Câteva recomandări pentru anunţatele ordonanţe de urgenţă privind Codul penal

14/08/2019/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Guvernul a anunţat public iminenţa adoptării unor ordonanţe de urgenţă prin care va modifica şi Codul penal, cel puţin sub două aspecte: majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni şi eliminarea posibilităţii liberării condiţionate pentru anumite infracţiuni.

Nu vom vorbi aici despre o altă ordonanţa de urgenţă anunţată tot ca iminentă, prin care se instituie obligaţia achiziţionării cartelelor preplătite „doar cu buletinul”, deoarece am publicat anterior o analiză pe această temă.

Desigur, majorarea (sau micşorarea) unor pedepse sau stabilirea regulilor pentru liberarea condiţionată ţin de politica penală a unui stat, care este atributul Guvernului şi Parlamentului, potrivit competenţelor constituţionale ale fiecăruia.

Problema este cum se realizează în practică modificările anunţate ale legislaţiei penale, şi anume:

A. Majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni (în principal, sunt avute în vedere cele privind libertatea sexuală şi traficul de persoane).

efectul referendumului din 26 mai
majorarea limitelor minime de pedeapsă

B. Modificarea regulilor liberării condiţionate

de ce nu ar trebui interzisă automat liberarea condiționată, nici prin lege, nici prin ordonanță de urgență
cum s-ar putea rezolva prin decizii ale instanței în cazul anumitor categorii de condamnați

A. Majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni (în principal, sunt avute în vedere cele privind libertatea sexuală şi traficul de persoane).

Unii aplaudă această idee, alţii o contestă ca fiind ineficientă. Dincolo de această dispută, se ridică şi unele probleme „tehnice”:

Recentul referendum naţional din 26 mai 2019, care nu ridică probleme de constituţionalitate pentru întrebarea nr. 2, a stabilit că nu se pot adopta ordonanţe de urgenţă „în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare”. Deci, pedepsele nu pot fi majorate sau micșorate prin ordonanță de urgență, pentru că așa s-a stabilit la referendumul amintit.

Chiar dacă este vorba despre un referendum consultativ, care nu duce automat la modificarea Constituţiei, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (CCR) nu exclude posibilitate declarării ca neconstituţionale a unei legi sau ordonanţe care contravine voinţei populare exprimate printr-un referendum.

Astfel, prin decizia CCR nr. 682/2012 a fost recunoscută, pentru referendumul consultativ, o forţă juridică mai mare decât cea pe care o are un simplu sondaj naţional de opinie. În acest sens, în paragraful 1.12 din decizia 682/2012 se precizează că nu ar mai fi posibilă o legiferare contrară celor stabilite prin referendumul consultativ („…reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativã care nu respectã voinţa exprimatã de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61.”). (vezi mai mult)

Este adevărat că nu întotdeauna CCR a ţinut cont de principiul exprimat în decizia de mai sus, exemplu fiind acceptarea unor reglementări care permit un parlament cu peste 300 de parlamentari, deşi printr-un referendum naţional validat de CCR s-a stabilit că Parlamentul nu poate avea mai multe de 300 de parlamentari.

Dar, nimic nu împiedică CCR să revină la respectarea principiului exprimat în decizia 682/2012 şi să declare neconstituţională o ordonanţă de urgenţă care contravine celor stabilite printr-un referendum naţional.

Oricum, Avocatul Poporului va trebui să atace la CCR viitoarea ordonanţă de urgenţă, cel puţin pentru acest motiv.

De câte ori se discută despre majorarea unor pedepse prevăzute de lege, argumentul principal este că instanţele dau pedepse prea mici. Dar, în practică, acest lucru se întâmpla datorită unei tendinţe a instanţelor de a da pedepse orientate spre minimul special (limita minimă de pedeapsă prevăzută în lege pentru o anumită infracţiune).

De exemplu, dacă legea prevede o pedeapsă de la 1 la 5 ani, dacă pedeapsa aplicată de instanţe este de 1 an (=minimul special), cauza acestei pedepse mici nu este că maximul special este de 5 ani, ci faptul că minimul este de 1 an şi nu mai mare.

Dacă s-ar majora cu 5 ani o pedeapsă prevăzută în lege de la 1 la 5 (dată că exemplu mai sus) şi s-ar ajunge ca legea să prevadă pedeapsa de la 1 la 10 ani (creşterea maximului special). Va putea împiedica însă această creştere a maximului la 10 ani că instanţa să aplice o pedeapsă de 1 an? Nu, nicidecum, deoarece minimul rămâne tot de 1 an. Deci, practic, degeaba se majorează maximul pedepsei, dacă minimul rămâne acelaşi.

Ce ar trebui făcut pentru o reală înăsprire a sancţionării unor infracţiuni? Primul şi cel mai important lucru ar fi majorarea limitei minime de pedeapsă (minimul special) pentru respectiva infracţiune.

Revenind la exemplul dat. Dacă o pedeapsă prevăzută de lege nu ar fi de la 1 la 5 ani, ci de la 3 la 5 ani, atunci judecătorul, chiar într-un acces de blândeţe, nu ar mai putea dispune, de regulă, pedepse mai mici 3 ani.

În cazul traficului de persoane, cu diferitele sale variante, în art. 210-217 din Codul penal sunt prevăzute diferite pedepse, unele de la 2 la 7 ani, altele de la 3 la 10 ani, altele de la 5 la 12 ani. Dacă s-ar majora doar maximul acestor pedepse (cel de 7, 10 sau 15 ani) iar minimul ar rămâne acelaşi, pedepsele aplicate de instanţe ar putea să nu sufere nicio modificare esenţială faţă de cele din prezent, deoarece minimul pedepselor ar rămâne acelaşi şi ar putea fi aplicat, în continuare, de instanţe.

De aceea, pentru o reală înăsprire a regimului sancţionator al unei infracţiuni, ar trebui majorat, în primul rând, minimul de pedeapsă prevăzut în lege pentru acea infracţiune. Respectiv, în cazul unei pedepse de la 2 la 7 ani, ar putea fi prevăzut un minim mai mare, de exemplu, de la 4 la 7 ani. În loc de o pedeapsă de la 3 la 10 ani, ar putea fi prevăzută una de la 6 la 10 ani, iar în loc de o pedeapsă de la 5 la 12 ani, ar putea fi prevăzută una de la 8 la 12 ani.

Tot aşa, în cazul infracţiunilor la libertatea sexuală, mult mai eficientă ar fi o politică penală privind sancţionarea lor mai severă dacă, pe lângă majorarea maximului, s-ar proceda şi la majorarea minimului fiecăreia dintre infracţiunile avute în vedere. De exemplu, în locul pedepselor al căror minim este de 1 an, 2 ani, 3 ani, 7 ani, ar putea fi prevăzute pedepse cu un minim de 3 ani, 4 ani, 5 ani, 10 ani. După cum am mai precizat, simpla majorare doar a maximului unei pedepse, fără o majorare corespunzătoare şi a minimului acelei pedepse, nu va avea efecte reale în practică

B. Modificarea regulilor liberării condiţionate

Din informaţiile existente în spaţiul public până în prezent, rezultă că Guvernul intenţionează să interzică prin lege liberarea condiţionată pentru anumite categorii de infracţiuni, din cele grave/foarte grave.

Efectul liberării condiţionate este că un condamnat la pedeapsă închisorii va putea fi pus în libertate mai devreme decât prevede hotărârea de condamnare. Liberarea condiţionată este o măsură, evident, pe placul condamnatului. Dar, victima, pe placul ei când se face? Nu ar trebui să existe un echilibru just între satisfacţia condamnatului şi satisfacţia victimei?

În sistemul actual al Codului penal, se poate ajunge ca un condamnat să fie eliberat din închisoare şi după executarea efectivă a jumătate din pedeapsa aplicată de instanţă. Iar aceasta poate pune în discuţie cât valorează o hotărâre definitivă de condamnare, dacă ulterior, pedeapsa stabilită printr-o astfel de hotărâre care ar trebui să aibă putere de lucru judecat (inclusiv în privinţa cuantumului pedepsei aplicate) este practic redusă, în faza executării, până la jumătate. Pentru detalii, a se vedea acest articol.

Din punct de vedere „tehnic”, anunţata ordonanţă de urgenţă privind noul regim al liberării condiţionate, ar trebui să aibă în vedere următoarele probleme:

Modificarea ar trebui dispusă prin lege, nu prin ordonanţă de urgenţă. De ce? Pentru că domeniul în care se intervine prin ordonanţă de urgenţă poate fi încadrat în „domeniul infracţiunilor şi pedepselor”, domeniu cu privire la care s-a stabilit prin referendumul din 26 mai 2019 că nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă (o prezentare mai detaliată privind efectul referendumului s-a făcut în prima parte a acestei analize). Pentru că, în esenţă, este vorba despre o nouă pedeapsă ce trebuie prevăzută în Codul penal (condamnarea fără posibilitatea liberării condiţionate).

În loc de ordonanţă de urgenţă, reglementarea ar putea fi făcută printr-o lege adoptată în procedură de urgenţă (parlamentarii să lase puţin deoparte celelalte proiecte de legi şi să dezbată şi să adopte acest proiect de lege, cu prioritate maximă).

Nu ar trebui ca prin lege să se interzică automat liberarea condiţionată pentru anumite categorii de infracţiuni. De ce? Pentru că interzicerea automată, prin lege, unor drepturi sau facilităţi va putea duce la o hotărâre CEDO de condamnare pe acest motiv, al interzicerii automate. Există, în acest sens, exemplul interzicerii automate a drepturilor părinteşti, care era prevăzută în Codul penal în cazul aplicării unor pedepse de o anumită gravitate. CEDO a stabilit că nu se pot interzice astfel de drepturi prin lege, în mod automat, ci este nevoie ca judecătorul cauzei să stabilească, de la caz la caz, în funcţie de persoana inculpatului şi de conţinutul concret la infracţiuni, dacă este sau nu necesară interzicerea drepturilor.

