justiție – Pagina 2

Articole

Discriminarea suspecților și inculpaților de etnie romă în cadrul sistemului de justiție penală

02/08/2019/în Finalizate /de Rasista

APADOR-CH lucrează în perioada 2018-2020 la un proiect menit să sporească înțelegerea și conștientizarea modurilor în care deciziile cheie luate de profesioniștii din justiția penală pot duce la rezultate discriminatorii pentru suspecții și inculpații romi. Proiectul este coordonat de Fair Trials și are ca parteneri ONG-uri din alte trei state membre ale UE (Comitetul Helsinki Bulgar, Comitetul Helsinki Maghiar și Drepturi Internaționale Spania).

Proiectul se concentrează în special asupra modului în care stereotipurile negative și atitudinile societății ar putea afecta modul în care avocații, judecătorii, procurorii și poliția iau decizii cu privire la suspecții și inculpații romi. Acest proiect finanțat de UE va identifica de asemenea campionii anti-discriminare în cadrul sistemelor de justiție penală din UE și va dezvolta strategii pentru îmbunătățirea corectitudinii luării deciziilor de către profesioniștii justiției penale.

Context

Există dovezi considerabile că romii sunt mai susceptibili să fie atrași în sistemele de justiție penală din statele membre ale UE decât alte grupuri etnice. Arestarea, reținerea și condamnarea subminează și împiedică integrarea minorităților etnice în societatea majoritară, iar cercetările continuă să arate că romii rămân unul dintre cele mai marginalizate grupuri din Uniunea Europeană. Suprareprezentarea romilor în sistemul de justiție penală al UE nu contribuie numai la stereotipuri dăunătoare, ci și distruge șansele de viață ale romilor. Profesioniștii justiției penale (avocați, poliție, procurori și judecători) nu sunt imuni la stereotipurile dăunătoare răspândite și de atitudinile sociale înrădăcinate față de romi. Probele tot mai multe din afara Europei (în special din Statele Unite) sugerează că prejudecata inconștientă a actorilor din justiția penală are un impact asupra rezultatelor justiției penale.

Obiective

Proiectul urmăreșteꓽ

a) creșterea recunoașterii modului în care stereotipurile negative și atitudinile sociale contribuie la supra-reprezentarea romilor în sistemele de justiție penală;

b) implicarea profesioniștilor din domeniul justiției penale în identificarea principalelor riscuri de discriminare împotriva romilor și a strategiilor de îmbunătățire a corectitudinii deciziei;

c) identificarea și schimbul de bune practici la nivel mondial și construirea unei rețele de campioni împotriva discriminării în statele membre.

Activități

Acest proiect include activități ca: interviuri cu profesioniști din domeniul justiției penale, precum și interviuri cu romi care au experiență asupra modului în care persoanele de etnie romă experimentează sistemul de justiție penală în calitate de suspecți și inculpați. Fiecare stat membru partener va elabora o serie de ghiduri pentru a oferi îndrumări accesibile și practice pentru profesioniști în raport cu fiecare domeniu în care există cel mai mare risc de discriminare care să îi ajute să ia decizii care sunt, și care sunt considerate a fi, corecte. Ele se vor baza pe cele mai bune practici naționale și internaționale. Alături de îndrumări, va fi elaborat un raport scurt cu recomandări pentru acțiuni pe termen lung pentru a aborda discriminarea în sistemul de justiție penală, cum ar fi cercetări suplimentare acolo unde este necesar, furnizarea de instruire pe termen lung și reforma juridică și politică. Reuniuni și mese rotunde vor fi organizate pentru a implica direct și în detaliu subiecții cheie interesați în recomandările prezentate în ghiduri.

Citește raportul „Prejudecățile inconștiente și discriminarea romilor în sistemul de justiție penală”

Dezbaterea raportului final al proiectului:

Voi traduce din legaleză în română, pentru ca oamenii să înțeleagă justiția

24/10/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Codru Vrabie, candidatul societății civile pentru CSM, vrea să crească încrederea românilor în actul de justiție, prin transparentizarea sistemului față de justițiabil

Codru Vrabie candidează pentru un post în Consiliul Superior al Magistraturii, din partea societății civile. APADOR-CH și alte 19 organizații neguvernamentale îi susțin candidatura. Audierea în Comisia juridică din Senat urmează să aibă loc în perioada următoare, probabil prima jumătate a lui noiembrie sau a doua jumătate a lunii decembrie. Fiind perioadă electorală e dificil de estimat ce program își vor face senatorii și ce priorități vor avea în timpul rămas din mandat.

Dar noi suntem gata să răspundem la întrebări, așa că vă propunem o scurtă privire asupra proiectului domnului Vrabie.

APADOR-CH: Vreți să reprezentați societatea civilă, sau măcar o parte a ei, în CSM. Spuneți-ne trei motive principale pentru care vă considerați potrivit pentru a ocupa un loc acolo, dincolo de condițiile legale pe care le îndepliniți.

Codru Vrabie: Cred că CSM-ul, de fapt mai toate profesiile juridice, suferă de o formă de izolare față de restul societății, în primul rând prin limbaj. Atunci când asculți dialogul dintre juriști, ei tind să facă permanent referiri la articole din legi: art. 31 din Constituție, coroborat cu art. 12 din Legea 544… Limbajul lor e foarte ermetic, e tehnic, pare de nepătruns pentru cetățeanul obișnuit. Eu mă lovesc de acest inconvenient de vreo 15 ani. Am învățat să comunic cu oamenii din justiție, pe limba lor, însă am o pasiune pentru transparență, dublată de o experiență tot de vreo 15 ani, în materia accesului la informații și a transparenței decizionale, despre care cred că mă va ajuta să traduc deciziile CSM-ului din legaleză în română 🙂
În egală măsură, de 7 ani, lucrez într-un program de instruire pentru tineri juriști, în care am învățat cum să mă comport cu judecătorii și procurorii, cu viitorii mei colegi din CSM. Cu alte cuvinte, sper că sunt suficient de cunoscut în lumea lor și că le va fi mai ușor să dialogheze cu mine, că vor fi suficient de deschiși și de cooperanți, astfel încât să am ce să traduc din legaleză în română 🙂
Nu în ultimul rând, eu sunt un om preocupat de reformele din justiție și de anticorupție, am participat la elaborarea mai multor legi și planuri de acțiune, încă din perioada când abia începuse procesul de aderare la Uniunea Europeană, apoi la încheierea negocierilor de aderare pe Capitolul ustiție și Afaceri Interne, la cele patru Strategii Naționale Anticorupție și la foarte recenta Strategie pentru Dezvoltarea Sectorului Judiciar. Mi se pare important, pentru noi, cetățenii, să avem un sistem de justiție predictibil, în care să putem avea încredere. Și, pentru că o mare parte din deciziile astea, care ne-ar ajuta să avem o justiție mai bună, se iau la nivelul CSM, îmi doresc să fiu în mijlocul acțiunii, să contribui la atingerea acestor obiective.

