Arhiva pentru categoria: Penitenciare

>Raport
asupra cazului Marian Predică

 

Marian Predică (20
de ani), deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă
Bucureşti – Rahova, a decedat în data de 5 octombrie 2003 la Spitalul
Universitar Bucureşti, unde a fost internat în stare de comă, ca
urmare a unei hemoragii intracerebrale, la data de 1 octombrie 2003.

În zilele de 3 şi
4 noiembrie 2003, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au discutat cu familia
lui Marian Predică şi, ulterior, s-au deplasat la Penitenciarul
de Maximă Siguranţă Bucureşti – Rahova, la Spitalul Universitar
Bucureşti şi la Institutul de Medicină Legală "Mina
Minovici" pentru a investiga circumstanţele decesului.

1.     
Relatarea familiei Predică

Marian Predică a
fost arestat în martie 2000 şi în anul 2003 a fost transferat la Penitenciarul
Bucureşti – Rahova. În data de 21 septembrie 2003, părinţii
au fost în vizită la Marian Predică, ocazie cu care au putut constata
că acesta prezenta o stare bună de sănătate. În timpul
vizitei, deţinutul nu s-a plâns de vreo agresiune comisă asupra
sa, ci doar a menţionat că tratamenul aplicat de cadrele penitenciarului
erau mai dure decât cele de la Penitenciarul Jilava, unde fusese încarcerat
anterior.

În data de 25 septembrie
2003, Marian Predică a fost prezentat la Curtea Supremă de Justiţie,
pentru judecarea recursul în cauza în care era arestat. Tatăl său,
Ion Predică, a fost în sală în timpul judecăţii şi
a putut constata că fiul său nu prezenta urme de violenţă.

În dimineaţa zilei
de 6 octombrie 2003, Ion Predică a fost anunţat de către doi
subofiţeri de poliţie să se prezinte de urgenţă la
Penitenciarul Rahova. Aici a fost anunţat că fiul său a decedat
şi se află la Spitalul Universitar. Deplasându-se la spital, Ion
Predică a aflat că Marian a fost internat în data de 1 octombrie
2003 şi a decedat pe 5 octombrie 2003, în jurul orelor 18.00. În data
de 9 octombrie 2003, Ion Predică, însoţit de soţia sa, Maria
Predică, şi de un fiul, Marcel Predică, au fost la I.M.L. pentru
a proceda la identificarea corpului lui Marian Predică. Familia susţine
că Marian era complet desfigurat, partea stângă a feţei fiind
zdrobită, că avea o gaură la baza nasului, pe care o bănuiesc
ca a fi urmarea unei lovituri cu un corp contondent, şi că în zona
mâinilor prezenta urme de cătuşe, mâna stângă fiind ruptă
la încheietură. De asemenea, Marian era ras în cap. Datorită acestor
modificări ale fizionomiei lui Marian Predică, familia nu a putut
să-l identifice. Abia ulterior, după ce şi-au amintit că
avea un semn particular la o unghie la mâna stângă, au putut confirma
identitatea corpului fiului lor.

Familia a precizat că
Marian Predică era sănătos şi că nu a prezentat semne
că ar fi suferit de vreo afecţiune anterior decesului.

Din certificatul medical
constatator al decesului din 8 octombrie 2003, eliberat de I.M.L. familiei
decedatului, este menţionată drept cauză directă a decesului
"hemoragie meningo-cerebrală şi intraventriculară",
iar ca stare morbidă iniţială "traumatism cranio-facial
agresiune".

În aceste circumstanţe,
Ion Predică a înaintat o plângere Parchetului Militar Bucureşti,
cerând iniţierea unei anchete pentru a se afla cauzele decesului lui
Marian Predică şi stabilirea persoanelor care se fac vinovate de
aceasta. Dosarul de cercetare de la Parchetul Militar Bucureşti este
înregistrat sub numărul 404/2003.

2.     
Discuţiile purtate cu angajaţii Penitenciarului de Maximă Siguranţă
Bucureşti – Rahova, ai Spitalului Universitar Bucureşti şi
ai Institutului de Medicină Legală "Mina Minovici"

La Penitenciarul Bucureşti
– Rahova, reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu directorul penitenciarului,
cu medicul şef, cu colegii de cameră ai lui Marian Predică,
precum şi cu V.L., "coleg de faptă" cu Marian şi
care a fost împreună cu acesta la instanţă în data de 25 septembrie
2003.

Din discuţia cu conducerea
penitenciarului şi cu medicul şef, precum şi din fişa
medicală prezentată, a rezultat că în dimineaţa zilei
de 1 octombrie 2003 Marian Predică a fost adus la cabinetul medical în
stare foarte gravă, unde i s-a pus diagnosticul provizoriu de "criză
comiţială". În jurul orei 10.30, Marian Predică a fost
internat în Spitalul Penitenciar Rahova, de unde s-au întocmit formele pentru
a fi transferat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca pentru consult
de specialitate. Deoarece a intrat în stare de comă, pe parcursul trasportului
Marian Predică a fost redirecţionat către cel mai apropiat
spital, şi anume Spitalul Universitar Bucureşti, unde a fost primit
în jurul orei 11.15. Medicul penitenciarului nu a putut explica agravarea
foarte rapidă a stării de sănătate a lui Marian Predică
decât prin producerea unui anevrism cerebral. De asemenea, medicul a confirmat
că Marian Predică nu a fost niciodată bolnav şi că
nu a prezentat semne că ar fi suferit de vreo afecţiune anterior
zilei de 1 octombrie 2003. În ceea ce priveşte faptul că Marian
Predică era ras în cap în momentul decesului, atât medicul cât şi
directorul penitenciarului au afirmat că acest lucru nu s-a întâmplat
în penitenciar, unde nu se mai practică tunderea "la zero"
ca pedeapsa, ci că a fost ras în cap la Spitalul Universitar, pentru
realizarea investigaţiilor tomografice.

Directorul penitenciarului
i-a informat pe reprezentanţii APADOR-CH că nu a iniţiat nici
o anchetă internă pentru a stabili circumstanţele decesului,
deoarece acesta nu prezintă suspiciuni din punctul de vedere al penitenciarului.
De altfel, prin adresa din 16 octombrie 2003, trimisă APADOR-CH, directorul
Penitenciarului Rahova a informat că împrejurările pe fondul cărora
a survenit decesul sunt cercetate de către Parchetul de pe lângă
Tribunalul Militar Bucureşti şi a anexat comunicatatul de presă
al Direcţiei Generale a Penitenciarelor în care se menţionează
că "din primele cercetări efectuate de către Penitenciarul
Bucureşti Rahova nu există suspiciuni în legătură cu moartea
deţinutului Predică Marian". În comunicatul de presă s-a
mai precizat şi că Penitenciarul “a sesizat Parchetul de pe lângă
Tribunalul Bucureşti, în vederea stabilirii cauzelor şi împrejurărilor
decesului”. În timpul discuţiilor purtate în ziua de 3 noiembrie, directorul
penitenciarului i-a informat pe reprezentanţii APADOR-CH că procurorul
militar se află în penitenciar şi poartă discuţii cu colegii
de cameră ai lui Marian Predică.

După plecarea procurorului
militar, reprezentanţii APADOR-CH au vizitat camera în care a fost deţinut
Marian Predică şi au discutat cu colegii acestuia. Deşi Marian
Predică avea 20 de ani, el era încarcerat împreună cu deţinuţi
adulţi. "Reprezentantul de cameră" a povestit că
în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, lui Marian Predică i s-a
făcut rău şi a leşinat lângă patul său. În cădere
nu s-a lovit de vreun obiect dur. Imediat au fost sesizaţi gardienii,
care l-au scos din cameră, probabil cu scopul de a-l transporta la cabinetul
medical. Colegii de cameră au afirmat că în ultimele două săptămâni
anterioare acestui eveniment, Marian Predică s-ar fi plâns de dureri
de cap şi că ei i-ar fi dat analgezice pentru calmarea durerilor.
De asemnea, s-a afirmat că Marian Predică nu a intrat niciodată
în vreun conflict/altercaţie cu ei, fiind o persoană retrasă,
liniştită, care nu prea comunica cu cei din jur. Reprezentanţii
APADOR-CH au putut constata că persoanele din camera în care a fost deţinut
Marian Predică se temeau de posibilitatea ca decesul să fie pus
în sarcina lor. În acest sens, ei au afirmat că probabil decesul s-a
produs ca urmare a unei lovituri mai vechi la cap, pe care Marian Predică
să o fi suferit în timp ce se afla în Penitenciarul Jilava, datorită
unei posibile altercaţii cu colegii de cameră de acolo.

Din discuţiile purtate
cu V.L. reprezentanţii APADOR-CH au aflat că acesta a fost împreună
cu Marian Predică, în ziua de 25 septembrie 2003, la instanţă,
şi că Marian nu s-a plâns în legătură cu vreo problemă,
cu această ocazie, deşi ei sunt vecini de cartier şi prieteni
de mult timp. V.L. a afirmat că, atât timp cât a fost coleg de cameră
cu Marian Predică la Penitenciarul Jilava, acesta nu a luat parte la
nici o altercaţie şi că, de asemenea, exclude posibilitatea
unei altercaţii cu colegii de cameră de la Rahova. Aceasta deoarece
era o persoană foarte liniştită, iar colegii lui de faptă
sunt cunoscuţi în penitenciar şi eventualii agresori ar fi avut
probleme. În acelaşi timp, V.L. a afirmat că a auzit vorbindu-se
că Marian Predică ar fi fost bătut de către angajaţi
ai penitenciarului şi că din această cauză s-a produs
decesul. Deoarce V.L. avea părul tuns foarte scurt, reprezentanţii
APADOR-CH l-au întrebat dacă acest lucru este urmare a propriei dorinţe.
V.L. a afirmat că a fost ras în cap cu forţa în ziua de 25 septembrie
2003, după ce a fost bătut în punctul de primire deţinuţi,
la întoarcerea de la instanţă. APADOR-CH aminteşte faptul că
un alt deţinut din Penitenciarul Rahova, Dan Bejinaru, a susţinut
că a fost bătut în ziua de 25 septembrie 2003 în punctul de primire
deţinuţi (vezi raportul APADOR-CH în cazul Bejinaru).

