Buna guvernare – Page 15

Cei 7 ani de (detenție) acasă – mai buni decât recursul compensatoriu, dar nu acum

06/04/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Slider /by Rasista

Opinia APADOR-CH cu privire la proiectul de lege care prevede posibilitatea executării la domiciliu a pedepsei închisorii; Cum e în alte țări și ce ne lipsește nouă?

Recent, Senatul a adoptat un proiect de lege inițiat de un senator PNL, care prevede, pentru unele cazuri, posibilitatea executării la domiciliu a pedepsei închisorii. Proiectul urmează să fie dezbătut şi votat în Camera Deputaţilor, care este cameră decizională. Între timp, însă, vestea votării lui cvasi-unanime în Senat a stârit indignare publică, forțându-l pe premierul Ludovic Orban să se dezică de el, și să dea asigurări că va fi picat la Camera Deputaților.

Ca organizație care monitorizează de 25 de ani condițiile din penitenciarele românești și militează pentru respectarea drepturilor omului în detenție, APADOR-CH consideră că proiectul nu este „o aberație”, așa cum l-a catalogat premierul, însă este insuficient documentat, votat inexplicabil în procedură de urgență, deși situația în care ne aflăm, și noi și omenirea, nu justifică în niciun fel urgența adoptării acestei legi.

Combaterea infectării cu Covid 19 în penitenciare nu justifică adoptarea unei legi despre detenția la domiciliu, iar pretextul că trebuie să luăm măsuri pentru descongestionarea penitenciarelor pentru că ne-ar obliga CEDO nu ar trebui să acopere orice experiment legislativ, făcut în grabă și într-un moment complet neportrivit.

Categoric, o astfel de lege ar fi mai bună decât cea a recursului compensatoriu, dar, ca și alte țări care experimentează deja de mulți ani acest sistem, România va avea nevoie de o perioadă lungă de testare și de mulți bani pentru a afla dacă această metodă este eficientă.

Este constituţională detenția la domiciliu?

Începând cu anul 2018, au existat mai multe încercări de introducere în lege a acestei posibilităţi de executare la domiciliu a pedepsei închisorii, încercări care s-au oprit la Curtea Constituţională.

Pentru evitarea confuziei, executarea la domiciliu a pedepsei închisorii este cu totul altceva decât arestul la domiciliu. Arestul la domiciliu se dispune şi se execută în faza de urmărire penală, înainte de trimiterea în judecată, iar închisoarea la domiciliu se dispune şi se execută după terminarea judecăţii şi după condamnarea definitivă.

Introducerea în lege a posibilităţii de executare la domiciliu a pedepsei cu închisoarea a făcut obiectul mai multor decizii ale Curţii Constituţionale:

– decizia nr. 453/2018, ca urmare a sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ)

– decizia nr. 561/2018, ca urmare a sesizării formulate de Preşedintele României

– decizia nr. 22/2019, ca urmare a sesizării formulate de un grup de 60 deputaţi

Ultimele două decizii (561/2018 şi 22/2019) au declarat neconstituţională în ansamblul ei legea de introducere a executării la domiciliu a pedepsei închisorii. Dar, motivele declarării neconstituţionale nu s-au referit la conţinutul legii, ci au fost doar de natură formală:

a. încălcarea principiului bicameralismului, pe motiv că la Camera Deputaţilor, legea a suferit modificări substanţiale faţă de forma adoptată de Senat (decizia 561/2018)

b. continuarea procesului legislativ, prin reexaminarea în Parlament a legii declarate neconstituţională în ansamblul ei prin decizia 561/2018, deşi procesul legislativ trebuia să înceteze. O nouă iniţiativă în domeniu trebuia să parcurgă, de la început, întregul traseu pe care-l urmează o nouă propunere legislativă (decizia 22/2019)

Singura decizie care s-a referit la probleme de fond ale unei astfel de reglementări a fost decizia nr. 453/2018.

În esenţă, ICCJ a sesizat Curtea Constituţională pe motiv că reglementarea de atunci e executării la domiciliu a pedepsei închisorii era incompletă, neclară şi greşită, cu necorelări şi paralelisme, lipsind şi descrierea modalităţii de supraveghere a persoanei care execută pedeapsa la domiciliu.

Iar Curtea Constituţională a dat dreptate ICCJ, prin decizia nr. 453/2018, reţinând că legea adoptată atunci (în 2018) prin modul deficitar și omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenției la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, astfel că este neconstituţională.

Curtea Constituţională nu a decis însă că prevederea într-o lege a posibilităţii ca, în anumite cazuri, pedeapsa închisorii să poată fi executată la domiciliu ar fi o măsură care încalcă, prin ea însăşi, Constituţia.

Problemele constatate de Curtea Constituţională au privit atunci calitatea şi claritatea prevederilor legale prin care fusese reglementată această posibilitate de executare a închisorii la domiciliu.

Cu alte cuvinte, posibilitatea executării la domiciliu a pedepsei închisorii, în anumite situaţii, poate fi prevăzută într-o lege, dar într-un mod precis, clar şi coerent, cu privire la cine dispune măsura, care sunt cazurile în care poate fi dispusă, care e procedura pentru dispunerea măsurii şi care este procedura de supraveghere a persoanei care execută condamnarea în această modalitate.

Care sunt minusurile actualului proiect?

Din punct de vedere constituţional, se poate opina că acest proiect de lege a ţinut cont de exigenţele indicate de CCR în deciziile menţionate mai sus, din punct de vedere al calităţii tehnice a reglementării. Proiectul de lege descrie cine poate dispune măsura, în ce situaţii, prin ce procedură, cum se monitorizează executarea, cum se poate revoca măsura şi face corelaţiile necesare cu alte texte de lege, putând fi considerat o reglementare coerentă, din punct de vedere tehnic.

Se pune întrebarea dacă limita pedepsei aplicate, de 7 ani închisoare, pentru posibilitatea executării închisorii la domiciliu nu este prea mare, chiar în condiţiile în care infracţiunile grave (de genul celor contra vieţii, sănătăţii etc.) sunt exceptate expres de la posibilitatea închisorii la domiciliu, indiferent de pedeapsa aplicată. Dar inițiatorii nu motivează alegerea acestui prag de 7 ani.

Între pandemie și CEDO. Principala problemă care se pune în prezent în legătură cu acest proiect de lege este găsirea unei soluţii prin care să se păstreze un echilibru între situaţia specială de acum (pandemie în plină evoluţie, cu autorităţile statului mobilizate aproape exclusiv pentru implementarea măsurilor complexe şi dificile de limitare şi combatere a pandemiei) şi cerinţele Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care se referă la măsuri prompte pentru rezolvarea supraaglomerării din închisori, ca urmare a hotărârii CEDO din cauza Rezmives s.a. contra României.

Legea nu eliberează deținuții. Niciunul dintre cele două motive nu justifică adoptarea legii acum și așa. Din punct de vedere al riscului de infectare cu Covid 19, deținuții au la dispoziție câteva spitale în sistemul penitenciar și există posibilități de izolare și limitare a răspândirii bolii în sistem, cel puțin la fel ca și în libertate. Oricum, legea așa cum e făcută acum nu ar asigura o eliberare a deținuților, ci ea s-ar aplica numai condamnărilor viitoare.

