CCR ne-a dat dreptate – cartelele prepay se vor cumpăra la liber, ca și până acum

18/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH salută decizia CCR prin care este respinsă încă o tentativă de restrângere a dreptului la viață privată printr-o ordonanță de urgență care voia să schime statutul cartelelor telefonice preplătite. Curtea Constituțională a stabilit azi că Ordonanța de Urgență 62/2019 este neconstituțională integral. Actul fusese emis de Guvernul Dăncilă în vara anului 2019, după Cazul Caracal, și instituia, printre altele, regula că oricine ar fi cumpărat o cartelă preplătită de telefon ar fi trebuit să-și ofere datele din buletin.

APADOR-CH și ApTI au sesizat Avocatul Poporului asupra aspectelor neconstituționale din ordonanța amintită și au depus și la CCR un amicus curiae în sprijinul acțiunii Avocatului Poporului. Motivele invocate au vizat faptul că:

modificarea legislativă s-a făcut printr-o ordonanță de urgență, deși exista o majoritate parlamentară care să treacă o lege în acest sens prin Parlament;
colectarea, stocarea și prelucrarea datelor tuturor cumpărătorilor, doar pe motiv că unele persoane apelează abuziv serviciul 112 era o măsură disproporționată de restrângere a dreptului la viață privată al posesorilor, iar printr-o ordonanță de urgență nu se pot restrânge drepturi fundamentale;
ordonanța nu prevedea nicio evaluare a impactului asupra protecției datelor, scopul colectării acestora era neclar, nu existau garanții privind protecția datelor sau durata de stocare etc, proiectul nefiind susținut nici măcar de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – ANSPDCP
CCR stabilise deja, prin deciziile pronunțate în legătură cu anterioarele tentative de a schimba regimul cartelelor prepay, că este nevoie de prevederea unor garanţii concrete şi efective, adaptate cazului special de prelucrare de date ce se vrea reglementat.

În cazul acestei ordonanțe CCR a stabilit, cu unanimitate de voturi, că Guvernul nu a motivat care era situația extraordinară și nici urgența reglementării, mai mult decât atât, principala prevedere a ordonanței (cea privitoare la cartele) fusese deja amânată de două ori înainte de intrarea în vigoare – mai întâi până la 31 decembrie 2019, apoi până la 31 martie 2020 – fapt ce dovedește inexistența urgenței.

Mai multe în comunicatul CCR pe această temă.

Demersuri făcute de APADOR-CH pe acest subiect:

9 August 2019: Interpelări ale tuturor instituțiilor implicate în comunicații pentru lămurirea modului în care funcționează serviciul 112 – Se poate sau nu suna la 112 fără cartelă SIM în telefon?

12 August 2019: Petiție către Avocatul Poporului în cazul OUG pentru cumpărarea cartelelor pre-pay cu buletinul

22 August 2019: Guvernul vrea datele posesorilor de cartele prepay ca să-i poată amenda pe cei care sună abuziv la 112 – dezbatere publică

31 Octombrie 2019: Cerem CCR stabilirea unui termen pentru examinarea ordonanței care obligă legitimarea posesorilor de cartele prepay

Cerem Avocatului Poporului să atace la CCR opt din cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban

17/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională opt dintre cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban în 4 februarie 2020, înainte de demitere.

Ordonanțele sunt următoarele:

OUG nr. 13/2020 privind circulaţia pe drumurile publice
OUG nr. 16/2020 privind regimul drumurilor
OUG nr. 17/2020 privind domeniul apărării naţionale
OUG nr. 21/2020 privind fondul locativ de protocol al RAPPS
OUG nr. 23/2020 privind sistemului achiziţiilor publice
OUG nr. 24/2020 privind reorganizarea activităţii ANAF
OUG nr. 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătăţii
OUG nr. 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate.

Motivele pentru care APADOR-CH consideră că respectivele ordonanțe nu sunt constituționale sunt trei:

1 Lipsa unei situaţii extraordinare care să justifice înlocuirea parlamentului, ca putere legiuitoare, de către guvern (putere executivă). Niciuna din cele opt ordonanțe nu este motivată de vreo urgență reală sau o situație extraordinară care să justifice emiterea ei. Mai mult, în cazul ordonanței privind alegerile anticipate, OUG 26/2020, în preambul se spune că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură”, ceea ce e şi netemeinic şi comic, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

2Nesolicitarea avizelor prevăzute de lege pentru proiectele de ordonanţe de urgenţă. În spaţiul public s-a vehiculat informația că ordonanţele în discuţie ar fi fost adoptate fără avizele prevăzute de lege, de la Consiliul Legislativ, de la Consiliul Economic şi Social, de la alte entităţi prevăzute de lege. Am cerut AVP să verifice acest aspect.

3Încălcarea Referendumului naţional din 2019, în care s-a stabilit că nu pot fi emise ordonanțe de urgență în domeniul organizării judiciare. În cazul OUG 23/2020, prin introducerea unei noi abateri disciplinare, în cazul achizițiilor publice, aceasta se referă și la judecători. În plus, abaterile disciplinare ale magistraţilor nu pot fi prevăzute într-o lege privind achiziţiile publice, ci într-o lege din domeniul organizării judiciare (statutul magistraților).

Citiți pe larg solicitarea APADOR-CH către AVP

UPDATE 19 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății

UPDATE 21 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate

UPDATE 26 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Orodnanța 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice

UPDATE 12 martie 2020 – Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia – Curtea Constituţională a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

UPDATE 2 iunie 2020 – Curtea Constituțională a declarat neconstituționale două dintre ordonanțele atacate de AVP, respectiv OUG 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății și OUG 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice. În argumentare, Curtea a reținut, în esență, că actele normative supuse controlului de constituționalitate au fost adoptate fără respectarea exigențelor legale și constituționale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ – al doilea argument din cele enunțate și de APADOR-CH atunci când a cerut AVP să conteste cele opt ordonanțe.

43% din condamnările CEDO sunt neimplementate la nivel european

17/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Care sunt „țările cuminți” ale Europei și cine ignoră deciziile Curții Europene; Unde se situează România și ce cauze continuă să preocupe CEDO

Câștigarea unui proces la CEDO e abia începutul. Faptul că un cetățean obține dreptatea prin condamnarea țării sale la CEDO nu înseamnă automat îmbunătățirea situației sale și cu atât mai puțin a altora suferind de aceeași problemă din respectiva țară. CEDO nu poate face legi sau schimba sistemul de justiție din țările pe care le condamnă, însă poate să ceară statelor respective, în decizia de condamnare, pe lângă despăgubirea financiară a victimei și anumite măsuri de îndreptare a sistemelor care au generat respectivele nedreptăți.

Implementarea deciziilor CEDO e un proces destul de lent și dificil. Debutează cu despăgubirea victimei, o acțiune ce se petrece relativ rapid după condamnarea la CEDO, pentru că banii dați de la buget sunt adesea cea mai ușoară măsură de executat. Schimbările sistemice, însă, nu sunt la fel de ușor de făcut, ele pot dura luni, ani sau decenii. În acest timp alți cetățeni cad victime ale acelorași încălcări de drepturi.