Chiar dacă nu există un drept la liberare condiţionată, ci doar o vocaţie (adică liberarea condiţionată se poate acorda cuiva, dar nu este obligatoriu să fie acordată) este foarte probabil că şi în cazul unei interdicţii absolute de a avea vocaţia (posibilitatea) de a solicita liberarea condiţionată, CEDO să considere că este o restrângere excesivă. Această pedeapsă (condamnare fără posibilitatea liberării condiţionate) ar trebui să poată fi acordată de judecător, conform aprecierii sale şi nu să opereze automat.

De aceea, în noua reglementare privind aplicarea unei pedepse fără posibilitatea liberării condiţionate ar trebuie prevăzut, cumulativ:

a) că în anumite cazuri (care trebuie detaliate), instanţa de judecată, ţinând cont, printre altele, de persoana inculpatului şi de conţinutul concret al infracţiunii, poate să dispună condamnarea la pedeapsă închisorii fără posibilitatea liberării condiţionate. Deci, aplicarea acestei pedepse fără posibilitatea liberării condiţionate trebuie lăsată la aprecierea judecătorului şi nu trebuie să opereze automat.

b) condamnarea fără posibilitatea liberării condiţionate ar putea fi prevăzută în cazul recidiviştilor (pentru că, în proporţie covârşitoare ei au beneficiat, la prima condamnare de liberare condiţionată; la a doua condamnare nu ar mai trebui) sau al celor nerecidivişti, dar care au comis infracţiuni grave sau foarte grave (de exemplu, omor, viol, trafic de persoane şi listă ar putea continua, în funcţie de cum apreciază legiuitorul=parlamentul).

Şi, dacă tot se iau măsuri de înăsprire a pedepselor, Guvernul ar trebui să ia, tot de urgenţă, şi măsurile necesare pentru asigurarea numărului necesar de spaţii de detenţie corespunzătoare. În prezent, Guvernul este în urmă cu realizarea planului de acţiune comunicat Comitetului de Miniştri (în urma condamnării CEDO în cauza pilot REZMIVEȘ şi alţii c. ROMÂNIA) privind creşterea numărului de locuri de detenţie în condiţii corespunzătoare.

Nu de alta, dar, dacă se va ajunge şi la plata de despăgubiri pentru fiecare zi de detenţie în condiţii necorespunzătoare (se vorbea de 5 sau 8 euro pe zi pentru fiecare deţinut), s-ar putea ca săvârșirea de infracțiuni să devină o ocupaţie destul de profitabilă, dacă, de exemplu, după 4 ani de detenţie pentru viol, condamnatul ar primi la eliberare şi o „primă” de închisoare de circa 12.000 de euro (8 euro/zi x 4 ani x 365 zile).

Petiție către Avocatul Poporului în cazul OUG pentru cumpărarea cartelelor pre-pay cu buletinul

12/08/2019/in Buna guvernare, Comunicate /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

UPDATE 12 septembrie 2019: Avocatul Poporului a atacat ordonanța guvernului la CCR

Alături de colegii de la Asociatia pentru Tehnologie si Internet – ApTI și Centrul pentru Inovare Publică, am transmis azi către Instituția Avocatul Poporului o petiție prin care-i cerem să intervină în cazul propunerii legislative privind cumpărarea cartelelor preplătite doar cu buletinul.

În trecut au existat alte cinci propuneri legislative similare, niciuna finalizată. Și în acele cazuri, APADOR-CH și ApTI au sesizat Avocatul Poporului și Curtea Constituțională privind aspectele de neconstituționalitate ale legilor, iar CCR a respins proiectul de lege adoptat de Parlament.

Citiți petiția adresată Avocatului Poporului:

Către:

Avocatul Poporului,

Doamna Renate Weber,

Având în vedere următoarele aspecte:

– Pe site-ul Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale (MCSI) a apărut un proiect de Ordonanță de Urgență (nota 1) care își propune – printre altele – înregistrarea obligatorie a tuturor persoanelor care cumpără o cartelă de comunicații mobile pre-plătită (Art. II din proiect);

– Conform ultimelor date statistice ale ANCOM (din 2018), există 13,6 milioane de cartele pre-plătite valabile în România, din care 9,9 milioane de cartele pre-plătite sunt active (nota 2).

– O măsură similară a fost propusă deja de peste 5 ori în diverse formule, de către diverse instituții publice sau parlamentari din România (nota 3).

– Una dintre încercări a fost adoptată ca proiect de lege de către Parlament (nota 4). Avocatul Poporului a sesizat pe de data de 9 iulie 2014 Curtea Constituțională, considerând că proiectul „aduce atingere principiului garantării și ocrotirii vieții intime familiale și private de către autoritățile publice și principiului proporționalității prevăzut expres de art. 53 alin. (2) din Constituţie.”

– Curtea Constituțională a confirmat opinia Avocatului Poporului prin decizia 461/2014 (nota 5) și a constatat neconstituționalitatea actului normativ în ansamblul său, considerând, inter alia, că „reținerea și păstrarea datelor constituie în mod evident o limitare a dreptului la protecția datelor cu caracter personal, respectiv a drepturilor fundamentale protejate constituțional referitoare la viață intimă, familială și privată, la secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare.”

– Conform art. 115 (6) din Constituție, „ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”

Vă rugăm să solicitați MCSI și Guvernului României să nu adopte o ordonanță de urgență care poate afecta drepturile și libertățile cetățenești, într-un subiect unde, în mod evident, Curtea Constituțională a decis că poate fi o încălcare a dreptului la viață privată și a libertății de exprimare.
Vă rugăm să participați la dezbaterea publică organizată de către MCSI (dată încă necomunicată), cerută pe data de 9 august 2019 de către APADOR CH și ApTI, conform legii 52/2003 art. 6 par. (7).
Vă solicităm ca, în cazul în care Guvernul adoptă un OUG cuprinzând astfel de dispoziții, să sesizați Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a actului normativ, în conformitate cu art. 115 (6) din Constituția României și art. 15 alin. i) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.

Semnatari:

Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI)

Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (APADOR – CH)

Centrul pentru Inovare Publică

Note:

Este vorba de proiectul „Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice” publicat în 08.08.2019, cu termen de consultare publică de 10 zile, disponibil la adresa https://www.comunicatii.gov.ro/proiecte-acte-normative/.
Sursa: Statistici ANCOM 2018 – pag. 33.
Lista încercărilor de până acum.
Plx nr. 277/2014.
Decizia CCR poate fi citită integral la https://privacy.apti.ro/decizie-curtea-constitutionala-prepay-461- 2014/.

Cum a fost la dezbaterea ordonanței privind 112 Răspunsul AVP la această petiție

APADOR-CH propune câteva modificări pentru modernizarea Legii adunărilor publice

10/08/2019/in Advocacy Legislativ, Buna guvernare, Comunicate /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

București, 10 august 2019

Într-un moment în care se discută, din nou, despre necesitatea actualizării Legii adunărilor publice, la împlinirea unui an de la evenimentele din 10 august 2018, APADOR-CH propune o serie de modificări la Legea nr. 60/1991, menite să aducă în actualitate prevederile unui act vechi de aproape 30 de ani.

Concret, modificările vizează:

Actualizarea excepţiilor de la obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, având în vedere şi jurisprudenţa CEDO şi a ICCJ – de exemplu introducerea noțiunii de flashmob sau aceea de adunare publică spontană;
Eliminarea posibilităţii de a împiedica organizarea unei adunări publice într-un anumit loc, prin procedeul „rezervării” acelui loc de către o persoană, pe durate foarte mari (luni, ani);
Prevederea în lege a unei căi eficiente de atac în justiţie împotriva deciziei primarului prin care se interzice o adunare publică.

Demersul APADOR-CH face parte dintr-un proiect mai amplu început în 2018 – Coaliția pentru încurajarea participării publice.