La Spitalul Universitar
Bucureşti, reprezentanţii asociaţiei au discutat cu angajaţi
ai secţiei A.T.I., care au susţinut că realizarea unei tomografii
nu presupune tunderea pacientului. În acelaşi timp, conducerea spitalului
a pus la dispoziţia APADOR-CH o copie a raportului medical al pacientului
Marian Predică, din care rezultă că, la internarea în clinica
A.T.I. din 1 octombrie 2003, ora 14.17 (pacientul a fost transferat de la
Departamentul Urgenţe), diagnosticul a fost "hemoragie intracerebrală
frontal stânga cu inundaţie panventriculară; sindrom de angajare
cerebrală frontală transtentorială; comă profundă
GC=3 cu suferinţă severă de trunchi cerebral". Din epicriză
rezultă că în data de 5 octombrie 2003, la ora 13.30, Marian Predică
a făcut stop cardiac şi că "modificările înregistrate
pe durata internării se justifică prin suferinţa diencefalică
severă, care a precedat moartea cerebrală la un bolnav cu hemoragie
cerebrală masivă şi deteriorare neurologică gravă
ireversibilă semnalată la internarea bolnavului în STI".

La Institutul de Medicină
Legală "Mina Minovici", reprezentanţii APADOR-CH au discutat
cu conducerea Institutului şi cu angajaţi ai acestuia. Din discuţiile
purtate a reieşit că în cazul unui traumatism cranio-facial prin
agresiune (starea morbidă iniţială menţionată în
certificatul medical constatator al decesului), un tratament imediat ar fi
dus la evitarea evoluţiei negative a sănătăţii pacientului
şi, în consecinţă, a decesului. De asemenea a rezultat că
hemoragia cerebrală de care a suferit Marian Predică se instalează,
într-un caz de traumatism cranio-facial, la 3-5 zile după acesta. În
acelaşi timp, din discuţiile purtate a reieşit că au fost
exercitate presiuni asupra angajaţilor Institutului ca urmare a menţionării
"traumatismului cranio-facial agresiune" drept stare morbidă
iniţială în certificatul medical constatator al decesului.

3.     
Concluzii

Asociaţia reaminteşte
că, potrivit articolului 2 din Convenţia europeană a drepturilor
omului şi a jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului,
autorităţile române aveau obligaţia de a proteja dreptul la
viaţă a lui Marian Predică şi, în acelaşi timp, au
obligaţia de a înteprinde cercetări efective, amănunţite
şi eficiente pentru stabilirea circumstanţelor decesului. Totodată
cercetările trebuie să fie apte să conducă la identificarea
persoanelor vinovate de producerea decesului, în vederea angajării răspunderii
lor.

Din investigaţiile
APADOR-CH a rezultat că împrejurările care au determinat producerea
hemoragiei cerebrale masive ce a dus la decesul lui Marian Predică ridică
suspiciuni. În opinia reprezentanţilor asociaţiei, probabilitatea
ca Marian Predică să fi suferit un traumatism cranio-facial în perioada
25 septembrie – 1 octombrie 2003 este ridicată. Nu există nici un
indiciu în sensul producerii vreunei agresiuni asupra lui Marian Predică
din partea colegilor de cameră. Faptul că Marian Predică era
ras în cap la data decesului sugerează că el a fost pedepsit de
către cadrele din penitenciar şi este posibil ca el să fi fost
lovit cu aceeaşi ocazie. Totodată, indiferent de circumstanţele
în care s-a produs traumatismul cranio-facial, exista în sarcina administraţiei
penitenciarului obligaţia de a acorda un tratament de specialitate în
cel mai scurt timp posibil, pentru evitarea unor eventuale complicaţii.

În consecinţă,
APADOR-CH solicită organelor de cercetare (în speţă, Parchetului
Militar Bucureşti) să investigheze circumstanţele producerii
decesului lui Marian Predică potrivit standardelor impuse de Convenţia
europeană a drepturilor omului.

 

Diana-Olivia Călinescu         
                                                            Valerian Stan

În ziua de 9 octombrie
2003, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat Centrul de reeducare
pentru minori Găeşti.

1.     
Aspecte generale

La data vizitei, în Centru
se aflau 117 minori faţă de care instanţele de judecată
au dispus, în conformitate cu dispoziţiile art 104 din Codul penal, măsura
educativă a internării într-un centru de reeeducare (din cei 117
minori, 101 era băieţi iar 16 fete). Dintre băieţi, 68
aveau între 14 şi 16 ani, 32 între 16 şi 18 ani, iar 1 avea peste
18 ani (faţă de acesta din urmă instanţa dispusese prelungirea
internării cu 1 an şi jumătate, apreciind că menţinerea
acestei măsuri este necesară pentru realizarea scopului internării
(minorul avusese în Centru, în mai multe rânduri, probleme serioase de disciplină).
10 fete aveau între 14 şi 16 ani iar 6 între 16 şi 18 ani. În comparaţie
cu anii precedenţi, numărul celor internaţi în Centru s-a redus
substanţial (în anul 1999, de exemplu, aici erau internaţi peste
500 de minori). Una din explicaţii este că Centru este destinat
în prezent exclusiv executării "măsurii educative a internării
într-un centru de reeducare", pedepsele cu închisoarea executâdu-se în
penitenciare speciale pentru minori şi tineri.

În toate cazurile în care
de la internarea în Centru s-a împlinit un an, Consiliul profesoral analizează
situaţia minorilor iar în cazul în care constată că aceştia
au făcut dovada corectării comportamentului, că au fost sârguincioşi
la învăţătură şi în însuşirea pregătirii
profesionale propun instanţelor de judecată (acelora care au dispus
măsura internării) liberarea minorilor înainte de a deveni majori.
Situaţia fiecărui minor este de asemenea analizată la sfârşitul
fiecărui an şcolar şi înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
În cazul minorilor care împlinesc vârsta de 18 ani şi care nu au probleme
disciplinare sau şcolare, Centrul îi pune în libertate fără
a mai fi nevoie de încuviinţarea instanţei de judecată. La
discuţiile din cadrul Consiliului profesoral sunt invitaţi numai
acei minori care au abateri sau care manifestă dezinteres la învăţătură.
De asemenea minorii se prezintă la instanţele de judecată numai
în cazurile când acestea apreciază că  este necesar. Consiliul profesoral
este compus din directorul Centrului, directorii adjuncţi pentru învăţământ
şi siguranţă, profesori, dirigintele clasei, sociolog, învăţători,
maiştri etc.

Condiţiile în care
trăiesc şi învaţă minorii sunt în prezent mai bune decât
în anii trecuţi pe de o parte pentru că numărul celor internaţi
aici este sensibil mai mic iar pe de altă parte pentru că în cursul
anilor 2002 şi 2003 au fost făcute unele investiţii în modernizarea
spaţiilor pentru cazare şi şcoală (în anul 2002 au fost
reamenajate şi modernizate secţiile pentru cazarea băieţilor
iar anul acesta au fost construite 2 pavilioane pentru fete – unul pentru
cazare, având inclusiv club şi sală cu mese, iar altul pentru şcoala
fetelor). Dormitoarele minorilor, în care înainte erau cazate câte 20 sau
chiar 30 de persoane au fost reamenajate şi modernizate, în prezent în
fiecare din ele dormind 4 sau 6 minori.

Personalul care încadrează
Centrul, numărând 247 de cadre, este în general acoperitor atât din punct
de vedere numeric cât şi al specializării. În cadrul compartimentului
de învăţământ şi calificare sunt încadrate 60 de persoane,
între care: 10 profesori, 20 de instructori educatori, 1 institutor, 3 învăţători,
3 maiştri, 1 psiholog, 1 sociolog, 2 asistenţi sociali, 1 preot
etc. Un deficit care se resimte este acela al încă unui post de medic
generalist la cabinetul medical, precum şi al încă unui post de
psiholog. Din discuţia cu responsabilii unităţii a reieşit
că pentru încadrarea celor două posturi s-ar putea renunţa,
în compensaţie, la două sau trei din posturile încadrate în prezent
şi care nu reprezintă o necesitate la fel de stringentă precum
posturile de medic generalist şi psiholog.

2.     
Discuţia cu directorul adjunct pentru învăţământ

Şcoala care funcţionează
în cadrul Centrului se numeşte “Şcoala specială cu clasele
I-VIII nr 5 Găeşti”. Toate actele şi adeverinţele de absolvire
care le sunt eliberate elevilor poartă antetul Ministerului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului, fapt care în principiu nu ar face posibilă
o individualizare cu consecinţe negative asupra minorilor, după
punerea lor în libertate. Totuşi, reprezentanţii APADOR-CH au fost
de părere că particula “specială” din denumirea şcolii
este de natură să ridice suspiciuni şi să genereze întrebări
din partea celor cu care minorii vor intra în contact după liberare,
mai ales a celor cărora minorii li se vor adresa pentru obţinerea
unui loc de muncă. O individualizare de acest gen este cu atât mai puţin
de dorit cu cât măsura educativă a internării într-un centru
de reeducare nu se înscrie în evidenţele de cazier judiciar.

În cadrul şcolii
sunt 5 clase de învăţământ primar, 4 de gimnaziu pentru băieţi
şi una de gimanziu "fără frecvenţă" pentru
fete. Există şi o „şcoală de arte şi meserii”, cu
durata de 2 ani, pentru băieţii care au absolvit 8 clase şi
care se pregătesc ca lăcătuşi, mecanici şi pentru
construcţii-structuri. Pentru fetele nu există o "şcoală
de arte şi meserii", însă cele din cursul gimnazial sunt calificate
confecţionere de lenjerie.

Şcoala este planificată
între orele 8.00 şi 12.00/13.00, iar activităţile educativ-sportive
şi recreative între 14.00 şi 18.00 (între orele 12.00 şi 14.00
se ia masa de prânz şi este „timp la dispoziţia minorilor”) şi
sâmbăta şi duminica.

Activităţile
cultural-educative şi sportive sunt organizate pe mai multe „module”:
activităţi de cunoaştere şi culturale, activităţi
ocupaţionale şi formarea de deprinderi practice (plantarea legumelor,
traforaj, pirogravură etc), educaţie sanitară, activităţi
recreativ-sportive (jocuri sportive, timp de o oră în fiecare zi, în
plus faţă de orele de educaţie fizică prevăzute în
programa şcolară). 