În prezent, la nivelul Europei, 43% dintre condamnările în cauzele pilot date în ultimul deceniu sunt neimplementate. Este o statistică făcută de Rețeaua Europeană de Implementare (REI), care a și lansat astăzi un site util pe această temă. Pe site găsiți informații despre gradul de implementare a deciziilor CEDO în fiecare țară și care sunt cauzele care încă așteaptă implementarea, de zece ani încoace.

Cum se face implementarea unei decizii CEDO

Toate țările din Europa au semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (mai puțin Belarus) și s-au angajat să respecte drepturile cetățenilor lor statuate astfel. O condamnare la CEDO înseamnă că țara respectivă a încălcat unul din drepturile prevăzute în Convenție.

După decizia CEDO, organismul care urmărește implementarea ei este Comitetul de Miniștri, format din reprezentanți ai celor 47 de țări membre ale Consiliului Europei. În practică însă, implementarea hotărârilor CEDO este urmărită de secretariatul Consiliului, prin Departamentul de Executare a Hotărârilor.

Statele prezintă în fața Comitetului de Miniștri un plan de acțiune pentru implementarea hotărârii CEDO. În același timp, în fața Comitetului pot interveni și victimele, ONG-urile sau alte organisme naționale sau internaționale pentru protecția drepturilor omului. Organizațiile societății civile, chemate să confirme afirmațiile guvernelor, sunt adesea ochii Comitetului de Miniștri.

Comitetul de Miniștri încheie supravegherea cazului în momentul în care se consideră că statul a luat toate măsurile necesare pentru a-i face dreptate victimei și pentru a preveni repetarea situației în alte cazuri.

Care sunt țările fruntașe și care sunt codașe

Harta interactivă de pe site-ul lansat astăzi de REI arată gradul de implementare a hotărârilor CEDO în fiecare țară. În medie, în ianuarie 2020, 43% dintre hotărârile pilot emise de Curte în ultimii zece ani se află încă în implementare. În total sunt 1200 de cauze pilot în așteptare.

Țările cu cele mai multe cauze neimplementate sunt:

Azerbaidjan – 95%,

Rusia – 89%,

Ungaria – 74%,

Ukraina – 67%

Turcia – 63%.

La capătul celălalt al clasamentului se află țările cele mai disciplinate:

Cehia – 3%,

Austria, 8%,

UK – 9%,

Muntenegru, Estonia, Letonia – 10%,

Suedia și Elveția – 16%,

Germania – 17%,

Franța și Norvegia – 18%

Pentru ce e condamnată România

România se situează în media europeană, cu 44% din cauzele pilot în curs de implementare, adică 71 în ultimii zece ani. Printre cele mai vechi cauze pilot în care România a fost condamnată și nu sunt nici astăzi implementate, se află:

Dosarul Revoluției din 1989 – dus la CEDO de Asociația 21 decembrie 1989, care privește dreptul la viață și protecția împotriva torturii;
Cauza Maria Atanasiu și alții v România, privind nerestituirea proprietăților naționalizate.
Numeroase cauze ce vizează condițiile proaste de detenție
Cauze ce vizează drepturile persoanelor cu handicap
Cauze ce vizează violența în familie

Cauzele în care România a fost condamnată în ultimii zece ani, și care se află în implementare, vizează: dreptul la un proces echitabil, accesul la o justiție eficientă, condiții improprii de detenție, nerespectarea dreptului de proprietate, protecția persoanelor cu tulburări psihice, protecția vieții private și de familie, dreptul la viață și protecția împotriva torturii, protejarea corespondenței și supraveghere secretă, libertatea de expresie, defăimare și hate speech, violență domestică, discriminare pe motive sexuale, lipsa accesului la justiție și durata prea mare a procesului, libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, abuzuri ale forțelor de ordine.

De ce e importantă implementarea

European Implementation Network este o rețea care aduce împreună ONG-uri, avocați, victime și specialiști în implementarea hotărârilor CEDO. APADOR-CH este membru fondator al rețelei și s-a implicat adesea în monitorizarea implementării cauzelor CEDO, prin susținerea unor puncte de vedere în fața Comitetului de Miniștri.

Una dintre cauzele în care audierea va avea loc chiar în aceste zile vizează cauza Rezmiveș, în care România a fost condamnată pentru condițiile proaste de detenție. APADOR-CH a monitorizat în ultimii ani modul de derulare a planului de acțiune la care s-a angajat Guvernul României în această cauză – citiți aici rezultatul analizei.

Implementarea hotărârilor CEDO este importantă deoarece repară neajunsuri sistemice, previne încălcarea drepturilor altor persoane și contribuie la economisirea banilor pe care altfel statul este silit să-i plătească periodic pentru despăgubirea victimelor care obțin dreptatea de la CEDO.

Guvernul pică, ordonanțele rămân

05/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH îi va cere Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională ordonanțele care nu erau urgente

APADOR-CH consideră că adoptarea a 25 de ordonanţe de urgenţă într-o singură şedinţă de guvern, la data de 4 februarie 2020, reprezintă o forţare a principiilor democratice prevăzute în Constituţie.

Acest act de forţare a limitelor democraţiei este şi ostentativ, ordonanţele de urgenţă fiind adoptate cu o seară înainte de şedinţa Parlamentului pentru dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului, şi ipocrit, întrucât guvernul care a adoptat cele 25 de ordonanţe de urgenţă este condus de un prim-ministru care, în urmă cu 3 luni (la data de 21 octombrie 2019), pe când se afla în opoziţie, a declarat public că „ordonanţele de urgenţă ar trebui interzise prin Constituţie”.

Este posibil ca unele ordonanţe de urgenţă adoptate să conţină prevederi rezonabile (de exemplu: măsuri destinate prevenirii şi combaterii coronavirusului, măsuri pentru o „masă caldă” oferită unor categorii de elevi, măsuri pentru transportul elevilor). Dar, este lipsit de onestitate ca printre acestea să fie „strecurate” alte ordonanţe prin care se aduc schimbări majore sistemului de sănătate, sistemului electoral sau în alte domenii importante.

Pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, guvernul trebuie să dovedească existenţa unei situaţii excepţionale („de urgenţă”), care să poată justifica substituirea Parlamentului, ca legiuitor, de către guvern.

În cazul celor 25 de ordonanţe de urgenţă, faptul că guvernul era aproape sigur că în ziua următoare adoptării, 5 februarie 2020, la moţiunea de cenzură, va fi demis (semnalele din presă erau cvasiunanime în acest sens) şi a profitat de cele câteva ore în care mai era în funcţie pentru a legifera aşa cum doreşte, nu constituie o împrejurare excepţională, care să justifice din punct de vedere constituţional adoptarea grăbită a 25 de ordonanţe de urgenţă.

APADOR-CH va sesiza Avocatul Poporului pentru atacarea la Curtea Constituţională a ordonanţelor de urgenţă adoptate la data de 4 februarie 2020, care nu îndeplinesc condiţiile constituţionale.