Citiți propunerile APADOR-CH de modificare a Legii 60/1991

APADOR-CH. TABEL MODIFICĂRI LEGEA NR. 60/1991 – ADUNĂRI PUBLICE

Nr. crt.	Text in vigoare	Text propus	Motivare
1.	Art. 3. – Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi poliţiei locale sprijin de specialitate.	Art. 3. (1) – Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat, cu excepția pieţelor si a căilor publice (trotuar, drum public, parte carosabilă) situate în exteriorul sediilor/imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat, precum și adunările publice spontane sau flashmoburile. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi poliţiei locale sprijin de specialitate. (2) Prin adunare publică spontană se înțelege adunarea publică desfășurată în primele 24 de ore de la un eveniment, politic sau de altă natură, produs intempestiv, ca reacție imediată la acel eveniment. (3) Prin flashmob se înțelege un grup de 3 sau mai multe persoane, care se adună în același loc pentru o perioadă foarte scurtă de timp, care nu poate depăși 10 minute și care realizează împreună o acțiune, artistică sau de altă natură. Este interzis ca prin flashmob să fie împiedicată circulația pe partea carosabilă a drumului public.	1) Pentru textul propus la al. (1): “cu excepţia pieţelor şi a căilor publice (trotuar, drum public, parte carosabilă) situate în exteriorul sediilor/imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat” motivarea este corelarea reglementării interne cu Decizia nr. 19/2018 a ICCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (25 judecători), privind interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ceea ce priveşte chestiunea de drept referitoare la înţelesul obligaţiei de declarare a adunărilor care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public său privat, reglementată de dispoziţiile art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991. Decizia se aplică în toate cazurile, fiind obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial şi este necesar ca prevederile ei să se regăsească în mod explicit şi în lege, pentru a uşura cunoaşterea şi respectarea de către toţi a acestor reguli. 2) Pentru textul propus la al. (1): “precum şi adunările publice spontane.” şi pentru definiţia adunărilor publice spontane de la noul al. (2), motivarea este corelarea reglementării interne cu principiile din hotărârea CEDO în cauza BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI. 3) De asemenea, este necesară o reglementare a *flasmobului*, ca formă specială de adunare publică, care există de multă vreme în toată lumea, dar nu este încă recunoscută la nivel naţional.
2.	Art. 7. – Organizatorii adunãrilor publice vor depune declaratia scrisã la primãriile municipale, orãșenesti sau comunale pe al cãror teritoriu acestea urmeazã sã se desfãșoare, cu cel putin 3 zile înainte de data desfãșurãrii acestora, în care trebuie sã menționeze denumirea sub care este cunoscut grupul organizator, scopul, locul, data, ora începerii si durata actiunii, traseele de afluire și defluire, numãrul aproximativ al participanților, persoanele împuternicite sã asigure și sã rãspundã de mãsurile de organizare, serviciile pe care le solicitã din partea consiliului local, a poliției locale si jandarmeriei, potrivit modelului prezentat în anexã.	Art. 7. (1) – Organizatorii adunãrilor publice vor depune declaratia scrisã la primãriile municipale, orãșenesti sau comunale pe al cãror teritoriu acestea urmeazã sã se desfãșoare, cu cel putin 5 zile înainte de data desfãșurãrii acestora, în care trebuie sã menționeze denumirea sub care este cunoscut grupul organizator, scopul, locul, data, ora începerii si durata actiunii, traseele de afluire și defluire, numãrul aproximativ al participanților, persoanele împuternicite sã asigure si sã rãspundã de mãsurile de organizare, serviciile pe care le solicitã din partea consiliului local, a poliției locale si jandarmeriei, potrivit modelului prezentat în anexã. (2) Declararea prealabilă a adunărilor publice se poate face numai pentru cele care urmează să se desfășoare în termen de cel mult 2 luni de la data declarării. Adunările publice care urmează să se desfășoare la o dată care depășeste 2 luni, vor putea fi declarate numai cu maximum 2 luni înainte de data desfășurării.	1) Se propune prelungirea termenului de declarare a unei adunări publice de la 3 zile la 5 zile, pentru a permite introducerea unei proceduri rapide de contestare în instanţă a deciziei de interzicere a adunării publice, care va dura 2 zile, care se adaugă la cele 3 zile stabilite în prezent pentru declararea unei adunări publice. Noua procedură, prin care se poate contesta în instanţă decizia de interzicere este prezentată în detaliu mai jos, la pct. 3 al acestui tabel. 2) Prin textul propus pentru introducerea unui nou alineat, (2), se elimină posibilitatea “rezervării” de către acelaşi organizator pe termene foarte lungi (uneori, de nivelul anilor) a unor locuri publice pentru adunări publice. În prezent, o omisiune a legii permite declararea de către acelaşi organizator a unei adunări publice în acelaşi loc, pe o durată nelimitată de timp, ceea ce face imposibil ca orice alte adunări să poate fi organizate în acel loc, o mare perioadă de timp. Practic, se ajunge la excluderea unor locuri pentru adunări publice, din cauza unor rezervări perpetue, premise în practică, din cauza omisiunilor legii.
3.	Art. 11. – Decizia prin care se interzice desfãșurarea adunãrii publice se comunicã în scris organizatorului, cu arãtarea motivelor care au determinat-o, în termen de 48 de ore de la primirea declarației scrise.	Art. 11. (1) – Decizia prin care se interzice desfãșurarea adunãrii publice se comunicã în scris organizatorului, cu arãtarea motivelor care au determinat-o, în termen de 48 de ore de la primirea declarației scrise. (2) Decizia de interzicere poate fi contestată de organizator la judecătoria de la locul declarat pentru desfãșurarea adunării publice, în termen de 24 de ore de la data primirii comunicãrii scrise prevazută la alin. (1). Contestația este scutită de taxe. (3) Judecătoria se pronunță asupra contestației în termen de 24 de ore de la înregistrarea contestației, fără a depăși data și ora declarate pentru desfășurarea adunării publice, prin hotărâre definitivă.	Trebuie prevăzută în lege o cale eficientă de atac în instanţă împotriva deciziei prin care se interzice desfăşurarea unei adunări publice. În prezent, singura posibilitate legală este atacarea acestei decizii în contencios administrativ, dar procedura comună de contencios nu este suficient de rapidă (nu se poate finaliza decât peste câteva luni sau un an), astfel că nu constituie o cale eficientă de atac. De regulă, mitingul interzis este programat să se desfăşoare în ziua sau zilele imediat următoare deciziei de interzicere, şi nu peste câteva luni sau un an. Calea eficientă de atac este una care se soluţionează rapid, în câteva ore/zile, ca în cazul contestaţiilor prevăzute de legislaţia electorală. De exemplu, art. 7 din Legea nr. 33/2007 privind alegerile europarlamentare, art. 57 din Legea nr. 208/2015 privind alegerile parlamentare, prevăd o contestaţie ce trebuie formulată în 24 de ore şi soluţionată definitiv în alte 24 de ore.
4.	Art. 10 al. (2) – În termen de douã zile primarul este obligat sã comunice organizatorilor decizia de interzicere, care poate fi contestatã în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificãrile și completãrile ulterioare.	Art. 10 al. (2) – În termen de douã zile primarul este obligat sã comunice organizatorilor decizia de interzicere, care poate fi contestatã în condițiile art. 11 al. (2) și (3).	Corelarea art. 10 al. (2) cu completarea adusă art. 11 prin introducerea noii proceduri de contestare a deciziei de interzicere a primarului
5.	Art. 15. – Primăriile municipale, orăşeneşti sau comunale sunt obligate: a) să stabilească prin decizie şi să aducă la cunoştinţă publică, în termen de 5 zile de la publicarea prezentei legi, locurile ce cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 5; b) să asigure, contra cost, serviciile şi amenajările tehnice solicitate în vederea desfăşurării normale a adunărilor publice; c) să interzică desfacerea băuturilor alcoolice în locurile destinate desfăşurării adunărilor publice, în imediata apropiere sau, când consideră necesar, chiar în întreaga localitate, pe toată durata acestora; d) să întreprindă orice alte măsuri legale de natură a asigura caracterul paşnic şi civilizat al adunărilor publice; e) să restituie sumele avansate potrivit art. 12 alin. (1) lit. e), dacă adunarea publică a fost interzisă din alte motive decât cele prevăzute în art. 9 sau care nu sunt imputabile organizatorilor.	Art. 15. – Primăriile municipale, orăşeneşti sau comunale sunt obligate: a) să stabilească prin decizie şi să aducă la cunoştinţă publică, în termen de 5 zile de la publicarea prezentei legi, locurile ce cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 5; b) să asigure, contra cost, serviciile şi amenajările tehnice solicitate în vederea desfăşurării normale a adunărilor publice; c) să interzică desfacerea băuturilor alcoolice în locurile destinate desfăşurării adunărilor publice, în imediata apropiere sau, când consideră necesar, chiar în întreaga localitate, pe toată durata acestora; d) să întreprindă orice alte măsuri legale de natură a asigura caracterul paşnic şi civilizat al adunărilor publice; e) să restituie sumele avansate potrivit art. 12 alin. (1) lit. e), dacă adunarea publică a fost interzisă din alte motive decât cele prevăzute în art. 9 sau care nu sunt imputabile organizatorilor; f) să afişeze, pe pagina de internet proprie şi la sediul fiecărei primării, o listă cu adunările publice declarate, care va conţine data declarării, locul exact, data și intervalul orar al desfașurării, precum şi numele organizatorilor fiecărei adunări publice declarate. Lista se va actualiza zilnic pe pagina de internet şi săptămânal prin afişare la sediu.	Este necesară introducerea obligaţiei primăriei de a publica o listă cu evidenta adunărilor declarate, petru a permite organizatorilor să ţină seama de “programările” deja existente şi pentru a asigura transparenţa procedurii de declarare a adunărilor publice.

Când STS, poliţia sau parchetul greşesc, de vină e cetăţeanul că nu-şi cumpără cartelă pre-pay cu buletinul

08/08/2019/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Guvernul a pus azi în dezbatere publică un proiect de ordonanţă de urgenţă în care, printre altele, se reîncearcă instituirea obligaţiei de a cumpăra cartele telefonice preplătite doar cu buletinul, motivând că astfel vor fi identificate mai ușor apelurile la 112.

Întrucât această măsură a fost declarată deja neconstituțională încă din 2014, iar legătura dintre cumpărarea cartelelor cu buletinul și identificarea apelanților la 112 este inexistentă, APADOR-CH solicită următoarele:

Guvernul să retragă din proiectul ordonanţei de urgenţă reglementările propuse pentru modificarea regimului cartelelor preplătite. Întrucât afectează drepturi fundamentale, acesta poate fi stabilit numai prin lege, nu şi prin ordonanţă de urgenţă. Iar, proiectul de lege va trebui redactat ţinând cont şi de deciziile Curţii Constituţionale privind legislaţia de tip Big Brother.

Avocatul Poporului să atace la Curtea Constituţională această ordonanţă de urgenţă, de îndată ce va fi publicată în Monitorul Oficial, dacă în ea se vor menţine încălcările Constituţiei menţionate mai sus.

