APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania
Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org
Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.
Posts
5 răspunsuri la întrebările despre contestația în anulare
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Completele de 5 judecători au fost constituite așa cum a decis conducerea ICCJ și nu cum spunea legea. Prezidarea completelor de către un șef din ICCJ era de natură să-i influențeze pe ceilalți judecători, spune CCR
Întrucât în spaţiul public se dezbat în continuare problemele privind constituirea nelegală a completelor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) şi corectitudinea deciziilor Curţii Constituţionale (CCR), asociaţia face următoarele observaţii suplimentare, față de opinia precedentă:
-
Într-adevăr, se poate afirma că în perioada 2014-2018, completele de 5 judecători de la ICCJ au fost constituite nelegal, deoarece prin decizia nr. 685/2018 a CCR s-a constatat încălcarea legii la compunerea acestor complete. Deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care le critică public.
Poate că actualul sistem al funcţionării CCR nu este cel mai bun. Dar, dacă se doreşte reducerea competenţelor CCR, modificarea structurii CCR, introducerea unei căi de atac împotriva deciziilor CCR ori alte schimbări privind organizarea şi funcţionarea CCR, acestea pot fi făcute numai prin modificări ale Constituţiei şi ale legii de organizare a CCR. Modificările trebuie să fie rezultatul unor dezbateri argumentate şi raţionale, fără presiuni mediatice la adresa judecătorilor CCR şi a celor care au alte opinii decât cele trasate de diverşi comentatori sau moderatori TV.
CCR a reţinut că deşi legea stabilea că toți judecătorii care fac parte din complet trebuie trași la sorți, colegiul de conducere a ICCJ a limitat sfera de aplicare a legii, timp de aproape 5 ani. În aceste condiții, pe calea regulamentului adoptat, colegiul de conducere a ICCJ a stabilit că numai 4 din cei 5 judecători trebuie trași la sorți, cel de-al cincilea membru fiind considerat „de drept” un judecător cu funcție de conducere, respectiv președintele ICCJ, vicepreședinții sau șefii de secție, ceea ce a fost calificat de CCR drept o formă de control a activității completului din partea conducerii. (par. 148 din decizie). Cu alte cuvinte, CCR a stabilit că prezenţa permanentă, ca membru de drept, a unui şef în fiecare dintre acele complete de judecată a fost de natură să-i inhibe pe ceilalţi judecători din complet, ceea ce a încălcat cerinţa ca instanţa care judecă o cauză să fie independentă şi imparţială.
Tot în acest sens, CCR a reţinut că maniera în care sunt desemnați membrii completelor de 5 judecători, și anume printr-un mecanism care eludează legea, cu stabilirea unor „membri de drept” – inexistenți în cuprinsul legii – demonstrează că instanța nu este compusă potrivit legii și pune în discuție independența și imparțialitatea obiectivă a acestor complete (par. 192 din decizie).
CCR a concluzionat că astfel a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat în art. 21 al. 3 din Constituţie, nefiind îndeplinite exigenţele de independență și imparțialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanță judecătorească. Totodată, Curtea a reținut că instanța judecătorească nu poate fi considerată ca fiind prevăzută de lege, dacă are compunerea realizată pe baza unei hotărâri a conducerii ICCJ și nu pe baza legii. Din acest motiv, CCR a considerat că se încalcă și această garanție a dreptului la un proces echitabil, care constă în existenţa unei instanțe prevăzute de lege (par. 193 din decizie).
În fine, CCR a reţinut că sancțiunea compunerii NELEGALE a completului de judecată este nulitatea absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet (par. 177, 198 din decizie)
-
În accepţiune juridică, compunerea nelegală/ilegală a unui complet de judecată înseamnă alcătuirea acestui complet cu încălcarea oricărei prevederi legale care stabileşte modul de formare a completului. De exemplu, dacă legea prevede că toţi judecătorii din complet se trag la sorţi, dar unul dintre ei nu este tras la sorţi, ci numit, compunerea completului este ilegală. De asemenea, dacă tragerea la sorţi a judecătorilor nu se face dintre toţi, aşa cum prevede legea, ci numai dintre unii, compunerea completului este ilegală/nelegală, fiind altfel decât aşa cum prevede legea. Aceste noţiuni privind „legala compunere a completului” sunt cunoscute de către orice student la drept sau absolvent de drept. Ele nu sunt însă cunoscute de marea majoritate a opiniei publice şi este incorect ca unii comentatori să speculeze, în intervenţiile publice, această nefamiliarizare a opiniei publice cu noţiuni juridice de natură tehnică.
