Inculpatul, un ins de 30+, e aprins la față, asudat și aparent amețit. Stă în boxa acuzaților, în spatele unor geamuri groase, urmărind pe jumătate plictisit procedurile derulate în sala de judecată. Nu pare emoționat, a mai fost aici, a mai primit o pedeapsă. Acum a recidivat. Conducere sub influența alcoolului, accident. După ce ascultă ce are de spus avocatul în favoarea clientului său, cei trei judecători (doi bărbați și o femeie) se retrag pentru deliberare. În așteptare, inculpatul îi cere aprodului un pahar cu apă, apoi cere să fie scos din boxa acuzaților, unde se sufocă. După o vreme cere să fie băgat la loc, că nu-și găsește aerul nici în sala de judecată.

Pare mai degrabă curios despre noi, delegația de zece oameni aflați misterios în spatele sălii altfel goale. E o vizită de studiu organizată în Marea Britanie de APADOR-CH, pentru câțiva polițiști și avocați români. Timp de o săptămână am luat parte la audieri, am vorbit cu avocați din oficiu, am vizitat aresturi și secții de poliție, centre de pregătire a ofițerilor și am făcut chiar o patrulă mixtă prin cartierele mărginașe ale Bristolului.

Cei trei judecători revin în sală, iar cel din mijloc, care pare mai în vârstă, i se adresează inculpatului privindu-l direct. Îi spune în cuvinte simple că își va pierde dreptul de a mai conduce, timp de 40 de luni, că va trebui să meargă la dezalcoolizare, să facă terapie, că va plăti o amendă de 200 de lire și va fi nevoit să dea din nou un test de conducere la finalul perioadei de abstinență șoferească. Îl întreabă dacă a înțeles. Inculpatul are o singură curiozitate: dacă e vorba de 14 sau de 40 de luni (în engleză sunt deosebite doar de câteva litere).

Grefiera le atrage atenția judecătorilor că au uitat să menționeze despăgubirile datorate persoanei accidentate. Sunt adăugate și alea iar procesul se încheie cu inculpatul ieșind transpirat pe ușa sălii de judecată, în aerul umed la Bristolului. Doar el știe dacă se va mai întoarce sau nu aici.

A fost o ședință de judecată dintr-o curte de magistrați (Magistrate Court) din Bristol care judecă orice fel de spețe, de la abateri minore de trafic sau probleme familiale până la crime. Totul se petrece într-o clădire modernă, cu facilități pe măsură – toată lumea lucrează la laptopuri sau tablete, se vorbește în microfon, se fac audieri video din orice colț al lumii – singura rămășiță a tradiției britanice stă în roba neagră a aprodului. Unii dintre românii din delegația noastră sunt dezamăgiți că nu vedem avocați și judecători cu peruci, ca în filme.

Judecătorii sunt voluntari, fără pregătire juridică

Sistemul de drept englez a pus mare parte din justiție în mâinile comunității. Așa se face că Magistrate Courts sunt și azi prezidate de judecători profani, ca la 1300 când au fost stabilite aceste tribunale populare. Cetățeni din comunitate, cu vârste între 20 și 70 de ani, care nu au o pregătire juridică, ci doar bun simț, probitate morală și cazier curat, răspund apelului făcut de justiție și-și donează parte din timpul lor pentru a contribui la bunul mers la dreptății. Judecătorii profani pot fi bogați sau săraci, oameni cu studii medii sau superioare și care în viața de zi cu zi au diferite ocupații. Toți voluntariază o dată, de două ori pe săptămână sau mai rar în curțile cu magistrați unde îi judecă pe alți semeni de-ai lor care au greșit.

Completul de judecată din Magistrate Court este format din trei judecători profani și un fel de grefier cu studii juridice, care se asigură că sentințele date de judecători se încadrează în litera legii, dar nu-i poate influența în decizii. În England și Wales sunt în prezent aproximativ 300 de judecători de acest fel, o cifră în scădere în ultima decadă.

95% din procesele din Marea Britanie încep și se sfârșesc la Magistrate Courts. Magistrații profani pot dispune achitarea, arestarea, pot încuviința o adopție sau pot decide să trimită cazul mai sus la Crown Court. Doar cazurile foarte grave ajung acolo, la curțile prezidate de judecători profesioniști. Există și unele cazuri în care inculpații pot alege ce fel de curte îi va judeca și sunt unii care consideră că un judecător profesionist va fi mai blând în sentință decât cei profani.