Ce a fost neconstituţional în 2014 nu poate deveni constituţional în 2019

Ordonanţa de urgenţă propusă este neconstituţională pentru că, prin prevederea posibilităţii de a cumpăra cartele preplătite doar cu condiţia comunicării datelor personale către vânzător, se afectează cel puţin un drept fundamental (dreptul la viaţă privată – art. 26 din Constituţie), iar potrivit art. 115 din Constituţie, ordonanțele de urgenţă nu pot afecta drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție. De aceea, dacă se doreşte o reglementare care să afecteze/limiteze dreptul la viaţă privată sau alt drept fundamental, această reglementare poate fi făcută numai prin lege, nu şi prin ordonanţă de urgenţă.

De asemenea, proiectul de ordonanţă de urgenţă, care include obligaţia de a cumpăra cartele preplătite doar cu buletinul, conţine prevederi neconstituţionale de aceeaşi natură cu cele din Legea adoptată în anul 2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgentã a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, lege care nu a mai intrat în vigoare, fiind declarată neconstituţională înainte de a fi promulgată prin decizia nr. 461/2014 a Curţii Constituţionale.

Ceea ce a fost neconstituţional în 2014 nu poate deveni constituţional în 2019 numai pentru că autorităţile, incapabile, printre altele, de gestionarea problemei localizării apelurilor la 112, profită de emoţia colectivă generată de cazul Caracal pentru a face ceea ce nu au reuşit prin 3-4 încercări anterioare, adică instituirea unui sistem de tip Big Brother.

Colectarea, stocarea şi prelucrarea datelor personale pentru toţi cei care achiziţionează cartele telefonice preplătite, doar pe motiv că unele dintre aceste persoane ar putea apela abuziv numărul 112 este o măsura vădit disproporţionată de restrângere a dreptului la viaţă privată. Şi care se bazează, tot neconstituţional, pe prezumţia de vinovăţie a celui care achiziţionează o cartelă preplătită. În Constituţie este consacrată prezumţia de nevinovăţie, nu de vinovăţie.

La 112 poți suna și fără cartelă, dar nu-ți permit autoritățile

În cazul în care o persoană apelează abuziv numărul unic de urgenţă 112, măsura rezonabilă care poate fi luată în prezent este localizarea apelului, după care apelantul poate fi identificat şi sancţionat. Localizarea poate fi făcută după telefon, iar nu după cartelă SIM folosită. În plus, numărul 112 poate fi apelat şi fără cartelă SIM (se poate verifica de pe orice telefon mobil; telefonul, fără cartelă SIM, permite doar apeluri de urgenţă, adică apelul la 112).

Am făcut și noi câteva încercări să sunăm la 112 fără card SIM în telefon și am aflat că deși tehnic se poate, practic autoritățile române au decis să blocheze această opțiune. Mai multe detalii aici.

Dacă STS şi alte instituţii bugetofage ar fi folosit în mod corespunzător fondurile uriaşe alocate, localizarea apelurilor ar fi fost făcută în prezent cu exactitate, şi nu cu o „precizie” de kilometri pătraţi, cum s-a şi întâmplat în cazul Caracal, cu consecinţele binecunoscute.

Deci, când STS, poliţia, parchetul greşesc, cine e de vină? Cetăţeanul, pentru că nu îşi cumpără cartelă preplătită doar cu buletinul.

Iniţiatorul legii nu a prezentat nici date concludente privind numărul cartelelor SIM achiziţionate într-o perioadă relevantă (de exemplu, în ultimii 3 ani) şi numărul apelurilor primite la 112 de pe cartele preplătite, iar, din acest număr, care este numărul apelurilor abuzive.

Pe de altă parte, apelarea abuzivă la 112 nu constituie infracţiune, ci este prevăzută de lege ca o faptă de o gravitate scăzută (contravenţie). Colectarea masivă de date personale, precum şi stocarea şi prelucrarea acestora pentru prevenirea/combaterea unei simple contravenţii, este o măsura vădit disproporţionată, care afectează dreptul la viaţă privată.

După cum am arătat, justificarea necesităţii identificării deţinătorilor de cartele preplătite pentru a preveni apelurile abuzive la 112 nici nu este reală, deoarece un apel (abuziv sau nu) la 112 poate fi făcut şi fără ca în telefon să existe o cartelă SIM. Astfel, în loc de motive reale, opiniei publice îi sunt prezentate pretexte.

Cine îi controlează pe dealerii de cartele?

Asociaţia subliniază că proiectul de ordonanţă nu prevede nici o garanţie că datele colectate masiv sunt păstrate în condiţii de maximă confidenţialitate şi care să nu permită prelucrarea abuzivă a acestora. De exemplu, care sunt garanţiile că orice vânzător de cartele preplătite va păstra în siguranţă acele formulare cu datele personale ale fiecărui cumpărător şi nu va vinde pe piaţa neagră sau va folosi cum doreşte bazele de date pe care şi le va crea, graţie proiectului de ordonanţă de urgenţă?

Pentru că acesta este efectul practic (şi pervers) al noii reglementări a cartelelor preplătite: crearea câte unei baze de date cu toate datele personale ale cumpărătorilor (nume, prenume, CNP, domiciliu etc.) ce se va afla în deţinerea şi la dispoziţia fiecare vânzător de cartele preplătite.

Curtea Constituţională a precizat în decizia nr. 461/2014 şi în deciziile anterioare referitoare la legile de tip Big Brother că nu constituie o garanţie suficientă a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale simpla prevedere generică în lege/ordonanţă că prelucrarea datelor cu caracter personal se va realiza cu respectarea reglementărilor legale aplicabile în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal. Este nevoie de prevederea unor garanţii concrete şi efective, adaptate cazului special de prelucrare de date ce se vrea reglementat. Spre exemplu, în par. 36 al deciziei 461/2014 se prevede necesitatea introducerii în lege a unor prevederi care „să asigure standarde sporite în materie de protecție și securitate a datelor personale de-a lungul întregului proces de retinere, stocare si utilizare, tocmai pentru a reduce la minimum riscul de încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare a cetățenilor”.

Or, în proiectul de ordonanţă în discuţie, singura „garanţie” care există este o simplă prevedere generică în sensul că trebuie respectată legislaţia privind protecţia datelor personale, ceea ce este contrar jursprudenţei amintite a Curţii Constituţionale.

De exemplu, dacă se pleacă de la ideea că dealerii autorizaţi să încheie contracte pentru telefonie mobilă respectă garanţiile pentru protejarea datelor personale privind numele, CNP-ul şi domiciliul persoanei, atunci, sfera vânzătorilor de cartele preplătite achiziţionate doar cu buletinul ar trebui restrânsa prin lege în mod corespunzător doar la această categorie de dealeri autorizaţi. Aceasta însă ar putea crea supraaglomerări, cozi continue la aceşti dealeri. Proiectul de ordonanţă însă lasă nerezolvată această problemă şi nu limitează categoria celor care pot vinde cartele preplătite doar cu buletinul şi care, implicit, îşi vor forma şi vor deţine baze de date personale ale cumpărătorilor. Este de menţionat că decizia nr. 461/2014 a Curţii Constituţionale precizează în par. 38 că dacă se va permite colectarea de date personale şi de către alţi vânzători decât aceşti dealeri autorizați, se „creează premisele săvârşirii unor abuzuri în activitatea de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate.”

În plus, reglementarea legală a formularului ce trebuie completat de cumpărătorul cartelei preplătite încalcă şi ea jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a stabilit prin decizia nr. 461/2014 (par. 38) că este excesiv ca un astfel de formular să prevadă doar obligaţia cumpărătorului de a-l completa cu date personale şi nicio obligaţie pentru cel care le colectează şi care ar trebui să se oblige să garanteze confidenţialitatea, securitatea şi utilizarea acestor date potrivit scopului stabilit de lege.

Pentru motivele prezentate mai sus, APADOR-CH solicită ca:

Guvernul să retragă din proiectul ordonanţei de urgenţă reglementările propuse pentru modificarea regimului cartelelor preplătite. Acest regim, pentru că afectează drepturi fundamentale, poate fi stabilit numai prin lege, nu şi prin ordonanţă de urgenţă. Dar, proiectul de lege va trebui redactat ţinând cont şi de deciziile Curţii Constituţionale privind legislaţia de tip Big Brother.

Avocatul Poporului să atace la Curtea Constituţională această ordonanţă de urgenţă, de îndată ce va fi publicată în Monitorul Oficial, dacă în ea se vor menţine încălcările Constituţiei menţionate mai sus.

Propunerile APADOR-CH pe marginea proiectului de Lege privind căutarea persoanelor dispărute

05/08/2019/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH a transmis azi Ministerului Afacerilor Interne (MAI), șase propuneri pe marginea proiectului de lege privind căutarea persoanelor dispărute, aflat în lucru la minister după cazul Caracal. Asociația consideră că legea este binevenită și în forma prezentată are multe prevederi rezonabile. În completare, APADOR-CH formulează recomandări cu privire la următoarele șase aspecte:

Includerea minorilor cu vârsta între 14 şi 18 ani printre persoanele considerate că se află într-o situaţie de vulnerabilitate.
Înlocuirea cu „de îndată” a termenelor de 24 sau 48 ore prevăzute în proiect pentru semnalarea în baza de date sau pentru declanşarea activități de căutare pe teren a unei persoane dispărute.
Definirea în proiectul de lege a noţiunii de „cercetare criminalistică a domiciliului/reşedinţei/sediului“.
Reducerea la jumătate a unor termene prevăzute în proiectul de lege pentru operaţionalizarea unor structuri sau pentru adoptarea de regulamente, dispoziţii sau ordine ori pentru încheierea unor protocoale.
Majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni prevăzute în proiectul de lege.
Iniţiatorul acestui proiect de lege să solicite Parlamentului adoptarea sa în procedură de urgenţă.

Mai jos găsiți propunerile detaliate:

1) La art. 3 al. 1 lit. c din proiectul de lege se prevede că numai minorii sub 14 ani sunt consideraţi că se află într-o situaţie de vulnerabilitate.