A: Explicați-i unui justițiabil cu o cultură juridică minimală ce e acela CSM, ce face el și care e rolul lui în justiție?
CV: Constituția ne spune că CSM este garantul independenței justiției. Probabil că asta nu înseamnă foarte mult pentru un cetățean obișnuit. Da, în momentul în care acel cetățean are o problemă în justiție, când devine justițiabil, cum se spune, lucrurile pe care le are de făcut CSM-ul devin foarte importante: selecția magistraților, dintre absolvenții institutului de magistratură, în scopul de-a deveni judecători și procurori, se face de către CSM; tot CSM se îngrijește de cariera magistraților, de promovarea celor mai buni, de sancționarea celor răi; tot CSM îi apără pe magistrați de eventualele atacuri ale politicienilor, așa cum tot CSM inspectează munca judecătorilor și procurorilor, să se asigure că se mențin la standardul de profesionalism pe care îl așteptăm cu toții de la un magistrat. Nu în ultimul rând, CSM avizează (pozitiv sau negativ) proiectele de lege (sau de ordonanță) care au legătură cu organizarea și funcționarea justiției, iar lipsa avizului de la CSM poate conduce chiar la întoarcerea din drum a proiectului. Cu alte cuvinte, de CSM depinde, în foarte mare măsură, dacă procurorii sunt profesioniști, dacă judecătorii sunt imparțiali, dacă justiția e independentă de orice alte forțe sau instituții din societate, tocmai pentru a fi dreaptă. Dar CSM nu se ocupă în mod direct de cariera avocaților, de exemplu, nu prea are treabă cu notarii sau cu executorii judecătorești, nici cu mediatorii ori cu consilierii de probațiune. CSM, însă, se mai ocupă întrucâtva și de grefierii de la instanțe și parchete, știți, oamenii cu care discutăm pe hol, pentru a avea acces la dosar.

A: Cu ce ne ajută pe noi, cetățenii obișnuiți, faptul că vom avea un reprezentant (sau doi) în CSM?
CV: Deocamdată nu ne ajută prea mult, pentru că omul sfințește locul. Poate țineți minte că, în 2003, am modificat niște lucruri în Constituție; apoi, în 2004, noua legislație, pusă în acord cu noul text constituțional, a dat naștere primului CSM care avea reprezentanți ai societății civile, cu mandat până în 2010. Din diverse motive, abia în 2009 am avut acolo un reprezentant interesat de transparență decizională. Apoi, în al doilea CSM, din 2011 încoace, am avut tot un singur reprezentant interesat de acest lucru, dar numai pentru un an. Așadar, abia de anul viitor putem spera noi, cetățenii obișnuiți, să avem acolo măcar un reprezentant (deși eu mi-aș dori să fim doi!) doritori și capabili de-a explica deciziile CSM pe limba oamenilor obișnuiți. Vă dau un exemplu: anul acesta, la rectificarea bugetară, s-au aprobat 244 de locuri noi pentru judecători. CSM a stabilit necesarul, repartizarea posturilor către instanțele din țară, a negociat cu Ministerul Justiției partea de alocare bugetară. La judecătoriile sau tribunalele unde veți vedea noi judecători în această toamnă, cetățenii pot fi mai mulțumiți, dar fără să știe de ce. Acolo unde nu vor exista noi judecători, cetățenii pot fi nemulțumiți, dar tot fără să știe de ce. Un reprezentant în CSM care e pasionat de transparență v-ar putea explica și din ce motiv nu s-au putut obține mai mult de 244 de posturi, și care au fost argumentele pentru care un tribunal a primit 2 posturi în plus, în timp ce o judecătorie învecinată nu a primit nimic.

A: Dacă vine la dumneavoastră un om dezamăgit de justiție, care a pierdut un proces „cu dreptatea în mână”, îl puteți ajuta? Ce i-ați spune?
CV: Oh, nu, eu nu l-aș putea ajuta cu nimic, nici acum, nici dacă aș fi membru CSM. În sistemul de justiție există așa-numitele căi de atac, prin care un om nemulțumit de o hotărâre judecătorească se poate adresa unei instanțe superioare, pentru un fel de rejudecare. În anumite situații, dacă se presupune că judecătorii ar fi făcut ceva rău în timpul judecății, ar fi fost părtinitori, neprofesioniști ori corupți, există posibilitatea unei inspecții judiciare sau a unei plângeri penale. Inspecția Judiciară este o instituție (de tip administrativ sau disciplinar, dacă vreți) care se află sub autoritatea CSM. Dacă raportul de inspecție găsește niște deficiențe profesionale, CSM poate sancționa magistratul în cauză. Dacă e vorba de ceva mai grav, cum ar fi o infracțiune de corupție, atunci intervine DNA, care nu mai este în niciun fel sub autoritatea CSM. Îmi pare rău, dar nu este deloc în atribuțiile CSM să „repare” dreptatea unui om care se consideră nedreptățit, deci chiar nu l-aș putea ajuta cu nimic pe acel om 🙁

