Cum au reuşit deputații să legifereze privarea de libertate pe durată nedeterminată

09/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Dacă te nimerești la un protest și nu ai actele la tine, poliția te poate conduce la secție ca să te legitimeze. Conform noii legi a poliției, șederea ta la secție poate dura cât vrea polițistul. Cine e de vină și ce se poate face ca să reparăm legea?

Conducerea unei persoane la sediul poliţiei este o măsură administrativă care poate fi dispusă de poliţist împotriva unei persoane, în anumite cazuri (conduită violentă/agresivă, pregătirea sau comiterea unei fapte ilegale, probleme privind stabilirea identităţii etc.).

Această măsură este prevăzută în art. 31 al. 1 lit. b şi art. 36-40 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În esenţă, conducerea la sediul poliţiei este o privare de libertate similară, prin îngrădirea libertăţii de mişcare, cu reţinerea sau arestarea preventivă, care se dispun în dosarele penale.

Nu spunem noi asta, ci art. 4 al. 2 din Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT), protocol ratificat de România prin Legea nr. 109/2009, care defineşte privarea de liberate ca fiind orice formă de detenţie sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură.

La 26 ianuarie 2020, au intrat în vigoare cele mai recente modificări ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Noile modificări conţin şi o reglementare detaliată a regimului juridic al măsurii conducerii administrative la sediul poliţiei: procedura conducerii, drepturile persoanei conduse, căile de atac împotriva măsurii etc. Din păcate, în legea astfel modificată nu se mai prevede și durata maximă a măsurii conducerii administrative, care în vechea variantă a legii, era de 24 de ore.

Este adevărat că în art. 36 al. 4 al. 5 din actuala formă a Legii 218/2002 se prevede că poliţistul are obligaţia ca, de îndată, să facă verificările necesare și să ia măsurile legale, după care să permită persoanei să părăsească sediul poliţiei. Dar, în lipsa unei limitări de timp prevăzute în lege pentru finalizarea activităţilor sau măsurilor de la sediul poliţiei ori pentru durata măsurii administrative, conducerea administrativă nu mai are o durată de timp determinată. Din acest motiv, este posibil ca, în practică, această omisiune să lase loc arbitrariului, în sensul unei privări de liberate pe durată de timp nedeterminată, care ar putea depăși, de exemplu, chiar și 24 de ore. Un polițist are de efectuat numeroase activități și este posibil ca, în practică, alte activități să aibă prioritate față de cea legată strict de conducerea administrativă.

Ce spune Ministerul Afacerilor Interne?

În 2019, în timpul modificării legii, APADOR-CH a făcut unele recomandări cu privire la reglementarea conducerii administrative, în sensul introducerii unor garanții de respectare a drepturilor omului (dreptul de a fi consultat de un medic sau de a da un telefon), iar poliţia a dovedit deschidere şi a acceptat multe dintre aceste modificări. Așa încât, la promulgarea legii a apărut oarecum surprinzătoare „dispariţia” din lege tocmai a termenului maxim pentru care poate fi dispusă măsura, termen care nu fusese pus deloc în discuție în momentul dezbaterilor organizate de MAI.

Am întrebat poliţia, printr-o sesizare adresată MAI, cum de termenele maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore), care existau în proiectul de lege, au dispărut din varianta finală a legii?

Răspunsul a fost prompt şi clar: proiectul de lege a plecat de la poliţie (MAI) cu termene maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore) şi a fost adoptat de Senat tot cu aceste termene maxime. Dar, la Camera Deputaţilor au fost eliminate termenele maxime, în urma admiterii unui amendament în acest sens.

Citește sesizarea către MAI Citește răspunsul MAI

Ce s-a întâmplat la Camera Deputaților?

Verificând traseul legislativ al PL-x nr. 254/2019 pe site-ul Camerei Deputaţilor, am aflat că în Raportul comun suplimentar din 2.07.2019 al comisiei juridice şi al comisiei pentru apărare se menţionează că au fost aprobate mai multe amendamente ale domnului Marton Arpad, deputat UDMR, care se refereau exact la eliminarea termenelor maxime de 8 sau, după caz, 12 ore prevăzute de lege pentru măsura conducerii administrative.

Așa se face că a rămas în lege o măsură privativă de libertate (conducerea administrativă la poliţie) fără să fie prevăzută și o durată maximă pentru asta.

Este posibil ca eliminarea termenelor maxime pentru conducerea administrativă să se bazeze pe bune intenţii. Poate că termenele de 8 sau 12 ore au părut prea lungi, şi atunci s-a apreciat că este mai bine să fie eliminate şi să rămână doar prevederea că poliţistul trebuie să ia măsurile de îndată, după care să-i permită persoanei să plece.

Numai că, experienţa de dată relativ recentă, ne învaţă că sintagma „de îndată” poate însemna uneori, în practică/realitate, chiar şi mai mult de 30 de zile. Atunci, de ce nu ar putea însemna, pentru unii poliţişti, în anumite situaţii, în care trebuie desfăşurate foarte multe alte activităţi specifice, 4 sau 5 zile, de exemplu?

Cum judecă CEDO?

Tocmai de aceea, pentru evitarea arbitrariului ce intervine în astfel de situații, CEDO a subliniat că în cazul oricărei măsuri privative de libertate este necesar ca în lege să se prevadă durata maximă de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă (spre exemplu, hotărârea CEDO în cazul J.N. împotriva Regatului Unit, pct.77).

În cazul nostru, arbitrariul poate fi evitat printr-o dublă condiţionare a duratei măsurii conducerii administrative, la fel cum există şi în cazul măsurilor preventive de drept penal (reţinere, arestare preventivă): ea poate să dureze numai atât cât este necesar pentru luarea măsurilor, dar fără a depăşi o anumită durată maximă.