La lit. b din acelaşi text de lege se prevede că, ceilalţi minori, cu vârsta între 14 şi 18 ani, sunt consideraţi că se află într-o situaţie de vulnerabilitate numai dacă există date și informații că se află în compania unor persoane care le pot pune în pericol integritatea corporală, sănătatea sau viața.

APADOR-CH consideră că acesta distincţie între minori, pe categorii de vârstă (până la 14 ani şi între 14 şi 18 ani), în cazul persoanelor dispărute, este excesivă şi nejustificată. Simplul fapt că persoană dispăruta este minor (nu a împlinit 18 ani) ar trebui să fie suficient pentru considerarea acestuia că se află într-o situaţie de vulnerabilitate.

De aceea, APADOR-CH solicită ca lit. b şi c ale art. 3 al. 1 din proiect să fie înlocuite cu lit. b, având următorul conţinut:

„b) minorul;”

2.A.) La art. 25 al. 3 lit. a şi b din proiect, se prevăd termene diferite pentru introducerea semnalării în baza de date a dispariţiei unei persoane, după cum acea persoană se află sau nu într-o situaţie vulnerabilă (de îndată – pentru dispărutul aflat într-o situaţie vulnerabilă, 24 ore – pentru dispărutul care nu se află într-o situaţie vulnerabilă).

APADOR-CH consideră că această distincţie nu se justifică şi că o dispariţie trebuie semnalată în baza de date imediat („de îndată”) ce a fost sesizată, fără a se face diferenţieri în funcţie de existenţa sau nu a unei stări de vulnerabilitate. Pentru găsirea unei persoane (care, de fapt, este şi scopul legii), esenţial este ca toate procedurile să se deruleze cât mai rapid, iar introducerea în baza de date a oricărei persoane dispărute trebuie făcută de îndată ce a fost sesizată, fără instituirea unui termen de 24 de ore.

Dacă, ulterior, sesizarea privind dispariţia nu se confirmă, este foarte simplu ca, de îndată ce dispariţia a fost infirmată, să se facă o menţiune în acest sens în baza de date.

APADOR-CH subliniază că primul principiu care trebuie respectat în cazul unei legi privind căutarea persoanelor dispărute este că orice activitate pentru găsirea persoanei trebuie să înceapă imediat după sesizare dispariţiei (sesizare care se poate face la cererea unei persoane sau din oficiu). Nu trebuie să existe în lege un alt termen, pe ore sau zile, pentru declanşarea procedurilor de căutare, decât „imediat/de îndată după sesizarea dispariţiei”, deoarece timpul este esenţial în astfel de cazuri.

De aceea, APADOR-CH solicită că alin. 3 al art. 25 din proiect să fie modificat, după cum urmează:

„(3) Activitățile prevăzute la alin. (1) și (2) se declanșează de îndată ce a fost sesizată dispariția.”

2.B.) La art. 26 al. 3 lit. a şi b din proiect, se prevăd termene diferite pentru declanşarea căutării pe teren a persoanei dispărute, după cum acea persoană se află sau nu într-o situaţie vulnerabilă (de îndată – pentru dispărutul aflat într-o situaţie vulnerabilă, 48 ore – pentru dispărutul care nu se află într-o situaţie vulnerabilă).

APADOR-CH consideră că această distincţie nu se justifică şi că o dispariţie trebuie investigată pe teren imediat (“de îndată”) ce a fost sesizată, fără a se face diferenţieri în funcţie de existenţa sau nu a unei stări de vulnerabilitate. Pentru găsirea unei persoane (care, de fapt, este şi scopul legii), esenţial este ca toate procedurile să se deruleze cât mai rapid, iar investigaţiile pe teren cu privire la dispariţia oricărei persoane trebuie făcute de îndată ce dispariţia a fost sesizată, fără instituirea unui termen de 48 de ore de la sesizare.

De aceea, APADOR-CH solicită ca alin. 3 al art. 26 din proiect să fie modificat, după cum urmează:

„(3) Activitățile investigative în teren se declanșează de îndată ce a fost sesizată dispariția.”

3) Asociaţia semnalează existenţa unei probleme, remediabile, în cazul reglementării de la art. 30 din proiectul de lege, care se referă la cercetarea criminalistică a domiciliului/reşedinţei/sediului.

Noţiunea de „cercetare criminalistică a domiciliului/reşedinţei/sediului“, despre care se vorbeşte la art. 30, dar şi la art. 38-39 nu este definită în proiectul lege şi, din acest motiv, nu se poate şti prin ce diferă ea de percheziţia domiciliului/reşedinţei/sediului.

Potrivit art. 27 din Constituţie, percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă de altcineva decât de judecător. În schimb, potrivit proiectului de lege, cercetarea criminalistică a domiciliului/reşedinţei/sediului, care presupune şi pătrunderea în acea incintă, poate fi făcută sau cu acordul persoanei, sau cu autorizarea judecătorului sau cu autorizarea procurorului. Deci, în condiţii procedurale mai relaxate decât în cazul percheziţiei. De aceea, cercetarea criminalistică trebuie definită clar în lege, iar în cuprinsul acestei definiţii trebuie incluse elementele specifice ale acestei măsuri, care o deosebesc substanţial de percheziţia domiciliară. Deoarece este neconstituţional ca o percheziţie domiciliară, indiferent de cum este ea denumită (de exemplu, cercetare criminalistică) să se efectueze altfel decât cu autorizarea prealabilă a unui judecător. Subliniem că percheziţia domiciliară nu se poate face nici cu autorizarea procurorului, şi nici cu acordul persoanei vizate.

Este de subliniat faptul că art. 27 din Constituţie permite pătrunderea în domiciliul/reşedinţa unei persoane şi fără mandat judecătoresc, dar numai pentru alte motive decât efectuarea unei percheziţii. De aceea, este necesar ca în proiectul de lege să fie definită foarte clar noţiunea de “cercetare criminalistică a domiciliului/reşedinţei/sediului”, pentru a nu se ajunge la percheziţii domiciliare mascate, efectuate în mod neconstituţional, adică fără mandat judecătoresc, ci doar pe baza acordului persoanei sau a autorizaţiei dată de procuror.

Este posibil ca prin „cercetare criminalistică” să se înţeleagă altceva decât „percheziţie” şi, din acest motiv ea să poată fi desfăşurată în condiţii mai puţin stricte decât percheziţia domiciliară (după cum aminteam, percheziţia domiciliară nu se poate face, niciodată, fără autorizare de la judecător). Dar este necesar ca în acest proiect de lege să se definească în mod clar ce înseamnă „cercetare criminalistică”, indicându-se ce activităţi anume presupune ea, în concret, pe lângă pătrunderea în domiciliu/reşedinţa/sediu. Repetăm, aceste activităţi specifice cercetării criminalistice trebuie să fie diferite de activităţile specifice percheziţiei, pentru că altfel se ajunge la efectuarea de percheziţii mascate în condiţii neconstituţionale, adică fără autorizare de la judecător (ci doar cu acordul parţii sau cu autorizarea procurorului).

Iar, un articol dintr-o lege care, din cauza caracterului ambiguu sau incomplet al conţinutului său, ar permite o percheziţie domiciliară fără autorizarea prealabilă a judecătorului va fi declarat neconstituţional, astfel că va fi nevoie de un nou proces legislativ pe această temă (care este foarte importantă în procedura de căutare a unei persoane dispărute).

4) Asociaţia consideră că în art. 75-77 din proiectul de lege sunt prevăzute termene prea mari pentru:

operaționalizarea Dispeceratului de urgență „Dispariție minor” (este stabilit un termen de maximum 12 luni de la data intrării în vigoare a noii legi)
evaluarea tuturor cauzelor privind persoanele dispărute aflate în lucru (este stabilit un termen de maximum 6 luni de la data intrării în vigoare a noii legi)
adoptarea unor regulamente, dispoziţii sau ordine, încheierea unor protocoale (este stabilit un termen de maximum 4 luni de la data intrării în vigoare a noii legi)

Asociaţia are în vedere că în cazul dispariţiei unei persoane, factorul timp are un rol esenţial. Cu cât timpul trece, cu atât se reduc şansele găsirii persoanei dispărute.

Pentru aceste motive, APADOR-CH recomandă ca în proiectul de lege aceste termene să fie înjumătăţite, respectiv termenul de 12 luni să fie redus la 6 luni, termenul de 6 luni să fie redus la 3 luni, iar termenul de 4 luni să fie redus la 2 luni.

5) APADOR-CH consideră că infracţiunea de obstrucţionare a procedurilor de căutare, prevăzută în art. 74 din proiect are o gravitate ridicată, întrucât ea poate compromite eforturile de găsire în timp util a persoanei dispărute. De aceea, sancţionarea cu închisoarea de cel mult 1 an sau amendă nu este de natură să descurajeze comiterea unor astfel de infracţiuni, care prejudiciază grav activitatea de căutare a persoanelor dispărute.

Este adevărat, art. 271 Cod penal, referitor la infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei, prevede o pedeapsă mică (închisoarea de cel mult 1 an sau amenda) în caz de obstrucţionare a justiţiei. Dar, dacă, în acel caz, vechiul legiuitor a fost neglijent în a asigura bună desfăşurare a urmăririi penale şi a judecăţii, prin prevederea unor sancţiuni penale proporţionale cu gravitatea faptei şi de natură a descuraja acţiunile de obstrucţionare, aceeaşi eroare nu trebuie repetată şi de actualul legiuitor.

