MARIN STOICA v. Romania Cererea nr.32431/08

Cerere de retrimitere la marea camera în temeiul articolul 43 din convenție și a regulii 73 din regulamentul curții*

 

MARIN STOICA v. Romania
Cererea nr.32431/08

 

I. RETRIMITEREA LA MAREA CAMERA. PRINCIPII GENERALE

1.  Articolul 43 din Convenție și regula 73 din Regulamentul Curții guvernează procedura de retrimitere a unei cauze Marii Camere, după ce o hotărâre a fost pronunțată.

2.  Oricare din părți are la dispoziție trei luni de la data hotărârii pentru a cere retrimiterea la Marea Cameră . Hotărârea în cauza Anca Mocanu și alții v. România privește trei cereri conexate 10865/09, 45886/07 și 32431/08, una dintre ele fiind introdusă de domnul Marin Stoica. Hotărârea este pronunțată pe 13 noiembrie 2012 astfel încât cererea de retrimitere trebuie formulată până la 13 februarie 2013.

3.  Articolul 43 prevede că cererea va fi acceptată dacă ridică ” o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general ” . Este evident că există două motive de sine stătătoare pentru care o cerere poate fi formulată și admisă, și anume dacă: (1) există o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau (2) există o altă problemă gravă. În consecință, este necesar pentru complet ca cel puțin unul dintre aceste motive să fie îndeplinit, pentru a admite cererea de retrimitere.

4.  Reclamantul susține că hotărârea Curții potrivit căreia articolul 3 din Convenție nu a fost încălcat în cazul său ridică și (1) o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale și (2) o altă problemă gravă cu caracter general. În consecință cauza trebuie retrimisă Marii Camere, în baza articolului 43.

II. HOTĂRÂREA CURȚII ÎN CAUZA ANCA MOCANU ȘI ALȚII V. ROMÂNIA

5.  Acest caz privește neîndeplinierea, de către autoritățile române, a obligației de a investiga decesul soțului doamnei Mocanu și relele tratamente la care domnul Stoica a fost supus în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, încălcându-se articolele 2 și 3 din Convenție. Evenimentele din iunie 1990 nu au fost ocazii obișnuite de folosire ilegală a forței de către forțele de ordine și au o semnificație specială în istoria recentă a României, în contextul tranziției spre o societate democratică. Cercetarea penală a fost la un moment dat îndreptată împotriva președintelui României de la data evenimentelor și a altor înalți funcționari de stat. Cu toate acestea, cercetările au stagnat până în 1998, iar ulterior, deși au existat perioade în care anumite investigații au fost făcute, nu au produs niciun rezultat concret. La momentul pronunțării hotărârii Camerei cercetările erau pe rol sau încheiate datorită prescripție, de la caz la caz. Acest context a fost descris în amănunt în hotărârea Camerei din 13 noiembrie 2012.

6.  În privința plângerii doamnei Mocanu, Curtea a decis că articolul 2 din Convenție a fost încălcat datorită lipsei de investigații efective privind decesul soțului reclamantei. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reamintit principiile în abordarea unor asemenea cauze (a se vedea §224 din hotărârea Camerei):

…în cazul violărilor masive a drepturilor atât de fundamentale cum este dreptul la viață, Curtea a subliniat importanța dreptului victimelor, a familiilor acestora și persoanelor îndreptățite, precum și a întregii societăți ( Șandru și alții v. România , nr. 22465/03, §79, 8 decembrie 2009), de a cunoaște adevărul asupra circumstanțelor acestor evenimente, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă ( Asociația 21 Decembrie 1989 și alții , precitată, §144). În contextul statelor care au cunoscut o tranziție către un regim democratic, este legitim pentru un stat de drept de a desfășura cercetări penale împotriva persoanelor care se fac vinovate de crime într-un regime anterior (a se vedea mutatis mutandis Streletz, Kessler și Krenz v. Germania [GC], nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, §§ 80-81, CEDH 2001-II).