Dacă 8 sau 12 ore sunt prea mult ca durată maximă, sigur că termenul poate fi scurtat, la 2 ore, la 4 ore sau la 6 ore. Dar, indiferent de durata termenului maxim 2, 4, 6, 8, 10, 12, este necesar ca în lege să se prevadă expres o durată maximă a măsurii conducerii administrative.

Ce e de făcut?

Soluţia pare simplă, dacă există şi voinţă politică: o modificare a legii în sensul introducerii la art. 36 al. 4 şi 5 din Legea 218/2002 a duratei maxime a conducerii administrative şi a obligaţiei de a permite plecarea persoanei din secţie la expirarea acelui termen. Dacă există cel puţin un parlamentar care doreşte acest lucru, el poate depune în parlament un proiect de lege în acest sens. Dacă sunt mai mulţi, cu atât mai bine.

În legătură cu acesta problemă, ne-am adresat cu o sesizare şi Avocatului Poporului, întrucât nu pare a fi constituţional un text de lege care nu prevede o durată maximă a unei măsuri privative de libertate.

Rămâne de văzut ce succes vom avea la Avocatul Poporului, mai ales că nu e vorba de un caz de mare expune mediatică, de genul „VIP-uri în cătuşe”, cum nici „Taxa Oxigen” nu a fost.

Citește sesizarea către Avocatul Poporului Citește răspunsul Avocatului Poporului

La cererea APADOR-CH, Avocatul Poporului atacă Legea poliției la CCR

Vaccinarea obligatorie nu încalcă drepturile omului

03/03/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Responsabilizarea părinților nu afectează, ci protejează dreptul la viață al copiilor

APADOR-CH susține vaccinarea obligatorie, în cazul bolilor grave transmisibile, reiterând opinia exprimată în 2017, când a fost depusă la Senat actuala lege care se discută acum în Camera Deputaților. În pofida reținerilor pe care Comisia de Sănătate le-a demonstrat ieri, modificând proiectul de lege, asociația consideră că obligativitatea vaccinării, pentru prevenirea răspândirii bolilor grave transmisibile, nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, și îndeamnă deputații să voteze responsabil, așa cum ar trebui să-și vaccineze și copiii.

Iată de ce:

1 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (pe scurt, dreptul la viaţa privată), prevăzut în art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii/limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în art. 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat nu numai la şcoală, grădiniţă etc, ci şi în parc, la cinema, în mijloace de transport sau în alte locuri publice din afara instituţiilor de învăţământ.

În acest sens, art. 8 par. 2 din CEDO prevede că dreptul la viaţa privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzuta de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, individuale sau publice, precum şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

2De asemenea, contestatarii vaccinării obligatorii invocă libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Este adevărat, art. 9 par. 1 din CEDO prevede libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Dar, la fel ca şi în cazul dreptului la viaţa privată prevăzut în art. 8 din CEDO, nici libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, prevăzută în art. 9 din CEDO, nu are caracter absolut şi permite, în anumite condiţii, excepţii/limitări.

Astfel, art. 9 par. 2 din CEDO prevede că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie poate suporta anumite limitări/îngrădiri, dacă acestea sunt prevăzute de lege şi dacă sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, între altele, pentru protecţia sănătăţii, individuale sau publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În speţă, limitarea acestei libertăţi apare ca fiind necesară pentru protejarea sănătăţii şi chiar a vieţii atât a copilului nevaccinat, cât şi a celorlalţi copii, din colectivitate.

3Totodată, articolul 17 din CEDO, care interzice abuzul de drept, prevede că niciun drept/libertate dintre cele prevăzute în cuprinsul CEDO (deci, nici dreptul la viaţa privată sau libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie) nu poate fi exercitat abuziv, adică nu poate fi folosit de nimeni (stat, grup sau individ) pentru îndeplinirea de acte care urmăresc distrugerea celorlalte drepturi sau libertăţi fundamentale ori pentru îngrădirea acestora într-o măsură mai mare decât o face CEDO.

În consecinţă, dacă dreptul la viaţa privată/libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este exercitat printr-un refuz arbitrar al vaccinării, el poate fi considerat ca fiind exercitat abuziv, în raport de art. 17 din CEDO, deoarece o astfel de exercitare poate distruge/pune în pericol grav dreptul la viaţă (al copilului nevaccinat şi al copiilor din colectivitate, de exemplu), garantat în art. 2 din CEDO, prin crearea condiţiilor de instalare şi proliferare a unor boli mortale, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării.

Obligațiile statului trebuie definite mai clar

Desigur, obligaţia de a se supune vaccinării pentru prevenirea bolilor transmisibile nu înseamnă şi obligaţia de a suporta/accepta greşelile medicale legate de administrarea vaccinului. Sau de a fi cobaiul unor experimente medicale. Din acest motiv, trebuie prevăzută în mod clar obligaţia statului de a asigura vaccinurile la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare. De asemenea, tot statul este cel care trebuie să ia măsurile necesare şi să răspundă şi pentru administrarea corectă a vaccinurilor, în principal prin stabilirea unor proceduri care să excludă sau să reducă la minimul posibil efectele negative care ar putea apărea în cazul unor persoane.

În acest sens, proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, în varianta adoptată de Senat, prevede în art. 9 că statul asigură vaccinuri eficace şi sigure, autorizate în mod corespunzător. Dar, art. 9 nu prevede şi obligaţia statului de a asigura aceste vaccinuri la timp (pentru efectuarea lor conform calendarului stabilit) şi în cantităţi suficiente pentru toate persoanele vizate de măsura vaccinării. Este necesară completarea art. 9 în sensul celor menţionate mai sus.

De asemenea, proiectul de lege adoptat de Senat prevede în art. 22 condiţiile în care persoana este scutită de vaccinare (vaccinările obligatorii sunt indicate în art. 13), deci când se poate refuza justificat vaccinarea, şi anume atunci când Comisia judeţeană de vaccinare de la domiciliul persoanei certifică faptul că acesta are o contraindicaţie definitivă la un anumit vaccin sau la toate vaccinurile.