Răspunsul Avocatului Poporului

Cine are dreptate în disputa alegerilor în două tururi

30/01/2020/in Buna guvernare /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

O soluţie a Comisiei de la Veneţia pentru stabilitatea legislaţiei electorale

Se discută intens în aceste zile despre modificarea legii privind alegerea primarilor în două tururi, clasa politică fiind dezbinată și de această temă. Unii spun că guvernul nu a procedat corect modificând legislația electorală în anul alegerilor, alții spun că e mai bine să îndrepți o eroare, fie și în ceasul al doisprezecelea, decât s-o lași să mai producă efecte. În cazul alegerilor locale miza este, după cum bine știe oricine, schimbarea unor lideri toxici care administrează orașe având în spate un număr mic de voturi, obținute într-un singur tur, cu absenteism masiv. Varianta alegerilor în două tururi, deci, apare ca fiind o soluție echitabilă pentru a asigura o reprezentativitate sporită primarilor.

Dar, dincolo de dorințe personale și aspirații politice, ceea ce contează este legea și respectarea ei. Rămâne așadar întrebarea: a procedat corect guvernul schimbând legislația electorală cu nici șase luni înaintea alegerilor? Se putea face altfel?

Ce spune legea?

La noi, legislaţia electorală este adoptată prin lege organică (art. 73 al. 3 lit. a din Constituţie).

Principala diferenţă între o lege organică şi o lege ordinară (obişnuită) este că pentru adoptarea unei legi organice este nevoie de acordul (votul) mai multor parlamentari decât în cazul adoptării unei legi ordinare.

Astfel, pentru adoptarea unei legi organice este nevoie de votul a jumătate plus unu din numărul parlamentarilor care fac parte din fiecare cameră (Camera Deputaţilor şi Senat), în timp ce pentru adoptarea unei legi ordinare este necesar votul a jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenţi la şedinţa din fiecare cameră în care se adoptă proiectul respectivei legi (art. 76 al. 1 şi 2 din Constituţie).

Chiar dacă, teoretic, legea organică este mai greu de modificat decât legea ordinară (pentru că modificarea ei necesită votul unui număr mai ridicat de parlamentari, decât în cazul legii ordinare), în practică legea organică poate fi la fel se uşor de modificat ca şi legea ordinară.

Aceasta pentru că şi legea organică, nu doar cea ordinară, poate fi modificată sau chiar abrogată prin ordonată de urgenţă sau prin angajarea răspunderii guvernului. În cazul ordonanţei de urgenţă (oug), există anumite restricţii cu privire la domeniile în care pot fi adoptate (de exemplu, nu pot fi afectate prin oug drepturi sau libertăţi fundamentale; dar ele pot fi extinse), dar nu există interdicţia constituţională de a emite oug în materia legilor organice. Numai prin ordonanţele simple nu pot fi modificate sau abrogate legi organice. Ordonanţele simple sunt însă o altă categorie de acte normative decât ordonanţele de urgenţă.

Ce recomandă Comisia de la Veneția?

Comisia de la Veneţia recomandă stabilitatea legislaţiei electorale. Această stabilitate se poate realiza pe 2 căi alternative, conform comisiei:

legislaţia electorală, în special sistemul electoral propriu zis, componenţa comisiilor electorale şi delimitarea circumscripţiilor electorale, nu ar trebui să poată fi modificată cu un an înainte alegeri.

în materie electorală, în special sistemul electoral propriu zis, componenţa comisiilor electorale şi delimitarea circumscripţiilor electorale, reglementările ar trebui să fie la nivel constituţional (reglementările să fie incluse în Constituţie) sau la un nivel superior legii ordinare.

Pe site-ul Autorităţii Electorale Permanente sunt publicate recomandările Comisiei de la Veneţia în materie electorală, documentul purtând denumirea „Codul bunelor practici în materie electorală”.

Cităm din recomandările Comisiei de la Veneţia cu privire la stabilitatea legislaţiei electorale, recomandare ce se află la pct. II.2.b din Codul de bune practici, respectiv în subsecţiunea – Nivelurile normative şi stabilitatea dreptului electoral:

“ b. Elementele fundamentale ale dreptului electoral, şi în special sistemul electoral propriu zis, componenţa comisiilor electorale şi delimitarea circumscripţiilor electorale, nu ar trebui să poată fi amendate înainte de un an de la alegeri sau ar trebui să fie tratate la nivel constituţional sau la un nivel superior legii ordinare.”

De asemenea, la pct. 65-67 din raportul explicativ care însoţeşte Codul bunelor practici în materie electorală, se precizează că:

“65. Ceea ce trebuie evitat, este nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite – ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic

Una din modalităţile de evitare a manipulărilor ar fi definirea în Constituţie sau într-un text superior legii ordinare a elementelor celor mai sensibile (sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale, circumscripţiile sau regulile de constituire a circumscripţiilor). O altă soluţie, mai flexibilă, ar fi de a stipula în Constituţie că, în cazul amendării legii electorale, vechiul sistem va rămâne aplicabil pe timpul viitoarelor alegeri – cel puţin dacă acestea au loc în anul următor – şi că sistemul nou va aplicat începând cu scrutinele ulterioare.

Pentru restul, dreptul electoral ar trebui să aibă, în principiu, un rang legislativ. Normele privind implementarea, şi anume cele care reglementează chestiunile de ordin tehnic şi de detaliu, pot fi, totuşi, prezentate sub formă de regulament. .”

Singura soluție, încă o Constituție

Legile electorale de la noi îndeplinesc, cel puţin la nivel formal, o condiţie din recomandarea Comisiei de la Veneţia, şi anume aceea că legile electorale nu sunt legi ordinare, ci legi organice (deci, sunt la un nivel superior legilor ordinare).

Chiar şi cu această condiţie îndeplinită, stabilitatea legislaţiei electorale este destul de şubredă. Am arătat mai sus de ce.

Respectarea condiţiei de a nu legifera cu un an înainte de alegeri cu privire la elementele esenţiale ce ţin de alegeri pare a fi destul de greu de respectat în practică, la noi, principalele argumente invocate de cei ce „scurtează” termenul fiind că încearcă să îndrepte unele greşeli şi să democratizeze cât mai mult procesul electoral.

Se intră astfel într-o dilemă continuă: ce e mai important, respectarea unui termen fix recomandat (1 an) sau crearea, chiar şi în ultimul ceas, a unor condiţii cât mai favorabile desfăşurării democratice a procesului electoral?

Pentru evitarea dilemelor de acest gen (nu sunt singurele, din păcate), singura soluţie care ar putea da roade la noi, cunoscându-ne efervescenţa în a tot schimba, reforma, revigora, restarta etc. în orice domeniu, inclusiv cel electoral, este tot una recomandată de Comisia de la Veneţia.