A: Ce vă propuneți să faceți dacă veți deveni membru CSM?
CV: În esență, îmi propun trei lucruri mari și late: În primul rând, să păstrez legătura, cât mai strâns, cu cetățenii, prin toate organizațiile sau grupurile informale care au un interes legat de buna funcționare a justiției. În felul ăsta mă voi asigura că pot traduce deciziile CSM din legaleză în română, dar și că voi putea aduce pe masa CSM problemele justițiabililor (pe cele pe care nu le poate rezolva CSM, pentru că nu-i stau în atribuții, mă voi strădui să le aduc la cunoștința celorlalți decidenți, fie la minister, fie în parlament). Al doilea lucru pe care mi-l propun este să lucrez cu aparatul tehnic din CSM la deschiderea instituției, la o mai mare transparență despre deciziile luate, despre datele statistice privind funcționarea justiției. E posibil ca, la început, prin publicarea unor informații mai puțin obișnuite, oamenii să devină ceva mai neîncrezători în justiție, dar eu am convingerea că, pe măsură ce efortul de transparență va fi susținut constant, oamenii vor începe să vadă că lucrurile evoluează spre mai bine, iar asta îi va face să aibă ceva mai multă încredere în justiție. Deși e abia pe locul 3 în enumerare, mă interesează să putem crește capacitatea CSM de a analiza performanța instituțiilor din sistemul de justiție (adică performanța instanțelor și a parchetelor) și de a lua niște decizii care să ne ajute în dezvoltare. De exemplu, eu cred că va crește numărul litigiilor legate de proprietatea intelectuală și de interacțiunile electronice dintre oameni, ceea ce înseamnă că va trebui să ne educăm magistrații, pentru a putea face față provocărilor din viitor, legate de ceea ce se numește „societatea informațională.” Dacă nu vom face asta, iar magistrații vor avea dificultăți în a înțelege legile aplicabile în mediul electronic, ne putem aștepta că dezvoltarea economică pe bază de IT va începe să ne ocolească. De asta și spun, cu mecanismul de reprezentare și cu transparența, ne vom ajuta să ne creștem capacitatea de-a lua decizii «cu mintea-n cap», ceea ce se va traduce în sprijin pentru dezvoltarea noastră economică.

A: Ce credeți că veți reuși să faceți, realist, din tot ce v-ați propus?
CV: Cred c-am fost deja suficient de realist pentru a-mi propune niște lucruri fezabile 🙂 Cred că mecanismul de reprezentare va funcționa foarte bine, pentru că depinde numai de mine să-mi planific întâlniri cu oamenii, prin țară. La partea de transparență, am în vedere informații și date care, conform legii, trebuie să fie disponibile și comunicate publicului. Intervenția mea va fi în sensul de-a grăbi publicarea, de a o face sistematic și printr-un canal de comunicare accesibil cât mai multor cetățeni-justițiabili. Desigur, capacitatea de analiză și de luare a deciziilor e o chestiune mai dificilă, va dura mai mult, însă am la dispoziție un mandat de 6 ani. Eu sper să pot împinge lucrurile suficient de repede, astfel încât în vreo 2 ani de zile să ne apropiem de idealul pe care mi-l imaginez eu.

A: După experiența din CNI, în care ați preferat să vă retrageți înainte de încheierea mandatului, cum veți aborda eventualele conflicte la care ați putea ajunge în relația cu ceilalți membri CSM?
CV: Din CNI m-am retras în momentul în care nu mi-am mai putut îndeplini mandatul de reprezentare a organizațiilor societății civile. Dacă aș fi rămas acolo până la sfârșitul mandatului, le-aș fi făcut rău organizațiilor pe care le reprezentam, le-aș fi făcut rău colegilor din CNI și i-aș fi făcut rău instituției ANI. Dacă mă voi afla într-o situație similară, nu voi ezita să mă dau la o parte, pentru că scopul meu e să fac ceva bun, vorba ‘ceea, „să fie bine, nu să fie rău” 🙂 Dar mă voi bate pentru ce cred eu că e bine și voi sprijini orice inițiativă care contribuie la ancorarea deciziilor CSM în interesele și nevoile justițiabililor, la sporirea transparenței cu privire la întregul sistem de justiție, respectiv la creșterea capacității CSM de a lua decizii bune, corecte, îndreptate spre viitor, care să sprijine dezvoltarea și prosperitatea fiecăruia dintre noi. Și, ca să nu las în aer întrebarea, vă dau un exemplu din perioada când am fost reprezentantul organizațiilor societății civile în CNI: în aprilie-mai 2008, am discutat cu conducerea ANI despre un mecanism prin care să poată fi identificate automatizat, electronic, eventualele conflicte de interese din administrația publică; în 2011, parcă, ANI a reușit să obțină finanțarea pentru baza de date și pentru softul care să îndeplinească aceste funcții automatizate, în format electronic; acum, în octombrie 2016, parlamentul a adoptat legea botezată PREVENT, care le va permite celor de la ANI să facă, de anul viitor, în procedurile de achiziții publice, exact ce-am discutat în 2008: prevenirea conflictelor de interese într-un format electronic, automatizat, pentru toate instituțiile publice. Sigur, a durat 8 ani de la ideea abstractă până la realitatea concretă, iar în acești 8 ani au lucrat la acest proiect foarte, foarte mulți oameni, dar eu am răbdare, adun oameni către idee, împing proiectul de la spate, la nevoie chiar mă dau din cale, că mi se pare mult mai important să se facă și să ne meargă mai bine, tuturor, decât să nu se facă și să regretăm cu toții.