Cu alte cuvinte, proiectul de lege nu prevede o vaccinare „automată” a tuturor persoanelor vizate, fără să se ţină cont de cazurile care prezintă riscul punerii în primejdie a sănătăţii, ci dimpotrivă, îi exceptează de la această obligaţie pe cei pentru care, din motive medicale certificate de către o comisie de specialitate, sunt contraindicate definitiv un anumit vaccin sau toate vaccinurile.

În concluzie, APADOR-CH consideră că adoptarea fără întârziere a unei legi care să prevadă vaccinarea obligatorie, în vederea prevenirii şi limitării bolilor transmisibile cu mare risc pentru colectivitate, poate contribui la îmbunătăţirea stării de sănătate publică. În același timp, adoptarea unei legi ambigue, laxe și aproximative, care să nu asigure luarea și respectarea strictă a măsurilor de profilaxie necesare în cazul bolilor grave transmisibile în colectivitate, nu va face decât să creeze confuzie în domeniul important al sănătății publice.

„Taxa Oxigen” nu are avizul poliţiei rutiere. Era necesar?

20/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Peste câteva zile, la 1 martie 2020, îşi va produce efectele Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539 din 24 octombrie 2019, prin care a fost introdusă “Taxa Oxigen”. Probabil, de la 1 martie 2020 vor urma zile de neuitat în capitală, pline de încărcătură pozitivă şi bună dispoziţie generală, pentru că o problemă serioasă a fost rezolvată cu multă simplitate, deosebită înţelepciune şi extraordinară pricepere. În fine…

Pe lângă problemele de legalitate ale acestei hotărâri pe care le-am prezentat anterior, se ridică şi o altă problemă din aceeaşi categorie, şi anume nesolicitarea avizului poliţei rutiere cu privire la proiectul acestei hotărâri.

Astfel, potrivit art. 5 al. 7 şi art. 128 al. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 privind Codul rutier, orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice, precum și organizarea circulaţiei pentru localităţile urbane se dispun de către administratorul drumului/autorităţile administraţiei publice locale numai cu avizul poliţiei rutiere.

Din textele legale citate mai sus, rezultă că solicitarea avizului poliţiei rutiere cu privire la proiectul Hotărârii nr. 539/2019 este obligatorie, întrucât prin această hotărâre se organizează şi se restricţionează circulaţia autovehiculelor pe raza municipiului Bucureşti.

Ce se întâmplă dacă proiectul unei hotărâri de consiliu local/general nu a fost avizat de către entitățile prevăzute de lege (de exemplu, de poliţia rutieră)? Potrivit art. 3 al. 2, art. 9 al. 1 şi art. 81 al 2 din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă, hotărârea poate fi considerată ca adoptată ilegal şi, ca urmare, poate fi desfiinţată de către instanţa de judecată.

Pentru a verifica dacă poliţia rutieră a avizat sau nu proiectul Hotărârii nr. 539/2019, am solicitat informaţii atât de la Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR), cât şi de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti (DGPMP).

Atât IGPR, cât şi DGPMB au răspuns că nu li s-a solicitat şi nici nu au emis aviz pentru proiectul Hotărârii nr. 539/2019, privind “Taxa Oxigen”.

Vezi răspunsul poliției la întrebarea APADOR-CH

În plus, DGPMB a precizat că „Măsurile prevăzute de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019 nu presupun instalarea de indicatoare rutiere de restricţie conform Normativului SR 1848/1 – 2011 „Semnalizarea rutieră. Indicatoare şi mijloace de semnalizare rutieră. Clasificare, simboluri şi amplasare”, motiv pentru care considerăm că acestea nu constituie măsuri de restricţie în sensul prevăzut de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.”

Primăria a amplasat, fără avizul poliției, indicatoare pentru delimitara zonei ZACA

Sunt discutabile argumentele prezentate de către DGPMB, întrucât art. 5 al. 7 şi art. 128 al. 1 lit. c Codul rutier prevăd că avizul poliţei rutiere este obligatoriu ori de câte ori se dispune orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice sau de organizare a circulaţiei pentru localităţile urbane, fără ca legea (Codul rutier) să limiteze obligaţia de a solicita avizul poliţiei rutiere numai în cazurile care presupun instalarea de indicatoare rutiere de restricţie.

Astfel, art. 5 al. 7 din OUG 195/2002 (Codul rutier) prevede:

(7) Orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice se dispune de către administratorul drumului numai cu avizul poliţiei rutiere.”

De asemenea, art. 128 al. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 (Codul rutier) prevede:

Art. 128. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii:

…

c) întocmesc şi actualizează planurile de organizare a circulaţiei pentru localităţile urbane şi iau măsuri pentru realizarea lucrărilor ce se impun în vederea asigurării fluenţei şi siguranţei traficului, precum şi a reducerii nivelurilor de emisii poluante, cu avizul poliţiei rutiere;”

Pe de altă parte, zona ZACA prevăzută în Hotărârea nr. 539/2019, este deja delimitată prin instalarea pe drumurile publice de panouri care se referă la circulaţia rutieră şi care indică restricții de circulaţie pentru anumite categorii de autovehicule, care au interdicţia de a circula în acea zonă dacă nu au plătit vinieta.

Dar, răspunsul final la întrebarea dacă Hotărârea nr. 539/2019 trebuia sau nu avizată de poliţia rutieră, şi dacă lipsa avizării proiectului acestei hotărâri are sau nu ca efect nulitatea respectivei hotărâri, nu va fi dat însă de DGPMB sau de altcineva, ci doar de instanţa de judecată, dacă şi după ce va fi sesizată cu această problemă de către o persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019.