În acest context, asociaţia consideră că infracţiunea de obstrucţionare a procedurilor de căutare, prevăzută în art. 74 din proiect, are o gravitate similară cu infracţiunea de producere sau ticluire de dovezi nereale, prevăzută în art. 73 al. 2 din proiect, fiind necesară sancţionarea sa cu cel mult 5 ani închisoare. Dacă legiuitorul nu a fost interesat de oferirea unor garanţii eficiente, inclusiv de natură penală, pentru bună funcţionare a justiţiei, măcar pentru eliminarea obstrucţiilor din calea găsirii persoanelor disparate, legiuitorul ar trebui să dea dovadă de mai multă fermitate (sau realism).

De asemenea, asociaţia consideră că trebuie majorat, de la 1 an la 3 ani, minimul special atât al infracţiunii de producere sau ticluire de dovezi nereale, prevăzută în art. 73 al. 2 din proiect, cât şi al infracţiunii de obstrucţionare a procedurilor de căutare, prevăzută în art. 74 din proiect. Aceasta deoarece prin prevederea unui minim ridicat se determină o sancţionare mai severă a faptei, chiar în cazul în care pedeapsa ar fi orientată spre acel minim.

Ca atare, APADOR-CH solicită:

– modificarea părţii finale a art. 73 al. 2 din proiect, în sensul că în loc de „…se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.”, să se prevadă „…se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 5 ani.”;

– modificarea părţii finale a art. 74 din proiect, în sensul că în loc de „…se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.”, să se prevadă „…se pedepsește cu închisoare de la 3 la 5 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.”

6) Deşi nu este o chestiune ce ţine strict de conţinutul proiectului de lege, ci de procedura ulterioară definitivării acestui proiect, APADOR-CH recomandă ca iniţiatorul acestui proiect (Guvernul) să solicite Parlamentului adoptarea sa în procedură de urgenţă.

Argumentul principal este acelaşi cu cel de la recomandarea nr. 2, şi anume că în cazul dispariţiei unei persoane, factorul timp are un rol esenţial. Cu cât timpul trece, inclusiv pentru adoptarea unei legislaţii corespunzătoare, cu atât se reduc şansele găsirii persoanei dispărute. Iar dacă o astfel de lege nu a fost adoptată până în prezent, deja se poate vorbi că există o criză de timp în acest domeniu, al căutării persoanelor dispărute.

Conform Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională, vă solicităm să ne comunicaţi măsurile dispuse de dv. cu privire la aceste recomandări, iar, în cazul în care aţi respins recomandările, vă solicităm să ne comunicaţi, pentru fiecare, motivele respingerii.

Citiți răspunsul Ministerului Justiției la acest demers

Prevederi anti-ONG, aprobate de Comisia juridică a Senatului

02/06/2019/in Buna guvernare, Comunicate /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Comisia juridică din Senat a aprobat, la nici trei zile după alegeri, câteva modificări la legislația ce reglementează activitatea asociațiilor neguvernamentale (OG26/2000), modificări care ar putea pune în pericol activitatea ONG-urilor, ba chiar însăși existența acestora. Concret, modificările propuse de deputatul Liviu Pleșoianu (PSD), prevăd criterii noi de dizolvare pentru organizațiile neguvernamentale. Unele dintre criterii sunt redundante, ele fiind deja cuprinse în Codul penal, iar altele au un grad mare de subiectivitate, fiind astfel un potențial instrument de hărțuire politică la adresa ONG-urilor incomode.

Alături de alte nouă organizații neguvernamentale, APADOR-CH a semnat o scrisoare adresată șefilor tuturor grupurilor parlamentare, contestând intenția de modificare a legislației și atrăgând atenția că în continuare, unii membri și unele comisii ale parlamentului lucrează opac la modificarea legislației, în pofida semnalelor pe care cetățenii le-au dat la recentele alegeri.

Citește scrisoarea integral

De ce întrebările de la referendumul din 26 mai nu vor putea să modifice Constituția

06/05/2019/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH constată că întrebările anunțate pentru referendumul din 26 mai se vor constitui într-un simplu sondaj de opinie național. Indiferent cum vor răspunde cetățenii la ele, demersul nu va avea urmări juridice și cu atât mai puțin influențe asupra luptei anticorupție.

Pe scurt:

A „interzice” amnistia sau graţierea pentru o categorie de infracţiuni, cum cere întrebarea nr. 1, presupune o modificare a Constituţiei. Pentru asta e nevoie ca parlamentul să adopte o lege și apoi să organizeze alt referendum, ca să întrebe poporul (din nou) dacă e de acord. Citiți mai jos de ce, de exemplu, nu avem nici acum un parlament unicameral cu 300 de membri, deși la un referendum din 2012 cetățenii au votat asta;

Tot întrebarea 1 se limitează surprinzător la faptele de corupție prevăzute în Codul penal (mita și traficul de influență), pierzând din vedere un spectru mai larg de fapte asimilate corupției și prevăzute în legea anticorupției, care deci ar putea fi amnistiate;

Prin comasarea a trei întrebări într-una singură (întrebarea 2), se limitează, paradoxal, dreptul cetățenilor de a-și exprima voința în cadrul referendumului. Pentru că nu li se dă posibilitatea de a răspunde diferit la fiecare din cele trei întrebări, ci musai cu da sau nu la toate trei.

Ca o soluție pentru viitor, APADOR-CH consideră că e nevoie de o reglementare mai clară şi mai previzibilă a efectelor/forţei unui referendum consultativ, ceea ce ar da mult mai multă încredere cetăţeanului că prezenţa sa la votul pentru referendum are efecte reale. De exemplu, s-ar putea prevedea în Constituţie că orice referendum validat are forţă general obligatorie (este considerat referendum decizional) şi că va trebui transpus direct în legislaţie, de parlament, într-un anumit termen, de exemplu, de cel mult 1 an de la data validării referendumului, sub sancţiunea dizolvării de drept a parlamentului.

Citiți pe larg analiza juridică realizată de APADOR-CH pe marginea întrebărilor anunțate pentru referendumul din 26 mai.

Opinia APADOR-CH cu privire la întrebările stabilite pentru referendumul din 26 mai 2019

Prin decretul nr. 420 din 25 aprilie 2019, emis de Preşedintele României, au fost stabilite întrebările care vor fi puse la referendumul din 26 mai 2019, care va avea loc simultan cu alegerile pentru Parlamentul European (europarlamentare). Opinia asociaţiei cu privire la iniţiativa organizării unui referendum în acelaşi timp cu alte alegeri a fost deja exprimată.

Întrebările stabilite de Preşedintele României pentru referendum sunt următoarele:

1. Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?

2. Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?

I Cu privire la întrebările stabilite pentru referendum, asociaţia constată că au fost stabilite 2 întrebări, care, în realitate, sunt 4. Aceasta deoarece întrebarea nr. 2 conţine, în mod vizibil, 3 întrebări: una priveşte interzicerea ordonanţelor de urgenţă care să modifice Codul penal (=domeniul infracţiunilor şi pedepselor), alta priveşte interzicerea ordonanţelor de urgenţă care să modifice legea organizării judiciare (=Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), iar alta vizează posibilitatea atacării directe a ordonanţelor de urgenţă şi de către alte entităţi decât cea care o poate face în prezent (în prezent, doar Avocatul Poporului poate ataca direct la Curtea Constituţională ordonanţele de urgenţă).

***

II Întrebarea nr. 1 propusă pentru referendum este următoarea: „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?”

Cu privire la întrebarea nr. 1 asociația formulează, la rândul său, mai multe întrebări:

A) Cum se poate realiza „interzicerea” amnistiei sau graţierii pentru anumite categorii de infracţiuni, altfel decât printr-o revizuire (=modificare) a Constituţiei, având în vedere că actuala Constituţie nu prevede nicio restricţie cu privire la infracţiunile care pot fi amnistiate sau graţiate?

Astfel, potrivit art. 73 al. 3 lit. i din Constituţie, parlamentul poate să acorde, prin lege organică, amnistia sau graţierea colectivă, iar textul constituţional nu prevede că vreo categorie de infracţiuni este exceptată de la amnistie sau graţiere.

A „interzice” amnistia sau graţierea pentru o categorie de infracţiuni, astfel cum este redactată întrebarea nr. 1 pentru referendum, presupune o acţiune directă prin care se restrânge dreptul de legiferare în materie de amnistie sau graţiere, restrângere care presupune o modificare a Constituţiei.

Or, în motivarea deciziei nr. 799/2011, CCR a apreciat că este necesară „exceptarea de la referendumul cerut de Preşedinte a problemelor de interes naţional care, aprobate prin exprimarea voinţei poporului, ar impune revizuirea Constituţiei. Prin eliminarea acestei posibilităţi s-ar evita o dublă consultare a poporului pentru una şi aceeaşi problemă: organizarea unui prim referendum prin care acesta şi-ar exprima punctul de vedere cu privire la o anumită problemă de interes naţional a cărei rezolvare necesită revizuirea Legii fundamentale, declanşarea procedurii de revizuire în sensul celor statuate în urma consultării populare şi, în fine, organizarea unui nou referendum pentru aprobarea legii de revizuire.”

Este adevărat că prin decizia CCR nr. 682/2012 a fost recunoscută, pentru referendumul consultativ, o forţă juridică mai mare decât cea pe care o are un simplu sondaj naţional de opinie. Astfel, în paragraful 1.12 din decizia 682/2012 se precizează că nu ar mai fi posibilă o legiferare contrară celor stabilite prin referendumul consultativ („...reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativã care nu respectã voinţa exprimatã de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61.”). Există opinii, la limita exaltării, în sensul că decizia CCR 682/2012 ar recunoaşte astfel un referendum consultativ valid un efect de revizuire implicită a Constituţiei. Dar, există şi opinii, întemeiate pe textele constituţionale, în sensul că prin referendumul consultativ nu se poate modifica, nici implicit şi nici explicit, Constituţia, deoarece alta este procedura de revizuire a Constituţiei prevăzută în legea fundamentală, respectiv: adoptarea de către parlament a unei legi de modificare a Constituţiei, lege care apoi trebuie supusă unui alt tip de referendum decât cel consultativ, adică unui referendum pentru revizuirea Constituţiei. Cu alte cuvinte, forţa juridică a referendumului consultativ nu poate ajunge până la revizuirea (modificarea) Constituţiei, ci se situează sub acest prag.