În consecință, în cazul folosirii masive a forței letale împotriva populației civile, în timpul manifestațiilor antiguvernamentale ce preced tranziția de la un regim totalitar către un regim mai democratic, Curtea nu poate aprecia că o anchetă este efectivă cât timp se încheie prin efectul prescrierii răspunderii penale, iar autorităritățile însele sunt cele care au rămas inactive. De altfel, așa cum Curtea deja a indicat, amnistia sau grațierea sunt general incompatibile cu obligația pe care o au statele de a ancheta actele de tortură și de a lupta contra impunității crimelor internaționale ( Asociația 21 Decembrie 1989 și alții , precitată, §144)

7.  În continuare, a mai reținut ( §227-228 și 230) că:

… în 1994 cauza era pe rolul parchetului militar. În această privință, constată că ancheta era încredințată procurorilor militari care erau, la fel ca și unii dintre acuzați, militari supuși principiului subordonării ierarhice ( Șandru și alții v. România , precitată, §74 și Asociația 21 Decembrie 1989 și alții , precitată, §137).

Relevă în plus că lacunele anchetei au fost constatate chiar de autoritățile naționale. Astfel, decizia din 16 septembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a indicat că, până atunci, ancheta nu a permis identificarea persoanelor care au pus efectiv în operă decizia executivului de a apela la civili pentru a restabili ordinea la București. Această lacună a anchetei ținea de ”faptul că niciuna dintre persoanele care exercitau funcții de răspundere la momentul faptelor nu a fost audiată”, în special președintele României în exercițiu la acel moment, primul ministru și adjunctul său, ministrul de interne, șeful poliției, șeful SRI și ministrul apărării (paragraful 111 de mai sus).

Totuși, ancheta subsecventă nu a reușit să remedieze toate carențele, astfel cum s-a constatat prin deciziile Curții Supreme de Justiție din 30 iunie 2003 (paragraful 121 de mai sus) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 14 decembrie 2007 (paragraful 125 de mai sus), care au relevat viciile de procedură anterioare.

…

Mai mult, importanța chestiunii pentru societatea românească, care constă în dreptul numeroaselor victime de a ști ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparații, ar fi trebuit să incite autoritățile interne să trateze dosarul cu promptitudine și fără întârzieri inutile în scopul de a preveni orice aparență de impunitate a anumitor fapte ( Şandru și alții , precitată, § 79, și Asociația « 21Decembrie 1989 » și alții , precitată, §§ 142 și 144).

8.  În privința plângerii domnului Stoica, Curtea a decis, cu cinci voturi la două, că articolul 3 din Convenție (sub aspect procedural) nu a fost încălcat. A luat notă că domnul Stoica s-a plâns de relele tratamente numai în 2001, după 11 ani de la evenimente și a atașat o importanță specială acestei lungi perioade de inactivitate din partea reclamantului (a se vedea §§279-280 și §273 din hotărârea din 13 noiembrie 2012). Curtea a mai luat notă de faptul că domnul Stoica s-a plâns de rele tratamente după prescrierea faptelor de care s-a plâns, în același timp reținând că autoritățile interne au luat în considerare plângerea sa. Pentru aceste motive, a decis că articolul 3 nu a fost încălcat în cazul domnului Stoica.

9.  Potrivit reclamantului, hotărârea Curții în cazul său ridică și (1) o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale și (2) o altă problemă gravă cu caracter general, legată de dreptul la adevăr al societății românești privind evenimentele din iunie 1990.

