special a fost cel de la penitenciarul din Botosani, unde in portiile pregatite pentru detinutii cu regim si in cazanele cu felul doi de la comun nu existau mai mult de 20 de kg de carne, ceea ce insemna o diferenta de circa 80 de kg fata de cea inscrisa in documente (un exemplu de sens contrar este situatia, destul de buna, intalnita pe timpul vizitei la penitenciarul din Ploiesti). In opinia asociatiei, o explicatie importanta a situatiilor de genul acesta este lipsa unui control efectiv al detinutilor asupra modului in care sunt gestionate propriile alimentele. In destule din penitenciarele vizitate s-a constatat o renuntare regretabila la practica din anii precedenti, prin care detinutii asistau, prin rotatie, la scoaterea alimentelor din magazie, la introducerea lor in cazan si la distribuirea hranei. APADOR-CH recomanda conducerii DGP sa fie reluata aceasta practica, a careia eficacitate a fost probata in anii trecuti si care ar elimina orice suspiciune a detinutilor cu privire la administrarea alimentelor care le revin.

APADOR-CH repeta opinia sa potrivit careia atat timp cat in sistemul penitenciar hranirea detinutilor este inca deficitara, ar trebui renuntat la toate restrictiile actuale cu privire la primirea de catre detinuti a alimentelor de la familii. Astfel, se impune, pe de o parte, renuntarea la masura disciplinara a suspendarii dreptului la pachet, iar pe de alta parte, la limitarea acestui drept la unul pe luna sau la doua luni, cu o greutate maxima de 5 kg. In opinia asociatiei, singurele conditionari acceptabile in acest domeniu ar fi cele menite sa evite toxiinfectiile alimentare. APADOR-CH aminteste ca in sensul acesta sunt si concluziile ultimului raport, din 1999, privind Romania al Raportorului special ONU impotriva torturii.

De asemenea, este necesar ca DGP sa analizeze posibilitatea generalizarii practicii din unele penitenciare – Codlea, de exemplu – in care detinutilor le este servita hrana gatita in fiecare zi a saptamanii, spre deosebire de alte penitenciare unde, la sfarsit de saptamana, se distribuie hrana rece.

Asistenta medicala si starea igienico-sanitara

Si in anul 2001, principala problema a serviciilor medicale din penitenciare a fost insuficienta personalului medical, a medicilor mai ales. Personalul medical existent depune eforturi, in general, pentru a asigura servicii medicale de calitate. Cu toate acestea, sunt frecvente cazurile in care un medic este obligat sa acorde in jur de 60 – 70 sau mai multe consultatii si tratamente pe zi (pe durata a 7 ore). Situatia aceasta se explica, pe de o parte, prin aceea ca numarul de medici este prea mic in comparatie cu efectivele de detinuti, iar pe de alta parte, prin faptul ca in cele mai multe dintre penitenciare medicii se ocupa si de cadre. Desi in mod normal lucrul acesta ar trebui sa se intample numai in cazuri de urgente si cu ocazia examenelor medicale anuale, sunt frecvente cazurile in care medicii acorda 2 sau 3 ore din cele 7 pe zi consultatiilor si tratamentelor personalului. APADOR-CH reitereaza argumentele invocate constant in ultimii ani: detinutii depind integral de medicii din penitenciare, in timp ce cadrele se pot adresa dupa terminarea programului de lucru unui numar mare de medici, de la medicul de familie pana la specialistii din clinicile particulare sau din spitalele de urgenta; este evident pentru oricine ca in cele 4 – 5 ore rezervate de doctori detinutilor, nu poate fi vorba de consultatii complete si profesioniste, pe parcursul a doar 4 sau 5 minute cat dureaza de cele mai multe ori o asemenea consultatie.

In multe dintre penitenciare, prezenta a 30 pana la 50 de bolnavi psihici ridica probleme dintre cele mai serioase, mai ales in cazurile in care printre acestia se afla si un numar de bolnavi care nu ar trebui tinuti in penitenciare ci intr-o institutie medicala de specialitate. Dificultatile din acest domeniu sunt cu atat mai mari cu cat in penitenciare lipsa medicilor de specialitate este aproape generala iar uneori nici chiar unitatile spitalicesti proprii nu fac tot ce s-ar putea pentru ameliorarea acestei situatii. Cu ocazia vizitei la penitenciarul din Barcea Mare, reprezentantii asociatiei au retinut cazul detinutului Marius Vid. In urma unei lovituri pe care o primise de la un detinut, in penitenciarul din Oradea, Marius Vid a ramas cu afectiuni psihice foarte grave. El era intr-o permanenta stare de cvasiinconstienta, nestiind practic cum il cheama si neputandu-si controla miscarile corpului (in evidentele medicale Vid figura cu „tulburare organica de personalitate, post-traumatism cranio-cerebral cu lipsa de substanta osoasa temporal stang”). In aceste conditii a fost greu de inteles – inclusiv pentru personalul de la cabinetul medical – mentiunea pe care medicii de la spitalul penitenciar Bucuresti-Jilava o facusera in fisa medicala a detinutului: „apt de munca din punct de vedere psihic”.

Probleme speciale ridica in multe cazuri si asistenta stomatologica, mai ales din cauza lipsei medicilor de specialitate (fie neincadrati, fie plecati la specializari). Doua exemple sunt cele ale penitenciarului din Ploiesti (unde nu exista cabinet medical si, deci, nici medic stomatolog) si al penitenciarului Iasi (aici erau mai multi detinuti care aveau infectii dentare foarte serioase durand de mult timp, de la 3 luni la 1 an, carora, in lipsa medicului stomatolog nu li
s-au administrat decat calmante).

Continua practica aproape generala a incatusarii detinutilor bolnavi internati in spitalele civile (una din foarte putinele exceptii notabile este aceea a spitalului penitenciar din Dej). APADOR-CH repeta si aici opinia sa ca masura aceasta este cu totul excesiva de vreme ce bolnavii sunt si escortati in permanenta de cate doi subofiteri. In plus, ea ii supune pe detinuti unui dispret public care ar putea fi evitat. Punctul de vedere al asociatiei este in acord cu recomandarile Comitetului european pentru prevenirea torturii (CPT) si ale raportorului special ONU impotriva torturii. APADOR-CH continua sa recomande sa se ajunga la intelegeri cu spitalele civile cu care penitenciarele colaboreaza, in sensul montarii de gratii la ferestrele unor camere in care sa fie internati detinutii bolnavi. Pentru cazurile in care bolnavii ar deveni agitati, s-ar putea folosi, pentru imobilizare, bandaje elastice.

In ceea ce priveste starea igienico-sanitara, desi in general se poate afirma ca exista o preocupare adecvata a responsabililor cu atributii, sunt situatii care se cer ameliorate neintarziat. Sunt in continuare penitenciare unde, in camerele detinutilor, sunt gandaci si paduchi (Botosani, Oradea, Barcea Mare). De asemenea, este necesar sa fie revazute normele legale cu privire la materialele igienico-sanitare si de intretinere. In foarte putine penitenciare, detinutii primesc sapun, lame de ras, hartie igienica, pasta de ras si detergent. Situatia cea mai inacceptabila este aceea in care mai multi detinuti sunt nevoiti sa se barbiereasca cu o singura lama, ceea ce constituie un pericol serios ca detinutii sa-si transmita unii altora diverse boli (un exemplu este cel al peniteciarului Oradea, unde lunar se distribuia o singura lama pentru patru detinuti).

Cu ocazia vizitelor facute in acest an, reprezentantii APADOR-CH au aflat ca DGP are intentia de a elabora reglementari specifice pentru organizarea si functionarea unitatilor spitalicesti proprii. Este o intentie salutara, deoarece este normal ca detinutii bolnavi sa beneficieze de un regim mai relaxat decat cei sanatosi. APADOR-CH sugereaza ca in unitatile spitalicesti singura pedeapsa aplicabila pentru abateri disciplinare sa fie mustrarea (si, in orice caz, sa se renunte complet la suspendarea dreptului la pachet). De asemenea, asociatia considera ca nu este nici logic si nici uman ca detinutii bolnavi sa fie obligati sa se trezeasca la ora 5.00 dimineata numai pentru ca asa prevede regulamentul penitenciarelor. APADOR-CH sugereaza DGP ca viitorul regulament al spitalelor sa fie aplicabil si cabinetelor medicale si infirmeriilor din penitenciare.

2. Legatura cu exteriorul

Vizitele

In general, detinutilor le este asigurat dreptul la vizita. In urma constatarilor facute de reprezentantii sai, cu ocazia vizitelor din acest an, APADOR-CH considera ca in toate penitenciarele detinutii ar trebui sa aiba libertatea deplina de a stabili – in limita numarului de vizite la care au dreptul – de cine vor sau nu sa fie vizitati. In al doilea rand, trebuie renuntat la orice restrictii cu privire la limba in care detinutii pot sa comunice cu persoanele care ii viziteaza si la chestiunile pe care ei le pot discuta cu cei care ii viziteaza. Reprezentantii asociatiei au gasit ca total inacceptabila practica de la penitenciarul din Tulcea prin care detinutii si vizitatorii erau obligati sa vorbeasca numai in limba romana. In penitenciar se aflau detinuti rusi lipoveni, de origine turca si straini iar daca acestia si cei care ii vizitau nu cunosteau limba romana se apela, pentru traducere, la cadrele care stiau limbile respective. O asemenea practica este ilogica atat timp cat corespondenta este nelimitata si necenzurata, incat orice ar dori detinutii sa transmita unor persoane din afara – si invers – s-ar putea face fara nici o problema prin intermediul scrisorilor. APADOR-CH recomanda DGP sa renunte explicit la dispozitiile, neconstitutionale si caduce, cuprinse in Regulamentul penitenciar, potrivit carora „Pe timpul vizitei, convorbirea se desfasoara in limba romana. Daca lucrul acesta nu este posibil, conducerea penitenciarului asigura masuri ca discutia sa fie inteleasa de personalul care executa supravegherea vizitei”. Tot la Tulcea exista practica de a obliga detinutii „sa discute numai probleme personale si familiale”. In opinia asociatiei, nici aceasta regula nu poate fi acceptata, atat din ratiunile amintite mai sus cat si prin aceea ca, de exemplu, chestiunile privind situatia juridica a detinutului (obtinerea de acte de la autoritati, angajarea unui avocat etc.), care par a nu fi incluse printre cele care pot face obiectul discutiilor de la vizite, sunt esentiale pentru interesele detinutilor si pentru ajutorul pe care li-l pot da familiile si alte persoane care ii viziteaza. Este de asemenea necesar ca in toate penitenciarele sa se renunte la ascultarea de catre supraveghetori a discutiilor pe care detinutii le poarta cu persoanele care ii viziteaza, cu atat mai mult in cazul discutiilor cu avocatii lor. APADOR-CH a recomandat constant in ultimul an – si o face si cu ocazia aceasta – ca detinutilor care au haine de acasa sa li se permita sa le imbrace pe timpul vizitelor (asociatia insista mai ales in cazul minorilor, al femeilor si al adultilor care sunt vizitati de copiii lor minori). In acest sens se impune retinuta comunicarea pe care DGP a facut-o asociatiei, prin scrisoarea nr. 2585/14.08.2001, potrivit careia in privinta arestatilor preventiv „este in curs de extindere la toate unitatile folosirea de catre acestia a hainelor civile proprii”.

Corespondenta

Detinutii pot sa primeasca si sa trimita un numar nelimitat de scrisori, fara ca acestea sa fie citite de personalul penitenciarului. APADOR-CH recomanda DGP sa faca demersurile care se impun pentru a se renunta explicit la dispozitiile Legii nr. 23/1969 si ale Ordinului Ministrului Justitiei nr. 2036/C/1997 care sunt contrare normelor constitutionale privind secretul corespondentei. Potrivit dispozitiilor Legii nr. 23/1969, „Corespondenta, cartile, ziarele si revistele al caror continut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzator procesului de reeducare a detinutului se retine de administratia locului de detinere, predandu-i-se acestuia la punerea in libertate (daca este cazul, aceasta corespondenta se inainteaza organelor competente)”. Dispozitiile Ordinului MJ nr. 2036/C/1997 sunt inacceptabile si contrare normelor constitutionale si standardelor internationale in sensul in care permit limitari ale dreptului la corespondenta si posibilitatea ca administratia penitenciarului sa dispuna citirea corespondentei detinutilor.

In legatura cu corespondenta telefonica pe care detinutii o pot avea, asociatia repeta aprecierea sa fata de preocuparea conducerilor DGP si a penitenciarelor de a asigura facilitatile tehnice necesare. Observatiile reprezentantilor APADOR-CH au tinut constant de limitarea dreptului detinutilor de a da telefoane si de faptul ca discutiile telefonice sunt in cele mai multe dintre cazuri ascultate de personalul penitenciarelor. Deoarece corespondenta scrisa este nelimitata iar convorbirile telefonice sunt asimilate, inclusiv prin Constitutie, corespondentei scrise, APADOR-CH considera ca singura limitare a numarului de telefoane pe care il pot da detinutii trebuie sa aiba in vedere conditiile tehnice existente in fiecare penitenciar. In cele mai multe dintre penitenciarele vizitate, detinutii aveau dreptul sa dea un singur telefon pe luna. Doua dintre exceptiile notabile, in care detinutii pot sa sune de 2 sau 3 ori pe luna, sunt cele ale penitenciarului din Oradea si spitalului penitenciar Dej (din pacate, aici durata unei convorbiri este de cel mult 5 minute). O problema asupra careia este necesar ca asociatia sa revina este aceea a faptului ca in multe dintre penitenciare personalul de supraveghere aude ce vorbesc detinutii la telefon (cateva exemple sunt penitenciarele din Botosani, Arad, Oradea si spitalul penitenciar Dej). La penitenciarul Oradea, langa aparatul telefonic era chiar afisata atentionarea „Convorbirile telefonice sunt supravegheate”. Asociatia a solicitat constant, si o face si acum, ca detinutilor sa le fie asigurata o confidentialitate reala a convorbirilor telefonice. Constitutia Romaniei asimileaza aceste convorbiri corespondentei scrise si impune, prin urmare, si in cazul lor, asigurarea stricta a confidentialitatii. Desigur, este posibil sa apara cazuri in care sa se impuna supravegherea corespondentei unui detinut, insa acest lucru poate fi facut numai in conditii de stricta legalitate, pe baza unui mandat legal, a unor proceduri legale precise etc.

3. Disciplina si pedepsele disciplinare

Ca si in anul precedent, procedurile disciplinare fata de detinuti au urmat regulile „raportului de incident”. Reprezentantii APADOR-CH au constatat ca, in general, sanctiunile aplicate detinutilor respecta reglementarile in vigoare. Conducerile penitenciarelor dau atentia cuvenita evitarii abuzurilor si atitudinilor subiective din partea personalului. In unele penitenciare (Arad, de exemplu) exista practica salutara, care ar merita extinsa, ca responsabilii compartimentului socio-cultural sa fie consultati in legatura cu chestiunile care tin de starea disciplinara din unitate dar si cu privire la procedurile disciplinare in cazul abaterilor de la Regulamentul penitenciar si la includerea sau neincluderea unor detinuti in categoria detinutilor periculosi etc.