În speţa respectivă, soluţionată în vara anului 2012 prin decizia CCR nr. 682/2012, era vorba despre „forţa” unui referendum consultativ organizat pentru limitarea la 300 a numărului de parlamentari şi trecerea la parlamentul unicameral.

Nu vom intra în dispute teoretice privind căile deschise prin decizia CCR nr. 682.2012, dar, ca simplă constatare practică, se poate observa că, şi după decizia CCR nr. 682/2012, parlamentul nu a devenit unicameral, ci a rămas bicameral, iar numărul parlamentarilor nu s-a redus la cel mult 300, ci a rămas, în mod constant, la peste 300, respectiv: 588 parlamentari (după alegerile din decembrie 2012, ce au fost precedate, în iunie 2012, de decizia CCR nr. 682/2012) şi 465 parlamentari (alegerile din 2016, desfăşurate după 4 ani de la deja cunoscuta decizie CCR nr. 682/2012).

Poate că o reglementare mai clară, mai riguroasă şi mai previzibilă a efectelor/forţei unui referendum consultativ, ar da mult mai multă încredere cetăţeanului că prezenţa sa la votul pentru referendum are efecte reale. O astfel de reglementare presupune însă o modificare a Constituţiei şi nu o interpretare, după inspiraţia fiecăruia, a unor decizii ambigue ale CCR.

De exemplu, s-ar putea prevedea în Constituţie că orice referendum validat are forţă general obligatorie (este considerat referendum decizional) şi că va trebui transpus direct în legislaţie, de parlament, într-un anumit termen, de exemplu, de cel mult 1 an de la data validării referendumului, sub sancţiunea dizolvării de drept a parlamentului.

B) Cum rămâne cu infracţiunile asimilate celor de corupţie?

Aceste infracţiuni nu fac parte din categoria infracţiunilor de corupţie (în Codul penal şi în Legea 78/2000, sunt 4 infracţiuni de corupţie: luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă), dar au legătură strânsă cu cele de corupţie, motiv pentru care sunt anchetate tot de către DNA. Spre exemplu, este infracţiune asimilată celei de corupţie fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Deoarece infracţiunile asimilate celor de corupţie sunt enumerate şi reglementate separat de infracţiunile de corupţie, în art. 10-13 din Legea nr. 78/2000 (pe scurt, legea anticorupţiei), rezultă că întrebarea pentru referendum care se referă doar la „infracţiunile de corupţie” nu poate acoperi, prin extindere, şi infracţiunile asimilate celor de corupţie, întrucât acestea reprezintă o categorie separată de infracţiuni. De aici rezultă că, din cauză (sau „datorită”, de la caz la caz) formulării incomplete a întrebării nr. 1, infracţiunile asimilate celor de corupţie vor putea fi în continuare amnistiate/graţiate.

C) Cum rămâne cu infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene?

În art. 18/1-18/5 din Legea nr. 78/2000 (legea anticorupţiei), această categorie de infracţiuni este reglementată şi tratată distinct de categoria infracţiunilor de corupţie şi de categoria infracţiunilor asimilate celor de corupţie.

De exemplu: este infracţiune împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Dacă de la amnistie/graţiere sunt excluse doar infracţiunile de corupţie (cum se propune prin întrebarea nr. 1 de la referendum), această excludere nu poate fi extinsă şi asupra altor categorii de infracţiuni, deci nici asupra categoriei infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Aceasta deoarece întrebarea nr. 1 de la referendum are ca obiect exclusiv o singură categorie de infracţiuni, respectiv doar infracţiunile de corupţie. Întrebarea care se pune este de ce, la acest referendum, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt tratate mai lejer decât infracţiunile de corupţie, deşi ar merita un tratament egal? Dacă se va interzice amnistia/graţierea pentru infracţiunile de corupţie, de ce vor rămâne permise amnistia/graţierea pentru infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene?

D) Cum rămâne cu alte infracţiuni la fel de grave sau chiar mai grave decât cele de corupţie? De exemplu, omorul, violul, tâlhăria, pedofilia, terorismul, traficul de droguri, traficul de persoane etc.?

Pentru fiecare dintre aceste infracţiuni se va putea dispune, în continuare amnistia/graţierea. Sau, pentru interzicerea amnistiei/graţierii pentru fiecare dintre aceste infracţiuni, se va face câte un referendum separat? De exemplu, cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2019, s-ar putea organiza un referendum cu întrebarea: „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de omor?”. Cu ocazia alegerilor locale din 2020 s-ar putea organiza un referendum cu întrebarea „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de viol?”, iar cu ocazia alegerilor parlamentare din 2020 s-ar putea organiza un referendum cu întrebarea „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de terorism?” Şi tot aşa, la fiecare alegeri, până se vor epuiza categoriile de infracţiuni grave care ar putea fi exceptate de la amnistie sau graţiere.

***

III Întrebarea nr. 2 propusă pentru referendum este următoarea: „Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională?”

După cum am precizat mai sus, asociaţia constată că întrebarea nr. 2 conţine, de fapt, 3 întrebări distincte:

– 2.a) dacă e ok interzicerea ordonanţelor de urgenţă care să modifice Codul penal (=domeniul infracţiunilor şi pedepselor)

– 2.b) dacă e ok interzicerea ordonanţelor de urgenţă care să modifice Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

– 2.c) dacă e ok ca ordonanţele de urgenţă să fie atacate şi de altcineva („nu spui cine”, vorba lui Caragiale) direct la Curtea Constituţională. În prezent, doar Avocatul Poporului poate ataca direct aceste ordonanţe, iar persoanele fizice sau juridice pot ataca ordonanţele doar indirect (în cadrul unui proces în care sunt implicate, dacă procesul este influenţat de respectiva ordonanţă şi dacă instanţa apreciază că se justifică sesizarea Curţii Constituţionale)

Problema compactării celor 3 întrebări într-una singură nu este că alegătorul nu ar putea citi o frază mai lungă de 2-3 rânduri (de multe ori, alegătorii sunt mai inteligenţi decât aleşii), ci alta. Și anume că nu se dă posibilitatea unor răspunsuri diferite la cele 3 întrebări diferite care au fost compactate.

Spre exemplu, un votant la referendum nu poate răspunde „da” la interzicerea ordonanţelor de urgenţă care să modifice Codul penal şi „nu” la extinderea sferei subiecţilor care pot ataca direct ordonanţele de urgenţă la CCR. La toate cele 3 întrebări conţinute de întrebarea nr. 2 nu se poate răspunde decât în bloc (la pachet): ori „da” la toate cele 3 întrebări compactate ori „nu” la toate cele 3 întrebări compactate. Se ajunge astfel la o limitare a dreptului cetăţeanului de a-şi exprima voinţa în cadrul referendumului.

În cazul întrebărilor nr. 2.a şi 2.b, se observă că regimul adoptării ordonanţelor de urgenţă este deja reglementat în art. 115 al. 4 şi 6 din Constituie, în care sunt stabilite atât condiţiile de adoptare, cât şi cazurile în care se interzice adoptarea ordonanţelor de urgenţă („Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”)

În opinia asociaţiei, introducerea de noi cazuri în care se interzice adoptarea ordonanţelor de urgenţă se poate face doar prin revizuirea (modificarea) Constituţiei. Iar, conform celor detaliate mai sus, la comentariile privind întrebarea nr. 1 pentru referendum, revizuirea Constituţiei nu se poate face, deocamdată, prin organizarea unui referendum consultativ, ci printr-o altă procedură, care este prevăzută expres în legea fundamentală, respectiv: adoptarea de către parlament a unei legi de revizuire (modificare) a Constituţiei, lege care apoi trebuie supusă unui alt tip de referendum decât cel consultativ, adică unui referendum pentru revizuirea Constituţiei.

Şi în cazul întrebării 2.c, extinderea sferei subiecţilor care pot ataca direct ordonanţele de urgenţă la Curtea Constituţională necesită o modificare a Constituţiei. Aceasta deoarece Constituţia prevede expres în art. 146 lit. d că ordonanţele de urgenţă pot fi atacate direct la Curtea Constituţionala doar de către Avocatul Poporului.

În opinia asociaţiei, adăugarea de noi subiecţi care pot ataca direct constituţionalitatea ordonanţelor de urgenţă necesită revizuirea (modificarea) Constituţiei, revizuire care, în raport de actualele reglementări, nu se poate face printr-un referendum consultativ, ci doar prin procedura specială de revizuire a Constituţiei (adoptarea de către parlament a unei legi de revizuire şi aprobarea acestei legi printr-un referendum pentru revizuirea Constituţiei).

În concluzie, în lipsa unei reglementări precise, la nivel constituţional, a efectelor unui referendum consultativ (până la urmă, de ce să fie consultativ şi nu decizional, dacă tot punem poporul să voteze?), exercitarea suveranităţii poporului prin acest fel de referendum, potrivit art. 2 al.1 din Constituţie, rămâne, în practică, doar la nivel declarativ. Primul pas pentru ca şi în realitate un referendum, de orice tip, să reprezinte o exercitare a suveranităţii poporului este prevederea clară în Constituție a efectelor sale, indiferent de denumirea dată acelui referendum. Iar o iniţiativă cetăţeneasca pentru revizuirea Constituţiei în acest sens ar fi chiar utilă. Chiar şi în condiţiile în care pe internet circulă următoarea glumă, atribuită lui Mark Twain: „Dacă votul ar fi cu adevărat important, cine l-ar mai lăsa pe mâna poporului?”.