III. PROBLEMĂ GRAVĂ PRIVIND INTERPRETAREA ȘI APLICAREA CONVENȚIEI

10.  În opinia reclamantului, hotărârea Camerei a aplicat un dublu standard în analiza aceleiași chestiuni de bază. Atât plângerea doamnei Mocanu cât și cea a domnului Stoica priveau aceleași evenimente din iunie 1990, având aceeași importanță pentru societatea românească. În astfel de cazuri importante pentru o anumită societate, implicând grave și masive încălcări ale drepturilor omului în contextual tranziției la o societate democratică, Curtea a decis, atât în prezentul caz, Anca Mocanu și alții v. România, cât și în Asociația 21 Decembrie și alții v. România (hotărârea din 24 mai 2011), că statul are o obligație de a ancheta, ce nu se poate încheia datorită prescripției.

Curtea a subliniat deja mai sus importanța dreptului victimelor, a familiilor acestora și a persoanelor îndreptățite de a cunoaște adevărul asupra circumstanțelor evenimentelor implicând încălcări masive ale unor drepturi atât de fundamentale precum dreptul la viață, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparații. Pentru acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale ce preced tranziția de la un regim totalitar către un regim mai democrat, precum în cazul de față, Curtea nu poate accepta că o anchetă este efectivă cât timp se încheie prin efectul prescrierii răspunderii penale, iar autorităritățile însele sunt cele care au rămas inactive. De altfel, așa cum Curtea deja a indicat, amnistia este general incompatibilă cu obligația pe care o au statele de a ancheta actele de tortură (Ould Dah v. Franța (dec.), nr. 13113/03 din 17 martie 2009) și de a lupta contra impunității crimelor internaționale. La fel este în cazul grațierii ( Abdülsamet Yaman v. Turcia , n r 32446/96, § 55, 2 noiembrie 2004) ( Asociația 21 Decembrie 1989 și alții , precitată, §144, Anca Mocanu și alții v. România, §224).

11.  Reiese din motivele de mai sus ale Curții că aceste principii se aplică evenimentelor, indiferent dacă ele duc la decesul sau la tortura și relele tratamente la care este supus un individ. Cu toate acestea, Curtea nu le-a aplicat la fel în cazul domnului Stoica. Ori evenimentele în cauză reprezinte încălcări masive ale drepturilor omului și au o importanță deosebită în istoria recentă a României, în consecință nicio plângere în legătură cu ele nu se poate încheia datorită prescripției, astfel cum s-a întâmplat în cazul reclamantului dar a fost apreciat a fi conform cerințelor articolului 3; sau [evenimentele] nu prezintă nicio importanță deosebită ci încălcări accidentale și ”banale” ale drepturilor omului și atunci ancheta se supune regulilor interne de prescripție.

12.  Dacă evenimentele prezintă o importanță deosebită, care aduce în discuție un drept mai înalt la adevăr al întregii societăți, nu numai al victimelor, și prescripția nu trebuie să se aplice, atunci este complet irelevant când se plânge o victimă, atât timp cât o face inainte ca investigațiile să fie încheiate de autorități. Un motiv justificat de a cere unei victime să se plângă cât mai repede după comiterea unei fapte este buna administrare a probelor, care poate fi afectată de trecere timpului. Dar în cazul de față, astfel cum Curtea a reținut în partea din hotărâre ce se referă la doamna Mocanu, ancheta nu a avansat până în 1998 și, nici după acest moment, nu a fost eficientă. Mai mult, actele de cercetare care au fost realizate în privința domnului Stoica după 2001 ori nu au fost afectate de trecerea timpului (cum ar fi raportul de expertiză bazat pe documente medicale), ori au fost afectate de trecerea timpului la fel de mult ca și în cazul în care ar fi fost realizate de exemplu în 1998, când ancheta a părut ca în sfârșit să avanseze în mod substanțial. În această privință, reclamantul subliniază încă o dată că Curtea a decis că ancheta de la începutul anilor 1990 nu a fost deloc eficientă. În acest context, reclamantului i se pare că a i se cere să se fi plâns mai devereme este complet arbitrar și nejustificat.