Cateva probleme continua, insa, sa ramana insuficient rezolvate. Astfel, sunt in continuare penitenciare in care nu toti detinutii fata de care au fost declansate procedurile disciplinare sunt audiati de comisia de disciplina. Uneori se considera ca in cazul pedepselor mai usoare audierea celor care ar urma sa fie sanctionati nu ar fi obligatorie. Reprezentantii asociatiei au insistat ca audierea este necesara in toate situatiile, indiferent de gravitatea pedepsei preconizate, pe de o parte pentru ca audierea detinutului este cea care poate sa clarifice in cea mai buna masura circumstantele in care s-au produs faptele investigate de comisie, iar pe de alta parte pentru ca decizia de a sanctiona un detinut este una cu consecinte cat se poate de semnificative pentru situatia acestuia, contand inclusiv la discutarea cererii de liberare conditionata a detinutului. Audierea detinutilor este cu atat mai necesara in cazul pedepselor de o mai mare gravitate. Din pacate, reprezentantii asociatiei au intalnit cazuri in care detinutii au fost pedepsiti cu izolare sau izolare severa fara sa fi fost audiati de comisia de disciplina (penitenciarele Codlea, Poarta Alba, Barcea Mare; doua penitenciare cu o practica de sens contrar, relativ buna, sunt cele din Iasi si Oradea). Un caz deosebit intalnit de reprezentantii asociatiei la penitenciarul din Ploiesti a fost acela al detinutului Adrian Badea. Acesta, transferat de la penitenciarul Mandresti, pentru ca avea un dosar pe rolul instantelor din Ploiesti, primise o instiintare de la DGP ca are de executat o pedeapsa in regim restrictiv de 8 luni, pentru abateri pe care le-ar fi savarsit la Mandresti. Detinutul a sustinut ca nu a fost audiat de nimeni si ca nu a fost prezentat nici unei comisii. Reprezentantii asociatiei nu au avut posibilitatea sa verifice respectivele afirmatii, lovindu-se de o alta problema, generala la nivelul sistemului penitenciar, aceea ca documentele tinand de disciplina si pedepsele aplicate detinutilor sunt tinute separat de dosarul de penitenciar. Asadar, din cauza acestei practici, pe care reprezentantii asociatiei au criticat-o constant, in dosarul de penitenciar al lui Adrian Badea nu existau acele declaratii – daca ele au fost date intr-adevar – pentru ca ramasesera la Mandresti.

In legatura cu dosarele personale, au fost cazuri (la penitenciarul din Iasi, de exemplu) cand detinutilor nu li s-a permis „sa vada orice vor si cand vor” din dosarele proprii. In opinia APADOR-CH, toate documentele privind situatia juridica si a executarii pedepsei trebuie sa se afle la dosarul personal al detinutilor si sa le fie accesibile acestora, integral si ori de cate ori ei o solicita. De asemenea, accesul la dosarul propriu trebuie sa fie permis si persoanelor pe care detinutul le imputerniceste in acest sens.

Doua categorii de detinuti in legatura cu care sunt intalnite destul de frecvent probleme deosebite sunt: detinutii considerati periculosi si cei pedepsiti cu izolarea. In primul caz, lucrul cel mai semnificativ este modalitatea in care detinutii sunt inclusi in aceasta categorie (reprezentantii APADOR-CH au dat atentie acestei chestiuni avand in vedere mai ales consecintele pe care categorisirea ca periculosi a detinutilor le au asupra situatiei acestora, inclusiv sub aspectul regimului de detentie si al judecarii cererilor lor de liberare conditionata). In regula aproape generala, sunt considerati periculosi in special detinutii despre care exista „date” ca ar avea intentii de evadare, de agresare a cadrelor sau, uneori, care au fost dati de politie in urmarire generala. Reprezentantii APADOR-CH au insistat constant ca includerea in aceasta categorie ar trebui sa se faca numai in conditiile unei documentari precise a faptelor pentru care un detinut sau altul urmeaza sa fie categorisit astfel. O simpla adnotare facuta pe coperta dosarului de un ofiter sau subofiter de politie – sau de altcineva, de regula nedatata si sub o semnatura indescifrabila – este cu totul insuficienta ca detinutii sa fie introdusi automat „la periculosi”, cu toate urmarile care decurg de aici. In plus, responsabilii DGP si ai penitenciarelor ar trebui scutiti de amenintarea ca daca se intampla ca un detinut cu o asemenea mentiune pe dosar sa produca un „eveniment deosebit”, repercusiunile vor fi drastice de la subofiterul supraveghetor si pana la director sau si mai sus. Pe baza constatarilor proprii cu privire la comportamentul detinutilor, responsabilii penitenciarelor ar trebui sa decida liber daca se impune sau nu ca un detinut sa fie categorisit drept „periculos”. APADOR-CH considera de asemenea ca introducerea detinutilor in categoria „periculosi” ar trebui sa se faca exclusiv in functie de comportamentul lor in penitenciar si nu avandu-se in vedere faptele penale comise si pedepsele care le-au fost aplicate. Printre penitenciarele in care a fost intalnita o practica buna in privinta chestiunii detinutilor „periculosi” se numara cele de la Iasi si Oradea, unde o astfel de categorisire a detinutilor se face cu o motivare temeinica iar periodic situatia lor este analizata si revazuta.

In buna parte din penitenciarele vizitate, camerele de izolare au paturi din piatra, WC-urile nu sunt despartite de restul incaperii iar detinutilor le este ridicata, pe toata durata zilei, de la desteptare si pana la stingere, lenjeria de pat si salteaua. La penitenciarul de la Poarta Alba, in una din camerele de la izolare severa, foarte stramta, erau 2 paturi si 5 detinuti, acestia fiind nevoiti ca pe timpul noptii sa doarma pe rand. In opinia APADOR-CH, aceste conditii echivaleaza cu tratamente inumane si degradante, unele dintre ele fiind de natura sa puna in pericol chiar sanatatea detinutilor. Au fost intalnite cazuri in care zilele pe care detinutii le petrec in camerele de izolare pana la emiterea deciziei de sanctionare cu izolarea nu sunt deduse din pedeapsa efectiv aplicata.

Cu toate ca standardele ONU si ale Consiliului Europei interzic folosirea lanturilor ca mijloace de constrangere, mai exista inca penitenciare in care aceste norme sunt ignorate. In cursul anului 2001, reprezentantii APADOR-CH au intalnit aceasta situatie, cu totul inacceptabila, la penitenciarele Poarta Alba, Ploiesti si Arad. Din pacate, practica amintita este sustinuta de reglementari legale. Este cazul dispozitiilor cuprinse in Regulamentul penitenciar si in Ordinul Ministrului Justitiei nr. 1257/C/2000. Regulamentul stabileste ca „detinutilor agresivi sau periculosi, pe timpul cat se gasesc la izolare, li se aplica lanturi la picioare si la maini ori catuse” iar Ordinul MJ ca „in cazuri temeinic justificate”, detinutilor „li se aplica catuse pentru maini sau lanturi pentru picioare”. APADOR-CH solicita DGP sa faca toate demersurile necesare pentru a se renunta cat mai curand la aceste reglementari si practici fundamental contrare standardelor lumii civilizate.

4. Ocuparea timpului liber si activitatile cultural-educative

Lipsa de activitate pentru detinuti reprezinta inca una din problemele serioase ale sistemului penitenciar. Din punctul acesta de vedere, situatia cea mai grea este cea a detinutilor cu pedepse mari si care nu sunt scosi la munca. Sunt numeroase cazurile in care 10, 15 sau chiar mai multi ani in care viata unui detinut inseamna in jur de 20 de ore pe zi petrecute, nemiscat, in pat. Inactivitatea si stresul prelungit sunt coplesitoare si abrutizante. Reprezentantii CPT au subliniat constant ca a tine detinutii inchisi aproape tot timpul in locuri suprapopulate si adesea insalubre, fara a li se propune preocupari veritabile, fara ca macar sa poata conta in fiecare zi pe o miscare reala in aer liber, nu poate fi decat o experienta abrutizanta pentru multi dintre ei si ca obiectivul care trebuie atins progresiv este acela de a asigura ca toti detinutii sa poata petrece o parte rezonabila a zilei (adica aproape 8 ore sau mai mult) in afara celulei, ocupati cu activitati variate si motivante). APADOR-CH considera aprecierile CPT deplin indreptatite si solicita conducerii DGP sa includa problematica „ocupationala” printre principalele sale prioritati.

In multe penitenciare, „plimbarea zilnica” a detinutilor constituie si ea o problema. Un prim neajuns sunt chiar reglementarile legale. Desi standardele ONU si cele europene cer asigurarea unui program zilnic de „cel putin o ora” de plimbare sau de exercitiu in aer liber, Regulamentul penitenciar romanesc (adoptat in aplicarea Legii nr. 23/1969) stabileste ca durata plimbarii zilnice este de „cel putin 30 de minute”. APADOR-CH solicita DGP sa modifice reglementarile actuale si sa faca noi eforturi pentru a ameliora situatia din acest domeniu. Urgentele sunt reprezentate, in opinia asociatiei, de cazuri precum cele de la penitenciarul din Iasi, unde sunt detinuti care ies la plimbare numai 2 sau trei 3 zile pe saptamana, pentru o jumatate de ora de fiecare data. Asociatia reaminteste ca in urma vizitelor pe care le-a facut in penitenciare CPT a solicitat autoritatilor romane sa ia masuri ca toti detinutii sa beneficieze de o ora de miscare in aer liber, pe zi si in fiecare zi din saptamana.

Desi ii sunt bine cunoscute dificultatile pe care penitenciarele le au in a gasi de lucru detinutilor, APADOR-CH solicita conducerilor penitenciarelor inca si mai multa preocupare in acest sens. Pe langa veniturile, foarte necesare, pe care penitenciarele si detinutii le realizeaza, munca este una din modalitatile cele mai recomandate pentru ocuparea timpului pe care detinutii il petrec in inchisori. In plus, posibilitatea oferita detinutilor de a presta o munca adecvata constituie o componenta esentiala a procesului de reintegrare sociala.

Compartimentele cultural-educative pot sa dea si ele ocuparii utile si agreabile a timpului liber al detinutilor o atentie mai mare. Reprezentantii APADOR-CH au constatat o anumita tendinta, salutara, de eliminare a formalismului din activitatea personalului socio-educativ. Au fost apreciate in mod deosebit activitatile foarte atractive organizate cu minorii in penitenciarele din Codlea, Barcea Mare si Poarta Alba. La Codlea, un succes remarcabil a avut montarea unor scenete in care actorii erau minorii. Nu a fost vorba de dramaterapie, ci de punerea in scena a unor texte clasice, „regizorul” fiind psihologul penitenciarului. Interesul celor 20 de minori implicati in acest program a fost foarte mare, dovedindu-se astfel ca orice actiune care iese din sabloanele „conferintelor” plictisitoare are un impact benefic. Sociologul penitenciarului Codlea a organizat sistematic intalniri ale parintilor minorilor cu cadrele din unitate si copiii aflati in detentie. La Barcea Mare, psihologul desfasura programul „dificil”, destinat legaturii minorilor cu familiile si comunitatea. Durata programului era de 6 luni si se lucra cu grupuri mai mici de 12 persoane, o atentie speciala fiind data minorilor fara familii. Tot aici, psihologul organiza constant sedinte de terapie individuala si de grup, in special cu minorii si detinutii cu probleme, mai ales cu cei predispusi la suicid. In opinia asociatiei, minorii, condamnatii pe viata si cei cu pedepse mari trebuie sa constituie, intr-o masura inca si mai mare, o prioritate a activitatii personalului socio-educativ.

Cu toate ca ocuparea timpului liber al detinutilor constituie o problema serioasa in toate penitenciarele, sunt cazuri in care conducerile unor penitenciare introduc restrictii la vizionarea de catre detinuti a emisiunilor de televiziune. Astfel, sunt perioade bune de timp in cursul zilei in care, desi nu au absolut nici o activitate, detinutii nu pot nici macar sa se uite la televizor. APADOR-CH solicita conducerii DGP ca in timpul in care nu sunt ocupati in vreo activitate organizata, detinutilor sa li se permita sa se uite la televizor. In plus, asociatia considera ca ar trebui renuntat in toate penitenciarele la interdictia sau conditionarile cu privire la posibilitatea detinutilor de a primi de acasa radiocasetofoane. APADOR-CH considera ca argumentul „economiei de curent”, auzit de reprezentantii sai in cateva penitenciare, este complet nejustificat.

In cursul anului 2001, au continuat legaturile penitenciarelor cu organizatiile neguvernamentale, printre care Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Prison Fellowship, Fundatia Europa pentru Europa si asociatiile Stanca Veacurilor si Misiunea Crestina pentru Inchisori. APADOR-CH considera ca aceste legaturi, cel mai adesea utile atat detinutilor cat si penitenciarelor, ar trebui incurajate intr-o mai mare masura. Cu ocazia vizitelor, reprezentantii asociatiei au aflat ca, printr-o decizie a DGP din decembrie 2000, organizatiile care aveau proiecte in penitenciare fusesera obligate „sa-si reinnoiasca contractele de colaborare”, ceea ce a insemnat, in fapt, intreruperea activitatii acestora. Urmarile unui asemenea gen de decizii sunt negative atat pentru detinuti, care, cei mai multi, raman in camere 23 de ore din 24, cat si pentru cadre, in conditiile in care personalul de la socio-educativ este cu totul insuficient in comparatie cu numarul mare al detinutilor iar personalul de la paza si tratament trebuie sa faca fata tensiunilor care apar in camere tocmai din lipsa de activitate.

Asistenta religioasa este asigurata, in general, corespunzator. Cu ocazia vizitelor facute, reprezentantii asociatiei au constatat insa ca sunt cazuri in care preotul ortodox, angajat al penitenciarului, asista, practic supraveghind, slujbele pe care reprezentanti ai altor culte (adventist, evanghelist) le tin cu detinutii. Aceasta practica este intemeiata pe un ordin al DGP (nr. 1/10.01.2001). APADOR-CH a invederat constant faptul ca art. 29 din Constitutie stabileste fara echivoc ca „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma”. De asemenea contrar dispozitiilor constitutionale este si un alt ordin al DGP, mai vechi, prin care se interzice detinutilor trecerea de la o credinta religioasa la alta pe durata detentiei, motivandu-se ca acestia nu ar fi capabili sa ia o astfel de decizie, deplin libera si responsabila, pe timpul executarii unei pedepse privative de libertate. Asociatia nu poate fi de acord cu o astfel de masura deoarece ea reprezinta o forma de ingradire a libertatii credintelor religioase.

IV. LIBERTATEA DE EXPRIMARE SI ACCESUL LA INFORMATIILE DE INTERES PUBLIC

Pe langa cadrul juridic general prezentat in Capitolul I al raportului, mai exista doua probleme care preocupa asociatia:

1. Proiectul de lege privind statutul jurnalistului

Un proiect de lege a jurnalistului a fost introdus in Parlament inca din anul 2000. Proiectul era in dezacord atat de evident cu toate standardele internationale cu privire la libertatea de exprimare incat parea condamnat esecului de la bun inceput. In mod surprinzator, proiectul de lege a fost actualizat in Camera Deputatilor, dupa alegerile din noiembrie 2000. In consecinta, APADOR-CH a redactat urmatoarele comentarii:

„Dat fiind ca, in opinia APADOR-CH, proiectul de lege a jurnalistului este fundamental gresit, asociatia se limiteaza doar la chestiunile de principiu considerand ca ar fi inutila discutarea fiecarui articol in parte.