(sursa foto)

Recomandările APADOR-CH privind asistența juridică gratuită

17/04/2019/in Buna guvernare /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

În cadrul proiectului Dreptul la un avocat, în lege și în practică, la cererea reprezentanților Ministerului Justiției, APADOR-CH a formulat și transmis către MJ câteva recomandări privind transpunerea în legislația națională a prevederilor Directivei 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016, privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare.

Concret, APADOR-CH a formulat un set de patru recomandări stabilite în cadrul grupului de lucru cu specialiști din domeniul juridic (polițiști, procurori, avocați), constituit special pentru asta:

1. Este necesar ca în legislația națională să fie definită noțiunea de asistență juridică gratuită eficace și de o calitate adecvată, așa cum prevede Directiva europeană

În acest context, asociaţia recomandă ca în legea de transpunere a directivei amintite să fie prevăzute cel puţin criteriile în funcţie de care se va aprecia dacă asistenţa juridică din oficiu a fost sau nu „eficace şi de o calitate adecvată”. Textul legal propus de asociaţie este următorul:

Criteriile în funcţie de care se apreciază, pentru fiecare cauză, calitatea adecvată şi eficacitatea asistenţei juridice din oficiu sunt următoarele:

– asigurarea continuităţii asistării de către un avocat pe toată durata procedurilor

– studierea temeinică a dosarului cauzei

– prezentarea la fiecare termen la instanţa de judecată sau la organul de urmărire penală

– depunerea de concluzii scrise sau note de şedinţă, la cererea instanţei de judecată sau ori de câte ori natură sau dificultatea cauzei impun acest lucru

– depunerea tuturor diligenţelor pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor clientului, prin folosirea mijloacelor prevăzute de lege pe care le consideră ca fiind favorabile clientului

– existenţa unui nivel de competenţă/pregătire profesională corespunzător naturii sau complexităţii cauzei.

2. Pentru obținerea unei asistențe juridice de calitate e nevoie de finanțare și de prevederea expresă în legislație că procurorul și judecătorul nu pot cenzura cuantumul onorariului avocatului din oficiu, stabilit de Barou

3. Stabilirea prin lege a principiului delegării unice a avocatului din oficiu, astfel încât să existe o continuitate a reprezentării avocatului pe toată durata procesului sau a cercetării penale

4. Facilitatea accesului la dosar pentru avocatul din oficiu. În acest sens APADOR-CH propune completarea art. 94 al. 1 din Codul de procedură penală astfel:

Art. 94. – (1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. Procurorul soluţionează cererea de consultare a dosarului formulată de avocat în termen de 5 zile de la primire.

Citiți pe larg recomandările APADOR-CH transmise MJ. Amintim că Directiva 2016/1919 trebuie transpusă în legislația românească până la 25 mai 2019

Recomandările APADOR-CH privind asistența juridică gratuită

Opinia APADOR-CH cu privire la organizarea referendumului naţional simultan cu alte alegeri

27/03/2019/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH consideră că referendumul naţional este o formă prin care poporul îşi exercită suveranitatea, potrivit art. 2 alin. 1 din Constituţie, şi nu un vehicul care poate fi pus în slujba influenţării rezultatului unor alegeri.

Referendumul nu trebuie tratat ca un alt fel de „autobuz electoral”, al cărui scop este aducerea unui număr cât mai mare de votanţi la alegerile parlamentare, naţionale sau europene.

În mod logic, mai întâi trebuie să existe o problemă de importanță naţională, identificată în mod clar, care frământă întreaga naţiune, problemă la care răspunsul se poate afla în urma unui referendum naţional. În cazul de faţă, mai întâi a fost ideea/ingineria organizării unui referendum şi abia după aceea s-a pus problema care este întrebarea ce trebuie pusă la referendum. Această întrebare nu a fost formulată nici până la această dată, când referendumul a avansat de la stadiul „aproape hotărât” la „hotărât”. Deci, referendum avem, doar întrebare ne mai trebuie.

Dacă există, cu adevărat, o problemă naţională extrem de importantă, care să necesite organizarea unui referendum (şi nu a unui simplu sondaj naţional de opinie), atunci referendumul trebuie tratat corespunzător importanţei sale şi organizat separat, nu ca simplă anexă electorală.

Chiar dacă melanjul dintre referendum şi alegerile parlamentare a fost declarat constituţional, trebuie apreciat, cu bună-credinţă, de la caz la caz, dacă referendumul propus serveşte rezolvării unei probleme reale de interes naţional sau este doar un pretext pentru asigurarea steroizilor necesari unor participanţi la alegerile parlamentare. Cel care face această apreciere trebuie să fie însă echidistant.

Prin suprapunerea referendumului naţional cu alte alegeri (parlamentare – naţionale sau europene, prezidenţiale) se ajunge la o interferenţă de teme şi subiecte, care se vor dezbate simultan, întrucât perioadele de campanie, pentru alegeri şi pentru referendum, vor coincide.

Această suprapunere a dezbaterilor nu va favoriza limpezirea unor puncte de vedere, ci dimpotrivă.

În cazul alegerilor şi referendumului din 26 mai 2019, este foarte posibil ca la întrebările pe temele specifice alegerilor europarlamentare să se răspundă cu argumente ce ţin de chestiunile vizate de referendum. Şi viceversa. Câştigul pentru alegători, constând în informare corectă şi completă, va fi minim, în timp ce mulţi politicieni vor putea jongla cu nonşalanţă între teme fără legătură între ele.

Asociaţia reaminteşte că art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la alegeri libere şi prevede, în acest sens, că statele părţi la Convenţie au obligaţia să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Exprimarea liberă a opiniei presupune, în primul rând, o exprimare în cunoştinţă de cauză, adică o informare corectă şi completă a alegătorului. Poate fi realizat, în mod real, nu declarativ, acest deziderat prin suprapunerea campaniilor şi temelor de vot?

Încă de pe vremea lui Caragiale, prototipul alegătorului a fost cetăţeanul turmentat. Prin suprapunerea mai multor alegeri, teme şi campanii, vom reuşi să ne încadrăm, din nou, în prototipul lui Caragiale.

Acestea sunt motivele pentru care APADOR-CH nu a participat la consultările de ieri, de la Cotroceni. În plus, nu a existat o invitaţie oficială din partea administrației prezidențiale, cu indicarea temei discuţiilor. Doar una telefonică, foarte matinală dar conținând puține informații, la sfârșitul săptămânii trecute.

Europarlamentarele, ținute în șah de Curtea Constituțională

04/02/2019/in Buna guvernare, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

APADOR-CH solicită CCR să scurteze termenul de examinare a modificărilor la legea alegerilor europarlamentare

Parlamentul a adoptat, în decembrie 2018, un proiect de lege (înregistrat la Camera Deputaţilor ca PL-x nr. 427/2018) prin care se modifică mai multe legi electorale, inclusiv legea alegerilor europarlamentare (Legea nr. 33/2007).

Acest proiect de lege a fost atacat la Curtea Constituţională (CCR), la 17 ianuarie 2019, de către Președintele României, iar CCR a fixat primul termen de soluţionare la data de 6 martie 2019.

Având în vedere că în perioada 23-26 mai 2019 vor avea loc alegeri europarlamentare în toate ţările Uniunii Europene, deci şi în România, APADOR-CH consideră că termenul fixat de CCR este mult prea lung şi nu ţine cont de necesitatea stabilirii în timp util a legislaţiei după care se vor desfăşura alegerile din luna mai 2019.

Înainte de alegeri şi mai înainte de campania electorală, este necesar ca persoanele care vor să candideze să strângă liste de semnături de sprijin. Până la pronunţarea CCR pe excepţia de constituţionalitate a noii legi, Guvernul nu poate aproba un model cert al listei de susţinători, întrucât există diferenţe între legea actuală şi cea nouă.

Dacă Guvernul ar aproba acum un model de listă conform legii actuale, iar după decizia CCR noua lege ar intra în vigoare, se va putea specula că toate listele de semnături nu ar fi conforme cu legea în vigoare la data alegerilor. Astfel, este posibil să se ajungă la dispute nesfârşite în societate (nu ar fi primul caz) în legătură cu legea (veche sau nouă) aplicabilă în cazul întocmirii listei de susţinători, la noi sesizări ale Curţii Constituţionale şi, în cele din urmă la punerea sub semnul întrebării a rezultatului alegerilor.

Din aceste motive, legate de necesitatea existenţei, în timp util, unei reglementări clare în materie electorală, APADOR-CH solicită public CCR să revină asupra termenului fixat (6 martie 2019) şi să stabilească un termen mai scurt pentru examinarea constituţionalităţii proiectului de lege care modifică legea europarlamentarelor. De asemenea, asociaţia solicită CCR să ia măsurile necesare pentru o cât mai rapidă redactare a deciziei pe care o va pronunţa.

În Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător şi activităţii CCR, se prevede posibilitatea preschimbării termenului stabilit iniţial (art.230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992). De altfel, CCR a mai dispus preschimbarea/scurtarea termenelor. A se vedea, spre exemplu, decizia CCR nr. 126/2016, în care termenul de pronunţare a fost scurtat cu 2 săptămâni.

Totodată, din aceleaşi considerente, ce privesc stabilitatea legislativă, APADOR-CH solicită şi celorlalţi decidenţi politici implicaţi în procesul legislativ (parlament, preşedinte) să coopereze loial pentru ca alegerile europarlamentare să se desfăşoare pe baza unei legislaţii clare, previzibile, care să nu ducă la adâncirea radicalizării deja existente în societate.

Citește și decizia CCR de a devansa termenul