Deci, pretinsul argument folosit în unele dezbateri publice, în sensul că nu contează dacă sunt traşi sau nu la sorţi membrii completului de judecată, pentru că toţi sunt judecători, este fals şi manipulator, deoarece legea prevede mai multe condiţii pentru compunerea corectă a unui complet de judecată. Desigur, una dintre condiţii este ca din complet să facă parte doar judecători, nu şi sculeri-matriţeri. Dar, ea nu este singura condiţie prevăzută de lege. Astfel, există în lege şi condiţia ca toţi judecătorii care formează completul să fie desemnaţi prin tragere la sorţi. Dacă nu este îndeplinită condiţia tragerii la sorţi a tuturor judecătorilor din complet, este încălcată legea care prevede această condiţie, iar rezultatul este că acel complet este nelegal alcătuit. Consecinţa nelegalei constituiri a completului de judecată este nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de acel complet, de la procesele-verbale de audiere, până la hotărârea de soluţionare a cazului.
-
De asemenea, decizia CCR, a stabilit că prin modul de constituire a completelor de 5 judecători a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept fundamental garantat prin art. 6 par. 1 din Convenţie Europene a Drepturilor Omului, şi sub aspectul nerespectării cerinţei ca procesul să fie judecat de către o instanţă independentă şi imparţială.
Cu alte cuvinte, constituirea completului prin încălcarea caracterului aleatoriu al desemnării judecătorilor şi prin prezenţa obligatorie în compunerea sa, ca membru de drept (care şi prezidează completul), a unui judecător cu funcţie de conducere în cadrul ICCJ este în contradicţie cu art. 6 par. 1 din Convenţie.
CCR a stabilit că printre garanțiile aferente imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil, se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât și al compunerii completului de judecată instituit prin lege. (par. 188 din decizia amintită)
În acest sens, CCR a stabilit că, prin impunerea unor membri de drept în componența completelor de 5 judecători, pe calea hotărârii conducerii ICCJ, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puțin, constând într-o ezitare/lipsă de dorință a judecătorilor de a-i contrazice pe aceștia (par. 189 din decizie).
-
Este un mit susţinerea că prin contestaţia în anulare se realizează o amnistie mascată. Ideea de a alege între contestaţie în anulare şi amnistie este un îndemn de a analiza în mod raţional, şi nu emoţional, modul în care poate fi remediată încălcarea dreptului la un proces echitabil, situaţie creată prin nelegala compunere a unor complete de judecată de la ICCJ, pe o durată apreciabilă de timp (2014-2018). O măsură de remediere a încălcării dreptului la un proces echitabil trebuie să existe, în mod rezonabil. Încălcările sunt prea vizibile, prea numeroase şi prea de durată, ca să mai poată trece neobservate şi neremediate.
Constestația în anulare pare o soluţie moderată, iar alternativa previzibilă la aceasta (care a şi fost anunţată public de către decidenţii politici) este amnistia. Contestaţia în anulare nu are alt efect decât că permite rejudecarea căii de atac (apelul) în faţa ICCJ, de data asta de către un complet de judecată compus în mod legal. Rejudecarea nu duce automat la achitare, ci poate duce la orice soluţie permisă de lege, inclusiv achitarea sau condamnarea persoanei vizate, în funcţie de probele existente. Amnistia elimină total răspunderea penală, persoana nu mai este judecată sau rejudecată, procesul se opreşte, iar cel amnistiat scapă de răspundere.
În termeni sportivi, mai pe înţelesul unor editorialişti, contestaţia în anulare oferă doar şansa rejucării meciului (fără stabilirea unui câştigător mai înainte de rejucare), în timp ce amnistia stabileşte de la început câştigătorul, fără să mai fie nevoie să se mai joace şi meciul. Este o diferenţă mare şi uşor vizibilă între contestaţia în anulare şi amnistie. Pentru aceste motive, rezultă în mod evident că este un mit susţinerea că prin contestaţia în anulare se realizează o amnistie, cu sau fără mască.