Mai precis, este vorba despre introducerea în Constituţie a unei piedici/frâne care să mai tempereze din zelul modificărilor de legislaţie electorală. Cum se produce această temperare? Simplu, Constituţia se modifică foarte greu, aşa că odată introdusă în Constituţie o prevedere care să tempereze schimbările în materie electorală, ea nu va mai putea fi nici ocolită printr-o altă lege, inferioară Constituţiei, şi nici nu va putea fi înlăturată, simplu şi repede, din Constituţie, ci numai printr-o procedură greoaie şi complicată. De aici, stabilitatea.

Aşa cum recomandă Comisia de la Veneţia, sunt 2 căi de asigurare prin Constituţie a unei stabilităţi legislative în materie electorală:

1 – Introducerea şi definirea în Constituţie a elementelor celor mai sensibile în materie electorală (sistemul electoral propriu-zis: uninominal sau nu, numărul de tururi etc., componenţa comisiilor electorale, circumscripţiile sau regulile de constituire a circumscripţiilor)

2- Introducerea în Constituţie a unei prevederi în sensul că, în cazul modificării legii electorale, vechiul sistem va rămâne aplicabil pe timpul viitoarelor alegeri – cel puţin dacă acestea au loc în anul următor – şi că sistemul nou va fi aplicat începând cu alegerile ulterioare.

Această soluţie, de modificare a Constituţiei ar elimina, cel puţin în materie electorală, tendinţa actuală din mediul politic, de a invoca sau de a ignora, în egală măsura, în funcţie de interesele fiecărui grup politic, recomandările Comisiei de la Veneţia.

Sigur, este nevoie de modificarea (revizuirea) Constituţiei pentru introducerea acestor garanţii de stabilitate a legislaţiei electorale. Modificare a Constituţiei care se face printr-o procedură grea şi complicată, de durată, şi care, la noi, nu s-a mai făcut din 2003.

Comisia de la Veneția și flotantul român

24/01/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Ce spune Comisia de la Veneţia despre condiţia reşedinţei de minimum 90 de zile pentru a vota într-o localitate la alegerile locale

În spaţiul public, există o dispută în legătură cu impunerea unei condiţii pentru cei care vor să voteze la alegerile locale, şi anume ca ei să aibă reşedinţa stabilită de cel puţin 90 de zile în localitatea în care urmează să voteze la alegerile locale. În caz contrar, ei vor putea să voteze doar în localităţile în care îşi au domiciliul sau reşedinţa precedentă (sursa).

Există opinii că această condiţie, a reşedinţei stabilite în localitate cu minimum 90 de zile înainte de data votării la alegerile locale, încalcă dreptul la vot, împiedicând o categorie de cetăţeni să voteze (totuşi, ei vor putea vota, dar nu în noua localitate de reşedinţă, ci în cea veche).

Există alte opinii, în sensul că această condiţie urmăreşte un scop corect, şi anume de a împiedica anumite „inginerii electorale” prin crearea unor fluxuri artificiale de votanţi într-o anumită localitate, prin procedeul stabilirii reşedinţei cu foarte puţin timp înainte sau chiar în ziua alegerilor locale.

În această dispută în curs, ar fi interesant de văzut ce părere are Comisia de la Veneţia despre o astfel de situaţie.

Cităm din recomandările Comisiei de la Veneţia cu privire la instituirea unei perioade obligatorii de reşedinţă pentru a putea vota la alegerile locale, recomandare ce se află la pct. I.1.1.1 din Codul de bune practici, respectiv în secţiunea Principiile patrimoniului electoral european – Sufragiul universal – Norme şi excepţii:

„Sufragiul universal presupune, în principiu, că fiecare persoană are dreptul de a alege şi de a fi ales. Cu toate acestea, acest drept poate fi şi trebuie exercitat ţinând cont de anumite condiţii.

(…)

c.Condiţia de reşedinţă:

(…)

iii. condiţia de perioadă obligatorie de reşedinţă nu poate fi impusă cetăţenilor decât în cazul alegerilor locale sau regionale;

perioada obligatorie de reşedinţă nu trebuie să depăşească şase luni; o perioadă mai lungă poate fi cerută numai pentru a asigura protecţia minorităţilor naţionale;”

Pe scurt, Comisia de la Veneţia consideră că este chiar necesară („trebuie”) stabilirea unei condiţii privind durata obligatorie a reşedinţei, de maximum 6 luni (180 de zile) înainte de data votării pentru a participa la alegerile locale, într-o anumită localitate.

Comisia de la Veneţia nu poate fi bănuită că ar face recomandări în sensul îngrădirii dreptului de vot. Dimpotrivă, recomandările sunt pentru exercitarea dreptului de vot, dar în condiţii rezonabile, care să nu favorizeze niciun fel de distorsiune a rezultatului alegerilor.

Taxa oxigen a fost suspendată! La Geneva

15/01/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Potrivit unei știri publicată ieri în presa elveţiană, Curtea de Justiţie din Geneva – Camera constituţională a suspendat aplicarea „taxei oxigen” (vinieta) stabilită pentru Geneva de către autoritatea locală, respectiv de către Grand Conseil de Genève (un fel de Consiliu General al Municipiului Bucureşti).

Suspendarea a fost solicitată şi obţinută în instanţă de către Touring Club Suisse (TCS), o asociaţie nonprofit cu 1,5 milioane de membri, care activează în domeniile turism-auto.

Suspendarea taxei oxigen din Geneva durează până la soluţionarea definitivă a procesului intentat de TCS Marelui Consiliu din Geneva, ce are ca obiect anularea acelei taxe. Procesul este în curs de desfăşurare, nu a fost indicat un termen de finalizare, dar în ştirea publicată se arată: „Curtea a precizat că va soluţiona cauza pe fond într-un termen rezonabil”.

Motivele invocate pentru anularea taxei oxigen din Geneva sunt:

– taxa este contrară legii federale elveţiene (motiv similar celui de la noi care priveşte o hotărâre de consiliu care este contrară/încalcă legea)

– taxa este ineficientă

– aplicarea taxei nu poate fi controlată şi creează dezordine administrativă („pagaille administrative”).

Preşedintele TCS a precizat că, pentru Geneva, o măsura mult mai eficientă decât taxa oxigen este ca, pentru perioadele de vârf de poluare a aerului, să se recurgă la sistemul de circulaţie alternativă, bazat pe numărul de înmatriculare („En cas de pic de pollution, nous préférons la circulation alternée selon le numéro de plaque”). Trebuie subliniat, este vorba doar despre cazurile de „vârf de poluare”.

Desigur, un sistem de circulaţie alternativă cum a mai fost doar în weekend pe la noi – cu soţ, fără soţ – dar introdus numai pentru perioadele de vârf de poluare (stabilite pe baza unor măsurători ştiinţifice, şi nu pe bază de tocşouri la TV), prezintă marele dezavantaj că primăriile şi firmele implicate în funcţionarea sistemului oxigenat cu vinietă nu vor mai încasa niciun ban din aşa-zisa luptă cu poluarea.

Totul ar fi mai simplu, mai practic şi mai eficient decât cu vinieta, iar un şir nesfârşit de probleme administrative, începând cu cumpărarea vinietei şi terminându-se nu se ştie unde, ar fi evitat.