APADOR-CH cere Parlamentului Romaniei sa respinga proiectul de lege a jurnalistului. Nici un amendament nu poate salva acest text profund nociv pentru libertatea de exprimare.

a) Proiectul de lege a jurnalistului se bazeaza, in intregime, pe ideea total eronata a criteriului atestarii de catre o Comisie a jurnalistilor profesionisti, singurii acreditati sa informeze opinia publica. Desi insasi prevederea privind atestarea este inacceptabila, trebuie precizat ca procedurile atestarii presupun conditii descurajante („cel putin 5 ani” de practica jurnalistica, apartenenta obligatorie la o organizatie „profesionala a jurnalistilor” etc., conform art.16). Libertatea de exprimare este una din libertatile fundamentale ale omului. Oricine are dreptul de a primi si raspandi informatii, prin orice mijloace, inclusiv prin mass media. Desigur, substanta si calitatea materialelor raman la aprecierea responsabililor acelor media, care hotarasc daca le vor face publice sau nu. Dar nimeni nu trebuie sa interzica prin lege exercitiul acestei libertati fundamentale.

In nici o tara cu traditii democratice „cartea de presa” nu este obligatorie si, in nici un caz, nu este o conditie pentru recunoasterea calitatii de ziarist a unei persoane. Rezolutia nr.2 din 1997 a celei de a 4-a conferinte ministeriale europene cu privire la mass media cere, fara echivoc, „accesul nelimitat la profesia de jurnalist”. De asemenea, Recomandarea R(2000)7 a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei precizeaza ca libertatea de exprimare exclude orice autorizare prealabila din partea organelor statului sau administratiei pentru exercitarea profesiei de jurnalist.

b) Proiectul propune o structura extrem de complicata si greoaie, de la „cabinete individuale” ale ziaristilor pana la „Senatul mass media roman”, trecand prin „colegiul national”, „comisii” si „camere judetene”. APADOR-CH este convinsa ca o astfel de structura va reprezenta o piedica in exercitarea libertatii de exprimare a tuturor persoanelor si, in principal, a ziaristilor.

c) Proiectul , care are in vedere, teoretic, protectia ziaristilor „atestati”, ignora prezumtia de nevinovatie precizand, in mod repetat, ca un jurnalist „arestat preventiv” ar urma sa fie „suspendat”. Or, arestarea preventiva nu presupune ca persoana arestata este vinovata de comiterea unei infractiuni. Asadar, suspendarea nu este justificata. Mai mult, proiectul accepta posibilitatea pedepsei penale complementare a interdictiei de a mai profesa. Nu este acceptabil ca, unui ziarist condamnat pentru orice delict – indiferent ca are – sau nu – legatura cu meseria – sa i se interzica dreptul de a profesa.

Ambele aspecte sunt, in opinia APADOR-CH, in contradictie cu art.10 din Conventia europeana si cu jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului de la Strasbourg.

In sfarsit, proiectul de lege accepta ca atare o serie de articole din Codul penal (168/1 – raspandirea de stiri false; 205 – insulta; 206 – calomnia; 207 – proba veritatii; 236 – ofensa adusa unor insemne; 236/1 – defaimarea tarii si a natiunii; 238 – ofensa adusa autoritatii; 239 par.1 – ultrajul verbal) care constituie amenintari serioase la adresa libertatii presei. Nimic din proiect nu pledeaza in favoarea protejarii ziaristilor „atestati” impotriva – sau pe durata – unor procese penale rezultate exclusiv din activitatea lor profesionala.

d) Proiectul include aspecte ce tin de un cod deontologic (de exemplu, art.34). Nu este nici necesar, nici recomandabil, ca un cod deontologic al jurnalistior sa fie adoptat sub forma de lege. Codul deontologic trebuie sa fie rezultatul unei actiuni concertate a ziaristilor, aplicabil in conditii pe care le stabilesc ei insisi si nu sub presiunea unor norme legale votate de Parlament.

e) Interdictia pentru ziaristii „atestati” de a folosi „metode ilegale pentru procurarea de stiri, materiale informative si imagini fotografice sau video” (art.34 par.3) este inacceptabila. Jurnalistii – indiferent daca sunt „atestati” sau nu – au datoria de informa publicul. Asadar, orice metoda de procurare a informatiilor de interes public trebuie acceptata cu singura obligatie de a nu dezvalui sursa.

f) Este inadmisibila prevederea conform careia corespondentii straini de presa (permanenti sau temporari) trebuie sa aiba avizul Colegiului National al Jurnalistilor (art.154). Presupunand prin absurd, ca acest proiect ar deveni lege, el nu poate impune jurnalistilor straini respectarea unor prevederi aberante, care intra in contradictie evidenta cu legislatia si practica internationale in materie.

g) Proiectul contine o serie de facilitati pentru ziaristi, din care unele (reducerea impozitelor, prevederi diferite fata de reglementarile in vigoare cu privire la pensii, etc.) nu au nici o legatura cu munca jurnalistului si intra in contradictie cu legile in vigoare.

In concluzie, APADOR-CH cere insistent respingerea de catre comisiile de specialitate ale Parlamentului a proiectului de lege a jurnalistului. ”

Pana la sfarsitul anului 2001, proiectul a fost dezbatut doar de Comisia pentru cultura, arta si mass media. Cu toate ca nu a fost respins de plano, textul a suferit numeroase modificari de fond, dupa care nu s-a mai discutat nimic cu privire la acest proiect legislativ.

2. Agentia nationala de stiri ROMPRES

Problema extrem de preocupanta pentru asociatie este cea a influentei politice, din ce in ce mai evidente, asupra mass media. Atat posturile de televiziune si radio publice cat si cele particulare acorda spatii de emisie disproportionat de mari primului ministru, membrilor guvernului si altor reprezentanti ai Partidului Social Democrat (de guvernamant). Opozitia parlamentara este rareori prezenta, iar cea extra-parlamentara, practic niciodata. Situatia este aceeasi in cazul organizatiilor neguvernamentale care exprima puncte de vedere critice la adresa Guvernului.

Cu unele exceptii, si presa scrisa se „aliniaza” acestei tendinte evidente a audio-vizualului. Motivele sunt, in general, de natura economico-financiara. Multe posturi de televiziune si radio sau publicatii private au datorii foarte mari la bugetul de stat, ceea ce le face extrem de vulnerabile. Televiziunea si radio-ul publice au fost supuse unor presiuni politice fatise, prin respingerea de catre Parlament a rapoartelor anuale, ceea ce a dus la schimbarea presedintelui consiliului de administratie de la radio. Aceeasi amenintare – inca nepusa in practica – planeaza si asupra televiziunii.

Exemplul cel mai concludent in privinta controlului politic este cel al agentiei nationale de stiri, ROMPRES. Printr-o Hotarare a Guvernului (care nu este supusa controlului legislativului) din ianuarie 2001, a luat fiinta Ministerul Informatiilor Publice. Una din atributiile sale principale este de a promova imaginea guvernului, a explica si populariza politica guvernului, a furniza ambasadelor acreditate in Romania informatii cu privire la activitatile guvernului etc. In partea finala a hotararii, se preciza ca ROMPRES trecea in subordinea MIP si ca, in termen de 60 de zile, ministerul urma sa emita un regulament de functionare al agentiei.

In mai 2001, un parlamentar liberal a introdus la Camera Deputatilor un proiect de lege privind statutul ROMPRES, conform caruia agentia urma sa intre sub controlul Parlamentului si sa redevina – ceea ce fusese si inainte de ianuarie 2001 – ordonator principal de credite. Pe 13 septembrie 2001, guvernul a emis inca o hotarare (nr.886) prin care a legiferat subordonarea ROMPRES fata de MIP din punct de vedere financiar, administrativ si politic. Asadar, agentia nationala de stiri a devenit un instrument de promovare a politicii si imaginii guvernului, afectandu-se libertatea de exprimare, libertatea presei si dreptul publicului de a primi informatii corecte si complete.

In paralel, Comisia pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor – care avea avizul de fond pe proiectul liberal privind ROMPRES – nu a putut dezbate textul de lege timp de peste doua luni, din diverse motive create artificial de reprezentantii PSD (cu participarea reprezentantilor UDMR), in principal lipsa cvorumului (cel putin 11 deputati).

Un grup de organizatii neguvernamentale cu preocupari constante in domeniul libertatii de exprimare si accesului la informatii (APADOR-CH, Centrul pentru Jurnalism Independent, Agentia pentru monitorizarea presei, si altele) s-au raliat pentru sustinerea proiectului de lege liberal. Reprezentantii societatii civile au fost prezenti la toate sedintele Comisiei pentru cultura, arta si mass media (inclusiv cele amanate sub diverse pretexte). Datorita presiunilor din interiorul tarii dar si din exterior (a se vedea scrisorile unor parlamentari europeni, reactiile sectiei pentru presa a Pactului de stabilitate si OSCE, precum si comentariile uneia din cele mai puternice organizatii internationale neguvernamentale – Article 19), deputatii PSD (si UDMR) au renuntat la obstructii iar propunerea legislativa liberala a fost adoptata de Comisie intr-o forma acceptabila pentru toate partile. Urmeaza votul in plenul Camerei deputatilor si repetarea procedurilor in Senat.

Din pacate, pana la finalizarea legii, agentia nationala de stiri ROMPRES functioneaza ca un instrument de presa politizat al actualului guvern prin intermediul – si sub controlul total – al Ministerului Informatiilor Publice.

3. Colaborarea cu organizatia ARTICLE 19

Pe tot parcursul anului 2001 APADOR-CH a continuat colaborarea cu organizatia Article 19 din Marea Britanie in cadrul proiectului regional „Practica democratiei” finantat de Uniunea Europeana, proiect care implica organizatii din Albania, Bulgaria, Croatia, Muntenegru si Romania. Scopul proiectului este acela de a incerca alinierea legislatiei privind libertatea de exprimare si accesul cetatenilor la informatiile de interes public la standardele internationale in domeniu.

Privitor la accesul cetatenilor la informatiile de interes public s-au analizat legislatiile similare din alte tari punandu-se in evidenta necesitatea existentei unei astfel de legi si in Romania si importanta ei in cadrul procesului de democratizare prin crearea unui cadru optim in diseminarea informatiilor oficiale catre cetateni.

Ca urmare a unei intense campanii organizate de APADOR-CH impreuna cu alte ONG-uri din tara s-a reusit elaborarea si adoptarea de catre Parlament a unei legi referitoare la aceasta problematica.

La inceputul lunii octombrie 2001, APADOR-CH, Centrul pentru Jurnalism Independent si Article 19 au organizat la Bucuresti o Conferinta internationala cu tema accesului la informatie la care au participat reprezentanti ai societatii civile, ai autoritatilor si experti in domeniu din Albania, Austria, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, India, Marea Britanie, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Norvegia, Romania si Ungaria.

Scopul Conferintei a fost acela de a se realiza un schimb de idei si experienta intre participanti in privinta modalitatilor de a actiona pentru adoptarea unei legi specifice (situatia tarilor in care o lege a acesului la informatie inca nu exista) si a metodelor de aplicare (situatia tarilor in care o lege a acesului la informatie exista de putin timp).

Proiectul realizat impreuna cu Article 19 a inclus si traducerea, editarea, tiparirea si distribuirea pe scara larga a unor materiale documentare: Principiile de la Johannesburg (Securitatea nationala, libertatea de exprimare si accesul la informatie), Dreptul publicului de a fi informat (Principii ale legislatiei privind libertatea de informare) si Definitia defaimarii (Principii privind libertatea de exprimare si protejarea reputatiei). Scopul difuzarii acestor materiale a fost acela de a face cunoscute in Romania principii general valabile si acceptate in societatile democratice.

V. MINORIT|TILE NATIONALE IN ROMANIA

In anul 2001 au avut loc cateva evolutii semnificative pentru situatia minoritatilor nationale in Romania din perspectiva evolutiei cadrului legislativ, din perspectiva cadrului institutional cat si a politicilor publice. La acestea se adauga evenimente care au avut relevanta pentru atmosfera in care traiesc minoritatile nationale in Romania.

1. Evolutii in cadrul legislativ

Adoptarea Legii administratiei publice locale.

Cea mai importanta realizare in domeniul legislativ este adoptarea, la 15 aprilie 2001, a Legii administratiei publice locale. Potrivit prevederilor noii legi, in unitatile administrativ-teritoriale in care minoritarii depasesc 20% din numarul locuitorilor, hotararile Consiliului local cu caracter normativ se aduc la cunostinta publica si in limba materna a cetatenilor minoritari. Cererile cu caracter individual se comunica, la solicitare, si in limba materna. In Consiliile locale in care consilierii apartinand unei minoritati nationale reprezinta cel putin o treime din numarul total, sedintele se pot desfasura si in limba materna. Locuitorii se pot adresa autoritatilor administratiei publice locale, oral sau in scris, in limba materna iar raspunsul va fi si in aceasta limba. Autoritatile administratiei publice locale vor asigura inscriptionarea denumirii localitatilor si a institutiilor publice de sub autoritatea lor si afisarea anunturilor de interes public si in limba materna a membrilor minoritatii care depaseste in numar 20%.

APADOR-CH constata insa neaplicarea legii pe tot cuprinsul tarii. Exemplul cel mai flagrant este cel al municipiului Cluj-Napoca, unde primarul a anuntat public refuzul de a aplica legea. Si nici nu a fost aplicata, in ciuda faptului ca populatia maghiara este in proportie de circa 23% – conform recensamantului din 1992.

Crearea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.

La 12.12.2001, Guvernul Romaniei a publicat in Monitorul oficial Hotararea nr. 1194/27.11.2001 privind organizarea si functionarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.

APADOR-CH considera crearea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii – la circa 1 an de zile de la termenul indicat prin lege – un pas important in dezvoltarea unui sistem de prevenire si combatere a discriminarii in Romania – domeniu unde au existat in toata perioada 1990-2000 grave lacune legislative si institutionale. Reprezentantii asociatiei au participat la elaborarea si promovarea Hotararii de guvern.

Restituirea unor bunuri imobile care au apartinut minoritatilor etnice

La data de 8 mai 2001, Camera Deputatilor a adoptat doua ordonante care reglementeaza modul de restituire a unor bunuri imobile care au apartinut minoritatilor etnice din Romania. In conformitate cu acestea: (1) reprezentantii Organizatiei Mondiale de Restituiri a Bunurilor Evreiesti pot intra in componenta unei comisii speciale ce se va ocupa de retrocedarea proprietatilor comunitatii evreiesti confiscate de statul roman; (2) se retrocedeaza catre comunitatea evreiasca trei imobile aflate in Bacau, Cluj-Napoca si Brasov, iar catre Eparhia Reformata din Ardeal, o cladire aflata in Cluj-Napoca.

Normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei

La 27 noiembrie 2001, Guvernul Romaniei a adoptat Normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei. Astfel, Legea nr. 75 din 1994, care paruse a fi cazuta in desuetitudine, a fost reactualizata.

Normele exclud arborarea drapelelor straine si intonarea imnului national al altor state, cu exceptiile extrem de restrictive prevazute de lege. Legea 75/1994 si normele care o detaliaza sunt masuri cu caracter xenofob dar si sovin, in masura in care steagul si imnul unui stat strain pot reprezenta insemne culturale ale unei comunitati nationale. In mod evident, Legea 75/1994 si normele subsecvente incalca libertatea de opinie si exprimare.

2. Evolutii in materia politicilor publice

Adoptarea Strategiei nationale pentru romi

La 23 aprilie 2001, Guvernul Romaniei a dat publicitatii „Strategia Nationala de Imbunatatire a Situatiei Rromilor”. Cele zece principale directii de actiune sunt: administratie si dezvoltare economica; locuinte; securitate sociala; sanatate; economie; justitie si ordine publica; protectia copilului; educatie; cultura si culte; comunicare si participare civica.