În privința obligațiilor asumate de România față de CEDO, de rezolvare a supraaglomerării din penitenciare, situația nu este mai urgentă acum decât era în 2017 (anul condamnării în cauza pilot Rezmiveș), sau cu câțiva ani în urmă.

Guvernul s-a angajat în 2018 la un plan de îmbunătățire și de extindere a spațiilor de deținere, eșalonat până în 2024, însă la momentul 2019, când APADOR-CH a făcut mai multe vizite în penitenciare și o analiză a îndeplinirii angajamentelor din plan, s-a observat că acestea nu erau îndeplinite nici pe jumătate.

Legea recursului compensatoriu nu a fost, în mod evident, o soluţie bună. Între timp evoluția politică din țară a obligat guvernul să admită în fața Comitetului de Miniștri că are întârzieri de realizare a planului și să vină cu modificări, iar Comitetul de Miniștri a acceptat acest lucru.

Cât costă brățara electronică, la noi și la alții.

O altă întrebare care se pune este de ordin practic: putem avea detenție la domiciliu în condițiile în care nu avem un sistem testat și bine pus la punct de monitorizare prin dispozitive electronice? România se chinuie de câțiva ani să legifereze un astfel de sistem pentru alte scopuri – ordine de restricție în cazul violenței în familie sau arestul preventiv.

Nici în alte țări care au deja un avans considerabil în fața noastră, și posibilități financiare mai mari, lucrurile nu funcționează perfect și nici la scară largă.

Din expunerea de motive a proiectului votat de Senat nu aflăm nici când am putea spera la implementarea acestui sistem, nici cât ar costa el, nici măcar dacă detenția la domiciliu ar fi mai ieftină decât construirea unor penitenciare noi sau care ar fi numărul de deținuți care ar putea beneficia de acest sistem. De altfel proiectul nu are nici un punct de vedere al Ministerului Justiției.

Dintr-un alt proiect de lege, votat la Senat în aceeași ședință din 31 martie 2020, aflăm însă mai multe informații tehnice despre brățara electronică, cum funcționează în alte țări și cât ar costa la noi un proiect pilot. E vorba despre L97 – privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și execuțional penale – proiect elaborat de Ministerul Afacerilor Interne și dezbătut public anterior depunerii în Parlament.

Din acest proiect aflăm că sistemul supravegherii electronice a infractorilor arestați sau condamnați este testat de mai mulți ani în state precum Austria, Franța, Germania, Norvegia, Belgia, Grecia, Danemarca, Suedia, Marea Britanie. Nicăieri, însă, nu sunt monitorizate mai mult de câteva zeci de cazuri anual, iar în cazul condamnaților nu e vorba despre executarea întregii perioade de detenție la domiciliu, ci despre anumite perioade rămase din condamnare, de la câteva luni până la câțiva ani, după executarea celei mai mari părți a pedepsei în penitenciar.

De exemplu, în Austria costul închirierii dispozitivelor electronice de monitorizare este suportat de deținuții care optează pentru o astfel de metodă (22 de euro pe zi). Norvegia a planificat implementarea sistemului între 2006 și 2013, apoi a investit 5 milioane de euro în el și nu a avut mai mult de 14 cazuri. În Suedia, UK și Grecia au fost semnalate și minusuri cum ar fi faptul că unii deținuți au încercat să-și taie brățările, alții au „uitat” să încarce bateriile dispozitivelor, iar în unele cazuri au fost corupți ofițerii care le-au montat, astfel încât să poată fi scoase lejer.

În proiectul MAI, privind brățara electronică pentru arestul preventiv și ordinele de restricție, se propune ca România să deruleze un proiect pilot, până în 2023, care ar costa în total 3.490.000 de euro, bani de la buget. Cu acești bani ar fi cumpărate 500 de brățări și ar fi implementat sistemul de supraveghere în parteneriat cu STS și serviciul 112.

Așadar, din experiența altor țări vedem că detenția la domiciliu nu este un fenomen răspândit, care să asigure, de exemplu, eliberarea a 2000 de locuri din penitenciare, cum ar avea nevoie România, ci mai degrabă un proiect pilot aflat încă în teste și care dă erori din cauze umane sau tehnice.

Înainte de a vota o lege a detenției la domiciliu ar fi nevoie de o bună perioadă de testare a brățării electronice în alte cazuri, cum ar fi arestul preventiv sau ordinele de restricție. Dacă legea s-ar aplica mai înainte de operaţionalizarea braţărilor electronice, ea ar fi lipsită tocmai de elementul central pe care se bazează: supravegherea prin brăţara electronică.

Ar funcționa mai bine brățara electronică decât cardul de sănătate sau sistemul ANAF? Dincolo de argumentele pro – deținuții ar putea să-și păstreze locul de muncă și deci să se reintegreze mai ușor în societate după eliberare – o astfel de lege va avea nevoie de studii de impact care să arate dacă metoda supravegherii la distanță ar elibera penitenciarele, ar fi mai ieftină decât construirea de spații decente de deținere, dar și de dezbateri reale cu societatea pentru a înțelege și accepta o astfel de măsură.

Nu în ultimul rând, România va avea nevoie de un sistem electronic de supraveghere care să funcţioneze mult mai bine decât cardul electronic de sănătate (care mai mult se blochează decât funcţionează) sau decât sistemul electronic al ANAF. Se va găsi de data asta un furnizor de servicii care să asigure o funcţionare continuă şi normală a brăţărilor electronice? Fără erori, fără întreruperi? Aceste întrebări se pun deoarece art. 88/1 din Legea nr. 254/2013 va prevedea că persoanele care execută închisoarea la domiciliu vor fi supravegheate în permanenţă prin intermediul unei braţări electronice.

E adevărat că, pe lângă braţările electronice, mai sunt prevăzute şi alte metode de verificare a executării închisorii la domiciliu: poliţia să facă vizite inopinate la domiciliul respectivelor persoane. E o metodă, desigur, posibilă, dar există suficiente efective de poliţie care să se ocupe şi de aceste noi atribuţii? Iar, acum, în timp de pandemie, cum pot fi împărţite efectivele de poliţie pentru a putea îndeplini încă o nouă sarcină? O sarcină care presupune multe vizite la diverse domicilii, într-o perioadă în care cuvântul de ordine este distanţarea socială.

Discuţiile despre acest proiect de lege ar trebui reluate, cu mai multă atenţie la unele detalii practice, într-o stare de normalitate, după încetarea actualei stări de urgenţă. Mai ales că Guvernul va trebui să găsească, destul de repede, o soluţie pentru rezolvarea problemei supraaglomerării locurilor de detenţie. Soluţia aleasă prin acest proiect de lege pare de preferat celei a recursului compensatoriu, întrucât, în cazul operaţionalizării braţărilor electronice, ea oferă posibilităţi mai eficiente de supraveghere şi corectare a conduitei persoanelor care vor benefica de măsurile alternative la închisoare.

Transparența și urgența

03/04/2020/in Buna guvernare, , Transparenta /by Rasista

Transparenţa decizională şi dialogul social în vreme de pandemie

Articolul I pct. 5 din OUG nr. 34/2020 prevede o modificare în sensul că, pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări.