A: Credeți că v-ar putea dăuna în procesul de nominalizare, faptul că ați fost consilier al domnului Bogdan Olteanu, în perioada când acesta era deputat?
CV: Sigur că mi-ar putea dăuna, dacă s-ar încerca asocierea mea cu activitățile politice ale dlui Olteanu, numai că nu am avut nicio legătură cu problema la care vă referiți. Eu am lucrat, în acea perioadă, la o procedură de consultare a societății civile, de către Comisia de Afaceri Europene din Parlament (la acea vreme, era o comisie comună a celor două Camere; între timp, prin modificarea Regulamentelor, Camera Deputaților și Senatul au câte o comisie separată), pe subiecte legate de proiectele de Directive europene puse în procedură de consultare de către Comisia Europeană. Tot în acea perioadă, parțial, am mai lucrat la analiza Sistemului de Control Managerial Intern din toate serviciile, direcțiile și departamentele Camerei Deputaților. Cu alte cuvinte, chiar nu știu ce altceva mai făcea dl Olteanu în activitatea sa politică. De fapt, în cele 10 luni în care am lucrat la Camera Deputaților, eu am stat de vorbă cu dl Olteanu fix jumătate de oră: un sfert de oră în ziua în care mi-am început lucrul, ca fost bursier al statului român, care avea obligația contractuală de-a lucra într-o instituție publică, și un sfert de oră în ziua în care mi-am dat demisia, pentru că procedura de consultare nu se mai putea înfăptui, din moment ce Tratatul Constituțional pentru Uniunea Europeană fusese respins prin referendumul din Irlanda, iar nimeni nu știa, la acea vreme, cât de repede urma să ia naștere și să fie adoptat Tratatul de la Lisabona.

[box]

Puteți să-i adresați întrebări candidatului societății civile la CSM, folosind formularul de comentarii de la finalul acestui interviu.

[/box]

Aceste demers face parte din proiectul Reprezentarea societății civile în organisme colegiale, derulat de APADOR-CH cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, un program dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation şi Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe

Cum poți obliga primăria să respecte legea: o dai în judecată și-i ceri daune morale

18/05/2016/în Buna guvernare, Comunicate, Jurisprudență internă /de Rasista

OPTAR cere daune morale de la Primăria Capitalei și de la fostul primar Sorin Oprescu, deoarece s-au folosit abuziv de sistemul public pentru a împiedica cetățenii să-și exercite dreptul legal de a organiza o adunare publică

Organizația pentru Promovarea Transportului Alternativ în România (OPTAR), asistată de APADOR-CH, a dat în judecată Primăria Capitalei și pe fostul primar general Sorin Oprescu, cerând daune morale în valoare de 60.000 de lei pentru nerespectarea Legii nr. 60/1991.

Procesul urmează unui alt șir de acțiuni în instanță câștigate de OPTAR și APADOR-CH, prin care a fost contestată amenda primită de liderul OPTAR pentru organizarea unui marș pe biciclete în București.

Conform acțiunii formulate de avocatul APADOR-CH Nicoleta Popescu, prezenta acțiune în instanță are menirea de a trage la răspundere instituția și pe reprezentantul ei ales cu privire la faptul că în ultimii ani au zădărnicit sistematic dreptul cetățenilor de a manifesta în București, refuzând să comunice cu asociația în procesul de notificare a adunărilor publice. Concret, primarul a dorit să împiedice organizarea unui marș, fără motivare, deși Legea 60/1991 nu-i lasă acest drept. În loc să lucreze în folosul cetățenilor, primarul a folosit aparatul administrativ plătit din bani publici pentru încălcarea drepturilor acestora:

De precizat că asociația OPTAR nu are angajați, niciunul dintre membrii asociației nefiind remunerați pentru activitățile desfășurate în cei peste 5 ani de activitate. Împotriva eforturilor tuturor cetățenilor care s-au implicat voluntar în desfășurarea activităților asociației OPTAR, pârâții au pus la dispoziție un întreg aparat de represiune, format din mai multe instituții (Jandarmerie, Poliția locală, Poliția Rutieră, Primăria Capitalei, Administrația Lacuri, Parcuri Agrement București) care să zădărnicească dreptul nostru de a organiza adunări publice și dreptul cetățenilor de a participa la astfel de evenimente. Tot acest aparat de represiune este finanțat din bani publici, practic, în acest mod fiind deturnat rolul acestor instituții, acela de a servi interesul cetățenilor, nu împotriva drepturilor acestora.”- citat din acțiunea depusă la Tribunal.

OPTAR consideră că doar plata unor daune morale poate determina autoritățile să respecte legile și îi îndeamnă și pe alți cetățeni cărora li s-au încălcat astfel diverse drepturi să apeleze la acest instrument, împoriva unui aparat administrativ care își poate permite să încalce legea fiindcă nu i se întâmplă nimic.

Arestarea preventivă – folosită prea des în România?

05/02/2016/în Aresturi, Speciale /de Rasista

Această publicație a fost produsă cu sprijinul financiar al Programului Justiție Penală al Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conținutul acestei publicații îi revine în exclusivitate Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) și nu reflectă în nici un fel punctul de vedere al Comisiei Europene.

În România, arestul preventiv se aplică semnificativ mai mult decât alte măsuri preventive alternative. Recentele modificări legislative au redus temeiurile de folosire a arestului preventiv, dar există puține cercetări care să analizeze natura procesului decizional privind arestul preventiv, dacă măsura se aplică în mod legitim și dacă dreptul la apărare este asigurat pe tot parcursul procedurii. Acestea sunt aspectele evaluate în raport.

Acest raport, realizat de APADOR-CH în perioada 2014 – 2015, este parte dintr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană, o metodologie similară s-a aplicat în 10 state membre ale UE, cu date de cercetare obținute prin monitorizarea înfățișărilor în fața instanței, analizarea dosarelor de caz, precum și sondaje printre avocații apărării și interviuri cu judecători și procurori. Pe parcursul cercetării din România au fost monitorizate 19 ședințe de judecată, au fost analizate 67 de dosare, s-au efectuat sondaje cu 23 de avocați ai apărării și au fost intervievați 6 judecători și 2 procurori.

APADOR-CH a identificat o serie de chestiuni problematice, care necesită atenția diferiților actori implicați la nivel național.