-
Una dintre problemele discutate în spaţiul public este de ce justiţiabilii nu au atacat în contencios administrativ hotărârea din 2014 a colegiului de conducere a ICCJ, prin care a fost stabilită o componenţa nelegală a completelor de 5 judecători. Răspunsul la această întrebare este dat în par. 135 al deciziei nr. 685/2018 a CCR.
În esenţă, pentru justiţiabili atacarea în instanţă a hotărârii colegiului director al ICCJ nu avea un caracter efectiv, eficient, deoarece ei ar fi ajuns, la final, tot „în gura lupului”, adică tot la ICCJ. Mai, precis hotărârea conducerii ICCJ ar fi urmat să fie atacată în prima fază la Curtea de apel şi, în final, în calea de atac, cauza ar fi ajuns tot la ICCJ. Deci, ICCj ar fi fost judecător în propria cauză.
Or, CCR a precizat că procedura prin care justiţiabilul trebuie să formuleze acţiuni care ajung să fie soluţionate de aceeaşi instanţă care a generat conflictul (în speţă, ICCJ) este o procedură de evitat, întrucât trebuie evitate situaţiile în care o persoană devine judecătorul propriei cauze – Nemo debet esse iudex în causa sua (par. 135 din decizia CCR).
Mai mult, CCR a constatat că fiecare complet de 5 judecători trebuia să-şi verifice legala compunere şi să ia din oficiu (din proprie iniţiativă, fără să mai aştepte să ceară asta un justiţiabil) măsuri pentru restabilirea compunerii legale. Astfel, în par. 168 din decizia CCR se menţionează: „Completul de 5 judecători avea posibilitatea să invoce în orice stare a procesului din oficiu excepția nelegalei sale compuneri, având în vedere că încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată se sancționează întotdeauna cu nulitatea absolută” .
Deci, cel care trebuia să facă ceva, din proprie iniţiativă, pentru a reintra în legalitate era, în primul rând, fiecare complet de judecată compus nelegal, nu justiţiabilul.
Aici, adică în faptul că ICCJ a fost judecător în propria cauză, s-ar putea afla şi temeiul pentru repunerea în termenul de formulare a contestaţiilor în anulare pentru cauzele soluţionate de completele de 5 judecători începând cu 1 februarie 2014: până la decizia CCR nr. 685/2018, era complet lipsită de eficienţă o contestaţie în anulare pe motivul nelegalei constituiri a completului de 5 judecători, întrucât ea ar fi trebuit soluţionată tot la nivelul ICCJ, a cărei conducere tocmai stabilise, prin hotărâre a colegiului de conducere, că este OK compunerea nelegală a completelor de 5 judecători. Abia după decizia CCR nr. 685 din 7 noiembrie 2018, obligatorie erga omnes (faţă de toţi) începând cu 29 noiembrie 2018 se poate vorbi despre o şansă reală, efectivă a unei contestaţii în anulare întemeiată pe nelegala compunere a completelor de 5 judecători, în perioada 2014-2018. De ce? Pentru că numai începând cu 29 noiembrie 2018, ICCJ nu va putea nega nelegalitatea completelor de 5, deoarece nelegalitatea a fost stabilită, cu caracter obligatoriu şi pentru ICCJ prin decizia CCR din 2018.
Contestaţie în anulare sau amnistie?
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Acestea sunt cele două variante luate în calcul de majoritatea guvernamentală pentru a îndrepta o greşeală tehnică, destul de greu de explicat, comisă în mod repetat, timp de circa 4 ani (2014-2018), de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ).
Cum am ajuns aici?
Pe scurt, legea prevedea în mod clar că toţi cei 5 judecători care intră în „completele de 5 judecători” din cadrul ICCJ, trebuie traşi la sorţi (desemnaţi aleatoriu). Cu toate acestea, începând cu anul 2014, conducerea ICCJ a dispus ca numai 4 judecători din cei 5 să fie traşi la sorţi. Rezultatul tragerii la sorţi a doar 4 judecători din 5 a fost că toate aceste complete de 5 judecători au fost nelegal constituite.
Curtea Constituţională a stabilit recent că acestă dispoziţie greşită a conducerii ICCJ, din 2014, a avut ca efect nulitatea absolută a tuturor hotărârilor pronunţate ulterior de completele de 5 judecători nelegal alcătuite.