În linii mari, în cazul adoptării de acte normative, „transparența decizională” înseamnă că un proiect de act normativ este supus consultării opiniei publice cu 30 de zile înainte de a fi adoptat (conform Legii nr. 52/2003). Iar „dialog social” înseamnă că un proiect de act normativ este supus, cu 10 zile înainte de adoptare, avizului prealabil şi consultativ al Consiliului Economic şi Social (organism tripartit, format din reprezentanţi ai societăţii civile, ai sindicatelor şi ai patronatelor), conform Legii nr. 248/2013.

Justificarea acestei excepţii de la regula transparenţei şi dialogului este că, în stare de asediu sau de urgenţă, există măsuri care trebuie luate imediat, fără nicio întârziere, în caz contrar efectul lor fiind anulat sau negativ ori chiar opus celui urmărit.

Spre exemplu, instituirea carantinei în municipiul Suceava şi în opt comune limitrofe, prin Ordonanţa militară nr. 6/2020, dacă ar fi făcut obiectul unor consultări publice anterior adoptării, ar fi putut duce la migraţii în masă din acea zonă, pentru evitarea carantinei. Aşa s-a întâmplat în Italia, când un proiect de instituire a carantinei într-o zonă a fost făcut public cu două zile înainte de adoptare şi a dus la un exod al populaţiei din zona ce urma să fie carantinată în restul ţării, ceea ce a dus la o extindere a contaminării.

De altfel, chiar Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională prevede în art. 7 al. 13 că în cazul reglementării unei situații care, din cauza circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgență prevăzută de reglementările în vigoare. În speţă, procedura de adoptare în regim de urgenţă a fost prevăzută prin OUG nr. 34/2020.

Este de observat faptul că regulile transparenţei decizionale şi dialogului social nu sunt „suspendate” permanent, ci numai pe durata stării de urgenţă/asediu şi că „suspendarea” nu se aplică în cazul tuturor proiectelor de acte normative, ci doar al celor care au legătură directă cu starea de urgenţă/asediu.

În consecinţă, dacă pe durata stării de urgenţă sunt elaborate proiecte de acte normative care nu stabilesc măsuri aplicabile doar pe durata acestei stări excepţionale sau care nu decurg din instituirea acestei stări, ci alte măsuri, cu aplicabilitate şi după încetarea stării de urgenţă, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social se aplică în continuare, şi pe durata stării de urgenţă, în cazul acestei categorii de proiecte de acte normative.

Poate că era mai potrivită o nuanţare în noua reglementare introdusă prin OUG nr. 34/20202, în sensul că exceptarea de la regula transparenţei şi dialogului să nu se facă în toate cazurile de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări, ci doar în cazul proiectelor pentru care, în mod real şi demonstrabil, întârzierea în adoptare sau dezvăluirea în faza de proiect ar avea consecinţe negative.

Pentru celelalte proiecte de acte normative, ce ar urma să fie adoptate în legătură cu starea de asediu sau urgenţă şi pentru care transparenţa sau dialogul nu ar putea produce consecinţe negative, în raport de caracterul urgent sau special al măsurii ce urmează să fie adoptate, ar fi putut fi prevăzute termene scurte sau foarte scurte, de nivelul uneia sau câtorva zile, pentru consultare publică şi dialog.

Polițiștii ar trebui să ne verifice actele doar vizual

26/03/2020/in Buna guvernare, /by Rasista

APADOR-CH cere Guvernului modificarea Ordonanței militare nr.3/2020 astfel încât să nu mai lase loc la interpretări

Mai multe persoane s-au plâns în spațiul public în aceste zile că au fost amendate pe nedrept, deși aveau la ele adeverința sau declarația pe proprie răspundere care le permiteau să iasă din locuință. Cineva a spus că a primit amendă pentru că nu avea și declarație, ci doar adeverință de serviciu, altcineva a spus că polițiștii i-au dat amendă pentru că ar fi făcut sport „prea departe” de domiciliu, deși se afla la 2 km de casă, și mai ales că polițiștii iau în mână actele de identitate ale persoanelor verificate și pot contribui astfel la răspândirea virusului.

Pentru că așa cum este redactată acum Ordonanța nr.3/2020 lasă loc la interpretări în unele privințe, am transmis Ministerului Administrației și Internelor câteva propuneri de modificare a ordonanței.

Polițiștii să verifice actele vizual, ca să nu contribuie la răspândirea virusului

APADOR-CH propune ca Ordonanța militară 3/2020 să prevadă că verificările documentelor cerute pentru a circula trebuie să se facă numai vizual, de la distanță rezonabilă, fără ca documentele să mai fie înmânate polițistului. Dacă fiecare persoană verificată înmânează polițistului documentele solicitate, se poate ajunge la transmiterea virusului prin intermediul polițistului. Indiferent dacă acesta are sau nu mănusi, în cazul verificării unei persoane infectate dar asimptomatice, mâinile polițistului intră în contact cu virusul și îl poate transmite tuturor celorlate persoane cu care întra în contact ulterior, alte persoane cărora le verifică documentele.

Eliminarea semnăturii de pe declarație

O altă modificare necesară ar fi eliminarea obligației de a semna declarația pe proprie răspundere. Având în vedere prevederile art. 326 Cod penal, în care este prevăzută infracțiunea de fals în declarații, în cazul în care în declarație se fac mențiuni neadevărate (mincinoase), pentru existența infracțiunii nu este necesar ca declarația să fie semnată, dacă în ordonanța militară se va prevedea că declarația este valabilă (își produce efecte = permite circulația) și fără semnătura persoanei.
De altfel, nici în cazul facturilor nu mai e necesară semnătura, dar asta nu înseamnă că, dacă ele conțin mențiuni nereale, nu atrag răspunderea pentru fals.

Acest lucru ar scuti copierea olografă a declarației sau printarea acesteia, fiind suficientă doar descărcarea formularului de pe site-ul Guvernului, completarea cu datele persoanei care declară și prezentarea documentului pe un dispozitiv electronic (telefon, tabletă) organului de control.

Definirea mai clară a conceptului „în apropierea locuinței”

Ordonanța militară ar trebui să prevadă și o descriere exactă a expresiei „în apropierea locuinței”, prin indicarea unei distanțe maxime față de locuință, pentru a nu da naștere la interpretări personale din partea organelor de control.

Citește ce ne-a răspuns MAI

La București avem epidemie de vicevirus?

23/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Primarul Capitalei, Gabriela Firea, şi-a delegat atribuţiile privind combaterea pandemiei către un viceprimar, pretinzând că astfel dublează eforturile de administrare a orașului. Să vedem ce zice legea și dacă n-ar putea fi îmbunătățită

Prin Dispoziţia nr. 590 din 20 martie 2020, în plină stare de urgenţă declarată în urma pandemiei de coronavirus şi cu cel mai mare număr de infectaţi din țară în Bucureşti, Primarul general al Capitalei a delegat unui viceprimar „toate atribuţiile prevăzute de lege privind situaţiile de urgenţă (incendiu, cutremur, îmbolnăviri în masă şi alte riscuri asimilate sau evenimente de calamitate)”. Delegarea acestor atribuţii s-a făcut până la încetarea mandatului primarului general.

Într-un comunicat de presă din ziua următoare, 21 martie 2020, Primarul general al Capitalei a precizat că delegarea către un viceprimar a tuturor atribuţiilor pentru situaţii de urgenţă s-a făcut „Având în vedere faptul că în această perioadă, reprezentanţii Primăriei Capitalei trebuie să participe simultan la mai multe comandamente de urgenţă sau şedinţe operative şi pentru ca, potrivit legislaţiei în vigoare, decidenţii trebuie să aibă calitatea oficială să ia anumite hotărâri în timp scurt…”.