Ce demersuri a mai făcut APADOR-CH pe acest subiect:

CCR ne-a dat dreptate – cartelele prepay se vor cumpăra la liber, ca și până acum

18/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH salută decizia CCR prin care este respinsă încă o tentativă de restrângere a dreptului la viață privată printr-o ordonanță de urgență care voia să schime statutul cartelelor telefonice preplătite. Curtea Constituțională a stabilit azi că Ordonanța de Urgență 62/2019 este neconstituțională integral. Actul fusese emis de Guvernul Dăncilă în vara anului 2019, după Cazul Caracal, și instituia, printre altele, regula că oricine ar fi cumpărat o cartelă preplătită de telefon ar fi trebuit să-și ofere datele din buletin.

APADOR-CH și ApTI au sesizat Avocatul Poporului asupra aspectelor neconstituționale din ordonanța amintită și au depus și la CCR un amicus curiae în sprijinul acțiunii Avocatului Poporului. Motivele invocate au vizat faptul că:

modificarea legislativă s-a făcut printr-o ordonanță de urgență, deși exista o majoritate parlamentară care să treacă o lege în acest sens prin Parlament;
colectarea, stocarea și prelucrarea datelor tuturor cumpărătorilor, doar pe motiv că unele persoane apelează abuziv serviciul 112 era o măsură disproporționată de restrângere a dreptului la viață privată al posesorilor, iar printr-o ordonanță de urgență nu se pot restrânge drepturi fundamentale;
ordonanța nu prevedea nicio evaluare a impactului asupra protecției datelor, scopul colectării acestora era neclar, nu existau garanții privind protecția datelor sau durata de stocare etc, proiectul nefiind susținut nici măcar de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – ANSPDCP
CCR stabilise deja, prin deciziile pronunțate în legătură cu anterioarele tentative de a schimba regimul cartelelor prepay, că este nevoie de prevederea unor garanţii concrete şi efective, adaptate cazului special de prelucrare de date ce se vrea reglementat.

În cazul acestei ordonanțe CCR a stabilit, cu unanimitate de voturi, că Guvernul nu a motivat care era situația extraordinară și nici urgența reglementării, mai mult decât atât, principala prevedere a ordonanței (cea privitoare la cartele) fusese deja amânată de două ori înainte de intrarea în vigoare – mai întâi până la 31 decembrie 2019, apoi până la 31 martie 2020 – fapt ce dovedește inexistența urgenței.

Mai multe în comunicatul CCR pe această temă.

Demersuri făcute de APADOR-CH pe acest subiect:

9 August 2019: Interpelări ale tuturor instituțiilor implicate în comunicații pentru lămurirea modului în care funcționează serviciul 112 – Se poate sau nu suna la 112 fără cartelă SIM în telefon?

12 August 2019: Petiție către Avocatul Poporului în cazul OUG pentru cumpărarea cartelelor pre-pay cu buletinul

22 August 2019: Guvernul vrea datele posesorilor de cartele prepay ca să-i poată amenda pe cei care sună abuziv la 112 – dezbatere publică

31 Octombrie 2019: Cerem CCR stabilirea unui termen pentru examinarea ordonanței care obligă legitimarea posesorilor de cartele prepay

Cerem Avocatului Poporului să atace la CCR opt din cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban

17/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională opt dintre cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban în 4 februarie 2020, înainte de demitere.

Ordonanțele sunt următoarele:

OUG nr. 13/2020 privind circulaţia pe drumurile publice
OUG nr. 16/2020 privind regimul drumurilor
OUG nr. 17/2020 privind domeniul apărării naţionale
OUG nr. 21/2020 privind fondul locativ de protocol al RAPPS
OUG nr. 23/2020 privind sistemului achiziţiilor publice
OUG nr. 24/2020 privind reorganizarea activităţii ANAF
OUG nr. 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătăţii
OUG nr. 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate.

Motivele pentru care APADOR-CH consideră că respectivele ordonanțe nu sunt constituționale sunt trei:

1 Lipsa unei situaţii extraordinare care să justifice înlocuirea parlamentului, ca putere legiuitoare, de către guvern (putere executivă). Niciuna din cele opt ordonanțe nu este motivată de vreo urgență reală sau o situație extraordinară care să justifice emiterea ei. Mai mult, în cazul ordonanței privind alegerile anticipate, OUG 26/2020, în preambul se spune că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură”, ceea ce e şi netemeinic şi comic, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

2Nesolicitarea avizelor prevăzute de lege pentru proiectele de ordonanţe de urgenţă. În spaţiul public s-a vehiculat informația că ordonanţele în discuţie ar fi fost adoptate fără avizele prevăzute de lege, de la Consiliul Legislativ, de la Consiliul Economic şi Social, de la alte entităţi prevăzute de lege. Am cerut AVP să verifice acest aspect.

3Încălcarea Referendumului naţional din 2019, în care s-a stabilit că nu pot fi emise ordonanțe de urgență în domeniul organizării judiciare. În cazul OUG 23/2020, prin introducerea unei noi abateri disciplinare, în cazul achizițiilor publice, aceasta se referă și la judecători. În plus, abaterile disciplinare ale magistraţilor nu pot fi prevăzute într-o lege privind achiziţiile publice, ci într-o lege din domeniul organizării judiciare (statutul magistraților).

Citiți pe larg solicitarea APADOR-CH către AVP

UPDATE 19 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății

UPDATE 21 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate

UPDATE 26 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Orodnanța 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice

UPDATE 12 martie 2020 – Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia – Curtea Constituţională a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

UPDATE 2 iunie 2020 – Curtea Constituțională a declarat neconstituționale două dintre ordonanțele atacate de AVP, respectiv OUG 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății și OUG 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice. În argumentare, Curtea a reținut, în esență, că actele normative supuse controlului de constituționalitate au fost adoptate fără respectarea exigențelor legale și constituționale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ – al doilea argument din cele enunțate și de APADOR-CH atunci când a cerut AVP să conteste cele opt ordonanțe.