1. Procedura de dispunere a arestului preventiv: Cu toate că legea prevede drepturi extinse pentru apărare, în realitate exercitarea efectivă a acestor drepturi rămâne limitată. Adesea, avocații sunt înștiințați cu puțin înainte de prima înfățișare pentru arest preventiv și au aproximativ 30 de minute la dispoziție să studieze dosarul. Chiar și judecătorii au uneori prea puțin timp să citească dosarul, așa că se bazează prea mult pe argumentele procurorilor. Procurorii prezintă rareori dovezi suficiente în favoarea arestării, iar avocații nu sunt capabili să prezinte dovezi pentru a contracara argumentele în favoarea acesteia.

Sunt situații în care sunt presată de timp și nu sunt mulțumită de actul deliberării. Presiunea care mă nemulțumește cel mai mult e legată de faptul că trebuie să mă prezint în sala de ședință și să îl audiez pe inculpat. Ori, dacă nu am timp să studiez dosarul, nu pot să îl audiez în mod eficient. Aduce prejudiciu imaginii sistemului de justiție dacă un judecător pare ezitant și nu știe ce să întrebe și cum – declarația unei judecătoare

2. Fondul deciziilor: Multe instanțe naționale nu reușesc să prezinte o motivare substanțială pentru a dispune arestarea preventivă. Cercetările au demonstrat că cel mai frecvent argument pentru dispunerea arestului preventiv este acela că inculpatul reprezintă un potențial pericol public, urmat de riscul de recidivă și de riscul de a se sustrage justiției. Totuși, cercetătorii au descoperit că, de fapt, adevăratul motiv pentru dispunerea arestului preventiv este gravitatea faptei, cu toate că acest lucru încalcă standardele CEDO. 70% dintre avocații intervievați au întâlnit cazuri de arestări preventive dispuse fără fundament legal. În majoritatea cazurilor analizate dispunerea măsurii arestului preventiv a fost slab motivată și o măsură alternativă mai puțin restrictivă ar fi fost suficientă.

Depinde foarte mult cine e procurorul de caz, el știe cel mai bine dosarul, de obicei îi acord lui întâietate. În general, avocatul nu analizează și nici nu contestă probele. Dacă procurorul e bine pregătit, iar avocatul e prost pregătit, nu ai ce să apreciezi, inculpatul e clar dezavantajat de sistem” – declarația unui judecător.

3. Utilizarea alternativelor la arestul preventiv: Cu toate că legea pune la dispoziție un număr de alternative la măsura arestului preventiv, printre care arestul la domiciliu, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune, ele sunt rareori folosite. Judecătorii au rețineri să ia în considerare aceste alternative, considerându-le mai puțin eficiente. În majoritatea cazurilor analizate pe parcursul cercetării, ele nu au fost nici măcar luate în calcul.

„Am avut odată o situație în care o consumatoare de droguri de 15 ani cu zeci de infracțiuni la activ pe o perioadă de 2 luni a fost plasată în arest preventiv, ca o modalitate de a o izola. Inițial, a fost pusă sub control judiciar, apoi sub arest la domiciliu, dar nu a respectat nici una dintre măsuri”

“Cred că arestul preventiv este folosit excesiv. Eu, personal, sunt înclinat să dispun această măsură, de exemplu în cazul unui traficant de droguri, pentru că nu există alte alternative. Au fost situații în care arestul preventiv nu era justificat și nu părea potrivit, dar ar trebui să existe o supravehere mai strictă pentru măsurile alternative, deoarece sunt multe situații în care obligațiile nu sunt respectate”

4. Verificarea legalității măsurii arestului preventiv: Deși în toate cazurile monitorizate și în toate dosarele analizate, decizia de arest preventiv a fost verificată, conform legii, decizia inițială a fost în general menținută, adesea pe baza acelorași argumente ca și decizia anterioară, și nu s-a optat niciodată pentru una din soluțiile alternative. În cazurile avute în vedere în această cercetare, în faza de verificare a legalității măsurii nu au fost aduse nici un fel de dovezi suplimentar.

Pentru mine e foarte important felul în care arată referatul procurorului. El trebuie să sintetizeze foarte bine munca echipei sale. Nu citesc dosarele de fiecare dată, așa că referatul e important pentru mine. Procurorul e cel care cunoaște cazul foarte bine. Adesea, avocatul e slab pregătit, nu contestă și nu analizează dovezile. Așa că mă bazez pe referatul lui. Inculpatul este într-adevăr dezavantajat de sistem – interviu cu un judecător.

5. Rezultatele cazurilor: Niciunul dintre inculpații din dosarele analizate nu a fost achitat; majoritatea au fost condamnați la pedepse cu închisoarea mai lungi decât timpul petrecut în arest. Cu toate acestea, avocații aleși pot spori șansele la o sentință mai blândă, deoarece aceștia au mai puțini clienți și mai mult timp să pregătească fiecare caz. 68% dintre inculpații din dosarele analizate și-au recunoscut vinovăția.

Impresia mea este că prevederea legală permite utilizarea excesivă a arestului preventiv. Poți lipsi pe cineva de libertate în mod legal, chiar dacă situația concretă din cazul respectiv nu dictează o asemenea măsură. Mă deranjează că folosim excesiv articolul 223 paragraful 2, care stipulează că privarea de libertate este justificată pentru înlăturarea unui pericol la adresa ordinii publice. Se spune că nu ne obosim prea mult să argumentăm ordinele de arestare preventivă pentru că avem timp să le completăm mai târziu când verificăm legalitatea măsurii. Scopul este să evităm formulările stereotipe – concluzia unui judecător care sintetizează exact punctul de vedere al APADOR-CH

Citiți raportul integral aici: Raport arestare preventiva APADOR-CH

Închisă pe nedrept un an și 9 luni, reabilitată 15 ani mai târziu (2)

14/07/2015/în Articole, Blog /de APADOR-CH

continuarea primei părți

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din 2001 până în 2009

R: Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe dumneavoastră închisoarea v-a specializat în legi. V-ați apucat să le studiați ca să înțelegeți ce vi se întâmplă. Așa ați înțeles că trebuie să mergeți la CEDO dacă vreți să obțineți dreptate în țară. Altfel nu se putea?