La 12 iunie, Ministerul Sanatatii si Familiei a aprobat Regulamentul de organizare si functionare ale Comisiei Ministeriale pentru Rromi. Un reprezentant al romilor va participa la intruniri si va avea drept de vot. CMRMSF are ca atributii elaborarea strategiei Ministerului Sanatatii si Familiei privind imbunatatirea situatiei romilor, coordonarea, analiza si evaluarea punerii acesteia in aplicare.

Initiative de ghetoizare a romilor

Presedintele Ion Iliescu si Premierul Adrian Nastase au criticat, dar in termeni insuficient de fermi, de abia dupa reactia organizatiilor de romi (din perioada 7- 11 octombrie), decizia primarului si a Consiliului Local din municipiul Piatra Neamt de a construi un cartier special pentru romii din localitate, inconjurat de un gard inalt si pazit de jandarmi. Ulterior, initiative asemanatoare au fost anuntate la Baia Mare si la Deva.

La sfarsitul anului 2001, s-a constituit o comisie mixta care sa supravegheze situatia din Piatra Neamt. Mobilizarea societatii civile in acest caz a aratat ca exista deja o capacitate de colaborare intre mai multe organizatii specializate, in stare sa previna initiative de ghetoizare.

3. Noi elemente care impun adoptarea unei Legi privind minoritatile etnice nationale si grupurile etnoculturale

In urma alegerilor din anul 2000, pe lista candidatilor la Parlament au aparut reprezentanti a doua minoritati noi: ai Uniunii Macedonenilor Slavi (Vasile Ioan Sava) si ai Uniunii Culturale a Rutenilor (Gheorghe Firczak). Initial, Grupul parlamentar al minoritatilor nationale a respins recunoasterea acestor reprezentanti. Deputatii au validat insa, in final, cu 196 voturi „pentru”, 60 „impotriva” si 11 abtineri, mandatele deputatilor.

Situatia a dus la discutii privind limita pana la care se poate merge cu recunoasterea a noi minoritati. Evolutiile si dezbaterile din anul 2001, in aceasta chestiune, au reflectat faptul ca nu exista un sistem normativ clar cu privire la recunoasterea a noi minoritati. APADOR-CH subliniaza necesitatea de a se adopta o Lege a drepturilor minoritatilor nationale si a grupurilor etnoculturale care sa rezolve probleme de fond precum: (a) definirea regulilor si a mecanismelor de recunoastere a minoritatilor nationale; (b) definirea drepturilor grupurilor etnoculturale (care nu sunt calificate pentru statutul de minoritati nationale); (c) adaptarea drepturilor electorale conform drepturilor castigate anterior in aceasta materie; (d) integrarea ansamblului de drepturi ale minoritatilor nationale, raspandite in legislatia sectoriala, intr-un sistem coerent si armonios.

4. Observatii asupra situatiei ceangailor din Moldova

Motivatia investigatiei

Intre 20 si 22 decembrie 2001, o echipa a APADOR-CH si a Ligii Pro Europa a facut o investigatie in regiunea Bacaului, unde a luat contact cu Asociatia Maghiarilor Ceangai din Romania, cu mai multi ceangai maghiari din Cleja si Pustiana, cu Prefectul Bacaului, cu alti observatori ai situatiei din zona. Anterior, in anul 1997, APADOR-CH facuse o prima investigatie in satele Cleja, Pustiana, Lespezi.

Initierea unei noi investigatii a fost motivata de plangerile care au sosit la APADOR-CH si la Liga Pro Europa (i) din partea Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova, filiala Pustiana, in legatura cu demersul a peste 200 de cetateni care au cerut Episcopiei Romano-Catolice din Iasi, la 5 aprilie 2001, „celebrarea slujbei si in limba maghiara in biserica din Pustiana” si (ii) de la Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova. Ultima a reclamat actiuni de intimidare exercitate asupra membrilor ei si violari ale drepturilor individuale si ale drepturilor minoritatilor nationale in cazul ceangailor.

Discutiile cu reprezentanti ai conducerii Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova (AMCM) si persoane apartinind acestei comunitati au relevat intensificarea presiunilor asupra ceangailor care isi asuma o identitate diferita de cea romana, respectiv identitatea maghiara. Incepand din 1996, mai multi parinti din Cleja si alte sate din judetul Bacau au depus numeroase cereri pentru introducerea studiului optional al limbii maghiare in scolile locale de stat.

In pofida Raportului Comisiei Interministeriale care a stabilit cu ocazia deplasarii din 14-15 septembrie 2000, in judetul Bacau, ca in comunele Pustiana si Cleja trebuie formata cite o grupa de studiere a limbii materne maghiare, aceasta masura a continuat sa fie amanata de catre Inspectoratul Scolar Judetean Bacau. In paralel, o serie de presiuni exercitate asupra parintilor semnatari, dublate de o campanie de intimidare instrumentata prin autoritatile locale, de reprezentanti ai Ministerului de Interne si presa, au determinat o parte din parinti sa-si retraga cererile vizand organizarea invatamintului optional in limba materna maghiara.

Au ramas astfel fara nici un rezultat cererile parintilor, ca de altfel si memoriile sau rapoartele depuse de-a lungul anilor la Ministerul Educatiei Nationale sau Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale sau evaluarile diferitelor organisme ale societatii civile. Intr-o ultima tentativa de parteneriat cu Inspectoratul Scolar Bacau, la 09.02.2001 AMCM a adresat ISJ Bacau, in numele a 77 parinti din satul Pustiana, solicitarea de a li se aproba folosirea, dupa-amiaza, cand salile de clasa sunt libere, a unei sali de clasa din Scoala Generala Pustiana in scopul studierii limbii maghiare de catre copiii lor.

La 05.03.2001, primarul comunei Pirjol (de care apartine satul Pustiana) comunica solicitantilor refuzul de a permite tinerea orelor optionale de limba maghiara in scoala din Pustiana, promitand discutarea ulterioara a posibilitatii de acordare a unui spatiu in Caminul Cultural Pustiana, ceea ce nu s-a intamplat.

In urma acestui refuz, incepind din luna septembrie a anului 2001, AMCM a lansat un program-curs de initiere si studiere a limbii maghiare in cadru privat. In comuna Cleja, de exemplu, aceste cercuri, care se desfasoara dupa programul scolar, in trei spatii private dotate corespunzator, sunt urmate de circa o suta de copii, ceea ce demonstreaza interesul comunitatii si increderea parintilor in activitatile derulate de AMCM.

In noul context, autoritatile au declansat o ampla operatiune de hartuire, intimidare si represalii la adresa AMCM, cat si a parintilor, copiilor si proprietarilor spatiilor private in care se desfasurau cursurile de limba maghiara. Astfel, la data de 09.11.2001 la ISJ Bacau s-a inregistrat o sesizare semnata de cei trei directori de scoala din comuna si presedintele consiliului reprezentativ al parintilor din Cleja, prin care se semnala ca AMCM a infiintat in comuna un sistem paralel de invatamant in limba maghiara.

Ca raspuns, la 14.11.2001 s-a deplasat la Cleja o comisie constituita din inspectoarea generala adjuncta, doi inspectori de specialitate, carora li s-au alaturat primarul si viceprimarul, directorii a trei scoli din comuna, o invatatoare membra PRM, precum si reprezentantul local al Politiei. Comisia, care a inclus si reprezentanti ai presei bacauane cunoscuti pentru atitudinea ostila fata de revendicarile maghiarilor ceangai, a convocat la primarie pe proprietarele caselor in care se desfasoara cursuri de limba maghiara, supunandu-le, de-a lungul a peste doua ore, unei umilitoare anchete, in timpul careia cele doua femei au fost acuzate de incalcarea legilor statului, fiind amenintate cu perchezitie, amenda si punandu-li-se in vedere in mai multe randuri ca, daca doresc sa invete limba maghiara, sa emigreze in Ungaria.

Acest incident nu s-a facut fara cunostinta Prefecturii Bacau, deoarece la data de 16.11.2001 s-a deplasat in comuna Cleja seful de cabinet al Prefectului, care a citat la Primarie pe coordonatorul programelor de limba maghiara ale AMCM, apoi a inspectat spatiile private in care se desfasoara cursurile. De altfel, un ordin al Prefecturii Bacau cu nr. 7862/09.11.2001 s-a aflat si la originea descinderii la Cleja a unui reprezentant al Inspectiei Sanitare de Stat (Sanepid) Bacau, care a dispus pe loc, fara preaviz, cu procesele verbale nr. 3452, 3453, 3454 suspendarea activitatii din spatiile respective. Este de mentionat ca Ministerul Sanatatii a precizat ca in judetul Bacau functioneaza in prezent 223 de scoli fara avizul Sanepidului.

Un fapt de o gravitate deosebita il constituie presiunile psihologice si umilintele la care sunt supusi copiii care indraznesc sa participe la cercurile facultative de limba maghiara organizate de AMCM. Este o practica sistematica a unor cadre didactice de a-i mustra pe copii in fata clasei, diabolizand limba maghiara si proferand amenintari la adresa elevilor. In unele cazuri, s-a mers pina la scaderea notei la purtare.

Autoritatile ostile activitatii desfasurate de AMCM nu ezita, dupa cum s-a vazut, sa implice presa in strategia de hartuire a parintilor care revendica invatamant optional in limba maghiara. O adevarata campanie de presa insoteste sistematic masurile intreprinse de Prefectura sau Inspectoratul Scolar Judetean. Cotidienele «Monitorul» si «Desteptarea» induc publicului cititor suspiciune fata de exercitarea dreptului la educatie in limba maghiara, prin titluri apocaliptice («Atacuri iredentiste sub acoperirea scolii», «Limba maghiara se invata cu bataie», «Fantoma maghiara bantuie si la Pustiana»). Presa in cauza nu acorda nici un spatiu de exprimare persoanelor sau asociatiilor incriminate sau prezentarii opiniilor acestora.

Din discutia cu Prefectul judetului Bacau a reiesit ca acesta, desi la curent cu situatia, considera legitima conduita autoritatilor locale, a Inspectoratului Scolar Judetean sau a Politiei. Prefectul porneste, in analiza intregii situatii, de la axioma originii romane a ceangailor si trage de aici concluzia, in total dezacord cu legea, ca solicitarile de invatare a limbii maghiare sunt ilegitime. Prefectul a respins sustinerea ca AMCM sau membrii sai ar fi fost hartuiti, aratandu-se in acelasi timp gata sa asculte nemultumirile lor, daca acestia vor cere audienta.

Limba/dialectele ceangaesti ca limba regionala (minoritara)

Filozofia relevanta pentru tratarea temei limbii/dialectelor ceangaesti este cea care rezulta din Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare. Romania nu a ratificat inca acest document. Dar l-a semnat, iar aceasta inseamna ca statul roman isi elaboreaza inca strategia asupra Partii a III-a a Cartei, acest complex instrument permitand optiunea intre variante de masuri in favoarea folosirii limbilor regionale sau minoritare. Dar Romania nu poate contesta principiile de baza ale Cartei Europene, fara ca prin aceasta sa nu se plaseze in afara valorilor promovate de Consiliul Europei.

Conform Cartei Europene, prin expresia „limbi regionale sau minoritare” se inteleg limbile:

„i. Folosite in mod traditional intr-o anumita zona a unui stat de catre cetatenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populatiei statului, si ii. Diferite de limba (-ile) oficiala (-ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului, nici limbile migrantilor”.

Prin „zona in cadrul careia o limba regionala sau minoritara este folosita” se intelege aria geografica in care aceasta limba reprezinta modul de exprimare a unui numar de persoane justificand adoptarea a diferite masuri de protectie si de promovare prevazute prin prezenta Carta.

Avand in vedere numarul persoanelor care vorbesc dialectele ceangaesti si caracterul traditional al comunitatilor din regiunile Bacaului si a orasului Roman, dialectele vorbite de ceangai corespund exact subiectului Cartei Europene. Pe aceasta baza, ele se bucura de protectia principiilor care stau la baza tratarii problemelor lingvistice din zona ceangailor asezati in Moldova.

Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare a statuat ca „protectia limbilor regionale sau minoritare istorice din Europa, dintre care unele risca, in decursul timpului, sa dispara, contribuie la dezvoltarea traditiilor si a bogatiei culturale a Europei”. De asemenea, a subliniat ca „dreptul de a practica o limba regionala sau minoritara in viata privata si publica reprezinta un drept imprescriptibil”.

Statele Parti si-au luat obligatia de a intemeia politica, legislatia si practica pe urmatoarele obiective si principii:

„a. recunoasterea limbilor regionale sau minoritare ca o expresie a bogatiei culturale;

b. respectarea ariei geografice a fiecarei limbi regionale sau minoritare, in asa fel incat diviziunile administrative existente sau noi sa nu constituie un obstacol pentru promovarea respectivei limbi regionale sau minoritare;

c. necesitatea unei actiuni hotarate pentru promovarea limbilor regionale sau minoritare in vederea salvgardarii lor;

d. facilitarea si/sau incurajarea folosirii oral sau in scris, a limbilor regionale sau minoritare, in viata publica sau in viata privata;

e. mentinerea si dezvoltarea relatiilor, in domeniile prevazute de prezenta Carta, intre grupurile folosind o limba regionala sau minoritara si alte grupuri ale aceluiasi stat care vorbesc o limba practicata intr-o forma identica sau apropiata…;

f. stabilirea de forme sau mijloace adecvate de predare si studiere a limbilor regionale sau minoritare, la toate nivelele corespunzatoare” s.a. (Art. 7, 1).

Conform acestor principii, nu numai ca statul roman ar trebui sa aiba o politica de recunoastere a dialectelor ceangaesti, dar si una de incurajare, de promovare a utilizarii lor. Investigatiile de pana acum arata existenta a doua teme distincte:

– utilizarea dialectelor ceangaesti in cadrul slujbelor religioase;

– studiul dialectelor ceangaesti in scoala.

Exista o solicitare continua a unor ceangai pentru tinerea slujbelor in limba materna. Exista o politica neta de respingere, de catre Biserica Romano-Catolica, a cererilor, desi multi preoti provin chiar din comunitatea ceangailor si deci exista posibilitatea practica de a raspunde solicitarilor.

APADOR-CH atrage atentia ca, desi Biserica Romano-Catolica este o entitate autonoma, ea ramane obligata, la fel ca si oricare alta entitate privata sau publica sa respecte principiile fundamentale ale drepturilor omului, care cuprind si protectia minoritatilor nationale. Pe baza obligatiilor sale fata de cetatenii Romaniei, in particular, pe baza art.1 (3) din Constitutie, statul roman are dreptul sa ceara Bisericii Romano-Catolice sa se conformeze cerintelor ridicate de protectia drepturilor populatiei ceangae. Continuarea implicarii si astazi a BRC in politica de asimilare a ceangailor din Moldova – dupa ce a exersat sistematic aceasta politica inainte de 1989 -, este incompatibila cu legea interna si cu valorile acceptate astazi in cadrul Consiliului Europei.

In ce priveste studiul dialectelor ceangaesti in cadrul procesului de invatamant, nu exista nici o cerinta de acest gen. Unii ceangai au cerut studiul limbii maghiare literare.

Punctul 2 al Art. 7 enunta urmatoarele:

„Partile se angajeaza sa elimine, daca nu au facut-o deja, orice distinctie, excludere, restrictie sau preferinta nejustificata relativa la folosirea unei limbi regionale sau minoritare si avand drept scop descurajarea sau punerea in pericol a mentinerii sau a dezvoltarii acesteia.”