Vom vedea şi cum se va pronunţa, în final, justiţia elveţiană. Dar, indiferent de soluţia din Elveţia, dacă vrem să schimbăm ceva la noi, trebuie să o facem noi, nu elveţienii.

Ce zice AVP despre taxa noastră oxigen și cum poate fi atacată

La București, APADOR-CH a contestat încă din octombrie 2019 legalitatea unor articole din hotărârea primăriei, cerând Avocatului poporului să sesizeze instanța de contencios în această privință. În răspunul primit de asociație, AVP spune că taxa ar fi bună, dar mai e de lucrat la implementarea ei. AVP omite, însă, să se pronunțe asupra legalității acestei taxe.

APADOR-CH nu a contestat niciun moment oportunitatea unor măsuri pro mediu (deși ar fi multe de discutat despre lipsa unui ansamblu rezonabil de măsuri antipoluare şi despre reducerea lor la simpla introducere a unei taxe şi a unei interdicţii în plus pentru cetăţeni), ci numai legalitatea măsurilor adoptate. Mai exact, asociația consideră că hotărârea primăriei contravine legii mediului, care permite autorităților locale să instituie astfel de măsuri numai pe anumite zone, nu în întreaga localitate, cum se întâmplă în București, unde anumitor mașini li se interzice circulația în tot orașul, în funcție de indicele de poluare sau de achitarea unei taxe.

Mai multe despre:

Ce zice AVP despre „taxa oxigen” și cum poate fi ea contestată

14/01/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

În răspunsul către APADOR-CH, Avocatul poporului susține că taxa e bună și nediscriminatorie, dar că o să mai corespondeze cu primăria pe tema categoriilor de vehicule exceptate de la plată. În același timp omite să facă vreun comentariu despre ilegalitatea articolelor care prevăd interzicerea totală a unor mașini în București. Ce se mai poate face?

De la 1 martie 2020, începe aplicarea în Bucureşti a „taxei oxigen”. Această „taxă” are cel puţin 4 componente:

taxarea unor autovehicule pentru accesul în zona centrală a oraşului, zonă denumită ZACA (Zona de Acţiune pentru Calitatea Aerului)
interzicerea relativă a accesului (fără plata unei taxe) a unor autovehicule în municipiul Bucureşti
interzicerea absoluta a accesului unor autovehicule în zona ZACA (nu au acces nici dacă plătesc taxă)
interzicerea absoluta a accesului unor autovehicule în întregul municipiu Bucureşti (nu au acces nici dacă plătesc taxă)

Nu toate aceste componente se aplică de la 1 martie 2020, unele fiind eşalonate pentru anii următori.

APADOR-CH a contestat încă din octombrie 2019 legalitatea unor articole din hotărârea primăriei, cerând Avocatului poporului să sesizeze instanța de contencios în această privință. În răspunul primit de asociație, AVP spune puține în multe cuvinte. Pe scurt, taxa ar fi bună, dar mai e de lucrat la implementarea ei. În luările de poziţie pe această temă, asociaţia nu a contestat oportunitatea unor măsuri pro mediu (deși ar fi multe de discutat despre lipsa unui ansamblu rezonabil de măsuri antipoluare şi despre reducerea lor la simpla introducere a unei taxe şi a unei interdicţii în plus pentru cetăţeni), ci numai legalitatea (conformitatea cu legea) măsurilor adoptate.

Este adevărat că, cetăţenii au aşteptări legitime în privinţa unor măsuri eficace pentru reducerea poluării, iar aşteptări similare are şi APADOR-CH. Dar, în aceleaşi timp, există aşteptări, la fel de legitime, ca măsurile ce se iau să respecte atât Constituţia, cât şi celelalte legi ale ţării.

Suntem îndreptățiți să privim cu scepticism „taxa oxigen” după ilegala „taxă de primă înmatriculare”?

Aşteptările privind legalitatea măsurilor pentru îmbunătăţirea mediului (de regulă, măsuri doar de natură fiscală) sunt cu atât mai îndreptăţite la noi în ţară, cu cât există experienţele nefericite ale numeroaselor variante de taxe auto „de mediu” introduse de diferite guverne, aflate în permanentă căutare de bani. Acele măsuri (taxele de „primă înmatriculare” scl.) au început prin a fi triumfale şi pline de oxigen fiscal revigorant, dar au sfârşit prin a fi declarate nelegale şi au fost urmate de restituirea – aproximativă – a banilor încasaţi nelegal, vreme de ani de zile, de la cetăţeni.

Deci, dacă guvernele au mai greşit (cam des) în probleme legate de taxele „de mediu”, există o presupunere rezonabilă că şi primăriile mai pot să greşească atunci când se apucă de rezolvat, tot prin introducerea unor taxe, problemele legate de mediu/reducerea poluării.

Taxa oxigen a fost introdusă prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019 (pentru simplificare, Hotărârea 539/2019). Ea restrânge exerciţiul dreptului de proprietate personală asupra unui autovehicul, prin introducerea unor interdicţii de acces, care împiedică folosirea liberă a autovehiculului.

Astfel de restrângeri ale dreptului de proprietate, prin interdicții de folosire a autovehiculelor, sunt posibile şi sunt chiar prevăzute în Constituție, inclusiv pentru motive de protecţie a mediului. Totuşi, aceeaşi Constituţie care prevede posibilitatea restrângerii drepturilor fundamentale, prevede şi condiţiile stricte în care aceste drepturi pot fi restrânse. O condiţie esenţială este ca restrângerea dreptului să se facă numai prin lege.

De ce este ilegală „taxa oxigen”? Pentru că interzice accesul în tot orașul, în timp ce legea permite restricții doar pe zone

În încercarea de a simplifica discuţia, să admitem că există o lege care prevede în ce constau restrângerile dreptului de proprietate asupra autovehiculelor şi că acea lege delegă autorităţile locale (să zicem, primăriilor) să adopte nişte hotărâri prin care să pună în practică, în fiecare localitate (de exemplu, în Bucureşti) interdicţiile de acces/circulaţie pe care le prevede legea.

Problema este că primăriile care pun în aplicare ceea ce prevede legea, nu pot interzice prin hotărârile pe care le adoptă mai mult decât interzice legea pe care o aplică.

În speţă, este vorba despre Hotărârea 539/2019, care a reuşit să interzică mai mult decât interzice legea mediului (OUG 195/2005).

Avem o lege a mediului (OUG 195/2005) care, în art. 70 lit. g, prevede pentru autorităţile publice locale (de exemplu, cele din Bucureşti) posibilitatea interzicerii accesului autovehiculelor numai în anumite zone ale unei localităţi (în anumite zone din Bucureşti), şi nu în întreaga localitate.

Iată ce prevede, mai exact, art. 70 lit. g din OUG 195/2005:

“Art. 70. – Pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:

…….

g) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă în spaţiile destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului;”

De asemenea, art. 80 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă prevede:

“Art. 80. – Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale [aici se includ și hotărârile de consiliu general/local] se adoptă ori se emit pentru reglementarea unor activităţi de interes local, în limitele stabilite prin Constituţie şi prin lege şi numai în domeniile în care acestea au atribuţii legale.”

