Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) sunt mai „tari” decât deciziile Curţii Constituţionale (CCR)? Diferenţa dintre practică şi teorie.
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
- Practic, hotărârile CJUE sunt mai „tari”
Actuala componenţă a CCR, controversată, mai ales când vine vorba de respectarea condiţiei prevăzute în art. 143 din Constituţie cu privire la „înalta competenţă profesională” a unora dintre cei aleşi în funcţia de judecător constituţional, la care se adaugă şi unele decizii pronunţate de CCR, care, vrând-nevrând, s-au potrivit de minune cu interesele unor foşti/actuali politicieni şi/sau unor supradimensionate puşculiţe umblătoare, au generat în opinia publică o imagine vădit defavorabilă CCR.
De aceea, în mod repetat, s-a pus în discuţia publică ori desfiinţarea CCR, ori reformarea CCR prin depolitizarea acesteia şi profesionalizarea ei.
Puşi în faţa unor decizii ale CCR în care era clar că, între urs şi vânător, CCR preferă ursul, unii judecători au ales, oarecum în disperare de cauză, să sesizeze CJUE, pentru a nu mai fi împiedicaţi, prin diferite tertipuri din unele decizii ale CCR, să-l judece pe urs.
CJUE a dat dreptate judecătorilor care i s-au adresat şi a hotărât că dacă o decizie a CCR are ca efect împiedicarea cursului normal al justiţiei, atunci când este vorba despre bani europeni, ea nu va trebui respectată de judecători.
Este de menţionat că hotărârea CJUE nu se referă la orice cauză penală soluţionată de judecătorii români, ci doar la cauzele penale în care sunt implicaţi bani europeni (fonduri europene). CJUE a motivat în sensul că dacă e vorba despre bani europeni este cât se poate de normal că instanţa care trebuie să stabilească regulile într-o astfel de speţă trebuie să fie tot o instantă europeană (în speţă, CJUE), iar nu o instanță naţională, chiar dacă această instantă naţională este o curte constituţională.
Deci, CJUE a hotărât că, atunci când e vorba despre o cauză în care sunt implicaţi bani europeni, care se află pe rolul unei instanţe din România, judecătorul român poate ignora o decizie a CCR prin care se împiedică judecarea cauzei respective.
Cu alte cuvinte, potrivit hotărârii CJUE, pentru banii europeni, cei care fac regulile, suntem noi, instanţele europene (CJUE), iar pentru banii româneşti, puteţi să vă faceţi voi regulile, inclusiv prin CCR.
În practică, instanţele au aplicat această hotărâre a CJUE şi au soluţionat cauzele penale privind fonduri europene dând prioritate hotărârii CJUE în faţa acelor decizii ale CCR care împiedicau sancţionarea comiterii unor infracţiuni privind fondurile europene.
Ca o consecinţă a aplicării, în practica instanţelor, a hotărârii CJUE, odată cu modificarea „legilor justiţiei”, legi aflate în prezent în dezbatere în Parlament, s-a eliminat din legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor abaterea disciplinară constând în nerespectarea deciziilor CCR.
Această eliminare totală a abaterii disciplinare este exagerată. Pe de o parte, pentru că în Constituie încă se prevede că respectarea deciziilor CCR este obligatorie pentru toată lumea, deci şi pentru judecători (art. 147 al. 4 din Constituţie). Pe de altă parte, pentru că nici hotărârea CJUE nu se referă la posibilitatea neaplicarii deciziilor CCR în orice speţă, ci doar în cele în care este vorba despre bani europeni.
O soluție rezonabilă ar fi fost reformularea textului în care este prevăzută abaterea ce poate fi comisă de judecător sau procuror, în sensul menţinerii abaterii constând în nerespectarea deciziilor CCR, dar cu exceptarea cazurilor în care acestea contravin hotărârilor CJUE. Astfel s-ar da satisfacţie şi amintitei hotărâri a CJUE, dar ar ramâne sancționabile celelelate cazuri în care instanțele nu ar respecta decziiile CCR. În acest mod, nu s-ar „da liber” la ignorarea tuturor deciziilor CCR de către instanţe, situație care ar putea genera o accentuată imprevizibilitate juridică, vecină cu haosul juridic (ar dispărea unitatea interpetării juridice în chestiunile privind ne/constituționalitatea textelor de lege, unitate ce era asigurată până acum prin obligativitatea față de toți, inclusiv față de judecători, a deciziilor CCR).
- Teoretic, deciziile CCR sunt la fel de „tari” ca hotărârile CJUE
Dacă ne raportăm la actualele prevederi constituţionale, putem observa că prioritatea dreptului european este recunoscută, în Constituţie, numai cu privire la legi, dar nu şi cu privire la Constituţie.
Trebuie precizat că în textele din Constituţie se face o deosebire între legi şi Constituţie. Chiar dacă şi Constituţia este o lege (legea fundamentală), tocmai datorită caracterului său special, Constituia este nominalizată separat de celelalte legi în textele constituţionale.
Astfel, în art. 1 al. 5 din Constituţie se prevede: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” Se observă foarte clar că în textul constituţional sunt nominalizate separat „Constituţia” şi celelalte „legi”.
Însă, în art. 148 al. 2 din Constituţie în care este prevăzută prioritatea dreptului european, referirea se face doar la legi, nu şi la Constituţie. Textul art. 148 al. 2 este următorul: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
Nu se ştie dacă în art. 148 al. 2 din Constituie este vorba despre o omisiune accidentală, comisă în graba de a fi printre primii care raportează că s-au conformat, sau de o excludere voită a Constituţiei dintre reglementările naţionale faţă de care dreptul european are prioritate. Oricare ar fi motivele omisiunii, cert este că în redactarea actuală a art. 148 al. 2 din Constituţie, nu este prevăzută prioritatea dreptului european faţă de Constituţie, ci doar faţă de celelalte legi interne, în afară de Constituţie.
Cu alte cuvinte, actuala redactare a art. 148 al. 2 din Constituţie, permite interpretarea în sensul că dreptul european nu ar fi prioritar/superior faţă de Constituţie, ci se află pe acelaşi nivel cu aceasta. Iar garantul respectării Constituţiei este CCR (art. 142 al. 1 din Constituţie), care îşi exercită rolul de garant, în principal, prin adoptarea deciziilor CCR.
Nu ar fi prima şi singura dată când una e teoria şi alta e practică/realitatea. Ţine de normalitate, din ce în ce mai rară peste tot în lume în aceste vremuri, ca practica şi teoria să se afle în concordanţă.
În problema în discuţie, corelarea teoriei cu practica pare a fi destul de greu realizabilă, întrucât implică o modificare a Constituţiei, în sensul că în art. 148 al. 2 din Constituţie, în loc să se prevadă că dreptul european are „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”, ar trebui să se prevadă că dreptul european are „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne şi din Constituţie”. Or, Constituţie se modifică foarte greu, deci contradicţia dintre practică şi teorie s-ar putea să mai dureze. Unii ar spune că asta e rău, alţii ar spune că asta e bine. Este o faţetă a disputei mai vechi dintre integraționism şi suveranism.
În legătură cu aceste aspecte și cu alte două chestiuni vizând tragerea la răspundere a magistraților, APADOR-CH a transmis comisiei speciale din Camera Deputaților câteva modificări pe marginea proiectului de lege privind statutul magistraților.