43% din condamnările CEDO sunt neimplementate la nivel european

17/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Care sunt „țările cuminți” ale Europei și cine ignoră deciziile Curții Europene; Unde se situează România și ce cauze continuă să preocupe CEDO

Câștigarea unui proces la CEDO e abia începutul. Faptul că un cetățean obține dreptatea prin condamnarea țării sale la CEDO nu înseamnă automat îmbunătățirea situației sale și cu atât mai puțin a altora suferind de aceeași problemă din respectiva țară. CEDO nu poate face legi sau schimba sistemul de justiție din țările pe care le condamnă, însă poate să ceară statelor respective, în decizia de condamnare, pe lângă despăgubirea financiară a victimei și anumite măsuri de îndreptare a sistemelor care au generat respectivele nedreptăți.

Implementarea deciziilor CEDO e un proces destul de lent și dificil. Debutează cu despăgubirea victimei, o acțiune ce se petrece relativ rapid după condamnarea la CEDO, pentru că banii dați de la buget sunt adesea cea mai ușoară măsură de executat. Schimbările sistemice, însă, nu sunt la fel de ușor de făcut, ele pot dura luni, ani sau decenii. În acest timp alți cetățeni cad victime ale acelorași încălcări de drepturi.

În prezent, la nivelul Europei, 43% dintre condamnările în cauzele pilot date în ultimul deceniu sunt neimplementate. Este o statistică făcută de Rețeaua Europeană de Implementare (REI), care a și lansat astăzi un site util pe această temă. Pe site găsiți informații despre gradul de implementare a deciziilor CEDO în fiecare țară și care sunt cauzele care încă așteaptă implementarea, de zece ani încoace.

Cum se face implementarea unei decizii CEDO

Toate țările din Europa au semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (mai puțin Belarus) și s-au angajat să respecte drepturile cetățenilor lor statuate astfel. O condamnare la CEDO înseamnă că țara respectivă a încălcat unul din drepturile prevăzute în Convenție.

După decizia CEDO, organismul care urmărește implementarea ei este Comitetul de Miniștri, format din reprezentanți ai celor 47 de țări membre ale Consiliului Europei. În practică însă, implementarea hotărârilor CEDO este urmărită de secretariatul Consiliului, prin Departamentul de Executare a Hotărârilor.

Statele prezintă în fața Comitetului de Miniștri un plan de acțiune pentru implementarea hotărârii CEDO. În același timp, în fața Comitetului pot interveni și victimele, ONG-urile sau alte organisme naționale sau internaționale pentru protecția drepturilor omului. Organizațiile societății civile, chemate să confirme afirmațiile guvernelor, sunt adesea ochii Comitetului de Miniștri.

Comitetul de Miniștri încheie supravegherea cazului în momentul în care se consideră că statul a luat toate măsurile necesare pentru a-i face dreptate victimei și pentru a preveni repetarea situației în alte cazuri.

Care sunt țările fruntașe și care sunt codașe

Harta interactivă de pe site-ul lansat astăzi de REI arată gradul de implementare a hotărârilor CEDO în fiecare țară. În medie, în ianuarie 2020, 43% dintre hotărârile pilot emise de Curte în ultimii zece ani se află încă în implementare. În total sunt 1200 de cauze pilot în așteptare.

Țările cu cele mai multe cauze neimplementate sunt:

Azerbaidjan – 95%,

Rusia – 89%,

Ungaria – 74%,

Ukraina – 67%

Turcia – 63%.

La capătul celălalt al clasamentului se află țările cele mai disciplinate:

Cehia – 3%,

Austria, 8%,

UK – 9%,

Muntenegru, Estonia, Letonia – 10%,

Suedia și Elveția – 16%,

Germania – 17%,

Franța și Norvegia – 18%

Pentru ce e condamnată România

România se situează în media europeană, cu 44% din cauzele pilot în curs de implementare, adică 71 în ultimii zece ani. Printre cele mai vechi cauze pilot în care România a fost condamnată și nu sunt nici astăzi implementate, se află:

Dosarul Revoluției din 1989 – dus la CEDO de Asociația 21 decembrie 1989, care privește dreptul la viață și protecția împotriva torturii;
Cauza Maria Atanasiu și alții v România, privind nerestituirea proprietăților naționalizate.
Numeroase cauze ce vizează condițiile proaste de detenție
Cauze ce vizează drepturile persoanelor cu handicap
Cauze ce vizează violența în familie

Cauzele în care România a fost condamnată în ultimii zece ani, și care se află în implementare, vizează: dreptul la un proces echitabil, accesul la o justiție eficientă, condiții improprii de detenție, nerespectarea dreptului de proprietate, protecția persoanelor cu tulburări psihice, protecția vieții private și de familie, dreptul la viață și protecția împotriva torturii, protejarea corespondenței și supraveghere secretă, libertatea de expresie, defăimare și hate speech, violență domestică, discriminare pe motive sexuale, lipsa accesului la justiție și durata prea mare a procesului, libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, abuzuri ale forțelor de ordine.

De ce e importantă implementarea

European Implementation Network este o rețea care aduce împreună ONG-uri, avocați, victime și specialiști în implementarea hotărârilor CEDO. APADOR-CH este membru fondator al rețelei și s-a implicat adesea în monitorizarea implementării cauzelor CEDO, prin susținerea unor puncte de vedere în fața Comitetului de Miniștri.

Una dintre cauzele în care audierea va avea loc chiar în aceste zile vizează cauza Rezmiveș, în care România a fost condamnată pentru condițiile proaste de detenție. APADOR-CH a monitorizat în ultimii ani modul de derulare a planului de acțiune la care s-a angajat Guvernul României în această cauză – citiți aici rezultatul analizei.

Implementarea hotărârilor CEDO este importantă deoarece repară neajunsuri sistemice, previne încălcarea drepturilor altor persoane și contribuie la economisirea banilor pe care altfel statul este silit să-i plătească periodic pentru despăgubirea victimelor care obțin dreptatea de la CEDO.