După cum se poate lesne observa, textul legal din OUG 195/2005 nu permite interzicerea accesului în întreaga localitate (întregul Bucureşti), ci doar în anumite zone din aceasta.

Cu toate acestea, prin încălcarea evidentă a articolului de lege menţionat mai sus, Hotărârea 539/2019 prevede în art. 9 ai 10 interdicţii de acces ale unor categorii de autovehicule pe întreg teritoriul localităţi (Bucureşti): din 2022 – cele Euro 0, 1 și 2; din 2024 – cele Euro 3.

Deci, art. 9 şi 10 din Hotărârea CGMB 539/2019 contravin legii, respectiv contravin art. 70 lit. g din OUG nr. 195/2005, care nu permite interzicerea accesului în întreaga localitate, ci doar în anumite zone din acea localitate.

Cu alte cuvinte, dacă legea nu restricţionează accesul autovehiculului în întreaga localitate, ci doar în anumite zone din acea localitate, un act inferior legii (o hotărâre de consiliu general) nu poate interzice mai mult decât interzice legea, adică nu poate extinde interdicţia, stabilită prin lege la anumite zone din localitate, la întreaga localitate. Aceasta pentru că, potrivit Constituţiei, dreptul de proprietate nu poate fi restrâns decât prin lege/în baza legii şi nu printr-o simplă hotărâre a autorităţilor locale.

Legea nu permite primăriilor să introducă taxe de acces în întreaga localitate

Pentru aceleaşi considerente, care privesc depăşirea limitelor prevăzute de lege pentru interdicţii, se poate aprecia că şi prevederile art. 2 al. 1 lit. b, c – teza II şi al. 2 din Hotărârea 539/2019 sunt nelegale, deoarece interzic accesul unor categorii de autovehicule pe întreg teritoriul municipiului Bucureşti şi nu doar în anumite zone ale municipiului. În cazurile prevăzute în art. 2 din hotărâre, interdicţia accesului este relativă, în sensul că ea este ridicată numai în cazul achitării unei taxe. Chiar dacă este relativă, interdicţia folosirii autovehiculului, ca restrângere a dreptului de proprietate există în sine, deoarece accesul liber al respectivelor categorii de autovehicule nu mai este permis, iar interdicţia este extinsă la întreg teritoriul municipiului Bucureşti. Astfel cum am mai precizat, legea (OUG 195/2005) nu permite interzicerea accesului autovehiculelor pe întreg teritoriul unei localităţi, ci doar în anumite zone din localitate.

Cu alte cuvinte, art. 70 lit. g din OUG nr. 195/2005 nu permite stabilirea de către autorităţile locale a unor taxe de acces pentru anumite categorii de autovehicule pe întreg teritoriul municipiului Bucureşti, ci doar pentru accesul în anumite zone ale municipiului, cum, de exemplu, este zona ZACA, stabilită prin art. 1 din Hotărârea CGMB 539/2019. În aceleaşi timp, extinderea taxării accesului de la o zonă delimitată din cadrul municipiului (zona ZACA) la întreg teritoriul municipiului are caracter nelegal, deoarece legea nu permite interdicţii de acces, relative sau absolute, care să se refere la întreaga localitate.

Dacă legea (OUG 195/2005) ar fi prevăzut posibilitatea interzicerii unor categorii de autovehicule pe întreg teritoriul unei localităţi (şi nu doar pe anumite zone, cum o face în prezent), nu ar mai fi existat problemele de legalitate ale art. 2, 9 şi 10 din hotărârea 539/2019, probleme generate de faptul că, cele 3 articole extind interzicerea accesului liber de la anumite zone la întreaga localitate. Dar, legea nu prevede această posibilitate, astfel că problema nelegalităţii art. 2, 9 şi 10 din hotărârea 539/2019 persistă.

Cum poate fi atacată „taxa oxigen” și de către cine?

Dacă o hotărâre a autorităţilor publice locale încalcă o lege, ea va putea fi anulată, total sau în parte (anumite articole din hotărâre), de instanţa de contencios administrativ. Pentru că instanţa să ia în discuţie anularea hotărâri, ea trebuie să fie sesizată, de cel puţin de o persoană care a suferit o vătămare/atingere a unui drept al său în urma adoptării acelei hotărâri (de exemplu, un proprietar de autovehicul, domiciliat în Bucureşti, care face parte din categoriile la care se referă interdicţiile de acces pe întregul teritoriu al Bucureştiului: atât cei care trebuie să plătească o taxă pentru a avea acces în Bucureşti, cât şi cei care nu vor mai avea acces în Bucureşti, nici dacă plătesc taxă).

Procedura începe cu o plângere prealabilă formulată de persoana care se consideră vătămată, plângere care se motivează şi se adresează emitentului hotărârii (în speţă, CGMB). Prin această plângere se cere remedierea/înlăturarea elementelor nelegale din hotărâre. În cazul actelor administrative normative (cum este şi hotărârea în discuţie), plângerea prealabilă se poate formula oricând. Plângerea trebuie rezolvată de autoritatea sesizată în 30 de zile de la înregistrare. În caz de respingere sau de nesoluţionare în termen a plângerii prealabile, persoana se poate adresa cu o cerere de anulare a hotărârii instanţei de contencios administrativ (în speţă, Tribunalul Bucureşti) în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului negativ sau, după caz, de la data expirării termenului de 30 de zile în care trebuia soluţionată plângerea. Cererea adresată instanţei trebuie timbrată (taxa de timbru – 50 lei, conform art. 16 din OG 80/2103).

Dar, din momentul luării deciziei de a începe procedurile care pot duce la anularea hotărârii de consiliu, începe munca fiecăruia şi, desigur, a avocaţilor. Nimeni nu poate garanta câştigul în instanţă. Se poate câştiga, dar se poate pierde la fel de bine, asta e măreţia dreptului de la noi. Este doar o încercare, dar, urmând o vorbă mai veche, prima condiţie ca să câştigi la LOTO este să joci.

Avocatul Poporului, sesizat cu acesta problemă, a preferat să ne răspundă că măsurile luate în cadrul taxei oxigen sunt oportune (deşi, nu oportunitatea lor a fost contestată, ci legalitatea), fără a mai explica de ce o hotărâre de primărie (consiliu) e mai tare decât o lege. Cu privire la discriminarea dintre persoanele fizice (supuse taxei) şi persoanele juridice (exceptate de la taxă), acelaşi avocat al poporului a apreciat că nu există discriminare, dar a adăugat că va formula o solicitare primăriei ca să clarifice ce este cu exceptările de la taxă. Păi, dacă a constatat că nu e discriminare, de ce mai întreabă primăria, după aia, cum e cu exceptarea unor categorii de autovehicule de la taxă? Nu ar fi trebuit ca Avocatul Poporului să clarifice mai întâi cum e cu motivul pentru care s-a discutat despre discriminare, şi anume exceptările de la „taxa oxigen” (stabilite pentru stat şi pentru flota de autovehicule a primăriei – STB) şi abia după această clarificare să concluzioneze că nu e discriminare? Adica, nu e discriminare, dar mai vedem?