13.  Curtea nu a făcut nicio referire la concluziile de mai sus în privința ineficienței anchetei eveimentelor din iunie 1990, și nici nu a explicat de ce o plângere formulată mai devreme de către domnul Stoica ar fi dus la un rezultat diferit. Aceasta nu ar fi presupus din partea Curții să speculeze, atât timp cât niciuna din plângerile privind evenimentele din iunie 1990, indiferent de momentul formulării, nu a dus la investigații efective și la trimiterea celor vinovați în fața instanțelor. Mai mult ca sigur, chiar dacă ar fi fost formulată în 1990, plângerea reclamantului ar fi avut același final, parte a aceluiași dosar, prin aceeași decizie din 17 iunie 2009, precum celelalte. Este în mod evident imposibil ca o plângere formulată mai devreme de către reclamant să fi avut parte de un tratament diferit și să nu fie conexată dosarului deschis de autorități în legătură cu evenimentul, atât timp cât celelalte plângeri au fost.

14.  Mai mult, Curtea nu a luat în considerare faptul că autoritățile interne au luat în considerare plângerea reclamantului, au conexat-o unuia dintre dosarele de cercetare privind evenimentele din iunie 1990, au procedat la diferite investigații, inclusiv un raport de expertiză medico-legală privindu-l pe domnul Stoica (bazat pe actele medicale de la momentul evenimentelor) și au închis cazul din cauza prescripției, iar nu datorită netemeiniciei plângerii. Diferitele acte de cercetare privindu-l pe domnul Stoica au fost realizate de-a lungul unei perioade mari de timp și decizia de a închide dosarul a fost luată numai pe 17 iunie 2009, după opt ani de la plângere și comunicată domnului Stoica pe 24 noiembrie 2011. Dacă termenul de prescripție era deja împlinit în 2001 și acest aspect era important pentru autoritățile interne, atunci de ce s-au mai obosit să cerceteze plângerea reclamantului pentru încă opt ani? Aceste circumstanțe privind modul cum plângerea a fost luată în considerare de autoritățile interne, cele care se bucură de o marjă de apreciere în aplicarea legii interne, au fost complet ignorate în hotărârea Curții.

15.  Acest aspect ridică o altă problemă care afectează interpretarea și aplicarea Convenției. Poate Curtea să contrazică marja de apreciere a autorităților interne în considerarea unei plângeri penale? Atunci când autoritățile interne nu investighează o acuzație credibilă privind încălcarea articolelor 2 sau 3, jurisprudența Curții este constantă într-un răspuns pozitiv. Dar atunci cînd autoritățile interne purced la o anchetă, este opinia reclamantului că Curtea nu poate contrazice validitatea unei asemenea decizii. Atât timp cât se începe o anchetă privind posibile încălcări ale articolelor 2 și 3, aceasta trebuie să satisfacă garanțiile procedurale ale Convenției într-o manieră unitară și este în interesul domniei legii ca victimele să aibă încredere că aceste garanții se aplică fiecărui și oricărui caz în parte. A decide că aceste garanții nu se aplică deoarce ancheta nu trebuia începută (așa cum rezultă din faptul că inițierea unei anchete de către autorități nu prezintă nicio importanță pentru Curte în a decide că articolul 3 – latura procedurală – nu a fost încălcat) deschide o ușă largă arbitrariului în aplicarea Convenției la nivel intern.