De asemenea, în comunicatul amintit primarul general a afirmat că „NU fug şi nu am fugit niciodată de responsabilităţi, am semnat acest document de delegare astfel încât şi viceprimarul Capitalei, Aurelian Bădulescu, să poată lua decizii oficiale rapid, în timp real. Astfel, având în vedere multitudinea de probleme de rezolvat, ne completăm şi putem participa amândoi, prin rotaţie, la şedinţele Comitetului municipal pentru situaţii speciale de urgenţă, la comandamentele de la spitale sau direcţii sociale, la preluarea persoanelor în carantină etc.”

Cu alte cuvinte, din acest comunicat se înţelege că odată cu delegarea către un viceprimar a tuturor atribuţiilor privind gestionarea îmbolnăvirii în masă, atât primarul, cât şi viceprimarul se vor putea ocupa în egală măsură de aceleaşi probleme privind gestionarea îmbolnăvirii în masă cu coronavirus. Adică, este de bine, pentru că de aceeaşi problemă gravă se vor ocupa două persoane (primarul şi viceprimarul) şi nu doar una (primarul).

Dar, art. 157 din Codul administrativ prevede că persoana căreia i-au fost delegate anumite atribuţii este cea care va exercita atribuţiile delegate şi cea care va răspunde (civil, administrativ sau penal) pentru modul de exercitare a atribuţiilor delegate. Deci, delegarea de atribuţii înseamnă transmiterea unor atribuţii către o altă persoană, care va deveni, temporar, cel care va exercita atribuţiile delegate şi, de asemenea, cel care va răspunde pentru exercitarea acelor atribuţii delegate.

Ce măsuri mai poate lua primarul, în pandemie, dacă și-a delegat atribuțiile?

În raport de acestea, apare o problemă de logică-juridică: dacă primarul şi-a delegat către un viceprimar toate atribuţiile privind gestionarea îmbolnăvirilor în masă din municipiul Bucureşti, ce competenţe legale mai are el în acest domeniu (în celelalte domenii, și-a păstrat atibuțile). Exercitarea tuturor atribuţiilor legale privind luarea măsurilor pentru combaterea coronavirsului (împreună cu răspunderea pentru ele) a trecut, prin decizia primarului, la viceprimar. De aceea, se pune întrebarea cum va participa primarul, prin rotaţie, la şedinţele şi comandamentele prilejuite de actuala situaţie de urgenţă (pandemia de coronavirus) şi ce măsuri mai poate lua el referitor strict la combaterea pandemiei, dacă el nu mai exercită atribuţii în acest domeniu, întrucât le-a transmis viceprimarului?

Este o diferenţă între delegarea atribuţiilor dintr-un domeniu către o persoană şi o exercitare comună a atribuţiilor dintr-un domeniu de către mai multe persoane, însoţită de o răspundere a fiecăruia. Delegarea atribuţiilor dintr-un domeniu către altă persoană nu face decât să transfere acele atribuţii la altă persoană (în speţă, viceprimarul), fără să fie vorba de o împărţire a acelor atribuţii (şi a răspunderii aferente) între cel ce transmite şi cel ce primeşte.

Ce spune legea și de ce era mai bine înainte

Posibilitatea delegării atribuţiilor primarului are o anumită evoluţie în legislaţia noastră relativ recentă.

Astfel, în perioada 2001-2006, potrivit art. 70 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, primarul putea să-şi delege unele atribuţii, dar era interzisă expres de lege delegarea anumitor atribuţii. Printre atribuţiile care nu puteau fi delegate se număra şi luarea măsurilor pentru prevenirea şi limitarea urmărilor epidemiilor, calamităţilor, catastrofelor, incendiilor. S-a avut în vedere că unele atribuţii sunt atât de importante încât primarul nu le poate ceda.

Din luna iulie 2006, în Legea 215/2001 s-a prevăzut că primarul îşi poate delega viceprimarului atribuţiile, fără să se mai menţioneze că unele atribuţii nu pot fi delegate. Deci, poate delega orice atribuţii, fără nicio excepție.

În prezent, Legea 215/2001 a fost abrogată (cu excepţia a 3 articole) prin art. 597 al. 2 lit. e din Codul administrativ (OUG 57/2019), cod care a preluat în art. 157 şi, respectiv, art. 191 al. 7, posibilitatea ca primarul sau preşedintele consiliului judeţean să delege atribuţiile, fără excepţie, deci orice atribuţii.

Poate că introducerea în lege a posibilităţii ca primarul să delege orice atribuţii a fost o decizie neinspirată. Poate că ar fi mai bine să se revină la soluţia legislativă din perioada 2001-2006, în care primarului îi era interzis expres să delege anumite atribuţii, printre care şi atribuția privind situaţiile de urgenţă (epidemii, cutremure etc.). Şi, pe lângă această restrângere a posibilităţii de delegare a atribuţiilor, poate că ar fi bine ca în lege să se prevadă şi posibilitatea exercitării în comun a unor atribuţii de către primar şi alte persoane, desemnate de primar şi aflate sub conducerea primarului, fiecare urmând să răspundă (civil, administrativ sau penal) pentru faptele săvârşite cu încălcarea legii în exercitarea acestor atribuţii. Este cazul unor atribuţii care presupun anumite specializări şi activităţi numeroase şi complexe, greu de gestionat de o singură persoană, fie el şi primar. Simpla delegare de atribuţii ale primarului către altcineva, astfel cum este prevăzută azi în lege, creează prin ea însăşi aparenţe defavorabile primarului, putându-se specula că primarul ar intenţiona să se eschiveze de la răspunderea care este legată de acele atribuţii.

Cum se poate îmbunătăți legea

Cel care poate oferi o rezolvare acestor probleme este Parlamentul, care poate oricând să modifice Codul administrativ şi să prevadă că anumite atribuţii nu pot fi delegate de primar, iar printre acestea să se afle şi cea privind gestionarea situaţiilor de urgenţă (epidemii, cutremure etc.), precum şi că orice atribuţii sau doar anumite atribuții, inclusiv cele care nu pot fi delegate, pot fi exercitate de primar împreună cu alte persoane, desemnate de primar şi aflate sub conducerea primarului, fiecare dintre acestea urmând să răspundă (civil, administrativ sau penal) pentru faptele săvârşite cu încălcarea legii în exercitarea acestor atribuţii. Poate că, la nivel de administraţie locală, posibilitatea implicării, sub o conducere unitară, a unui număr mai mare de persoane în exercitarea unor atribuţii, printre care şi gestionarea unei situaţii de urgenţă, este soluţia optimă.

Şi, dacă tot ne aflăm într-o situaţie de urgenţă, oficial declarată, modificarile s-ar putea face şi de Guvern, prin ordonanţă de urgenţă.

Cine sunt oamenii care iau deciziile pentru noi în pandemie?