Ce e contestația în anulare
Codul de procedură penală (cpp) prevede că în cazul în care completul de judecată care a pronunţat o hotărâre nu a fost legal constituit, acea hotărâre va fi desfiinţată prin folosirea unei căi extraordinare de atac, denumită „contestaţie în anulare”. După cum rezultă chiar din denumire, este vorba de o contestaţie, care are ca scop anularea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea legii.
Când a reglementat, în cpp, contestaţia în anulare, legiuitorul nu şi-a imaginat că o instanţă de judecată, şi cu atât mai puţin chiar instanţa supremă (ICCJ), poate încălca legea, sistematic, ani la rând, cu privire la alcătuirea unui complet de judecată.
Din acest motiv, actualul termen din cpp pentru formularea contestaţiei în anulare pentru nelegala constituire a completului de judecată este unul scurt (30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel) şi care nu acoperă situaţia, excepţională, creată prin încălcarea continuă a legii, în cazul completelor de 5 judecători, în perioada 2014-2018.
Ce zice CEDO
Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, are printre exigenţe şi judecarea unei persoane numai de către o instanţă legal constituită. Această exigenţă există pentru orice proces, ceea ce înseamnă că remedierea nelegalităţii compunerii completelor de 5 judecători trebuie să se refere la toate hotărârile pronunţate în perioada 2014-2018 de către completele de 5 judecători de la ICCJ., şi nu doar la o parte dintre aceste hotărâri.
O variantă de remediere a nelegalităţii amintite este extinderea termenului în care poate fi formulată contestaţia în anulare, pentru a se putea acoperi întreaga perioadă 2014-2018. Această extindere a termenului poate fi dispusă şi pe calea unei ordonanţe de urgenţă, fiind vorba despre o situaţie extraordinară (de altfel, e singura dată din istoria recentă, când, la nivelul ICCJ, s-a comis o astfel de eroare, de o asemenea durată şi amploare).
De altfel, în actuala reglementare din cpp, există deja alte două cazuri în care contestaţia în anulare poate fi formulată „oricând”, deci fără limită de timp:
- când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
- când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Contestația în anulare nu înseamnă automat achitare
Beneficiul celor care vor formula contestaţii în anulare pe motivul menţionat mai sus este că vor obţine rejudecarea doar a fazei din proces care s-a desfăşurat în faţa completului de 5 judecători. La acel complet se judecă doar partea de final a procesului (calea de atac = apelul). Prin admiterea contestaţiei în anulare, persoana în cauză nu este achitată, ci doar va beneficia de o rejudecare a acelei faze din proces de către un complet de 5 judecători alcătuit aşa cum prevede legea. Noul complet poate achita sau poate condamna acea persoană.
Desigur, şi parchetul va putea formula contestaţie în anulare împotriva hotărârilor date de un complet de 5 judecători nelegal constituit prin care cei trimişi în judecată au fost achitaţi.
Reproşurile apărute în spaţiul public, în sensul că prin rejudecarea proceselor în care s-au formulat contestaţii în anulare s-ar ajunge la o supraîncărcare a ICCJ, nu sunt întemeiate, deoarece, în aceste cazuri, supraîncărcarea instanţei supreme nu este cauzată de justiţiabili sau de către legiuitor, ci a fost cauzată chiar de către ICCJ, prin conducerea sa, care a încălcat în mod continuu, timp de circa 4 ani, prevederi clare ale legii. Or, ICCJ nu-şi poate invoca propria culpă. Dacă ICCJ va lucra mai mult, o va face doar pentru că a greşit mai mult. Şi chiar inexplicabil.
Amnistia desființează orice condamnare
Alternativa la contestaţia în anulare, pentru repararea greşelii privind compunerea legală a completului este amnistia. Aceasta este opinia partidului de guvernământ, care a declarat public că, dacă nu există o altă cale de remediere a încălcărilor de lege din procesele penale, soluţia pe care o va adopta va fi amnistia.
Pentru cei care urăsc ideea de contestaţie în anulare, trebuie precizat că amnistia are efecte de câteva ori mai puternice decât contestaţia în anulare. Amnistia este ca „raza morţii” pentru orice condamnare, pe care o va desfiinţa total, ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai rămâne nimic. Nu se mai rejudecă nimic după amnistie. Iar amnistia se aplică tuturor, „la grămadă”, chiar şi celor care au fost condamnaţi de complete constituite în mod legal.