D.T.: Nu se putea face o revizuire a procesului fără o decizie CEDO. Cu ajutorul APADOR-CH am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decembrie 2001. S-a dat un verdict în 2009. CEDO a constatat că am fost ținută în arest nejustificat, că nu mi s-a dat posibilitatea să contest arestarea și nici să mă apăr corespunzător în proces, deci nu am avut parte de un proces echitabil. Fără această decizie obținută la CEDO nu aș fi avut posibilitatea în viața asta să revizuiesc cauza asta.

Citat din decizia CEDO în cauza Tarău contra României:

„Reclamanta a fost arestată preventiv timp de 11 luni începând cu februarie 2001 şi s-a plâns în faţa Curţii europene de încălcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberată după o durată rezonabilă (apreciată în raport de faptele şi de datele ce individualizează acea persoană), precum şi a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia în condiţii de egalitate a armelor între arestat şi procuror. În legătură cu procedura penală ce a urmat arestării preventive, reclamanta a mai susţinut şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune întrebări martorilor audiaţi în cauză şi de a cere şi obţine audierea martorilor în apărare. CEDO a constatat în unanimitate că statul român a încălcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autorităţile nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publică şi nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în cadrul procedurii de recurs împotriva prelungirii arestării. Curtea a mai condamnat statul român deoarece în cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obţine audierea majorităţii martorilor acuzării şi a nici unui martor propus de apărare.”

R: Și după asta ce s-a întâmplat?

D.T.: În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Mi-am scris singură cererea de revizuire. În 2010 a început iar fuga după documente. A fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria sectorului 1, fiecare instituție spunând că nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul meu, l-a găsit sub niște saci de ciment, într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei sectorului 1. Apoi am constatat că judecătorul de la sectorul 1 pur și simplu nu înțelesese decizia CEDO, pe baza căreia ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul meu, nu și al celorlalți inculpați din dosar. Or judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar. Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și Parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii – Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.

ICCJ, disperată de întrebările de la sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.

R: Paradoxal, la sectorul 3 ați nimerit la judecătoarea Denisa Chiujdea, soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastră la vremea respectivă, nu?

D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă…, dar da, același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

R: S-a dovedit, totuși, cea mai profesionistă judecătoare dintre toți cu care ați avut de-a face, nu?

D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate persoanele păgubite. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.

„După atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată”

R: După patru ani de procese a venit și achitarea. Totuși, parchetul a făcut recurs la sentința dată de doamna judecător Chiujdea. De ce?

D.T.: Da, doamna judecător a dispus achitarea mea pentru un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare. Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Ce spunea procuroarea era în esență că deoarece unii au văzut-o pe acolo, condamnați-o pentru ei. Curtea de apel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:

– încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea să mă mai tragă la răspundere, sau

– fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea – deci achitare.

La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea mea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar eu nu doream încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată eram. Ceea ce a redus-o până la urmă la tăcere pe procuroare a fost faptul că unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de apel a respins apelul.

R: Și cum a fost ziua achitării?

D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, <mamă, nici eu nu am crezut!> Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…

R: Dar băiatul, ce a zis?

D.T.: Băiatul a trăit alături de mine toate astea, de la 8 ani până acum la 23. Declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.

Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.

Ce urmează: încă un proces pentru despăgubiri și o viață nouă, într-un județ fără pușcării

Povestea Danielei Tarău este probabil unică, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trăit-o, dar mai ales pentru că nu s-a lăsat copleșită și învinsă de ceea ce pe majoritatea condamnaților îi înghenunchează. Pușcăria putea s-o transforme într-o infractoare, chiar dacă nu fusese înainte de a ajunge acolo. În loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gândit. A absolvit facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în științe penale la Academia de poliție, unde acum își susține teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel mai urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să-și găsească locul la o catedră.

Acum a început un alt proces. Cel în care cere statului român despăgubiri pentru suferințele prin care a trecut.

R: România nu are o jurisprudență încurajatoare pe partea asta. Statul român nu se grăbește să-și plătească greșelile, abia dacă le recunoaște. Marcel Țundrea, bărbatul care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă de care nu era vinovat, a murit la scurtă vreme după eliberare, iar reparația materială primită de el a fost de 5000 de euro. Ce credeți că va face statul român în cazul dumneavoastră?

D.T.: Cred că un stat culpabil ar trebui să repare lucrurile astea din oficiu. În loc de asta, tot eu trebuie să vin să probez dacă am suferit ceva în detenție, nu e suficient că am stat acolo. Să le probez că în timpul ăsta tata a murit fără să știe că sunt nevinovată. Că băiatul meu a avut o tentativă de suicid cât am fost acolo. Că familia mea a fost marginalizată și batjocorită fără vină. Că ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului și că 15 ani din viața mea, poate cei mai frumoși, s-au petrecut sub semnul poveștii ăsteia. Sunt niște ani care m-au consumat de resurse. Dar voi duce la capăt și acest ultim proces.

R: Și apoi?

D.T.: Apoi… nu știu. Vine timpul când înțelegi că ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat și vrei liniște. Am 43 de ani. Dacă în urma procesului pentru despăgubiri, pe care l-am deschis acum, statul mă îmbogățește, cum se spune în drept, fără justă cauză, cred că aș pleca din București. Aici nu aș putea să încep o viață nouă. Măcar și pentru faptul că de aici, de la balcon, văd zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred că ar trebui să merg într-un loc unde să încep o viață nouă. Chiar și la 44 de ani sau cât oi avea când se termină și procesul ăsta. E târziu, dar de ce nu? Mi-ar plăcea să mă mut în Sibiu și să-mi găsesc acolo un loc la o catedră. În Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar plăcea să trăiesc într-un județ fără penitenciar.”

Daniela Tarău a dat în judecată statul român cerând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.