În vara anului 2003, Centrul
a reuşit organizarea a 4 tabere şcolare: la Costineşti (au
mers 10 minori), la Timişoara, în colaborare cu Fundaţia „Keros”
(7 minori), la Vânătoru, judeţul Dâmboviţa (8 minori) şi
la Siriu, judeţul Buzău (12 minori). Reprezentanţii asociaţiei
au apreciat faptul că 37 de minori, practic o treime din total, au beneficiat
de taberele şcolare (merită notat că cei 37 de minori au fost
în tabere împreună cu copii de vârsta lor de la şcoli din afară).
Selecţia pentru tabere s-a făcut mai ales pe baza rezultatelor la
învăţătură şi comportamentului minorilor).

În cadrul programului
„Acces comunitar”, în colaborare cu Primăria Găeşti, cu Casa
de cultură, Clubul copiilor şi elevilor şi cu stadionul din
oraş, sunt organizate periodic, în afara Centrului, activităţi
cultural-educative şi sportive. O dată pe semestru sunt organizate
excursii la Piteşti, Curtea de Argeş şi Târgovişte.

În cadrul programului
„Reabilitarea prin credinţă” sunt organizate vizite la mănăstirile
Dealu şi Viforâta, precum şi în parohiile protoieriei Găeşti.

Colaborarea cu Serviciul
de reintegrare şi supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa
constă mai ales în vizita pe care o persoană din cadrul respectivului
serviciu  o face în Centru o dată la 2 – 3 săptămâni, axându-se
mai ales pe „refacerea acompaniamentului cu familia” al minorilor care provind
din judeţul Dâmboviţa, în special al celor cu anumite probleme din
punctul acesta de vedere. Cu serviciile de la Târgovişte şi Bucureşti
(cu care există protocoale de colaborare), Centrul colaborează,
în unele cazuri, pentru a se asigura minorilor liberaţi o anumită
asistenţă pentru reintegrarea socială. În ziua de 10 octombrie,
reprezentanţii asociaţiei au vizitat Serviciul de reintegrare socială
şi supraveghere de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, constatările
şi concluziile acestei vizite fiind consemnate într-un raport separat.

O finanţare de circa
100.000 de euro, care se speră ca va fi obţinută nu peste mult
timp, ar putea să acopere, cel puţin în parte, resursele necesare
pentru materialele didactice, echipamentele şcolare şi atelierele
de pregătire profesională.

Directorul adjunct pentru
învăţământ este şi preşedinte al comisiei de disciplină.
În cursul anului 2003, cam 10% dintre elevi au fost pedepsiţi disciplinar
(potrivit estimării directorului adjunct pentru învăţământ,
cam 10 dintre aceştia au fost sancţionaţi cu „izolare de colectiv”).
Domnul director a precizat că abaterile cele mai frecvente, pentru care
se aplică pedepse disciplinare, sunt conflictele dintre minori şi
distrugerile de bunuri.

Semestrial sunt organizate
şedinţe cu părinţii elevilor. Cu aceste ocazii, dar şi
de Paşte şi Crăciun, părinţii pot să viziteze
Centrul, inclusiv dormitoarele şi sălile de clasă şi de
mese ale elevilor. 

3.     
Vizita în Centru

3.1  Blocul alimentar

Inclusiv din cauza reducerii
efectivelor, dar şi a stării sale proaste, blocul alimentar urmează
să intre în curând în reamenajare şi renovare. La data vizitei,
hrana minorilor era pregătită în bucătăria popotei cadrelor,
bucătăria mare şi mai multe alte spaţii ale blocului alimentar
fiind dezafectate (situaţia aceasta dura de circa un an şi jumătate).
În bucătăria în care se gătea nu exista ventilaţie iar
pereţii aveau mucegai şi condens.

Pentru dimineaţa
din ziua vizitei minorilor li se servise lapte, marmeladă şi margarină,
la prânz ciorbă de porc şi iahnie de fasole cu carne de porc, iar
seara urma să se servească ghiveci de legume şi biscuiţi.
Pentru masa de prânz în actele contabile erau înscrise că s-au folosit
14 kg de carne de porc şi 14 kg de subproduse din carne de porc. În felul
al doilea de la prânz, reprezentanţii asociaţiei au constatat că
erau mai ales slănină şi oase, fiind evident că în cazan
era sensibil mai puţină carne decât în acte. Spre deosebire de porţiile
minorilor, fripturile care se frigeau pe plită pentru popota cadrelor
erau numai carne macră şi arătau foarte bine.

Blocul alimentar are în
permanenţă apă caldă, mai ales după ce în anul 2001
a fost trecută de pe combustibil lichid pe gaze.

În sala de mese destinată
carantinei şi infirmeriei erau 4 mese, fiecare cu câte 4 scaune. Încăperea
a fost renovată în anul 2001, are gresie pe pereţi şi faianţă
pe jos, iar mobilierul şi celelalte dotări erau noi şi cât
se poate de funcţionale. În sală exista un registru în care echipe
de câte trei minori consemnau zilnic că mâncarea a fost, invariabil,
foarte bună şi bună. Mai ales după cele văzute la
bucătărie, reprezentanţii asociaţiei au rămas cu
impresia că ideea “catalogului de note” pentru mâncare este una mai mult
formală şi protocolară şi ajutând mai puţin (dacă
nu chiar deloc) la ameliorarea calităţii mâncării.

3.2. Cabinetul medical

Personalul serviciului
medical este format din 2 medici generalişti, 1 stomatolog şi 8
asistenţi medicali (1 de farmacie, 1 de igienă, 4 de medicină
generală, 1 asistent stomatologie şi asistentul medicului şef).
Dintre asistentele medicale, două se aflau în concediu de maternitate,
iar din cei 2 medici generalişti, 1 lipsea din primăvara anului
1999, fiind plecat la rezidenţiat (acest stagiu durează 5 ani). 
Blocarea pe o durată de timp atât de îndelungată, a unui post de
medic este greu de acceptat şi se impune ca DGP să găsească
cât mai curând posibil o soluţie pentru asemenea cazuri. Pe durata unei
zile de lucru, un medic acordă în jur de 30 de consultaţii şi
tratamente.

Cabinetul medical (inclusiv
cel stomatologic) aveau o dotare corespunzătoare cu instrumentar, materiale
şi medicamente.

În aprilie 2003, în unitate
a fost făcută o testare HIV generală, nefiind identificate
cazuri de pacienţi “pozitivi”. Testul a fost făcut practic de toţi
elevii, după ce în prealabil li s-a explicat ce presupune un asemenea
examen şi că pot fi supuşi acestui text numai dacă îşi
dau acordul scris (reprezentanţilor asociaţiei le-au fost prezentate
tabelele în care elevii şi-au dat acordul scris pentru testare; au existat
şi câteva cazuri, cam 5% din efective, în care minorii au refuzat să
facă testul HIV, refuz consemnat de asemenea în tabelele respective).  

Serviciul colaborează
bine cu spitalele din Găeşti; minorii sunt internaţi exclusiv
în spitale ale Ministerului Sănătăţii, şi nu şi
în cele ale sistemului penitenciar. Faptul acesta pune uneori unităţii
probleme de personal, întrucât fiecare minor trebuie însoţit în permanenţă
de 2 subofiţeri (câte 2 în fiecare schimb). Reprezentanţii APADOR-CH
au fost de părere că în cazul specific al centrelor de educare se
impun cu atât mai mult demersuri pentru organizarea în respectivele spitale
civile de secţii separate pentru minori. Un fapt pozitiv este că
minorii nu sunt încătuşaţi pe timpul internării în spitale.

La primirea în Centru,
minorii sunt examinaţi medical, inclusiv pentru a vedea dacă nu
au fost agresaţi pe timpul cât s-au aflat în custodia poliţiei.

La infirmerie se aflau
minorii Nicuşor-Lucian I., de 16 ani şi jumătate, şi Adrian
D., de 17 ani. Primul suferise de curând o depresie psihică (şi
era tratat cu doxeprim şi clordelazin) iar celălalt avea o “aprindere
la plămâni”. Centrul nu are un medic de psihiatrie infanto-juvenilă,
cazul lui Nicuşor-Lucian I. arătând că recomandarea făcută
în acest sens de Comisia europeană pentru prevenirea torturii (CPT),
chiar la Găeşti, în 1999, rămâne de actualitate. Fiind foarte
departe de familie minorul Adrian D. poate fi vizitat foarte rar de ai săi.
Familia are telefon acasă, însă pentru că minorul nu îşi
putuse procura o cartelă nu avea cum să vorbească cu părinţii
întrucât de curând se interzisese, printr-un ordin al DGP, ca minorii să-şi
împrumute cartelele între ei.

3.2  Secţia
pentru băieţi

Din cele două
camere destinate separării de colectiv a celor pedepsiţi
disciplinar, era ocupată numai una. În cameră se aflau 2 elevi,
cazaţi în 2 paturi (din metal, spre deosebire de cele din camerele obişnuite,
care sunt din lemn; saltelele erau obişnuite, de asemenea diferite şi
ele de cele din celelalte camere, care sunt de tip “relaxa”; lenjeria de pat
şi cearşafurile erau în stare bună şi curate). Camera
era renovată, zugrăvită recent, cu geamuri din termopan. Grupul
sanitar avea o chiuvetă (în cameră) şi o cabină cu un
WC turcesc.

Elevul Valentin M., de
16 ani şi jumătate, se afla aici având de executat o pedeapsă
cu izolarea de colectiv de 10 zile. Regula pentru minorii pedepsiţi cu
separarea de colectiv este că dimineaţa merg la şcoală
iar după amiaza participă la activităţile “modulului de
intervenţie educativă pentru minorii cu abateri repetate”, activităţi
organizate mai ales de psiholog, sociolog şi asistenţii sociali.
Pentru că abaterea sa a fost considerată una mai gravă (l-a
împins pe unul dintre profesori), Valentin nu era scos după amiaza la
activităţi cultural-educative şi sportive, ci numai la o plimbare
de 1 oră. În discuţia cu Valentin, la care au fost de faţă
şi responsabili ai Centrului, acesta a recunoscut că l-a împins
pe  profesor. Însă pe timpul discuţiilor avute cu alţi minori,
de la alte camere, martori la incidentul pentru care Valentin fusese pedepsit,
a rezultat că el l-a împins pe profesor din cauză că  în prealabil
acesta îl lovise.