23/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Slider, Transparenta /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență, Grupul de suport tehnico-științific, Grupul de comunicare strategică sunt trei entități care s-au ocupat în ultima perioadă de luarea deciziilor în România și comunicarea lor în spațiul public, care s-a făcut cu din ce în ce mai multă zgârcenie. Direcțiile de sănătate publică refuză să le mai răspundă jurnaliștilor la întrebări, prefecturile au primit ordin și ele să nu mai comunice, pe județe, numărul de cazuri de îmbolnăviri, iar acel misterios „grup de comunicare strategică” – unicul abilitat să mai comunice ceva pe tema pandemiei – o face o dată pe zi, în mod unilateral, lăsând în urmă multe semne de întrebare pe care nu le elucidează nimeni. Ba, pe alocuri, grupul ia și decizii, de închidere a acelor site-uri acuzate că dezinformează.

De la instaurarea stării de urgență, practic țara e guvernată de aceste trei entități a căror componență ne este necunoscută. Pentru că într-o democrație e normal să știi cine ia decizii pentru tine, APADOR-CH a transmis guvernului o solicitare în care cere să fie comunicate opiniei publice componenţa nominală a celor trei entităţi menţionate mai sus, precum şi atribuţiile Grupului de comunicare strategică.

Vedeți mai jos solicitarea APADOR-CH. Așteptăm răspunsul Guvernului.

România a derogat partial de la CEDO. Ce înseamnă asta pentru noi?

20/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

În timpul stării de urgență, mai multe drepturi ne sunt limitate. Statul e obligat să informeze CEDO despre măsurile de derogare de la prevederile Convenției

România a informat Consiliul Europei, miercuri, 18 martie 2020, că țara noastră va deroga de la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru cel puțin 30 de zile, cât durează starea de urgență. Din păcate a omis să comunice acest fapt și intern, cetățenilor, știrea fiind dezvăluită abia ieri de o agenție de presă străină. Ce înseamnă asta pentru noi?

Câteva răspunsuri și o cronologie a faptelor, mai jos:

***

Luni, 16 martie 2020, Preşedintele României a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării, pe o durată de 30 de zile, din cauza pandemiei de coronavirus. Găsiți aici o analiză detaliată a decretului, făcută de APADOR-CH.

Printre măsurile anunțate, decretul prevede și limitarea exercitării unor drepturilor și libertăți. Unele dintre aceste drepturi sunt prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, limitându-le prin decret, automat statul a derogat de la Convenție. Adică n-o mai respectă, temporar, deși a semnat-o. Singura modalitate de a face asta este prin aplicarea articolului 15 din Convenție.

Articolul 15 din CEDO spune că unica derogare de la obligația de a respecta Convenția este „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii“. Este obligatoriu ca această derogare să întrunească două condițiiꓽ situația să impună derogarea și măsura să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional.

Alin. 2 al articolului 15 impune și limitele acestei derogări, adică poți să nu mai garantezi toate drepturile din Convenție, dar nu ai voie să te atingi de următoarele: dreptul la viață, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei și condamnarea fără temei legal.

Luni, în momentul publicării decretului, s-a activat automat derogarea de la Convenție. Activarea articolului 15 din Convenție este, așadar, un efect automat al decretului de instituire a stării de urgență.

Miercuri 18 martie 2020, Reprezentanta permanentă a României la Consiliul Europei a transmis o notă către Consiliu, informând despre instituirea stării de urgență pe o perioadă de 30 de zile și despre faptul că se impune astfel aplicarea art. 15, respectiv derogarea de la Convenție. Procedura este strict informativă, scopul ei fiind ca derogarea temporară să fie publică, adică s-o afle și celelalte state-părți din Consiliul Europei. Dacă România nu ar fi informat Consiliul, oricine s-ar fi adresat CEDO, pentru că i s-a încălcat un drept din Convenție (prevăzut în decret) pe perioada situației de urgență, ar fi avut câștig de cauză. Curtea ar fi putut spune că nu a fost anunțată că România a derogat de la Convenție, deci nu îi este aplicabil art.15 și prin urmare a încălcat dreptul prevăzut de Convenție. Iar asta s-ar fi întâmplat chiar și în condițiile existenței decretului.

Joi, 19 martie 2020, Parlamentul României a încuviințat decretul președintelui, fără să-l modifice în vreun fel. Tot joi a aflat și publicul român despre derogarea de la CEDO invocată de România, dintr-o știre a Agenției France Presse.

***

Era obligatoriu ca România să notifice Consiliu Europei? Da. Fără această informare, art. 15 din Convenție nu ar fi aplicabil.[1]

Au mai făcut și alte țări asta? Da. Găsiți aici o listă completă cu țările care au apelat la articolul 15 și de ce. În contextul de azi al pandemiei de coronavirus, printre statele care au făcut derogări de la prevederile Convenției se numără și Moldova, Armenia și Letonia.

Era normal ca Președintele, Primul-ministru sau Ministerul de Externe să-și informeze și cetățenii? Da, dacă tot ne cer să ne informăm numai din surse oficiale și să nu credem conspirațiile. Dacă Președintele ar fi comunicat încă de luni, odată cu decretul, și le-ar fi explicat cetățenilor ce măsuri presupune acesta, s-ar fi evitat situația în care românii au aflat după aproape o săptămână, de la o agenție străină și au presupus, firesc, că e ceva rău care li se ascunde.

De ce alte state, care au instituit măsuri mai drastice decât noi, nu au notificat Consiliul Europei? Asta este într-adevăr o întrebare la care autoritățile noastre ar trebui să răspundă. Înseamnă că celelalte state nu au prevăzut, prin starea de urgență instituită, limitarea unor drepturi din Conventie. De ce în alte state s-a putut institui starea de urgență fără restricționarea unor drepturi atat de importante și la noi nu?

Ce se întâmplă mai departe? CEDO va analiza în ce măsură notificarea îndeplinește condițiile formale prevăzute de art. 15 alin. 3. Potrivit acestuia, Statul are obligația să informeze pe deplin Consiliu cu privire la măsurile luate și motivele pentru care s-au dispus aceste măsuri. De asemenea, același articol prevede și revizuirea permanentă a necesității măsurilor urgente. Adică după expirarea celor 30 de zile, statul va trebui să informeze CEDO dacă mai menține starea de urgență și limitarea drepturilor și de ce.

Poate statul să limiteze și alte drepturi decât cele din decret? Nota de informare a României cu privire la derogarea de la drepturile prevăzute de Convenție este destul de vagă (adică au transmis textul decretului fără explicații). Se poate presupune că statul nu intenționează să instituie măsuri de limitare a exercitării drepturilor și libertăților, altele decât cele prevăzute în decretul privind starea de urgență. Însă vedem că deși libertatea de exprimare nu figurează printre drepturile limitate în decret, ea este încălcată pe alocuri, prin refuzul unor autorități de a furniza informații publice la solicitarea jurnaliștilor sau prin graba de a închide anumite site-uri pe motiv că distribuie știri false. Faptul că în decret nu se menționează direct restricționarea libertății de exprimare, ci doar indirect, prin indicarea unor restrângeri în Anexa 1 la decret, ar putea genera litigii la CEDO, pentru încălcarea libertății de exprimare.

Totuși, chiar dacă nu este expres menționat în decret, prin măsurile adoptate statul poate limita și alte drepturi, în condițiile prevăzute de CEDO (pentru libertatea de exprimare de exemplu, în condițiile articolului 53 al Constituției, care încă e în vigoare, și ale articolului 10 paragraf 2 din Convenție).

Putem să mai dăm statul în judecată la CEDO? Da, dreptul de a ne plânge justiției naționale, dar și Curții Europene a Drepturilor Omului rămâne intact, mai ales în privința încălcării acelor drepturi nemenționate în decretul privind starea de urgență.