Guvernul pică, ordonanțele rămân

05/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH îi va cere Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională ordonanțele care nu erau urgente

APADOR-CH consideră că adoptarea a 25 de ordonanţe de urgenţă într-o singură şedinţă de guvern, la data de 4 februarie 2020, reprezintă o forţare a principiilor democratice prevăzute în Constituţie.

Acest act de forţare a limitelor democraţiei este şi ostentativ, ordonanţele de urgenţă fiind adoptate cu o seară înainte de şedinţa Parlamentului pentru dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului, şi ipocrit, întrucât guvernul care a adoptat cele 25 de ordonanţe de urgenţă este condus de un prim-ministru care, în urmă cu 3 luni (la data de 21 octombrie 2019), pe când se afla în opoziţie, a declarat public că „ordonanţele de urgenţă ar trebui interzise prin Constituţie”.

Este posibil ca unele ordonanţe de urgenţă adoptate să conţină prevederi rezonabile (de exemplu: măsuri destinate prevenirii şi combaterii coronavirusului, măsuri pentru o „masă caldă” oferită unor categorii de elevi, măsuri pentru transportul elevilor). Dar, este lipsit de onestitate ca printre acestea să fie „strecurate” alte ordonanţe prin care se aduc schimbări majore sistemului de sănătate, sistemului electoral sau în alte domenii importante.

Pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, guvernul trebuie să dovedească existenţa unei situaţii excepţionale („de urgenţă”), care să poată justifica substituirea Parlamentului, ca legiuitor, de către guvern.

În cazul celor 25 de ordonanţe de urgenţă, faptul că guvernul era aproape sigur că în ziua următoare adoptării, 5 februarie 2020, la moţiunea de cenzură, va fi demis (semnalele din presă erau cvasiunanime în acest sens) şi a profitat de cele câteva ore în care mai era în funcţie pentru a legifera aşa cum doreşte, nu constituie o împrejurare excepţională, care să justifice din punct de vedere constituţional adoptarea grăbită a 25 de ordonanţe de urgenţă.

APADOR-CH va sesiza Avocatul Poporului pentru atacarea la Curtea Constituţională a ordonanţelor de urgenţă adoptate la data de 4 februarie 2020, care nu îndeplinesc condiţiile constituţionale.

Răspunsul Avocatului Poporului

Cine are dreptate în disputa alegerilor în două tururi

30/01/2020/in Buna guvernare /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

O soluţie a Comisiei de la Veneţia pentru stabilitatea legislaţiei electorale

Se discută intens în aceste zile despre modificarea legii privind alegerea primarilor în două tururi, clasa politică fiind dezbinată și de această temă. Unii spun că guvernul nu a procedat corect modificând legislația electorală în anul alegerilor, alții spun că e mai bine să îndrepți o eroare, fie și în ceasul al doisprezecelea, decât s-o lași să mai producă efecte. În cazul alegerilor locale miza este, după cum bine știe oricine, schimbarea unor lideri toxici care administrează orașe având în spate un număr mic de voturi, obținute într-un singur tur, cu absenteism masiv. Varianta alegerilor în două tururi, deci, apare ca fiind o soluție echitabilă pentru a asigura o reprezentativitate sporită primarilor.

Dar, dincolo de dorințe personale și aspirații politice, ceea ce contează este legea și respectarea ei. Rămâne așadar întrebarea: a procedat corect guvernul schimbând legislația electorală cu nici șase luni înaintea alegerilor? Se putea face altfel?

Ce spune legea?

La noi, legislaţia electorală este adoptată prin lege organică (art. 73 al. 3 lit. a din Constituţie).

Principala diferenţă între o lege organică şi o lege ordinară (obişnuită) este că pentru adoptarea unei legi organice este nevoie de acordul (votul) mai multor parlamentari decât în cazul adoptării unei legi ordinare.

Astfel, pentru adoptarea unei legi organice este nevoie de votul a jumătate plus unu din numărul parlamentarilor care fac parte din fiecare cameră (Camera Deputaţilor şi Senat), în timp ce pentru adoptarea unei legi ordinare este necesar votul a jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenţi la şedinţa din fiecare cameră în care se adoptă proiectul respectivei legi (art. 76 al. 1 şi 2 din Constituţie).

Chiar dacă, teoretic, legea organică este mai greu de modificat decât legea ordinară (pentru că modificarea ei necesită votul unui număr mai ridicat de parlamentari, decât în cazul legii ordinare), în practică legea organică poate fi la fel se uşor de modificat ca şi legea ordinară.

Aceasta pentru că şi legea organică, nu doar cea ordinară, poate fi modificată sau chiar abrogată prin ordonată de urgenţă sau prin angajarea răspunderii guvernului. În cazul ordonanţei de urgenţă (oug), există anumite restricţii cu privire la domeniile în care pot fi adoptate (de exemplu, nu pot fi afectate prin oug drepturi sau libertăţi fundamentale; dar ele pot fi extinse), dar nu există interdicţia constituţională de a emite oug în materia legilor organice. Numai prin ordonanţele simple nu pot fi modificate sau abrogate legi organice. Ordonanţele simple sunt însă o altă categorie de acte normative decât ordonanţele de urgenţă.

Ce recomandă Comisia de la Veneția?

Comisia de la Veneţia recomandă stabilitatea legislaţiei electorale. Această stabilitate se poate realiza pe 2 căi alternative, conform comisiei:

legislaţia electorală, în special sistemul electoral propriu zis, componenţa comisiilor electorale şi delimitarea circumscripţiilor electorale, nu ar trebui să poată fi modificată cu un an înainte alegeri.

în materie electorală, în special sistemul electoral propriu zis, componenţa comisiilor electorale şi delimitarea circumscripţiilor electorale, reglementările ar trebui să fie la nivel constituţional (reglementările să fie incluse în Constituţie) sau la un nivel superior legii ordinare.

Pe site-ul Autorităţii Electorale Permanente sunt publicate recomandările Comisiei de la Veneţia în materie electorală, documentul purtând denumirea „Codul bunelor practici în materie electorală”.