Minorul Tiberiu L., de
15 ani şi jumătate se afla aici, tot pentru 10 zile, pentru că
îl lovise pe un coleg, rupându-i un dinte. Tiberiu ieşea atât la orele
de clasă, dimineaţa, cât şi la activităţile cultural-educative
şi sportive de după amiaza.

Ambii minorii fuseseră
audiaţi de comisia de disciplină.

În camera 6,
6 minori (care tocmai ieşeau la activităţile de după amiază
– fotbal, tenis de masă şi traforaj) erau cazaţi în 6 paturi
(din lemn şi cu saltele relaxa). Camera era modernizată, cu geamuri
termopan, având şi utilităţi precum şifoniere, scaune
şi noptiere din lemn. Grupul sanitar avea 2 cabine cu WC turcesc, 3 chiuvete
cu oglinzi şi un duş cu cădiţă. Minorii fac baie
de două ori pe săptămână.

Din discuţiile cu
ei a reieşit că se întâmplă foarte rar să nu se facă
orele de clasă. Eu au semnalat în schimb că nu sunt mulţumiţi
de calitatea mâncării, în special pentru că de cele mai multe ori
carnea înseamnă mai mult grăsime şi slănină. Aparatele
de ras (1 pentru întreaga cameră la 3 luni) şi pasta de ras care
li se distribuie sunt insuficiente. Interdicţia de a fuma le crează
cele mai mari probleme, fiind de multe ori cauza comiterii de abateri. Ei
au cerut ca în cazurile în care le sunt confiscate pachetele cu ţigări
(găsite asupra lor sau în pachetele primite de acasă), acestea să
nu le mai fie rupte, ci să le fie restituite – lor, la liberare, sau
familiilor. Faptul că recent s-a introdus interdicţia ca minorii
să-şi mai împrumute cartelele telefonice între ei crează de
asemenea nemulţumire.

Camera avea un televizor
(al Centrului) şi difuzoare. De circa 8 luni minorii nu primiseră
ziare.

Camera 11
avea 4 paturi, din lemn şi de asemenea cu saltele “relaxa”. Şi camera
11 era modernizată, asigurând minorilor condiţii civilizate de viaţă
(la momentul vizitei minorii se aflau la activităţi cultural-sportive
şi recreative). Exista televizor, reprezentanţii Centrului precizând
că asemenea aparate există în toate camerele.

Suprafaţa spaţiului
destinat efectiv cazării minorilor era în jur de 20 de m.p., fiind respectate
recomandările CPT, făcute în Raportul din 1999 cu privire la România,
potrivit căruia acest spaţiu ar trebui să aibă o suprafaţă
de cel puţin 4 m.p. pentru o persoană.

3.3  Şcoala
băieţilor

Într-una din sălile
de cursuri pentru clasele I – IV erau 10 elevi împreună cu învăţătorul
lor (la clasa I erau 4 elevi, la a II-a 2, la a III-a 3 iar la a IV-a 1. Minorul
Adrian T., de 16 ani şi jumătate, fusese discutat la 25 septembrie
2003 în Cosiliul profesoral şi se făcuse instanţei de judecată
propunerea de liberare a acestuia înainte de împlinirea vârstei de 18 ani
(potrivit art 107 din Codul penal). Reintegrarea socială a minorului
nu ridica probleme deosebite întrucât acesta urma să se întoarcă
în familie (în oraşul Roşiorii de Vede).

Toţi minorii aveau
haine de acasă, pe care puteau să le poarte în toate ocaziile. În
cazul în care ar exista minori care să nu aibă haine proprii, Centrul
le poate asigura îmbrăcăminte şi încălţăminte
adecvate anotimpului (minorii internaţi mai apelează uneori la încălţămintea
pusă la dispoziţie de Centru).

Minorul Marian P., de
16 ani şi 4 luni, fusese pedepsit disciplinar în luna august 2003 cu
5 zile de separare de colectiv pentru că jignise un deţinut (dintre
cei aflaţi la deservirea GAZ-ului) şi spărsese un geam. Potrivit
responsabililor Centrului, Marian a primit această sancţiune după
ce cu puţin timp înainte de abaterea respectivă mai primise o “mustrare”
pentru că stropise cu apă (din greşeală, a spus el) un
ofiţer şi preotul Centrului. În ambele cazuri, Marian fusese audiat
de comisia de disciplină.

Marian şi cei mai
mulţi dintre colegii săi au spus că de multe ori sunt predispuşi
abaterilor din cauză că în Centru le este interzis să fumeze
(ca de altfel şi tuturor  minorilor din afară). Reprezentanţii
asociaţiei au identificat în cele spuse de minori o problemă cât
se poate de reală şi sensibilă. Ei nu au pledat pentru nerespectarea
legii sub acest aspect şi nici pentru minimalizarea adevărului arhi-ştiut
că fumatul dăunează grav sănătăţii (consecinţele
acestuia fiind cu atât mai nocive în cazul copiilor). În schimb au exprimat
opinia că, sub aspectul acestei interdicţii (destul de greu de suportat
mai ales de către cei care au fumat înainte de internarea în Centru),
personalul ar trebui să “circumstanţieze” mai serios atunci când
judecă şi pedepsesc o abatere sau alta comisă de minori, de
multe ori sub imperiul frustrării cauzate de interdicţia de a fuma.
Respectiva frustrare este într-un fel amplificată şi de faptul că
minorii ştiu bine că în afară cei de vârsta lor pot să
fumeze practic fără nici o restricţie. Foarte adecvată
şi necesară ar fi, în schimb, organizarea de programe susţinute
şi cât mai persuasive de educaţie “antitabagică” a minorilor. 

Minorii au spus că
mâncarea este în general bună şi că nu au probleme cu corespondenţa
şi vizitele (fiecare minor poate să primescă lunar 4 vizite).
Numărul de telefoane care  pot fi date este limitat de numărul de
cartele – cel mult 5 – pe care un minor le poate primi într-o lună. Din
discuţiile cu reprezentanţii Centrului a reieşit că de
circa o săptămână a intrat în vigoare un ordin al DGP care
le interzice minorilor să-şi împrumute între ei cartelele telefonice.
Atât reprezentanţii Centrului cât şi minorii au fost de părere
că dacă o asemenea restricţie nu ar exista şi cartelele
ar putea fi împrumutate, relaţiile dintre minori, precum şi ordinea
şi disciplina din Centru nu ar fi afectate în vreun fel. Că lucrurile
stau astfel o arată şi experienţa de până acum din Centru,
din toţi anii în care minorii aveau voie să îşi împrumute între
ei cartelele telefonice.

Minorii au spus că
primesc lunar aparate de ras, săpun, hârtie igienică, pastă
de dinţi, detergent şi cremă de ghete.

Dintre cei 10 minori,
pe timpul procesului numai 3 au avut posibilitatea să-şi angajeze
avocaţi “plătiţi”; cei care nu au avut această posibilitate
au fost de părere că avocaţii din oficiu au fost destul de
formali în apărarea pe care le-au făcut-o.

3.4  Secţia
pentru fete

Atât pavilionul pentru
dormitoare şi clubul propriu, cât şi cel pentru şcoală
şi atelier sunt noi, finalizate în cursul anului 2003.

În camera 9, unde în momentul
vizitei nu se afla nimeni, erau 2 paturi (din lemn, cu saltele “relaxa”) şi
în general cu aceleaşi dotări ca şi la camerele băieţilor.

Clubul secţiei era
şi el bine utilat şi funcţional (exista un televizor, singurul
pe secţie, la care minorele puteau să se uite în afara orelor în
care nu aveau activităţi programate). Spaţiul clubului era
totuşi insuficient pentru cazul în care toate minorele ar fi vrut să
se uite în acelaşi timp la televizor. Reprezentanţii asociaţiei
au sugerat să se asigure cel puţin încă un televizor care să
fie instalat la una din camerele în care sunt cazate minorele.

La momentul vizitei, după
amiaza, într-una din sălile de clasă erau 8 fete (de la clasele
I-IV), desfăşurând, sub îndrumarea  a două educatoare activităţi
“ocupaţionale” (desen, lucrări pe pânză şi etamină).
Peste circa o oră ele urmau să participe la activităţi
“recreative şi de hobby”.

Fetele s-au declarat în
general mulţumite de condiţiile din Centru, inclusiv de calitatea
mâncării. Ele au apă caldă în permanenţă la camere,
"baie generală" făcând miercurea şi sâmbăta.
Miercurea după amiaza ele se pot întâlni, pentru o oră, la vizită,
cu băieţii cu care vor să se întâlnească.

Reprezentanţii asociaţiei
au rămas cu impresia că în Centru pedepsele disciplinare, în special
cele cu “separarea de colectiv” se aplică cu destulă uşurinţă
(responsabilii Centrului au recunoscut că majoritatea fetelor “au fost
la izolare”). Minora Alina B., de 17 ani şi 10 luni, a stat „la izolare”
de două ori, odată pentru că a insultat o supraveghetoare (5
zile) iar altădată pentru că a spart un geam (7 zile). Doina
T., de 15 ani, a primit 3 zile de “izolare” pentru “injurii la adresa cadrelor”.

La atelierul de croitorie
3 dintre fete făceau tivuri, la maşinile de cusut, la cearşafuri
(sub supravegherea unei instructoare). Ele au învăţat să coase
la maşină în Centru.

Minora Elena T., mai ales
pentru atitudine necuviincioasă la adresa cadrelor, a avut 8 rapoarte
de incident, în urma cărora a primit 6 mustrări şi 2 “separări
de colectiv”. Eliza I. a avut 23 de rapoarte de incident, din care pentru
13 a fost pedepsită cu “separarea de colectiv”. Văzând dosarul minorei,
reprezentanţii asociaţiei au constatat că marea parte a celor
13 sancţiuni i-a fost aplicată pentru “atitudine necuviincioasă
şi injurii la adresa cadrelor”, pentru că a refuzat să se supună
percheziţiei (având asupra sa ţigări), pentru că a distrus
un scaun (5 zile) sau pentru că ar fi “aruncat cu un scaun către
şefa secţiei” (în acest caz a fost sesizat inclusiv parchetul). 