16.  Înapoi la principiul general că statul are obligația de a realiza o anchetă eficientă privind încălcările grave ale drepturilor omului, care nu se poate încheia datorită prescripției, deoarece există un drept superior al societății în întregul său la adevăr cu privire la asemenea evenimente și la evitarea impunității vinovaților, reclamantul susține că o aplicare logică și unitară a acestui principiu înseamnă că victima nu era obligată să formuleze plângere deloc, atât timp cât statul putea lua la cunoștință de încălcarea drepturilor sale din cercetarea evenimentelor în întregime. Reclamantul reamintește Curții că a fost filmat în timpul privării sale de libertate la televiziunea publică, unde a fost pentru prima dată supus unor tratamente contrare articolului 3 și că, de asemenea, a mers la spital după ce a fost eliberat, dar tot în timpul evenimentelor. La spital s-au făcut înregistrări în această privință, menționându-se numele său, care erau disponibile mult după evenimente (de exemplu, pentru raportul de expertiză). Astfel, autoritățile, investigând ex officio evenimentele din iunie 1990, cel puțin după ratificarea Convenției europene a drepturilor omului în 1994, aveau obligația de a cerceta circumstanțele tratamentului contrar articolului 3 aplicat reclamantului. În acest context, faptul că reclamantul s-a plâns de tratament după un timp de la evenimente era de natură să ajute autoritățile cu ancheta, pe care aveau oricum obligația să o întreprindă, și nu poate fi ținut contra lui.

17.  În cele din urmă, reclamantul susține că a considera în contra sa inactivitatea pe o durată mare de timp în paralele cu ignorarea mai îndelungatei și mai cuprinzătoarei inactivități a autorităților statului, care în mare parte se suprapune cu perioada de inactivitate a reclamantului, beneficiază exact părții vinovate. Or, potrivit unui vechi principiu de drept încă general acceptat, nemo auditur propriam turpitudinem allegans. A permite părții vinovate să beneficieze de propria vină este, în viziunea reclamantului, în întregime împotriva scopului Convenției europene a drepturilor omului.

IV. PROBLEMĂ GRAVĂ DE IMPORTANȚĂ GENERALĂ

18.  Hotărârea Camerei ridică de asemenea o problemă gravă de importanță generală. Decizia că articolul 3, sub aspect procedural, nu a fost încălcat în cazul reclamantului înseamnă că societatea românească are numai un drept parțial de a cunoaște adevărul cu privire la evenimentele din iunie 1990 și că cei vinovați pot fi ținuți responsabili numai pentru o parte din fapte.

19.  Reclamantul susține că cercetarea penală a evenimentele a fost și încă este singura modalitate prin care societatea românească să afle adevărul despre evenimente importante din istoria sa recentă și pentru a trage la răspundere, chiar și numai morală, pe cei vinovați. În consecință, hotărârea Camerei limitează drastic posibilitatea societății românești de a afla întregul adevăr despre evenimente, deoarce dă de o parte unele fapte și unele victime. Ar putea să nu fie numai cazul reclamantului, ci și al altora care, la nivel intern, au abordat autoritățile la un moment mai înaintat.

20.  În privința plângerii doamnei Mocanu, efectul hotărârii Camerei este că toate celelalte cazuri de deces din timpul evenimentelor din iunie 1990 ar trebui să fie în continuare investigate de către autoritățile interne, ducând la aflarea adevărului. În privința plângerii domnului Stoica, efectul este cel opus, transformând anumite acte de tortură și rele tratamente în aspecte neimportante ale evenimentelor din 1990 și limitând dreptul la adevăr al societății românești, datorită unei presupuse inactivități a victimelor, care nu are nicio relevanță pentru societate în general și pentru dreptul său la adevăr.

V. CONCLUZIE

21.  Hotărârea Curții în cauza Anca Mocanu și alții v. România , în privința cererii domnului Stoica, ridică și (1) o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale și (2) o altă problemă gravă cu caracter general. Pe lângă motivele de mai sus, reclamantul solicită de asemenea completului de cinci judecători să ia în considerare și motivația din opinia dizidentă a judecătorului Zimele la hotărârea în cauză, la care s-a raliat și judecătorul Sikuta. În consecință, reclamantul solicită retrimiterea cauzei la Marea Cameră, potrivit articolului 43.

 

București, 12 februarie 2013

Diana-Olivia Hatneanu, avocat

* Traducere din limba engleză de D.O.Hatneanu

1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să solicite retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.

2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea atunci când cauza ridică o problemă gravă privindinterpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general .

3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.

Articolul 43(1).

Articolul 43(2).