Cităm din recomandările Comisiei de la Veneţia cu privire la stabilitatea legislaţiei electorale, recomandare ce se află la pct. II.2.b din Codul de bune practici, respectiv în subsecţiunea – Nivelurile normative şi stabilitatea dreptului electoral:

“ b. Elementele fundamentale ale dreptului electoral, şi în special sistemul electoral propriu zis, componenţa comisiilor electorale şi delimitarea circumscripţiilor electorale, nu ar trebui să poată fi amendate înainte de un an de la alegeri sau ar trebui să fie tratate la nivel constituţional sau la un nivel superior legii ordinare.”

De asemenea, la pct. 65-67 din raportul explicativ care însoţeşte Codul bunelor practici în materie electorală, se precizează că:

“65. Ceea ce trebuie evitat, este nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite – ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic

Una din modalităţile de evitare a manipulărilor ar fi definirea în Constituţie sau într-un text superior legii ordinare a elementelor celor mai sensibile (sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale, circumscripţiile sau regulile de constituire a circumscripţiilor). O altă soluţie, mai flexibilă, ar fi de a stipula în Constituţie că, în cazul amendării legii electorale, vechiul sistem va rămâne aplicabil pe timpul viitoarelor alegeri – cel puţin dacă acestea au loc în anul următor – şi că sistemul nou va aplicat începând cu scrutinele ulterioare.

Pentru restul, dreptul electoral ar trebui să aibă, în principiu, un rang legislativ. Normele privind implementarea, şi anume cele care reglementează chestiunile de ordin tehnic şi de detaliu, pot fi, totuşi, prezentate sub formă de regulament. .”

Singura soluție, încă o Constituție

Legile electorale de la noi îndeplinesc, cel puţin la nivel formal, o condiţie din recomandarea Comisiei de la Veneţia, şi anume aceea că legile electorale nu sunt legi ordinare, ci legi organice (deci, sunt la un nivel superior legilor ordinare).

Chiar şi cu această condiţie îndeplinită, stabilitatea legislaţiei electorale este destul de şubredă. Am arătat mai sus de ce.

Respectarea condiţiei de a nu legifera cu un an înainte de alegeri cu privire la elementele esenţiale ce ţin de alegeri pare a fi destul de greu de respectat în practică, la noi, principalele argumente invocate de cei ce „scurtează” termenul fiind că încearcă să îndrepte unele greşeli şi să democratizeze cât mai mult procesul electoral.

Se intră astfel într-o dilemă continuă: ce e mai important, respectarea unui termen fix recomandat (1 an) sau crearea, chiar şi în ultimul ceas, a unor condiţii cât mai favorabile desfăşurării democratice a procesului electoral?

Pentru evitarea dilemelor de acest gen (nu sunt singurele, din păcate), singura soluţie care ar putea da roade la noi, cunoscându-ne efervescenţa în a tot schimba, reforma, revigora, restarta etc. în orice domeniu, inclusiv cel electoral, este tot una recomandată de Comisia de la Veneţia.

Mai precis, este vorba despre introducerea în Constituţie a unei piedici/frâne care să mai tempereze din zelul modificărilor de legislaţie electorală. Cum se produce această temperare? Simplu, Constituţia se modifică foarte greu, aşa că odată introdusă în Constituţie o prevedere care să tempereze schimbările în materie electorală, ea nu va mai putea fi nici ocolită printr-o altă lege, inferioară Constituţiei, şi nici nu va putea fi înlăturată, simplu şi repede, din Constituţie, ci numai printr-o procedură greoaie şi complicată. De aici, stabilitatea.

Aşa cum recomandă Comisia de la Veneţia, sunt 2 căi de asigurare prin Constituţie a unei stabilităţi legislative în materie electorală:

1 – Introducerea şi definirea în Constituţie a elementelor celor mai sensibile în materie electorală (sistemul electoral propriu-zis: uninominal sau nu, numărul de tururi etc., componenţa comisiilor electorale, circumscripţiile sau regulile de constituire a circumscripţiilor)

2- Introducerea în Constituţie a unei prevederi în sensul că, în cazul modificării legii electorale, vechiul sistem va rămâne aplicabil pe timpul viitoarelor alegeri – cel puţin dacă acestea au loc în anul următor – şi că sistemul nou va fi aplicat începând cu alegerile ulterioare.

Această soluţie, de modificare a Constituţiei ar elimina, cel puţin în materie electorală, tendinţa actuală din mediul politic, de a invoca sau de a ignora, în egală măsura, în funcţie de interesele fiecărui grup politic, recomandările Comisiei de la Veneţia.

Sigur, este nevoie de modificarea (revizuirea) Constituţiei pentru introducerea acestor garanţii de stabilitate a legislaţiei electorale. Modificare a Constituţiei care se face printr-o procedură grea şi complicată, de durată, şi care, la noi, nu s-a mai făcut din 2003.

Comisia de la Veneția și flotantul român

24/01/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Ce spune Comisia de la Veneţia despre condiţia reşedinţei de minimum 90 de zile pentru a vota într-o localitate la alegerile locale

În spaţiul public, există o dispută în legătură cu impunerea unei condiţii pentru cei care vor să voteze la alegerile locale, şi anume ca ei să aibă reşedinţa stabilită de cel puţin 90 de zile în localitatea în care urmează să voteze la alegerile locale. În caz contrar, ei vor putea să voteze doar în localităţile în care îşi au domiciliul sau reşedinţa precedentă (sursa).

Există opinii că această condiţie, a reşedinţei stabilite în localitate cu minimum 90 de zile înainte de data votării la alegerile locale, încalcă dreptul la vot, împiedicând o categorie de cetăţeni să voteze (totuşi, ei vor putea vota, dar nu în noua localitate de reşedinţă, ci în cea veche).