3.5  Baza sportivă

Centrul are două
terenuri de fotbal, precum şi terenuri de baschet, handbal, volei şi
mese de tenis instalate în aer liber. În plus, există o sală de
sport modernă şi cu multiple utilităţi (se poate juca
volei, baschet, tenis de câmp etc). De puţin timp, au fost făcute
şi alte lucrări de modernizare (parchetul a fost înlocuit cu tartan,
au fost făcute noi marcaje şi o nouă tribună).

La ora vizitei în sală
nu erau activităţi, însă din discuţiile cu unii minori
aflaţi în curtea Centrului a reieşit că au asemenea activităţi
la sală, mai ales în timpul orelor de educaţie fizică. Reprezentanţii
asociaţiei au exprimat opinia că folosirea la maximum a facilităţilor
deosebite pe care le are sala de sport ar fi de o maximă utilitate pentru
ocuparea timpului liber al minorilor dar şi un mijloc foarte bun de dezvoltare
fizică şi întărire a sănătăţii minorilor.  

4.     
Concluzii

APADOR-CH apreciază
că în comparaţie cu anii precedenţi, situaţia din Centrul
de reeducare a minorilor Găeşti s-a ameliorat. Faptul acesta a fost
facilitat de reducerea sensibilă a efectivelor minorilor internaţi
în Centru. În anul 1999, de exemplu, aici se aflau peste 500 de minori (inclusiv
arestaţi preventiv şi condamnaţi la pedepse cu închisoarea),
în timp ce în prezent aceste efective numără în jur de 120 de persoane.

Îmbunătăţirea
situaţiei din Centru se datorează inclusiv preocupării şi
activităţii personalului propriu şi susţinerii primite
din partea DGP.

Îmbunătăţirea
condiţiilor de cazare şi preocuparea pentru educaţia şi
petrecerea instructivă şi plăcută a timpului minorilor
sunt paşi înainte în comparaţie cu situaţia din anii anteriori.
Asociaţia apreciază preocuparea conducerii DGP şi a Centrului
de a  organiza tabere şi excursii pentru minori, precum şi de a
menţine contacte permanente între aceştia, pe de o parte, şi
familiile lor şi “societatea” (instituţii cultural-educative, copii
de vârsta lor etc), pe de altă parte.    

APADOR-CH consideră
totodată că:

–        
deşi mai evoluată în comparaţie cu anii anteriori, atitudinea
personalului faţă de minorii care comit abateri disciplinare este
în continuare susceptibilă de ameliorări; în opinia asociaţiei,
numărul foarte mare de sancţiuni aplicate unor minori (13 “izolări
de colectiv”, de exemplu, în cazul minorei Eliza I.) reprezintă un indiciu
cât se poate de serios că procesul de reeducare din Centru este deficitar;
se impune ca factorii cu responsabilităţi educative şi disciplinare
să aibă în vedere, în activitatea şi deciziile lor, specificul
minorilor internaţi în Centru, un specific implicând extrem de multe
vulnerabilităţi; vârsta minorilor, mediul din care ei provin, traumele
pe care lipsirea de libertate le-a produs asupra personalităţii
lor etc sunt împrejurări insuficient avute în vedere în judecarea şi
sancţionarea unora din faptele contrare regulamentelor pe care minorii
le comit; interdicţia de a fuma, pe care minorii nu au mai avut-o decât
extrem de formal până la internare, produce şi ea suficientă
frustrare şi chiar tulburări comportamentale, care nu pot fi pierdute
din vedere de responsabilii educativi şi disciplinari; reprezentanţii
APADOR-CH au fost integral de acord cu opinia  directorului adjunct pentru
învăţământ potrivit căreia “radierea de la o recompensă
(tabără, excursie, învoire, întâlnirea dintre fete şi băieţi
etc) ar putea să fie mult mai eficientă decât o pedeapsă”;

–        
deşi de asemenea mai puţine ca înainte, cazurile în care personalul
are un comportament agresiv faţă minori nu au dispărut complet;
APADOR-CH consideră că se impune clarificarea cazului lovirii minorului
Valentin M. de către unul din profesori;

–        
este nevoie ca la nivelul conducerii Centrului să se dea o mai mare atenţie
calităţii mâncării minorilor, în special introducerii întregii
cantităţi de carne, prevăzută în documentele contabile,
în hrana pregătită acestora; 

–        
asociaţia solicită DGP să analizeze posibilitatea renunţării
la interdicţia ca minorii să-şi împrumute între ei cartelele
telefonice (experienţa de până acum arată că lipsa unei
asemenea interdicţii nu a creat probleme de natură disciplinară
şi de ordine interioară;

–        
asociaţia solicită DGP să dea Centrului susţinerea necesară
pentru: achiziţionarea unui mini-autocar; renovarea, reamenajarea şi
reutilarea blocului alimentar; obţinerea a trei noi posturi (eventual
prin renunţarea la trei din posturile actualului stat de organizare)
– încă un medic generalist, un medic de psihiatrie infanto-juvenilă
şi încă un psiholog;

  

Diana-Olivia Călinescu                                                                         
Valerian Stan

Ca urmare a sesizărilor
venite din partea familiei deţinutul Dan Bejinaru, potrivit cărora
acesta a fost bătut de către trupele de intrevenţie din penitenciar
în ziua de 25 septembrie 2003, urmele acestor agresiuni putând fi constatate
de mama deţinutului cu ocazia vizitei din acceaşi zi, doi reprezentanţi
ai APADOR-CH s-au deplasat la Penitenciarul de maximă siguranţă
Rahova pe data de 1 octombrie 2003.

La penitenciar, reprezentanţii
APADOR-CH au purtat discuţii atât cu deţinutul, cât şi cu conducerea
penitenciarului.

Potrivit spuselor lui
Dan Bejinaru, în ziua de 25 septembrie 2003, acesta s-a deplasat la instanţă
îmbrăcat într-o ţinută împrumutată de la un coleg. La
întoarcerea în penitenciar, în punctul de primire al deţinuţilor,
domnul căpitan Puiu, ofiţer de serviciu în acea zi, i-a solicitat
deţinutului să predea ţinuta cu care era îmbrăcat şi
să îmbrace o alta, arătând mult mai rău decât cea pe care deţinutul
o avea pe el. Dan Bejinaru a refuzat, motivând că ţinuta de instanţă
aparţine unui coleg. Drept urmare, cpt. Puiu a chemat grupa de intervenţie
formată din doi indivizi mascaţi, care au început să-l loveasca
cu picioarele şi pumnii, dezbăcându-l forţat de ţinuta
de instanţă. La aproximativ o jumătate de oră după
acest incident, în timp ce se afla în continuare în punctul de primire al
deţinuţilor, Dan Bejinaru a fost pus de către cpt. Puiu să
dea o declaraţie prin care să recunoască faptul că a refuzat
să execute ordinele cadrelor. Urmare a refuzului de a da o asemenea declaraţie,
deţinutul a fost din nou bătut. La scurt timp după ce a fost
dus în secţia de deţinere, Dan Bejinaru a fost chemat la vorbitor,
primind vizita mamei sale.

Reprezentanţii APADOR-CH
au putut constata pe corpul deţinutul echimoze mai vechi, în zona toracelui
şi pe braţul stâng.

A doua zi, Dan Bejinaru
a solicitat să fie dus la cabinetul medical, pentru a primi îngrijirile
necesare. Asistenta de la cabinetul medical a solicitat ajutorul doamnei doctor
Matei, care a consemnat în fişa medicală rezultatele examenului
clinic (ataşăm fotocopia fişei medicale): două echimoze
pe toracele anterior de aprox. 3/3 cm, echimoză braţ stâng şi
edem la nivelul articulaţiei cotului cu mobilitate păstrată,
echimoză facială pomet drept postagresiune (afirmaţie). Deţinutului
i-a fost recomandat tratament antiinflamator şi antialgic. Reprezentanţii
APADOR-CH au discutat cu dr Matei, care a susţinut cele consemnate în
fişa medicală.

Reprezentanţii APADOR-CH
au discutat şi cu conducerea penitenciarului, doamna directoare explicând
că deţinuţii nu dispun de ţinute de instanţă
în camere. Ei le primesc în punctul de primire deţinuţi atunci când
părăsesc penitenciarul şi sunt obligaţi să le returneze
la întoarcere. În consecinţă, susţinerile deţinutului
Dan Bejinaru, potrivit cărora ţinuta aparţinea unui coleg de
camera şi de aceea a refuzat să o înapoieze, nu au cum să fie
adevărate.

Doamna directoare a comunicat
reprezantanţilor APADOR-CH că, în urma sesizărilor venite din
partea mamei deţinutului, a declanşat o anchetă pentru a stabili
circumstanţele incidentului. În cadrul acestei anchete, au fost luate
declaraţii cpt Puiu (în data de 30 septembrie 2003) şi pm Mătrescu
Gigel, responsabilul cu gestiunea ţinutelor (în data de 1 octombrie 2003).
Declaraţiile au fost puse la dispoziţia reprezentanţilor asociaţiei.
Din declaraţia lui Mătrescu Gigel rezulta că nu a fost prezent
la momentul când deţinutul susţine că a fost bătut de
cadre, ci doar anterior acestui moment. Pm Mătrescu a confirmat faptul
că Dan Bejinaru a refuzat să predea ţinuta de instaţă
atunci când acest lucru i-a fost solicitat de către cpt. Puiu şi
a susţinut că după acest moment deţinutul a devenit agresiv,
iar el a părăsit camera (confirmând prezenţa militarilor din
grupa de intervenţie la faţa locului). Cpt. Puiu susţine că
după ce nu a vrut să predea ţinuta, deţinutul s-a dezbrăcat,
refuzând să mai îmbrace ţinuta de peniteciar şi devenind agresiv,
cu tendinţe de autoagresare. Drept urmare a chemat grupa de intervenţie,
care nu ar fi făcut altceva decât să îl imobilizeze, echimozele
fiind rezultatul autoagresării deţinutului.