Avem, din nou, de ales între două variante. Vom alege raţional sau vom fi doar nervoşi?
Este adevărat că bătălia politică de la noi, redusă din ce în ce mai mult la simple exerciţii de manipulare, se dă şi pe terenul, delicat, al „justiţiei”. Dar, există o limită a rezonabilului care trebuie respectată. Prevederea, chiar şi printr-o ordonanţă de urgenţă, a unei posibilităţi de reparare a nelegalităţii privind constituirea completelor de 5 judecători, e un act de normalitate, până la urmă, şi nu o tragedie naţională. Abordările extreme, că vine ordonanţa „cu catastrofa”, deja apărute în mediul politic şi în mass-media, s-ar putea să aducă oarece capital electoral, dar, pe fond, sunt incorecte şi manipulatorii. Ele nu aduc mai mult echilibru şi echitate în societatea noastră. Dimpotrivă.
***
P.S. Ar trebui renunţat imediat la forma de plural „completuri de judecată”, total inadecvată pentru orice jurist. Dintotdeauna, pluralul folosit în mediul juridic a fost „complete de judecată”, nu „completuri de judecată”. De fapt, chiar în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pluralul folosit a fost, mereu, „complete”, nu „completuri” (a se vedea, de exemplu, art. 19, 24, 31, 39, 40, 41, 52, 53, 115, 139 din această lege, care se ocupă tocmai de completele de judecată). Este adevărat, o persoană harnică de la o televiziune a găsit într-un dicţionar pluralul „completuri”, şi toată lumea s-a conformat noii mode, ca hipnotizată. Să mai spună cineva că televiziunea nu are putere… Dar, dincolo de pagina rătăcită a unui dicţionar, realitatea s-a tot ambiţionat, de ani şi ani, ca, în mediul juridic, printre practicienii şi teoreticienii dreptului, pluralul completului de judecată să fie întotdeauna „complete de judecată”. Nu „completuri” (sună oribil).
Pe același subiect:
Cât de imparțiali mai par judecătorii după desecretizarea protocolului cu SRI?
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Opinia APADOR-CH cu privire la protocolul atât de secret de „cooperare” între SRI, ICCJ și PICCJ încât una dintre părți nici măcar nu știe că l-a semnat
Asociaţia constată că reprezentantul uneia dintre cele trei părţi, respectiv preşedintele instanţei supreme de la data încheierii protocolului, menţionat nominal în protocol ca semnatar al acestuia, contestă public faptul că ar fi ştiut şi că ar fi semnat un astfel de protocol. Poziția fostului președinte al ICCJ sugerează că acest protocol a fost atât de secret încât cel puţin una dintre cele trei părţi ale sale nici nu a avut cunoştinţă de existenţa acestuia şi nici nu a știut că l-a semnat.
Totuși, în opinia asociaţiei nu numele semnatarilor este important ci chiar existența acestui protocol, al cărui scop principal, de a reglementa o formă de cooperare dintre judecători, procurori şi lucrători SRI, este criticabilă în sine.
Judecătorii sunt cei care trebuie să cenzureze măsurile dispuse sau solicitările formulate de procurori sau, în cazul măsurilor de supraveghere pe motive de securitate naţională, solicitările formulate iniţial de SRI şi transmise de procurori.
Ideea că judecătorul, care, teoretic, trebuie să-l apere pe cetăţean de eventualele abuzuri/excese de zel ale parchetului/SRI, cooperează în baza unui protocol secret cu procurorul şi cu SRI este de natură a crea un sentiment de neîncredere publică legat de obiectivitatea, imparţialitatea judecătorului. Cel puţin, în materia autorizării mandatelor de supraveghere pe motive de securitate naţională.
Asociaţia precizează că, potrivit art. 2 lit. a din protocol, părţile, deci ofiţerii de informaţii, judecătorii şi procurorii îşi iau obligaţia să coopereze pentru realizarea măsurilor ce duc la autorizarea mandatelor de supraveghere.