Ce se întâmplă cu dosarele existente la CEDO împotriva României? Acele dosare vor fi judecate în continuare, ca și până acum. Derogarea de la Convenție este temporară și nu înseamnă că România nu mai răspunde în fața CEDO dacă încalcă drepturile cetățenilor ei.

APADOR-CH solicită Guvernului să comunice proactiv în tot ceea ce are legătură cu limitarea drepturilor și libertăților fundamentale, chiar dacă e vorba de îndeplinirea unei formalități: înștiințarea Consiliului Europei despre măsurile adoptate ca urmare a stării de urgență.

[1] Cipru c. Turciei, para. 66-68 (Raportul Comisiei Europene a Drepturilor omului)

Mesajul APADOR-CH către ANP în cazul Satu Mare

19/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Penitenciare /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH a transmis azi, 19 martie 2020, o scrisoare deschisă Administrației Naționale a Penitenciarelor, în legătură cu gestionarea situației speciale din penitenciare, în contextul pandemiei și a incidentului de la Satu Mare.

Mai jos textul scrisorii:

Către Administrația Națională a Penitenciarelor,

Domnului comisar șef Tiberiu Firinel Ungureanu, director ANP,

Domnule director,

APADOR-CH urmărește cu îngrijorare derularea situației de la Penitenciarul Satu Mare, unde în urma unui incendiu provocat în spațiul de deținere au murit trei deținuți, iar alți doi se află în stare gravă la spital.

În contextul pandemiei de Covid 19, instituției dumneavoastră îi revine sarcina dificilă de a proteja sănătatea deținuților, atât prin prevenirea infectării cu Coronavirus, dar și prin gestionarea unei nervozități peste limitele cotidiene.

Vă cerem, domnule director, să vă asigurați că angajații ANP acordă în această perioadă o atenție sporită tuturor aspectelor semnalate de deținuți și că derulează mai mult decât de obicei activități informative cu aceștia, pentru a le explica mai bine perioada pe care suntem nevoiți cu toții să o traversăm.

Pentru că anxietatea îi copleșește deopotrivă pe cei închiși în penitenciar, cât și pe rudele lor de afară, vă sugerăm să le oferiți ambelor categorii posibilitatea de a ține legătura cât de mult se poate, prin mijloace online și telefonice, astfel încât starea de izolare sporită la care se văd supuși acum deținuții să nu escaladeze în incidente precum cel de la Satu Mare, ce se pot solda cu pierderi de vieți.

În virtutea colaborării noastre vechi vă rugăm să ne informați atât pe noi, cât și opinia publică, despre măsurile întreprinse atât la Satu Mare, cât și în restul unităților ANP, pentru o gestionare optimă a perioadei următoare.

Cu considerație,

Georgiana Gheorghe,

Director executiv APADOR-CH

Răspunsul Administrației Naționale a Penitenciarelor

Coronavirusul, mai tare ca Referendumul național?

19/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Își schimbă poporul principiul votat în 2019 – nicio ordonanță pe Codul penal – de frica epidemiei? Ce opțiuni ar fi avut legiuitorul la dispoziție ca să înăsprească, totuși, pedepsele pentru cei care răspândesc coronavirusul?

Noaptea trecută, guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă de modificare a Codului penal, prin care e mărit numărul infracţiunilor în legătură cu pandemia şi, de asemenea, a majorat pedepsele pentru aceste infracţiuni.

Necesitatea extinderii incriminării şi la noi fapte privind pandemia, precum şi majorarea pedepselor pentru aceste fapte, a fost prezentată public și de APADOR-CH în cursul zilei de ieri (documentul aici).

APADOR-CH solicitase luarea acestor măsuri prin lege, de către Parlament, în procedură de urgenţă, întrucât, potrivit Constituţiei, oricum Parlamentul trebuie să funcţioneze pe întreaga durată a stării de urgenţă. Şi ce altă preocupare mai importantă pentru Parlament ar fi, pe vreme de pandemie, decât să adopte, urgent, legi despre pandemie?

Desigur, Guvernul a fost animat de bune intenţii atunci când a adoptat OUG de modificare a Codului penal, dar, există cel puţin 3 probleme care se ridică:

1Referendumul naţional din 26 mai 2019, prin răspunsul la întrebarea nr. 2, a stabilit că nu se pot adopta ordonanţe de urgenţă „în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare”. Deci, pedepsele nu pot fi majorate și nici nu pot fi introduse noi infracțiuni prin ordonanță de urgență, pentru că așa s-a stabilit la referendumul amintit.

În plus, nici înainte de referendumul din 2019 nu puteau fi introduse infracţiuni prin OUG, deoarece prin OUG nu pot fi afectate (=restrânse) drepturi şi libertăţi (sancţiunea închisorii este o afectare a libertăţii individuale, iar această sancţiune este prevăzută în cazul comiterii unei infracţiuni, adică în cazul adoptării/neadoptării de către o persoană a unei anumite conduite prevăzute de Codul penal).

2Modificarea adusă Codului penal prin noua OUG nu sancţionează ca infracţiune şi încălcarea măsurii izolării la domiciliu, ci doar încălcarea carantinei/spitalizării. Totuşi, ambele fapte, şi încălcarea izolării, şi încălcarea carantinei prezintă un pericol similar de extindere a pandemiei, întrucât aceste măsuri se iau faţă de persoane care prezintă riscul de a fi infectaţi cu un virus care se transmite foarte repede şi foarte uşor.

3Pedeapsa de maximum 3 ani închisoare prevăzută prin noua OUG pentru încălcarea carantinei nu permite luarea măsurii arestării preventive pe motiv că respectiva persoană constituie un pericol pentru ordinea publică. Aceasta deoarece art. 223 al. 2 din Codul de procedură penală prevede că este nevoie ca pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune să fie de cel puţin 5 ani închisoare sau să fie comise anumite infracţiuni (printre care nu sunt prevăzute şi cele privind transmiterea bolilor infectocontagioase).

Desigur, nu milităm pentru combaterea pandemiei prin arestări, dar, dacă, ţinând cont de experienţa recentelor incidente, tot a fost prevăzută o nouă infracţiune legată de transmiterea virusului pandemic, ea ar fi trebuit să fie reglementată în aşa fel încât, atunci când este absolut necesar, să se poată lua şi măsura extremă a arestării preventive. Aşa, textul din Codul penal este o sabie fără lamă. Dar, cu mâner frumos.

Alternativa?

Poate că o soluție mai potrivită era adoptarea urgentă de către Parlament a unei legi penale temporare, care să prevadă infracțiuni și pedepse severe, doar pe durata pandemiei. Codul penal oferă această posiblitate în art. 7, pe care-l cităm:

Art. 7. – (1) Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

(2) Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.”

Pedepsele pentru cei care încalcă izolarea și carantina trebuie înăsprite

18/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH se alătură demersului Asociației procurorilor și cere Parlamentului să urgenteze modificarea Codului Penal pentru extinderea incriminării și pentru majorarea pedepselor în cazul zădărnicirii combaterii bolilor

APADOR-CH susţine iniţiativa Asociaţiei Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor (AMASP) de a solicita Parlamentului să modifice de urgenţă Codul penal, în sensul definirii mult mai cuprinzătoare şi al sancţionării mult mai severe a faptelor prin care se încalcă măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase. În acest sens, trebuie ţinut seamă de experienţele de până acum, legate de pandemia de coronavirus.