Din constatările
reprezentanţilor asociaţiei a rezultat că există motive
întemeiate de a bănui că deţinutul Dan Bejinaru a fost bătut
de către cadrele penitenciarului. Este greu de crezut că echimozele
pe care le prezenta deţinutul sunt rezultatul autoagresiunii. Indiferent
dacă ţinuta de instanţă trebuia sau nu predată în
punctul de primire deţinuţi, refuzul lui Dan Bejinaru nu justifică
agresiunea comisă asupra lui de către militarii grupei de intervenţie,
chemaţi la locul incidentului de cpt Puiu (în declaraţia sa ofiţerul
a susţinut că militarii respectivi s-ar fi aflat întâmplător
la locul incidentului).

În consecinţă,
APADOR-CH consideră că se impune o anchetă care să stabilească
cu exactitate persoanele responsabile de agresarea deţinutului, precum
şi, în concret, gradul de vinovăţie a acestora.

APADOR-CH solicită
Parchetul Militar Bucureşti să considere prezentul raport drept
act de sesizare în vederea declanşării cercetării penale împotriva
celor vinovaţi de agresarea deţinutului Dan Bejinaru.

Diana-Olivia Călinescu                                                                     
                Valerian Stan

 În
data de 15 iulie 2003, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat penitenciarul
din Colibaşi, judeţul Argeş.

 1.     
Aspecte generale

Unitatea are în continuare
acelaşi profil, fiind destinat deţinerii celor condamnaţi cu
închisoare până la 10 ani, recidivişti şi nerecidivişti.
Spre deosebire de anii precedenţi, când primea deţinuţi şi
din judeţul Teleorman, în prezent penitenciarul deserveşte numai
judeţele Argeş şi Vâlcea (judeţul Teleorman este arondat
acum penitenciarului de la Giurgiu).

La data vizitei în penitenciar
se aflau 1133 de deţinuţi iar numărul paturilor instalate era
de 1198; la o “capacitate legală” de 1037 de locuri (calculată la
6 m.c./deţinut), rezultă un “grad de ocupare” de 110% (reprezentanţii
asociaţiei au recomandat direcţiei penitenciarului ca în calcularea
“gradului de ocupare” să aibă în vedere pe viitor criteriile menţionate
în Raportul pe anul 1999 al Comitetului pentru Prevenirea Torturii, respectiv
cel puţin 4,5 m.p./deţinut în spaţiile de deţinere obişnuite
şi 4 m.p./deţinut în spaţiile destinate executării pedepsei
cu izolarea).

Din totalul de 1133 de deţinuţi
1092 erau bărbaţi şi 41 femei. Din acelaşi total 61 erau
tineri iar 14 minori (minorii sunt ţinuţi în penitenciar până
la soluţionarea tuturor “afacerilor judiciare”, după care sunt transferaţi
la Centrul de reeducare de la Găeşti). Numărul condamnaţilor
definitiv era de 938, al arestaţilor preventiv 97, al celor condamnaţi
în primă instanţă 94 iar al “contravenţionalilor” 4.

Numărul total al cadrelor
de la „operativ” este de 211 (15 ofiţeri şi 196 de subofiţeri),
ceea ce înseamnă că raportul dintre această categorie de personal
şi efectivele de deţinuţi este de aproape 1/6..

Posibilităţile
de a-i scoate pe deţinuţi la muncă sunt destul de reduse. Media
deţinuţilor folosiţi la muncă pe primul semestru al anului
2003 a fost de 69 (în special în construcţii şi agricultură).
Reprezentanţii APADOR-CH au reamintit conducerii unităţii solicitarea
pe care CPT a făcut-o în raportul său pe 1999, anume ca penitenciarele
să facă tot ce este posibil ca deţinuţilor să li
se asigure cât mai multe locuri de muncă iar actuala ofertă redusă
de pe piaţa de muncă să nu fie privită ca o fatalitate.
Conducerea penitenciarului a admis că situaţia actuală este
necorespunzătoare şi că ar exista anumite posibilităţi
de ameliorare a acesteia. O soluţie ar fi aceea ca DGP să fie de
acord ca unitatea să poată folosi deţinuţi la muncă
şi în condiţiile în care veniturile ar fi cu ceva mai mici decât
cele stabilite în prezent, corespunzătoare cel puţin salariului
minim pe economie. Conducerea unităţii a precizat că ar putea
găsi beneficiari care să-i plătească pe deţinuţi
cu circa 14-15.000 de lei oră, ceea ce, dacă DGP ar aproba, ar fi
atât în beneficiul unităţii (veniturile realizate din munca deţinuţilor),
cât şi al deţinuţilor înşişi (care nu ar mai sta
luni şi ani întregi în camere, fără să desfăşoare
nici o acivitate şi ar şi realiza câştiguri în zile deduse
din pedeapsă şi venituri băneşti). Responsabilii penitenciarului
au precizat că ar putea organiza în aşa fel efectivele de cadre
de la „operativ” încât să asigure paza corespunzătoare a detaşamentelor
de muncă. 

Reprezentanţii asociaţiei
au aflat că în unitate s-au semnalat de curând câteva cazuri de scabie,
la tineri şi minori. Explicaţia responsabililor unităţii
a fost că aceste cazuri au apărut din cauză că printre
respectivii deţinuţi „mai sunt şi câte unii care nu vor să
se spele”.

Gospodăria agrozootehnică
are o suprafaţă de 24,5 hectare de teren arabil, şi o fermă
în care cresc 34 de vaci, 820 de porci şi 342 de păsări, care
acoperă întreg necesarul de carne iar ouăle şi brânza în proporţie
de circa 70% din necesarul de asemenea produse. Penitenciarul are o problemă
deosebită în faptul că îi lipsesc fondurile necesare achiziţionării
de furaje pentru animale (pentru orz deficitul este de circa 50%, anticipându-se
că aceeaşi situaţie va fi şi la achiziţionarea, în
toamnă, a porumbului).

Folosirea lanţurilor
este cu totul interzisă. În pedepsirea deţinuţilor pentru abateri
de la ROI, conducerea unităţii se orientează către pedepsele
cele mai uşoare, izolarea fiind o măsură rar folosită,
mai ales pentru cazurile în care deţinuţii comit abateri disciplinare
prin violenţă.

Un fapt pozitiv este că
în ultimii ani instanţele din Piteşti acceptă în proporţie
de peste 90% propunerile de liberare condiţionată pe care le face
conducerea penitenciarului.

Potrivit conducerii unităţii,
au fost luate măsurile necesare pentru ca deţinuţilor să
li se asigure integral dreptul la corespondenţă astfel cum a fost
reglementat, recent, de Guvern. În unitate există 3 posturi telefonice,
deţinuţii putând să dea două telefoane pe lună (şi
oricând apar situaţii deosebite). Un fapt care merită subliniat
este că, în limita a „câteva sute de mii de lei pe lună”, unitatea
asigură deţinuţilor care nu au posibilităţi cartele
gratuite („sociale”).

 

2. Vizita în penitenciar

2.1 Blocul alimentar

Pe lângă hrana pe care
o pregăteşte pentru efectivele proprii, blocul alimentar al penitenciarului
deserveşte şi spitalul penitenciar Colibaşi, unde se află
în jur de 250 deţinuţi bolnavi.

Pentru masa de prânz se
gătise ciorbă de legume şi tocană de cartofi cu carne;
meniul era acelaşi pentru „comun” şi „regim”, cu diferenţa
că la „regim” se folosise sare în cantităţile prescrise de
medici. Meniu comun fusese şi la masa de dimineaţă – marmeladă
şi biscuiţi cu ceai. Pentru seara urma să se gătească
paste făinoase cu carne (la „comun” şi la „regim”, cu deosebirea
că la „regim” nu se putea face, ca la „comun”, substituirea cărnii
prin slănină). Pentru mesele de prânz şi seară fuseseră
scoase de la depozit 59 de kg de carne de porc, 200 de kg de suproduse din
porc şi 19,5
kg de slănină. În felul II de la prânz erau aproape numai slănină
şi subproduse, fapt care este explicat într-o anumită măsură
de cantităţile de astfel de produse folosite la prepararea hranei,
în comparaţie cu cantitea de carne amintită. În orice caz, reprezentanţii
asociaţiei au considerat că într-o asemenea situaţie se impunea
ca cel puţin în meniul afişat şi în documentele financiar contabile
şi ale serviciului medical felul II ar fi trebuit, pentru conformitate
cu realitatea, să figureze ca „tocană de cartofi cu subproduse”,
şi nu ca „tocană de cartofi cu carne”.

În bucătărie era
foarte mult abur şi extrem de cald, explicaţia fiind că în
urmă cu puţin timp motoarele sistemului de ventilaţie se defectaseră
şi erau la reparat (peste „câteva zile” motoarele urmau să fie puse
din nou în funcţiune).

Produsele din depozitul
de alimente aveau inscripţionate termenul de valabilitate (toate se aflau
în termen), mai puţin un lot de circa 400 de kg de biscuţi „Dobrogea”.
Pe timpul vizitei, compartimentul de logistică a obţinut de la furnizorul
biscuiţilor, prin fax, un document care părea să indice că
respectivul lot ar fi fost în termenul de valabilitate. Reprezentanţii
asociaţiei au insistat, însă, că documentele şi inscripţionările
respective ar fi trebuit să se afle, ca şi în cazul celorlalte produse,
la lotul respectiv de biscuiţi.  

2.2 Secţiile de deţinere

În camera 104 erau 28 de
deţinute şi 30 de paturi. Deţinutele s-au declarat mulţumite
de tratamentul din penitenciar, în special de comportamentul cadrelor. Plimbarea
zilnică durează două ore (o oră dimineaţa şi
una seara), de luni până duminică, iar o dată pe săptămână deţinutele
beneficiază de un program în aer liber. În fiecare zi
este apă caldă la duşul din cameră iar lunar se asigură
săpun, vată, pastă de dinţi şi hârtie igienică.
Grupul sanitar dispunea de 3 WC-uri
turceşti, 3 lavoare şi 3 duşuri. Compartimentul
cultural-educativ organizează cu deţinutele programe de educaţie
civică şi medicală. În camera există un televizor, un difuzor iar deţinutele
primesc zilnic ziare. Le este permis să primească de acasă
andrele şi croşete. Ele pot să dea două telefoane pe lună.
De puţin timp, penitenciarul a închiriat trei încăperi (circa 50
m.p.) unei societăţi comerciale (SC
Favorit Sorinex SRL)
pentru punerea în funcţiune a unui atelier de croitorie (salopete şi
huse de maşini), în care urmează să lucreze circa 10 deţinute.
Singura nemulţumire pe care deţinutele au semnalat-o reprezentanţilor
APADOR-CH este legată de faptul că sunt obligate ca la vizite (inclusiv
atunci când sunt vizitate de copii) să meargă îmbrăcate în
hainele de penitenciar.