Noi am făcut o revenire la AVP, în urma primirii acestui răspuns, dar n-ar trebui să ne punem mari speranțe în asta. O concluzie grăbită şi superficială ar fi: stimate popor, ai un avocat, devenit instituţie publică, dar, până la urmă, dacă vrei cu adevărat să-ţi rezolvi nişte probleme, trebuie să o faci tot de unul singur şi tot prin apelarea la avocaţi care nu sunt ai poporului, ci ai baroului.

Citiți mai jos:

Răspunsul Avocatului Poporului la demersul APADOR-CH

Răspunsul APADOR-CH la motivarea Avocatului Poporului

Al doilea răspuns de la AVP pe tema constituționalității taxei oxigen Al treilea răspuns al AVP – în care ne spune că nu am făcut dovada că Taxa oxigen ar afecta pe cineva

ONG-urile, între dizolvare și dosar penal din cauza unei legi ambigue

13/01/2020/in Buna guvernare, Comunicate, Slider, Transparenta /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Obligate să-și raporteze „beneficiarii reali”, organizațiile neguvernamentale din România sunt plimbate între instituțiile statului care ar trebui să clarifice și să aplice o lege proastă, prin care s-a transpus în legislația națională o directivă europeană.

APADOR-CH a transmis azi Ministerului Justiției și Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) două solicitări de informații, în virtutea Legii 544/2001, în care cere clarificarea unor noțiuni ambigue din Legea nr. 129/2019.

Conform acestei legi, ONG-urile din România trebuie să depună de anul acesta declarații privind „beneficiarii reali”, ca urmare a transpunerii în legislația națională a directivei europene privind combaterea spălării banilor. Din păcate, în legea românească s-a transpus greșit și neclar directiva, ceea ce face ca astăzi, în preziua termenului până la care asociațiile și fundațiile ar trebui să depună aceste declarații (15 ianuarie 2020) nimeni să nu știe exact ce trebuie să conțină respectivele declarații, cine sunt beneficiarii reali, care sunt organizațiile care trebuie să se supună legii și care nu, și nu în ultimul rând care este termenul final de depunere a acestora.

În urma mai multor întrebări puse de ONG-uri, până acum, MJ și ONPCSB și-au pasat una alteia răspunderea, reușind doar să inducă ideea că termenul final nu ar fi 15 ianuarie, ci 22 iulie 2020, dar nelămurind concret ce înseamnă „beneficiari reali”. Sunt toți cetățenii care se adresează la un moment dat unui ONG (pot fi sute sau mii într-un an), sunt doar membrii Consiliului director al ONG-ului? Nimeni nu pare a ști exact.

Întrucât între cele două legi care se bat cap în cap în această chestiune (Legea nr. 129/2019 și OUG 26/2000), una se referă la asociații și fundații care administrează și distribuie fonduri, iar una se referă la asociații și fundații în general, nicio organizație nu poate fi sigură în acest moment că intră sau nu sub incidența legii. Iar dacă intră, nu știe care sunt beneficiarii reali ce ar trebui declarați.

Prin urmare, cu toată buna credință, dorind să respecte legea și să facă declarația respectivă, o organizație ar putea greși făcând o declarație incompletă în care ar putea să nu-i cuprindă pe toți beneficiarii, câtă vreme aceștia nu sunt clar definiți de lege. Iar o declarație pe proprie răspundere incompletă intră la fals în acte publice, deci organizația e pasibilă de dosar penal. În același timp, dacă nu depun deloc această declarație, conform legii, ONG-urile sunt pasibile de dizolvare.

În concluzie, plimbate între MJ și ONPCSB, ONG-urile românești se află acum între riscul dizolvării – dacă nu declară beneficiarii reali – și dosarulul penal – dacă îi declară, dar nu așa cum spune legea. În condițiile în care nici măcar cei care trebuie să clarifice și să aplice legea nu sunt în stare să clarifice asta.

De aceea APADOR-CH și-a permis să facă și câteva sugestii de modificare și îndreptare a legilor amintite, în sensul precizării că obligaţia de declarare a beneficiarilor reali există numai pentru fundaţiile şi asociaţiile care administrează şi distribuie fonduri, fapt prevăzut de altfel și de directiva europeană. Mai jos citiți solicitările transmise de APADOR-CH către cele două instituții. Vă vom ține la curent cu răspunsurile pe care le vom primi.

Solicitare către Oficiul Național Pentru Combaterea Spălării Banilor Solicitare către Ministerul Justiției Ce ne-a răspuns Oficiul Național Pentru Combaterea Spălării Banilor

UPDATE 10 iulie 2020

Solicitare către Oficiul Național Pentru Combaterea Spălării Banilor – iulie 2020 Ce ne-a răspuns Oficiul Național Pentru Combaterea Spălării Banilor – iulie 2020

Opinia APADOR-CH cu privire la legea „recursului compensatoriu”

03/12/2019/in Buna guvernare, Comunicate /by APADOR-CH

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Prin Legea nr. 169/2017, cunoscută în spațiul public și sub numele de “legea recursului compensatoriu”, a fost introdusă o măsură compensatorie pentru cei care efectuează detenția în condiții improprii/necorespunzătoare. Această măsură constă în reducerea din totalul pedepsei a 6 zile pentru 30 de zile executate în condiţii de detenţie necorespunzătoare. Deci, pentru 30 de zile executate efectiv, se consideră 36 de zile executate efectiv (pentru o lună executată efectiv, se consideră că s-a executat o lună şi 6 zile, deci aproape o lună şi o săptămână; pentru 4 luni executate efectiv se consideră că s-au executat 5 luni etc).

Legea “recursului compensatoriu” a fost menţionată, în planul de acţiune întocmit de Guvernul României pentru executarea hotărârii CEDO din cauza pilot REZMIVEȘ şi alţii c. ROMÂNIA, printre măsurile de natură legislativă, care vor conduce la rezolvarea problemelor din penitenciare (par. 34 din plan). Planul de acțiune a fost comunicat de către guvern Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (care se ocupă de executarea hotărârilor CEDO).

Potrivit comunicatului de presă al ANP nr. 21652/14.01.2019, în perioada dintre intrarea în vigoare a legii “recursului compensatoriu” (21 iulie 2017) şi data comunicatului (14 ianuarie 2019), deci în 1 an şi jumătate, de prevederile acestei legi au beneficiat 14.402 deţinuţi, care au fost puşi în libertate.

Dintre aceştia:

– 2.551 au fost eliberaţi “la termen” pe motiv că, prin aplicarea “reducerilor” din lege, s-a constatat că pedeapsa este considerată executată integral, iar

– 11.851 au fost liberaţi condiţionat întrucât, prin aplicarea “reducerilor” din lege, s-a constatat că îndeplinesc condiţiile privind executarea unei anumite cote (fracţii) din pedeapsă, care să le permită să solicite eliberarea condiţionată (pe care au şi obţinut-o).