Actuala infracţiune de „zădărnicire a combaterii bolilor”, prevăzută în art. 352 Cod penal, este reglementată prea restrictiv, mai mult pentru a nu se putea aplica, întrucât obligă efectuarea de probatorii numeroase şi dificile, care, în cazul unei situaţii excepţionale, de genul unei epidemii sau pandemii, consumă inutil multe resurse de timp şi efective, pe care le şi pun în pericol de contaminare.

Spre exemplu, în cazul încălcării măsurii izolării la domiciliu sau a carantinei, pentru ca fapta să poată constitui infracţiune, nu e suficient simplul fapt că au fost încălcate izolarea sau carantina, ci trebuie dovedit că acea persoană care a încălcat măsura ce-i fusese aplicată a infectat alte persoane. Acele persoane infectate de către cel ce a încălcat izolarea/carantina trebuie identificate, supuse analizelor, audiate etc. În condiţiile unei pandemii, aceste activităţi sunt, practic, imposibil de realizat, pentru fiecare caz în parte de încălcare a izolării/carantinei.

Deci, anunţurile publice că s-au deschis mai multe dosare penale pentru încălcarea izolării/carantinei nu înseamnă automat că persoanele vizate de acele dosare vor şi răspunde penal. Pentru tragerea lor la răspundere penală trebuie administrat, pentru a satisface actualele cerinţe din Codul penal, un probatoriu complicat şi greu de realizat în practică, potrivit celor descrise mai sus. Poate că 3-4 cazuri, deja supra mediatizate, vor putea fi probate. Dar, ce facem cu restul?

În mod normal, ar fi trebuit sancţionat penal, ca infracţiune, simplul fapt al încălcării măsurii izolării la domiciliu sau a măsurii carantinei, fără să se mai ceară şi dovada că prin această încălcare au fost infectate alte persoane. Este evident că prin încălcarea izolării/carantinei, în cazul bolilor grave transmisibile, se creează în mod clar un pericol de răspândire a bolii infectocontagioase, pericol care nu mai trebuie dovedit.

Desigur, această modificare din Codul penal ar trebui însoţită şi de o reglementare detaliată şi clară a regimului măsurilor de izolare la domiciliu şi de carantină.

APADOR-CH reaminteşte faptul că, potrivit art. 93 al. 2 din Constituţie, Parlamentul este obligat să funcţioneze pe toată durata instituirii stării de urgenţă. Iar, dacă parlamentarii (şi guvernanţii) tot şi-au făcut testele de coronavirus, în condiţii de care ceilalţi cetăţeni nu au beneficiat (regula comunicată public era că nu se testează asimptomaticii) acum au suficient timp de a se ocupa şi de problemele cetăţenilor obişnuiţi. Iar o problemă importantă este existenţa unor mijloace coercitive, inclusiv cele prevăzute de Codul Penal, suficient de ferme şi de eficiente pentru a asigura respectarea întocmai a măsurilor pentru prevenirea şi combaterea coronavirsului.

Necesitatea modificării urgente a Codului penal rezidă şi din faptul că noile prevederi nu se pot aplica decât pentru viitor, deci numai pentru faptele care se vor comite după intrarea în vigoare a noilor reglementări din Codul penal.

APADOR-CH subliniază că nicio reglementare internaţională, privind drepturile omului, nu prevede dreptul unei persoane de a pune o colectivitate în pericol de infectare cu boli transmisibile grave. Dimpotrivă, dreptul esenţial garantat prin tratate şi convenţii internaţionale este dreptul la viaţă, drept pus în grav pericol, inclusiv prin comportamentul unora dintre cei infectaţi, în cazul actualei pandemii.

Starea de urgență pentru toți: ce mai poate face Parlamentul? Dar noi?

16/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, , Resurse Utile /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Cum poate fi atacat în instanță decretul prezidențial; Va fi cenzurată presa? Forța majoră și respectarea obligațiilor civile

Azi, 16 martie 2020, Preşedintele României a instituit, prin decret, stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării, pe o durată de 30 de zile. Durata se poate prelungi, cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, până când vor dispărea temeiurile care justifică această măsură. În speţă, este vorba despre pandemia de coronavirus (Covid-19).

Decretul intră în vigoare (îşi produce efectele) imediat ce este publicat în Monitorul Oficial, chiar dacă instituirea stării de urgenţă trebuie încuviinţată ulterior de către Parlament.

În decretul de instituire a stării de urgenţă sunt prevăzute două categorii de măsuri urgente (denumite „măsuri de primă urgenţă”), ambele având ca scop prevenirea răspândirii şi combaterea efectelor coronavirsului (Covid-19), și anume:

Măsuri cu aplicabilitate directă
Măsuri cu aplicabilitate graduală

1. Măsurile cu aplicabilitate directă

Aplicabilitatea directă a măsurilor înseamnă că ele au devenit efective, se pot aplica în practică încă de la data publicării decretului în Monitorul Oficial, fără a mai fi nevoie de adoptarea unui act normativ special pentru punerea lor în aplicare/practică. Desigur, aceasta nu înseamnă că, pentru aplicarea acestor măsuri, nu mai pot fi emise şi acte normative suplimentare.

Aceste măsuri sunt enumerate în Anexa 1 a decretului, anexă care conţine 7 capitole şi 53 articole. Măsurile se referă la domeniile: ordine publică, economie, sănătate, muncă şi protecţie socială, justiţie, afaceri externe, precum şi la unele chestiuni punctuale (capitolul VII – „Alte măsuri”)

La categoria „Alte măsuri” au fost incluse, spre exemplu:

– suspendarea cursurilor pentru toate unităţile şi instituţiile de învăţământ (art. 49)

– obligaţia autorităților și instituțiilor publice, precum şi a organelor de conducere ale profesiilor (avocat, notar etc.) de a stabili măsurile care se impun pentru asigurarea desfășurării optime a activității, cu respectarea regulilor de disciplină sanitară stabilite, în principal, prin hotărârile Comitetului Național privind Situațiile Speciale de Urgența (art. 51)

– efectuarea de rechiziții de bunuri și chemarea persoanelor fizice pentru prestări de servicii în interes public în scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură și asigurarea forței de muncă (art. 52 al. 2). Desigur, rechizițiile de bunuri si chemările de persoane vor trebui sa respecte Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public

– dublarea termenelor în care autorităţile/instituţiile publice trebuie să răspundă la petiţii (deci, de la 30 la 60 zile) sau la cererile de informaţii de interes public (deci de la 10/30 zile, la 20/60 zile)