În curtea de plimbare a
Secţiei a II-a se găseau tinerii de la camera 201 (8 deţinuţi
cazaţi în 8 paturi). Ilie Onică avea pe corp un mare număr
de răni. El avea problema aceasta de vreo două luni, fusese internat
şi în spitalul penitenciar Colibaşi, de unde a fost externat spunându-i-se
că este vindecat (deţinutul aprecia însă că lucrul acesta
nu se întâmplase). Cam acelaşi gen de răni, dar mai superficiale,
prezenta şi deţinutul Claudiu Bârziche; deţinuţii nu ştiau
ce diagnostice le stabiliseră medicii, însă reprezentanţii
asociaţiei au rămas cu impresia că putea fi vorba despre scabie.
Deţinuţii sunt scoşi la plimbare zilnic, de luni până
duminică, o oră dimineaţa şi una după amiază.
Fiecare deţinut poate să dea două telefoane pe lună. Pentru
că sunt arestaţi preventivi, tinerii pot să poarte, inclusiv
pe timpul vizitelor, hainele de acasă. Din păcate, însă, reprezentanţilor
APADOR-CH li s-a spus că în scurt timp deţinuţii vor primi
o ţinută specifică, tip halat, pe care vor avea obligaţia
s-o poarte în permanenţă, inclusiv la vizite. Ei au insistat ca
măcar deţinuţilor necondamnaţi definitiv să li se
dea dreptul (consacrat prin normele europene şi ONU în materie) de a
purta haine civile.

În camera 202 erau cazaţi
34 de arestaţi preventiv, nerecidivişti (48 de paturi). Deţinuţii
au apreciat drept bună, în general, calitatea mâncării. Au existat
mai multe plângeri privind asistenţa medicală. Adrian Coman are,
de circa 5-6 luni o boală de piele de care nu s-a vindecat deşi
a fost internat şi în spitalul penitenciar Colibaşi timp de 2 săptămâni
(după externare, a spus el, a venit nevindecat în unitate şi primeşte
pastile care nu au nici un efect). Lucian Enache are mai multe afecţiuni
– “ulcer, rinichi, tensiune, sinuzită etc” – iar cabinetul medical nu-i
dă medicamente decât pentru trei dintre ele motivând că normele
privind asigurarea cu medicamente nu permit mai mult. Liviu-Constantin Dumitrică
a fost internat în spitalul penitenciar Colibaşi timp de 2 săptămâni
pentru două afecţiuni, ale rinichilor şi fierii. La externare
i s-a prescris un tratament pe care cabinetul medical din penitenciar nu i-l
asigură. Bogdan Marinete a sesizat că pentru o afecţiune psihică
de care suferă este tratat cu un psihotrop puternic (Fluanxol), ceea
ce ar fi contrar, a precizat el, “normelor legale în vigoare” dar şi
faptului că el se află în prezent în cursul anchetei penale şi
că acest tratament îi afectează memoria şi luciditatea. Marinete
a mai făcut şi aprecierea că afecţiunea de care suferă
nu ar putea fi tratată în sistemul penitenciar (reprezentanţii APADOR-CH
i-au recomandat să folosească dreptul pe care îl are de a cere instanţei
de judecată revocarea mandatului de arestare din motive medicale).

Deţinuţii au mai
semnalat faptul că dacă pe timpul nopţii apare o urgenţă
şi singurul asistent medical de serviciu pleacă cu bolnavul din
unitate, de o altă eventuală urgenţă apărută
în acest timp nu mai are cine să se ocupe.

Deţinuţii pot
da telefoane (2 pe lună) şi pot primi şi trimite scrisori fără
nici o restricţie.

Ei au sesizat în schimb
că ar dori ca la biblioteca secţiei să găsească un
număr mai mare de cărţi (în prezent, au spus, nu sunt decât
câteva zeci) şi ca de luni până vineri să li se permită
să se uite la televizor şi după ora 22 (camera 202 este, ca
aproape toate camerele din penitenciar, de “staţionari” iar lipsa permanentă
de activitate îi face să nu poată adormi decât foarte greu, noaptea
târziu). Grupul sanitar avea 4 cabine cu  WC-uri turceşti, 6 chiuvete
cu oglinzi, 3 pisoare (care erau defecte şi curgeau pe jos) şi 4
duşuri (apă caldă există o dată pe săptămână).

Camera 301 avea 48 de paturi
în care erau cazaţi 50 de deţinuţi (“staţionari” selecţionaţi
pentru muncă). Deţinuţii s-au declarat în general mulţumiţi
de condiţiile de detenţie (masă, asistenţă medicală,
comportamentul cadrelor). Ei ies de două ori pe zi la plimbare (o oră
diomineaţa
şi o oră seara), de luni până duminică iar duş fac
o dată pe săptămână (grupul sanitar este identic cu cel
de la camera 202). Telefoane pot să dea de două ori pe lună
şi ori de câte ori apar cazuri deosebite. Problema cea mai mare pe care
o aveau şi deţinuţii de aici este lipsa de activitate şi
faptul că, din această cauză, timpul trece foarte greu iar
lipsa de libertatea este resimţită cât se poate de dureros.

Secţia a IV-a este
organizată într-o clădire nouă, cu dotări moderne, dată
în folosinţă în mai 2003. Sala de mese de la parter, modernă
şi ea, urma să fie dată în folosinţă în scurt timp
(în cazul celei de la etaj se preconiza că va dura ceva mai mult).

Camera 409 era destinată
cazării a 6 minori (8 paturi). Deşi condamnaţi definitiv, minorii
mai aveau totuşi unele afaceri judiciare la instanţele din judeţ.
În cameră exista un televizor, pus la dispoziţie de către penitenciar,
iar deţinuţii primesc zilnic ziare. Plimbarea zilnică (de luni
până duminică) durează 2 ore. Minorii fac duş în fiecare
săptămână, marţea (grupul sanitar avea 1 cabină cu
WC, 2 chiuvete cu oglinzi şi 1 duş). Educatoarea organizează
zilnic cu ei concursuri de table, şah şi tenis de masă, la
clubul secţiei şi la masa de la curtea de plimbare. Au fost cazuri
în care minorii au beneficiat de cartelele telefonice “sociale”, asigurate
gratuit de penitenciar.

În camera 414 erau cazaţi
12 deţinuţi consideraţi periculoşi. Mihăiţă
Cornel Ion, Petre Ghiocel şi Daniel Buzea au sesizat că deşi
în unitate au avut constant un comportament bun, sunt ţinuţi nejustificat
în categoria “periculoşi” (Mihăiţă Cornel Ion era ţinut
aici deşi timp de 6 luni nu a avut nici un raport de incident). Responsabilii
unităţii au admis că este necesară analizarea în curând
a situţiei deţinuţilor “periculoşi”. Locţiitorul
pentru pază al directorului unităţii intenţiona să
propună inclusiv renunţarea la separarea deţinuţilor consideraţi
periculoşi în camere speciale. “O asemenea separare”, a fost de părere
domnul locţiitor, “face din categoria acestor deţinuţi un focar
de indisciplină şi de fapte contrare siguranţei locului de
deţinere”. Cunoscând experienţa din alte penitenciare, reprezentanţii
asociaţei au fost de acord cu punctul de vedere al domnului locţiitor,
sugerând în plus să se dea atenţia cuvenită regulii după
care situaţia fiecărui deţinut din această categorie trebuie
analizată lunar iar în cazul în care se constată că deţinuţii
au un comportament bun să fie scoşi din categoria “periculoşi”.
În opinia reprezentanţilor asociaţiei, faptul că în urmă
cu câţiva ani la Colibaşi au evadat câţiva deţinuţi
nu trebuie să constituie un motiv pentru luarea de măsuri de siguranţă
excesive, care să afecteze drepturile deţinuţilor şi în
cele din urmă să ducă la creşterea tensiunii în rândurile
acestora.

Deţinuţii periculoşi
sunt şi ei scoşi la plimbare de două ori pe zi. Timp de o oră
ei sunt scoşi la “activităţi sportive“, fără cătuşe,
iar o jumătate de oră “la plimbare”, cu cătuşe. Chiar
dacă există un ordin al DGP în acest sens, reprezentanţii APADOR-CH
au apreciat că încătuşarea, la plimbare, a deţinuţilor
din această categorie este excesivă şi de natură să
producă nemulţumiri şi tensiuni printre deţinuţi,
cei mai mulţi dintre ei condamnaţi la pedepse mici, pentru fapte
de o gravitate redusă. Daniel Buzea, un deţinut căruia la secţia
de poliţie i se făcuse un raport care îl caracteriza drept “recalcitrant”
era indignat de tratamentul pe care era obligat să-l suporte – “nedrept”,
l-a caracterizat el având în vedere comportamentul bun pe care l-a avut atât
la poliţie cât şi în penitenciar (unde venise de două săptămâni).

La “regim restrictiv” se
afla deţinutul Vicenţiu Daniel Şelaru. Pentru că tăiase
cu cuţitul un deţinut el a primit 10 luni de “regim restrictiv”,
din care executase 6 luni (după primele 3 luni situaţia sa a fost
analizată şi s-a decis menţinerea acestei măsuri). Deţinutul
s-a plâns că pe timp de zi îi este interzis să doarmă (responsabilii
unităţii au precizat că există în acest sens un ordin
al DGP). Reprezentanţii APADOR-CH au apreciat din nou că măsura
“regimului restrictiv” este excesiv de dură şi de restrictivă.
Ei au invocat în acest sens inclusiv aprecierile pe care CPT le-a făcut
în Raportul său pe 1999 privind România. Documentul respectiv critică
faptul că această măsură este o pedeapsă disciplinară
(ea ar putea fi acceptată ca măsură necesară ordinii şi
siguranţei locurilor de deţinere). De asemenea este considerată
ca excesiv de mare durata pentru care poate fi luată această măsură
(până la 1 an). Criticat este şi faptul că în cadrul acestei
măsuri se poate suprima dreptul la vizite, precum şi că împotriva
acestei măsuri nu există cale de atac (responsabilii unităţii
au precizat, fără a indica reglementarea legală respectivă,
că deţinuţii ar putea contesta, totuşi, această măsură
la nivelul directorului general al DGP şi, ulterior, la cel al procurorului).                 