Cu alte cuvinte, judecătorii trebuie să coopereze cu lucrătorii SRI şi cu procurorii pentru ca mandatele de supraveghere să poată fi autorizate cu succes. Ţine de logica elementară că o “cooperare” între părţi se face pentru succesul acţiunii lor, în speţă, autorizarea mandatelor, nu pentru insucces (neautorizarea). Iar, în practică, această cooperare chiar a dat roade, întrucât dintre cele peste 26.000 de mandate de supraveghere solicitate de SRI în ultimii 9 ani, judecătorii nu au respins decât unul (!).
De asemenea, potrivit art. 3 lit. f din protocol, părţile, deci ofiţerii de informaţii, judecătorii şi procurorii îşi iau obligaţia să coopereze pentru elaborarea şi derularea de „strategii, acţiuni şi programe comune”
În practică, „elaborarea şi derularea de strategii, acţiuni şi programe comune” poate însemna orice, de la team building–uri judecători-procurori-lucrători SRI, la strategii comune de acţiune într-un anumit gen de dosare sau la programe de întrajutorare între parteneri de nădejde.
Întrebarea care rămâne după desecretizarea acestui protocol este în ce măsură mai prezintă garanţii de obiectivitate/imparţialitate, cel puţin la nivelul aparenţelor, al imaginii publice, un judecător sau o instanţă care şi-a luat obligaţia de a coopera cu cei pe care ar fi trebuit să-i cenzureze.
În acest context, asociaţia reaminteşte că, prin mai multe hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, pentru a fi îndeplinite condiţiile unui proces echitabil prevăzute în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este suficient ca o instanţă de judecată să fie imparţială, ci este necesar să existe şi aparenţa acestei imparţialităţi (imaginea publică de obiectivitate/imparţialitate). Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o are încrederea pe care instanţele o inspiră publicului, mai ales atunci când soluţionează dosare penale (a se vedea, de exemplu, hotărârea CEDO din anul 1992 în cauza Thorgeirson v Islanda, par. 51).
În concluzie, asociaţia consideră că acest protocol, prin unele prevederi excesive privind cooperarea dintre instituţii, nu a adus beneficii, ci chiar a creat deservicii cel puţin uneia dintre cele trei părţi semnatare (instanţa supremă), fiind afectată imaginea publică/aparenţa de obiectivitate/imparţialitate a instanţei semnatare.
E posibil să greșească șefa ICCJ?
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
În cazul faptelor ce privesc siguranța națională, România are din 2004 un cadru legal prin care judecătorii pot să dispună interceptările. Cristina Tarcea, președinta ICCJ, spune că „cel mai probabil” instituția pe care o conduce a încheiat în 2009 un protocol secret cu SRI tocmai pentru că n-ar fi existat acest cadru legal. E posibil ca ea să greșească? Cel mai probabil da!
Preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), doamna Cristina Tarcea, a declarat recent, în luna aprilie 2018, că, „cel mai probabil”, protocolul secret din anul 2009, dintre SRI şi ICCJ a fost încheiat deoarece după o decizie CEDO din anul 2007, privind încălcarea dreptului la viaţă privată prin efectuarea unor interceptări pe siguranţă naţională dispuse de procurori, „nu a existat un cadru legal în baza căruia instanţele să dispună autorizarea înregistrării, iar nu parchetul.”
Cu toate acestea, începând cu anul 2004 există un cadru legal complet care prevede că toate mandatele de supraveghere pe motive de siguranţă naţională se emit de către judecător, nu de procuror.
În cazul faptelor care afectează/interesează siguranţa naţională, pot fi emise 2 categorii de mandate de supraveghere:
1. Mandat de supraveghere pentru infracţiuni contra siguranţei naţionale (trădare, spionaj etc.). Aceste infracţiuni sunt prevăzute expres şi limitativ în Codul penal. Emiterea de către judecător a acestor mandate de supraveghere este reglementată în Codul de procedură penală (art. 91/1 al. 1 şi 2 din vechiul Cod de procedură penală, care a fost în vigoare şi în anul 2007, şi în anul 2009, până în anul 2014 – deci, multă vreme înainte şi după încheierea protocolului secret din 2009). În actualul Cod de procedură penală, o astfel de prevedere există în art.139 al. 1 și 2.
2. Mandat de supraveghere pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Ameninţările la adresa siguranţei naţionale sunt definite, evaziv, în art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea (fosta siguranţă) naţională.