Exista numeroase plangeri ale ceangailor din Moldova – verificate in cursul investigatiei APADOR-CH din 1997 si a investigatiei din decembrie 2001 – privind presiunile care se fac asupra lor – in primul rand de autoritati -, pentru a renunta la dimensiunea maghiara a identitatii proprii, aceasta fiind intim legata de utilizarea dialectelor ceangaesti.

Grupul ceangailor maghiari ca minoritate nationala ce trebuie recunoscuta ca atare si protejata

Trebuie notat ca in Constitutia Romaniei nu exista o diferentiere intre „minoritatile nationale” si „grupurile etnice”. Constitutia garanteaza „dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii…” a membrilor minoritatilor nationale (art. 6 (1)). Nu exista nici o lege de recunoastere a unei comunitati ca reprezentand o minoritatate nationala, indrituita la drepturile subsecvente, sau ca grup etnic (etnocultural), ai carui membri sa se bucure de legislatia antidiscriminatorie. Ca urmare, recunoasterea de facto a minoritatilor nationale s-a produs in urma unor acte administrative precum recensamantul si inscrierea pe listele electorale. Se poate spune ca recunoasterea „ultima” a unei comunitati ca fiind o minoritate nationala rezulta din reprezentarea ei in Parlament si in Consiliul Minoritatilor Nationale care distribuie si fondurile de stat necesare pentru „pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii” persoanelor apartinand minoritatilor nationale.

Desi in foaia de recensamant „ceangaii” apar ca una dintre „nationalitati”, nu este clar daca ei sunt considerati sau nu minoritate nationala.

In acest sens, APADOR-CH sustine urmatoarele:

In conditiile in care nu exista nici o legislatie specifica de recunoastere a minoritatilor nationale, statul roman este tinut de aplicarea acelor norme interne relevante in domeniul minoritatilor nationale. Dintre acestea, Recomandarea 1201 – devenita parte a dreptului intern prin includerea ei in tratatele Romaniei cu Ungaria si Ucraina – are calitatea de a include o definire a „minoritatilor nationale”, considerate: „un grup de persoane dintr-un stat care: a). locuiesc pe teritoriul acelui stat si sunt cetatenii lui; b). mentin legaturi de lunga durata, trainice si permanente cu acel stat; c). manifesta caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte; d). sunt suficient de reprezentative, chiar daca sunt in numar mai mic decat restul populatiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat; e). sunt motivate de preocuparea de a pastra impreuna ceea ce constituie identitatea lor comuna, inclusiv cultura, traditiile, religia sau limba lor.” (art. 1).

Definitia se refera la ceea ce, traditional, se considera a fi „minoritati istorice”. Avand in vedere statutul de lege interna a Recomandarii 1201, se poate spune ca statul roman are obligatia de a recunoaste cel putin minoritatile istorice.

Doua chestiuni se pun in cazul ceangailor. Una este cea a reprezentativitatii. Avand in vedere prezenta indelungata a acestei minoritati pe teritoriul Romaniei, singura restrictie ar putea fi una numerica. Invocarea limitelor numerice – rationala – nu poate fi insa argumentata decat daca ceangaii ar fi mai putin numerosi decat sunt cele mai putin numeroase grupari acceptate astazi drept minoritati nationale: armenii (2.023), macedonenii slavi si rutenii – sub 2.000. Or, cifrele arata ca limitele de mai sus sunt depasite.

In opinia asociatiei, problematica recunoasterii ceangailor ca minoritate nationala se pune cu acuitate in cazul ceangailor maghiari. Trebuie avute simultan in vedere presiunea asimilationista din partea autoritatilor centrale si locale si manipularea unora dintre ceangai impotriva vointei ceangailor maghiari de a li se recunoaste o identitate legata de limba ceangae (limba maghiara). Aceasta ar putea duce la o strategie de asumare a reprezentarii ceangailor impotriva celor care doresc sa-si apere limba si folclorul traditional. In plus, ceangaii care se simt si se declara romani – cea mai mare parte a celor 240.000 de catolici din Moldova – nu au o problema de identificare ca minoritate nationala, de vreme ce fac parte din majoritate.

In acest context, APADOR-CH considera ca recunoasterea „ceangailor maghiari”, ca o minoritate nationala distincta, reprezinta o necesitate a protectiei acestei comunitati. Tine insa de vointa ceangailor maghiari si a liderilor care sustin valorile simbolice ale comunitatii de a demonstra preocuparea „de a pastra impreuna ceea ce constituie identitatea lor comuna, inclusiv cultura”.

5. Observatii pe marginea Raportului Harghita-Covasna al Comisiei de control al SRI

I. Scopurile investigatiei

In luna decembrie 2001, APADOR-CH si Liga Pro Europa au initiat o investigatie asupra sustinerilor din Raportul Comisiei de control al S.R.I., adus la cunostinta opiniei publice in luna noiembrie, 2001. In esenta, Raportul considera ca judetele Harghita si Covasna „au scapat de sub autoritatea statului”. Semnalul dat societatii romanesti si institutiilor menite sa protejeze suveranitatea ei – semnal al unor autoritati cu competente in domeniul sigurantei nationale – era ca minoritatea maghiara si organizatiile ei reprezinta o amenintare la adresa statului roman.

APADOR-CH, ca organizatie dedicata apararii drepturilor omului, nu are ca scop cercetarea cazurilor de incalcare a legii, in sensul general. Verificarea alegatiilor privind incalcarea legii in Harghita-Covasna este necesara in masura in care scandalul public generat de Raportul Comisiei de control al SRI indica violari sau amenintari la adresa drepturilor persoanelor si ale minoritatilor.

Raportul Comisiei SRI

Sustinerile Raportului Comisiei de control al SRI pot fi impartite in trei sectiuni:

sustineri prin care se contesta drepturi si libertati facand parte din sistemul legislativ al statului roman;
sustineri care contesta dreptul persoanelor – fie ca apartin unei minoritati, fie ca nu -, de a dori, de a-si formula opinii si de a se exprima in sensul schimbarii actualului cadru constitutonal-legislativ in sensul extinderii drepturilor lor;
sustineri care, daca sunt adevarate, reprezinta o incalcare clara a legislatiei romanesti si in acest caz, obliga organele abilitate sa intervina;
sustineri privind un proces de discriminare etnica fata de romanii din zona, cu intentia de a ii face pe acestia sa paraseasca judetele cu populatie maghiara majoritara;
sustineri privind actiuni de obtinere de catre autoritatile locale – majoritar maghiare – a unui statut hegemonic;
sustineri privind riscuri asupra suveranitatii, riscuri si amenintari institutionale.
Evaluarea Raportului Comisiei de control al SRI

In perioada investigatiilor din Harghita si Covasna nu au fost constatate manifestari de protest ori incitari la nesupunere civica si nici referiri la ele. Trebuie subliniat ca incriminarea unor astfel de acte de catre SRI incalca art. 4 alin. 1 al Legii privind siguranta nationala a Romaniei: „Prevederile art. 3 privind apararea sigurantei nationale nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restrangerii sau interzicerii dreptului la aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura…”.

In concluzie, faptul ca SRI si Comisia de control al SRI condamna manifestari ale populatiei maghiare care rezulta direct din drepturile – iar la nivel institutional, din obligatiile – consfintite prin lege: Constitutia, Legea invatamantului, Legea administratiei publice locale, inseamna o incalcare a garantiilor constitutionale de care se bucura cetatenii Romaniei.

Ideea ca maghiarii din Romania se considera parte a natiunii maghiare, optiunea pentru autonomii (personala, comunitara, administrativa), consacrarea etniei maghiare ca „natiune constitutiva de stat”, propunerea de schimbare a art. 1 din Constitutia Romaniei, privind caracterul „national unitar al statului roman” pot fi gasite in documentele UDMR si in declaratiile liderilor maghiari inca de la inceputul anului 1990. Ideea federalizarii Romaniei nu apare in programele UDMR, dar a fost lansata de unii romani si maghiari, constituind, de altfel, subiectul unor polemici publice.

Raportul Comisiei de control al SRI nu face distinctia intre obligatia de respectare a prevederilor Constitutiei – ordinea de drept -, cu optiunea pentru schimbarea ordinii existente si exprimarea acestei optiuni. Orice Constitutie democratica permite revizuirea. Constitutia Romaniei o prevede in art.146-148. Este adevarat ca art. 148 sustine „Dispozitiile prezentei Constitutii privind caracterul … unitar si indivizibil al statului roman … integritatea teritoriului …nu pot forma obiectul revizuirii”. Dar si art. 148 poate fi revizuit conform procedurilor constitutionale si deci restrictiile amintite cad. Cetatenii Romaniei si grupurile de cetateni au dreptul de a se exprima asupra acestor chestiuni si a le transforma intr-un obiectiv al actiunilor lor.

O analiza aparte necesita acuza „incitarii la separatism teritorial”. Comisia de control al SRI ar putea sa interpreteze optiunile spre autonomie in acest sens si sa invoce art. 30, alin. 7 din Constitutie, care enunta, printre restrictiile aduse libertatii de exprimare, „incitarea la separatism teritorial”. Referirea la separatismul teritorial – ca si defaimarea tarii si natiunii – nu apare intre restrictiile aduse libertatii de exprimare in tratatele internationale privind drepturile si libertatile omului pe care Romania le-a ratificat, cum ar fi Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Conventia europeana a drepturilor omului. Conform art. 20 din Constitutie, pactele si tratatele internationale privitoare la drepturile omului au prioritate in raport cu legile interne. Chiar daca aici nu este vorba despre o prevedere legislativa oarecare, ci chiar o prevedere constitutionala, acelasi art. 20 alin. 1 arata „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este parte”. Iata de ce este incompatibila cu spiritul societatilor democratice, dar si cu garantiile constitutionale romanesti, introducerea unor limitari in exprimarea diferitelor opinii privind forma de structurare a statului.

In acest sens, APADOR-CH considera o evidenta incalcare a drepturilor individuale si a drepturilor minoritatilor nationale acuzele pe care Raportul Comisiei de control al SRI le aduce maghiarilor si romanilor cu opinii diferite asupra ordinii constitutionale celei mai avantajoase pentru Romania.

In toate discutiile avute cu autoritatile locale si prefectura din cele doua judete reprezentantii asociatiilor au cerut exemple de refuzuri ale executarii unor hotarari judecatoresti. Toti au negat existenta unor astfel de cazuri.

In ce priveste alegatiile privind procesul de „deromanizare” a zonei, prin excluderea elementului romanesc din procesele de decizie la nivel local si, astfel, determinarea acestora sa paraseasca judetele in care locuiesc, impunerea cunoasterii limbii maghiare drept criteriu de selectie a membrilor respectivelor structuri, limitarea posibilitatilor de manifestare a Bisericii Ortodoxe Romane in zona, investigatia APADOR-CH si a Ligii Pro Europa a aratat urmatoarele:

Datele privind structura etnica a autoritatilor publice arata o preponderenta semnificativa a etnicilor romani in ciuda faptului ca acestia sunt in minoritate. Astfel, Comisia administrativa de pe langa prefectura judetului Covasna are 33 romani si 3 maghiari. Dintr-o lista de 18 de institutii publice de interes national din acelasi judet, 11 sunt conduse de romani si 6 de maghiari. In Harghita, Comisia administrativa de pe langa prefectura este formata din 24 de romani si 19 maghiari – la o proportie de circa 84,7% maghiari si 14% romani. In 1990, in conducerea societatilor comerciale din Sfantu Gheorghe se aflau 12 conducatori maghiari si 6 romani. Astazi, sunt 3 maghiari si 15 romani. In biblioteca judeteana 47% din carti sunt in limba romana. Din cele 98 de locuinte repartizate intre 1995 si 2001, 70 au fost primite de familii maghiare, 28 de familii romane. Cu alte cuvinte, raportul Comsiei de control al SRI dezinformeaza.
In ce priveste cererea cunoasterii limbii maghiare la angajarea in institutiile publice din zona, aceasta se intampla exclusiv in cazul posturilor in care are loc un contact cu publicul si drept urmare, trebuie aplicate prevederile Legii administratiei publice locale.
Prezenta BOR in regiune are astazi la baza activitatea Episcopiei Harghitei si Covasnei, ale carei asezaminte si elemente de patrimoniu depasesc semnificativ media pe tara.
Referirea din Raport la „exploatarea speculativa a procesului de descentralizare administrativa in vederea obtinerii controlului asupra unor domenii prioritare ale vietii sociale din aceasta zona” este ambigua si imposibil de probat. Trebuie spus in context ca autoritatile locale sunt datoare sa se ocupe de domenii principale ale vietii sociale din zona iar reusita acestui proces este reala.

In privinta sustinerii pierderii controlului statului asupra unei importante zone din teritoriul national, prin instaurarea unei „frontiere maghiare” in interiorul tarii, reprezentantii APADOR-CH si ai Ligii Pro Europa au avut ocazia sa vada, in timpul investigatiei lor, cat de ofensatoare a fost perceputa ea de catre functionarii publici din zona. Directia pentru cultura, culte si patrimoniu Covasna a primit in anul 2001, circa 850 milioane lei din care s-au cheltuit pentru activitati culturale romanesti specifice circa 450 milioane lei.

In anul 2000, au fost alocati Directiei 313.289.395 lei, intre 40%-60% fiind cheltuiti pentru activitati culturale romanesti specifice.

Avand in vedere ca Directia se ocupa de problemele de cultura, culte si patrimoniu ale intregului judet, si ca procentul romanilor este de pana in 36%, cheltuirea a peste 50% din buget pentru manifestarile specifice romanesti contrazice flagrant acuzatiile din Raportul Comisei de control al SRI.

VI. CAZURI AFLATE PE ROLUL CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (STRASBOURG)

In acest capitol sunt prezentate o parte din cazurile in care APADOR-CH s-a implicat in declansarea si sustinerea procedurilor in fata Comsiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului, considerând ca reclamantii au fost victime ale incalcarii drepturilor prevazute in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO).

1. Ieremeiov versus România (1)

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamantul este ziarist la cotidianul „ZIUA DE VEST” din Timisoara. In iunie 2000, imediat dupa alegerile locale, reclamantul a publicat articolul intitulat „Primar cu dosar”. Referindu-se la primarul proaspat ales al orasului Buzias, ziaristul a afirmat ca locuitori ai Buziasului il suspecteaza pe acesta de colaborare cu fosta Securitate. Ziaristul a mai relatat diferenta mica de voturi intre primarul ales si contracandidatul sau. In finalul articolului, reclamantul a oferit informatii despre posibilitatea contestarii rezultatului alegerilor si despre verificarile efectuate de CNSAS.

Ziaristul a fost actionat in judecata pentru insulta si calomnie. In cursul procesului penal, pentru a se apara de acuzatiile formulate impotriva sa, ziaristul a identificat sursele de la care primise informatiile publicate. Persoanele respective au fost audiate de instanta de judecata. In februarie 2001 Judecatoria Timisoara l-a achitat pe reclamant pentru ambele infractiuni, dar l-a sanctionat cu o amenda administrativa pentru insulta si l-a obligat sa plateasca daune morale catre partea vatamata, primarul orasului Buzias. Tribunalul Timis, pronuntându-se in aprilie 2001 in recurs, a considerat ca ziaristul este vinovat pentru infractiunea de calomnie si l-a sanctionat cu o amenda administrativa; in plus, instanta de recurs a majorat daunele morale la plata carora fusese obligat ziaristul de la 3 milioane la 20 milioane. Decizia tribunalului este definitiva si executorie.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

In octombrie 2001 ziaristul s-a adresat Curtii Europene, invocând incalcarea drepturilor garantate in Articolele 10, 6 si 13 din Conventie. Reclamantul a sustinut ca decizia Tribunalului Timis prin care a fost sanctionat administrativ si obligat la plata unor daune morale pentru calomnie precum si faptul ca a fost nevoit sa isi dezvaluie sursele jurnalistice pentru a se apara i-au incalcat exercitiul dreptului la libera exprimare. Incalcarea Articolului 6 a fost cauzata de faptul ca Tribunalul Timis a retinut vinovtia reclamantului pentru calomnie fara a-l audia. In ceea ce priveste dreptul la remedii efective garantat in Articolul 13, reclamantul a sustinut lipsa unor astfel de remedii in dreptul intern.