Potrivit personalului cu
care au stat de vorbă reprezentanţii APADOR-CH, starea psihică
a deţinutului Şelaru s-a degradat sensibil în ultimele şase
luni. Reprezentanţii asociaţiei au solicitat responsabililor penitenciarului
ca serviciul medical să dea atenţia necesară stării de
sănătate a acestui deţinut.

2.3 Compartimentul cultural-educativ

Personalul compartimentului
este format din 13 persoane – 10 ofiţeri şi 3 subofiţeri (între
ofiţeri sunt 1 psiholog, 1 asistent social, 2 sociologi, 1 preot, un
inginer şi 4 jurişti). Compartimentul acordă, între altele,
o atenţie specială deţinuţilor minori şi celor cu
un grad sporit de dificultate. Unul dintre educatori se ocupă numai de
minori şi tineri. Psihologul organizează un program special (intitulat
„Zodia schimbării”) destinat modificării atitudinii deţinuţilor
faţă de infracţiune. În unitate fuseseră organizate recent,
de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, spectacole cu
deţinuţii. Compartimentul derulează, împreună cu GRADO,
un program destinat diminuării agresivităţii deţinuţilor
(la data vizitei la acest program participau 18 deţinuţi). Reprezentanţi
ai Serviciului Umanitar pentru Penitenciare vin în fiecare sâmbătă
în unitate şi ţin cu deţinuţii şedinţe de educaţie
civică, religioasă şi sanitară. Cu serviciul de probaţiune
de pe lângă Tribunalul Argeş se convenise un protocol vizând punerea
la punct a unui centru de resocializare a deţinuţilor puşi
în libertate. Centrul ar urma să asigure mai ales intermedierea dintre
penitenciar şi alte instituţii în scopul identificării de soluţii
pentru resocializarea deţinuţilor liberaţi cu cele mai slabe
şanse în acest sens. Un obiectiv destul de asemănător este
avut în vedere şi în cadrul unui program pe care penitenciarul îl desfăşoară
împreună cu Agenţia judeţeană de ocupare a forţei
de muncă (15 deţinuţi sunt luaţi în evidenţă
pentru a fi găsite soluţii de încadrare în muncă după
ce vor fi eliberaţi).
Programul se intitulează “Pentru o viaţă mai
bună” şi a fost finanţat de Centrul pentru Resurse Juridice.

Nu sunt organizate activităţi
culturale şi educative în colaborare cu instituţii de profil din
Piteşti. Reprezentanţii APADOR-CH au apreciat că penitenciarul
are premisele necesare pentru aşa ceva („profilul” efectivelor de deţinuţi,
condamnaţi cu închisoare la pedepse în general mici, numărul relativ
suficient de educatori etc). Este necesar ca şi la Colibaşi, mai
ales în cadrul compartimentului cultural-educativ să se dea o mai mare
atenţie „terapiei ocupaţionale” a deţinuţilor, faptul
acesta fiind, între altele, şi o cerinţă constantă a CPT.

2.4 Serviciul medical

Personalul medical este
format din 4 medici de medicină generală, 1 medic stomatolog şi
12 asistenţi medicali (10 de medicină generală, 1 de igienă
şi 1 de farmacie). Unul dintre medici, medicul şef, se ocupă
exclusiv de cadre iar ceilalţi 3 „generalişti” şi stomatologul
exclusiv de deţinuţi. Programul medicilor este, în două ture,
de la 7.30 la 19.00. Patru dintre asistenţii medicali asigură ture
permanente. Media deţinuţilor văzuţi zilnic de un medic
(consultaţii plus tratament) este în jur de 70-80. Afecţiunile psihice,
cele cardio-vasculare şi TBC-ul sunt cele mai frecvente. La momentul
vizitei, erau în jur de 10 cazuri de scabie (la tineri, mai ales), medicii
prezenţi apreciind că faptul acesta nu constituie o problemă
deosebită. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că,
dimpotrivă, această situaţie este una cât se poate de serioasă
şi că se cere tratată cu maximă atenţie de către
serviciul medical. Optimismul medicilor nu a fost împărtăşit
nici cu privire la şansele foarte mici ca numărul cazurilor de scabie
să crească. În plus, explicaţia că scabia a apărut
din cauză că unii deţinuţi „nu vor să se spele” nu
poate fi acceptată întrucât în asemenea cazuri – în care deţinuţii
ar refuza să respecte regulile de igienă individuală şi
colectivă, punând astfel în pericol nu doar propria sănătate
ci şi pe aceea a colegilor lor – administraţia penitenciarului şi
mai ales serviciul medical au obligaţia să intervină cu fermitate.

Şi în penitenciarul
Colibaşi, medicii au fost de părere că examenul VDRL ar trebui
făcut încă de la arestarea persoanelor, la Poliţie. În acest
sens au fost aduse şi aici argumente ţinând de nevoia depistării
cât mai timpurii a bolii (lues) şi de tratarea ei într-un timp cât mai
scurt şi cu costuri cât mai mici.

În relaţiile cu medicii
din Spitalul judeţean Argeş mai apar unele probleme ţinând
mai ales de prejudecăţile faţă de deţinuţi,
inclusiv ale personalului medical, ceea ce uneori duce la o mai scăzută
solicitudine faţă de ei şi de problemele pe care le au. Pentru o mai bună colaborare
cu spitalul judeţean, există un proiect ca la acest spital să
se înfiinţeze o cameră
specială pentru aşteptare, dotată cu grup sanitar, gratii şi
pază. Încătuşarea deţinuţilor internaţi
în spitalele „civile” este şi aici regula. Reprezentanţii asociaţiei
au repetat că o asemenea măsură este excesivă (fiecare
deţinut bolnav este în permanenţă escortat de doi subofiţeri),
degradantă şi foarte inconfortabilă fizic şi psihic pentru
deţinuţii bolnavi.

2.5 Sectorul pentru vizite

Sunt asigurate condiţii
satisfăcătoare pentru ca deţinuţii să primească
vizite. În spaţiile destinate acestui scop pot fi primite simultan 12
vizite (2 la cabină, 4 obişnuite şi 6 la masă). Spaţiul
pentru primirea pachetelor permite deţinuţilor să vadă
conţinutul pachetelor pe timpul cât subofiţerul le preia de la vizitatorii
deţinuţilor. Telefonul public (unul din cele 3 telefoane) este instalat
într-una din camerele de vizită şi nu este prevăzut cu cabină,
fapt care permite subofiţerului însoţitor să audă ce vorbesc
deţinuţii.

 

3. Concluzii

În comparaţie cu vizitele
precedente (din 1997 şi 1998), condiţiile din penitenciar sunt mai
bune.

Faptul că penitenciarul
nu este excesiv de aglomerat, preocuparea personalului faţă de problemele
deţinuţilor şi condiţiile lor de viaţă, precum
şi durata plimbării
zilnice (în toate zilele din săptămână, în jur de 2 ore pe
zi) fac ca deţinuţii să fie în general mulţumiţi
de condiţiile şi tratamentul din penitenciar.

APADOR-CH consideră
că intenţiile anunţate de responsabilii compartimentului de
pază şi tratament de a reanaliza situaţia deţinuţilor
consideraţi periculoşi constituie o premisă în plus pentru
reducerea numărului de nemulţumiri în rândul deţinuţilor.
Asociaţia recomandă conducerii DGP să susţină măsurile
pe care le va propune în acest sens conducerea penitenciarului.

Asigurarea cartelelor telefonice
„sociale”, pe care reprezentanţii asociaţiei au întâlnit-o pentru
prima oară într-un penitenciar, este de asemenea de notat, ca un pas
necesar în asigurarea dreptului la corespondenţă al deţinuţilor
şi în facilitarea legăturii lor cu familiile şi societatea.

Este necesar ca nemulţumirile
deţinuţilor faţă asistenţa medicală să
primească atenţia cuvenită din partea personalului medical.
În acest sens se impune clarificarea celor sesizate de deţinuţii
din camerele 201 şi 202, precum şi tratarea într-un timp cât mai
scurt posibil a cazurilor de scabie şi prevenirea înmulţirii lor.
Este de asemenea necesară urmărirea continuă a evoluţiei
afecţiunii psihice a deţinutului Vicenţiu Daniel Şelaru
de la regim restrictiv şi tratarea adecvată a acesteia. Deţinutul
Bogdan Marinete trebuie ţinut în atenţia serviciului medical şi
a conducerii penitenciarului atât pentru a primi tratamentul medical adecvat
cât şi pentru a-i fi respectat dreptul la un proces corect şi, dacă
este cazul, la revocarea mandatului de arestare din motive medicale.

Asociaţia consideră
justificate solicitările deţinuţilor de a li se permite să
meargă la vizite în hainele de acasă (în cazul arestaţilor
preventiv lucrul acesta este obligatoriu potrivit Normelor europene în materie),
de asemenea şi cu privire la prelungirea programului de televizor după
ora 22 şi recomandă conducerii penitenciarului analizarea cu solicitudine
a acestor cereri.

 

APADOR-CH solicită
DGP:

–        
reanalizarea reglemetărilor cu privire la măsura „regimului restricitiv”,
pe care, asemeni CPT, le consideră, prin cele mai multe dintre restricţiile
pe care le instituie, excesive şi la limita tratamentului inuman şi
degradant; 

–        
acordarea sprijinului necesar pentru ca unitatea să poată aproviziona
furajele de care are nevoie pentru iarnă;

–         
aprobarea solicitării penitenciarului de a putea folosi deţinuţi
la muncă şi în condiţiile în care unii beneficiari nu pot asigura
plăţi la nivelul salariului minim pe economie.

 

Diana Călinescu         
                                                                        Valerian
Stan