Până în anul 2004, aceste mandate de supraveghere, pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale, erau emise de procuror, potrivit legii de atunci. Odată cu adoptarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, s-a prevăzut în mod expres, în art. 20-22, că şi mandatele de supraveghere pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale vor fi emise numai de către judecător, nu de procuror.
Astfel, în art. 20 și 21 al. 6 din Legea nr. 535/2004 se prevedea, și în anul 2004, și în anul 2009 (când a fost încheiat protocolul secret cu SRI), și în anii următori că mandatele de supraveghere pentru ameninţările la adresa siguranţei naţionale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, se emit de către “judecători anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Procurorul doar face propunerea de emitere a mandatului pe siguranţă naţională, iar cel care decide este judecătorul. Aceasta este reglementarea legală existentă încă din anul 2004.
Cu ocazia intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, a fost adoptată Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a noului cod şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.
Prin art. 29 şi art. 76 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile legale care existau în legea „antitero” (Legea nr. 535/2004) cu privire la emiterea de către judecător a mandatelor pe siguranţă naţională au fost transferate din Legea nr. 535/2004 în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Asta deoarece s-a apreciat că din punct de vedere al tehnicii legislative, aceste reglementări privind mandatul emis pe motive de siguranţă naţională trebuie să-şi aibă locul în Legea nr. 51/1991 care este legea cadru în materie de siguranţă/securitate naţională.
Concluzia este că, în materia celor două categorii ale mandatelor de supraveghere pe motive de siguranţă naţională, din anul 2004 şi până în prezent a existat în mod continuu, „un cadru legal în baza căruia instanţele să dispună autorizarea înregistrării, iar nu parchetul.”
Deci, „cel mai probabil”, preşedinta ICCJ s-a aflat în eroare când a făcut declaraţia citată mai sus.
Desecretizarea tuturor protocoalelor secrete încheiate între ICCJ/instanțe, parchete, CSM, SRI, indiferent de justificarea încheierii lor, rămâne în continuare necesară pentru reintrarea într-un cadru normal a activităţii judiciare.
Apelul către ICCJ pentru declararea neconstituționalității Legii securității cibernetice
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Către doamna Livia Stanciu, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Stimată doamnă,
Mai multe organizații ale societății civile vă solicită să sesizați Curtea Constituțională a României cu privire la Legea privind securitatea cibernetică a României (număr de înregistrare la Senat L580/2014), întrucât aceasta are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă în mod evident reglementările europene discutate astăzi pe subiectul securității informației.
Legea contravine din multe puncte de vedere și propunerii de Directivă NIS (Network & Information Security) care are pornește de la scopul protecției datelor personale ale cetățenilor și nu de la crearea de noi atribuții pentru serviciile secrete.
În timp ce Directiva NIS are drept scop protejarea sistemelor informatice și a datelor informatice ale cetățenilor, Legea, în forma adoptată, reprezintă un cec în alb care poate fi folosit de serviciile de informații pentru a controla orice persoană de drept privat (SRL, SA, PFA, ONG) care deține un sistem informatic (adică orice calculator sau smartphone). Potențialul pentru abuzuri este, astfel, enorm. Acesta decurge din nenumăratele ambiguități prezente în lege, începând de la definirea vagă a „deținătorilor de sisteme informatice” și continuând cu obligațiile ce le revin celor care cad sub incidența legii.
În ordinea gravității/neconstituționalității lor, vă enumerăm câteva articole din legea securității cibernetice, articole care subminează grav dreptul la viață privată al cetățenilor:
- Articolul 17 – Toți deținătorii de sisteme cibernetice (adică toate persoanele juridice care au un calculator (vezi subiecții legii în art 2) trebuie să „permită accesul la date” autorităților stipulate în lege (SRI, MApN, MAI, ORNISS, SIE, STS, SPP, CERT-RO și ANCOM). Accesul se face la simpla „solicitare motivată”, în condițiile în care astăzi, conform Codului de procedură penală, orice acces la sistemele informatice (unde sunt stocate datele informatice) se poate face doar cu autorizarea unui judecător. Mai mult, accesul la datele de trafic este momentan imposibil pentru organele legal abilitate tocmai deoarece Curtea Constituțională a considerat, prin decizia 440/2014, că un atare acces nu respectă principiile respectării vieții private. Astfel, considerăm că articolul 17 este vădit neconstituțional.