Desigur, legea recursului compensatoriu și-a produs efectele pe întreg parcursul anului 2019.

Efectul principal al recursului compensatoriu este că el permite celui condamnat să solicite mult mai repede eliberarea condiţionată din detenţie. Chiar dacă liberarea condiţionată nu este un drept al condamnatului, ci doar o vocaţie (adică liberarea condiţionată se poate acorda de către judecător, dar nu este obligatoriu să fie acordată), în condiţiile în care penitenciarele sunt supraaglomerate s-a ajuns ca, în practică, liberarea condiţionată să se acorde cu o mai mare uşurinţă decât în perioada când nu se punea problema supraaglomerării. Pe ideea că, dacă tot nu se construiesc penitenciare noi, măcar să mai decongestionăm din cele existente.

O altă problemă ridicată de “legea recursului compensatoriu” este că ea se aplică nediferenţiat (pentru toţi condamnaţii). Din acest motiv, ea a permis şi încă permite eliberarea timpurie şi a condamnaţilor pentru fapte grave sau foarte grave, întrucât reducerea de pedeapsă se aplică şi acestora. Dar, o astfel de lege nu se putea aplica decât tuturor celor care se aflau în aceeaşi situaţie (aveau aceleaşi condiţii necorespunzătoare de detenţie), pentru a nu avea un caracter discriminatoriu.

Opinia publică a reacţionat vehement (și justificat), de mai multe ori, în cazul în care beneficiarii legii “recursului compensatoriu” au comis noi infracţiuni grave (crime, violuri, tâlharii etc.), după eliberare.

Poate că o politică penală diferită de cea de până acum ar fi găsit soluţii alternative la “legea recursului compensatoriu”, soluţii care să nu permită eliberarea accelerată a recidiviştilor (=cei care au mai fost condamnaţi anterior condamnării pe care o execută) şi a celor care au comis infracţiuni grave şi foarte grave. În acest sens, ar fi putut fi luate măsuri, chiar de natură legislativă, prin care să se realizeze o eliberare mai rapidă a celor nerecidivişti (care se aflau la prima condamnare) şi care erau condamnaţi pentru infracţiuni de o gravitate mai redusă. S-ar fi creat astfel locuri libere în penitenciare şi, în cele care întrunesc condiţiile corespunzătoare, ar fi putut fi relocaţi, pentru a-şi efectua pedeapsa, fără a fi eliberaţi accelerat, recidiviştii şi autorii infracţiunilor grave şi foarte grave.

Spre exemplu, o modificare legislativă ar fi putut consta în prevederea în Codul penal a posibilităţii instanţei de judecată care pronunţă condamnarea ca, în cazul unor infractori periculoşi/recidivişti sau al unor infracţiuni grave (indicate expres într-un articol din Codul penal) să dispună una dintre următoarele măsuri:

a) condamnarea fără posibilitatea liberării condiţionate
b) condamnarea împreuna cu amânarea pe o anumită durată a posibilităţii de liberare condiţionată (de exemplu, o amânare între 1 şi 5 ani începând cu data când se va considera executată fracţia de pedeapsă care ar da posibilitatea de a solicita liberarea condiţionată)
c) condamnarea împreuna cu stabilirea unei perioade de timp după care se poate solicita liberarea condiționată (de exemplu, condamnarea la 5 ani și stabilirea prin hotărârea de condamnare a posibilității de a cere liberarea condiționată doar după 4 ani de executare efectivă).

Dacă ar fi existat o astfel de reglementare în Codul penal, s-ar fi ajuns la liberarea condiţionată mai rapidă doar a celor nerecidivişti şi care comiseseră infracţiuni de gravitate mai redusă, iar prin eliberarea lor s-ar fi creat spaţii corespunzătoare de detenţie în penitenciare, în care ar fi putut fi relocaţi recidiviştii şi autorii infracţiunilor grave şi foarte grave, pentru a-şi efectua pedeapsa.

Asociația precizează că, din datele statistice comunicate de Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) rezultă că, pentru anul 2019, există o constantă a gradului de ocupare a penitenciarelor. Constanta constă în depăşirea cu circa 11% a numărului total de locuri de detenţie, care îndeplinesc condiţia spaţiului de peste 4 m2/persoană (=indicele de ocupare de 111%).

Practic, aceasta însemnă, pentru întreg anul 2019, existența unui surplus de circa 2.000 de deținuti față de numărul locurilor de detenție corespunzatoare din penitenciare. Potrivit celor mai recente date ale ANP, în noiembrie 2019, existau 17.141 locuri corespunzatoare în penitenciar și 18.980 detinuti (un deficit de locuri de 1.832).

Acest indice de ocupare de 111% ar putea fi redus la 100% ori prin reducerea numărului de deţinuţi cu circa 2.000 (19.083 – 17.173 = 1.910), ori prin crearea/modernizarea a circa 2.000 locuri detenţie (păstrând acelaşi număr de deţinuţi).

Desigur, construcţia accelerată de noi locuri de detenţie şi modernizarea accelerată a celor existente ar fi fost măsura ideală, care ar fi scos din discuţie eliberarea accelerată și nediferențiată a condamnaţilor, dar, într-un climat social destul de tensionat şi conflictual, soluţiile cele mai logice și rezonabile au fost/rămân şi cele mai greu de realizat.

În concluzie, aşa cum a mai făcut-o şi anterior, APADOR-CH solicită abrogarea legii recursului compensatoriu, împreună cu adoptarea unei politici penale diferite, care să nu mai încurajeze infracţionalitatea, precum și cu intensificarea eforturilor de construire accelerată de noi locuri corespunzătoare de detenţie şi de modernizare accelerată a celor existente. Acest complex de măsuri reprezintă soluţia rezonabilă pentru problema condiţiilor necorespunzătoare de detenţie (de la igrasie, până la supraaglomerare), problemă care trebuie rezolvată fără a mai pune în pericol, ca până acum, siguranţa, sănătatea şi viaţa cetăţenilor obişnuiţi.

În acest context, APADOR-CH atrage atenţia asupra necesităţii stringente de a construi în ritm accelerat noi locuri corespunzătoare de detenţie şi de a le moderniza pe cele existente. Nu de alta, dar, dacă se va ajunge şi la plata de despăgubiri pentru fiecare zi de detenţie în condiţii necorespunzătoare (se vehiculează în unele discuţii din spaţiul public sume între 5 sau 8 euro pe zi pentru fiecare deţinut), s-ar putea ca săvârșirea de infracțiuni să devină o ocupaţie destul de profitabilă, dacă, de exemplu, după 4 ani de detenţie pentru viol, condamnatul ar primi la eliberare şi o „primă” de închisoare de circa 12.000 de euro (8 euro/zi x 4 ani x 365 zile). Desigur, ţinând cont de mărimea pedepsei, un condamnat pentru terorism ar câştiga mult mai mult decât 12.000 euro, la eliberare.

APADOR-CH consideră că este necesar ca decidenţii, politici sau nu, să se întoarcă, rapid, la o stare care pare destul de neplăcută pentru ei: la luciditate. Și, de ce nu, la puțin curaj.