Plângerea reclamantului se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost inregistrata sub numarul PP 30195/2001.

2. Ieremeiov versus România (2)

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamantul este ziarist la cotidianul „ZIUA DE VEST” din Timisoara. In iunie 2000 el a publicat un articol despre acuzatia de hartuire sexuala adusa directorului Directiei de Sanatate Publica Timis de catre un medic rezident. Acuzatia fusese formulata la o intâlnire dintre medicii rezidenti si prefect, la care asistase si reclamantul. Alaturi de relatarea acestei acuzatii, ziaristul s-a referit si la nemultumirile medicilor rezidenti, care nu-si primisera salariile pe luna mai.

Directorul Directiei de Sanatate Publica Timis a declansat proceduri penale impotriva ziaristului pentru infractiunea de calomnie si a solicitat daune morale. In martie 2001 Judecatoria Timisoara l-a achitat pe reclamant pentru calomnie si a respins cererea de daune morale. In recurs, Tribunalul Timis a constatat vinovatia ziaristului pentru infractiunea de calomnie si l-a sanctionat cu o amenda administrativa, obligându-l si la plata a 5 milioane lei cu titlu de daune morale. Aceasta decizie este definitiva si executorie.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

In octombrie 2001 reclamantul s-a plâns Curtii Europene invocând incalcarea drepturilor garantate in Articolele 10, 6 si 13 din Conventie. Astfel, ziaristul a sustinut ca decizia Tribunalului Timis prin care s-a stabilit vinovatia sa pentru infractiunea de calomnie si prin care a fost amendat si obligat la plata unor daune morale a constituit o restrictie nejustificata asupra exercitiului dreptului sau la libera exprimare, garantat in Articolul 10 din Conventie. Sub aspectul dreptului la un proces echitabil, reclamantul a sustinut ca sanctionarea sa de catre instanta de recurs, fara a-l audia, a fost contrara Articolului 6 din Conventie. Ziaristul a sustinut in continuare ca nu are nici un remediu in dreptul intern in sensul recunoasterii si remedierii incalcarii libertatii de exprimare si a dreptului la un proces echitabil, contrar Articolului 13 din Conventie.

Plângerea se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost inregistrata sub numarul 75300/2001.

3. Olteanu versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

La data de 16 mai 1997, Nicu Olteanu, fiind suspectat de comiterea unei fapte penale (sustragerea a sase sticle de apa minerala), a fost batut si împuscat în talpa piciorului stâng de catre doi subofiteri ai Sectiei 9 Politie Bucuresti. Agresiunea a avut loc in incinta si în fata Oficiului Postal nr.49, în prezenta unui numar relativ mare de persoane, între care se afla si fiul victimei, în vârsta de 8 ani. Desi prezenta o plaga împuscata care sângera, vicima nu a fost trasportata de îndata la o unitate spitaliceasca pentru a primi îngrijiri medicale, ci a fost imobilizata cu catuse si dusa la sediul sectiei de politie. Dupa un timp, victima a fost transportata cu o masina a politiei la Spitalul Sf. Pantelimon, unde a fost supusa unei operatii care a durat aproximativ cinci ore. Diagnosticul a fost de plaga maleolara tibiala si antebrat drept prin taiere în geam si plaga împuscata plantara stânga cu corpi straini restanti metalici. Ulterior operatiei, victima a fost transportata la sediul sectiei de politie. Dupa ce a fost tinut pe un scaun în curtea cladirii timp de o ora, dlui Olteanu i s-a cerut sa scrie o declaratie despre cele întâmplate. Politistii au ignorat afirmatiile victimei, în sensul ca se simte foarte rau si doreste sa se odihneasca dupa interventia medicala. Victima a scris declaratia ceruta de politisti, fiind apoi introdusa în arestul sectiei, fara sa i se efectueze vreun examen medical si fara sa i se completeze fisa medicala. Pe durata arestului, victima nu a beneficiat de tratamentul medical prescris si nici de conditii corespunzatoare starii sale de sanatate, fiind transportata din când în când la spital pentru tratarea ranii.

Începând cu data de 17 mai 1997, Nicu Olteanu a fost retinut de politie timp de 24 de ore, dupa care au fost emise împotriva sa doua mandate de arestare preventiva, de 5 si respectiv 25 de zile. Victima sustine ca de la expirarea celui din urma mandat de arestare preventiva si pâna la data punerii sale în libertate, 5 iunie 1998, nu a fost niciodata prezentata în fata unei instante de judecata pentru prelungirea masurii arestarii preventive.

La 5 iunie 1997, Nicu Olteanu a fost trimis în judecata pentru savârsirea mai multor infractiuni, fiind partial achitat (pentru infractiunile de tâlharie si ultraj) si condamnat la 1 an si 18 zile (pentru infractiunile de tulburare a linistii publice si distrugere) printr-o hotarâre a Tribunalului Bucuresti din data de 3 septembrie 1998. Apelul parchetului a fost respins de Curtea de Apel Bucuresti la data de 11 iunie 1999, dar Curtea Suprema de Justitie a admis recursul declarat de parchet si, prin hotarârea din 1 februarie 2000 dl Olteanu a fost condamnat la pedepse de 5 si respectiv 3 ani închisoare pentru savârsirea infractiunilor de tâlharie si ultraj. Pentru executarea pedepsei, Nicu Olteanu a fost reîncarcerat la 23 martie 2000 si pus în libertate prin decret prezidential de gratiere la data de 27 aprilie 2000.

În august 1997, Nicu Olteanu a trimis, din Penitenciarul Jilava unde se afla încarcerat, o plângere la Parchetul Militar Bucuresti, prin care a cerut cercetarea si trimiterea în judecata a politistilor vinovati de agresarea si împuscarea sa. În perioada urmatoare, reclamantul a mai trimis plângeri Procurorului general, Presedintelui Tribunalului Bucuresti si Ministerului Justitiei, de la care nu a primit nici un raspuns. In sustinerea plângerilor victimei, în martie 1999 APADOR-CH s-a adresat Sectiei Parchetelor Militare solicitând informatii cu privire la cercetarile efectuate si la solutia adoptata. In noiembrie 1999, Parchetul Militar Bucuresti i-a comunicat dlui Olteanu ca plângerea s-a finalizat printr-o rezolutie de neîncepere a urmaririi penale cu motivarea ca „faptele comise nu sunt prevazute de legea penala”. Plângerea împotriva acestei solutii – adresata sefului Sectiei Parchetelor Militare de pe lânga Curtea Suprema de Justitie – a ramas fara raspuns. Revenirile ulterioare, inclusiv cererea de a-i fi trimise copii ale actelor dosarului au ramas de asemenea fara raspuns.

Procedura în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

La data de 9 februarie 2001 victima s-a adresat cu o plângere Curtii Europene a Drepturilor Omului, invocând încalcarea drepturilor garantate in Articolele 3, 5 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Reclamantul a sustinut încalcarea dreptului de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante în doua situatii distincte. Prima are ca obiect agresarea fizica si împuscarea sa, la data de 16 mai 1997, de catre lucratori ai politiei in conditii care au pus în pericol si viata fiului sau. Reclamantul a invocat si omisiunea lucratorilor de politie de a-i asigura un tratament medical imediat si adecvat. A doua încalcare a Articolului 3 a vizat lipsa unei anchete eficiente, rapide si impartiale de catre autoritatile nationale (parchetele militare) apta sa conduca la stabilirea conditiilor în care reclamantul a fost împuscat si ranit si la identificarea si sanctionarea vinovatilor.

In continuare, reclamantul a sustinut încalcarea dreptului la libertate garantat de Articolul 5 din Conventie, în doua situatii distincte. Prima consta în lipsa unui control judiciar asupra prelungirii arestarii preventive. A doua încalcare a vizat faptul ca reclamantul nu a fost judecat într-un termen rezonabil ori eliberat în cursul procesului.

In ceea ce priveste dreptul la remedii efective, garantat de Articolul 13, s-a sustinut ca omisiunea autoritatilor nationale de a efectua o ancheta eficienta si impartiala l-a lipsit pe reclamant de orice posibilitate de remediere a încalcarilor suferite. In conformitate cu legea interna, singurele îndreptatite sa ancheteze plângerile împotriva lucratorilor de politie sunt parchetele militare, a caror lipsa de independenta si impartialitate a fost argumentata atât pe baza unor elemente de fapt cât si pe baza cadrului legal în care acestea functioneaza.

Plângerea reclamantului se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost înregistrata sub numarul 71090/2001.

4. Vili Rupa versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

La data de 28 ianuarie 1998 Vili Rupa a fost batut de aproximativ 12 politisti în centrul orasului Hunedoara, fiind apoi transportat la sediul politiei unde agresarea sa fizica a continuat. Dl Rupa a fost audiat, cerându-i-se sa recunoasca comiterea unor fapte penale. Refuzând semnarea unor declaratii în acest sens, victima a fost izolata într-o camera din sediul politiei pe durata noptii, fara mâncare si apa si fara a avea acces la toaleta sau la un telefon. A doua zi, dl Rupa a fost transportat la sediul Inspectoratului de Politie al Judetului Hunedoara din Deva, unde a fost din nou audiat si pus sa semneze o declaratie scrisa de un lucrator al politiei, fara a fi lasat sa o citeasca si în lipsa unui aparator. În tot acest timp, dlui Rupa nu i s-a adus la cunostinta ca este arestat si nu i s-a prezentat un mandat în acest sens. Vili Rupa a fost eliberat dupa semnarea declaratiei.

Dl Rupa s-a adresat parchetului militar cerând cercetarea politistilor care l-au agresat.

Un nou conflict a avut loc la data de 11 martie 1998, când patru politisti au patruns în domiciliul dlui Rupa, fara a prezenta un mandat de perchezitie sau de aducere. Dl Rupa a refuzat cererea politistilor de a se deplasa la sediul politiei, cerându-le acestora, într-un mod agresiv, sa iasa din locuinta sa. In cele din urma, dupa sosirea altor 50 de politisti si a unui avocat din oficiu, Vili Rupa a iesit din locuinta, fiind imobilizat si batut de politisti. In procesul verbal prin care politia a relatat aceste evenimente s-a mentionat ca Vili Rupa ar fi lovit un politist cu toporul în abdomen, dar ca acesta nu a fost ranit întrucât toporul s-ar fi înfipt într-o agenda pe care o purta la brâu. Dl Rupa a fost transportat la sediul politiei din Deva unde a scris o declaratie atât despre evenimentele din 28 ianuarie, cât si despre cele din 11 martie 1998.

Reclamantului i s-a prezentat apoi un mandat de arestare preventiva pentru 30 de zile, pe care a refuzat sa îl semneze. Dupa ce a fost introdus în arest, dlui Rupa i s-a completat o fisa medicala, fara a i se prescrie însa vreun tratament. In acel moment dl Rupa era ranit ca urmare a agresiunilor fizice din partea politistilor. In plus, dl Rupa suferea de „psihopatie iritabil-impulsiva” fiind handicapat psihic gradul II de invaliditate, situatie cunoscuta de politisti. Mama reclamantului nu a fost anuntata despre arestarea si retinerea fiului sau în arestul Politiei Deva.

In intervalul 11 martie – 4 iunie 1998 Vili Rupa a fost tinut cu lanturi la picioare, iar timp de 16 zile în sistem T – lanturi la mâini si la picioare unite printr-un drug de fier. Victimei nu i s-au permis contacte cu familia si nu a fost vizitata de vreun avocat sau de vreun doctor în aceasta perioada. Vili Rupa a fost expertizat medico-legal, concluzia fiind existenta unui discernamânt diminuat. In aceasta perioada, ca urmare a plângerii formulate împotriva lucratorilor de politie care l-au batut în data de 28 ianuarie 1998, dl Rupa a fost vizitat de un procuror militar de la Parchetul Militar Craiova. Lucratorii de politie au exercitat presiuni asupra dlui Rupa pentru a-si retrage plângerea.

In iunie 1998, Vili Rupa a fost trimis în judecata pentru o infractiune de trafic de stupefiante si doua infractiuni de ultraj. În timpul judecarii cauzei sale de catre Tribunalul Hunedoara, Vili Rupa a fost adus în instanta de judecata cu lanturi la picioare si catuse la mâini. Tribunalul Hunedoara l-a condamnat la o pedeapsa de 1 an si 2 luni închisoare, exact perioada petrecuta în stare de arest preventiv. El a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999. Apelul si recursul declarate de dl Rupa au fost respinse.

Plângerea formulata împotriva politistilor a fost solutionata de Parchetul Militar de pe lânga Tribunalul Militar Teritorial prin adoptarea unei rezolutii de neîncepere a urmaririi penale pe motiv ca faptele reclamate nu s-au confirmat. Dupa eliberare, dl Rupa s-a adresat parchetului militar cu o noua plângere în legatura cu tratamentul inuman si degradant la care a fost supus în arestul politiei din Deva si în Penitenciarul Deva. Si aceasta plângere a fost solutionata prin neînceperea urmaririi penale. Plângerile împotriva acestor solutii au fost respinse de parchetele militare. Dl Rupa a trimis numeroase memorii catre alte autoritati ale statului, fara a primi vreun raspuns. In paralel cu demersurile dlui Rupa, APADOR–CH a solicitat Parchetului General – Sectia Parchetelor Militare anchetarea faptelor reclamate de victima. Solutia finala a ramas cea de neîncepere a urmaririi penale.

Procedura în fata Comisiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului

In februarie 1998 Vili Rupa a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului, invocând încalcarea drepturilor garantate în Articolele 3, 5, 6, 8 si 13 din Conventia Europeana.

Dreptul de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, garantat în Articolul 3 din Conventie a fost încalcat, în opinia reclamantului, în doua situatii distincte. Prima se refera la faptul ca victima a fost supusa unui tratament inuman si degradant si, în anumite perioade, chiar unui regim de tortura, cum a fost tinutul în lanturi. A doua situatie are ca obiect lipsa unei anchete rapide, impartiale si eficiente din partea autoritatilor nationale (parchetele militare).

In legatura cu dreptul la libertate, prevazut în Articolul 5 paragraful 1 din Conventie, reclamantul a invocat existenta mai multor perioade în care a fost privat de libertate fara o baza legala sau, atunci când un astfel de temei formal a existat, în lipsa unor probe de vinovatie si fara a se tine seama de starea sa de sanatate. Paragraful 2 al Articolului 5 a fost invocat ca urmare a omisiunii autoritatilor de a-l informa pe reclamant despre acuzatia ce i se aducea si motivele arestarii sale. In opinia reclamantului a fost încalcat si paragraful 3 al Articolului 5 întrucât acesta nu a fost dus prompt în fata unei instante de judecata, iar procedurile judiciare din fata primei instante au durat circa un an, timp în care reclamantul s-a aflat în stare de arest. S-a sustinut în continuare ca reclamantul nu a fost în masura sa conteste legalitatea arestarii preventive, contrar paragrafului 4 al Articolului 5 si, de asemenea, ca solutiile parchetelor militare i-au negat practic posibilitatea de a obtine o justa reparatie pe plan intern pentru detentia contrara Conventiei.

