Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul de a nu fi supus sclaviei – Este prevăzut în art. 4 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede că de la interzicerea sclaviei nu poate exista nici o derogare, în nici o situaţie.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante – Este consacrat în art 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu prevede nicio situaţie în care acest drept nu se respectă. De asemenea, art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nicio derogare de la acest drept. Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu pot fi admise tortura sau pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Articolul conţine prevederi atât pentru cauzele/procesele penale, cât şi pentru cele civile, nepenale. Pentru ambele categorii de cauze/procese, art. 6 par. 1 din Convenţie prevede condiţii referitoare la judecarea în mod echitabil, în mod public (sunt prevăzute şi excepţii de la regula publicităţii) şi într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.
Paragrafele 2-3 ale art. 6 din Convenţie se referă numai la cauzele penale şi conţin următoarele componente inseparabile ale dreptului la un proces echitabil:
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Înseamnă interzicerea suprimării vieţii umane. Nu are un conţinut economic sau social, în sensul că nu se confundă cu dreptul la un nivel de trai decent, de exemplu (prevăzut în art. 47 din Constituţie).
Are o componentă cu caracter absolut: interzicerea pedepsei cu moartea. Nu este permisă nici o derogare de la această interdicţie (protocoalele adiţionale 6 şi 13 la Convenţie). Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu poate fi introdusă şi aplicată pedeapsa cu moartea.
În doctrină, dreptul la viaţă este trecut printre drepturile absolute.
Cu toate acestea, trebuie observat că numai interzicerea pedepsei cu moartea are un caracter absolut. Ceea ce lipseşte, totuşi, dreptul la viaţa de un caracter “pur” absolut este paragraful 2 al art. 2 din Convenţie, potrivit căruia moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea dreptului la viaţă garantat de Convenţie în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, într-un dintre următoarele situaţii:
Este de subliniat o condiţie din par. 2 al art, 2 care poate trece mai uşor neobservată: recurgerea la forţă cu consecinţe letale trebuie să fie absolut necesară, adică să fie singura soluţie posibilă în acea situaţie concretă.
La excepţiile prevăzute în par. 2 al art. 2, se adaugă şi derogarea prevăzută în art. 15, în sensul că, în caz de război, decesele care rezultă din acte licite de război nu constituţie o încălcare a Convenţiei.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Libertatea de circulaţie (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Articolul prevede 2 componente ale libertăţii de circulaţie:
Exercitarea acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de legea naţională şi care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Spre exemplu, arestarea, în condiţii legale, a unei persoane nu constituţie o încălcare a libertăţii de circulaţie, prin împiedicarea persoanei de a părăsi ţara.
De asemenea, în anumite zone determinate, exercitarea acestor drepturi poate să facă obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de lege şi sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Exemplu: în Amsterdam, prin ordinul primarului, bazat pe o lege în vigoare la data respectivă, i-a fost interzis unei persoane, care consumă repetat droguri în public, fiind sancţionată de mai multe ori, accesul timp de 2 săptămâni într-o zonă centrală a oraşului, zonă în care persoana nu locuia şi nici nu avea locul de muncă. CEDO a constatat că nu a avut loc o încălcare a dreptului la liberă circulaţie.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul de a nu fi expulzat arbitrar. Acest drept are 3 componente şi, pentru fiecare dintre cele 3 componente există câte o prevedere în protocoalele nr. 4 şi 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prevederile cu privire la expulzare sunt:
Articolul prevede că un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:
.
Cu titlu de excepţie, un străin poate fi expulzat printr-o procedură simplificată atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. Dar, şi în această situaţie, expulzarea trebuie dispusă în temeiul unei hotărâri a autorităţii competente potrivit legislaţiei naţionale şi după ce persoana şi-a prezentat motivele pentru care se opune expulzării.
Chiar dacă articolul se referă la străinul care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat, jurisprudenţa CEDO a stabilit că şi în cazul celor aflaţi ilegal pe teritoriul statului este interzisă expulzarea într-o ţară în care el riscă să fie supus la tratamente inumane sau degradante ori dacă o asemenea măsură prejudiciază dreptul persoanei la viaţa private şi de familie.
De asemenea, jurisprudenţa CEDO a stabilit că persoană are dreptul la un recurs efectiv împotriva deciziei/hotărârii de expulzare.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Aceasta înseamnă că orice persoană judecată şi declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea condamnării de către o jurisdicţie superioară. Adică are dreptul la o cale de atac. În Codul de procedură penală, regula este că sunt prevăzute două căi de atac: apelul şi recursul. Deci, mai mult decât cerinţele din Convenţie, care se referă la necesitatea unei singure căi de atac.
Acest drept la două grade de jurisdicţie poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când persoana a fost judecată în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale. Spre exemplu, în cazul parlamentarilor şi/sau miniştrilor, care sunt judecaţi în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Convenţiei, nu mai este necesară prevederea unei căi de atac întrucât ei sunt judecaţi în primă instanţă de cea mai înaltă jurisdicţie din ţară. Cu toate acestea, Codul de procedură penală prevede o cale de atac şi în aceste situaţii. Este un exemplu în care legislaţia naţională cuprinde dispoziţii mai favorabile decât Convenţia.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Aceasta înseamnă că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior desfiinţată pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a executat o pedeapsă cu închisoarea din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
În cazul în care eroarea judiciară nu priveşte o hotărâre de condamnare, ci o hotărâre privind arestarea preventivă, dreptul la despăgubiri îşi are bază legală în art. 5 par. 5 din Convenţie, privind dreptul la libertate şi siguranţă, întrucât art. 5 are ca obiect special arestarea preventivă, inclusiv dreptul la reparaţii pentru arestare preventivă nelegală.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Dreptul la egalitate între soţi (art. 5 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Articolul prevede că soţii (nu şi concubinii) se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii
acesteia. Acest drept la egalitate între soţi nu poate împiedica, însă, statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor. Deci, interesul copiilor primează faţă de egalitatea între soţi.
Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
(art. 1 din Protocolul nr.4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Cel care a încheiat cu bună-credinţă un contract civil, comercial etc. şi nu îl poate executa, nu poate fi privat de libertate. Trebuie precizat că dacă încheierea contractului nu s-a făcut cu bună-credinţă, ci prin inducerea în eroare a celeilalte părţi, fapta constituie infracţiunea de abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 al. 2 cod penal) şi poate duce la privarea de libertate a autorului infracţiunii.