– combaterea răspândirii de informaţii false în mediul on-line cu privire la evoluția pandemiei de coronavirus și la măsurile de protecție și prevenire, prin eliminarea la sursă a conținutului fals sau, după caz, prin blocarea imediată a accesului utilizatorilor la conținutul care promovează știri false. Aceste măsuri pot fi luate numai în urma unei decizii motivate a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (art. 54). Din păcate, nicăieri nu este prevăzută o cale eficientă de atac împotriva deciziei de eliminare/blocare. Iar, dacă s-ar merge pe dreptul comun, contestarea deciziei în contencios administrativ s-ar putea soluţiona după 1-2 ani. Această prevedere privind mediul on-line a stârnit deja unele controverse, existând temerea că, uneori, poate cu prea mare uşurinţă, unele afirmaţii critice despre funcţionarea autorităţilor ar putea fi calificate drept ştiri false şi, astfel, eliminate sau blocate. Rămâne de văzut cum se va aplica în practică această măsură, care necesită din partea celui care o aplică multă înţelepciune şi, desigur, bună-credinţă. Este de remarcat faptul că în cazul unor informaţii false privind coronavirusul, difuzate în mass-media tradiționale, nu se prevăd măsuri la fel se severe („scoatere din priză”) ca în cazul ştirilor false difuzate on-line. Potrivit art. 54 al. 2 din Anexa nr. 1 a decretului prezidențial, în cazul ştirilor false difuzate prin mass-media, singura măsură aplicabilă este ca instituțiile și autoritățile publice să-şi ia măsurile necesare pentru a informa în mod corect și obiectiv populația. Dar, trebuie reamintit faptul că, dacă prin difuzarea ştirilor false a fost pusă în pericol securitatea naţională, se va putea aplica, ca şi înainte de instituirea stării de urgenţă, Codul penal, care prevede în art. 404, infracţiunea de comunicare de informaţii false. Iar, în caz de stare de urgenţă instituită în urma unei pandemii în plină evoluţie, cu mii de cazuri mortale, noţiunea de punere în pericol a securităţii naţionale poate fi interpretată altfel, ceva mai larg, decât în vremurile normale.

2. Măsurile cu aplicabilitate graduală necesită un act separat: ordonanța militară

Aplicabilitatea graduală înseamnă, potrivit art. 4 din decret, că nu se aplică imediat şi direct, ci numai dacă măsurile luate până atunci se dovedesc insuficiente şi dacă noile măsuri sunt dispuse printr-un act separat.

Pentru dispunerea măsurilor, ministrul afacerilor interne va emite un act denumit „ordonanţă militară”. Doar în cazul în care va fi necesară reevaluarea priorităţilor în cazul internărilor în spitale, măsura va putea fi dispusă de către şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă (departament care există în cadrul Ministerului Afacerilor Interne), care va emite un „ordin” în acest sens.

Când pot fi dispuse măsurile cu aplicabilitate graduală?

Potrivit art. 4 al. 4 din decret, măsurile cu aplicabilitate graduală se dispun pe baza unei evaluări realizate de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, cu acordul prim-ministrului, pe baza anumitor criterii: creşterea transmiterii bolii, apariţia de noi focare, creşterea numărului bolnavilor, necesităţile privind carantina, evoluţia/degradarea stării de ordine publică, corelarea cu măsurile luate de alte state.

Măsurile ce se pot dispune doar gradual sunt prevăzute în Anexa nr. 2 la decret:

Izolarea și carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum și a celor care iau contact cu acestea; măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localități sau zone geografice;
Închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat;
Limitarea sau interzicerea circulației vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori între anumite ore, precum și ieșirea din zonele respective;
Interzicerea graduală a circulației rutiere, feroviare, maritime, fluviale sau aeriene pe diferite rute și a metroului;
Închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociațiilor și ale altor localuri publice;
Asigurarea pazei și protecției instituționale a stațiilor de alimentare cu apă, energie, gaze, a operatorilor economici care dețin capacități de importanță strategică la nivel național;
Identificarea și rechiziționarea de stocuri, capacități de producție și distribuție, de echipamente de protecție, dezinfectanți și medicamente utilizate/utilizabile în tratarea COVID-19;
Limitarea activității spitalelor publice la internarea și rezolvarea cazurilor urgente:

urgențe de ordin I – pacienți internați prin Unități de primiri urgențe/Compartimente de primiri urgențe care își pot pierde viața în 24 de ore;
urgențe de ordin II – pacienți care trebuie tratați în cadrul aceleiași internări (odată diagnosticați nu pot fi externați);
pacienții infectați cu virusul SARS-CoV-2, respectiv diagnosticați cu COVID-19.

Ce trebuie aprobat de Parlament?

Potrivit art. 93 din Constituţie (și, în aceleaşi sens, art. 12 din OUG nr. 1/1999), după ce instituie starea de urgenţă, Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

Din aceste texte legale (care se referă, la singular, la „măsura” instituită, nu la „măsurile” concrete din decret) rezultă că ceea ce se supune încuviinţării Parlamentului este măsura în sine (instituirea stării de urgenţă), nu şi măsurile concrete prevăzute, detaliat sau nu, în decretul prin care se instituie starea de urgenţă. Deci, s-ar putea susţine că Parlamentul nu poate modifica aceste măsuri prevăzute în decret, ci doar poate aproba sau respinge măsura de instituire a stării de urgenţă. Dar, cum teoriile rezistă doar până în momentul în care intră în coliziune cu practica, va fi interesant de văzut cum va proceda Paramentul peste 5 zile, în această situaţie cu totul inedită (dacă va încuviinţa „măsura” sau va interveni – discutabil – şi pe „măsuri”).

Decretul poate fi atacat în instanţă?

Pentru doritori, precizăm că decretul prezidenţial este un act administrativ supus controlului judecătoresc, în condiţiile legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004). El nu este exceptat de lege de la controlul judecătoresc, nefiind menţionat printre excepţiile de la art. 5 din Legea nr. 554/2004. Desigur, dacă o persoană consideră că o prevedere din anexele la decret îi aduce prejudicii, persoana respectivă poate ataca acea prevedere din anexă, întrucât anexele fac parte integrantă din decret.

De asemenea, să nu uităm că, potrivit art. 3 indice 2 lit. d din OUG 1/1999, pe durata stării de urgenţă nu poate fi restrâns accesul liber la justiţie.

Competenţa în primă instanţă revine curţii de apel de la domiciliul reclamantului, persoană fizică sau juridică. Sigura diferenţă faţă de alte acte administrative este că decretul prezidenţial prin care se instituie starea de urgenţă nu poate fi suspendat de instanţa de judecată sesizată. Doar la finalul procesului (procesul se termină la Înalta Curte de Casație și Justiție), decretul, în intregul său sau în parte, poate fi anulat sau menținut de către instanță. Astfel art. 5 din Legea 554/2004 prevede:

Art. 5. – (1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar.

(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

(3) În litigiile referitoare la actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor nu sunt aplicabile prevederile art. 14.”(=nu pot fi suspendate)

Forţa majoră şi respectarea obligaţiilor civile

Declararea stării de urgenţă nu suspendă automat executarea tuturor obligaţiilor de plată/executare a „datoriilor” pe care le are fiecare. Ce nu este exceptat sau amânat de la executare prin anexele la decretul de instituire a stării de urgnță, rămâne la fel ca înainte. Pe durata stării de urgenţă, viaţa „civilă” rămâne aşa cum era şi înainte, cu toate obligaţiile (financiare, economice etc.) şi neplăcerile ce rezultă pentru debitor din îndeplinirea acestor obligaţii.

Forţa majoră, ca justificare pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu operează automat. În ce măsură pandemia de coronavirus poate fi considerată sau nu ca forţă majoră care justifică neexecutarea unei obligaţii contractuale este o chestiune care va trebui apreciată de la caz la caz, iar ultimul cuvânt îl va avea, în caz de neînţelegere între părţi, doar instanţa de judecată.