Dreptul la un proces echitabil, garantat în Articolul 6 paragraful 1 din Conventie a fost încalcat prin caracterul inechitabil al procedurilor, iar dreptul de acces în justitie pentru a obtine despagubiri civile a fost în fapt anulat prin decizia parchetelor militare de a termina investigatiile fara trimiterea în judecata a celor vinovati. Contrar paragrafului 2 al Articolului 6, reclamantul nu a beneficiat de prezumtia de nevinovatie. Astfel, politia a oferit o caseta filmata în data de 11 martie 1998 postului local de televizune PROTV, care a difuzat-o, prezentându-l pe Vili Rupa ca pe un infractor, încatusat si condus spre masina politiei. Drepturile persoanei acuzate de a fi informata asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse împotriva sa, de a avea timpul si facilitatile necesare pregatirii apararii si de a se apara in mod real si eficient, garantate în paragraful 3 al Articolului 6 au fost de asemenea încalcate în cursul procedurilor judiciare.

Sub aspectul Articolului 8, care garanteaza dreptul la viata privata, reclamantul a invocat violarea domiciliului sau de catre organele de politie, care au intrat în locuinta sa fara a prezenta vreun mandat si fara consimtamântul reclamantului.

Finalmente, dl Rupa a invocat si încalcarea dreptului la remedii efective, prevazut de Articolul 13, argumentând ca legislatia si practica interne nu ofera remedii efective victimelor abuzurilor politiei.

Plângerea a fost înregistrata la Comisia Europeana sub numarul 58478/98, fiind apoi transferata pe rolul Curtii Europene. In cursul anilor urmatori, inclusiv în 2001, reprezentantul legal al reclamantului a continuat corespondenta cu grefa Curtii, completând sustinerile initiale în special cu noile comunicari ale parchetelor militare.

5. Achim versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Victima, Radu Daniel Achim, în vârsta de 18 ani, a decedat în ianuarie 1994 ca urmare a unei tuberculoze contractate în timp ce se afla în detentie si care nu a fost tratata de autoritatile penitenciare. In momentul mortii, victima nu mai avea masa musculara (casexie).

Radu Daniel Achim fusese condamnat în 1993 la o pedeapsa de 2 ani si 6 luni, pe care a executat-o, în cea mai mare parte, la Centrul de Reeducare Minori Gaesti. La data arestarii preventive, minorul era sanatos, asa cum rezulta din fisa medicala întocmita de politie. In ianuarie 1993 minorul a fost internat în Centrul de reeducare, unde nu i s-a completat fisa medicala si nu i s-au efectuat vaccinarile necesare. Victima a stat in Centrul de reeducare peste 7 luni, perioada in care s-a imbolnavit de TBC. Boala a fost depistata târziu iar minorul a fost internat în Spitalul Penitenciar Bucuresti in august 1993. Dupa internare, minorul a fost lipsit de tratament adecvat. De pilda, din foaia de observatie clinica rezulta ca in intervalul de circa 4 luni – cât a fost internat în Spitalul Penitenciar Bucuresti – o parte din medicamentele prescrise nu i-au fost administrate, fiind înscrisa mentiunea „lipsesc din farmacie”, unele analize nu au fost efectuate, notându-se lipsa unor substante si în mod repetat si frecvent i s-a administrat pacientului Diazepam, medicament nespecific tratarii TBC.

La data de 14 ianuarie 1994, Radu Daniel Achim a fost internat la Institutul „Marius Nasta” unde a murit câteva zile mai târziu, la 21 ianuarie 1994. În foaia de observatie clinica s-a mentionat faptul ca minorului nu i s-a putut face tratament injectabil intramuscular deoarece lipsea masa musculara si, de asemenea, faptul ca boala a debutat cu 4 luni anterior datei internarii la Spitalul Penitenciar Bucuresti, ceea ce înseamna aprilie 1993, timp în care minorul se afla internat în Centrul de Reeducare Gaesti.

In februarie 1994, mama minorului – dna Floarea Pop – a depus o plângere la Ministerul Justitiei prin care a cerut sa fie identificate si cercetate persoanele vinovate de moartea lui Radu Daniel Achim. Tot in februarie 1994 APADOR-CH s-a adresat Ministerul Justitiei, solicitând ordonarea unei anchete atât la Centrul de Reeducare Gaesti cât si la Spitalul Penitenciar Bucuresti, pentru a fi stabilite cauzele care au dus la contactarea si agravarea bolii si la moartea minorului.

Initial, cercetarile au fost efectuate în paralel de Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti si Parchetul de pe lânga Curtea Suprema de Justitie – Sectia de urmarire penala si criminalistica. In martie 1994, plângerea Floarei Pop a fost trimisa si Parchetului Militar Ploiesti, pentru a se verifica aspectele legate de perioada în care minorul a fost detinut în Centrul de Reeducare Minori Gaesti. In aprilie 1994, APADOR–CH s-a adresat Ministerului Justitiei solicitând permisiunea de a consulta actele medicale întocmite în timpul internarii minorului în Spitalul Penitenciar Bucuresti si de a discuta cu medicul care l-a îngrijit. Vizita a avut loc la 28 aprilie 1994, dupa ce la 19 aprilie 1994 reprezentantilor APADOR–CH li s-a refuzat accesul în spital, iar în urma acesteia s-a întocmit un raport, ale carui constatari negative (supraaglomerare, hrana insuficienta si proasta, lipsa programului de plimbare zilnica, murdarie, aer greu respirabil) au fost prezentate Ministerului Justitiei la 19 mai 1994. In mai 1994, Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti a dispus declinarea competentei de solutionare a cauzei catre Parchetul Militar Bucuresti, care in octombrie 1994 a adoptat o rezolutie de neîncepere a urmaririi penale. In februarie 1995, Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General a infirmat solutia de neîncepere a urmaririi penale, a dispus începerea urmaririi penale în cauza si a trimis dosarul Parchetului Militar Ploiesti. Fara a efectua vreun act de cercetare, in aprilie 1996 s-a dispus ca ancheta sa fie efectuata de Parchetul Militar Bucuresti. In iulie 1996, acesta si-a declinat competenta de solutionare catre Parchetul de pe lânga Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti. În intervalul de timp care a urmat nu s-a efectuat nici un act de cercetare în cauza, iar in martie 2000 s-a adoptat o ordonanta de clasare, constatându-se ca în cauza nu exista învinuit si ca faptele sesizate si cercetate nu s-au produs ori, dupa caz, nu sunt prevazute de legea penala. In mai 2000, mama minorului s-a adresat Sectiei Parchetelor Militare – Parchetul General, solicitând infirmarea solutiei de clasare. O cerere similara a fost adresata de APADOR-CH in iunie 2000. Sectia Parchetelor Militare a mentinut insa solutia de clasare, afirmând ca aceasta este temeinica si legala.

In 1998, mama minorului s-a adresat instantei de judecata cerând despagubiri civile pentru moartea fiului sau. Cauza este inca pe rolul instantelor din Bucuresti, ridicându-se in acest moment problema taxei de timbru pentru care Ministerul Finantelor a aprobat amânari succesive.

Procedura în fata Comisiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului

In august 2000, mama victimei a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului, invocând încalcarea drepturilor garantate in Articolele 2, 3, 6 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

S-a reclamat incalcarea dreptului la viata, garantat in Articolul 2, in doua situatii distincte: prima se refera la imprejurarea ca minorul a murit ca urmare a îmbolnavirii si netratarii bolii contactate în timpul detentiei, iar a doua la faptul ca autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta prompta, eficienta si impartiala care sa duca la identificarea persoanelor vinovate si la trmiterea acestora în judecata.

Dreptul de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, garantat in Articolul 3, a fost, de asemenea, invocat distinct in doua situatii. Astfel, minorul a fost torturat si supus unor tratamente inumane si degradante în timpul detentiei la Centrul de reeducare, unde a contractat boala, stiut fiind faptul ca TBC survine în conditii de igiena si alimentatie necorespunzatoare; in continuare, minorul a suferit fizic si psihic datorita netratarii bolii în spitalul penitenciar. A doua situatie se refera la faptul ca autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta prompta, eficienta si impartiala cu privire la circumstantele mortii si persoanele vinovate.

Reclamanta a invocat si incalcarea dreptului la un proces echitabil, garantat în Articolul 6 din Conventie, sustinând ca decizia parchetelor militare de a termina investigatiile printr-o decizie de clasare, fara a stabili persoanele vinovate de moartea lui Radu Daniel Achim a împiedicat-o sa îsi exercite dreptul la despagubiri civile în fata unei instante de judecata independente si impartiale. Reclamanta a invocat si impiedicarea accesului in justitie ca urmare a obligativitatii de a plati taxe de timbru si a imprejurarii ca organele fiscale au aprobat – si numai vremelnic – doar amânarea platii acestora si nu scutirea.

Finalmente, reclamanta a invocat incalcarea dreptului la remedii efective, prevazut de Articolul 13, argumentând ca legislatia si practica judiciara interne nu ofera dreptul la un remediu – cu atât mai putin efectiv – in situatia in care procurorii militari nu au condus o ancheta completa si eficienta.

Plângerea a fost înregistrata la Comisia Europeana a Drepturilor Omului sub numarul 63101/2000 si a fost transferata pe rolul Curtii Europene. In cursul anului 2001 reprezentantul reclamantei a informat Curtea cu privire la evolutia cererilor de scutire de taxa de timbru si a procesului de despagubiri civile.

6. Cotlet versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Silvestru Cotlet se afla în executarea unei pedepse privative de libertate de 17 ani, hotararea de condamnare ramanand definitiva in ianuarie 1993. În timpul detentiei, respectiv in noiembrie 1995, dl Cotlet s-a adresat cu o plângere Comisiei Europene a Drepturilor Omului, reclamand încalcarea dreptului la libertate individuala si a dreptului de a nu fi supus unor tratamente degradante si inumane. Corespondenta ulterioara purtata de reclamant cu institutiile din Strasbourg a fost cenzurata de autoritatile romane. Astfel, mai multe scrisori ale dlui Cotlet au fost citite de autoritatile penitenciare si inregistrate la Ministerul Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor. O parte din scrisorile Comisiei Europene au ajuns la reclamant desfacute si cu mare intarziere, iar unele nu au ajuns de loc. In acest mod autoritatile interne au incalcat dreptul la corespondenta, garantat in Articolul 8 al Conventiei Europene. Remedii interne nu exista intr-o astfel de situatie.

Procedura în fata Comisiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului

Plângerea initiala a reclamantului a fost inregistrata la Comisia Europeana a Drepturilor Omului sub numarul 38565/1997, fiind apoi completata cu sustinerea incalcarii Articolului 8 al Conventiei Europene. Admisibilitatea plangerii a fost examinata de Curtea Europeana la 10 octombrie 2000, Curtea constatand ca nu este competenta sa se pronunte asupra incalcarii drepturilor prevazute de Articolele 3 si 5 din Conventia Europeana, deoarece Romania nu era semnatara a Conventiei la data la care au avut loc aceste doua încalcari reclamate. In consecinta, plangerea a fost comunicata Guvernului numai sub aspectul încalcarii Articolului 8 din Conventie, respectiv a dreptului la confidentialitatea corespondentei. In februarie 2001 Guvernul a trimis Curtii observatii scrise, iar in mai 2001, reprezentantul reclamantului a trimis Curtii Europene observatiile acestuia cu privire la admisibilitatea si fondul cauzei in ceea ce priveste încalcarea Articolului 8 din Conventie. Urmeaza adoptarea de catre Curtea Europeana a unei decizii asupra admisibilitatii.

7. Parohia Greco-Catolica Sf. Vasile Polona versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamanta este o parohie greco-catolica – Sf. Vasile Polona – care a fost reinfiintata la 15 august 1990 de catre credinciosii greco-catolici din Bucuresti. Cultul greco-catolic a fost scos in afara legii prin Decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, ridicându-se astfel interdictia de functionare a cultului. Dupa aceasta data s-au reinfiintat mai multe parohii greco-catolice, inclusiv cea din Bucuresti (reclamanta).

In februarie 1992, reclamanta a declansat proceduri judiciare pentru a intra in posesia bisericii, casei parohiale si a terenului aflate pe str. Polona nr. 50, pentru care detine acte de proprietate inca din 1892. Intrucât Decretul nr.358/1948 a exceptat de la trecerea in proprietatea statului averile parohiilor greco-catolice, reclamanta a considerat ca nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate si a solicitat instantei de judecata evacuarea ocupantului actual, o parohie ortodoxa.

Procesul a inceput in februarie 1992 la Judecatoria sectorului 1 si nu s-a finalizat nici pâna in prezent (dupa 9 ani) parcurgând de mai multe ori etapele procesuale fond-apel-recurs. Toate instantele care s-au pronuntat pâna in prezent au evitat sa judece fondul cauzei si au adoptat solutii pe cale de exceptie prin al caror continut s-a negat dreptul reclamantei de acces in justitie. S-a afirmat, de exemplu, ca reclamanta nu are dreptul de a se adresa justitiei intrucât credinciosii parohiei Sf. Vasile Polona apartin in majoritate cultului ortodox (in sensul ca in imobilele din jurul bisericii locuiesc mai multi credinciosi ortodocsi decât greco-catolici). Instantele au mai afirmat ca aceasta cauza depaseste atributiile puterii judecatoresti, singura competenta a decide fiind o comisie mixta alcatuita din cele doua parti aflate in litigiu. Procedurile judiciare continua in fata Tribunalului Bucuresti, dupa ce Curtea de Apel a respins in recurs aceasta ultima exceptie, afirmând competenta instantelor de judecata.

In timp ce procesul de evacuare era pe rol, reclamanta a declansat un nou proces, de revendicare, in iulie 2000. Si in cursul acestei proceduri instantele de judecata au decis ca nu sunt competente sa judece cauza, invocând competenta comisiei mixte de dialog ortodoxo-greco-catolica. In prezent, acest dosar se afla in recurs la Curtea Suprema de Justitie.

Credinciosii greco-catolici din Bucuresti nu pot celebra serviciile religioase in propriul lacas de cult, fiind lipsiti de folosinta acestuia de la data reinfiintarii parohiei, respectiv de cca 9 ani. Serviciul religios are loc intr-un spatiu inchiriat intre anumite ore si in anumite zile intr-o biserica apartinând cultului romano-catolic, pentru care credinciosii greco-catolici platesc o contributie baneasca.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

In ianuarie 2001 reclamanta s-a adresat Curtii Europene invocând incalcarea drepturilor garantate in Articolele 6, 9, 13, 14 din CEDO si Articolul 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie.

Reclamanta a sustinut incalcarea Articolului 6 care garanteaza dreptul la un proces echitabil in patru situatii distincte: lungimea procedurilor judiciare (9 ani din care 7 ani de la ratificarea Conventiei de catre România); negarea dreptului reclamantei de acces in justitie; lipsa de impartialitate a instantelor de judecata nationale; schimbarea, in mod repetat, a compozitiei instantelor de judecata, precum si superficialitatea si neglijenta aratate de instante in consemnarea dezbaterilor orale.