[toggle title_open=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” title_closed=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” hide=”yes” border=”yes” excerpt_length=”0″ read_more_text=”Read More” read_less_text=”Read Less” include_excerpt_html=”no”]

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, e chemat în judecată pentru plata daunelor morale și materiale cauzate prin privarea de libertate și condamnarea ilegală a Danielei Tarău. Daunele cerute sunt următoarele:

– 17.209 Euro prejudiciul material suferit – reprezintă cheltuielile cu avocații și contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 21.02.2001 momentul privării de libertate, până în septembrie 2008, momentul reabilitării de drept – un total de 7.209 Euro.

– 900.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății) – prejudiul moral suferit ca urmare a erorii judiciare soldate cu:

– Privare de libertate pentru 635 zile de la data de 21.02.2001 pana la 21.11.2002

– Instituirea obligației de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 376 zile

– Obligarea la respectarea programului de supravegherea a Serviciului de Probațiune pentru o perioada de 1095 zile

– Perioada necesară reabilitării – 2920 zile

– Perioada necesară dovedirii nevinovăției 21.02.2001 – 31.03.2015 respectiv 5150 zile

[/toggle]

interviu realizat de Dollores Benezic

read English version

Închisă pe nedrept un an și 9 luni, reabilitată 15 ani mai târziu

13/07/2015/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, a obținut recunoașterea erorii judiciare. Azi își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc la Academia de Poliție.

Daniela Tarău și avocatul Marius Iorga

În februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.

După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.

În interviul ce urmează veți afla cum poți intra nevinovat la pușcărie, cum e viața dincolo de gratii și cum poate fi mai rău după ce ieși din închisoare, stigmatizat permanent pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o.

Procesul: Angajat de probă, suspect de serviciu

Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni.

Rep: „Asociere cu grup infracțional în vederea săvârșirii de înșelăciuni”, a zis procurorul despre angajarea dumneavoastră la firmă. Cum a fost în realitate?

Daniela Tarău: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă.

R: Și cum s-a aflat că era de fapt o țeapă?

D.T.: În august 2000, când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari și două cruci de piatră – unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare de care m-au acuzat și pe mine, deși nu avusesem legătură cu majoritatea dintre ei.

R: Cu ceva v-au agățat, totuși, cu ce?

D.T.: Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea.

R: Acum ați mai semna o astfel de chitanță, știind ce ați tras de la ea?

D.T.: Acum nici mama dacă m-ar ruga n-aș mai semna o chitanță ca aia. A fost mult prea mult ce s-a întâmplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată.

R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?

D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.

A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

R: Poate era o tactică?

D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>…

R: Și după cele 5 zile?

D.T.: Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. M-a dus în eroare faptul că procurorul Panait s-a întors de două ori din ușă, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce.

Ancheta: ce se întâmplă când judecătorii dispun fără să fi citit dosarul

R: Și totuși, cât ați stat în arest și pe perioada procesului nu v-a mai întrebat nimeni nimic?

D.T.: În toată perioada asta am dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,… nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: <îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă>. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.

Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Mă socoteau pericol concret pentru ordinea publică.

R: Înțeleg că o eroare petrecută în acea perioadă a fost descoperită de avocatul dumneavoastră abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Vi se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când ați fost trimisă în judecată ați fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei. Cum de nu a remarcat asta nimeni la vremea respectivă?

D.T.: La început mi-a fost adusă la cunoștință infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, un singur act material, în dauna părții vătămate Gori Veronica. Toți ceilalți aveau înșelăciune în forma continuată, în dauna mai multor persoane. Dar în rechizitoriu s-a adăugat și în dreptul meu forma continuată a infracțiunii, pe deasupra, cu altă mașină de scris. În rechizitoriu se vede asta, că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când se modifică ceva în acuzare trebuie să-ți aducă la cunoștință. Niciun moment nu am fost anunțată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materială, uneori se întâmplă, dar aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația mea juridică. Mi s-a pus în sarcină că aș fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica.

Viața în arestul Capitalei: 8 luni fără să vorbească sau să-și vadă părinții și copilul

R: Cum a fost viața în arest?

D.T.: Nu am vorbit deloc cu părinții sau copilul (care avea 8 ani atunci) în cele 8 luni cât am stat în arestul Capitalei. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.

Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Am văzut documentele multora – așa devii specialist în drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta.

Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl să nu mă prindă cu spumă pe mine, camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera de zece persoane trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne.

Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă ați ști câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de… Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate și dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.

Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă. Sutien, curea șireturi – toate erau obiecte interzise. E greu să mergi fără șireturi. După un timp înveți, însă, niște lucruri și ce să ceri de acasă.

Apoi umilința cu ținuta de arest, niște uniforme imense de parcă toți am fi fost obezi, și care stăteau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai în fața instanței. Erai în boxă, erai arestat, mai apăreai și cu uniforma aia… erai deja etichetat vinovat.

Dar pe mine nu mă interesa atunci decât să demonstrez că sunt nevinovată, nu că mă tratau ei degradant și inuman. Deși ulterior am înțeles că puteam să reclam și asta la CEDO. Însă cumva mi se părea că e normal ca pușcăria să nu fie un pension, doar că eu nu aveam ce să caut acolo.

Condamnarea: când dosarul pleacă prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni

R: Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei. Cum ați primit sentința?

D.T.: Nu a fost surprinzătoare, după ce procesul se derulase cum am spus. Eram o cantitate neglijabilă. Am intrat la grămadă. Nimeni, cu excepția câtorva magistrați, nimeni nu a sesizat nimic în neregulă în cauza mea. Nici inculpații, niciunul nu spune că aș fi făcut ceva, unul dintre ei spune că Tarău nu a avut nicio legătură. Asta a fost poziția lor permanentă. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea.

R: După proces ați schimbat arestul cu penitenciarul Rahova. A fost altfel?

D.T.: După arestul Capitalei, mutarea în Penitenciarul Rahova mi s-a părut raiul pe pământ. Nu văzusem soarele de opt luni de zile. Aici am început să mă bucur de beneficiile unui condamnat – vizite, pachete, telefonul lunar, activități, acces la televizor – am descoperit că există și oameni în sistem, de la care poți primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, m-a ajutat să găsesc un act care-mi lipsea din dosar, în lupta mea de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalți. Umilințele nu au dispărut, însă. Uneori parcă voiam să îmi dea cineva o palmă decât să mă umilească. Tot timpul m-am gândit că perioada asta de timp aș fi putut să mă transform într-un monstru.

Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit.

R: Tot la Rahova erați și când a murit tatăl dumneavoastră. Dar nu ați știut decât multe luni mai târziu, pentru că familia a vrut să vă cruțe, mai ales că fiind de fapt în arest preventiv nu aveați voie să ieșiți din închisoare ca să mergeți la înmormântare. Bănuiesc că a fost frustrant.

D.T.: Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25. Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius, băiatul meu de 8 ani, la vizită la Rahova. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei în felul ăla decât faptul că am stat atâta acolo degeaba.

R: În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăției, ci pentru că două instanțe separate au decis să nu vă mai prelungească arestul. Ce se întâmpla cu condamnarea de 3 ani și 3 luni, totuși?

D.T.: Făcusem apel și la sentința prin care fusesem condamnată la 3 ani și 3 luni, dar procesul se derula în aceeași manieră. La Tribunalul București și la Curtea de Apel contestasem două decizii de prelungire a arestului. Ambele sentințe de eliberare au venit în aceeași zi. Una dată de judecătorul Marius Sega și una de Viorica Costiniu. Mi-au dat drumul cu obligația de a nu părăsi localitatea și a continuat judecarea apelului. În final am rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalți inculpați au rămas condamnați la 4 și 6 ani cu executare. Am făcut din nou recurs, pentru că eu nu cerusem o pedeapsă mai mică, ci achitarea. Nu am avut succes și din 2 decembrie 2003 am rămas definitiv cu tinicheaua de coadă, obligată să merg lunar la poliție, timp de 6 ani, și să fac frumos ca un infractor care dorește să se îndrepte.

R: Cum a fost revenirea în satul natal?

D. T.: Groaznic. În comunitatea aia restrânsă, în sat, oamenii te evită și te izolează. După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo.

R: V-ați găsit de lucru?

D.T.: Legal nu. Lunar mă prezentam la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spun că mă străduiesc să fiu un cetățean model și să-mi văd de treabă. Nu mă angaja nimeni, din cauza cazierului, deci eram silită să muncesc la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”. Din 2003 până în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.

Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro…. Iar în cercul de prieteni făcut ulterior … am omis… Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.

Citiți mâine partea a doua a interviului, în care veți afla ce s-a întâmplat după ce a câștigat la CEDO, și ce piedici i-a mai pus sistemul în cale până în martie 2015, când a achitat-o definitiv de învinuiri.

Coaliția antidiscriminare

17/06/2014/în Finalizate /de Rasista

APADOR-CH, în calitate de membră a Coaliției Antidiscriminare va implementa proiectul Acces la Justiție și Remedii Adecvate pentru Persoanele care sunt Victime ale Discriminării, coordonat de asociația ACCEPT și finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.
Scopul proiectului este creșterea accesului la justiție și oferirea de remedii active pentru persoanele expuse la discriminare.

Proiectul răspunde următoarelor probleme:
– Lipsa unor consecințe juridice semnificative care să descurajeze comiterea actelor de discriminare.
– Slaba informare a publicului cu privire la soluțiile existente pentru situaţiile de discriminare.
Pentru contracararea acestor probleme proiectul își propune următoarele obiective:
– Consolidarea capacităţii de advocacy a Coaliţiei Anti-Discriminare, în vederea creşterii accesului la justiţie şi remedii adecvate pentru persoanele vulnerabile în faţa discriminării.
– Dezvoltarea şi promovarea unor servicii, instrumente şi resurse informative care să permită creşterea accesului la justiţie a persoanelor afectate de discriminare.

Rolul APADOR-CH:
– Participă la întâlniri și discuții
– Feedback pe marginea unui ghid privind accesul la justiție a persoanelor discriminate
– Seminarii, training-uri și alte întâlniri la care trimite experți în domeniul libertății de exprimare
– Oferă consiliere juridică
– Preia cazuri strategice de persoane discriminate și le reprezintă în justiție.

Viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului depinde și de noi

04/04/2014/în Comunicate /de Rasista

O conferință dedicată viitorului pe termen lung al Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), va avea loc la Oslo (Norvegia), pe 7 și 8 aprilie 2014. Conferința este organizată sub auspiciile Consiliului Europei și va fi una dintre cele mai importante dezbateri privind viitorul CEDO.

În pregătirea acestei conferințe, o coaliție de 21 de ONG-uri din Europa Centrală și de Est – din care face parte și APADOR-CH – a adresat Consiliului Europei o scrisoare deschisă prin care a reafirmat importanța CEDO și sprijinul pe care societatea civilă și statele europene ar trebui să-l ofere în continuare Curții.

De-a lungul a peste jumătate de secol, de când există, CEDO a contribuit la ameliorarea cadrului legal privind respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Respectarea principiilor ce au stat la baza formării Europei unite, și angajamentul țărilor membre de a le aplica sunt motivele pentru care sistemul european de justiție a rezistat până acum.

Poziția organizațiilor, de sprijin a CEDO, vine pe fondul unor atacuri la adresa Curții, manifestate în unele state, prin care se încearcă o limitare a accesului cetățenilor la CEDO. De exemplu prin propuneri de a se introduce o taxă pentru cei care vor să se adreseze Curții. ONG-urile semnatare consideră că această abordare ar putea avea consecințe grave asupra acelor cetățeni sau organizații care luptă pentru drepturile omului, și care găsesc în Curtea europeană, deocamdată, ultima cale de a obține dreptatea refuzată în țările lor.

ONG-urile consideră că țările membre ar trebui să aibă o responsabilitate față de viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului, să-i acorde sprijin instituțional și financiar, iar sistemul de protecție a drepturilor omului ar trebui să devină o prioritate la nivel european, în timp ce statele ar trebui să pună un accent mai mare pe îndeplinirea obligațiilor care decurg din participarea lor la Convenția europeană a drepturilor omului.