Există alte opinii, în sensul că această condiţie urmăreşte un scop corect, şi anume de a împiedica anumite „inginerii electorale” prin crearea unor fluxuri artificiale de votanţi într-o anumită localitate, prin procedeul stabilirii reşedinţei cu foarte puţin timp înainte sau chiar în ziua alegerilor locale.

În această dispută în curs, ar fi interesant de văzut ce părere are Comisia de la Veneţia despre o astfel de situaţie.

Cităm din recomandările Comisiei de la Veneţia cu privire la instituirea unei perioade obligatorii de reşedinţă pentru a putea vota la alegerile locale, recomandare ce se află la pct. I.1.1.1 din Codul de bune practici, respectiv în secţiunea Principiile patrimoniului electoral european – Sufragiul universal – Norme şi excepţii:

„Sufragiul universal presupune, în principiu, că fiecare persoană are dreptul de a alege şi de a fi ales. Cu toate acestea, acest drept poate fi şi trebuie exercitat ţinând cont de anumite condiţii.

(…)

c.Condiţia de reşedinţă:

(…)

iii. condiţia de perioadă obligatorie de reşedinţă nu poate fi impusă cetăţenilor decât în cazul alegerilor locale sau regionale;

perioada obligatorie de reşedinţă nu trebuie să depăşească şase luni; o perioadă mai lungă poate fi cerută numai pentru a asigura protecţia minorităţilor naţionale;”

Pe scurt, Comisia de la Veneţia consideră că este chiar necesară („trebuie”) stabilirea unei condiţii privind durata obligatorie a reşedinţei, de maximum 6 luni (180 de zile) înainte de data votării pentru a participa la alegerile locale, într-o anumită localitate.

Comisia de la Veneţia nu poate fi bănuită că ar face recomandări în sensul îngrădirii dreptului de vot. Dimpotrivă, recomandările sunt pentru exercitarea dreptului de vot, dar în condiţii rezonabile, care să nu favorizeze niciun fel de distorsiune a rezultatului alegerilor.

Taxa oxigen a fost suspendată! La Geneva

15/01/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Potrivit unei știri publicată ieri în presa elveţiană, Curtea de Justiţie din Geneva – Camera constituţională a suspendat aplicarea „taxei oxigen” (vinieta) stabilită pentru Geneva de către autoritatea locală, respectiv de către Grand Conseil de Genève (un fel de Consiliu General al Municipiului Bucureşti).

Suspendarea a fost solicitată şi obţinută în instanţă de către Touring Club Suisse (TCS), o asociaţie nonprofit cu 1,5 milioane de membri, care activează în domeniile turism-auto.

Suspendarea taxei oxigen din Geneva durează până la soluţionarea definitivă a procesului intentat de TCS Marelui Consiliu din Geneva, ce are ca obiect anularea acelei taxe. Procesul este în curs de desfăşurare, nu a fost indicat un termen de finalizare, dar în ştirea publicată se arată: „Curtea a precizat că va soluţiona cauza pe fond într-un termen rezonabil”.

Motivele invocate pentru anularea taxei oxigen din Geneva sunt:

– taxa este contrară legii federale elveţiene (motiv similar celui de la noi care priveşte o hotărâre de consiliu care este contrară/încalcă legea)

– taxa este ineficientă

– aplicarea taxei nu poate fi controlată şi creează dezordine administrativă („pagaille administrative”).

Preşedintele TCS a precizat că, pentru Geneva, o măsura mult mai eficientă decât taxa oxigen este ca, pentru perioadele de vârf de poluare a aerului, să se recurgă la sistemul de circulaţie alternativă, bazat pe numărul de înmatriculare („En cas de pic de pollution, nous préférons la circulation alternée selon le numéro de plaque”). Trebuie subliniat, este vorba doar despre cazurile de „vârf de poluare”.

Desigur, un sistem de circulaţie alternativă cum a mai fost doar în weekend pe la noi – cu soţ, fără soţ – dar introdus numai pentru perioadele de vârf de poluare (stabilite pe baza unor măsurători ştiinţifice, şi nu pe bază de tocşouri la TV), prezintă marele dezavantaj că primăriile şi firmele implicate în funcţionarea sistemului oxigenat cu vinietă nu vor mai încasa niciun ban din aşa-zisa luptă cu poluarea.

Totul ar fi mai simplu, mai practic şi mai eficient decât cu vinieta, iar un şir nesfârşit de probleme administrative, începând cu cumpărarea vinietei şi terminându-se nu se ştie unde, ar fi evitat.

Vom vedea şi cum se va pronunţa, în final, justiţia elveţiană. Dar, indiferent de soluţia din Elveţia, dacă vrem să schimbăm ceva la noi, trebuie să o facem noi, nu elveţienii.

Ce zice AVP despre taxa noastră oxigen și cum poate fi atacată

La București, APADOR-CH a contestat încă din octombrie 2019 legalitatea unor articole din hotărârea primăriei, cerând Avocatului poporului să sesizeze instanța de contencios în această privință. În răspunul primit de asociație, AVP spune că taxa ar fi bună, dar mai e de lucrat la implementarea ei. AVP omite, însă, să se pronunțe asupra legalității acestei taxe.

APADOR-CH nu a contestat niciun moment oportunitatea unor măsuri pro mediu (deși ar fi multe de discutat despre lipsa unui ansamblu rezonabil de măsuri antipoluare şi despre reducerea lor la simpla introducere a unei taxe şi a unei interdicţii în plus pentru cetăţeni), ci numai legalitatea măsurilor adoptate. Mai exact, asociația consideră că hotărârea primăriei contravine legii mediului, care permite autorităților locale să instituie astfel de măsuri numai pe anumite zone, nu în întreaga localitate, cum se întâmplă în București, unde anumitor mașini li se interzice circulația în tot orașul, în funcție de indicele de poluare sau de achitarea unei taxe.

Mai multe despre:

Ce zice AVP despre „taxa oxigen” și cum poate fi ea contestată