In ceea ce priveste incalcarea Articolului 1 din Protocolul 1, reclamanta a invocat refuzul instantelor de a-i restitui folosinta proprietatii. In acest context, reclamanta a invocat si nerespectarea, de catre autoritatile nationale, a Rezolutiei 1123 (1997) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care a cerut României sa rezolve problema restituirii bunurilor confiscate, inclusiv si in special catre biserici.

Argumentând incalcarea libertatii de religie, garantata in Articolul 9, parohia greco-catolica a sustinut ca prin lipsirea folosintei lacasului de cult, dreptul credinciosilor greco-catolici la exercitarea libera a religiei a fost si continua sa fie incalcat. Credinciosii nu isi pot celebra serviciile religioase in propria biserica, fiind nevoiti sa participe la servicii religioase intr-o biserica apartinând altui cult si pentru care platesc o contributie baneasca. Credinciosii greco-catolici din Bucuresti experimenteaza – evident cu durere si frustrare – statutul de minoritate religioasa, care a fost folosit impotriva lor de instantele nationale si biserica majoritara, determinând o stare de izolare fata de majoritatea populatiei apartinând unui alt cult religios. O alta consecinta a acestor fapte este imposibilitatea de a organiza si efectua educatia religioasa a tinerilor, pentru care este nevoie de o schema de timp flexibila si de spatiu. In timp, aceste elemente pot duce la scaderea numarului de credinciosi intrucât parohia reclamanta nu le poate oferi serviciile religioase si de educatie firesti.

Reclamanta a sustinut in continuare ca drepturile la un proces echitabil si la folosinta libera a proprietatii au fost incalcate si din motive care implica discriminarea religioasa in raport cu religia majoritara in România, contrar Articolului 14 din CEDO.

Invocarea repetata a caracterului de minoritate religioasa a reclamantei, refuzul explicit sau implicit al accesului in justitie, refuzarea judecarii fondului cauzei, lungimea excesiva a procedurilor judiciare si atitudinea lipsita de impartialitate a instantelor nationale sunt elemente care dovedesc discriminarea religioasa la care a fost – si este in continuare – supusa parohia greco-catolica. Insusi criteriul majoritatii – opus statutului de religie minoritara al reclamantei – invocat de instantele de judecata este o dovada a discriminarii religioase a parohiei greco-catolice in exercitarea drepturilor sale.

Invocând dreptul la remedii efective, garantat de Articolul 13, reclamanta a sustinut ca nu are la dispozitie remedii interne reale si efective pentru indreptarea incalcarilor drepturilor garantate de CEDO invocate in plângerea sa. Aceasta incalcare continua si in prezent – ca de altfel toate incalcarile reclamate. Chiar in situatia – incerta – in care reclamanta ar obtine o hotarâre judecatoreasca favorabila, incalcarile suferite nu pot fi remediate si despagubite pe baza dreptului intern.

In prezent, plângerea parohiei greco-catolice Sf. Vasile Polona se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost inregistrata sub numarul 65965/2001. Ulterior depunerii plângerii, Curtea a fost informata de reprezentanta reclamantei cu privire la evolutia procedurilor interne, care au continuat seria incalcarilor reclamate.

8. Parohia Greco-Catolica Sambata–Bihor versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamanta este parohia greco-catolica Sâmbata din judetul Bihor, care a declansat pe plan intern proceduri judiciare pentru restituirea bisericii greco-catolice din comuna Sâmbata, ocupata in prezent de parohia ortodoxa din localitate. In subsidiar, reclamanta a cerut instantelor o hotarâre care sa permita oficierea in sistem alternativ in biserica respectiva a serviciului religios greco-catolic si ortodox.

In octombrie 1996 Judecatoria Beius a admis cererea privind serviciul alternativ, solutie mentinuta de Tribunalul Bihor in mai 1997. Judecând recursul declarat de parohia ortodoxa – care s-a opus permanent serviciului alternativ – in ianuarie 1998 Curtea de Apel Oradea a desfiintat cele doua hotarâri anterioare si a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila. Curtea de Apel a argumentat ca instantele de judecata nu sunt competente sa judece astfel de litigii, care ar putea fi solutionate exclusiv de comisiile mixte formate din reprezentantii celor doua culte, invocând dispozitiile Decretului-lege nr.126/1990. Decizia Curtii de Apel Oradea este definitiva si irevocabila.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

Reclamanta s-a adresat Curtii Europene, sustinând ca prin decizia Curtii de Apel Oradea i-au fost incalcate drepturile garantate in Articolele 6 si 9 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanta a argumentat ca decizia irevocabila prin care s-a negat competenta instantelor de judecata i-a incalcat dreptul de acces in justitie. In mod evident, o comisie formata chiar din partile aflate in litigiu nu poate fi considerata un tribunal independent si impartial in sensul Articolului 6 din Conventie.

In continuare, reclamanta a sustinut ca refuzul Curtii de Apel Oradea de a judeca cererea privind serviciul religios alternativ a incalcat libertatea de religie a credinciosilor greco-catolici din parohie, incalcând astfel libertatea de religie garantata in Articolul 9.

Plângerea reclamantei a fost inregistrata la Curtea Europeana sub numarul 48107/1999 si la data de 18 septembrie 2001 a fost comunicata guvernului României. Observatiile guvernului au fost trimise reclamantei si reprezentantului acesteia la data de 18 decembrie 2001, urmând a se redacta raspunsul parohiei la sustinerile guvernului.

VII. ALTE ACTVITATI

1. Programul de consultatii juridice gratuite

Programul, inceput inca din 1994, a continuat si in 2001. In fiecare vineri, un cabinet de avocati ofera consultatii gratuite tuturor celor interesati, indiferent de natura juridica a problemelor. Durata medie a sedintelor este de 4 ore iar numarul mediu al beneficiarilor s-a ridicat la 14 pe sedinta.

Litigiile au fost, in majoritate, de natura civila (actiuni de retrocedare a imobilelor preluate abuziv; litigii de munca; litigii de drept comun). Au existat si cauze penale, cele mai multe privind abuzuri ale organelor de urmarire penala in special privarea de libertate si confectionarea probelor.

Dintre cazurile individuale, doua sunt semnificative pentru incalcarea drepturilor omului:

a) Cazul Gabriel Catalan

Este un istoric roman, care, in timp ce lucra la CNSAS, a dezvaluit, intr-un articol publicat in ziarul „Libertatea”, informatii – obtinute inainte de a fi angajatul institutiei – ce puneau intr-o lumina nefavorabila persoana patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane.

Imediat dupa publicarea articolului, conducerea CNSAS a anuntat ca Gabriel Catalan, care avea calitatea de functionar public, urma sa fie destituit. Aceasta declaratie a fost data anterior inceperii procedurii legale de cercetare disciplinara prealabila destituirii din functie si a marcat caracterul abuziv al sanctiunii ulterioare a demiterii.

Procedura disciplinara instrumentata impotriva lui Gabriel Catalan a incalcat dreptul la aparare.

Curtea de Apel Bucuresti – Sectia de Contencios Administrativ – care a solutionat in prima instanta actiunea lui Gabriel Catalan impotriva ordinului de destituire din functie, nu a sanctionat incalcarile normelor de drept comise de catre CNSAS in tot cursul procedurii disciplinare si a considerat ca ordinul atacat este legal si temeinic. Recursul urmeaza a fi solutionat de Curtea Suprema de Justitie – Sectia de Contencios Administrativ.

b) Cazul Ion Trifan

Prin sentinta civila din 15 martie 1996, statul roman a fost obligat sa-i plateasca lui Ion Trifan suma modica de 1.197.296 lei, reprezentand despagubiri pentru daunele morale si materiale pe care acesta le-a suferit in timpul „mineriadei” din iunie 1990 (privare ilegala de libertate si rele tratamente).

Statul roman, reprezentat de Ministerul Finantelor, a refuzat sa plateasca aceasta suma simbolica sub diverse pretexte si a recurs la toate mijloacele pentru a nu realiza executarea silita ceruta in justitie de Ion Trifan. De asemenea, debitorul a refuzat constant sa actualizeze suma, avand in vedere inflatia.

La 30 ianuarie 2001, deci dupa aproape 5 ani de la data pronuntarii hotararii judecatoresti de acordare a despagubirii, debitorul a achitat suma la valoarea nominala. Procesul nu este insa incheiat, deoarece in apelul la cererea de poprire, intentat de Ion Trifan, instanta a dispus efectuarea unei expertize contabile, lucru nerealizat pana la sfarsitul anului 2001.

Intreaga procedura a executarii silite, inceputa in 1998, are o durata excesiva fata de natura ei care impunea, conform legii, judecarea cu celeritate.

2. Programul de familiarizare a judecatorilor si avocatilor cu jurisprudenta Curtii europene pe libertatea de exprimare

Initiat de Asociatia pentru monitorizare a presei, programul, realizat in colaborare cu APADOR-CH, s-a desfasurat in perioada martie-septembrie 2001. Fiecare dintre cele 7 intalniri organizate in diferite localitati a constat in discutii separate cu judecatorii si avocatii, dar cu elementul comun al prezentarii a 15 decizii ale Curtii europene pe articolul 10 din Conventie (libertatea de exprimare). In plus, avocatilor li s-au prezentat si conditiile pentru redactarea plangerilor la Strasbourg. Fisele de evaluare au aratat interesul deosebit al tuturor participantilor fata de modul in care trebuie abordata problema in cazurile ziaristilor dati in judecata pentru insulta, calomnie sau ofensa adusa autoritatilor, precum si fata de procedurile Curtii europene in astfel de situatii.

Indrumari similare au primit si membrii Comitetului Helsinki din Republica Moldova cu ocazia vizitelor pe care reprezentantul APADOR-CH le-a intreprins la Chisinau in 2001.

3. Proiectul privind minoritatile nationale si religioase in Balcani

APADOR-CH a fost partenerul roman al Federatiei Internationale Helsinki care a initiat acest proiect. Asociatia a participat la o misiune de monitorizare a situatiei minoritatilor nationale si religioase in Kosovo, in primavara anului 2001, finalizata cu un raport pe tema respectiva.

4. Proiectul desfasurat de asociatie in colaborare cu organizatia neguvernamentala NEKI din Ungaria

Proiectul a constat in evaluarea cadrului legislativ – la nivel regional – ce reglementeaza despagubirile acordate de state persoanelor private pe nedrept de libertate, cu doua exemple concrete. APADOR-CH a fost partenerul roman in acest proiect.

CONCLUZII

1. In domeniul legislatiei cu impact direct asupra drepturilor civile si ale minoritatilor s-a facut prea putin in directia armonizarii dreptului intern cu standardele europene. Practic, doar doua legi (a administratiei publice locale si, respectiv, a accesului la informatii publice) si o Ordonanta (privind abrogarea art.200 din Codul penal) pot fi considerate progrese. Nu s-a facut insa nimic in privinta unor legi in vigoare care trebuie drastic amendate (Codul penal, Codul de procedura penala, Legea sigurantei nationale, Legea regimului executarii pedepselor etc.). In plus, o lege extrem de periculoasa in forma votata de Parlament -Legea informatiilor clasificate – a fost stopata doar inainte de promulgare. In acelasi timp, Guvernul a abuzat de dreptul de a emite ordonante simple sau de urgenta, substituindu-se, practic, legislativului.

2. Nici in anul 2001 nu s-a realizat demilitarizarea si descentralizarea politiei. Proiectul de modificare a Legii nr. 26/1994 a Politiei a fost votat de Parlament la sfarsitul anului 2001, dar varianta adoptata nu se refera explicit la demilitarizarea politiei si nu are in vedere descentralizarea. Iar Statutul politistului, care ar urma sa aduca precizari cel putin la capitolul demilitarizare, nu a fost inca votat.

APADOR-CH a constatat o ingrijoratoare crestere a interventiilor in forta ale politistilor (impreuna cu jandarmii), cu totul disproportionate fata de scopul urmarit. In plus, prin modificarea legii politiei, in loc sa se restranga drastic dreptul politistilor de a recurge la arma de foc (singura situatie care ar putea justifica uzul de arma fiind doar aceea in care viata unei persoane ar fi pusa in pericol real si iminent) a sporit numarul circumstantelor in care ei pot folosi acest mijloc extrem de imobilizare, prin raportare la Legea 17/1996 privind regimul armelor si al munitiilor.

3. Ca si in anii precedenti, colaborarea cu Directia Generala a Penitenciarelor a decurs foarte bine. Faptul ca asociatia are acces liber in penitenciare, fara nici o formalitate prealabila, demonstreaza ca DGP este o institutie deschisa, lucru dovedit si de promptitudinea cu care a raspuns la rapoartele intocmite de asociatie dupa fiecare vizita intr-un penitenciar, precum si la alte solicitari ale APADOR-CH.

4. Libertatea de religie si de credinta continua sa fie limitata in cazul unor minoritati religioase. Biserica greco-catolica are dificultati majore in recuperarea lacasurilor de cult detinute de Biserica ortodoxa. In unele cazuri, preotii greco-catolici sunt nevoiti sa tina slujba in localuri inchiriate, total improprii pentru un serviciu religios. O alta situatie speciala este cea a Martorilor lui Jehova, cult recunoscut de Curtea Suprema de Justitie a Romaniei, care nu beneficiaza de facilitatile ce decurg din acest statut deoarece, nici pana la sfarsitul anului 2001, autoritatea competenta (actualul Minister al Culturii si Cultelor) nu a pus in aplicare o hotarare judecatoreasca irevocabila.

5. Libertatea de exprimare in general si libertatea presei in mod special au fost, din nou, ca si in anii precedenti, puse sub semnul intrebarii fie prin initiative legislative profund nedemocratice, fie prin presiuni economico-financiare, fie prin nenumaratele procese pentru insulta si/sau calomnie intentate ziaristilor.

6. Un aspect pozitiv al activitatii legislativului a fost adoptarea Legii accesului la informatii de interes public. Legea a intrat in vigoare la sfarsitul anului 2001 dar nu va putea fi aplicata decat in 2002, deoarece normele de aplicare nu au fost finalizate de Ministerul Informatiilor Publice in termenul prevazut de lege. In plus, conform ultimei variante a normelor, ar urma inca un termen de 60 de zile (pentru organizarea spatiilor, pregatirea materialelor precizate in lege ca fiind obligatorii pentru autoritatile publice, angajarea/desemnarea personalului etc.) pana la aplicarea efectiva a legii.

7. In domeniul minoritatilor (nationale, religioase, sexuale) a fost emisa in decembrie 2001, Hotararea de Guvern privind constituirea Consiliului national pentru prevenirea si combaterea tuturor formelor de discriminare. Din pacate, Ordonanta 137/2000 ce reglementeaza acest domeniu nu a fost, pana la sfarsitul anului 2001, votata de Parlament. Practic, constituirea Consiliului national – deocamdata numai „pe hartie” – nu inseamna ca garantiile oferite de Ordonanta 137/2000 (in vigoare din noiembrie 2000) sunt functionale.

8. APADOR-CH considera ca, in anul 2001, autoritatile publice – in principal Guvernul si Parlamentul – nu au dat dovada de vointa politica si interes real in alinierea la standardele europene in domeniul drepturilor civile.

Activitatile APADOR – CH au fost sprijinite financiar de:

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

CHARLES STEWART MOTT FOUNDATION (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L’HOMME (FRANTA)

FREEDOM HOUSE (SUA)

CENTRUL DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE ETNOCULTURAL| (CLUJ)

INTERNATIONAL HELSINKI FEDERATION (AUSTRIA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

LEGAL DEFENCE BUREAU FOR NATIONAL AND ETHNIC MINORITIES –NEKI (UNGARIA)