Avocatul Ian Kelcey, cu o experiență de peste 40 de ani, spune că în general un proces nu durează mai mult de trei-patru săptămâni la Magistrate Courts, spre deosebire de unul la Crown Courts care poate depăși 18 luni. „Acolo e o problemă de resurse de personal pe care nu o admite nimeni, dar e o realitate. În 2018 de exemplu au fost procesate numai o treime din dosarele pe rol”, explică Kelcey.

Cine e suficient de sărac ca să primească avocat din oficiu

Două sunt elementele care contribuie la rapiditatea procesului de justiție, crede Kelcey. Unul ar fi existența avocatului din oficiu, iar al doilea – camerele video pe care toți polițiștii le poartă asupra lor, pe uniforme – bodycam – și care furnizează adesea dovezi ce forțează acuzații să-și admită vina, deși ar fi tentați să nege.

Dreptul la avocat în secția de poliție e unul dintre puținele drepturi pe care guvernul ți le dă în țara asta, fie că ești milionar sau cerșetor”, subliniază Kelcey, care a prins vremurile anilor 80 când polițiștii încă nu erau obișnuiți ca avocații din oficiu să participe la audierile din secții și să pună întrebări sau să-și sfătuiască clienții. „Polițiștii aveau multă putere atunci, își amintește avocatul, și pe noi ne cam urau. Chiar și azi trebuie să le mai amintim din când în când să aplice legea”, punctează Kelcey zâmbind.

Din 2011 însă, au fost introduse plafoane de venit care au limitat dreptul la un avocat din oficiu. În timp ce la noi avocatul din oficiu este chemat automat la poliție sau în instanță, indiferent de starea materială a acuzatului, în funcție numai de infracțiunea pentru care este cercetat, în Marea Britanie nu primești avocat din oficiu dacă ai venituri anuale mai mari de 12.475 de lire, la Magistrate Courts sau de 37.500 de lire, la Crown Courts. Un alt criteriu după care te califici sau nu pentru un avocat din oficiu este așa-numitul „interes al legii” – adică dacă riști să-ți pierzi libertatea sau nu te poți apăra singur în proces. Abia atunci poți primi ajutor judiciar. Dar numai dacă ai un venit mai mic de 12.475 de lire. Deci trebuie bifate ambele criterii simultan ca să poți beneficia de un proces echitabil.

Kelcey spune că se ajunge adesea în situația absurdă ca un cetățean cu venituri modeste să nu-și permită de fapt un avocat plătit, iar statul să nu-i ofere ajutor juridic din oficiu. Își poate pierde în final casa sau stilul de viață după ce reușește să plătească un avocat. „Statul nu face nicio economie de când s-au introdus criteriile astea: procesele durează mai mult fără avocați din oficiu și oamenii ajung la pușcărie. Nimeni nu câștigă”, crede Kelcey.

Unul din punctele de interes ale vizitei noastre în UK a fost calitatea asistenței juridice din oficiu, dat fiind că într-un grup de lucru pe care l-am avut pe tema asta în România, în 2018, s-a desprins concluzia că la noi asistența juridică gratuită oferită de stat are o calitate adesea la fel de proastă pe cât e plata avocaților.

Numai 45% dintre arestați cer un avocat

În UK lucrurile stau puțin diferit, chiar dacă plata pentru serviciile juridice e considerată nesatisfăcătoare și la ei.

Sunt plătiți cu o sumă fixă pe caz, de regulă 178 de lire+tva, cu posibilitate de majorare când cazul e mai complex, implică mai multe vizite la poliție sau dosarul are multe pagini – de aici și gluma pe care Kelcey ne-o spune, că avocații întreabă când sunt chemați la un caz: câte pagini are dosarul?

Modul de alocare a unui avocat la un caz e la fel de aleatorie ca și la noi, există o agenție de „legal aid” în Ministerul Justiției – echivalenul Serviciului de Ajutor Juridic  de la noi – care gestionează toți avocații din oficiu din UK și-i trimite printr-un call center la cazuri, în baza unui număr de referință, atunci când poliția apelează respectivul serviciu.