- Articolul 16 – Toți deținătorii de sisteme cibernetice, indiferent de mărime, tipul de date colectate sau importanța lor pentru ecosistemul cibernetic, vor fi obligați să aplice politici de securitate cibernetică, să identifice şi să implementeze măsurile tehnice şi organizatorice adecvate pentru a gestiona eficient riscurile de securitate. Aceasta înseamnă cheltuieli de audituri de securitate estimate la minim 1500 de euro/an investiți în securitate informatică pentru orice persoană de drept privat.
- Articolul 10 – Serviciul Român de Informații este desemnat autoritate națională în domeniul securității cibernetice, calitate în care asigură coordonarea tehnică, organizarea și executarea activităților ce privesc securitatea cibernetică a României. În vreme ce Uniunea Europeană propune în directiva NIS ca instituțiile care se ocupă de domeniul securității cibernetice să fie „organisme civile, care să funcționeze integral pe baza controlului democratic, și nu ar trebui să desfășoare activități în domeniul informațiilor”, Parlamentul României acordă acces nelimitat și nesupravegheat la toate datele informatice deținute de persoane de drept public și privat unei institutii – SRI – care nu îndeplinește niciuna din condițiile de mai sus.
Proiectul de lege privind securitatea cibernetică a fost discutat superficial în vara acestui an, moment în care organizațiile semnatare au propus o serie de modificări la articolele ce încalcă flagrant drepturile fundamentale ale omului.
În pofida acestor puncte de vedere, legea a fost adoptată tacit (deci fără niciun fel de dezbatere) de Camera Deputaților în luna septembrie, iar vineri, 19 decembrie, a fost aprobată și de Senat, într-o procedură suspect de rapidă, după ce, cu două zile înainte, Comisia de apărare audiase exclusiv punctele de vedere ale serviciilor de informații.
Punctele de vedere ale societății civile nu au fost luate în seamă, ele nefigurând nici măcar pe site-ul Senatului, la secțiunea dedicată opiniilor cu privire la lege, deși au fost trimise în termenul legal. Există soluții legislative simple (de ex. accesul la datele informatice să se facă doar în condițiile Codului de procedură penală și obligațiile de audit informatic să fie doar către Infrastructurile Cibernetice de Interes Național) pentru cei care doresc o reală securitate informatică în România și nu un regim de control absolut de tip securistic.
Organizațiile semnatare vă cer să sesizați Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea Legii securității cibernetice a României.
Vă amintim că, în 2014, Curtea Constituțională a României a mai constatat neconstituționalitatea Legii Big Brother și a Legii cartelelor prepay și a Wi-Fi-ului cu buletinul. Acestea erau acte normative în ton cu recent adoptata lege a securității cibernetice și care încălcau grav dreptul la viață privată și protecția datelor personale, instituind un regim de supraveghere informatică total nedemocratic, sub pretextul protejării securității naționale.
Faptul că în această vară Curtea Constituțională a declarat neconstituționale două legi care, în esență, încălcau aceleași drepturi ca și legea la care ne referim, constitutie un motiv suplimentar serios pentru o dezbatere reală a implicațiilor Legii securității cibernetice și, într-un cadru mai larg, a echilibrului dintre drepturile individuale și securitatea națională pe care România trebuie sa îl asigure prin sistemul său de legi.
Cu respect,
Semnatari:
Maria-Nicoleta Andreescu, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)
Bogdan Manolea, Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (ApTI)
Mircea Toma, ActiveWatch
Ioana Avădani, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)
Ștefan Cândea, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI)
Vasile Crăciunescu, Geo-spatial.org
Tiberiu Turbureanu, Fundația Ceata
Oana Preda, Centrul de Resurse pentru Participare Publică
Mihail Bumbeș, Miliția Spirituală
Toma Pătrașcu, Asociația Secular Umanistă din România (ASUR)
Gabriel Petrescu, Director Executiv, Fundația pentru o Societate Deschisă
Cătălin Hegheș, Director Executiv – Asociația Pentru Minți Pertinente AMPER
Ionuț Oprea, Asociația IAB România (Interactive Advertising Bureau)