Totuși numai 45% dintre arestați cer avocat, ne spune Kelcey. Mulți consideră că nu au nevoie pentru că nu au făcut nimic rău. Unii cred că durează mult până vine un avocat, în realitate durează maximum 45 de minute ca un avocat să ajungă la una dintre cele două secții de poliție situate în extremele Bristolului.

O formă gratuită de ajutor juridic de care beneficiază toți arestații, indiferent de venit, este dreptul de a da un telefon unui avocat din oficiu. În secțiile de poliție există telefoane speciale pentru asta.

Cine poate fi avocat din oficiu în UK?

De regulă nu sunt tineri avocații care fac asta în UK, admite Kelcey:

Trebuie să ai un portofoliu de cazuri, deci experiență, atât profesională cât și de viață, să înțelegi oamenii din secțiile de poliție. Tinerii nu reușesc să înțeleagă un alcoolic de 50 de ani arestat, de exemplu. E o meserie antisocială și nu prea bănoasă. Nu poți să faci grevă pentru creșterea veniturilor deoarece asta îi afectează pe clienții care de regulă sunt cei mai amărâți reprezentanți ai societății, adică cum se spune pe la noi: mad, sad and bad*. Ei reprezintă 75% dintre arestați/deținuți”.

Kelcey se teme că peste zece ani justiția engleză va avea o problemă din cauză că nu mai vrea nimeni să fie avocat din oficiu. În prezent 5500 de avocați fac oficii în UK, față de peste 9000 „câți eram cândva”.

Dacă aparent România stă mai bine la asigurarea, chiar și formal, a asistenței juridice din oficiu, nepunând bariere financiare în calea apărării unui suspect sau inculpat, există un aspect logistic văzut la englezi și la care avocații și chiar polițiștii români doar visează: dosarul electronic.

În România, accesul unui avocat la dosarul clientului său este adesea greoi și lăsat la mâna polițistului sau procurorului de caz, iar asta îi îngreunează munca avocatului care se vede de multe ori ajuns în fața instanței fără să știe multe din conținutul dosarului. Pentru un drept firesc, de acces la dosar, avocatul apărării trebuie să facă față unei birocrații tipic românești și să plătească adesea sume mari pentru fotocopierea sau scanarea dosarului.

Dosarul electronic – o normalitate

Cum se întâmplă asta în UK? Există o rețea securizată în care are acces toată lumea la dosar, de la polițistul care îl întocmește, la procuror, judecător și avocatul ales sau din oficiu. Totul instant, pe baza unei parole și a numărului de dosar. Pentru că totul aici se face electronic, de la înregistrarea video a faptei, cu camera polițistului sau cu una din miile de camere de pe străzile Marii Britanii, la înregistrarea audio sau video a audierilor suspecților, întocmirea dosarului electronic și până la judecată și pronunțarea sentinței. Este asta justiția viitorului? Este cu siguranță justiția normală în lumea digitală în care trăim.

Poliția viitorului, însă, așa cum am cunoscut-o noi la Bristol, este chiar mai mult decât atât și le poate da fiori unora care se tem că o digitalizare prea mare a poliției poate aduce în realitate ficțiuneea filmului „The Minority Report”. Pentru că în țara lui Big Brother se pare că Big Brother e depășit. Dar despre cum se derulează lucrurile la secția de poliție în Bristol citiți în episodul de mâine când veți afla de ce există o bază de date cu ADN-urile tuturor cetățenilor care au venit în contact cu poliția britanică, în cât timp și cine activează la ei planul roșu, atunci când e semnalat un incident grav la 999, de ce polițiștii lor nu poartă arme de foc și în cât timp a învățat un român să înjure englezește după ce a intrat în forțele de poliție britanice.

Dollores Benezic

*mad, sad and bad = nebuni, triști și răi (eng.)

[box type=”info”]Această vizită de studiu a fost posibilă cu ajutorul și finanțarea Open Society Justice Initiative și continuă proiectele și inițiativele organizației în domeniul justiției penale.[/box]

 

Citește și partea a 2-a, despre cât de multe știe poliția britanică despre cetățeni și ce poate face cu acele date

și partea a 3-a, despre arme, droguri și prostituție: