Arhiva pentru categoria: Penitenciare

Sunteți aici: / / Penitenciare

Monitorizarea conditiilor de detentie in penitenciare

Raport asupra vizitei la Spitalul Penitenciar Dej

/în /de

Raport asupra vizitei la
Spitalul Penitenciar Dej

 

Reprezentantele APADOR-CH au vizitat
Spitalul Penitenciar Dej pe data de 16 iulie 2005. Vizita anterioară a
avut loc pe data de 5 aprilie 2001.

 

Aspecte generale

La vizita anterioară spitalul penitenciar
se afla în tratative pentru preluarea a 6 camere din spaţiul
Judecătoriei Dej. În prezent, acest spaţiu aparţine spitalului penitenciar
şi a fost utilat pentru a corespunde standardelor medicale.

Deţinuţii sunt cazaţi pe
categorii de afecţiuni fără a se ţine cont de statutul
juridic (preventivi, condamnaţi, recidivişti) asemenea unui spital
din reţeaua Ministerului Sănătăţii. Nu sunt folosite
mijloacele de imobilizare pe parcursul spitalizării şi nici în timpul
transportului cu ambulanţa proprie. Nu au fost bolnavi violenţi care
să necesite imobilizare.

Toate secţiile medicale
respectă standardele de igienă, se lucrează cu seringi de
unică folosinţă, iar instrumentarul medical se
sterilizează. Laboratoarele de recoltare şi biochimie deţin materialele
medicale necesare. Sălile de intervenţii chirurgicale sunt dotate cu
aparatură medicală performantă. Blocul operator chirurgical ar
avea nevoie de un aparat de aer condiţionat pentru a fi respectate
condiţiile optime unei intervenţii chirurgicale. Ar fi necesar
şi un gastroscop, care costă aproximativ 60.000 Euro.

Spitalul a fost dotat cu o linie „Elisa”
pentru depistarea virusului HIV, dar şi a hepatitei B şi C etc.
Spitalul face parte dintr-un program de prevenire HIV/SIDA, finanţat din
fonduri O.N.U. prin care se primesc gratuit testele HIV. Din martie a.c.
până în prezent au fost făcute aproximativ 100 de testări pentru
deţinuţi din cele 10 penitenciare arondate spitalului. Toate au fost
negative.

Spitalul a primit în anul 2003 o ambulanţa
nouă, marca Volkswagen echipată cu toate dotările necesare unei
intervenţii de urgenţă. Spitalul mai dispune de alte două
ambulanţe mai vechi, fără dotări speciale, dar încă
utilizabile.

Cabinetul stomatologic are o dotare
minimă care nu permite efectuarea de lucrări dentare, ci doar
extracţii sau tratamente simple.

Cadrele penitenciarului,
poliţiştii, jandarmii, procurorii sau magistraţii şi
familiile lor beneficiază de consultaţii şi servicii medicale
(analize de laborator, radiografii pulmonare,etc) o oră pe zi, de luni
până vineri. APADOR-CH a susţinut, în repetate rânduri,
interzicerea consultaţiilor acordate cadrelor (inclusiv pensionarilor)
şi celorlalţi beneficiari ai Casei OPSNAJ şi familiilor
acestora, exceptând urgenţele. Asociaţia subliniază că la Spitalul
Penitenciar Rahova NU se acordă astfel de consultaţii.

Din discuţia cu administraţia
penitenciarului a rezultat că fondurile spitalului sunt asigurate în
proporţie de 25% de Casa OPSNAJ, iar restul de 75 % de A.N.P. Din aceste
fonduri sunt achitate toate cheltuielile administrative ale spitalului, dar
şi salariile întregului personal medical şi nemedical. În momentul semnării
contractului cu Casa OPSNAJ aceasta ridică problema salarizarii
agenţilor supraveghetori cărora trebuie să le achite 25% din
salariu.

APADOR-CH solicită
ANP să analizeze posibilitatea preluării cheltuielilor administrative
dar şi salariile personalului nemedical – sau măcar pe acestea din
urmă – pentru a da posibilitatea Casei OPSNAJ să distribuie fondurile
sale exclusiv pentru medicamente, instrumente şi aparatură
medicală precum şi salariile personalului medical.

 

Efective

Spitalul Penitenciar Dej are instalate
180 de paturi pentru deţinuţii bolnavi şi 20 pentru
deţinuţii sănătoşi care prestează servicii.
Deşi capacitatea spitalului este de aproximativ 200 de paturi Casa OPSNAJ
are contract cu spitalul doar pentru 129 de bolnavi pentru cele 5 secţii,
astfel: interne – 48 paturi, chirurgie – 45 paturi, O.R.L. – 10 paturi,
oftalmologie – 10 paturi, terapie intensivă – 16 paturi. La data vizitei,
în spital se aflau 136 deţinuţi, dintre care 116 erau bolnavi, iar 20
deţinuţi erau folosiţi la deservire. Din totalul bolnavilor, 3
erau femei şi unul minor.

APADOR-CH cere ANP
să renegocieze cu Casa OPSNAJ condiţia existenţei unui rula de
200 internări şi externări pe lună. Prin această
metodă este afectată însăşi calitatea actului medical
(externări înainte de termenul normal). Nu este exclusă nici
posibilitatea unor internări fictive, tocmai pentru a îndeplini baremul
obligatoriu.

Personalul medical numără 13
medici, 2 biochimişti şi 34 asistenţi medical. Numărul
cadrelor medicale a fost mărit, iar postul de medic chirurg vacant în 2001
este în prezent ocupat. Secţiile de oftalmologie – unică în sistemul
penitenciar – şi O.R.L. au fiecare câte un medic care acordă
consultaţii dar intervin şi chirurgical. Pentru a acoperi necesarul
de personal, spitalul ar mai avea nevoie de 5 medici (1 internist, 2 chirurgi,
1 oftalmolog si 1 medic O.R.L.). Efectivele de pază însumau 56 de
agenţi supraveghetori.

 

Blocul alimentar

În ziua vizitei meniul pentru
deţinuţi a constat, dimineaţă, în ceai, brânză
şi/sau margarină, în funcţie de regim şi biscuiţi.
Bolnavii de TBC, diabet şi distroficii primesc 2 suplimente alimentare la
ora 10 şi la ora 17, care constau în: 250 ml. lapte şi un ou pentru
diabetici, 250 ml lapte pentru bolnavii de TBC iar pentru distrofici 50 gr. brânză.
Pentru prânz, felul întâi consta în ciorbă de fasole, iar felul doi în
pilaf de orez cu carne pentru deţinuţii care muncesc; 109
deţinuţi cu regim primeau supă de ouă cu fidea şi
tocană de legume cu carne iar cei 6 deţinuţi diabetici aveau
ciorbă de cartofi şi ghiveci de legume cu carne. Pentru cină
deţinuţii de la munci urmau să primească tocană de
legume cu carne, cei cu regim special – pilaf de orez cu carne, iar diabeticii
– mămăligă cu brânză. Pentru acest meniu se folosiseră
14,300 kg carne de porc şi 5,900 kg subproduse. Sub aspect calitativ
şi cantitativ, mâncarea se prezenta mult mai bine decât în majoritatea
penitenciarelor, inclusiv spitale.

În camera de alimente reprezentantele
APADOR-CH au constatat că pungile cu orez aveau două etichete
cu termene de garanţie diferite (una, până în 2004, a doua până
în 2005). În depozitul de legume-varza şi cartofii erau în stare
bună, însă dovleceii fuseseră culeşi prea târziu  –
devenind mai degrabă furaje – iar o parte din ceapă era
încolţită.

Camera unde se spală vesela se
află la subsol, unde persista un miros de mucegai şi nu erau
respectate condiţiile de igienă. Tot în subsol era depozitată o
cantitate impresionantă de deşeuri textile ce urma a fi
transportată la un alt penitenciar pentru confecţionarea saltelelor. Asociaţia
solicită urgentarea transportării acestor deşeuri textile ce
reprezintă un focar de infecţie.

 

Camere de
detenţie

În camera 13 era un singur deţinut
minor, adus de la penitenciarul din Oradea pentru că suferă de astm
bronşic. Nu a fost clar de ce era nevoie ca minorul să fie internat
pentru o astfel de afecţiune, cu atât mai mult cu cât stătea singur
în cameră, ieşea singur la plimbare şi nici măcar nu avea
televizor. Era însă scos cam două ore pe zi la club, unde putea
urmări programele TV (vinerea, sâmbata şi duminica câte 3 ori), dar
tot singur.

In camera 18 erau 10 deţinuţi
la 14 paturi, iar în camera 20, 7 deţinuţi la 12 paturi. In camera
41, foarte mică şi dotată cu o chiuvetă minusculă,
erau două deţinute bolnave la 3 paturi. Nimeni nu s-a plâns de
condiţii de detenţie sau de tratamentul medical.

 

Vizită,
corespondenţă, telefoane

Reprezentantele APADOR-CH au constatat
că fiecare post telefonic se află într-o cabină cu geam termopan
astfel încât confidenţialitatea convorbirilor telefonice este
asigurată. Deţinuţii au dreptul la o convorbire telefonică,
săptămânal, cu o durată de 10 minute, pot fi apelate şi 2
numere, iar în situaţii speciale se poate suplimenta acest drept.

Spaţiul în care se află
vorbitorul este destul de mic, dar personalul spitalului penitenciar
consideră că este suficient mai ales că frecvenţa vizitelor
este redusă ceea ce nu impune o programare pe litere.

Deţinuţii sunt scoşi la
plimbare, zilnic, aproximativ o oră însă în acest perimetru nu
există nici o băncuţă. Asociaţia cere
administraţiei spitalului să aşeze, în acest spaţiu, câteva
bănci necesare deţinuţilor bolnavi.

Corespondenţa şi pachetele se
ridică şi se predau în fiecare zi lucrătoare a
săptămânii.

 

Concluzii:

–         
Spitalul
Penitenciar Dej asigură condiţii de detenţie şi îngrijiri
medicale acceptabile

–         
Asociaţia
cere conducerii spitalului să urgenteze transportarea deşeurilor
textile şi să nu minimalizeze focarul de infecţie existent

–         
APADOR-CH
solicită ANP să analizeze posibilitatea de a dota spitalul cu un
gastroscop şi cu aparat de aer condiţionat în sala de chirurgie

–         
APADOR-CH
cere ANP să analizeze posibilitatea preluării tuturor cheltuielilor
administrative dar şi salariile personalului nemedical. O eventuală
soluţie favorabilă, valabilă pentru toate spitalele
penitenciare, ar contribui la ridicarea calităţii asistenţei
medicale asigurate deţinuţilor

–         
Asociaţia
solicită să nu se mai acorde consultaţii cadrelor, celorlalte
categorii beneficiari ai Case OPSNAJ şi famililor acestora decât în cazuri
de urgenţă.

 

            Manuela Ştefănescu                                                      Nicoleta
Popescu

Raspunsul ANP in acest caz

Raport asupra vizitei la Penitenciarul Satu-Mare

/în /de

La data de 15 iulie 2005, două reprezentante APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Satu Mare.Vizita anterioară a avut loc la data de 4 noiembrie 1999.

1.      Date generale

Penitenciarul Satu Mare are regim de penitenciar închis. Aici ar trebui să fie încarceraţi doar deţinuţii care execută pedepse privative de libertate de până la 10 ani, dar, datorită „afacerilor judiciare”, se află şi deţinuţi ce execută pedepse de peste 10 ani şi chiar un deţinut condamnat pe viaţă. Penitenciarul primeşte deţinuţi din două judeţe, Satu Mare şi Sălaj, ceea ce explică supra-aglomerarea unităţii.

Lucrările de reamenajare, aflate în curs de desfăşurare la vizita anterioară, au fost finalizate. Sala de sport, două cluburi şi biblioteca au fost date în folosinţă. Spaţiile de plimbare au fost reîmpărţite şi au fost montate băncuţe. Însă, datorită suprafeţei mici a spaţiilor de plimbare în raport cu numărul deţinuţilor, aceştia nu pot practica nici un sport în aer liber. Sala de sport, destul de spaţioasă, este dotată cu aparate de forţă şi 3 mese de tenis de masă. În mod surprinzător, deşi la data vizitei o grupă de deţinuţi tineri se afla în sala de sport, aceştia pur şi simplu stăteau la uşă. Explicaţia a fost că aşteptau un supraveghetor pentru a începe să folosească utilităţile sălii, însă reprezentantele asociaţiei au rămas cu impresia că deţinuţii fuseseră aduşi acolo special cu ocazia vizitei.

Camerele de deţinere au fost recompartimentate şi dotate fiecare cu grup sanitar şi duş. Cu toate acestea, nu toţi deţinuţii pot face duş cu apă caldă datorită sistemului vechi de instalaţii şi numeroaselor infiltraţii prin tavan. De aceea, în continuare sunt folosite duşurile comune, la care deţinuţii sunt scoşi o dată pe săptămână. Doar cei care muncesc la punctele de lucru din afara penitenciarului beneficiază de mai multe băi pe săptămână.

În Penitenciarul Satu-Mare deţinuţii muncesc atât în interiorul penitenciarului( la cusut pantofi – 100 deţinuţi, tâmplărie – 35 deţinuţi, reparaţii capitale şi investiţii -10 deţinuţi, deservire – 31deţinuţi, pază perimetru – 3 deţinuţi, alte activităţi – 7deţinuţi ) cât şi în exterior (activitate zootehnică şi de grădinărit la G.A.Z. propriu – 89 deţinuţi şi la puncte de lucru pentru stivuit cherestea, încărcare mobilă, prepare furaje).

Şi Penitenciarul Satu-Mare, alături de alte 9 locuri de detenţie, are un contract cu firma germană de încălţăminte „Rilug”, pentru care deţinuţii cos pantofi. APADOR-CH apreciază colaborarea sistemului penitenciar cu orice firmă care poate da de lucru deţinuţilor. Persoanele private de libertate au atât o activitate în urma căreia beneficiază de scăderea pedepsei (maxim 7 zile pe lună) cât şi de o sumă de bani lunară (10% din salariul negociat de penitenciar, restul de 90% intrând în bugetul A.N.P.) Dar cel mai important este faptul că deţinuţii au o ocupaţie zilnică, nu doar stau în camere 23 de ore din 24. Deţinuţii cos pantofi în cameră după propriul program. Norma fiecărui deţinut este de aproximativ 50 perechi/zi, iar evidenţa muncii este ţinută de şeful de cameră. Şi deţinutele au posibilitatea de a coase pantonfi, dar sunt puţin interesate deoarece au aceeaşi normă ca a deţinuţilor şi consideră că nu o pot realiza. În schimb, o parte dintre deţinute lucrează la popota cadrelor, sistem contestat de APADOR-CH în repetate rânduri.

Pe baza contractului cu firma „Ergolemn” a fost amenajat şi un atelier de tâmplărie unde se realizează spătare pentru scaune. În atelier erau, la data vizitei, mai mulţi deţinuţi care sculptau spătare sub coordonarea unui maistru din partea beneficiarului. Norma fiecăruia era de 32 bucăţi pe zi, deci aproximativ 640 de bucăţi pe lună. Unii dintre deţinuţi au apreciat norma ca fiind realizabilă, alţii au afirmat că este destul de mare, dar dacă nu o îndeplinesc primesc totuşi şi banii şi „zilele”, reduse proporţional.

2.     Condiţii de detenţie

2.1.  Efective

La data vizitei, erau 798 deţinuţi: 706 condamnaţi definitiv, 21 condamnaţi în prima instanţă şi 62 arestaţi preventiv. Din total, 751 erau bărbaţi, din care 14 minori, şi 38 femei. Situaţia s-a îmbunătăţit nesemnificativ faţă de 1999 când erau 855 deţinuţi, supra-aglomerarea rămânând, în continuare, o problemă. Conform normei de minim 4 metri pătraţi/deţinut recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii, la Satu-Mare ar putea fi cazaţi doar 241 de deţinuţi, suprafaţa totală a spaţiilor de deţinere fiind de 964 metri pătraţi. Aceasta înseamnă că gradul de ocupare al penitenciarului era de mai bine de 330%. La data vizitei, numărul de paturi instalate era de 717, dintre care 687 în locurile de deţinere şi 30 la infirmerie, deci nici măcar nu se respecta norma de un pat/deţinut.

Numărul personalului operativ era de 122 cadre dintr-un total prevăzut de 133 posturi. Responsabilul cu siguranţa deţinerii a apreciat că ar mai fi necesare aproximativ 50 cadre pentru întreg sistemul operativ, peste locurile prevăzute în schemă. Dar chiar şi aşa, ar reveni mai mult de 4 deţinuţi fiecărui cadru operativ, ceea ce înseamnă că pe fiecare tură, un cadru ar avea în grijă
aproape 13 deţinuţi. APADOR-CH reaminteşte că norma recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii este de un cadru la 5 deţinuţi. La departamentul cultural-educativ pe cele 9 posturi existente erau 8 angajaţi, un post de psiholog fiind neocupat, iar la serviciu medical era un post vacant de medic. Reprezentanţii penitenciarului au afirmat că au o grupă de intervenţie proprie care este folosită în situaţii speciale, dar că membrii acesteia nu sunt „mascaţii” în timpul intervenţiilor.

2.2.  Blocul alimentar

În ziua vizitei, meniul era alcătuit din: ciorbă de legume (singura legumă fiind varza) şi fasole cu
carne (carnea era în realitate slănină) la comun, orez cu carne (jumări) pentru cei 70 de deţinuţi cu regim, şi supă de oase şi mazăre cu carne (în realitate şi cu foarte mult orez)  pentru cei 9 diabetici şi 8 distrofici. Pentru cină deţinuţii aveau mâncare de cartofi. Pentru acea zi au fost scoase din
magazie 93 Kg. carne de porc, 400gr. carne de vită (pentru deţinuţii musulmani), 38 kg slănină şi 13 kg subproduse. Blocul alimentar prezenta urme de infiltraţii şi necesita reparaţii.

 

2.3. Activităţi cultural educative

Serviciul cultural-educativ desfăşoară atât programele A.N.P. (cum ar fi clasicul INSTAD, adică programul de carantină) cât şi programe proprii. În luna ianuarie a acestui an a fost finalizat un program de calificare în meseria de bucătar pentru un număr de 6 deţinuţi, iar în luna martie s-a încheiat calificarea a 12 deţinuţi în meseria de tâmplar. Cursurile au fost ţinute de personalul Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, iar penitenciarul a asigurat selecţia participanţilor, informarea acestora  şi spaţiul de desfăşurare a cursurilor. La finalizarea cursurilor deţinuţii susţin un examen în urma căruia primesc o diplomă ce le atestă calificarea şi care nu conţine  nici o referire la starea de detenţie a absolventului.

Criteriile impuse unui deţinut pentru a participa la un astfel de curs de calificare sunt cele general aplicabile tuturor cursanţilor ANOFM, la care se adaugă cele specifice deţinuţilor:

– să fie condamnat definitiv;

– să fie absolvent a 8 clase;

– să nu fie angrenat în „afaceri juridice”;

– să mai aibă de executat cel mult 9 luni până la eliberarea din penitenciar
(dar nu mai puţin de 6 luni – durata cursului).

APADOR-CH consideră condiţia absolvirii a opt clase excesivă pentru deţinuţi, mulţi dintre aceştia neputând-o îndeplini. În mod normal, orice deţinut care ştie să scrie şi să citescă ar trebui să aibă posibilitatea de a urma un curs de calificare şi de a învăţa astfel o meserie, care să-i fie utilă după liberarea din penitenciar.

În prezent, au mai fost selecţionaţi 14 deţinuţi pentru a urma un curs de calificare în meseria de zidar, dar începerea cursului a fost amânată din lipsa fondurilor AJOFM.

Deţinuţii care nu îndeplinesc condiţiile pentru a urma cursurile de calificare ale AJOFM-ului se pot totuşi iniţia în meseriile de tâmplar şi sculptor în lemn în atelierele penitenciarului şi primesc la liberare o adeverinţă care să le ateste aptitudinile (dar rămân totuşi muncitori necalificaţi). Programul este continuu, iar pentru a participa, un deţinut trebuie să mai aibă 6 luni până la liberare şi să dovedească existenţa unor aptitudini, în urma unei perioade de probă. În prezent, la iniţierea în meserie participă 16 deţinuţi, iar alţi 6, care s-au liberat, au primit deja adeverinţe.

În penitenciar se organizează atât cursuri de şcolarizare intensivă, clasele I-IV (anul acesta au fost 12 absolvenţi), cât şi cursuri cu frecvenţă redusă pentru clasele V-VIII (anul acesta au fost 21 de absolvenţi, dintre care 6 de clasa a VIII-a). Cursurile sunt ţinute prin inspectoratul şcolar de către un profesor al Colegiului Doamna Stanca. Atât diplomele cât şi foile matricole sunt eliberate de această instituţie de învăţământ fără ca pe documente să se menţioneze că respectivele cursuri au fost urmate în penitenciar. La Satu-Mare nu se organizează cursuri de alfabetizare..

Juristul din cadrul departamentul cultural-educativ a desfăşurat pe parcursul a 3 luni, o dată pe săptămână, un curs de educaţie juridică pentru deţinuţi (EDUCOLEX). La acesta se adaugă consiliere juridică pentru deţinuţi, din partea filialei locale a LADO, în 12 domenii. Iniţial programul avea loc de două ori pe săptămână , câte două ore, dar în prezent reprezentanţii organizaţiei neguvernamentale nu mai vin decât de două ori pe lună.

În colaborare cu Serviciului de Reintegrare Socială şi Supraveghere Satu-Mare s-au desfăşurat programele „7 paşi”la care au participat 18 deţinuţi, şi „Managementul furiei”, care se încheiase de numai o săpămână şi la care au participat tot 18 deţinuţi, timp de o lună. Serviciul urma să înceapă un nou proiect de terapie prin teatru în penitenciar, pentru care au fost deja selecţionaţi
8 deţinuţi şi care va dura 3 săpămâni. Pentru toate programele, grupul ţintă l-au constituit minorii şi tinerii.

APADOR-CH apreciază implicarea continuă şi diversă a serviciului în activităţile din penitenciar, acesta fiind unul dintre puţinele cazuri în care reprezentanţii asociaţiei au întâlnit un interes atât de mare al consilierilor de supraveghere şi reintegrare socială pentru munca cu deţinuţii. În general, consilierii plasează activităţile cu deţinuţii pe ultimul loc în lista priorităţilor, rezultatul fiind neglijarea lor, uneori totală.
Cu toate acestea, nici serviciul de reintegrare socială şi nici compartimentul socio-educativ al penitenciarului nu desfăşoară clasicul program de pregătire pentru liberare (PROLIB). Doar o dată
la două luni, un angajat al AJOFM-ului vine în penitenciar şi le vorbeşte deţinuţilor despre ceea ce trebuie să facă pentru a obţine un loc de muncă.

Minorii beneficiază de un program special de menţinere a legăturii cu familia, „Dificil”, în cadrul căruia au loc discuţii pe diferite teme cu privire la familie. Anul trecut, programul cuprindea şi întâlniri lunare între minori şi familiile acestora, în care deţinuţii prezentau un program artistic (recitau poezii). Însă interesul familiilor a scăzut, nu au mai venit la penitenciar, astfel încât întâlnirile au fost abandonate. APADOR-CH consideră binevenită ideea de a organiza întâlniri între minori şi familiile lor. Compartimentul cultural-educativ nu ar trebui pur şi simplu să renunţe la ea, ci să încerce să găsească teme variate şi de interes pentru întâlniri, care să motiveze familiile să vină (recitarea unor poezii, de fiecare dată, nu are cum să fie atractivă) . Tot pentru minori a fost
organizată şi o vizită la Muzeul judeţean cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Ieşirea deţinuţilor din penitenciar la diferite activităţi cultural-educative este o altă ideea bine-venită care, după părerea APADOR-CH, ar trebui extinsă şi la deţinuţii adulţi. Pentru minori s-au mai organizat şi concursuri de cultură generală; câştigătorii au fost recompensaţi cu suplimentarea dreptului la pachete şi vizite. Un alt program numit „Educaţie pentru viaţa de familie”, destinat atât minorilor cât şi celor 76 de tineri, a avut ca temă prevenirea abandonului familial.

Programele destinate femeilor au fost desfăşurate în colaborare cu Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică Satu-Mare: programul de educaţie sanitară EDUCOSAN (timp de 6 luni) şi „Combaterea traficului de carne vie”, acesta din urmă fiind o iniţativă locală. Totuşi femeile cu care au stat de vorbă reprezentantele asociaţiei nu îşi aminteau să fi participat la astfel de programe.

O altă activitate pe teme de sănătate este cea iniţiată de ANP, prin care deţinuţii sunt instruiţi ca formatori pentru alţi deţinuţi, în cadrul programului de prevenire HIV/SIDA. Programul durează 3 luni şi se adresează unor serii de câte 10 deţinuţi. În Penitenciarul Satu-Mare 10 deţinuţi au fost
deja instruiţi despre modalităţile de îmbolnăvire şi metodele de prevenire a infectării cu HIV, urmând ca aceştia să îşi informeze colegii de cameră şi să le prezinte pliantele primite. O nouă serie este în curs de instruire. În urma acestui program un număr de 30 deţinuţi au solicitat săli se facă testul HIV.

Săptămânal, unicul psiholog al penitenciarului (al doilea post este vacant) alocă două ore pentru consilierea individuală a deţinuţilor periculoşi. Ideea de a acorda o atenţie specială acestora este bună, dar două ore pe săptămână pentru mai bine de 20 de deţinuţi periculoşi este prea puţin . Evident, un singur psiholog nu poate face faţă în mod eficient tuturor necesităţilor deţinuţilor. APADOR-CH cere ANP să găsească o modalitate de a angaja cât mai repede al doilea psiholog
pe postul vacant. Dacă angajarea unei persoane nu este posibilă, în condiţiile blocării temporare a tuturor angajărilor în sistemul bugetar, s-ar putea găsi o soluţie de colaborare, cu plata pe oră, aşa cum se practică în cazul unor medici sau profesori.

Persoane din cadrul serviciului cultural-educativ în colaborare cu deţinuţii realizează revista penitenciarului numită „Gândul”, cu un tiraj de 6 exemplare, care poate fi citită la bibliotecă. Penitenciarul are o staţie de radio-amplificare prin intermediul căreia se transmit programe realizate de cadre (nu de deţinuţi, ca în alte penitenciare) şi dedicaţii muzicale, precum şi un sistem de televiziune cu circuit închis care difuzează activităţile realizate în penitenciar. Penitenciarul are abonamente la 3 ziare („Adevărul”, „Jurnalul Naţional” şi „Evenimentul Zilei”), pe care reprezentantele asociaţiei le-au şi găsit în camerele de deţinere.

Pe lângă L.AD.O., penitenciarul mai colaborează şi cu alte organizaţii neguvernamentale: CARITAS ( oferă deţinuţilor cadouri cu ocazia sărbătorilor precum şi haine pentru momentul liberării), Hans Linder (oferă adăposturi temporare pentru persoanele care se eliberează din penitenciar şi nu au unde să locuiască), „Stânca Veacurilor” (program de educaţie civică, o dată la
două-trei luni), Prison Fellowship (educaţie pentru minori, tineri şi femei, de două ori pe lună).

Penitenciarul reînnoieşte anual şi colaborarea cu Facultatea de psihologie Vasile Goldiş, în cadrul căreia 13 studenţi îşi fac practica în locurile de deţinere. Studenţii realizează studii de caz iar 6
deţinuţi sunt subiecţi ai unor lucrări de diplomă.

În privinţa activităţilor religioase, preotul ortodox este prezent la toate serviciile religioase indiferent de cult. APADOR-CH consideră inoportună prezenţa preotului ortodox la astfel de întâlniri şi solicită renunţarea la acest sistem.

2.4. Asistenţa medicală

Doi medici generalişti (din care unul lucrează în baza unui contract de colaborare cu plata cu ora, deoarece postul de medic-şef este vacant), un medic stomatolog şi 6 asistenţi medicali ( 4 asistenţi generalişti, 1 asistent farmacie şi 1 asistent igienă) răspund de sănătatea deţinuţilor. Conform afirmaţiilor administraţiei, cadrele penitenciarului, familiile acestora şi pensionarii sistemului penitenciar au ca medic de familie tot pe unicul medic angajat al penitenciarului. În această privinţă, APADOR-CH doreşte să sublineze că în timpul vizitelor anterioare a reieşit că medicul din penitenciar nu acorda consultaţii numai cadrelor, ci şi judecătorilor de la tribunal şi procurorilor de la parchet.  Deşi reprezentantele asociaţiei au primit asigurări că acest sistem nu se mai practică, explicaţiile oferite nu au fost suficient de convingătoare, mai ales că asociaţia a
întâlnit de curând şi alte situaţii asemănătoare (de exemplu, la Spitalul Penitenciar Dej).

Celălalt medic, plătit cu ora, nu are contract cu Casa de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Sigurantei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ), ceea ce înseamnă că nu poate
acorda consultaţii cadrelor şi familiilor acestora, ci numai deţinuţilor. În medie, în fiecare zi sunt consultaţi 50-60 deţinuţi şi 6-7 cadre.

APADOR-CH reiterează că medicii din penitenciar trebuie să se ocupe exclusiv de deţinuţi, nu de cadre şi de familiile acestora sau, şi mai rău, şi de judecătorii,  procurorii sau poliţiştii din localitate şi familiile acestora. Cadrele  ar trebui să beneficieze de asistenţă medicală în penitenciar numai în situaţii de urgenţă.

Penitenciarul s-a confruntat cu lipsa medicamentelor deoarece, anul trecut, singura farmacie care
a încheiat un contract cu Casa OPSNAJ nu a onorat reţetele pentru că nu i s-au decontat costurile. În prezent, există contracte cu două farmacii şi situaţia s-a ameliorat.

Potrivit medicului angajat al penitenciarului, principala afecţiune de care suferă deţinuţii este „tulburarea de personalitate”, care s-ar manifesta la peste 50% dintre aceştia. Procentul este suprinzător, mai ales că, în timpul vizitei în penitenciar, reprezentantele asociaţiei nu au remarcat ca situaţia să fie mai gravă ca în alte penitenciare. O posibilă explicaţie ar fi că medicul a confundat tulburările de natură psihologică cu afecţiunile psihice, lucru grav pentru o persoană cu pregătire de specialitate.

Medicul a mai susţinut că deţinutele sunt trimise la consulturi ginecologice la spitalul civil, ori de câte ori acestea solicită, însă afirmaţia a fost contrazisă vehement de  deţinute, care s-au plâns că sunt ignorate cu desăvârşire. Deţinutele nu îşi explicau acest comportament, cu atât mai mult cu cât medicul este tot femeie.

Cabinetul stomatologic era închis la data vizitei, medicul generalist ne-a precizat că nu se acordă nici un tratament stomatologic, se fac doar extracţii deoarece există o dotare minimă.

În infirmerie se aflau 14 bolnavi de TBC (medicul nu a putut preciza câţi dintre aceştia sunt în TSS; 3 sau 4), 2 hipertensivi, 8 diabetici, dintre care 2 insulino-dependenţi (din nou, medicul era nesigur de cifrele respective), precum şi alţi bolnavi cronici.

În ultimul an, în Penitenciarul Satu-Mare au avut loc două decese: o sinucidere şi un infarct. În cazul sinuciderii (prin spânzurare), care a avut loc în decembrie 2004, a existat o investigaţie a parchetului, care s-a finalizat printr-o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, deşi din puţinele informaţii oferite de cadrele penitenciarului reieşea că decesul a fost suspect (deţinutul nu avea nici un motiv să se sinucidă).
APADOR-CH solicită ANP să-i comunice care au fost concluziile Comisiei mixte de analiză a deceselor din penitenciare în acest caz.

2.5. Vizite, corespondenţă, telefoane

Camera de vizite, unde se primesc şi pachetele pentru deţinuţi, era folosită şi pentru întâlnirile dintre avocaţi şi clienţii acestora. Este drept, masa la care aveau loc discuţiile era plasată oarecum excentric faţă de restul camerei (pe un piedestal), însă confidenţialitatea discuţiilor dintre avocaţi şi deţinuţi nu putea fi asigurată.

APADOR-CH cere administraţiei penitenciarului ca, o dată cu extinderea sectorului vizite (investiţie în derulare), să se asigure condiţiile pentru respectarea confidenţialitatea acestor discuţii, prin amenajarea unei camere speciale.

În privinţa programului de vizite, mai multe deţinute din camera 60 (printre care Popa Ana şi Horvath Lucia) şi-au exprimat nemulţumirea faţă de stricteţea cu care se respecta sistemul programării alfabetice. Deţinutele aveau programată joia ca zi de vizită dar de cele mai multe ori nu puteau fi vizitate de familii într-o zi lucrătoare; vizitele în alte zile ale săptămânii nu le-au fost aprobate, nici măcar cu titlu excepţional. O altă nemulţumire a deţinutelor din aceeaşi cameră este legată de obligativitatea purtării unei basmale albe, atunci când merg la vizită şi, în general, când ies din camere. Explicaţia supraveghetoarei a fost că basmaua face parte din ţinuta de penitenciar şi de aceea purtarea ei este obligatorie. APADOR-CH subliniază că reprezentanţii săi nu au mai întâlnit în nici un alt penitenciar această obligaţie care părea să le deranjeze foarte tare pe deţinute.

 APADOR-CH reiterează că deţinutele femei ar trebui lăsate să poarte hainele proprii în special la întâlnirile cu copiii minori. Altfel, există riscul ca aceştia să fie şocaţi şi să păstreze o imagine denaturată a propriilor mame. Or, la Satu Mare, nu numai că nu se ţine cont de acest risc dar se adaugă un element în plus (basmaua) care subliniază starea de detenţie şi sporeşte gratuit disconfortul deţinutelor şi vizitatorilor lor

Deţinuţii au dreptul la o convorbire telefonică, săptămânal, a cărei durată este de 10 minute. În intervalul de 10 minute deţinutul poate vorbi la 2 numere de telefon. Cele 7 telefoane cu cartelă instalate aveau semicabine, ceea ce creează măcar impresia că se respectă confidenţialitatea convorbirilor.

3.      Deţinuţi clasificaţi ca având un grad sporit de periculozitate

Potrivit conducerii penitenciarului, peste 20 de deţinuţi erau încadraţi ca periculoşi, la data vizitei. Clasificare se aplică inclusiv pentru „intenţii de evadare” sau „natura faptei”, criterii contestate de asociaţie. În opinia APADOR-CH, principalul criteriu pentru clasificarea unui deţinut trebuie să fie comportamentul din  timpul executării pedepsei (pedeapsa în curs, nu una anterioară). Deţinutul Tolvai Jozsef este un exemplu că „natura faptei” nu constituie un criteriu adecvat pentru stabilirea gradului real de periculozitate.  El fusese depus în Penitenciarul Satu-Mare din octombrie 2003 şi nu a avut nici un fel de probleme disciplinare. În martie 2005 a fost transferat la Oradea, unde, datorită naturii faptei comise, a fost clasificat drept periculos. La întoarcea în Penitenciarul Satu-Mare, clasificarea a fost menţinută, deţinutul fiind mutat într-o cameră destinată periculoşilor. Este de neînţeles cum acelaşi deţinut, al cărui comportament nu pune probleme şi nu s-a schimbat în timp, a putut fi „nepericulos” 2 ani, iar acum a devenit brusc un pericol pentru alţii. Este, de asemenea, evident că Tolvai a fost în mod nejustificat clasificat din cauza faptei comise, în condiţiile în care comportamentul său este bun. „Cazul” Tolvai arată cât de formală este activitatea comisiilor, atât la clasificare, cât şi la reviziuirea clasificării.

Deţinuţii clasificaţi drept periculoşi sunt ţinuţi în camere separate. Din discuţiile cu unii dintre aceştia (cei de la camera 26) a rezultat că sunt imobilizaţi cu cătuşe simple atât în interiorul penitenciarului când sunt duşi la cabinetul medical, vorbitor sau spre locul de plimbare, cât şi la transportul în afara penitenciarului. Penitenciarul are în dotare „mijloace sigure de imobilizare” (lanţuri) de tip centură, însă acestea nu sunt folosite pentru transportul tuturor deţinuţiilor periculoşi, ci numai al condamnaţilor pe viaţă. APADOR-CH cere din nou ANP să renunţe la folosirea lanţurilor, indiferent de împrejurare, de clasificarea deţinuţilor sau de natura faptei. Conform standardelor europene, imobilizarea deţinuţilor se poate face numai cu cătuşe de mâini şi numai până la calmarea stării de agitaţie. Prin urmare, nici măcar încătuşarea „periculoşilor” sau  condamnaţilor pe viaţă nu se justifică dacă aceştia nu se manifestă violent.

4.      Concluzii

– În general, condiţiile de detenţie din penitenciar sunt acceptabile deşi sunt necesare reparaţii ale instalaţiilor sanitare şi punerea în funcţiune a duşurilor din sălile de baie aferente fiecărei camere. Blocul alimentar necesită reparaţii capitale şi revizia instalaţiei de aerisire.

– APADOR-CH apreciază implicarea consilierilor SRSS în activităţile cu deţinuţii precum şi eforturile sectorului socio-educativ de diversificare a programelor. Scoaterea deţinuţilor minori din penitenciar pentru a participa la activităţi din afara sistemului ar trebuie continuată şi în alte ocazii decât cele festive. Asociaţia sugerează ca astfel de acţiuni să cuprindă şi deţinuţi tineri sau chiar adulţi, care ar putea fi selectaţi pe baza comportamentului în detenţie.

– APADOR-CH cere ANP revizuirea urgentă a sistemului de clasificare a deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate. Totodată, comisia de disciplină din fiecare penitenciar trebuie să analizeze periodic, cu seriozitate fiecare caz de deţinut „periculos” în parte. Asociaţia este convinsă că audierea acestor deţinuţi în comisii ar evita încadrarea eronată a multora în această categorie. – APADOR-CH cere insistent renunţarea la lanţuri („mijloace de imobilizare sigură”). Folosirea acestora, indiferent de denumire, este în contradicţie cu standardele internaţionale.

– Asociaţia solicită ca toţi deţinuţii şi, în primul rând, deţinutele şi minorii să poarte hainele proprii cu ocazia vizitelor. Si, în nici un caz, nu trebuie adaugate accesorii inutile de genul basmalei obligatorii, care nu fac decât să sporească inconfortul persoanelor private de libertate.

– APADOR-CH cere insistent ca angajaţii penitenciarului să renunţe la serviciile medicale oferite de cadrele medicale din sistem, cu excepţia cazurilor de urgenţă.  

Alte
constatări şi recomandări sunt incluse în raport.

  

Diana Călinescu

Nicoleta Popescu

Raspuns ANP Baia Mare-Satu Mare-Bistrita-2005

Raport asupra vizitei la Penitenciarul Baia Mare

/în /de

 

Pe data de 14 iulie 2005, reprezentantele APADOR-CH au vizitat Penitenciarul Baia Mare, judeţul Maramureş. Vizita precedentă a avut loc în 1999.

Date generale

Penitenciarul a fost trecut la categoria „maximă siguranţă” şi nu mai cazează decât deţinuţi din judeţ. Până acum aproape două luni, penitenciarul acoperea şi judeţul Sălaj
care a fost transferat la Satu Mare.

Ultimele reparaţii capitale la Penitenciarul Baia Mare au avut loc în 1974. De atunci şi până în prezent s-a recurs numai la lucrări curente de întreţinere şi la reparaţii mărunte, din lipsă de fonduri. Conform spuselor directorului, în curând (poate chiar anul acesta sau în 2006), va începe construirea unui nou pavilion de detenţie, cu o capacitate de 720 de locuri. Practic, toţi deţinuţii ar fi mutaţi în „casă nouă” (la data vizitei, numărul total era de 705). Din explicaţiile directorului, reprezentantele asociaţiei au înţeles că fie partea veche, fie cea nouă a penitenciarului ar urma să fie destinată numai celor aflaţi în arest preventiv din judeţul Maramureş, preluându-se din nou şi deţinuţii proveniţi din Sălaj, dar numai pe durata acestei faze a procesului
penal.

Penitenciarul Baia Mare face parte din cele 10 locuri de detenţie care lucrează cu o firmă germană de încălţăminte („Rilug”). Directorul a afirmat că 230 de deţinuţi şi deţinute cos pantofi. Numărul lor scăzuse la 184 la data vizitei asociaţiei deoarece producătorul german intrase în vacanţă.
APADOR-CH consideră binevenită această colaborare între sistemul penitenciar şi firma germană, prin care deţinuţii şi deţinutele câştigă „zile” (adică, în funcţie de numărul de zile lucrate, beneficiază de o scădere a pedeapsei de până la 7 zile pe lună), bani (10% din salariu, restul de 90% intrând în bugetul penitenciarelor) şi, mai ales, au ceva de făcut.

Deţinuţii lucrează în camere, teoretic până la ora 15.00 dar practic, şi după această oră. In fiecare zi, primesc feţe şi tălpi de pantofi pe care le asamblează prin coasere manuală. Norma lor era de 430 de perechi de pantofi pe lună dar de la 1 ianuarie a.c. a crescut la 470. Acelaşi lucru îl fac şi
deţinutele, cu diferenţa că ele pot lucra şi în curtea de plimbare a secţiei iar norma lor este de zece perechi de pantofi pe zi. De notat că deţinuţii şi deţinutele nu sunt
obligaţi să facă această muncă.

Totuşi, asociaţia ridică o problemă ce ar trebui elucidată: deţinuţii şi deţinutele nu semnează nici un stat de plată, nu ştiu ce bani li se cuvin pentru munca prestată şi nu au nici o posibilitate de control asupra sumelor ce li se comunică – la cerere – de serviciul de contabilitate al penitenciarului. Adevărat, deţinuţii şi deţinutele sunt mai interesaţi în
„zile/câştig” decât în bani. Totuşi, cumpărăturile de la chioşcul din incinta penitenciarului – care, în cazul Baia Mare, practică preţuri cam „pipărate”, după spusele deţinuţilor – se plătesc în bani. Abia când fac cumpărături, află câţi bani au în cont.

APADOR-CH cere ANP şi administraţiilor penitenciarelor care au contracte cu firma germană să instituie un sistem prin care deţinuţii şi deţinutele care lucrează pentru firmă să fie informaţi lunar, în scris, cu privire la câştigurile în bani. O altă problemă pe care ANP şi administraţiile penitenciarelor implicate ar trebui să o urmărească este cea a normelor. Reprezentantele asociaţiei au înţeles că partenerul german stabileşte normele zilnice (numărul de perechi de pantofi asamblaţi prin coasere), care deja au crescut, fără consultarea administraţiei penitenciare.

 Riscul cel mare este, din punctul de vedere al asociaţiei, ca firma germană să continue să crească norma zilnică iar administraţia penitenciară să nu obiecteze de teamă să nu piardă
contractul, indiferent de consecinţele suportate de deţinuţi.

Penitenciarul Baia Mare a reuşit să asigure locuri de muncă pentru jumătate din numărul deţinuţilor. Pe lângă „Rilug”, deţinuţii mai muncesc în construcţii şi la stivuit cherestea. 44 de deţinuţi lucrează la solarul penitenciarului şi încă 44, la deservire. Ei câştigă doar „zile”, nu şi bani.

Efective

La data vizitei, erau 705 deţinuţi: 625 condamnaţi definitiv, 29, condamnaţi în prima instanţă şi 51 arestaţi preventiv. Din total, 680 erau bărbaţi, din care 33 minori, şi 25, femei. Situaţia s-a îmbunătăţit substanţial faţă de 1999 când erau peste o mie de deţinuţi, însă supraaglomerarea rămâne o problemă. Conform normei clasice de 6 metri cubi de aer/deţinut, la Baia Mare ar putea fi instalate 540 de paturi (la data vizitei erau 942 de paturi din care peste 200 erau neocupate şi aglomerau inutil camerele de detenţie). Prin urmare, gradul de ocupare era de 150%. Pe de altă
parte, recomandarea repetată a Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei este de minimum 4 metri pătraţi/ deţinut.

La suprafaţa totală de detenţie (1200 mp, inclusiv grupurile sanitare) ar fi trebuit cazaţi maximum 300 de deţinuţi. Deci, după acest criteriu, gradul de ocupare este de aproape 250%, fiecărui deţinut revenindu-i sub 2 mp.

202 angajaţi, din care 187 la operativ se ocupă de deţinuţi. Pur statistic, ar însemna o proporţie bună de circa 4 deţinuţi la un cadru. In practică, se lucrează pe ture, ceea ce creşte substanţial numărul deţinuţilor la un supraveghetor. In plus, penitenciarul are un singur doctor care, potrivit unor reguli constant criticate de APADOR-CH, se ocupă şi de cadre şi familiile lor.

Asistenţa medicală

Un doctor (schema prevede doi), trei asistenţi, un farmacist, un stomatolog şi asistentul său se ocupă de sănătatea deţinuţilor (şi cadrelor).

Medicul penitenciarului (Buşcă) este un generalist transferat de la Penitenciarul Aiud cu un an şi jumătate înainte de vârsta pensionării, din motive strict financiare (ca medic-şef la Baia Mare are un salariu mai mare). Conform celor spuse de el, media consultaţiilor acordate deţinuţilor ar fi de 70 pe zi, între orele 10.30 şi 15.30, ceea ce ar însemna o medie de patru minute pe deţinut, evident insuficient. 3 ore pe zi, între 7.30 şi 10.30, de luni până vineri inclusiv, sunt rezervate cadrelor, familiilor acestora precum şi altor beneficiari ai Casei de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Sigurantei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ). Toţi aceştia figurează pe lista de „medic de familie” a unicului doctor al penitenciarului.

APADOR-CH repetă că deţinuţii depind integral de medicii de penitenciar. Ordonanţa 56/2003 le-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a fi consultaţi şi de un doctor din afara sistemului, dar contra plată. Foarte puţini cunosc că au acest drept şi şi mai puţini îşi pot permite o astfel de cheltuială.
Asociaţia consideră nefiresc ca mai mult de o treime din programul zilnic să fie rezervat pentru cadre care ar putea apela la alţi doctori din sistem (clinici sau spitale militare) sau din afara lui. Consultarea personalului de către medicul de penitenciar este justificată numai în cazuri de urgenţă.

Bolile cele mai frecvente la Baia Mare sunt cele ale aparatului respirator (40%). Oarecum surprinzător, în 2005 se înregistrase un singur caz de pneumonie. In legătură cu acesta, s-a ridicat din nou problema încătuşării deţinuţilor bolnavi, atât pe durata transportului cât şi a internării în spitale „civile”. Asociaţia reaminteşte recomandarea insistentă a Comitetului pentru Prevenirea Torturii ca deţinuţii bolnavi să nu fie imobilizaţi cu cătuşe (de lanţuri nici nu poate fi vorba). In cazul unui bolnav agitat care devine periculos pentru alţii sau pentru el însuşi CPT cere să se recurgă la mijloace de imobilizare altele decât cătuşele (de pildă, bandaje elastice).

In opinia medicului, aproape o sută de deţinuţi prezintă tulburări psihice din care 19 au probleme serioase. Singura secţie de psihiatrie din sistemul penitenciar este la spitalul Jilava. Deţinuţii bolnavi ajung, eventual, la acest spital iar după un tratament sumar (în general, sedative) sunt retrimişi la penitenciarul de unde au venit. Evident, o posibilă ameliorare nu poate fi decât temporară, în absenţa unei supravegheri continui şi a terapiilor speciale (inclusiv terapia ocupaţională).

Există şi o doză de nepăsare faţă de deţinuţi şi de problemele lor. Deţinutul Georgel Vereş a făcut zeci de reclamaţii împotriva medicului, cu toate că problema lui ar fi putut fi rezolvată cu puţină înţelegere. In esenţă, deţinutul a fost examinat la Spitalul Militar Cluj iar doctorul de acolo i-a recomandat un medicament (Seroxat) fără a-i elibera şi reţeta. Seroxatul este inclus pe lista medicamentelor cu restricţii iar medicul de penitenciar a refuzat să i-l prescrie, susţinând că aceasta era obligaţia specialistului de la Cluj. In schimb, i-a propus deţinutului să-l transfere la spitalul Jilava ceea ce acesta a refuzat, rămânând cu convingerea că medicul nu vrea să-l trateze. Reprezentantele asociaţiei au înţeles cu greu explicaţiile ezitante şi alambicate ale medicului. Dar şi mai greu este pentru un deţinut să priceapă de ce medicul de penitenciar nu îi dă medicamentul recomandat de un doctor specialist. A rămas neclar motivul pentru care medicul de penitenciar refuza să prescrie Seroxatul: pentru că este pe lista medicamentelor
restricţionate şi se teme de răspundere? Din cauza costului?

Un alt exemplu de nepăsare este cel al deţinutului Teodor Lupuţu, aflat la infirmerie (camera 29). Acesta avea abdomenul foarte umflat şi dureros şi deşi stătea în infirmerie de peste o lună, medicul nu ştia încă de ce suferă deţinutul dar s-a grăbit să dea asigurări că îi va face toate analizele necesare. Reprezentantele APADOR-CH au rămas cu impresia unui dezinteres marcat al
medicului de penitenciar faţă de deţinuţii de care răspunde.

In aceeaşi cameră cu Lupuţu mai erau doi deţinuţi cu situaţii deosebite. In aprilie 2004, Gavrilă Toma, care execută o pedeapsă de 15 ani, a fost călcat pe picior de un alt deţinut. I s-a învineţit degetul cel mare, apoi i-a căzut unghia şi s-a declanşat infecţia. In mai 2004 a fost dus la Spitalul Penitenciar Dej unde i s-a amputat piciorul stâng de la şold. Este imposibil de înţeles de ce nu s-a intervenit medical în timp util pentru a preveni amputarea. Până la un punct, s-ar putea invoca neglijenţa deţinutului dar de când infecţia a luat proporţii apare problema dezinteresului (sau lipsei de profesionalism) a cadrelor medicale din penitenciar. Gavrilă Toma este, desigur, şocat de cele întâmplate, dar nu a învinuit pe nimeni. Ar dori doar o proteză şi, eventual, un însoţitor dat fiind că se deplasează cu foarte mare dificultate şi numai cu ajutorul celorlalţi deţinuţi bolnavi din cameră.

Al doilea caz este cel al deţinutului Gheorghe Feer, care execută o pedeapsă de 17 ani. El a fost operat la gât în 1992 şi i-au fost afectate coardele vocale. Dorinţa lui este să i se monteze un dispozitiv cu ajutorul căruia să poată vorbi (în prezent, scoate doar sunete aproape ininteligibile). Feer mai are o problemă: şi-a pierdut aproape toţi dinţii şi deşi s-a oferit să plătească, cabinetul stomatologic a refuzat să-i facă lucrarea din motive de lipsă de dotare tehnică. Reprezentantele asociaţiei au înţeles că aceasta ar fi o problemă şi pentru alte cabinete stomatologice din penitenciare. Asociaţia propune Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor următoarele variante de rezolvare: a) dotarea unor cabinete stomatologice din sistem cu aparatura necesară pentru lucrări dentare, care ar urma să fie executate contra cost. Deţinuţii care dispun de sumele necesare ar urma să fie transferaţi temporar într-unul din aceste penitenciare; sau b) efectuarea lucrărilor dentare pentru deţinuţii cu posibilităţi financiare la cabinete din afara sistemului. Amprentarea şi fixarea protezelor presupun doar două ieşiri. In schimb, degradarea masivă a danturii – cum este cazul la Feer – este sursă sigură de boli ale aparatului digestiv, pe care sistemul penitenciar
este oricum obligat să le trateze gratuit.

Programul anti-SIDA ce se desfăşoară în întreg sistemul penitenciar nu a dus, până la data vizitei asociaţiei la Baia Mare, şi la rezultate concrete. Nici un deţinut nu s-a arătat interesat să facă testul HIV/SIDA. APADOR-CH a insistat şi de această dată asupra distribuirii prezervativelor pe durata detenţiei (nu cum se întâmplă acum, când deţinuţii primesc prezervative la liberare). Pe lângă riscul transmiterii HIV, la Baia Mare sunt şi 15 deţinuţi bolnavi de lues, toţi transferaţi din aresturile poliţiei. (Persoanele ajunse în aresturi sunt supuse unui examen medical general şi fac doar radiografie pulmonară dar nu şi RBW.)

Activitatea socio-educativă

Prin contrast cu asistenţa medicală, sectorul socio-educativ merită o notă bună, judecând după numărul de programe desfăşurate şi, mai ales, cele iniţiate în afara programelor obligatorii venite de la ANP. O juristă, un asistent social şi o studentă la facultatea de asistenţi sociali, ajutaţi de un agent tehnic se ocupă de cei peste 700 de deţinuţi. Penitenciarul a avut un psiholog care a plecat din România pentru o perioadă, a revenit şi ar dori să-şi reia postul dar toate posturile libere din sistem sunt blocate până la sfârşitul anului.

Diferenţele dintre situaţia la cultural-educativ în 1999 şi cea din 2005 sunt şi de substanţă şi de implicare a personalului. Este drept că unele programe, neschimbate de ani de zile, au primit denumiri cripto-pompoase. De pildă, perioada de carantină de trei săptămâni prin care trec toţi deţinuţii nou-veniţi în sistem, se numeşte acum „Instad” dar conţinutul este acelaşi: analize medicale şi familiarizarea cu regulamentul de ordine interioară. „Conis” este de fapt şcolarizarea (clasele I-IV comasate), iar „Alfaz” – programul de alfabetizare. Staţia de radio a penitenciarului difuzează emisiunea făcută de deţinuţi după acelaşi program ca şi în 1999: o dată pe săptămână – vinerea – timp de o oră şi jumătate. Nu a fost deloc clar de ce nu ar putea creşte frecvenţa şi/sau durata acestor emisiuni.

Alte programe au fost impuse de câţiva ani de ANP : „Educolex” (educaţie pe teme juridice), în desfăşurare, cu participarea a 59 de deţinuţi împărţiţi în 4 grupe; „Educosan” (educaţie sanitară), în desfăşurare pe tema „O viaţă fără droguri”, cu participarea a 40 de deţinuţi; „Educosport” (în principal se joacă fotbal, iar minorii „bat mingea” de patru ori pe săptămână, 30 până la 60 de minute de fiecare dată; s-au organizat deja două cupe de fotbal între camere, iar a treia este în derulare).

Serviciul pentru Reintegrare Socială şi Supraveghere (devenit de curând Serviciul pentru Protecţia Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor) a avut un program cu un titlu cam ciudat – „Educaţie în sprijinul muncii” – pe durata a 3 luni, cu participarea a 29 de deţinuţi.

Un alt program de 3 luni s-a numit „Educaţia bunului cetăţean”. 33 de deţinuţi au învăţat regulile elementare ale unui comportament civilizat.

Deţinutele au beneficiat de un program separat, intitulat „Femeia mileniului” (!), un fel de mixtum compositum ce a inclus de la consiliere familială până la sfaturi cu privire la machiaj, toate binevenite. Deţinutele mai au un program permanent de hobby. După toate aparenţele, în întreg sistemul penitenciar, femeile au acelaşi hobby – cusutul şi tricotatul. Diferă doar regimul „ustensilelor” folosite: în unele penitenciare andrelele şi/sau acele rămân permanent în camere, în altele, se distribuie dimineaţa şi se ridică seara. La Baia Mare, pentru unele deţinute hobby-ul s-a transformat în muncă. Ele cos în continuare, dar pantofi.

Cei 32 de minori au, pe lângă şcolarizare şi educaţia bunului cetăţean, două programe speciale, cu caracter permanent : „Lumea prin ochii noştri” (pictură, desen) şi „Şcoala aşa cum ne place” (discuţii libere de cultură generală).

Progresul în domeniul socio-educativ este evident dar, în opinia asociaţiei, nu reprezintă decât un prim pas. După cum s-a menţionat, unele activităţi de rutină – carantina, alfabetizarea/şcolarizarea
– au devenit „programe” dar conţinutul nu s-a schimbat. Majoritatea programelor se desfăşoară pe durata a 3 luni. Insă practic, aceasta înseamnă cam o oră şi jumătate, maximum două, pe săptămână, deci în total, doar 24 de ore.

Cu excepţia educaţiei juridice şi activităţilor sportive, participarea deţinuţilor la programe este redusă numeric. Pe de o parte, toate activităţile se desfăşoară la club, în principal dimineaţa şi, desigur, ar fi greu de lucrat cu grupuri mari. O posibilitate ar fi ca aceste activităţi să fie organizate şi în alte spaţii. De pildă, într-o cameră de detenţie cu puţini deţinuţi din care să se scoată numeroasele paturi neocupate. Sau în curtea de plimbare, dacă vremea o permite. Sau chiar în spaţiul administrativ, pentru deţinuţii „cuminţi”. Este nevoie şi de mai mulţi angajaţi pregătiţi pentru aceste activităţi. In prezent, există în sistemul penitenciar o mare disproporţie între personalul de pază, siguranţă, escortare şi cel din sectorul socio-educativ. Desigur, executarea pedepsei este prioritară dar reintegrarea în societate şi implicit reducerea riscului de recidivă sunt în sarcina educatorilor. APADOR-CH cere ANP să regândească schema personalului de penitenciar în sensul creşterii cu prioritate a numărului angajaţilor de la sectorul socio-educativ.

Pe de altă parte, este posibil ca deţinuţii să nu fie interesaţi de subiectele propuse. APADOR-CH crede că ar fi utilă şi consultarea lor prin chestionare, sondaje etc., măcar orientativ, pentru viitoare programe.

Pe lângă activităţile organizate de penitenciar, deţinuţii sunt vizitaţi cu regularitate de reprezentanţi ai unor asociaţii sau fundaţii (Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Prison Fellowship, The Family, Institutul Internaţional Biblia din Danemarca) precum şi ai unor culte religioase. In legătură cu acestea din urmă, trebuie precizat că reprezentanţii lor au nevoie de aprobarea Capelanului-şef din cadrul Ministerului Justiţiei pentru a intra în penitenciare. Iar preoţii angajaţi ai ANP – exclusiv ortodocşi – au obligaţia să asiste la întâlnirile reprezentanţilor altor culte cu deţinuţii. APADOR-CH consideră că ambele procedee aduc atingere libertăţii
religioase, care este garantată integral de Constituţie, fără nici o excepţie. La Penitenciarul Baia Mare, preotul ortodox nu asistă la întâlnirile deţinuţilor cu reprezentanţii altor culte. Adică procedează corect. Un alt lucru bun în acest penitenciar este numărul apreciabil al cererilor aprobate de director pentru trecerea unor deţinuţi de la un cult religios la altul (cam 80, dar nu a fost clar pe ce perioadă).

APADOR-CH şi-a exprimat, în mod repetat, dezacordul cu privire la interdicţia schimbării religiei pe perioada detenţiei, sub pretextul stress-ului inerent privării de libertate care i-ar împiedica pe deţinuţi să ia o astfel de decizie „cu capul limpede”. In fapt, interdicţia se datoreşte fricii, nejustificate, a preoţilor ortodocşi de prozelitism.

Camere de detenţie

Minorii (camera 24, 17 deţinuţi la 18 paturi) s-au plâns de calitatea mâncării (ceaiul de dimineaţă este apă colorată şi amară, brânza este este ca o talpă, pastele şi orezul sunt doar fierte, fără nici un gust), de faptul că uneori sunt scoşi la aer doar câteva minute şi, mai ales, că au gândaci în cameră. Ultima dezinsecţie se făcuse în urmă cu mai bine de două luni. In plus, unicul WC era defect iar peste noapte (de la 22.00 la 5 dimineaţa) nu curge nici un strop de apă.

La o cameră de „periculoşi” (în total sunt 17) erau 5 deţinuţi la 15 paturi. Cele 10 paturi nefolosite menţineau senzaţia de supraaglomerare, deşi, evident, în camera respectivă (nr.7) nu era cazul. Cel puţin doi deţinuţi păreau a avea probleme de sănătate mentală pentru că nu înţelegeau
întrebări simple iar răspunsurile lor erau confuze.

La camera 14 (28 de deţinuţi la 39 de paturi) mai toţi au reclamat mâncarea foarte proastă (în ziua vizitei avuseseră ciorbă de varză cu gulii (?) şi fasole „cu pietre”) şi calitatea asistenţei medicale. Carol Gherebeu a spus că varsă tot ce mănâncă şi a arătat o scrisoare medicală datată 15 martie 2005 pe care figura diagnosticul de ulcer duodenal. Doctorul penitenciarului nu a luat în consideraţie actul medical şi nu i-a dat medicaţia adecvată, a susţinut el. Pe lângă aceasta, la ultima ieşire la cabinetul medical au fost 10 deţinuţi care au „beneficiat” de un minut de examinare, fiecare. Iosif Hausi este foarte slab şi crede că suferă de anemie. A cerut în mod repetat să i se facă analizele necesare, dar fără succes.
Camera are un singur WC care era foarte murdar.

Unica sală de baie pentru 4 secţii de bărbaţi (a 5-a este secţia de femei cu sală de baie proprie) are 18 duşuri, evident insuficiente pentru menţinerea unei igiene corporale normale.

Izolarea – neocupată la data vizitei – are trei „paturi” duble suprapuse într-o parte şi trei „paturi” suprapuse de o persoană în cealaltă, toate din piatră (deşi fostul director general al ANP susţinea la începutul lui 2005 că astfel de structuri nu mai există în nici un penitenciar din România). Potrivit cadrelor, trei deţinuţi ar fi fost sancţionaţi cu izolare severă în 2005. APADOR-CH a criticat în mod repetat prevederea din regulament cu privire la ridicarea cazarmamentului (pături, cearceafuri, perne) de la trezire (ora 5.00 dimineaţa) şi până la stingere (ora 22.00). Aceasta înseamnă că deţinuţii de la izolare stau pe piatra goală 17 ore, riscul de îmbolnăvire fiind evident.

Asociaţia cere ANP să dispună urgent desfiinţarea paturilor de piatră din camera de izolare de la Penitenciarul Baia Mare şi să verifice şi situaţia din spaţiile de detenţie similare din alte penitenciare.

La Baia Mare nu se folosesc lanţuri („mijloace sigure de imobilizare”), nu pentru că s-ar încălca standardele europene ci pentru că penitenciarul nu are aşa ceva în dotare.

Secţia a 5-a este destinată exclusiv femeilor şi este formată din 5 camere de detenţie, o sală de baie cu 15 duşuri, o spălătorie şi o curte de plimbare. Din cele 25 de deţinute, 4 erau în arest preventiv. Celelalte 21 – cu condamnări definitive – ar urma să fie transferate la Târgşor, unicul penitenciar pentru femei din ţară. Dar, pe de o parte, la Târgşor este şantier iar pe de alta, unele deţinute au familii în zona Baia Mare, cărora le-ar fi extrem de dificil să parcurgă sute de kilometrii pentru o vizită de una-două ore. De aceea este de preferat ca deţinutele cu familii în zonă să execute pedepsele în Penitenciarul Baia Mare. Insuşi directorul penitenciarului este de acord cu această soluţie pe care o şi aplică.

Ca şi în restul penitenciarului, secţia de femei nu are apă curentă între orele 22.00 şi 5.00 dimineaţa pentru că nu funcţionează hidrofoarele. Nu este clar dacă restricţia vizează şi oraşul, sau unele zone ale sale, sau numai penitenciarul.

Deţinutele sunt scoase zilnic în curte, între o oră şi două ore. Si tot în curte, sau pe hol dacă este vreme rea, se desfăşoară activităţile socio-educative. După cum s-a menţionat mai sus, unele deţinute cos încălţăminte pentru firma germană însă norma de 10 perechi pe zi nu le mai lasă timp pentru alte activităţi. De notat că nici o deţinută nu lucrează la popota cadrelor, practică, din păcate, curentă în alte penitenciare. Pentru a elimina orice suspiciuni, APADOR-CH cere să se renunţe la folosirea deţinutelor la popotă în întreg sistemul penitenciar.

Hrana, vizite, corespondenţă

Meniul la prânz consta din ciorbă de legume pentru toate categoriile de deţinuţi şi felul doi, iahnie de fasole cu carne (pentru cei care muncesc) şi pilaf cu carne la regim. Pentru cei 20 de bolnavi de TBC şi cei 6 diabetici, felul doi era ghiveci cu carne. Evident, carne puţină, mai mult slănină (cu excepţia porţiilor pentru TBC şi diabet) iar pilaful semăna cu ciorba, adică multă zeamă.
Conform registrului, se folosiseră 50 kg de carne de porc (celebra „carne în carcasă”), 9 kg de subproduse şi 31 kg de slănină. Deţinuţii bolnavi de TBC sau diabet au două suplimente zilnice (ouă, brânză). Pentru prima oară de mulţi ani de când vizitează penitenciarele, reprezentantele
asociaţiei au văzut în frigider organe de porc (rinichi, ficat, inimă, în total 23 kg) ce urmau a fi folosite pentru masa de regim din ziua următoare, potrivit celor spuse de şeful blocului alimentar. Au rămas, totuşi, două semne de întrebare: de ce se aduseseră produsele cu o zi înainte şi de ce numai carnea pentru regim?

Bazinele pentru spălat vase erau din ciment vizibil deteriorat şi trebuie urgent înlocuite.

Deţinuţii au la dispoziţie 5 telefoane publice cu cartelă şi două cutii poştale. Nu au existat plângeri cu privire la corespondenţă dar şi la Baia Mare – ca în toate penitenciarele – funcţionează o metodă ciudată: nu se ţine nici o evidenţă a scrisorilor expediate de deţinuţi, care se depun direct în cutia poştală, ceea ce este normal. In schimb, se înregistrează corespondenţa primită (fără a se
citi). Explicaţia ar fi că, în acest fel, deţinuţii nu s-ar mai putea plânge că nu primesc răspunsuri la scrisori pe motiv de cenzură din partea administraţiei penitenciare.

La secţia „vizite”, predarea pachetelor se face printr-un ghişeu plasat oblic faţă de cel la care aşteaptă deţinutul. Pentru a vedea ce primeşte, acesta trebuie să vină la geamul ce separă sala de vizite propriu-zisă de camera de supraveghere. Sigur, distanţa este de doar un metru şi ceva dar nu este deloc clar de ce deţinutul nu ar putea primi conţinutul pachetului prin acest geam în loc să se ducă înapoi la ghişeu.

Concluzii

1. Faţă de 1999, situaţia din penitenciar s-a îmbunătăţit sub aspectul reducerii gradului de supraaglomerare. Insă condiţiile igienico-sanitare lasă, în continuare, de dorit: un WC – uneori defect – şi o chiuvetă pentru aproape 20 de deţinuţi sunt insuficiente pentru menţinerea unei igiene corporale normale. Unica sală de baie cu 18 duşuri nu poate corespunde nevoilor celor 680 de deţinuţi bărbaţi. Se adaugă şi întreruperea furnizării de apă curentă între orele 22.00 şi 5.00 dimineaţa;

2. Asistenţa medicală este nesatisfăcătoare. Pe lângă faptul că singurul medic se ocupă de deţinuţi, de cadre şi familiile lor, plus alţi beneficiari ai Casei de asigurări, există şi un dezinteres evident faţă de primii, cu consecinţe uneori dramatice (a se vedea cazul deţinutului căruia i s-a amputat un picior);

3. Activităţile socio-culturale s-au diversificat substanţial faţă de 1999. Există acum şi implicare din partea personalului de specialitate ale cărui iniţiative trebuie încurajate. Este însă nevoie de o mai judicioasă folosire a timpului de lucru (sunt rare activităţile care se desfăşoară după-amiezele, deşi se lucrează şi în ture de 12 ore) şi de găsirea unor spaţii noi pentru organizarea simultană a mai multor activităţi. Consultarea deţinuţilor cu privire la preferinţe ar putea fi un indicator folositor pentru stabilirea programelor. Dar la fel de important este, în opinia asociaţiei, creşterea numărului de personal prin angajarea unor persoane cu pregătire în domeniul asistenţei sociale;

4. APADOR-CH apreciază faptul că deţinuţii au de lucru prin contractul cu firma germană de pantofi, dar cere ca partenerul străin să nu poată creşte normele decât cu aprobarea expresă a administraţiei penitenciare. De asemenea, deţinuţii şi deţinutele care lucrează – nu numai pentru această firmă – să fie informaţi, de preferinţă în scris, cu regularitate asupra sumelor ce li se cuvin; 5. Asociaţia cere anularea ordinului prin care se interzice deţinuţilor să treacă de la un cult religios la altul, precum şi a dispoziţiei prin care preoţii ortodocşi au obligaţia de a asista la întrunirile dintre deţinuţi şi reprezentanţii altor culte. Alte constatări/recomandări sunt incluse în raport.

Manuela Ştefănescu
Diana Călinescu

Raspuns ANP Baia Mare-Satu Mare-Bistrita-2005

Raport privind vizita la Penitenciarul Rahova – Secţia pentru femei

/în /de

1.     
Două
reprezentante APADOR-CH au vizitat secţia de femei a Penitenciarului
Rahova în ziua de 26 mai 2005.

2.     
Aspecte generale

Deşi administrativ este parte a Penitenciarului Rahova, secţia de
femei este separată de acesta şi dispune de unele
facilităţi proprii, cum ar fi personalul, cabinetul medical, curtea
de plimbare. În rest, secţia depinde de utilităţile
penitenciarului.

Secţia este destinată persoanelor care se află în tranzit,
cu “afaceri judiciare” în Bucureşti, nu deţinutelor care
ispăşesc condamnări definitive. După condamnare, acestea
sunt, de regulă, transferate la penitenciarul specializat de la
Târgşor. Din totalul de 323 de femei deţinute (inclusiv două
minore) la data vizitei, 50 erau în stare de arest prevenitiv iar restul – cu
unele excepţii – aveau diverse procese pe rol, în principal de natură
civilă.

Numărul cadrelor secţiei de femei este destul de mic: 19
agenţi operativi, doi ofiţeri – comandantul secţiei şi
psihologul -, un gospodar şi un asistent religios (ambii cu rang de
agenţi). Datorită numărului mic de cadre, unele drepturi ale
deţinutelor nu sunt respectate. De exemplu, în ziua vizitei, datorită
numărului insuficient de supraveghetoare, (pe etajul I nu era de serviciu
decât o singură supraveghetoare din cele 4-5 pe tură) deţinutele
nu fuseseră scoase la plimbare. De asemenea, pe o perioadă de trei
săptămâni, nu beneficiau de nici o activitate
cultural-educativă, din cauză că psihologul secţiei
(singurul cadru care se ocupă de activităţile socio-educative)
preluase funcţiile administrative ale comandantului, cât timp acesta era
în concediu de odihnă.

3.     
Condiţii de detenţie

3.1. Supra-aglomerarea

Secţia de femei a Penitenciarului Rahova dispune de 196 de paturi instalate,
iar suprafaţa camerelor de deţinere este de aproximativ 520 m2,
conform datelor puse la dispoziţie de gospodarul secţiei (469 mp
pentru 18 camere mari. Apoi, psihologul a precizat că mai existau
încă 4 camere mici de aproximativ 12 mp fiecare). 323 de femei cazate în
acest spaţiu reprezintă un grad de ocupare de peste 250% – calculat
potrivit normei de minim 4m2/persoană recomandată de
Comitetul pentru Prevenirea Torturii –. În mod evident, multe dintre
deţinute dormeau câte două în pat, iar aerul din camere era aproape
irespirabil, deşi temperatura de afară era moderată. De exemplu,
în camera 716 (condamnate definitiv) erau cazate 20 de persoane în 10 paturi,
iar în camerele 702 (arestate preventiv) şi 719, fiecare cu câte 10 paturi
erau 15 şi respectiv 18 persoane. În schimb, deţinutele  repartizate la deservire beneficiau fiecare
de pat propriu.

3.2. Sancţiuni disciplinare; deţinute “periculoase”; relaţia
cu cadrele

Sancţiunile aplicate deţinutelor care încalcă regulamentul
de ordine interioară al penitenciarului sunt mustrarea, retragerea
dreptului la pachet şi/sau la vizită, în general, pe o lună.
Pedeapsa cu izolarea nu a mai fost aplicată de mai bine de 1 an şi
jumătate. De altfel, în prezent secţia nici nu mai dispune de
izolator de pedeapsă, spaţiul respectiv fiind transformat în
cameră de deţinere, unde este cazată deţinuta Zhang Yi Duo,
condamnată pe viaţă.

În privinţa procedurii, deţinutele sunt prezentate în faţa
comisiei şi audiate înainte de aplicarea sancţiunii. Deşi unele
dintre deţinutele cu care reprezentantele APADOR-CH au stat de vorbă
au negat săvârşirea faptelor pentru care au fost sancţionate
disciplinar, nici una nu urmase procedura de contestare. Motivele erau dintre
cele mai diverse (“sunt analfabetă”, “nu are sens” etc), dar denotă
faptul că deţinutele nu îşi cunosc drepturile reglementate de
OUG nr.56/2003.

În categoria “periculoase” era încadrate 3 deţinute: 2 datorită
comportamentului violent, iar cea de-a treia prin natura pedepsei (condamnare
pe viaţă). APADOR-CH susţine în continuare că încadrarea la
“periculoşi” trebuie să fie determinată exclusiv de
comportamentul deţinutului în timpul executării pedepsei. Pedeapsa
aplicată sau eventuale intenţii de evadare nu ar trebui să
constituie temei pentru clasificarea deţinuţilor, pentru că nu
sunt actuale. La Penitenciarul Rahova, deţinutele clasificate
"periculoase" nu erau separate (cu excepţia condamnatei pe
viaţă). Nu este clar dacă acest lucru este o practică sau
se datorează exclusiv supra-aglomerării.

În privinţa relaţiei cu cadrele, psihologul secţiei a
afirmat că nu au existat plângeri privind comportamentul acestora
faţă de deţinute. Însă reprezentantele APADOR-CH au
întâlnit două cazuri în care erau reclamate exact astfel de comportamente.
Unul este cel al deţinutei Caterina Eftimie. După o pedeapsă cu
retragerea dreptului la pachet şi vizită pentru o altercaţie cu
altă deţinută (9 octombrie 2004), a urmat o sancţiune cu
"mustrare" pentru "intenţie lovire cadre" (4 martie
2005). Deţinuta, aflată în cameră, ar fi întins mâna prin vizetă  şi ar fi încercat să o
lovească pe supraveghetoare, aflată pe hol. Descrierea incidentului
nu pare plauzibilă pentru oricine a vizitat un penitenciar. În plus,
"intenţia de lovire cadre" este considerată o
încălcare serioasă a regulamentului şi nu putea fi
sancţionată doar cu "mustrare" decât dacă
însăşi comisia de disciplină a avut îndoieli cu privire la fapta
respectivă. În luna mai, Caterina Eftimie a mai avut un incident cu aceeaşi
supraveghetoare (Roxana Străjeru) care ar fi lovit-o peste faţă
în timp ce deţinuta încerca să telefoneze de la telefonul public
instalat pe hol. Nu a fost clar nici ce s-a întâmplat de fapt, nici dacă
supraveghetoarea a întocmit raport de incident şi nici dacă C.E. a
făcut vreo plângere. Cert este că deţinuta era profund
nemulţumită de modul în care era tratată.

Un caz mai grav este cel al deţinutei Margareta Iordache care are 7
rapoarte de incident (primul, cu 10 zile izolare la Târgşor în 2002,
celelalte 6 la Rahova, începând din august 2003. Majoritatea celor 6 se
referă la "atitudine necuviincioasă faţă de
cadre" iar sancţiunile variază între "mustrare"
şi "retragerea dreptului la pachet şi vizită").  Cu câteva zile înainte de vizita
reprezentantelor asociaţiei, Margareta Iordache a avut un conflict verbal
cu supraveghetoarea Roxana Străjeru. M.I avea o sticlă cu apă în
mână. "Am scăpat sticla pe jos" – a afirmat deţinuta.
Însă supraveghetoarea a considerat că deţinuta a vrut să
arunce recipientul spre ea. Drept urmare, începând din 25 mai, cadrele
secţiei o scoteau din cameră
pe Margareta Iordache numai încătuşată şi
făcuseră propunere de clasificare a deţinutei în categoria
“periculoşi”. Reprezentantele asociaţiei nu au mai auzit în ultimii ani de cazuri în care să se
recurgă la cătuşe în secţiile de femei din penitenciare (În
penitenciarul de femei Târgşor nu
se folosesc cătuşe în nici o împrejurare.) Potrivit standardelor
europene, încătuşarea unui
deţinut agitat este permisă doar ca măsură excepţională, pentru a-l împiedica să-şi facă rău sie însuşi sau altora şi numai pe durata crizei. APADOR-CH susţine că femeile, minorii şi bolnavii
aflaţi în detenţie nu trebuie încătuşaţi în nici o circumstanţă. Există
alte metode de imobilizare – dacă este cazul – mai puţin
traumatizante. Asociaţia consideră excesivă şi
contrară normelor europene încătuşarea deţinutei Margareta
Iordache şi cere administraţiei penitenciarului Rahova să
anuleze măsura iar ANP, să precizeze clar situaţiile în care se
poate apela la acest mijloc de imobilizare.  Trebuie semnalat şi faptul că Margareta Iordache a
primit o vizită pe 26 mai, pe durata căreia (5 minute!), a rămas cu cătuşele la mâini.

3.3. Activităţi

La momentul vizitei deţinutele nu beneficiau de nici un program
socio-educativ, deoarece, în lipsa comandantului secţiei, psihologul
preluase funcţiile administrative ale acestuia. Prelungirea acestei
situaţii pentru 3 săptămâni este inacceptabilă, în
condiţiile în care supraaglomerarea este severă. De altfel, nici în
condiţii normale, deţinutele nu beneficiază de prea multe
activităţi socio-educative, un singur cadru neputând face
faţă cerinţelor a peste 300 de deţinute. Trebuie subliniat
că nu există organizaţii neguvernamentale care să
desfăşoare programe cu femeile (cu excepţia Serviciului Umanitar
pentru Penitenciare care ţine ore de educaţie religioasă o
dată la două săptămâni) şi nici Serviciul de
Reintegrare Socială şi Supraveghere Bucureşti nu are nici o
activitate cu ele. În aceste condiţii este
greu de înţeles de ce sunt trezite în fiecare dimineaţă la ora 5.30 (una din sancţiunile aplicate Margaretei Iordache se referea la faptul
că într-o dimineaţă încă mai dormea la ora 5.50!), dacă tot nu au nimic de făcut
toată ziua (stingerea este la ora 22.30).

Programele normale desfăşurate cu deţinutele sunt:

– terapie de grup; în acest program sunt cuprinse numai 15 deţinute
şi durează timp de 3 luni, câte 2 ore pe săptămână;

– consiliere individuală; nu au fost oferite date statistice privind
numărul de deţinute care beneficiază de consiliere
individuală;

– programul de carantină;

– programul de aerobic; antrenamentele sunt conduse de o
deţinută, participă aproximativ 10-12 colege, de 2-3 ori pe
săptămână, cu sprijinul şi sub supravegherea psihologului
secţiei.

În plus, deţinutele realizează o revistă lunară, de aproximativ
30 de pagini, într-un singur exemplar (!) şi au acces la biblioteca
secţiei. De asemenea, au activităţi de natură
religioasă cu asistentul religios iar cele analfabete pot participa la
cursuri de alfabetizare, ţinute tot de psiholog. Toate aceste
activităţi se desfăşoară în clubul secţiei
şi într-o capelă improvizată. Deţinutele nu participă
decât foarte rar la activităţi la clubul mare al penitenciarului sau
la biserica din incinta acestuia. Deşi cadrele din penitenciar au
menţionat că deţinutele sunt duse la clubul mare cu ocazia unor
spectacole sau evenimente, din discuţiile cu ele a reieşit
că  numai reprezentantele de
cameră sunt scoase la astfel de acţiuni. Mai sunt şi câteva
deţinute cu talent artistic (este şi cazul condamnatei pe
viaţă) care contribuie la spectacole şi sunt duse mai frecvent
la club pentru repetiţii. 

În ceea ce priveşte munca, singura posibilitate e prestarea unor munci
în interiorul penitenciarului. Din spusele psihologului secţiei,
condiţiile pentru ca o deţinută să presteze munci în
interiorul penitenciarului sunt:

– să nu fi fost dată în urmărire generală sau
locală;

– să fie sănătoasă;

– să nu fi fost condamnată pentru trafic şi/sau consum de
droguri;

– să nu fi săvârşit infracţiuni cu violenţă;

– să nu fie recidivistă;

– să fie condamnată la o pedeapsă mai mică de 10 ani.

În total aproximativ 20 de femei prestau diferite munci în penitenciar
(împărţirea hranei, curăţenie la punctul de vizită, la
punctul control şi în spaţiile administrative), iar 3 fuseseră
selecţionate să lucreze la popota cadrelor. Un caz special este cel
al deţinutei Alisa Retunscaia, care îşi petrece întreaga zi pictând
capela secţiei (o cameră de aproximativ 12 m2). Nu este
clar care este algoritmul prin care unele dintre acestea sunt cazate în camera
“de deservire” unde sunt numai 8 deţinute în 8 paturi sau în alte camere,
cum ar fi camera 719, unde erau cazate 18 deţinute în 10 paturi (dintre
care unele munceau). De asemenea, nu este clar pe ce criteriu sunt selectate
femeile care muncesc, dintre cele care îndeplinesc condiţiile impuse.
Explicaţia dată (deţinutele “se diferenţiază prin
comportament”) este destul de vagă, în condiţiile în care, în mod
evident, deţinutele care muncesc au un regim de detenţie mai bun
decât celelalte, măcar prin faptul că au o activitate în afara
camerei.

Din documentele prezentate de penitenciar, plimbarea zilnică
durează între 20 de minute şi, în cazuri foarte rare, o oră,
regula fiind 30 de minute. Din discuţiile cu deţinutele a rezultat
că uneori plimbarea zilnică nu are loc sau durează numai 10
minute. Timpul scurt acordat plimbărilor este justificat de cadre prin
lipsa de spaţiu. Secţia de femei are la dispoziţie o curte
proprie de plimbare, pe care o împarte şi cu Spitalul Penitenciar Rahova,
care nu dispune, din proiectare, de aşa ceva. De notat că nu
toţi bolnavii de la spital sunt scoşi la plimbare, ci numai mamele cu
copii sub un an şi femeile gravide, deci câteva persoane. Din păcate,
la data vizitei curtea de plimbare era încuiată, pentru că nici o
deţinută nu beneficia de plimbare în acea zi, din lipsă de cadre
pentru supraveghere.

În concluzie, deţinutele îşi petrec cea mai mare parte a timpului
în camerele supra-aglomerate, fără a face nimic. Numărul celor
care sunt cuprinse în diferite activităţi de-a lungul zilei şi
care să presupună ieşirea din camera de detenţie este
nesemnificativ. Lipsa de activitate se reflectă în starea generală de
nemulţumire pe care reprezentantele asociaţiei au putut să o constate,
de exemplu, la camera 716. Dacă acestor deţinute li s-ar acorda mai
multă atenţie din partea cadrelor, cu siguranţă
nemulţumirile lor ar scădea. Este şi cazul deţinutei
Margareta Iordache, menţionat mai sus, care a atins un grad de
nemulţumire cu manifestări agresive. Cadrele din penitenciar au recunoscut
că, la începutul detenţiei, Margareta Iordache nu a creat probleme de
natură disciplinară, astfel încât se pune întrebarea ce a determinat
modificarea de comportament. Lipsa de activităţi ale deţinutei
şi de asemenea lipsa de interes a cadrelor faţă de problemele
sale ar putea fi printre cauze. Chiar şi în prezent, soluţia
găsită pentru “liniştirea” sa este încătuşarea la
ieşirea din cameră şi propunerea de a fi trecută la
categoria “periculoşi”, în loc să fie cuprinsă într-un program
de reducere a agresivităţii sau să i se aplice o altă
metodă de rezolvare a cauzelor comportamentului respectiv.

De altfel, lipsa de interes a cadrelor pentru ocuparea timpului
deţinutelor rezultă şi din alte aspecte constatate în timpul
vizitei: nimeni nu s-a gândit la o soluţie pentru ca lipsa de cadre
să nu afecteze dreptul deţinutelor la plimbarea zilnică de o
oră; nimeni nu s-a gândit să multiplice, măcar în câteva
exemplare, revista lunară realizată de deţinute, astfel încât
mai multe să o poată citi; penitenciarul nu a contractat nici
măcar un abonament la ziar pentru deţinute; numai câteva sunt duse la
evenimentele organizate în penitenciar; televizorul din camera 702 era defect
de mai bine de 2 săptămâni şi deţinutele au cerut insistent
ca aparatul să fie reparat dar cererile lor au fost ignorate etc.

Pentru reprezentantele APADOR-CH este evident că activitatea cu
deţinutele este considerată de cadre ca o favoare, numai
deţinutele “care merită” putându-se bucura de ea. Ca şi în
penitenciarele pentru bărbaţi, deţinutele “problemă” nu
sunt cuprinse în nici un fel de activităţi. Cadrele din penitenciar
nu par conştiente că atât timp cât deţinutele ar fi ocupate cu
diferite activităţi, atmosfera din penitenciar s-ar îmbunătăţi
iar numărul incidentelor ar scădea. Aspectul cel mai grav este că nu se face nimic pentru reeducarea
deţinutelor în vederea reintegrării în societate după liberare.

3.4. Asistenţa medicală

Asistenţa medicală este asigurată de un cabinet medical
propriu, care are un medic şi o asistentă. Din motive necunoscute, la
data vizitei cabinetul era închis, iar personalul medical lipsea. Medicul
secţiei este şi medic de familie, acordând consultaţii şi
cadrelor. APADOR-CH a protestat constant împotriva acestei practici care privează
deţinuţii de atenţia cuvenită. Medicii din penitenciar ar
trebui să se ocupe exclusiv de deţinuţi, iar cadrelor să le
acorde consultaţii numai în situaţii excepţionale, de
urgenţă.

În timpul nopţii, asistenţa medicală este asigurată de
cabinetul de tură din penitenciar, de la secţiile de
bărbaţi. În plus, deţinutele pot fi duse la cabinetele din
ambulatoriul Spitalului Penitenciar Rahova (de pildă la ginecologie).

Însă deţinutele cu care au vorbit reprezentantele APADOR-CH s-au
plâns de lipsa unor îngrijiri medicale adecvate. Este, de exemplu, cazul
Gabrielei Iancu, care, datorită unor chisturi ovariene, suferea de
hemoragii menstruale puternice. Tratamentul primit consta în calciu, vitamina E
şi supozitoare cu diclofenac, dar deţinuta se plângea că nu se
rezolvă cauza problemei sale, eventual prin intervenţie
chirurgicală. Mai mult, nici măcar nu fusese dusă la consult la
cabinetul de ginecologie din spitalul penitenciar. O altă
deţinută Nela Constantinescu avea, de patru luni, egzeme/pustule pe
braţe şi picioare dar nu exista un diagnostic şi nici nu fusese
prezentată la policlinica învecinată. În ambele cazuri
menţionate este vorba de nepăsare în a acorda tratament medical
adecvat şi prompt.

În totală contradicţie cu normele europene şi cu
recomadările repetate ale Comitetului pentru Prevenirea Torturii din
cadrul Consiliului Europei, deţinutele
bolnave care au nevoie de îngrijiri medicale în afara sistemului penitenciar
sunt încătuşate pe întreaga durată a transportului către
şi internării în spitale "civile". APADOR-CH cere ANP
să dispună renunţarea imediată la această
măsură inumană în cazul
tuturor deţinuţilor bolnavi, în primul rând al femeilor şi
minorilor. Regulamentul actual include şi o măsură ce poate fi
considerată o culme a absurdului: în caz de deces, constatat de medici,
deţinutului nu i se scot cătuşele decât după confirmarea
morţii de către un medic legist!

Concluzii:

1. Condiţiile de detenţie din secţia de femei a
penitenciarului Rahova sunt mai proaste decât în secţiile similare din
alte penitenciare şi mult mai proaste decât la penitenciarul de femei
Târgşor. Supra-aglomerarea, lipsa activităţilor – inclusiv a
plimbării zilnice – calitatea discutabilă a asistenţei medicale
sunt câteva din cauzele care întreţin o atmosferă tensionată
atât între deţinute cât şi între acestea şi cadre;

2. Activităţile cultural-educative (atunci când se
desfăşoară) angrenează un număr prea mic de
deţinute şi nu dintre cele cu comportament mai agresiv. Este evident
că un singur cadru (psihologul) nu
poate face faţă nevoilor a peste 300 de deţinute şi,
prin urmareeste  necesară angajarea a cel puţin
încă o persoană la acest sector. De asemenea, administraţia
penitenciarului ar trebui să stabilească o legătură
permanentă cu SRSS, pe bază de protocoale ferme, în vederea
pregătirii deţinutelor pentru reintegrarea în familie şi
comunitate după liberare. Asociaţia subliniază că acest gen
de activitate are o importanţă deosebită, chiar dacă unele
deţinute vor fi transferate la alte penitenciare;

3. APADOR-CH cere ANP să elimine
complet metoda încătuşării în cazul deţinutelor, al
minorilor şi al deţinuţilor bolnavi. În celelalte cazuri,
această formă de imobilizare trebuie reglementată foarte strict,
în primul rând sub aspectul situaţiilor în care poate fi aplicată
şi al duratei încătuşării. Este de la sine înţeles că APADOR-CH dezaprobă total
folosirea în penitenciare a celuilalt "mijloc de imobilizare
sigură" practic lanţuri;

4. Asociaţia cere personalului de penitenciar să dea dovadă
de mai multă reţinere în situaţiile în care deţinutele li
s-ar adresa "necuviincios" şi să nu treacă imediat la
propuneri de sancţionare. Aceasta cu atât mai mult cu cât la stressul
inerent privării de libertate se adaugă nemulţumiri rezultate,
de cele mai multe ori, din lipsa de activitate dar şi din comportamentul
unora dintre cadre.

 

Manuela Ştefănescu                                               Diana Călinescu

Raport asupra vizitei la Spitalul Penitenciar Rahova

/în /de

1. Vizita reprezentantelor APADOR-CH a avut loc pe data de 26 mai 2005.

2. Date generale

Inaugurat în 2004, Spitalul Penitenciar Rahova este profilat pe chirurgie.
Aici se efectuează operaţii din cele mai diverse cu patru
excepţii: neurochirurgie, chirurgie oftalmologică, oncologică
şi cardio-vasculară. Dacă pentru primele două ar exista
ceva aparatură ("cam jumătate din necesar", a spus directorul
spitalului) dar nu şi doctori, pentru ultimele ar trebui pornit de la
zero.

Spitalul are 25 de camere plus 6 la ATI (terapie intensivă) precum
şi o policlinică pentru consultaţii şi tratament
ambulatoriu. În spital sunt internaţi deţinuţi trimişi de
la toate penitenciarele şi aresturile din ţară. Procedura
presupune o notă telefonică din partea unităţii
trimiţătoare şi acordul medicilor şi directorului
spitalului. În schimb, numai deţinuţii de la penitenciarele Rahova,
Jilava şi, uneori, Giurgiu, precum şi cei de la spitalul penitenciar
Jilava şi din aresturile poliţiei din Bucureşti au acces la
consultaţiile asigurate de policlinică. Prin urmare, un deţinut
bolnav de la Tulcea, sau Turnu Severin, sau Botoşani, căruia nu i s-a
putut pune un diagnostic clar nici de către doctorul din penitenciarul
respectiv şi, eventual, nici de specialiştii din spitalele civile
locale trebuie mai întâi transferat – în mod programat şi, desigur, cu
aprobare de la ANP – la una din unităţile amintite, cel mai frecvent
la spitalul penitenciar Jilava. Unde aşteaptă programarea şi apoi
prezentarea la consultaţie în policlinica spitalului Rahova. Dacă tot
s-au investit fonduri substanţiale în spitalul şi policlinica
penitenciar Rahova, destinate exclusiv deţinuţilor, de ce nu se
scurtează acest circuit care presupune pe lângă birocraţia
aferentă oricărui transfer, drumuri obositoare şi periculoase
pentru bolnav şi programări repetate ce pot fi fatale?

În ziua vizitei, printre deţinuţii de la Jilava care
aşteptau la ambulatoriu, se afla şi Vasile Antal (născut în
1966) care execută o pedeapsă de 17 ani la Penitenciarul Satu Mare.
Antal are o foarte serioasă afecţiune la rinichi. Pe 23 mai a.c. a
fost trimis cu duba de la Satu Mare la Jilava (cam 600 km). Pe drum i s-a
blocat sonda renală şi a fost nevoie de o intervenţie de
urgenţă, la Aiud, pentru înlocuirea instrumentului. Abia după patru zile de la plecarea din Satu Mare
ajunsese să fie examinat de un medic de la Rahova.

APADOR-CH cere ANP să clarifice următoarele aspecte:

a) care este diagnosticul pus lui Vasile Antal de medicul de penitenciar de
la  Satu Mare (doctoriţa Elisabeta
Man)?

b) dacă a fost examinat şi de doctorii de la Spitalul
judeţean Satu Mare şi care a fost diagnosticul lor?

c) dacă şi concluzia acestora a fost că era nevoie de
intervenţie chirurgicală, de ce nu a fost efectuată chiar la
Satu Mare?

d) dacă Antal a fost însoţit la drum de un asistent medical.

O "ciudăţenie" a acestui spital foarte modern este dotarea cu o singură
ambulanţă (faţă de 3 la Colibaşi, de pildă)
care nu face curse decât în
Bucureşti (transportarea deţinuţilor bolnavi de la Spitalul
Rahova spre alte spitale din capitală). Ambulanţa nu se deplasează nici până la
Jilava, la 17 km de Bucureşti, pentru a prelua eventuale cazuri urgente.
Promptitudinea şi grija faţă de deţinuţii bolnavi –
mai ales dacă vin de la sute de km. depărtare (cum a fost cazul lui
Vasile Antal) – lasă de dorit. Totul se face numai conform regulamentului de penitenciar şi
programărilor prestabilite.

Spitalul are echipamente medicale moderne şi ultra-moderne. Însă
saloanele nu sunt dotate cu televizoare, cu excepţia celui rezervat
deţinutelor cu copii  în
vârstă de până la un an, născuţi în detenţie, şi
a sălii de mese. "Nu s-a prevăzut cablul TV" a fost prima
explicaţie. Totuşi, s-a putut instala o antenă individuală
(salonul pentru mame şi copii este lângă sala de mese).
"Perioada de şedere în spital este de maximum 7 zile", a fost a
doua explicaţie, subînţelegându-se că deţinuţii
bolnavi nu au nevoie – sau voie – să urmărească programele TV.
Un deţinut cu arterită la ambele picioare era internat din noiembrie 2004. Un altul, cu o
afecţiune cardiacă severă, fusese adus în spitalul Rahova în
urmă cu două săptămâni şi nu făcea decât să aştepte transferul într-un
spital civil în vederea intervenţiei chirurgicale absolut necesare. Nu se
fixase nici o dată pentru transfer şi operaţie. Cele două
cazuri (existau, foarte probabil, şi altele) demonstrează că
regula celor 7 zile nu funcţionează. Dar chiar dacă toţi
deţinuţii bolnavi ar sta doar o săptămână,
reprezentantele asociaţiei nu înţeleg de ce li s-ar refuza
pacienţilor această minimă formă de ocupare a timpului, în
absenţa căreia pacienţii nu pot decât să se uite pe pereţi pentru că nu există nici un fel de activitate cu deţinuţii. Sigur,
ca şi în spitalele civile, tratamentul şi/sau intervenţiile
chirurgicale sunt prioritatea numărul unu. Dar în spitale civile, chiar
dacă nu există televizoare, bolnavii sunt vizitaţi zilnic
şi pot circula liber în interiorul sau în afara instituţiei, ceea ce nu este cazul pentru
deţinuţii bolnavi. Cu puţină bunăvoinţă
şi mai mult interes din partea personalului de penitenciar s-ar putea
organiza unele activităţi punctuale, măcar pentru cei care stau
mai mult timp în Spitalul Rahova.

În sala de mese (32 de locuri), pacienţii se pot uita la televizor pe
durata prânzului şi cinei, în total cam o oră pe zi. În afara orelor
de masă, deţinuţii nu au
acces în sala de mese. APADOR-CH admite că dotarea fiecărui salon cu
un televizor (plus cablul TV sau măcar o antenă colectivă) ar
însemna un efort financiar substanţial (s-ar putea încerca găsirea
unor surse alternative de finanţare sau unor donatori). Asociaţia propune întocmirea unui
program elastic, care să permită accesul pacienţilor în sala de
mese şi în afara orelor în care
se servesc prânzul şi cina. Evident, doar a deţinuţilor
bolnavi care doresc acest lucru şi sunt capabili fizic să-l
facă.

O altă "ciudăţenie" a Spitalului Penitenciar
Rahova priveşte relaţia cu Casa de Asigurări de
Sănătate. Sistemul penitenciar depinde de a doua CAS, independentă de CNAS, care se ocupă de
militari, judecători, procurori, lucrători din ordinea publică
şi siguranţa naţională. La Rahova, există 90 de paturi dar numai 77 sunt aprobate şi
plătite de Casa OPSNAJ.  Cum şi de ce a stabilit casa de asigurări această limită este
un mister. Tot mister rămâne şi ce se întâmplă dacă
numărul deţinuţilor, a căror stare de sănătate
necesită internarea la chirurgie, depăşeşte acest prag.
(Situaţia chiar a existat pentru câteva scurte perioade de timp când au
fost peste o sută de pacienţi dar aceasta s-a întâmplat, conform
celor spuse de directorul spitalului, înainte de intrarea în vigoare a deciziei CAS.)

3. Efective, hrană, activităţi cu pacienţii

La data vizitei APADOR-CH, 58 de deţinuţi bolnavi erau
internaţi la Rahova. Saloanele sunt spaţioase, curate, bine aerisite
şi dotate cu 2-5 paturi. Este
singurul loc de detenţie din România în care se respectă norma de
cazare recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii de 4-4,5
mp/deţinut. (Evident, doar dacă numărul deţinuţilor nu
va depăşi numărul de paturi instalate în prezent.)  Toate camerele sunt dotate cu sisteme de
alarmare audio-vizuale (încă o "premieră" pentru sistemul
penitenciar din România; în regulă generală, "alarmarea"
personalului de penitenciar de către deţinuţi cu probleme se
face prin bătăi insistente în
uşa camerei de detenţie.)

Fiecare grup sanitar (un WC, două chiuvete şi un duş) este
folosit în comun de pacienţii cazaţi în două saloane. La grupul
sanitar aferent camerei 1, bateria de la o chiuvetă nu funcţiona,
deşi fusese reparată – potrivit spuselor directorului – chiar în
dimineaţa vizitei.

Se furnizează apă caldă de 3 ori pe săptămână
între orele 15.00-17.00.

În salonul 17 ("mama cu copilul") erau două deţinute cu
copii mai mici de un an, născuţi în detenţie. Femeile au spus
că spitalul le furnizează numai lapte, supă şi 5 scutece de
fiecare copil, pe săptămână, evident insuficiente. În rest,
primesc de afară tot ce este necesar pentru sugari. Un lucru bun este
că, neavând medic pediatru, Spitalul Rahova a angajat un astfel de
specialist pe baza plăţii cu ora. Un lucru rău este că
mamele şi copiii nu sunt
scoşi zilnic la aer. Trebuie precizat că: a) curtea de plimbare este
comună cu secţia a 7-a (femei) a Penitenciarului Rahova
(ferecată la data vizitei APADOR-CH); b) conform afirmaţiilor
directorului spitalului, pacienţii
nu sunt scoşi la aer pentru
că sunt suferinzi şi deci nu
trebuie să facă plimbarea zilnică, mamele cu copii mici şi gravidele fiind excepţiile.

APADOR-CH cere ANP să
revizuiască regulamentul cu privire la plimbarea zilnică a
deţinuţilor bolnavi internaţi în spitalele penitenciare. Este
absolut necesară respectarea dreptului oricărui deţinut la
exerciţiul zilnic. Evident, în cazul deţinuţilor bolnavi, se va
ţine cont de dorinţa şi de starea lor fizică. Pentru deţinutele-mame cu copii sub un
an este extrem de important să li se asigure posibilitatea de a ieşi
zilnic la aer.

Personalul spitalului este format din 176 de angajaţi din care 23 de
medici,  48 de asistenţi medicali
şi 20 de auxiliari (brancardieri). 53 de angajaţi asigură paza,
iar 32 lucrează la administrativ şi financiar. Personalul pare
suficient şi nu au existat plângeri. Poate doar o sugestie cu privire la
numărul redus al medicilor anestezişti (numai 4).

Meniul la prânz era compus din ciorbă şi orez cu carne.
Părerile pacienţilor cu privire la calitatea hranei erau
împărţite: unii erau mulţumiţi, alţii nu.

Cele două telefoane publice instalate în holul comun erau blocate cu bare de metal fixate cu şuruburi. "Pentru a-i împiedica pe deţinuţi să
facă glume proaste apelând serviciul de urgenţă 112", a
fost explicaţia. Nu s-a înţeles dacă chiar au existat astfel de
incidente sau dacă s-a luat măsura blocării telefoanelor –
ridicolă, în opinia reprezentantelor asociaţiei – cu titlu preventiv.
Este clar că dotarea tehnică a supraveghetorilor trebuie să
includă şi …. şurubelniţe, fără de care
telefoanele publice blocate ar fi doar un decor inestetic.

O problemă extrem de preocupantă pentru APADOR-CH este recurgerea în continuare la metoda încătuşării deţinuţilor
bolnavi agitaţi. Este inacceptabil ca, într-un spital modern, bine dotat
tehnic, să nu existe mijloace alternative de imobilizare a
pacienţilor (de exemplu, bandaje elastice). APADOR-CH cere din nou ANP
să interzică folosirea
cătuşelor în cazul deţinuţilor bolnavi (ca şi al
minorilor şi deţinutelor).

 

Concluzii:

1. Darea în folosinţă a Spitalului Penitenciar Rahova şi
policlinicii aferente este un succes în direcţia
îmbunătăţirii asistenţei medicale acordate deţinuţilor,
însă trebuie simplificate procedurile de transferare;

2. Spitalul trebuie dotat cu mai multe ambulanţe care să transporte la Rahova
deţinuţi din alte penitenciare (cel puţin pentru zona Muntenia);

3. Dacă nu se pot găsi fonduri pentru achiziţionarea unor
televizoare şi instalarea cablului TV sau a unei antene colective, să
se permită accesul pacienţilor în sala de mese – unde există
televizor – şi în afara orelor de prânz şi cină;

4. Asociaţia cere ANP să rezolve de urgenţă problema
scoaterii la aer a deţinuţilor bolnavi, desigur în măsura în
care ei doresc şi sunt capabili fizic să facă acest lucru;

5. APADOR-CH cere renunţarea la
metoda încătuşării pacienţilor agitaţi. Folosirea
cătuşelor în cazul lor – dar şi al minorilor şi
deţinutelor – echivalează cu tratament
inuman.

Manuela Ştefănescu                                                          Diana
Călinescu

Raport asupra vizitei la Penitenciarul Ploieşti

/în /de

 1.     
Reprezentantele
APADOR-CH au vizitat penitenciarul Ploieşti pe data de 17 mai 2005.
Vizitele anterioare au avut loc în 2001 şi 2002.

2.     
Date generale

Desfiinţat în 1977 şi reînfiinţat în 1993, penitenciarul ar
fi trebuit să fie "casă de arest" şi să cazeze
numai persoane aflate în arest preventiv. Odată condamnate definitiv, ele
urmau să fie transferate în alte penitenciare pentru executarea pedepsei.
Din păcate, scopul iniţial nu a fost atins. In mai 2005, doar 49 de persoane erau în arest preventiv
şi 98 fuseseră condamnate în prima instanţă. 656 de deţinuţi aveau
condamnări definitive cu pedepse variind între câteva luni şi
peste 20 de ani.

In anul 2000, administraţia penitenciarului a reuşit să
preia o garnizoană militară dezafectată (în zona
Berceni-Ploieşti), pe care a amenajat-o ca secţie semi-deschisă
(pază redusă şi fără arme, circulaţie liberă
a deţinuţilor în spaţiul de detenţie). Insă
condiţiile pe care un deţinut trebuie să le îndeplinească
pentru a fi încadrat la regim semi-deschis sunt atât de "dure" încât
secţia Berceni avea un grad de ocupaţie de numai 50% (30 de
deţinuţi faţă de capacitatea planificată de 60,
calculată pe criteriul a 6 mc de aer/deţinut), în vreme ce
penitenciarul era supraaglomerat (indice de ocupare 137% pe baza aceluiaşi
criteriu). APADOR-CH cere
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să revizuiască
criteriile – în prezent, mult exagerate – de trecere a deţinuţilor în
regim semi-deschis. Dacă aceste criterii nu vor deveni mai permisive,
intrarea în vigoare a noii legi privind regimul executării pedepselor
(aşteptată la sfârşitul lui iunie 2005) cu clasificarea
deţinuţilor pe categorii relativ clare (maximă
siguranţă, regim închis, regim semi-deschis şi regim deschis), nu
va putea rezolva – nici măcar parţial – problema
supraaglomerării, de data aceasta din vina ANP.

In opinia asociaţiei, aici este şi o chestiune de mentalitate. De
fiecare dată când a avut loc o evadare (de obicei de la punctele
exterioare de lucru) ANP a luat
măsuri de înăsprire a regimului de detenţie. Cu alte
cuvinte, pentru o faptă necugetată (oricum sancţionată de
lege) a unui deţinut, plătesc toţi (inclusiv personalul de
penitenciar până la director!). Astfel, s-a ajuns în situaţia în care
preconizatul "regim deschis" nu
se aplică nicăieri (nici măcar în Centrele de Reeducare a
Minorilor) iar de regimul "semi-deschis" beneficiază extrem de
puţini deţinuţi. Penitenciarul a mai preluat (în noiembrie 2004)
încă o garnizoană militară dezafectată ce urmează
să fie amenajată ca loc de detenţie, probabil în acelaşi
regim ca şi Berceni.

Penitenciarul Ploieşti nu a avut – şi nu are – secţie de
femei. De altfel, penitenciarul Târgşor, exclusiv de femei, este situat la
nici 15 km de Ploieşti

3.     
Condiţii de detenţie

            3.1.      Supraaglomerarea

774 deţinuţi, din care 25 minori, împărţeau cele 642 de
paturi instalate în penitenciar (inclusiv 19 paturi la infirmerie şi 8 la
gospodăria agro-zootehnică unde nu se pune problema
supraaglomerării şi exclusiv secţia Berceni, cu 30 de
deţinuţi la 107 paturi). Capacitatea legală a penitenciarului
după norma de 6 mc aer/deţinut este de 566 locuri, indicele de
ocupare, deja menţionat, fiind de 137%.

Dar paturile, oricum insuficiente, au fost instalate prin reducerea
drastică a spaţiului liber din camere. Comitetul pentru Prevenirea
Torturii din cadrul Consiliului Europei recomandă de ani buni calcularea
spaţiului minim pe deţinut în
metri pătraţi (4 – 4,5 mp). Camerele de detenţie
însumează aproximativ 875 mp, ceea ce înseamnă că unui
deţinut îi revine în medie
puţin peste un metru pătrat (sub 1,10). Calculând la nivelul
minim recomandat de CPT – 4 mp – rezultă că în penitenciarul
Ploieşti ar putea fi cazaţi maximum
220 de deţinuţi. Prin urmare, pe baza acestui criteriu, indicele de
ocupare este de aproape 400%.

Câteva exemple: în camera 32, care măsoară 23,2 mp erau 15 paturi
şi 17 minori, fiecăruia
revenindu-i un spaţiu "vital" de 1,36 mp. Camera 29 –
arestaţi preventiv – are o suprafaţă de 33,9 mp, 27 de paturi
instalate şi 38 de
deţinuţi, ceea ce înseamnă 0,90 mp de fiecare. (In urmă
cu câteva zile, în aceeaşi cameră fuseseră 43 de deţinuţi). Fiecare cameră este dotată cu
un singur WC şi o singură chiuvetă. In aceste condiţii,
care pot fi lesne catalogate drept tratament
inuman şi degradant, aceşti oameni care ar trebui să
beneficieze de prezumţia de nevinovăţie sunt umiliţi
şi stresaţi în plus faţă de disconfortul major al
înseşi privării de libertate. Doi deţinuţi din această
cameră – Sorin Claudiu Moldovan, arestat preventiv în noiembrie 2004
şi Radu Ciortea, arestat preventiv în iulie 2004 – s-au plâns de
condiţiile inumane de detenţie rezultate din supraaglomerare. Ei au
spus că pot accepta hrana proastă şi lipsa de activitate
("pentru că atâta se poate acum, în sistemul penitenciar") dar
nu şi umilinţele zilnice (coadă la unicul WC, coadă la
unica chiuvetă, lipsa totală de protecţie a
intimităţii).

Cei doi, implicaţi în cauze diferite, au fost arestaţi de
Parchetul Anticorupţie Mureş. In cazul Moldovan, tribunalul din Tg.Mureş a dispus în trei rânduri punerea sa în libertate pentru că nu prezenta
nici un pericol social, dar Curtea de Apel Mureş a admis, de fiecare
dată apelul PNA. In cele din urmă, PNA a cerut strămutarea
dosarului Moldovan şi astfel a ajuns acesta în Penitenciarul
Ploieşti. Până la data vizitei APADOR-CH, încă nu începuse procesul penal, ceea ce, la
aproape 6 luni de la arestare
(termenul maxim prevăzut de Constituţie pentru arestare
preventivă fără
trimiterea în judecată a persoanei este de 6 luni) pune sub semnul întrebării existenţa probelor PNA care să justifice privarea de
libertate. Si  Radu Ciortea a fost pus
în libertate de Tribunalul Tg.Mureş dar PNA a avut câştig de
cauză la Curtea de Apel Mureş. Si pentru el PNA a cerut
strămutarea, diferenţa fiind că, în cazul lui s-a declanşat
procesul penal.

Un alt exemplu de supraaglomerare este camera 13. Chiar dacă aici erau
11 deţinuţi, toţi clasificaţi drept
"periculoşi", şi 12 paturi, la suprafaţa de 21,5 mp a
camerei, fiecărui deţinut îi revenea mai puţin de 2 mp. Mai bine
decât la "minori" şi "preventivi" dar mult sub limita
minimă recomandată de CPT. In plus, 11 "periculoşi"
(dacă clasificarea este justificată, ceea ce nu se confirmă pentru
toţi) într-un spaţiu atât de mic pot ridica probleme serioase cu
privire la siguranţa locului de deţinere.

Mai mult de jumătate din efectivul de deţinuţi (412 din
totalul de 804) sunt recidivişti.
Cifra este elocventă pentru ineficienţa procesului de reeducare din
sistemul penitenciar, dar şi pentru slăbiciunea Serviciilor de
Reintegrare Socială şi Supraveghere (personal extrem de redus,
fonduri total insuficiente, atribuţii foarte diverse). La acestea se
adaugă şi lipsa de preocupare a autorităţilor publice
pentru soarta deţinuţilor puşi în libertate. Unii nu mai au
familie, sau nu mai sunt primiţi acasă, iar cei mau mulţi au
dificultăţi enorme în găsirea unui loc de muncă.
Majoritatea celor care ies pe poarta penitenciarului primesc un rând de haine
(dacă ale lor sunt inutilizabile), un bilet de tren şi …. 5 prezervative!
Nu este deloc surprinzător că mulţi recidivează. De
menţionat că furtul şi tâlhăria domină, în
proporţie covârşitoare, "topul" infracţiunilor comise
de deţinuţii din Penitenciarul Ploieşti (după un calcul
aproximativ, peste 530 erau condamnaţi pentru astfel de fapte). Spre
exemplu: din cei 25 de minori (16 cu condamnări definitive, 6
condamnaţi în primă instanţă şi 3 arestaţi
preventiv), 14 săvârşiseră furturi şi 9, tâlhării. Iar
din cei 75 de tineri (18-21 de ani), 45 se aflau în detenţie pentru furt
şi 19, pentru tâlhărie.

Efectivul personalului de penitenciar este de 186 de angajaţi,
inclusiv pentru activităţile tehnico-administrative. Ca în întreg
sistemul penitenciar, cea mai mare parte a personalului (cam 120) se ocupă
de pază, siguranţă şi escortare, doar patru lucrând în sectorul cultural-educativ.

            3.2.      Activităţi
cultural-educative

Din cele patru persoane care se
ocupă de 800 de deţinuţi, numai una era prezentă, o
tânără juristă care discuta cu grupuri de maximum 15
deţinuţi probleme juridice de interes pentru aceştia. In ziua
vizitei APADOR-CH, 11 deţinuţi din cei 42 de la camera 11 (aceasta
este încă un exemplu de supraaglomerare: camera are 33,8 mp şi 24 de
paturi instalate. Practic, doi
deţinuţi într-un pat şi un spaţiu de circa 0,80
mp/deţinut) se arătau interesaţi de problema liberării
condiţionate. Alte patru serii de deţinuţi (fiecăreia
fiindu-i rezervată o oră) erau programate în ziua respectivă.
Sefa serviciului cultural-educativ era plecată la un seminar, o altă
angajată a sectorului cultural-educativ era în concediu, iar jurista a
explicat reprezentantelor asociaţiei că are o înţelegere cu a
patra colegă să lucreze în ture de 12 ore cu 36 libere. A patra
colegă se "ocupă în mod special" de minorii din
penitenciar. Ce înseamnă acest lucru? Un program intitulat
"Phoenix" despre "competenţe sociale" (care cuprinde,
pe hârtie, o mulţime de activităţi cu minorii) care se
desfăşoară o oră pe
săptămână timp de două luni şi un program de
"sensibilizare a familiilor deţinuţilor minori", în fapt
discuţii cu familiile care îi
vizitează oricum. Unul dintre minori a relatat reprezentantelor
asociaţiei că o astfel de discuţie cu familia lui, care îl
vizitează regulat, a însemnat doar un lung şir de reclamaţii cu
privire la comportamentul său în detenţie. Fără
îndoială, familia trebuie să joace un rol esenţial în reeducarea
minorului condamnat. Dar "metoda" reclamaţiilor este, în opinia
APADOR-CH, neproductivă. Minorul vizat a fost indignat iar familia, chiar
dacă i-a atras atenţia să se poarte "ca lumea", nu are
nici un mijloc de control sau supraveghere.

Asociaţia consideră că 
nici unul din cele două
"programe" cu minorii nu are nici măcar un minim impact pozitiv
asupra lor. Practic, nu există o
preocupare reală pentru organizarea unor activităţi
cultural-educative pentru minori. Sigur, minorii sunt scoşi la aer
timp de o oră zilnic şi pot juca fotbal pe terenul de la secţia
Berceni o dată la două săptămâni (alternativ cu
deţinuţii tineri din categoria 18-21 de ani). Dar este insuficient: nu există cursuri de
alfabetizare/şcolarizare (argumentul perioadei relativ scurte de
şedere în penitenciar este greu de acceptat), nu se
desfăşoară programe de interes pentru minori, nu s-a gândit nici
o activitate care să le umple timpul.

Directorul penitenciarului Ploieşti, dl. procuror Stasie, crede
că deţinuţii minori sunt
"cei mai răi" şi crează "cele mai multe
probleme". Admiţând că aşa este, deşi
adolescenţii între 14 şi 18 ani sunt percepuţi ca
"dificili" oriunde în lume, în libertate sau în detenţie,
APADOR-CH consideră inacceptabilă slaba preocupare a conducerii
Penitenciarului Ploieşti faţă de această categorie
vulnerabilă. Mai mult, în opinia APADOR-CH,  având în vedere şi tragicul eveniment de la PMT Craiova din
septembrie 2004, este evident că tocmai
deţinuţii (inclusiv şi mai ales minori) care prezintă
probleme trebuie să beneficieze de atenţie specială.

Pentru a contracara argumentul "lipsei de spaţiu pentru derularea
unor programe pentru minori" (numai clubul poate fi folosit), invocat de directorul
penitenciarului, APADOR-CH a sugerat ca angajaţii
secţiei cultural-educativ să desfăşoare programe speciale, de interes pentru minori, chiar în camerele
de detenţie.

In privinţa tuturor deţinuţilor, lipsa activităţilor zilnice este a doua problemă
majoră, după supraaglomerare. 671
de deţinuţi  (inclusiv
minorii) stau în camerele supraaglomerate 23 de ore din 24! Numai 133 de
deţinuţi ies la muncă (39, muncă plătită şi
94 la gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului). Penitenciarul nu
a mai obţinut contractul pentru curăţenia oraşului pentru
că acest gen de munci este prestat acum fie de cei care au condamnări
la muncă în folosul comunităţii, fie de cei care primesc
ajutorul social.

Deţinuţii sunt scoşi 
zilnic, o oră,  la aer, în
cele trei curţi de plimbare. Acestea sunt un fel de cuşti mari,
betonate integral, prevăzute cu plase de metal de jur-împrejur dar şi
deasupra, fără nici o sursă de umbră. In aceste
condiţii, ieşitul la aer în zilele toride de vară poate deveni
un calvar. Asociaţia a sugerat instalarea unor prelate, astfel încât  măcar unele porţiuni din
spaţiul de plimbare să fie protejate de razele solare. Una din
curţi era dotată cu două aparate de forţă.

Singurele instituţii din afara sistemului penitenciar care au
activităţi cu deţinuţii sunt Serviciul Umanitar pentru
Penitenciare (educaţie religioasă) şi SRSS Prahova (fiecare câte
o dată pe săptămână, dar se lucrează numai cu grupuri
mici).

Trebuie amintite şi două lucruri bune realizate de
administraţia penitenciarului: cele 9 telefoane publice cu cartelă şi reintroducerea plimbărilor de
după-amiază, suspendate pe durata sezonului rece.

            3.3.      Asistenţa
medicală

Una din problemele de care se plângeau deţinuţii la ambele vizite
anterioare ale asociaţiei se referea la lipsa unui medic stomatolog,
situaţie între timp remediată prin angajarea unui astfel de
specialist. Acesta, împreună cu doi medici generalişti şi
şase asistenţi (inclusiv unu la farmacie) se ocupă de starea de
sănătate a deţinuţilor. Penitenciarul Ploieşti este
printre foarte puţinele din ţară în care nu se acordă consultaţii pentru cadre decât în situaţii de urgenţă. Din păcate nu pentru că
este inadmisibil – din punctul de vedere al APADOR-CH – să se
"rupă" din programul destinat deţinuţilor, ci, pur
şi simplu, pentru că nu sunt condiţii pentru amenajarea unui
cabinet medical separat al cadrelor şi pentru că există probleme
cu decontările de la casa de asigurări de sănătate.

Circa 50 de deţinuţi sunt consultaţi zilnic între orele 8.00
şi 14.00, după care urmează urgenţele (o medie de încă 30 pe zi).

Cabinetul medical desfăşoară, pe durata a 6
săptămâni, un program de educare a deţinuţilor cu privire
la HIV/SIDA, după care li se face testul. Intreaga activitate are loc la
cererea şi, desigur, cu acordul scris al deţinuţilor.

Zece deţinuţi care au avut sifilis dar, teoretic, s-au vindecat,
se află sub observaţie dar numai serologic (pentru depistarea
imediată a unei posibile recidive a bolii). APADOR-CH remarcă din nou
ciudata reţinere a medicilor de penitenciar (pentru a nu mai vorbi de
restul cadrelor) de a discuta deschis cu deţinuţii despre
relaţiile homosexuale dintre ei. Poate că astfel ar scădea
frecvenţa violurilor (în mare majoritate neraportate de victime) dar
şi comportamentul vădit dispreţuitor şi umilitor al unor
deţinuţi faţă de colegii care fie aveau această
orientare sexuală dinainte de arestare, fie au dobândit-o în
detenţie, cu – sau fără – voia lor. Un minor din acest
penitenciar (A.S., 17 ani), cu handicap psihic, a fost mutat într-o cameră
de izolare – pe care nu dorea s-o părăsească în ciuda
condiţiilor şi mai proaste de detenţie – tocmai pentru a fi
protejat de relele tratamente aplicate de alţi deţinuţi minori,
din toate punctele de vedere, inclusiv sexual. Un alt caz, al deţinutului
adult L.Z. , este prezentat mai jos în acest raport. Mai
trebuie notată atitudinea violent dezaprobatoare a unui deţinut minor
faţă de însăşi existenţa relaţiilor homosexuale,
la modul generic.

Doctoriţa de serviciu în ziua vizitei APADOR-CH a dat asigurări
că nu s-au semnalat cazuri de
scabie (râie) şi pediculoză (păduchi). Iar cei care
prezintă una sau cealaltă la aducerea în penitenciar sunt supuşi
deparazitării înainte de repartizarea pe camere. Cu toate acestea, cel puţin
3 minori prezentau iritaţii ale pielii şi/sau pustule (poate râie,
poate altă boală de piele). Unul din motive este, cu
siguranţă, starea de igienă lamentabilă.
Pentru 804 deţinuţi există o
singură sală de baie cu 25 de duşuri, din care
funcţionează doar 17. Apa caldă se furnizează numai vineri,
sâmbătă şi duminică, deţinuţii având la
dispoziţie pentru a se spăla – şi a-şi spăla şi
lucrurile personale – între 10 şi 20 de minute pe serie.  Camerele de detenţie nu sunt prevăzute cu duşuri.
Doar cu un WC şi una – maximum două – chiuvete. In aceste
condiţii şi având în vedere supraaglomerarea, este practic imposibil ca deţinuţii
să respecte standardele minime în privinţa igienei personale. In
plus, regula din acest penitenciar este ca resturile menajere să fie
depozitate într-o ladă plasată lângă WC, care se goleşte doar o dată pe zi (dimineaţa).
Cel puţin în sezonul cald, oparţiunea ar trebui repetată şi
seara.

            3.4.      Sancţiuni
disciplinare

La data vizitei, nu exista nici un deţinut în regim restrictiv (cea
mai aspră sancţiune, ce poate dura de la 3 la 12 luni). Doi tineri de
19 ani erau pedepsiţi cu izolare severă (camera 3). Reprezentantele
asociaţiei au observat că, în ciuda criticilor repetate, Ordinul MJ
nr.778/C/2000 cu privire la aplicarea acestei pedepsei este, în continuare în
vigoare (saltelele, păturile şi cearceafurile se scot din cameră
la deşteptare – ora 5.00 – şi se readuc seara la stingere – ora 22; pe toată durata zilei,
deţinuţii pedepsiţi cu izolarea stau pe paturile de metal reci
şi extrem de incomode sau în picioare, ceea ce înseamnă, în opinia
asociaţiei, tratament inuman; potrivit aceluiaşi ordin,
deţinuţii pedepsiţi cu izolarea sunt încătuşaţi
pe traseul de la cameră la curtea de plimbare, măsură
excesivă şi nejustificată).

O situaţie deosebită a apărut la camera de izolare nr.1.
Trei minori, cărora li se adăugase A.S., minorul cu probleme amintit
mai sus, fuseseră aduşi aici pentru că, în camera lor se reparau paturile! Nici un cadru nu
părea jenat de faptul că patru
minori urmau să împartă trei
paturi cu saltele deteriorate şi murdare, fie chiar şi pentru o
noapte (unu dintre ei urma să fie transferat a doua zi la Craiova) din
cauza unor simple reparaţii. In plus, minorii nu ştiau – sau nu înţelegeau – de ce fuseseră
mutaţi din camera lor. Trebuie amintit că toate camerele de izolare
sunt foarte mici (circa 4 mp, plus spaţiile din dreptul ferestrei şi
al uşii, ambele izolate cu grilaje de restul camerei).

APADOR-CH readuce în discuţie problema deţinuţilor
clasificaţi ca "periculoşi". Punctul de vedere al ANP este că
încadrarea în această categorie (cu regim de detenţie mai sever) este
doar o măsură "administrativă" şi nu una
disciplinară. Prin urmare, deţinuţii respectivi nu sunt audiaţi şi nu dispun de căi de atac. In
regulă aproape generală, o simplă menţiune pe coperta
dosarului de penitenciar de genul "intenţie de evadare" sau
"atac la cadre", fără detalii şi documente, îl trimite
pe deţinutul respectiv la secţia de "periculoşi".
Menţiunea – uneori scrisă de mână şi semnată
indescifrabil – poate fi făcută în arestul poliţiei sau în
timpul executării unei (unor) pedepse anterioare. Teoretic, situaţia
fiecărui deţinut periculos este reanalizată lunar de comisia
penitenciarului, care poate decide declasificarea. Dar, ca şi în alte
penitenciare, reprezentantele asociaţiei au întâlnit şi la
Ploieşti deţinuţi menţinuţi la
"periculoşi" din motive cel puţin discutabile. Astfel,
deţinutul Gheorghe Tuică se afla în această categorie de circa 3
ani, pentru că în 1992, într-o
pedeapsă anterioară, într-un alt penitenciar, fusese semnalat cu
"intenţie de evadare" (după spusele directorului, el aproape ar fi reuşit atunci să
taie gratiile de la fereastra grupului sanitar). De menţionat că
datele concrete cu privire la incidentul din 1992 au fost obţinute prin corespondenţa dintre cele
două penitenciare. Aceasta deoarece unele documente (declaraţii ale
deţinutului, martorilor şi agentului constatator cu privire la
încălcări ale regulamentului) râmân
la penitenciarul unde s-a produs incidentul şi nu sunt incluse, cum ar fi
normal, în dosarul de penitenciar care însoţeşte deţinutul la
transferarea în alte locuri de detenţie.

Alexandru Matei era de 5 ani la "periculoşi". El a
susţinut că, pe durata executării unei pedepse anterioare în
arestul poliţiei, a beneficiat de învoiri în schimbul prestării unor
servicii. In timpul unei astfel de învoiri, s-a schimbat tura iar
poliţistul care îl învoise a uitat să-şi
anunţe colegii. S-a declanşat alarma iar A.M. a devenit
"evadat" (prins imediat, desigur, acasă la el). Evident,
poliţistul care beneficia de serviciile lui A.M., nu avea nici un interes
să recunoască acest lucru. Aşadar, de 5 ani, A.M. a rămas
"deţinut periculos" din cauza acelei "evadări".

APADOR-CH solicită ANP să
revizuiască criteriile de clasificare. In opinia asociaţiei, trecerea
unui deţinut la secţia "periculoşi" trebuie să
ţină cont numai de
comportamentul ficăruia pe durata executării pedepsei respective (nu
şi a celor anterioare). In plus, dacă dosarul de penitenciar al unui
deţinut nu cuprinde decât acea
menţiune pe copertă, fără detalii şi documente, ea
ar trebui ignorată.

Asociaţia susţine
în continuare că încadrarea la "periculoşi" este o pedeapsă (nu numai prin regimul de detenţie
mai sever ci şi prin consecinţele asupra eventualei liberări
condiţionate) şi prin urmare ar
fi normal să se aplice procedurile folosite în cazul sancţiunilor
disciplinare (audieri, martori, căi de atac).

Reprezentantele APADOR-CH au fost informate că grupa de
intervenţii din penitenciar este constituită din cadre care nu poartă niciodată
măşti, lucru confirmat de deţinuţi. Un alt aspect pozitiv
este interzicerea folosirii metodelor brutale împotriva deţinuţilor.
Aceasta a fost una din primele măsuri luate de directorul actual al
penitenciarului care se pare ca a stârnit nemulţumirea unora dintre cadre,
obişnuite numai cu acest mod de a-i trata pe deţinuţi. Un
supraveghetor, care a fost surprins de director chiar anul acesta în timp ce
agresa un deţinut, se află în cercetarea parchetului.

Cu toate acestea, după incidentul din septembrie 2004 de la PMT
Craiova (şase minori au incendiat camera de detenţie) soldat cu trei
morţi şi doi grav răniţi, minorii de la camera 32 din
penitenciarul Ploieşti au încercat aceeaşi extrem de periculoasă
formă de protest. Din fericire, nu au existat victime iar pagubele au fost
nesemnificative. Dar un minor a afirmat că supraveghetorii i-au scos pe toţi din cameră şi i-au
bătut. Directorul penitenciarului a declarat însă că el personal
a fost de faţă pe toată durata incidntului şi că nici
un minor nu a fost lovit. Mai rămâne posibilitatea ca
deţinuţii să fi fost bătuţi după plecarea directorului sau ca minorul respectiv să fi
minţit, deşi nu este deloc clar la ce i-ar fi folosit.

            3.5. Hrana deţinuţilor

Calitatea hranei – cel puţin prânzul – părea ceva mai bună
decât în alte penitenciare. Dar, cum o altă organizaţie anunţase
anterior conducerea că dorea să viziteze penitenciarul în acea zi
(APADOR-CH nu anunţă
vizitele), este posibil să se fi dat mai multă atenţie
preparării mesei. Reprezentantele asociaţiei au auzit
deţinuţi spunând că prânzul fusese mai bun ca de obicei. Chiar
şi aşa, deţinuţii – mai ales minorii – erau
nemulţumiţi, reclamând, în special, lipsa cărnii (felul doi la
prânz fusese varză "cu jumări" practic fără jumări). Potrivit meniului zilei, cele 46 kg de
carne de porc foarte grasă pentru norma 18 (majoritatea
deţinuţilor) urmau să fie folosite pentru masa de seară
(tocană de cartofi cu carne). Se mai adăgau 8,7 kg de carne de porc
pentru regim (TBC şi diabet) şi cam 37 kg de slănină. Un
lucru bun: cei 11 deţinuţi musulmani primesc carne de vită.

4.     
Cazul deţinutului L.Z. (născut în 1969)

Aflat în penitenciar în executarea unei pedepse de 7 ani, L.Z. a reclamat, în martie 2004, că, în luna ianuarie a aceluiaş
an, a fost victima unei agresiuni sexuale comise de colegi de detenţie. A
fost dus la Spitalul judeţean unde un medic chirurg a constatat
existenţa unei fisuri anale. Conform complicatelor proceduri legale, L.Z.
avea nevoie de o expertiză medico-legală. Cabinetul medical a afirmat
că deţinutul nu a
făcut cerere în acest sens. Deţinutul a declarat că a făcut cererea dar că nu a
primit aprobarea conducerii penitenciarului deoarece expertiza trebuia
plătită, lucru confirmat de director. Cum deţinutul nu avea bani
iar administraţia penitenciarului nu dispunea de astfel de fonduri, nu s-a
mai făcut expertiza absolut necesară pentru declanşarea
cercetării penale.

APADOR-CH consideră că în
situaţia foarte gravă a violului, ANP trebuie să sprijine
financiar un deţinut care are curajul să se plângă, dacă
acesta nu dispune de suma necesară pentru efectuarea expertizei
medico-legale. Absenţa acestui ajutor echivalează cu încurajarea unor astfel de practici
criminale pentru că făptuitorii ştiu că nu pot fi
traşi la răspundere.

L.Z. a susţinut că violul, la care s-au adăugat
bătăi repetate, ar fi fost pedeapsa pentru că ar fi
"sifon" (informator) şi pentru că ar fi contribuit direct
la destrămarea "mafiei petrolului din Prahova", în care ar fi
implicate şi persoane cu funcţii şi/sau relaţii importante.

L.Z. s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului invocând, pe lângă această situaţie, şi
încălcări ale procedurilor legale pe durata procesului său,
precum şi condiţiile de detenţie.

5.     
Discuţia cu angajaţi ai DGPA (fosta
SIPA)

Doi militari răspund de protecţia anticorupţie în
penitenciarul Ploieşti (ambii erau plecaţi "în misiune" în
ziua vizitei). Tot aici, îşi are sediul DGPA-Muntenia, ai cărei
angajaţi supraveghează toate penitenciarele din regiune.

Reprezentantele APADOR-CH au dorit să înţeleagă ce face DGPA şi dacă
activităţile desfăşurate au vreo utilitate pentru sistemul
penitenciar. Cum era de aşteptat, răspunsurile au fost extrem de
vagi, cu toate că nu se
solicitaseră informaţii concrete ci doar exemple de situaţii.

O afirmaţie importantă a fost că DGPA-Muntenia nu foloseşte mijloace audio-vizuale de
interceptare în nici unul din penitenciarele de care răspunde şi nici
nu a solicitat vreodată autorizaţie de interceptare. DGPA-Muntenia
lucrează numai cu surse umane
(deţinuţi). APADOR-CH nu a înţeles de ce trebuie dublate aceste
activităţi de vreme ce acelaşi lucru îl face şi
administraţia penitenciarului.

DGPA este un serviciu "secret", cu răspunderi în domeniu siguranţei naţionale, deşi,
contrar prevederilor Legii 51/1991, direcţia funcţionează pe baza unei simple Hotărîri de Guvern din
2004 şi nu a unei legi organice. In mod evident, multe din
informaţiile culese de DGPA nu au
absolut nici o legătură cu siguranţa naţională (mici
furturi, conflicte nesemnificative, fabricarea de către deţinuţi
a unor produse interzise – băuturi alcoolice, cuţite improvizate
etc.) şi totuşi sunt transmise "celor în drept"(?).

APADOR-CH îşi menţine părerea că existenţa unui serviciu secret militarizat în cadrul
Ministerului Justiţiei nu este justificată. Asociaţia cere desfiinţarea DGPA. Dacă
totuşi se doreşte menţinerea acestei structuri, atunci este
nevoie de o lege organică prin care
să se reglementeze foarte clar atribuţiile şi răspunderea Direcţiei
precum şi demilitarizarea sa.

Concluzii:

1.     
Principala
problemă – valabilă pentru întreg sistemul penitenciar – rămâne supraaglomerarea.
APADOR-CH solicită ANP revizuirea de urgenţă a criteriilor de
repartizare a deţinuţilor în regim semi-deschis sau deschis. Altfel,
eforturile de preluare a unor noi spaţii de cazare vor continua să
aibă un impact minim asupra condiţiilor de detenţie. De
asemenea, asociaţia cere ca
clasificarea deţinuţilor ca periculoşi să se bazeze pe
unicul criteriu al compartamentului fiecărui deţinut numai pe durata
executării ultimei pedepse;

2.     
Activităţile
cultural-educative sunt nesatisfăcătoare. Personalul este insuficient, programele, prea puţine, numărul
deţinuţilor angrenaţi, prea mic. Este absolut necesar ca pentru
minorii din acest penitenciar să se desfăşoare
activităţi speciale, atractive, care să le asigure o
ocupaţie permanentă, cu atât
mai mult cu cât însăşi conducerea penitenciarului îi consideră
"cei mai răi" din tot penitenciarul;

3.     
Asistenţa
medicală pare a se desfăşura în condiţii ceva mai bune
decât în alte penitenciare. Cu toate acestea, unii deţinuţi minori
prezentau egzeme rebele şi, spuneau ei, scabie. Pe lângă aceasta,
cadrele medicale răspund şi de condiţiile de igienă. Or
unica sală de duşuri este total insuficientă pentru cei peste 800
de deţinuţi, unele saltele sunt foarte vechi şi deteriorate,
gunoiul se depozitează în lăzi ce se golesc o singură dată
pe zi (dimineaţa). Cu alte cuvinte, este extrem de dificilă
menţinerea unor condiţii minime de igienă;

4.      APADOR-CH
cere din nou ca toate
documentele/declaraţiile/rapoartele de incident sau orice alt act care se
referă la un deţinut, inclusiv din pedepsele anterioare, să fie
incluse obligatoriu în dosarul de penitenciar care îl însoţeşte la
transferarea în alt loc de detenţie;

5.     
Asociaţia
cere ANP să aloce sumele necesare efectuării expertizei medico-legale
în cazurile extrem de rare în care victimele unor violuri între
deţinuţi au curajul să se plângă, dar sunt lipsite de
mijloace financiare. Numai prin hotărâri judecătoreşti de
condamnare pot fi descurajate astfel de practici;

6.     
Asociaţia
consideră drept o contribuţie importantă la procesul de
schimbare a mentalităţii personalului de penitenciar, decizia
directorului Penitenciarului Ploieşti de a interzice cadrelor să recurgă la metode brutale împotriva
deţinuţilor.

   

Manuela Ştefănescu                                                                              Diana
Călinescu

Raport asupra vizitei APADOR-CH la Penitenciarul pentru minori si tineri de la Craiova

/în /de

1. Pe data de 1 octombrie 2004, două reprezentante ale APADOR-CH s-au deplasat la penitenciarul pentru minori şi tineri (PMT) de la Craiova pentru a face investigaţii extrajudiciare cu privire la incendiul din camera 36, care s-a produs la 24 septembrie a.c. şi care s-a soldat cu moartea a trei deţinuţi minori şi rănirea gravă a altor doi.

APADOR-CH subliniază de la început că este împotriva pedepselor cu
închisoare aplicate minorilor. Dacă au comis fapte penale grave, ei pot
fi sancţionaţi cu punerea sub (strictă) supraveghere sau, în
cel mai rău caz, cu internarea într-un centru de reeducare. Regimul de
penitenciar, în special în România, unde condiţiile de detenţie
sunt departe de standardele europene iar personalul este şi insuficient
numeric şi nesatisfăcător pregătit profesional, nu poate
avea efecte benefice pentru minorii condamnaţi.

Reprezentantele
asociaţiei au mers la Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova
unde au fost internaţi toţi cei cinci deţinuţi minori,
cu arsuri foarte grave, apoi la PMT, unde au discutat cu conducerea actuală,
cu supraveghetori şi cu al şaselea deţinut minor din camera
respectivă, care a scăpat nevătămat. De asemenea, au văzut
camera în care s-a produs incendiul.

2. Din
coroborarea relatărilor, au rezultat următoarele:

2.1. Pachetul
cu articole de îmbrăcăminte al deţinutului minor Ionuţ
Dumitru Pleşa

Ionuţ
Dumitru Pleşa (născut la 8 ianuarie 1987, decedat la Spitalul judeţean
în urma arsurilor), condamnat la 4 ani închisoare cu executare în PMT, primise
un pachet de la familie, ce conţinea, între altele, o pereche de pantofi
sport şi un trening. Conform procedurii, pachetul a fost depus la magazie,
pe numele deţinutului. Insă, dintr-o eroare – afirmă cadrele
– plutonierul de serviciu la magazie a înregistrat coletul pe numele Florea
 în loc de Pleşa. Eroarea s-ar fi datorat ortografierii greu
lizibile a numelui destinatarului de către expeditor. Pare totuşi
ciudat că nu numai primele litere (F şi P) au fost confundate ci
mai multe, rezultând două nume diferite. Conducerea PMT a afirmat că
pachetul se afla în continuare, neatins, în magazie.

In dimineaţa
zilei de vineri 24 septembrie, Ionuţ Dumitru Pleşa s-a prezentat
la magazie pentru a-şi ridica obiectele. Răspunsul magazionerului
a fost „nu ai nici un pachet”. S-a verificat fişa personală
a lui Pleşa din care rezulta că minorul primise o pereche de „adidaşi”
în august, pe care îi ridicase deja. Numai că era vorba de un
pachet anterior şi nu de cel expediat în septembrie. Crezând că
obiectele îi fuseseră furate – reclamaţii de acest gen au existat
şi din partea altor deţinuţi din diverse penitenciare – minorul
s-a plâns unui supraveghetor, care l-ar fi asigurat că „se rezolvă”
până la ora 15.00 – 15.30 după unii, până la ora 19.00, după
alţii. Din motive neclare, Ionuţ Dumitru Pleşa nu a mai avut
răbdare şi s-a decis să protesteze.

2.2. Deţinuţii
minori din camera 36

In afara
lui Pleşa, care era reprezentantul camerei (adică „şeful”),
în camera 36 se mai aflau încă 5 minori:

– Constantin
Viorel Stamatie (născut la 1 septembrie 1987, decedat în Spitalul de
urgenţă din cauza arsurilor). Fusese internat la Centrul de reeducare
Găieşti pentru furt şi apoi transferat la PMT Craiova, pe 9
iunie 2004,  pentru un alt proces penal aflat pe rol;

– Szasz
Nika Attila (născut la 1 decembrie 1986). Execută o condamnare de
2 ani şi 6 luni pentru furt. A supravieţuit incidentului, dar la
momentul vizitei era încă în stare gravă;

– Marius
Poienar (născut la 23 martie 1987, decedat în Spitalul de urgenţă
în urma arsurilor);

– Florin
Marin Gălan (născut la 25 iulie 1988). Execută o condamnare
de 3 ani şi 6 luni pentru tâlhărie. Ca şi Szasz, a supravieţuit
incidentului, dar la momentul vizitei era încă în stare gravă;

– Constantin
Lucian Mititelu (născut la 18 aprilie 1987). Fusese condamnat la 5 ani
închisoare pentru omor. A scăpat din incendiu cu vătămări
minore, care nu au necesitat internarea. Totuşi, la momentul vizitei,
era ţinut sub observaţie, în infirmeria PMT.

Dintre
toţi, Stamatie avusese cele mai multe probleme disciplinare. In aproape
6 luni cât a fost internat la Centrul de Re-educare Găieşti, a fost
sancţionat de 5 ori: de 4 ori cu „mustrare în faţa colectivului”,
la care se adaugă 3 zile „izolare de colectiv” (adică
mutare în altă cameră). Motivele sancţionării cu mustrare
au fost: distrugerea unui scaun, deţinerea sumei de 100.000 de lei (deţinuţii
nu au voie să aibă bani asupra lor în timpul privării de libertate;
banii deţinuţilor sunt păstraţi în conturi nominale de
către unitate), fumat şi, în sfârşit, ameninţare cu blocarea
uşii de la camera de detenţie. Sancţionarea cu „izolare
de colectiv”  s-a datorat faptului că minorul a blocat uşa
camerei în care era cazat. Prin urmare, atât cadrele din PMT cât şi lucrătorii
SIPA (Serviciul Independent pentru Pază şi Antitero – în fapt mult
discutatul „serviciu secret” al Ministerului de Justiţie) ştiau
că Stamatie practicase deja blocarea uşii camerei ca formă
de protest. Mai mult, după transferarea la PMT, minorul a mai primit
două sancţiuni pentru încălcarea regulamentului. Prima sacţiune
a fost aplicată pentru lovirea şi violarea unui alt deţinut
– fapte extrem de grave pentru care, afirmă comandantul actual al PMT,
ar fi fost sesizat parchetul. Trebuie menţionat că, în discuţia
cu psihologul şi cu asistentul social ai PMT cu privire la Stamatie,
nu s-a pomenit nimic despre viol ci doar de lovire. Ulterior, cei doi au confirmat
şi acuzaţia de viol, dar cu jumătate de gură. Reprezentantele
asociaţiei au rămas cu impresia că acuzaţia deosebit de
gravă ar fi fost o exagerare, menită să-l „înveţe
minte” pe recalcitrant.  A doua sancţiune i s-a dat  pentru „atitudine
necuviincioasă faţă de şeful de tură” şi
datează din 19 septembrie a.c., deci cu doar 5 zile înainte de incendierea
camerei. APADOR-CH consideră că cel puţin 4 din cele 7 pedepse
(în special ultima) au fost aplicate cu prea mare uşurinţă
de cadrele de la Găieşti şi de la PMT. Este posibil ca Stamatie
să fi fost un deţinut-problemă. Dar tocmai de aceea cadrele
de la Găieşti şi de la PMT ar fi trebuit să găsească
metodele potrivite pentru a-l ajuta pe minor. La PMT, singurul „ajutor”
a venit din partea psihologului care ar fi încercat să-l determine pe
Stamatie „să îşi schimbe atitudinea”. Sancţiunile
repetate, mai ales dacă sunt aplicate pentru fapte mărunte, nu pot
avea decât un efect negativ asupra deţinutului minor. APADOR-CH constată
din nou că numai deţinuţii „buni” (care nu crează
probleme cadrelor) sunt antrenaţi în programele/proiectele educative
din sistemul penitenciar iar cei „răi” rămân în camere
23 de ore din 24, fără nici un fel de activitate. Or, normal este
ca aceştia din urmă să beneficieze de mai multă atenţie.
Chiar şi în proiectele desfăşurate de organizaţii neguvernamentale
în penitenciare participă tot deţinuţii selectaţi de administraţia
penitenciară, pe baza aceloraşi criterii.

In afară
de Stamatie, numai Pleşa a mai fost pedepsit o dată, pentru lovirea
unui alt deţinut. Restul minorilor din camera 36 nu aveau rapoarte de
incident.

In aceste
condiţii, nu este greu de imaginat că Stamatie şi Pleşa
erau „durii” camerei 36.

Mai trebuie
reţinut şi faptul că Pleşa îşi exprimase indignarea
cu privire la pachet cu voce tare, în sala de mese, în timpul prânzului. Sigur
că nimeni nu şi-a imaginat amploarea şi natura protestului
dar se putea încerca prevenirea printr-o verificare promptă, în prezenţa
minorului, a existenţei şi traseului coletului. Până la urmă
este vorba de atitudinea de nepăsare şi dispreţ a cadrelor
faţă de deţinuţi şi de problemele lor, mărunte
doar în aparenţă.

2.3. Incendierea
camerei 36

Vineri
24 septembrie, minorii au revenit în cameră după masa de prânz.
Pleşa era extrem de nervos din cauza incidentului de la magazie şi
a decis să protesteze cât mai „spectaculos” cu putinţă.
Foarte probabil, Stamatie i-a sugerat ideea blocării uşii. Nici
unul din ceilalţi patru minori nu s-a opus ideii, sau nu a îndrăznit
să se opună. In jurul orei 14.30, au scos o placă mare de lemn,
ce servea drept cuier şi au pus-o în dreptul uşii de metal (din
păcate, placa s-a potrivit perfect în cadrul uşii), apoi au scos
uşile de la sala de baie şi de la cambuză (o nişă
în care se ţin obiecte personale) şi le-au proptit tot în uşa
de acces. Au dat saltelele jos de pe paturi şi le-au stivuit în dreptul
ferestrei ce ocupă tot peretele dintre grupul sanitar şi cambuză.
Apoi au tras paturile de metal, consolidând „baricada” din dreptul
uşii de acces. Pentru a atrage atenţia cadrelor, au spart toate
geamurile. Imediat, a venit un supraveghetor, a constatat că uşa
camerei era blocată, i-a întrebat pe minori ce revendicări au iar
aceştia i-au răspuns  că nu discută decât cu comandantul
(de fapt, directorul). Conform procedurilor, în astfel de cazuri se anunţă
conducerea, au loc „negocieri” cu deţinuţii iar dacă
nu se ajunge la o înţelegere, cadrele pot interveni în forţă.
Supraveghetorul şi-a anunţat colegii şi superiorii (directorul
PMT nu era în penitenciar, el ajungând acolo pe la ora 15.00, după consumarea
evenimentelor), totul durând – susţine el – „un minut”. Când
a revenit în dreptul camerei 36 a auzit ţipete, deoarece minorii dăduseră
foc saltelelor[1], ceea ce l-a determinat să acţioneze
imediat. Minorul Mititelu a susţinut că tot Stamatie ar fi venit
cu ideea incendierii saltelelor şi că iniţial Pleşa s-ar
fi opus, dar ar fi cedat foarte repede. Reprezentantele asociaţiei consideră
că toţi cei şase au fost de acord şi cu blocarea uşii
şi cu incendierea saltelelor, fiind convinşi că vor putea ţine
incendiul sub control. Altfel nu se explică de ce au dat saltelele jos
de pe paturi şi le-au aşezat la fereastră (dacă intenţia
era doar de blocare cu paturile a uşii camerei) şi nici de ce aveau
sticle cu apă de rezervă.

Din cauza
potrivirii perfecte a plăcii groase de lemn în cadrul uşii, tot
ce au reuşit cadrele a fost să o împingă parţial, creând
un spaţiu îngust în formă de „v” prin care care au reuşit
să iasă toţi cei şase minori. Insă, în acelaşi
timp, s-a produs şi fenomenul de „tiraj”, adică, din cauza
curentului între uşă şi fereastră, focul s-a înteţit
iar flăcările, căldura şi fumul şi-au schimat direcţia
spre interiorul camerei. Fumul gros a invadat coridorul şi a intrat şi
în camerele de detenţie învecinate, stârnind panică printre ceilalţi
deţinuţi. Toţi cei din camera 36 au ieşit pe picioarele
lor.Surprinzător, hainele cu care au fost îmbrăcaţi au rămas
intacte, explicaţia – destul de alambicată – fiind că minorii
au fost arşi de căldura extraordinară şi nu de flăcări.
In plus, au inhalat acel fum gros şi fierbinte degajat de bureţii
de plastic din saltele. Potrivit afirmaţiilor conducerii actuale a  PMT,
ei au fost duşi imediat la infirmerie de unde s-a solicitat serviciul
de urgenţă Smurd. Intreaga operaţiune de la prima încercare
de deblocare a uşii până la transportarea la spital a cinci din
cei şase minori[2] din
camera 36 la Spitalul judeţean de Urgenţă ar fi durat 15-20
de minute.

2.4. Urmări

După
ce minorii au ieşit din camera 36, cadrele prezente au decis să
îi scoată în curte pe toţi deţinuţii din secţia respectivă
(în total 8 camere). Nu numai fumul care făcea atmosfera irespirabilă
sau panica deţinuţilor au fost determinante ci şi faptul că
luase foc şi instalaţia electrică din camera incendiată,
ceea ce provocase un scurt circuit pe secţie.

Drept
urmare, toţi deţinuţii din secţie au fost scoşi în
spaţiul de plimbare. Directorul PMT, sosit pe la ora 15.00, a dispus
curăţirea imediată a camerei, repararea instalaţiei electrice
şi reintroducerea deţinuţilor în celelalte camere din secţie.
In consecinţă, uşile, cuierul şi  bunurile deţinuţilor
din camera 36 au fost scoase pe coridor. S-au folosit un extinctor, un furtun
racordat la o … chiuvetă (reprezentantele APADOR-CH au putut constata
că la etajul unde s-a produs incendiul nu exista hidrant) şi găleţi
cu apă, după care s-a reparat şi instalaţia electrică.

Din cei
cinci minori afectaţi de incendiu, trei au decedat la Spitalul judeţean
de Urgenţă. Ceilalţi doi erau încă în stare gravă,
la momentul vizitei reprezentantelor APADOR-CH.

Ca
urmare a incidentului, directorul Marinel Candidatu a fost demis. Mai exact,
pus la dispoziţia DGP. Maiorul Fulga, şeful Serviciului Pază,
a fost şi el pus la dispoziţia DGP dar a şi fost trimis la
penitenciarul Pelendava. Cinci cadre din PMT vor compărea în faţa
Consiliului de onoare sau de disciplină (nici măcar cei de la PMT
nu ştiau exact). Fostul locotenent-colonel (până la demilitarizare)
Najap, actualul director temporar, a fost sancţionat cu „mustrare”,
pe linie administrativă.

3. Probleme
identificate de APADOR-CH

3.1. Atmosfera
din PMT Craiova

La data
vizitei reprezentantelor APADOR-CH, tensiunea din PMT Craiova era „palpabilă”,
atât între deţinuţi, cât şi între aceştia şi cadre.
Una din cauze, aparent minoră dar foarte importantă pentru deţinuţi,
este teama de îngrădire a trocului, larg practicat în toate penitenciarele
din România dar şi în închisorile din ţări democratice.
Deţinuţii cumpără şi vând orice, acolo unde pot
avea bani asupra lor, sau schimbă orice pe orice, cum se întâmplă
în România, unde nu au dreptul să aibă bani cash. Singura
problemă este ca aceste operaţiuni să fie ţinute sub control.
Altfel, se ajunge la situaţii de criză (bătăi şi
violenţe între deţinuţi) sau chiar la tragedii (cum s-a întâmplat
la PMT Craiova sau la Penitenciarul Iaşi unde, în vara acestui an, a
fost omorât un tânăr de 23 de ani). Trocul nu poate şi nu
trebuie oprit, cel puţin nu atâta vreme cât administraţia penitenciarelor
nu poate asigura deţinuţilor hrană şi îmbrăcăminte
decente, aparate de radio şi televizoare, lenjerie de pat şi obiecte
sanitare absolut necesare etc.

Cea
mai „valoroasă” marfă de schimb rămâne ţigara.
Indiferent de tendinţe europene/restricţii/recomandări, foarte
mulţi deţinuţi sunt fumători. Din păcate, şi
mulţi deţinuţi minori. Toţi cei şase din camera 36
din PMT erau fumători. Reprezentantele APADOR-CH cred că „adidaşii”
şi treningul din coletul lui Pleşa erau monedă de schimb între
deţinuţi, în principal pentru ţigări. De aici, iritarea
lui Pleşacare nu şi-a putut „onora contractul”. Asociaţia
este de acord cu principiul interzicerii fumatului la deţinuţii
minori, dar situaţia reală arată că se creează în
acest fel două mari pericole: a) pentru sănătatea minorilor,
deoarece în lipsa ţigărilor ajung să „fumeze” orice
(cârpe, rumeguş din parchet sau de la uşi şi ferestre, câlţi
din saltele etc.), lucru mult mai nociv decât tutunul propriu-zis; b) pentru
siguranţa deţinuţilor şi a locului de deţinere, pentru
că se acumulează tensiuni ce se pot manifesta violent, cum s-a şi
întâmplat la PMT Craiova.

3.2. Lipsa
unor preocupări reale  în domeniul reeducării

După
cum s-a arătat, deţinuţii „răi” sunt, în genere,
neincluşi în programe/proiecte educative. In plus, acestea sunt, de multe
ori, neinteresante şi neatractive, mai ales pentru minori. Organizaţiile
neguvernamentale care desfăşoară proiecte în penitenciare (terapia
prin teatru, proiect GRADO, este un exemplu foarte bun) nu pot suplini absenţa
unor programe permanente, care să antreneze toţi deţinuţii.
Desigur, resursele umane şi materiale de care dispune administraţia
penitenciară sunt reduse dar chiar şi cele care există nu sunt
folosite integral (săli care rămân goale deşi ar putea fi folosite
pentru diverse acţiuni, program de lucru al celor de la cultural-educativ
până la ora 15.00 – prin urmare, după-amiezele nu se organizează
activităţi – plus pauza de prânz de circa două ore, în care
iarăşi nu se lucrează). APADOR-CH solicită DGP restructurarea
întregului program cultural-educativ în sensul folosirii mai judicioase a
spaţiilor, a timpului liber al deţinuţilor şi, mai ales,
a încurajării unor iniţiative ale cadrelor de specialitate care
să facă activităţile mai atractive pentru toţi deţinuţii,
mai ales pentru minori. Fără îndoială, este absolut necesară
creşterea numărului de angajaţi, cu pregătire de specialitate.

La PMT
Craiova există un singur psiholog şi un singur asistent social pentru
cei peste 330 de deţinuţi (peste o sută de minori, restul tineri
– 18-21 de ani, dar şi peste 21). Organizaţia World Vision care
lucrează cu deţinuţii are şi ea un psiholog şi un
asistent social. Dar, evident, patru oameni nu pot lucra efectiv cu 330 de
minori şi tineri. De menţionat că psihologul angajat nu
colaborează cu WV, cel puţin nu pe activităţi concrete.

Mai trebuie
adăugată şi ineficienţa cadrelor de la pază şi
siguranţă dar şi a angajaţilor SIPA (rebotezat DGPA).
Este lucru ştiut că, în toate penitenciarele (foarte probabil şi
în centrele de reeducare) se lucrează cu „sifoane” (informatori
dintre deţinuţi). Dacă practica trocului a scăpat
de sub control, ajungându-se la violenţe aceasta este vina cadrelor
din penitenciar şi DGPA. De altminteri, APADOR-CH a contestat în mod
repetat însăşi necesitatea existenţei SIPA/DGPA, serviciu (devenit
„direcţie” dar cu exact aceleaşi atribuţii) secret
militarizat, a cărui utilitate rămâne un mister.

3.3. Transferarea
temporară a minorilor în penitenciare

Se mai
pune şi problema transferării temporare în penitenciare a minorilor
cărora li s-a aplicat de către instanţă măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare, pe durata
desfăşurării altor procese penale în care sunt implicaţi.
APADOR-CH precizează că transferul se efectuează la  penitenciarul
de minori sau adulţi aflat pe raza instanţei de judecată,
iar şederea minorilor poate dura luni de zile. Se întrerupe astfel activitatea
de reeducare din centru (care are regim diferit faţă de penitenciar),
ajungîndu-se chiar la anularea eventualelor progrese ale minorilor. O soluţie
ar fi ca minorii din centrele de reeducare să fie aduşi direct
la instanţe, la data la care au fost citaţi (în prezent, sunt
transferaţi în penitenciarul din raza instanţei pe durata procesului).
Sigur, soluţia presupune eforturi umane şi materiale, dar asociaţia
are convingerea că efectul ar fi benefic pentru minori. O altă soluţie
ar fi strămutarea tuturor proceselor penale cu minori la instanţe
din apropierea centrelor de reeducare. Poate că, la înfiinţarea
viitoarelor tribunale pentru minori se va ţine cont de această posibilitate.

3.4. Eficienţa
SRSS

La fel
de importantă este dezvoltarea Serviciilor pentru Reintegrare Socială
şi Supraveghere (SRSS). In prezent, ele funcţionează doar la
nivel de judeţe şi sunt formate din doi-trei consilieri care, evident,
nu pot face faţă tuturor sarcinilor. Practic, activitatea lor se
rezumă la redactarea rapoartelor solicitate de instanţe şi
supravegherea persoanelor cărora li s-a suspendat executarea în penitenciar
a pedepselor (numai minori şi în număr redus). Implicarea serviciilor
în activităţile de reeducare din centre şi penitenciare este
aproape inexistentă (SRSS Arad este excepţia pozitivă). Dat
fiind că, prin lege, SRSS trebuie să se ocupe şi de deţinuţii
adulţi care le solicită asistenţa pre- şi post-liberare,
APADOR-CH cere Ministerului Justiţiei, în subordinea căruia se află
SRSS, să ia măsuri urgente pentru sporirea numărului de angajaţi
şi pentru asigurarea mijloacelor materiale de care aceştia au nevoie
pentru a-şi face, cu adevărat, datoria. Altfel, sistemul SRSS rămâne
o „bifare pe hârtie” a îndeplinirii cerinţelor standardelor
europene, lipsită de eficienţă.

 4.
Probleme concrete cu privire la incendiul din 24 septembrie a.c.

a) Inexistenţa
unor dotări adecvate de prevenire şi stingere a incendiilor la PMT
Craiova

APADOR-CH
consideră inacceptabil faptul că într-un penitenciar în care stau
sute de oameni privaţi de libertate nu există hidranţi şi
furtunuri speciale pe fiecare etaj al spaţiilor de deţinere.
Astfel de echipamente există în şcoli, spitale etc. indiferent
de numărul de etaje al clădirilor respective. Incendiul din camera
36 a fost stins cu un extinctor, un furtun simplu racordat la o chiuvetă
şi găleţi cu apă. Asociaţia cere DGP să analizeze
dotarea cu utilităţi eficiente de stingere a incendiilor a tuturor
penitenciarele. Incidentul de la PMT Craiova a demostrat că dotările
existente sunt insuficiente şi lipsite de eficienţă.

b) Pe
24 septembrie, nu au fost chemaţi pompierii.

Desigur,
instituţii precum penitenciarele nu au obligaţia aceasta, deoarece
se presupune că într-un sistem până de curând militar, există
oameni pregătiţi în caz de incendiu şi, bineînţeles, echipamentele
necesare. Or, s-a dovedit că la PMT nu aceasta era situaţia. Poate
că o intervenţie rapidă a pompierilor, care ar fi acţionat
cu scările din exteriorul clădirii, ar fi limitat – sau evitat –
tragedia. Din dorinţa absolut firească de a salva minorii, cadrele
din penitenciar au forţat uşa de acces şi s-a creat fenomenul
de „tiraj” cu consecinţele cunoscute.  În aceeaşi
măsură, cadrele care au intervenit pentru scoaterea minorilor nu
păreau a avea pregătirea necesară pentru a acţiona în
caz de incendiu.

c)
Curăţarea camerei 36

Reprezentantele
APADOR-CH au putut constata la faţa locului că nu s-a procedat
la curăţarea camerei 36 ci la stingerea incendiului, cu mijloacele
precare descrise mai sus. Fumul gros şi foarte nociv invadase şi
coridorul şi camerele de pe secţie, ceea ce a dus la evacuarea deţinuţilor.
In plus, nimeni nu putea pătrunde în camera 36 (singurul care a intrat
câţiva paşi a fost supraveghetorul care a manevrat extinctorul şi
care aproape s-a sufocat), nu se cunoşteau dimensiunile catastrofei şi
ar fi fost, evident, imposibil să se repare instalaţia electrică
(luase foc lampa de neon şi se produsese un scurt circuit datorită
căruia curentul electic era întrerupt pe toată secţia). Chiar
dacă Parchetul ar fi fost chemat imediat, procurorii nu ar fi
putut nici măcar intra în cameră. Singura soluţie era scoaterea
pe coridor a obiectelor care continuau să blocheze uşa de acces,
permiţându-se astfel stingerea focului. De altfel, toate obiectele
(inclusiv îmbrăcămintea pe care o purtau deţinuţii minori)
au fost readuse în camera 36, desigur nu exact pe aceleaşi amplasamente.
Prin urmare, în opinia asociaţiei, acuzaţia de „distrugere
de probe” a fost excesivă. In plus, incidentul a fost reconstituit
pas cu pas, din relatările minorilor supravieţuitori şi ale
cadrelor prezente în acea zi. După ştiinţa asociaţiei,
nu există nici o îndoială cu privire la faptă şi făptaşi.

Fără
îndoială că demiterea directorului şi a ofiţerului
responsabil cu paza şi siguranţa este justificată dar pentru
alte motive, din care multe au fost deja menţionate mai sus.

In
concluzie:

–
Este necesară modificarea Codului penal, în sensul eliminării pedepselor
cu închisoarea pentru minori;

– Trebuie
restructurată şi revizuită întreaga activitate cultural-educativă
din sistemul penitenciar, în primul rând, cea care se adresează minorilor;

– Este
nevoie de o schimbare pe fond a atitudinii cadrelor faţă de deţinuţi.
Orice problemă a deţinuţilor trebuie tratată cu seriozitate,
chiar dacă pare neînsemnată;

– Nu
ar fi deloc binevenită o înăsprire a regimului de detenţie.
Este însă necesar ca administraţia penitenciară să aibă
controlul asupra focarelor de tensiune între deţinuţi;

– Toate
penitenciarele trebuie imediat dotate cu echipamentele necesare unei intervenţii
imediate şi eficiente în stingerea incendiilor. De asemenea, cadrele
din penitenciare trebuie pregătite în mod real în privinţa modului
în care trebuie să acţioneze în momentul producerii unui incendiu.

 

Manuela
Stefănescu                                             Diana Călinescu

[1] Reconstituirea a demonstrat că o saltea cu burete arde într-un minut
şi 50 de secunde iar temperatura şi fumul degajate sunt insuportabile.
Experimentul a avut loc pe câmp. Camera 36 măsoară cam 24 de m.p.

[2] Constantin Lucian Mititelu a scăpat cu vătămări minore
pentru că s-a întins pe jos, sub unul dintre paturi. Datorită
timpului scurt în care s-a derulat incidentul, fumul şi flăcările
nu s-au întins până la partea inferioară a camerei, astfel încât
nu l-au afectat pe Mititelu. Reprezentantele asociaţiei au putut constata
acest lucru: pereţii camerei erau înnegriţi de fum numai în partea
superioară, culorile iniţiale ale zugrăvelii fiind intacte
până la o înălţime de aproximativ un metru de la sol.

Raport asupra vizitei în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi

/în /de

Pe data
de 20 iulie 2004, două reprezentante ale APADOR-CH au vizitat Penitenciarul
de Maximă Siguranţă Iaşi. Scopul principal al vizitei a
fost obţinerea unor informaţii directe cu privire la decesul deţinutului
Ionuţ-Cristinel Maftei, survenit pe 24 iunie a.c.

1. Date
generale privind Penitenciarul Iaşi

           
1.1. Efective şi probleme deosebite

Conform
statisticii din 20 iulie, 1779 de deţinuţi (1731 de bărbaţi
şi 48 de femei) împărţeau cele 1849 de paturi instalate. Aparent,
nu există supraaglomerare. Fiecare deţinut are un pat şi mai
rămân 70 de paturi neocupate. Dar potrivit normei standard de 6 m.c. de
aer pentru fiecare deţinut numărul total de paturi ar fi trebuit să
fie 1475. Prin instalarea celor 374 de paturi suplimentare s-a micşorat
spaţiul prevăzut pe deţinut. Prin urmare, supraaglomerarea
există în continuare chiar dacă dimensiunile acestui fenomen au fost
reduse. Insă gradul de supaaglomerare ar fi şi mai mare dacă
s-ar avea în vedere recomandarea Comitetului european pentru Prevenirea Torturii
de a se calcula spaţiul per deţinut în metri pătraţi
(cam 4,5) renunţându-se la criteriul metrilor cubi de aer.

Din cei
1731 de deţinuţi bărbaţi, 22 erau minori iar 12, condamnaţi
pe viaţă. Pentru aceştia din urmă există un club separat,
practic o cameră de detenţie, în care, în afara unor discuţii
cu cadrele din penitenciar, nu se poate desfăşura nici o activitate
din lipsă de spaţiu şi dotări. Exceptând plimbarea zilnică
(cel puţin o oră) în curtea special amenajată, aceşti deţinuţi
pot doar să joace fotbal o dată pe săptămână, o oră,
pe terenul penitenciarului (dar tot numai între ei) şi eventual
să meargă la biserică, tot o dată pe săptămână.
APADOR-CH cere conducerii penitenciarului Iaşi să organizeze activităţi
zilnice, cât mai variate pentru această categorie de deţinuţi
(la penitenciarele Rahova şi Craiova se fac eforturi în această direcţie).
Lipsa de activitate şi izolarea completă a "vieţaşilor"
de ceilalţi deţinuţi sunt surse sigure de tensiuni între deţinuţi
dar şi între aceştia şi cadrele din penitenciar. APADOR-CH solicită
Direcţiei Generale a Penitenciarelor să permită socializarea
condamnaţilor pe viaţă cu ceilalţi deţinuţi (cel
puţin cu cei care au pedepse mari) şi să renunţe la izolarea
completă şi, în opinia asociaţiei, nocivă a primilor.

 63 de deţinuţi,
inclusiv cei 12 condamnaţi pe viaţă, sunt clasificaţi ca
"periculoşi". APADOR-CH insistă din nou că această
clasificare trebuie să aibă în vedere în primul rând comportamentul
deţinuţilor. Un condamnat pe viaţă poate fi mai disciplinat
şi mai civilizat decât un mărunt hoţ de buzunare. Nu este, deci,
normal ca primul să fie clasificat automat drept periculos în virtutea
faptei comise şi a pedepsei primite.

Toţi
"periculoşii" sunt cazaţi într-o secţie separată
(a 7-a). La scoaterea din cameră, sunt însoţiţi de supraveghetori
mascaţi (30 în total, toţi angajaţi ai penitenciarului). Penitenciarul
are în dotare cinci centuri de siguranţă (lanţuri care se
fixează pe talie) şi două sisteme de imobilizare a mâinilor şi
picioarelor (cătuşe de mâini şi cătuşe de picioare
unite prin lanţuri). Conform locţiitorului cu siguranţa deţinerii,
aceste dispozitive au fost folosite o singură dată, în cazul unui
deţinut cu multiple tentative de automutilare. APADOR-CH reaminteşte
că, în situaţii excepţionale, se poate recurge la cătuşe
de mâini pentru imobilizarea deţinuţilor. Aceasta este regula
respectată în sistemele penitenciare din ţările democratice.
Prin urmare, asociaţia susţine că folosirea lanţurilor,
indiferent de denumire ("mijloace sigure de imobilizare" sau "centuri")
este inacceptabilă şi cere DGP să retragă aceste dispozitive
din întreg sistemul penitenciar.  

447 de deţinuţi
erau scoşi la muncă, adică un sfert din numărul total. 108
erau folosiţi în gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului
(neremuneraţi dar cu "zile-câştig", adică reducerea
pedepsei cu până la 7 zile pe lună). Restul munceau în vii şi
construcţii. Contractele se încheie la nivelul salariului minim pe economie
dar deţinuţii primesc doar 10% (plus "zile-câştig"),
90% revenind penitenciarului.

91 de deţinuţi
beneficiază de regim de detenţie semi-deschis. Sistemul este încă
departe de regimul similar din penitenciarele din ţările europene.
Aici, diferenţele faţă de ceilalţi deţinuţi sunt
minore: scoaterea la muncă sub paza a doi subofiţeri neînarmaţi,
dreptul de a circula între camerele de detenţie din secţie (nu şi
în afară) până la ora stingerii şi, automat, vizite la masă.
In opinia asociaţiei, este prea puţin pentru a stimula deţinuţii
ca, prin comportamentul lor, să devină eligibili pentru un astfel
de regim de detenţie.

Din cele
316 cadre (ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi salariaţi
civili), 238 lucrează la operativ, adică o proporţie de 7-8 deţinuţi
la un cadru (în fapt, mai mulţi, deoarece cadrele lucrează în ture)
adică mult peste standardele europene. La cultural, lucrează 11 cadre,
inclusiv preotul, prea puţini pentru cei peste 1700 de deţinuţi.
La medical sunt angajaţi 5 medici (în schemă sunt prevăzuţi
7) şi 7 asistenţi (prevăzuţi, 12). Un progres faţă
de vizitele anterioare ale asociaţiei este faptul că 4 din cei 5 medici
sunt prezenţi constant în penitenciar. Dar unii deţinuţi – cei
care au curajul să se plângă –  continuă să fie nemulţumiţi
de calitatea actului medical. Consultaţiile sunt făcute de mântuială
iar tratamentul prescris este ineficient  sau greşit, spun ei. (Deţinutul
Albert Paul Matei aştepta să intre la consult. Avea pe ambele mâini
excrescenţe purulente pe care le trata de aproape un an, fără
rezultat. Doctorul Oatu a declarat că ştie cazul şi că ar
fi vorba de o … micoză. Evident, deţinutul era de vină că
nu se vindeca de atâta vreme pentru că … se ştergea pe mâini cu
acelaşi prosop!) APADOR-CH aminteşte că medicul şef Oatu
a fost cauza unei revolte a deţinuţilor în 1999 datorită comportamentului
său violent şi jignitor faţă de deţinuţi şi
modului superficial în care se achita de sarcinile profesionale. La următoarea
vizită a reprezentanţilor asociaţiei (2001) au existat  puţine
plângeri cu privire la brutalităţi din partea medicului şef (ceea
ce poate însemna fie că doctorul Oatu s-a schimbat în bine, fie că
– mai credibil – deţinuţii au fost atât de intimidaţi încât
nu au mai îndrăznit să se plângă). Dar lipsa totală
de interes profesional a doctorului Oatu  faţă de afecţiunile
deţinuţilor a fost semnalată şi în 2001. Nici anul acesta
opinia deţinuţilor cu privire la calitatea actului medical (nu numai
cu privire la doctorul Oatu) nu s-a schimbat. APADOR-CH a constatat că
acest gen de nemulţumire există în mai multe penitenciare dar parcă
nicăieri nu este mai mare decât la Iaşi. Asociaţia cere DGP să
examineze cu atenţie şi maximă imparţialitate performanţa
profesională a doctorilor şi asistenţilor medicali de la Penitenciarul
Iaşi. APADOR-CH sugerează ca această evaluare să fie făcută
de comisia mixtă Ministerul Justiţiei – Ministerul Sănătăţii
care oricum s-a constituit pentru cercetarea decesului deţinutului Ionuţ-Cristinel
Maftei.

In acelaşi
timp, APADOR-CH semnalează atmosfera tensionată dintre deţinuţi
şi cadrele din penitenciar (operativ). Spre diferenţă de
alte penitenciare, dar şi de acesta în vizitele anterioare, deţinuţii
nu au îndrăznit să-i critice pe supraveghetori decât pe ocolite. Dar
mulţi au spus că ar dori să fie mutaţi în alte penitenciare
pentru că "aici e mai rău" şi se refereau la comportamentul
celor de la operativ. Având în vedere sentimentul de frică generalizată
ce pare a fi dominanta în relaţia dintre cadrele şi deţinuţii
din Penitenciarul Iaşi, precum şi numărul mare de decese sau
incidente violente în rândurile deţinuţilor în ultimii 4-5 ani, APADOR-CH
cere DGP constituirea unei comisii, care să includă şi persoane
din afara sistemului, cu scopul analizării temeinice şi imparţiale
a activităţii cadrelor din acest penitenciar, mai ales sub aspectul
comportamentului acestora faţă de deţinuţi. Scopul
pedepsei cu închisoarea este, desigur, de a-i izola pe infractori de societate
dar şi de a-i reeduca în vederea reintegrării de după liberare.
Violenţele verbale şi fizice – interzise prin lege – nu fac parte
dintre suferinţele inerente privării de libertate şi sunt catalogate
drept tortură sau tratament inuman sau degradant.

           
1.2. Blocul alimentar, camere de detenţie, servicii

Bucătăria,
renovată în 2001, era plină de igrasie. De altfel, blocul alimentar
urma să intre în reparaţii capitale, cu înlocuirea unora dintre dotările
vechi şi neigienice (de pildă jgheaburile de ciment pentru spălarea
zarzavaturilor). O ciorbă de legume şi varză cu slănină
figurau în meniu. Cei 190 de deţinuţi bolnavi primeau ghiveci cu bucăţele
de carne (cam 17-18 kg din cele 131 kg destinate preparării hranei în ziua
vizitei, restul de circa 123 kg urmând să fie folosite la masa de seară,
"orez bulgăresc"!). APADOR-CH reaminteşte că prin "carne"
se înţelege numai aşa numita "carne în carcasă", adică
slănină, oase şi puţină carne propriu-zisă. Iar
raţiile de carne sunt de circa 70 gr. pe deţinut şi 100 gr. pe
deţinut bolnav de TBC pe zi.

Izolatorul
de pedeapsă (gol în ziua vizitei) avea aceleaşi "paturi"
de piatră, criticate în mod repetat de APADOR-CH. Deţinuţilor
pedepsiţi cu izolarea li se ridică saltelele, păturile, pernele
şi cearceafurile la trezire şi li se dau înapoi numai seara, la stingere.
Prin urmare, ei trebuie să stea toată ziua direct pe piatră,
ceea ce pune în pericol starea lor de sănătate. Conform unuia
din locţiitori, "paturile" de piatră ar urma să fie
desfiinţate. APADOR-CH cere să se renunţe şi la practica
scoaterii cazarmamentului pe durata zilei, riscul îmbolnăvirii fiind acelaşi
şi dacă paturile ar fi de fier. Alternativ, se poate dota izolatorul
cu scaune normale (după modelul penitenciarului de maximă siguranţă
din Amsterdam).

In camera
73 (condamnaţi pe viaţă), deţinutul Robert Sibişan
s-a plâns că, fiind din judeţul Alba, nu poate fi vizitat de familie.
A făcut mai multe cereri de transfer la un penitenciar accesibil familiei
ca mijloace de transport (la Arad sau Bucureşti, unde există secţii
pentru deţinuţii pe viaţă) dar la fiecare a primit răspuns
negativ. APADOR-CH solicită DGP să analizeze cu bunăvoinţă
posibilităţile de transferare a acestui deţinut într-un penitenciar
unde să poată fi vizitat de membrii familiei.

Deţinuţii
au la dispoziţie 4 telefoane publice şi 3 cutii poştale pentru
corespondenţa pe care poştaşii o ridică zilnic şi direct.
Spaţiul prevăzut pentru vizitele obişnuite pe care le primesc
deţinuţii a fost dublat. Până la terminarea lucrărilor,
toate vizitele se desfăşoară într-o sală numai cu mese,
într-un zgomot infernal. Câteva zeci de persoane strigau, în acelaşi timp,
cât puteau de tare, în încercarea de a se face auzite de vizitaţi sau vizitatori.

S-a mai
construit o sală de baie la secţia de nerecidivişti. Dar evident
că două săli de baie câte sunt în prezent (camerele nu sunt
dotate cu duşuri) nu pot oferi condiţii pentru întreţinerea igienei
corporale a peste 1700 de deţinuţi.

Problema
spaţiului de plimbare (total nesatisfăcător în 2001) a fost parţial
rezolvată. Circa 1700 de deţinuţi (condamnaţii pe viaţă
şi femeile au curţi de plimbare separate) ies zilnic la aer, o oră
şi un sfert, în trei curţi împrejmuite cu garduri înalte (cam 120
de deţinuţi pe serie). Problema este că nu există nici
un pic de umbră aşa că din cauza soarelui puternic ieşitul
la aer se transformă în chin. Nici pe timp ploios sau de iarnă situaţia
nu este mai bună, spaţiul fiind complet neprotejat. Exerciţiul
fizic zilnic este un drept al deţinuţilor iar asigurarea lui,
o obligaţie a administraţiei penitenciare. Or condiţiile de la
penitenciarul Iaşi fac aproape imposibilă exercitarea acestui drept.
APADOR-CH cere conducerii penitenciarului să găsească de urgenţă
soluţii pentru rezolvarea problemei (de exemplu, montarea unor prelate).

2. Decesul
deţinutului Ionuţ-Cristinel Maftei

In vârstă
de 24 de ani, Maftei avea o condamnare definitivă pentru furtul a doi cai
(5 ani de închisoare pentru tâlhărie). A fost arestat de poliţia Iaşi
pe 27.12.2002 şi adus în penitenciarul Iaşi pe 27.01.2003. Aici, a
contractat TBC pulmonar, depistat pe 26.11.2003. Este sigur că s-a îmbolnăvit
în perioada de detenţie în penitenciar deoarece radiografia pulmonară
din momentul transferului de la poliţie atesta că nu avea nimic la
plămâni. Faptul în sine este foarte grav şi în acelaşi timp grăitor
pentru condiţiile de detenţie. Maftei nu este singurul deţinut
care s-a îmbolnăvit de TBC în sistemul penitenciar din România. Aerul viciat
din camerele de detenţie supraaglomerate, hrana proastă, lipsa de
exerciţiu fizic în aer liber (nu doar "plimbarea" de o jumătate
de oră sau o oră, de multe ori în spaţii improprii, cum este
şi cazul Penitenciarului Iaşi), la care se adaugă nepăsarea
cadrelor medicale sunt principalele cauze ale numeroaselor îmbolnăviri
de TBC pulmonar. In cazul acestei boli se poate stabili cu certitudine
dacă a fost contractată în libertate sau în penitenciar (toţi
deţinuţii au radiografii pulmonare anexate la fişa medicală
în momentul aducerii în penitenciar). Pentru alte boli de care suferă
deţinuţii (cele mai frecvente sunt cele de stomac şi ale
căilor respiratorii), foarte probabil tot datorită condiţiilor
de detenţie, nu există documente medicale iniţiale care să
permită o comparaţie.

Ionuţ-Cristinel
Maftei a fost internat la Spitalul Penitenciar Tg. Ocna pe 4.02.2004 şi
a revenit la Iaşi pe 29.05.2004. Nu este clar de ce internarea s-a produs
la mai bine de două luni după depistarea bolii şi nici ce tratament
a urmatîn acea perioadă. La întoarcerea în penitenciar, el a fost repartizat
la camera 113, împreună cu alţi şapte deţinuţi, toţi
aflaţi în perioada de doi ani de consolidare după TBC pulmonar.

Camerele
de detenţie din Penitenciarul Iaşi sunt construite în sistem "perechi".
Adică, între două camere vecine, există un mic spaţiu complet
izolat, de circa un metru pătrat, prevăzut cu două vizete, câte
una pentru fiecare cameră, prin care supraveghetorii pot urmări ce
fac deţinuţii. Uşa este încuiată, iar accesul în acest spaţiu
de supraveghere se face din coridor şi numai de către cadre.
Evident, deţinuţii nu au cum să vadă ce se întâmplă
în cămăruţă.

Deţinuţii
au descoperit că braţul unui om trece destul de uşor prin vizetă
şi au profitat pentru a face tot felul de schimburi (de obicei, ţigări)
cu colegii din camera învecinată. Evident, acest lucru însemna o încălcare
a regulamentului de ordine interioară.

Duminică
20 iunie 2004, Ionuţ-Cristinel s-a oferit – spun foştii colegi de
cameră – să schimbe o şapcă pe ţigări, deoarece
cunoştea un deţinut din camera vecină (115). S-a întins pe patul
de sus de lângă uşa camerei (paturile sunt pe două nivele) şi
a băgat braţul drept prin vizetă. Deţinutul din camera 115
a procedat la fel. La un moment dat, un coleg de cameră al lui Ionuţ
a auzit un icnet. Cum "negocierile" se prelungeau, s-a uitat mai atent
la tânărul care rămăsese nemişcat în poziţia iniţială
(, întins pe pat şi cu braţul băgat prin vizetă) şi
a văzut că i se învineţiseră ochii şi îi curgea salivă
din gură. Speriaţi, deţinuţii au bătut în uşă
să vină supraveghetorul Gabriel Geger, singurul de serviciu pe secţie
în acea duminică. Subofiţerul a venit la scurt timp, a constatat că
Maftei era în comă, l-a pus pe o pătură şi, împreună
cu deţinuţii, l-a dus la poarta penitenciarului de unde a fost preluat
de o ambulanţă. Nu este clar în cât timp a sosit ambulanţa. Părinţii
lui Ionuţ susţin că, din cauza medicilor din penitenciar (din
nou a fost pomenit numele doctorului Oatu), transferarea la spital a fost întârziată
cu două ore şi că dacă ar fi fost dus imediat, tânărul
ar fi avut şanse de supravieţuire. După ce a fost "plimbat"
între urgenţă şi neurochirurgie, a fost internat la Spitalul
de Urgenţe din Iaşi dar nu a mai putut fi salvat. A murit pe 24 iunie.
Conform certificatului medical constatator al decesului nr.240 din 25 iunie,
boala care a provocat moartea a fost "comă cerebrală",
"starea morbidă intermediară" a fost "edem cerebral;
contuzie cerebrală" iar "cauza determinantă" a
fost "traumatism cranio-cerebral acut deschis". Mai simplu
sus, Ionuţ-Cristinel Maftei a murit pentru că s-a izbit violent cu
capul, în partea dreaptă (craniul era înfundat pe o suprafaţă
circulară cu un diametru de 2-3 cm) de marginea de fier a patului. Cum
s-a întâmplat aşa ceva? După toate probabilităţile, cineva
l-a tras puternic de braţul drept ce atârna în cămăruţa
de supraveghere dintre camerele 113 şi 115 ceea ce l-a făcut să
se lovească de margine. (Semnele de pe braţ par să o confirme).
Cine este acest cineva ? Din discuţiile cu foştii colegi
de cameră ai lui Maftei şi pe baza scrisorilor primite de părinţii
tânărului de la diverşi deţinuţi, rezultă că el
ar fi supraveghetorul de serviciu în acea duminică.

Ionuţ-Cristinel
Maftei nu a avut nici un conflict cu vreun alt deţinut din camera
sa sau din restul penitenciarului. Nu era o persoană violentă,
nu s-a plâns că ar fi fost "păcălit" de vreun
alt deţinut iar foştii colegi de cameră nu auziseră
ca el să fi înşelat pe cineva în micile afaceri ce se fac în orice
penitenciar. Prin urmare, nimeni dintre deţinuţi nu avea vreun motiv
să-i facă vreun rău şi cu atât mai puţin, să-l
omoare. Nici supraveghetorul Geger nu avea un astfel de motiv. Cel mai probabil
este că a deschis uşa cămăruţei de supraveghere, a
văzut braţul trecut prin vizetă şi l-a tras puternic, vrând
să-l sperie sau să-l pedepsească pe deţinut. Supraveghetorul
ştia cu siguranţă cum foloseau deţinuţii vizetele
şi era singurul care avea acces la acel spaţiu dintre camere. Unul
dintre foştii colegi de cameră ai lui Ionuţ cu care au discutat
reprezentantele asociaţiei – toţi foarte reţinuţi şi
temători – a spus că Geger "mai făcuse astfel de glume proaste".

In duminica
respectivă, după incident, deţinuţii au fost mutaţi
din camera 113, mai întâi împreună şi apoi repartizaţi la camere
diferite. Parchetul civil a declanşat cercetările abia marţi,
22 iunie, urmărind, evident, numai pista eventualei vinovăţii
a unui deţinut sau a mai multora. Neimplicarea, în această fază,
a parchetului militar arată că nu s-a pus, nici o clipă,
problema cercetării supraveghetorului (până la sfârşitul
lunii septembrie 2004, când intră în vigoare noul Statut al angajaţilor
din penitenciare, aceştia sunt, încă, militari şi deci
eventualele cercetări sunt în continuare efectuate de parchetele militare).

In săptămâna
dinaintea vizitei APADOR-CH, foştii colegi de cameră ai lui Ionuţ-Cristinel
Maftei au fost duşi în arestul poliţiei din Iaşi pentru a fi
supuşi testului cu poligraful. Supraveghetorul Geger a fost şi el
supus acestui test. Deţinuţii au stat în arest aproape o săptămână.
Niciunul nu a reclamat eventuale presiuni sau brutalităţi din partea
poliţiştilor. Din spusele lor, a rezultat că singurele două
întrebări legate direct de decesul lui Maftei au fost de genul "tu
l-ai omorât? Da sau nu?" şi "ai văzut cine l-a lovit? Da
sau nu?". La data vizitei APADOR-CH, şase din deţinuţii
testaţi reveniseră în penitenciar iar reprezentantele asociaţiei
au putut discuta cu fiecare separat (cadrele nu au asistat dar uşa biroului
unde au avut loc discuţiile a fost permanent deschisă). Doi deţinuţi
– Ionaşcu, şeful camerei 113, cel care l-a chemat pe supraveghetor
când a constatat starea lui Maftei şi Vatră, din camera 115, cel cu
care decedatul urma să perfecteze "tranzacţia şapcă
contra ţigări" – rămăseseră în arestul Poliţiei
Iaşi. Reprezentantele APADOR-CH se tem că procurorii civili încearcă
să-l scoată pe unul din ei "ţap ispăşitor".
O variantă, greu de crezut, este că Ionuţ ar fi refuzat să
negocieze cu cei din camera 115 şi ar fi fost bătut de colegii de
cameră care, când au văzut că acesta intrase în comă, ar
fi înscenat istoria cu vizeta şi trasul de braţ. Seful camerei, Ionaşcu,
ar fi fost principalul autor al bătăii şi înscenării ulterioare.
Un deţinut cu care reprezentantele asociaţiei au discutat la sugestia
colonelului Bâtea, locţiitor al directorului, a afirmat că Ionaşcu
a fost mutat, după incident, în camera în care el, Cătălin Stănescu,
este şef (titulatura oficială este "reprezentant de cameră").
Lui CS i s-a cerut de conducerea penitenciarului să-l supravegheze îndeaproape
pe Ionaşcu şi, astfel, a constatat că acesta era extrem de
abătut şi repeta că "a încurcat-o", ceea ce ar fi o
"dovadă" a implicării lui în moartea tânărului. Reprezentantele
asociaţiei cred că 1) era absolut normal ca Ionaşcu să fie
afectat de moartea extrem de ciudată a lui Maftei; 2) "încurcătura"
se putea referi la teama de pedeapsă pentru încălcarea regulamentului
(schimb de bunuri între deţinuţi); 3) cel mai probabil, expresia "am
încurcat-o" arăta spaima că, dată fiind implicarea unui
cadru din penitenciar,  se va face tot posibilul pentru "albirea"
acestuia, prin acuzarea deţinuţilor, în principal a şefului de
cameră.

Nu există
indicii cu privire la motivele pentru care şi deţinutul Vatră
de la camera 115 a rămas în arestul poliţiei.

Reprezentantele
APADOR-CH au discutat şi cu familia Maftei (domiciliată în satul Curături,
comuna Ciurea, la circa 30 km de Iaşi). Anunţaţi luni, 21 iunie,
să se prezinte la spitalul de urgenţe, părinţii s-au dus
imediat la Iaşi şi l-au găsit pe Ionuţ în comă. L-au
vizitat şi marţi şi miercuri dar tânărul nu şi-a mai
revenit şi a murit în noaptea de miercuri spre joi. Trebuie menţionat
că, potrivit spuselor părinţilor, deşi Maftei era în
comă, era totuşi încătuşat peste noapte. APADOR-CH cere
din nou DGP să dispună renunţarea la imobilizarea cu cătuşe
a deţinuţilor bolnavi, internaţi în spitale civile. Dacă
este absolut necesar, ei pot fi eventual legaţi cu bandaje elastice

Părinţii
lui Maftei au primit mai multe scrisori de la diverşi deţinuţi
(inclusiv de la unul care a fost pus în libertate după decesul lui Ionuţ),
toate întărindu-le convingerea că autorul omorului este supraveghetorul
Geger. Pe 24 iunie, au făcut plângere împotriva lui la Parchetul Militar
Iaşi şi pe 19 iulie, Vasile Maftei, tatăl lui Ionuţ, fusese
chemat de procuror pentru declaraţii.

Reprezentantele
APADOR-CH au vrut să afle numărul de dosar constituit de Parchetul
Militar Iaşi pe baza plângerii familiei Maftei împotriva supraveghetorului
Geger. Insă procurorul de serviciu a refuzat categoric să le dea această
informaţie, cu toate că s-a precizat clar că nu se doreau informaţii
din dosar ci doar un număr. De altfel Parchetul Militar Iaşi pare
să nu existe: nu are placă la intrare, nu poate fi contactat nici
pe telefon sau fax şi cu atât mai puţin pe e-mail. Si, evident, nu
are site pe Internet. În plus, nici adresa poştală a acestei instituţii
nu a fost comunicată reprezentantelor APASOR-CH cu motivarea că
este secretă. De altfel, pentru a obţine acest "nu" categoric,
reprezentantele APADOR-CH au fost trecute cu datele personale în trei registre:
la intrarea în clădire, unde se află şi parchetul de pe lângă
Tribunalul Iaşi, la intrarea în sediul parchetului militar (et. IV) şi
la "audienţa" acordată de procurorul militar de serviciu.
Lipsa totală de transparenţă şi secretomania excesivă
a acestei instituţii a statului sunt, în opinia asociaţiei, complet
anacronice şi în dezacord cu standardele europene.

Concluzii

1. Faţă
de cele constatate de APADOR-CH în 2001, când situaţia tensionată
din penitenciarul Iaşi părea să se fi diminuat, în 2004 frica
este sentimentul dominant printre deţinuţi. Ei se tem să vorbească,
se tem de unele cadre (în principal supraveghetori şi  medici), se tem
să nu ajungă "ţapi ispăşitori" în cazurile
de decese sau incidente violente. APADOR-CH cere DGP să ia măsuri
urgente pentru asigurarea unui climat normal într-un penitenciar, fie el şi
de maximă siguranţă;

2. Asociaţia
cere DGP să facă o analiză amănunţită şi
imparţială a modului în care unii medici din penitenciar îşi
îndeplinesc obligaţiile profesionale faţă de deţinuţi
;

3. Asociaţia
solicită administraţiei penitenciarului Iaşi să găsească
o soluţie de protejare a spaţiului de plimbare împotriva soarelui
şi a intemperiilor;

4. APADOR-CH
cere DGP retragerea lanţurilor (indiferent de denumire) din întreg sistemului
penitenciar şi solicită modificarea regulamentului în sensul de a
permite contactele între condamnaţii pe viaţă şi alţi
deţinuţi. De asemenea, asociaţia insistă pentru introducerea
unor programe speciale pentru cei condamnaţi pe viaţă şi
cei cu pedepse mari;

5. In
privinţa decesului lui Ionuţ-Cristinel Maftei, asociaţia aşteaptă
rezultatele cercetărilor parchetelor civil şi militar, cu convingerea
că nici un nevinovat nu va avea de suferit.

APADOR-CH
reaminteşte că lipsa unor cercetări efective, amănunţite
şi apte a duce la identificarea şi pedepsirea persoanei/persoanelor
vinovate de decesul deţinutului Ionuţ-Cristinel Maftei echivalează
cu încălcarea articolului 3 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, ratificată de România.

Manuela
Ştefănescu                                              Diana Călinescu

Raport asupra vizitei la Ppenitenciarul Târgşor

/în /de

Reprezentantele
APADOR-CH au vizitat penitenciarul Târgşor pe data de 14 iunie 2004.

1.     
Date generale

Singurul
penitenciar pentru femei din ţară este situat în localitatea Târgşorul
Nou, judeţul Prahova. Accesul la penitenciar este dificil, singura posibilitatea
practică fiind un tren pe zi, ceea ce se răsfrânge negativ asupra
menţinerii legăturilor dintre deţinute şi familiilor lor.
Administraţia penitenciarului a obţinut din donaţii două
microbuze destinate exclusiv transportului copiilor deţinutelor dar numai
la plecarea de la penitenciar, la terminarea vizitei.

In luna
iunie, încep lucrările, ce vor dura doi ani, de demolare a pavilionului
vechi (două aripi erau deja dezafectate la data vizitei), de construire
a unor noi spaţii de detenţie şi de reamenajare şi modernizare,
tot ca spaţii de detenţie, a fostei fabrici de confecţii (actuala
fabrică se află tot în perimetrul penitenciarului, într-o clădire
nouă). Anul acesta urmează să se realizeze şi racordarea
la conducta de gaze. In prezent, penitenciarul foloseşte pentru încălzire
şi prepararea apei calde, combustibil uşor, mai scump decât gazele,
ceea ce a dus, pe de o parte, la acumularea unei datorii de circa două
miliarde, iar pe de alta, la furnizarea de apă caldă doar o dată
pe săptămână. In încercarea de a asigura cât de cât condiţii
minime pentru întreţinerea igienei personale, administraţia penitenciarului
a permis folosirea termoplonjoarelor, dar numai la fabrică şi la club.
Deţinutele mai pot lua apă caldă şi de la bucătărie.
Este evident că, în aceste condiţii, este greu pentru ele – mai ales
pentru cele care lucrează la câmp – să respecte standardele normale
de curăţenie corporală.

Fabrica
de confecţii din incinta penitenciarului aparţine regiei "Multiproduct",
aparţinând Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Circa 200 de deţinute
lucrează în regim de lohn. Selecţia lor se face se face pe baza unor
criterii din care unu este, în opinia asociaţiei, exagerat şi anume
absolvirea a cel puţin şase clase elementare. Sigur, regia organizează
cursuri de calificare obligatorii de şase luni, în meseria de croitor.
Dar orice deţinută care ştie să scrie şi să citească
ar putea, teoretic, să urmeze cursul de calificare iar îndemânarea se dobândeşte
prin practică. Reprezentantele asociaţiei şi-au pus aceste probleme
din momentul în care au constatat diferenţele vizibile dintre deţinutele
care lucrează în fabrică şi cele care lucrează la câmp:
primele, curate, bine îmbrăcate, purtând genţi în care aveau mult-râvnitele
ţigări, celelalte, murdare, îmbrăcate cu "uniforme de protecţie"
(foarte probabil haine militare vechi recondiţionate), majoritatea cu pielea
închisă la culoare, posibil din cauza soarelui dar şi din cauza apartenenţei
la o anume minoritate. In legătură cu această ultimă ipoteză,
APADOR-CH a constatat că se menţine practica menţionării
etniei în dosarele de penitenciar. Deţinutelor (şi deţinuţilor)
care au trecut mai întâi prin arestul poliţiei, li se întocmeşte dosarul
de penitenciar (denumirea sugerează convingerea că persoana bănuită
de comiterea unei infracţiuni va şi ajunge în penitenciar,
ignorându-se astfel prezumţia de nevinovăţie) de către
lucrătorii de poliţie care completează şi rubrica privind
apartenenţa etnică fie pe baza declaraţiei persoanei private
de libertate, fie din proprie iniţiativă. Cu toate că Poliţia
nu mai dă publicităţii statistici privind infracţionalitatea
pe criterii etnice, rubrica respectivă este menţinută şi
completată şi în prezent. APADOR-CH cere eliminarea rubricii. Apartenenţa
la o etnie sau alta este nerelevantă într-un dosar penal iar statisticile
pe criteriu etnic – fie şi numai pentru "uz intern" – pot fi
eronate, dată fiind libertatea fiecărei persoane de a declara ce etnie
doreşte cu ocazia recensământului.

Administraţia
penitenciarului Târgşor a dat în folosinţă un centru de liberare
(în fapt o secţie a penitenciarului) prin preluarea şi amenajarea
unei foste cazărmi a MApN de la Movila Vulpii. Circa 160 de deţinute
şi 40 de cadre fuseseră transferate în acest centru, cu regim de detenţie
semi-deschis (circulaţie liberă a deţinutelor în interiorul secţiei,
pază redusă numeric, programe speciale de reintegrare socială
etc.). Trebuie precizat că deţinutele de la Movila Vulpii mai au de
executat maximum şase luni până la liberare şi că
ele sunt incluse în programe speciale în vederea liberării cu un an înainte
de a fi transferate. Centrul este rezultatul colaborării dintre administraţia
penitenciarului şi Serviciul de Rreintegrare Socială şi Supraveghere Prahova.
Iniţiativa este excelentă dar rămâne neclar rolul fiecăreia
dintre părţi, respectiv al serviciului cultural-educativ din penitenciar
(şapte persoane în total, inclusiv subofiţerul însărcinat cu
tehnica) şi al serviciului de reintegrare care numără doi
consilieri pentru întreg judeţul. Până la data vizitei APADOR-CH
se conturase doar disponibilitatea Serviciului de reintegrare de a găsi
locuri de muncă pentru câteva din persoanele puse în libertate. Este, fără
îndoială, foarte important dar insuficient pentru că reinserţia
în societate presupune muncă asiduă cu fiecare deţinută
în parte, înmulţirea contactelor cu familia şi cu comunitatea în care
se va duce, eforturi, inclusiv materiale, pentru readaptarea cu şocuri
cât mai mici la viaţa în libertate. Altfel, există un risc sporit
de recidivă. Datorită numărului extrem de redus al consilierilor
de reintegrare, probabil că sarcina aplicării acestor programe speciale
va reveni tot serviciului cultural-educativ din penitenciar, ceea ce va diminua
eficienţa eforturilor vizând reintegrarea. APADOR-CH cere Ministerului
Justiţiei să sporească numărul personalului din Serviciile
de reintegrare din întreg sistemul, cu prioritate pentru judeţul Prahova.
In absenţa acestei măsuri esenţiale, se confirmă temerea
că sistemul de reintegrare în societate a persoanelor care au executat
pedepse privative de libertate funcţionează deocamdată doar pe
hârtie.

2.     
Condiţii de detenţie

2.1.           
 Efective şi scoaterea la muncă

Din cauza
lucrărilor de (re)construcţie şi a mutării unui număr
mare de deţinute la Movila Vulpii este mai greu de apreciat gradul de aglomerare.
Cert este că la data vizitei, fiecare deţinută avea propriul
pat. Totalul efectivelor (inclusiv Movila Vulpii) era de 585 de femei din care
trei minore şi 36 de bărbaţi (aceştia erau complet separaţi
de femei şi fuseseră aduşi de la penitenciarul Ploieşti
la Târgşor pentru munci. Trebuie menţionat că pe 13 iunie a.c.
unul dintre ei evadase. Drept urmare, pe lângă consemnarea tuturor cadrelor,
inclusiv a celor care nu aveau cum să contribuie în vreun fel la prinderea
evadatului, se instaurase şi teama de viitoare măsuri restrictive
ale DGP, măsuri ce ar putea anula – aşa cum s-a mai întâmplat – mărunţii
paşi spre îmbunătăţirea regimului de detenţie.). Din
totalul deţinutelor, 185 aveau pedepse mari pentru omor (30 cu omor deosebit
de grav) iar două, condamnări pe viaţă. 132 de deţinute
se aflau în penitenciar pentru trafic de droguri şi/sau consum de droguri
(42 în arest preventiv, 30 condamnate în prima instanţă şi 60
cu condamnări definitive). Este lăudabil faptul că nu există
regimuri de detenţie diferite pentru deţinutele cu pedepse mari sau
pentru fapte grave faţă de celelalte. Practic, ele sunt împărţite
în trei grupe mari: cele care muncesc la fabrică (inclusiv una din condamnatele
pe viaţă), cele care muncesc în agricultură, zootehnie şi
servicii în penitenciar (cam 210 deţinute, cele mai multe, 140, la staţiunea
Fundulea) şi inaptele (peste 100, în care sunt incluse şi cele 32
de femei în vârstă de peste 55 de ani). Dintre "inapte", cam
20 (inclusiv cealalată condamnată pe viaţă) participă
la un program intitulat hobby. Este vorba de un atelier organizat cu
sprijinul unei organizaţii neguvernamentale (Stânca veacurilor) în care
se fac tot felul de confecţii (de la pilote de pat şi lavete până
la obiecte de îmbrăcăminte) din deşeuri textile. Produsele nu
sunt vândute ci doar predate organizaţiei neguvernamentale care stabileşte
cui vor fi donate (de exemplu, Centrul de reeducare pentru minori de la Găieşti
a fost dotat cu pilotele confecţionate la Târgşor). Cu acordul organizaţiei,
unele articole de îmbrăcăminte au fost distribuite şi deţinutelor
din Târgşor. Evident, "producţia" fiind mică, nu a
fost posibil ca fiecare să primească astfel de articole, ceea a creat
o stare de nemulţumire mai ales printre femeile mai labile psihic, convinse
că există un "depozit de haine" la care ele nu au acces.

220 de cadre
(din care 40, la Movila Vulpii) se ocupă de cele 585 de deţinute şi
36 de deţinuţi. Proporţia este foarte bună dar nu trebuie
uitat faptul că, din cauza lucrărilor, anul acesta nu au fost aduse
la Târgşor decât deţinutele cu pedepse mari. Fiind singurul penitenciar
pentru femei, este sigur că populaţia va creşte substanţial
după terminarea amenajărilor.

2.2.           
Blocul alimentar

Aripa în
care se află bucătăria şi anexele va fi şi ea demolată
şi reconstruită. Meniul zilei era destul de sărăcăcios
(eterna ciorbă de zarzavat şi la fel de eternul fel doi – cartofi
sau ghiveci – cu slănină şi multă zeamă). Cele aproape
5 kg de carne scoase de la magazie în ziua vizitei fuseseră folosite la
pregătirea celor 65 de porţii de regim. Din păcate, nu exista
decât un singur regim, indiferent de natura bolii (TBC, diabet etc.).
Medicul penitenciarului, care răspunde şi de alimentaţie, a dat
vina pe … lipsa gazelor naturale, pregătirea unor mâncăruri de regim
fiind imposibilă "la aburi"! Chiar dacă deţinutele
nu s-au plâns de calitatea hranei, reprezentantele APADOR-CH au constatat că
multe dintre ele nu vin la masă. Desigur, este vorba de cele care
primesc pachete sau au bani în cont şi pot face cumpărături de
la magazinul din incinta penitenciarului. In legătură cu această
ultimă categorie, trebuie precizat că există baremuri de cheltuieli
(deţinutele care primesc pachete pot cheltui lunar echivalentul unui salariu
minim iar cele "necăutate", echivalentul a două salarii
minime). APADOR-CH înţelege dorinţa DGP de a evita apariţia unor
diferenţe prea mari între deţinute precum şi posibilitatea speculei
dar consideră că plafoanele de cheltuieli ar putea fi mai elastice.
Este evident că, atâta vreme cât sistemul penitenciar nu poate asigura
o hrană sănătoasă şi variată, compensarea acestei
deficienţe nu poate veni decât din exterior sub forma pachetelor cu alimente
sau – din ce în ce mai frecvent – a banilor trimişi în cont.

Toate deţinutele
pot mânca în sala de mese (240 de locuri pe serie) la prânz şi seara.

2.3.     
Vizite, corespondenţă, telefoane

Vizitele
"la masă" au loc într-o sală cu o capacitate de 36
de……. locuri.
O altă încăpere este destinată vizitelor "obişnuite":
patru deţinute pot vorbi cu vizitatorii peste o tăblie de piatră
lată de circa un metru, la care se adaugă o cabină pentru "periculoase"
în care se poate "discuta" numai prin geam. Mai există şi
camera "mama şi copilul" unde deţinutele pot sta câte două
ore cu copiii lor, dacă au sub 10 ani. Tot aici (sau în sala vizitelor
"la masă") au loc şi întrevederile cu avocaţii. Nu
a fost clar cum se procedează dacă mai multe deţinute-mame primesc
simultan vizitele copiilor.

Primirea-predarea
pachetelor aduse de vizitatori se face în condiţii improprii deoarece
ghişeul la care aşteaptă deţinutele este plasat în unghi
de 90 de grade faţă de cel de primire, ceea ce reduce vizibilitatea.
Pentru evitarea oricăror posibile suspiciuni, cele două ghişee
trebuie plasate faţă în faţă.

Corespondenţa
şi pachetele trimise prin poştă se ridică zilnic de la oficiu
(luni-vineri inclusiv) şi se distribuie cu promptitudine. Reprezentantele
APADOR-CH au fost surprinse de existenţa unui registru de evidenţă
a corespondenţei primite cu rubrici ca numele expeditorului şi adresa
acestuia. Or, de vreme ce la expedierea scrisorilor deţinutelor
nu există o evidenţă scrisă (corespondenţa este
ridicată de poştaş direct din cele două cutii de poştă
din penitenciar) nu este logic să se ţină o astfel de evidenţă
la primire.

In camera
de supraveghere, primire a pachetelor şi sortare a corespondenţei
lucrează şase cadre. In aceeaşi cameră se află şi
cele două telefoane publice destinate deţinutelor. Este evident
că nu poate fi vorba de respectarea confidenţialităţii
convorbirilor telefonice. Este imposibil să nu se audă ce vorbesc
deţinutele.  APADOR-CH repetă că protejarea confidenţialităţii
funcţionează în egală măsură pentru comunicaţiile
telefonice ca şi pentru corespondenţa scrisă. Soluţii există:
a) amplasarea unor cabine telefonice în curţile de plimbare sau pe holurile
secţiilor de detenţie; b) dacă nu este posibil din punct de vedere
tehnic, atunci instalarea telefoanelor într-o încăpere separată din
pavilionul "vizite"; c) în cel mai rău caz, postarea supraveghetorului
la o distanţă de la care să nu poată auzi ce spune deţinuta/deţinutul.
In penitenciarul Târgşor, numărul de apelurilor telefonice pe deţinut(ă)
este stabilit după cum urmează: şase telefoane pe lună pentru
fiecare deţinută care lucrează la deservire, şase telefoane
pe lună pentru fiecare deţinut şi patru telefoane pe lună
pentru restul efectivelor. Nu este deloc clar de ce, într-un penitenciar
de femei, cei 36 de deţinuţi ar avea regim preferenţial  şi
nici de ce deţinutele de la deservire (circa 20) ar beneficia de două
telefoane în plus pe lună. Este adevărat că nici o deţinută
nu s-a plâns că nu ar avea acces la telefon şi că directoarea
aprobă frecvent apeluri suplimentare. Dar, în timp ce unii deţinuţi
au dreptul "oficial" la şase telefoane, pentru marea majoritate,
depăşirea baremului de patru reprezintă o favoare la latitudinea
conducerii. APADOR-CH sugerează egalizarea apelurilor telefonice lunare
pentru toate deţinutele şi toţi deţinuţii pentru că
a telefona este un drept şi nu o favoare sau o răsplată.

Un lucru
pozitiv este faptul că administraţia penitenciarului a pus trei cartele
de telefon la dispoziţia deţinutelor care nu au posibilităţi
materiale de a primi/cumpăra astfel de accesorii.

2.4.
Pedepse pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară

La penitenciarul
Târgşor nu există lanţuri ("mijloace sigure de imobilizare")
şi nu se folosesc cătuşele în nici o situaţie. Nu se încătuşează
deţinutele – nici măcar cele clasificate drept "periculoase"
– la transferuri în afara penitenciarului, indiferent de destinaţie. APADOR-CH
insistă asupra acestei atitudini a conducerii penitenciarului care
ar trebui să fie un exemplu pentru toate celelalte penitenciare din
România. Asociaţia subliniază că o treime din deţinute
sunt condamnate pentru omor, din care 30 cu circumstanţe agravante şi
două, cu condamnări pe viaţă. Prin urmare, gravitatea
faptelor şi gradul de periculozitate sunt aceleaşi ca şi în cazurile
deţinuţilor din alte penitenciare condamnaţi pentru acest tip
de infracţiuni.

La Târgşor
nu există pedeapsa cu izolarea (nu există nici cameră
de izolare iar noile construcţii vor cuprind numai camere de izolare
pe motive medicale şi nu disciplinare). Pedepsele în cazul rapoartelor
de incident confirmate sunt avertismentul, mustrarea şi suspendarea drepturilor
la pachet şi/sau vizite pe o perioadă determinată (de obicei,
o lună). Toate pedepsele, indiferent de gravitate, se aplică numai
după parcurgerea tuturor etapelor obligatorii, inclusiv audierea deţinutei
şi a martorilor. La data vizitei APADOR-CH, patru deţinute erau clasificate
drept "periculoase" (la începutul lui 2004 erau 13, dar opt au fost
declasificate de comisia de disciplină care examinează lunar aceste
cazuri, iar cea de-a noua a fost transferată la Spitalul penitenciar Jilava).Numai
una din cele două "vieţaşe" figura printre cele patru
care, oricum, nu au un regim de detenţie diferit de restul deţinutelor
decât la vizite (şi, desigur, sunt mai atent supravegheate decât celelalte).
APADOR-CH reiterează că, în opinia sa, clasificarea ca periculos/periculoasă
a unei persoane aflate în detenţie ar trebui făcută de comisia
fiecărui penitenciar cu avizul unor specialişti din afara sistemului.
Intr-un viitor apropiat, instanţa de judecată va hotărî
în ce categorie de penitenciar (de maximă siguranţă, în
regim închis, semi-deschis sau deschis) îşi va executa pedeapsa fiecare
condamnat. Dar clasificarea pe grade de periculozitate va rămâne atributul
sistemului penitenciar. Desigur, clasificarea nu este o pedeapsă.
Cu toate acestea, APADOR-CH consideră că 1) este absolut necesar avizul
unor experţi din afara sistemului, pentru asigurarea obiectivităţii
deciziei şi 2) deţinutul/deţinuta clasificaţi drept "periculoşi"
trebuie să fie încunoştinţaţi şi să poată
contesta decizia administraţiei, deoarece includerea, fie şi temporară, 
în această categorie are consecinţe directe asupra întregii perioade
de detenţie şi, mai ales, asupra deciziei de liberare condiţionată.
In prezent, nu este clar dacă deţinuţii incluşi în categoria 
"periculoşi" pot contesta în justiţie această clasificare.
In plus, există situaţii, cum este cazul la Târgşor, când deţinuţii
"periculoşi" nu sunt segregaţi şi deci nici măcar
nu ştiu că sunt incluşi în această categorie.

2.5.     
Asistenţa medicală

Trei medici
generalişti, un stomatolog şi 10 asistenţi (8 medicali, unu la
stomatologie şi unu la farmacie) plus un ginecolog care vine o dată
pe săptămână asigură asistenţa medicală a deţinutelor.
Unu din generalişti şi stomatologul se ocupă şi de cadre.
Conform directoarei penitenciarului, "numai pentru urgenţe",
pentru că, în rest, cadrele au doctori de familie, alţii decât
cei din sistemul penitenciar. Dar medicii – surprinzător, toţi erau
prezenţi la data vizitei APADOR-CH şi, la fel de surprinzător,
nici un deţinut nu aştepta să fie văzut, cu toate că
programul era în desfăşurare – au afirmat că o oră pe zi
(12.00-13.00) era rezervată pentru cadre plus urgenţele. In
cazul stomatologului, timpul rezervat cadrelor este de 3 ore zilnic.
Neclară este şi problema costurilor lucrărilor dentare: cadrele,
care au cabinet separat dar folosesc acelaşi medic stomatolog, plătesc
sau nu (şi la ce tarif) extracţiile şi plombele şi, mai
ales protezele dentare (costul protezelor pentru deţinuţi este între
500.000 şi două milioane de lei). APADOR-CH solicită DGP o clarificare
cu privire la tarifele pentru cadrele care recurg la serviciile medicilor stomatologi
din sistemul penitenciar.

In opinia
APADOR-CH,  secţia medicală din fiecare penitenciar ar trebui să
decidă cu privire la obiectele strict necesare pentru asigurarea igienei
deţinuţilor/deţinutelor, respectiv săpun, pastă de
dinţi, periuţă de dinţi, vată, hârtie igienică,
detergenţi etc. Cadrele medicale răspund de sănătatea, hrana
şi igiena atât personală a deţinuţilor cât şi a locului
de detenţie. Ar fi normal ca tot ele să stabilească şi cantitatea,
calitatea şi sortimentele de obiecte. Desigur, distribuirea acestora ar
rămâne în sarcina supraveghetorilor.

La Târgşor
este o deţinută infectată cu HIV (depistată înainte de aducerea
în penitenciar) care lucrează pe calculator în bibliotecă. Surprinzătoare
a fost explicaţia personalului de la cultural-educativ: "nu poate
lucra cu ace (?! tricotaj, cusut etc.) că, ştiţi, dacă se
înţeapă…Aşa că de aia am repartizat-o la calculator".
Acest gen de explicaţii arată că nici măcar personalul
nu a înţeles exact ce înseamnă HIV/SIDA şi în ce condiţii
se transmite virusul.

In confuzia
rezultată din mutarea/dezafectarea unor camere în vederea demolării/construcţiei,
reprezentantele APADOR-CH au găsit una din cele două camere de la
infirmerie (cam.45) ocupată numai de o deţinută, sănătoasă,
care făcea curat în secţie. A doua cameră era ocupată de
bolnave de TBC staţionar. Explicaţiile privind mutarea temporară
a bolnavelor au fost confuze, nefiind clar unde se află ele. Sau
poate nu există nici o deţinută bolnavă.

2.6.     
Sectorul cultural-educativ

In afara
activităţilor încă neclare de la Movila Vulpii, serviciul cultural-educativ
desfăşoară programe recomandate de DGP (STRADAV sau VAD), axate
în principal pe consiliere individuală şi cursuri de alfabetizare
de şase luni pentru14 deţinute. Se mai organizează acţiuni
punctuale (expoziţia cu obiecte făcute de deţinute în decembrie
2003 în Ploieşti, vizite la muzee, spectacole ale copiilor pentru deţinute
etc.) Serviciul are colaborări constante cu câteva organizaţii neguvernamentale.
Pe lângă deja amintitul proiect "Hobby" cu Sânca veacurilor,
fundaţia "Mână în mână" are un program intitulat "Familia
regăsită" (contactează copiii deţinutelor şi îi
conving să vină în vizită, asigurându-le deplasarea) de care
au beneficiat circa 20 de deţinute de la începutul anului 2004. Asociaţia
Educare, Dezvoltare, Integrare din Ploieşti a început un program de educare
a deţinutelor rome. Biserica Betel (penticostală) are un proiect pentru
deţinutele foste consumatoare de droguri şi alcool. In colaborare
cu Centrul de consiliere agricolă Prahova, se organizează cursuri
de câte şase luni de legumicultură (seria a I-a a avut 27 de absolvente
iar a doua, aproape de terminare, 26). Mai există biblioteca penitenciarului
cu circa 6000 de volume şi clubul deţinutelor. In plus, vizionarea
programelor TV se face după un program acceptabil (16.00 – 22.30 zilnic,
cu prelungiri la sfârşit de săptămână).

Dacă
per total activităţile serviciului pot fi considerate satisfăcătoare,
APADOR-CH solicită administraţiei penitenciarului să acorde o
atenţie mai mare unei categorii de deţinute aproape ignorate şi
anume cele declarate "inapte de muncă" fie din cauza unor tulburări
psihice, fie din motive de vârstă. Este adevărat că deţinutele
pot sta practic toată ziua în curte. Dar exact asta şi fac: stau
şi ascultă muzică. Cei de la serviciul cultural-educativ susţin
că au încercat mai multe metode cu ele (de pildă desenul) dar toate
au eşuat. Nu trebuie, însă, abandonat. Se pot organiza concursuri/jocuri
sportive, se pot pune în scenă schiţe sau piese de teatru scurte etc.
Un sondaj de opinie printre aceste deţinute ar putea ajuta la depistarea
genului de activităţi de interes pentru ele. Lâncezeala în care se
complac aceste deţinute şi care nu este combătută de serviciul
cultural-educativ nu poate fi benefică nici pentru ele şi nici pentru
atmosfera generală din penitenciar.

O problemă
delicată a tuturor deţinutelor este cea a relaţiilor (inclusiv
sexuale) dintre ele. Cu câteva luni în urmă, un ziar central a publicat,
sub acoperirea anonimatului, declaraţia unei deţinute de la Târgşor
cu privire la hărţuirea sexuală şi chiar violuri. Administraţia
penitenciarului are unele indicii dar nu a existat nici o plângere în acest
sens. Mai mult, încercările de a discuta cu deţinutele s-au lovit
de un refuz total. Reprezentantele APADOR-CH nu au nimic împotriva unor relaţii,
inclusiv de natură sexuală, dacă părţile consimt. Problema
se pune numai în cazul în care o deţinută ar fi determinată prin
ameninţări sau forţă să întreţină astfel
de relaţii. O sugestia ar fi ca, în cadrul programelor de consiliere individuală,
să se abordeze deschis şi acest subiect care poate avea consecinţe
serioase asupra psihicului deţinutelor, inclusiv după liberare.

Mai trebuie
semnalată şi opinia celor de serviciul cultural-educativ conform căreia
clasificarea unor deţinute ca fiind "periculoase" nu ar avea
nici o consecinţă negativă pentru ele. Din experienţa APADOR-CH,
o astfel de "tinichia" însoţeşte deţinutul/deţinuta
în orice transfer la un alt penitenciar şi contează mult în faţa
comisiei de liberare condiţionată şi, eventual, în faţa
instanţei care analizează propunerea de punere în libertate.

2.7.     
Camerele de detenţie

Diferenţa
dintre pavilionul relativ nou şi cel vechi, ce urmează a fi demolat,
este substanţială. Camerele din primul au fost concepute pentru 12
paturi pe două nivele, cu dulapuri cu 12 despărţituri. La data
vizitei, se mai adăugaseră paturi, inclusiv pe trei nivele, ca urmare
a aducerii deţinutelor din pavilionul parţial dezafectat. Chiar şi
aşa, supraaglomerarea pare suportabilă, fiecare deţinută
având patul său. Camerele sunt dotate cu  grupuri sanitare formate dintr-un
duş (rar sau deloc utilizat în absenţa apei calde), două chiuvete
şi un WC "turcesc". Au fost vizitate camerele 29 (18 paturi şi
16 deţinute), 34 (14 paturi şi 6 deţinute în arest preventiv)
şi camera 45 -infirmeria unde, după cum s-a amintit era doar o deţinută,
sănătoasă, care asigura curăţenia în toată infirmeria.

In pavilionul
vechi, în partea încă folosită (9 camere), au fost vizitate camerele
7 (40 de paturi şi 41 de deţinute – singurul caz de depăşire
a capacităţii), 10 (30 de paturi şi 29 de deţinute) şi
11 (33 de paturi şi 28 de deţinute, toate inapte de muncă). Grupurile
sanitare ar trebui să fie identice cu cele din pavilionul nou dar sunt
uzate, prost întreţinute, cu scurgeri de apă şi robinete defecte.

De remarcat
că, în fiecare cameră, există o mapă cu diverse documente,
inclusiv textul OUG nr.56/2003 cu privire la unele drepturi ale persoanelor
din detenţie şi o broşură cu multe informaţii practice
despre penitenciar, despre procedurile privind eventualele plângeri etc.

3.     
Concluzii

–        
In general, condiţiile de detenţie de la Târgşor sunt acceptabile,
ţinând cont de situaţia specială a demarării lucrărilor
de demolare/(re)construcţie. Infiinţarea secţiei de la Movila
Vulpii este lăudabilă şi trebuie dusă până la capăt
prin activităţi concrete de pregătire a deţinutelor pentru
viaţa în libertate;

–        
Asociaţia cere administraţiei să acorde mai multă atenţie
calităţii hranei şi să încerce diversificarea meniului şi
adaptarea la condiţiile de viaţă sedentară a majorităţii
deţinutelor (inclusiv cele care lucrează în fabrică);

–        
Asociaţia recomandă ocuparea deţinutelor inapte cu activităţi
de interes pentru ele;

–        
Acordarea aceluiaşi număr de telefoane pe lună pentru toate categoriile
ar elimina eventuala suspiciune de tratament preferenţial;

–        
APADOR-CH cere insistent ca angajaţii penitenciarelor să nu mai
recurgă la serviciile medicilor şi asistenţilor din sistem decât
în cazuri de urgenţă. Prin urmare, trebuie renunţat la
rezervarea în programul zilnic a unor ore pentru cadre precum şi la practica
desemnării unui medic din sistem pentru a se ocupa de angajaţi. Situaţia
este şi mai de neînţeles dacă – aşa cum este cazul la Târgşor
– nici unul din medicii penitenciarului nu este şi medic de familie
pentru cadre. Prin urmare, acestea beneficiază şi de serviciile medicale
ale unui doctor de familie, din afara sistemului penitenciar dar
şi de cele ale medicilor care ar trebui să se ocupe exclusiv de deţinute.

Manuela
Ştefănescu                                                          
                           

Diana Călinescu

Raport privind vizita în Penitenciarul de maximă siguranţă Craiova

/în /de

Doi reprezentanţi
ai APADOR-CH au vizitat Penitenciarul de maximă siguranţă Craiova
în ziua de 4 iunie 2004. Vizita anterioară a reprezentanţilor APADOR-CH
la PMS Craiova a avut loc în anul 1999.

1.     
Aspecte generale. Discuţia cu conducerea penitenciarului

La data
vizitei, în PMS Craiova se aflau 1890 de deţinuţi – 1804 bărbaţi
şi 86 de femei, dintre care o minoră. Structura efectivelor în funcţie
de categoria penală era următoarea: 93 arestaţi preventiv, 185
condamnaţi în primă instanţă şi 1612 condamnaţi
definitiv. Dintre aceştia, 43 erau condamnaţi la detenţiune pe
viaţă. 90 de persoane sunt deţinute în regim semideschis. Suprafaţa
totală a spaţiilor de deţinere este de 3014 m2, ceea
ce reprezintă un grad mediu de ocupare de 282%, calculat la 4,5 m2/deţinut
conform recomandărilor Comitetului pentru Prevenirea Torturii.

În ziua
vizitei, 600 de deţinuţi erau la muncă. În exterior, deţinuţii
munceau la GAZ (Gospodăria agro-zootehnică), în construcţii şi
în agricultură. Cu staţiunea agricolă se lucrează în sistem
de compensare, pentru a acoperi din cheltuielile cu alimentele. În prezent,
penitenciarul nu mai poate satisface solicitări suplimentare pentru muncă
în exteriorul unităţii, nedispunând de suficient personal pentru supraveghere.
În interiorul penitenciarului, deţinuţii muncesc la regia Multiproduct
(ce aparţine DGP-ului), fabricând pantofi. De asemenea, există un
atelier de bureţi casnici (înfiinţat acum 2 ani) şi un atelier
de tâmplărie.

57 de deţinuţi
sunt clasificaţi drept "periculoşi". Criteriile pentru clasificare
sunt comportamentul din penitenciar şi natura faptei săvârşite.
Intenţia de evadare menţionată în dosarul de penitenciar nu reprezintă
în mod necesar un criteriu de clasificare, ci doar evadările/tentativele
de evadare recente. Comisia de disciplină care decide clasificarea/declasificarea
deţinuţilor se întruneşte lunar. 4 deţinuţi au fost
declasificaţi de la începutul anului 2004. Deţinuţii periculoşi
sunt ţinuţi separat de colectiv. În timpul transportului ei sunt imobilizaţi
cu noile mijloace sigure (considerate de APADOR-CH drept lanţuri), sunt
duşi cu cătuşe la mâini la vizită şi până la curtea
de plimbare. În timpul plimbării, cătuşele le sunt scoase. În
cazul deţinutului Constantinos Passaris mijloacele sigure de imobilizare
sunt folosite şi în interiorul penitenciarului, când este scos din celulă,
ceea ce contravine ordinului DGP în materie care menţionează folosirea
cătuşelor în aceste situaţii. Comandatul penitenciarului a justificat
această măsură excesivă prin gradul deosebit de periculozitate
al deţinutului, dar a recunoscut că acesta nu a creat nici o problemă
disciplinară şi nu s-a manifestat violent faţă de cadre
până în prezent. Deţinuţii periculoşi nu sunt scoşi
la muncă în exterior, dar pot munci în interiorul penitenciarului.

Atât deţinuţii
periculoşi, cât şi cei condamnaţi la detenţie pe viaţă
sunt insoţiţi în interiorul penitenciarului de membrii ai grupei de
intervenţie, în număr total de 27.

Comandatul
penitenciarului a apreciat că problemele de disciplină sunt în scădere
(în momentul vizitei nici un deţinut nu se afla la izolare sau executa
pedeapsa în regim restrictiv), în schimb fiind în creştere situaţiile
în care deţinuţii au atitudini necorespunzătoare faţă
de personal. În penitenciar nu s-au mai comis omoruri din anul 1999 (când s-au
petrecut două asemenea fapte) şi, de asemenea, numărul cazurilor
de automutilare a scăzut substanţial (în prezent, maxim 2-3 cazuri
pe an). Din situaţia disciplinară pe trimestrul I al anului 2004 pusă
la dispoziţie de conducere, reiese că au fost sancţionaţi
52 de deţinuţi pentru 62 de abateri (atitudine necuviincioasă
faţă de cadre – 20, nerespectarea Regulamentului de ordine interioară
-10, lovirea altui deţinut -9, distrugerea bunurilor – 8, refuz de muncă
– 5, confecţionarea/deţinerea de obiecte interzise – 3 şamd).
Sancţionarea deţinuţilor pentru "atitudine necuviincioasă
faţă de cadre" este un subiect controversat. APADOR-CH a susţinut
mereu că: a) deţinuţii sunt în stare de stress ca urmare a schimbării
radicale a regimului de viaţă şi, prin urmare, ar fi de dorit
ca lucrătorii din sistem să dea dovadă de mai multă toleranţă
faţă de eventualele excese verbale; b) este vorba de "cuvântul
cadrului" contra "cuvântului deţinutului", primul având,
mai întotdeauna, crezare; c) orice pedeapsă, cât de mică, aplicată
unui deţinut poate influenţa întreaga perioadă de detenţie.
Din aceste motive, plus eliminarea insultei din Codul penal, APADOR-CH solicită
eliminarea din ROI a sancţiunii pentru "atitudine necuviincioasă
faţă de cadre".

In acelaşi
timp, APADOR-CH insistă pentru renunţarea la pedepse pentru "refuz
de muncă". Asociaţia a susţinut constant că, atâta
vreme cât sistemul penitenciar nu poate asigura locuri de muncă pentru
toţi deţinuţii apţi de astfel de activitate, este inacceptabilă
sancţionarea (în multe cazuri, cu izolarea) celor care nu vor –
sau nu pot, chiar dacă teoretic sunt apţi – să muncească.
Pedepsele ar fi acceptabile numai dacă sistemul penitenciar ar putea
oferi locuri de muncă tuturor deţinuţilor.

În cele
mai multe cazuri, sancţiunea aplicată a fost mustrarea (34 de situaţii),
iar izolarea severă a fost dispusă în 2 cazuri. Pe de altă parte
s-au acordat 395 de recompense cu suplimentarea dreptului la pachet şi
vizită. Deţinuţii sunt informaţi că pot contesta măsurile
disciplinare aplicate, iar într-un caz un deţinut sancţionat cu mustrare
s-a plâns în faţa instanţei şi a câştigat. În prezent, un
alt caz de acest gen se află pe rolul instanţei, care a solicitat
penitenciarului actele legate de raportul de incident. Comandantul penitenciarului
a afirmat că în ultimii ani nu au existat situaţii în care deţinuţii
să îi fi raportat abuzuri din partea cadrelor  sau să fi formulat
plângeri la parchet împotriva cadrelor. De asemenea, nu au existat plângeri
privind abuzuri sexuale în penitenciar.

Cei 43 de
condamnaţii la detenţiune pe viaţă sunt cazaţi într-o
secţie separată, câte 1, 2 sau maxim 3 în cameră. Un educator
se ocupă în mod special de aceştia, dar mai are repartizată în
plus o secţie cu 50 de deţinuţi. Deoarece acest educator se afla
în concediu, la momentul vizitei, de deţinuţii condamnaţi pe
viaţă se ocupa un alt educator, care mai avea în grijă alţi
100 de deţinuţi.

Responsabilii
de cameră sunt aleşi prin vot de către colegi, dar ultimul cuvânt
în numirea lor îi revine comandantului. Responsabilii de cameră trebuie
să nu aibă rapoarte de pedepsire şi să dovedească un
comportament bun. Uneori ei primesc recompense pentru poziţia deţinută,
însă în cazul în care la un control camera se prezintă bine, sunt
recompensaţi toţi deţinuţii, nu numai reprezentantul de
cameră.

În penitenciar
sunt instalate 6 telefoane cu cartelă, repartizate pe secţii (inclusiv
unul la regim semideschis şi unul la secţia de femei), astfel încât
un telefon revine în medie la 3-400 de deţinuţi. Aceştia au dreptul
la 4 convorbiri telefonice pe lună, iar în caz de nevoie conducerea penitenciarului 
poate aproba 1-2 convorbiri în plus. Convorbirile durează 10 minute. Conducerea
penitenciarului a solicitat Romtelecom-ului instalarea de cabine telefonice
gratuit (nu există fonduri pentru acest lucru), dar a fost refuzată.
PMS Craiova nu are cartele sociale pentru deţinuţii fără
posibilităţi financiare.

Au fost
instalate 4 cutii poştale. Deţinuţii care nu au acces direct
la cutie poştală pe secţia în care sunt cazaţi, sunt însoţiţi
de supraveghetori pentru a depune corespondenţa. Cei fără posibilităţi
financiare primesc din partea penitenciarului materiale pentru scris: o dată
pe lună pentru familie şi în funcţie de necesităţi
pentru a se adresa instituţiilor statului şi organizaţiilor neguvernamentale.
Cei care au corespondenţă cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
trimit plicurile prin intermediul unui funcţionar de la contabilitate,
care se duce la poştă, plăteşte expedierea şi le înmânează
copie a recipisei de trimitere. APADOR-CH apreciază faptul că penitenciarul
suportă cheltuielile de expediere către CEDO pentru deţinuţii
fără posibilităţi financiare, însă practica de a înmâna
corespondenţa unui funcţionar al penitenciarului poate ridica suspiciuni
în privinţa asigurării confidenţialităţii trimiterilor.
Comandatul penitenciarului a afirmat că în ultimul timp nu au existat plângeri
pentru violarea corespondenţei.

Statul de
cadre al penitenciarului este încadrat în proporţie de 97%. 11 posturi
din 257 prevăzute sunt vacante: 4 la compartimentul supraveghere, 3 la
escortă, 1 la vizită, 1 la medical (un post de asistent medical) şi
2 la reintegrare socială (fostul compartiment socio-educativ).

În privinţa
investiţiilor, la momentul vizitei se contruia un nou punct de control,
iar în plan se afla modernizarea cabinetului medical. Pavilionul central de
deţinere a fost modernizat în anul 2002 iar cel exterior în anul 2001.

2.     
Vizita în penitenciar

Blocul
alimentar

În general,
masa se serveşte la camere, mai puţin la secţia de arestaţi
preventivi şi la secţia de femei, unde există săli de mese.
Deţinuţii au la dispoziţie castroane, farfurii, căni şi
tacâmuri din inox, în stare foarte bună, care se distribuie înainte de
masă şi se depozitează  în camere speciale, amenajate pe fiecare
secţie. Tot în aceste camere există spălătoare pentru veselă.

Meniul din
ziua vizitei a constat în: mic dejun – ceai, margarină şi biscuiţi,
plus un ou pentru cei de la regim; prânz – ciorbă de fasole cu jumări
şi pilaf de orez cu carne (la regim ciorbă de zarzavat şi pilaf
de orez cu carne şi organe, pentru cei cu TBC ciorba de zarzavat fiind
înlocuită cu ciorbă de fasole); cină – budincă de macaroane
cu brânză. Pentru prepararea mesei se scoseseră de la magazie 183,1
kg carne carcasă, 29,220 subproduse porc şi 34,36 kg slănină
pentru jumări.

Sala
de festivităţi/club

La club, 
se desfăşurau cursuri de alfabetizare, la care participau 6 deţinuţi.
Aceste cursuri au loc de 3 ori pe săptămână, câte o oră,
cu 2 grupe de deţinuţi şi durează, în total, 6 luni. Numai
unul dintre deţinuţi, Lăutari Cătălin Florin, avusese
probleme disciplinare: în septembrie 2002 a primit 7 zile de izolare severă
pentru că a încercat să se dea drept altcineava la liberarea pe baza
legii de amnistie.

Secţiile
de maximă siguranţă

Secţia
de maximă siguranţă se află în pavilionul central. Aici
se află biblioteca, un club cu mese de ping-pong şi o sală de
forţă. În momentul vizitei, unii deţinuţi jucau ping-pong,
alţii erau la sala de forţă, un deţinut discuta cu psihologul.
Accesul între camerele destinate acestor activităţi era liber. Cei
care foloseau sala de forţă au afirmat că vin aici de 2-3 ori
pe săptămână. Ulterior, în timpul vizitei, alţi deţinuţi
au afirmat că au posibilitatea de a veni la sala de forţă doar
o dată pe lună, iar în cazul deţinutelor femei că abia în
viitor vor avea această posibilitate.

La Secţia
a IX -a (regim restrictiv, izolare) există şi o cameră destinată
refuzului de hrană. APADOR-CH consideră inacceptabil faptul că
această cameră se află pe secţia pentru regim restrictiv.
Izolarea deţinuţiilor care intră în refuz de hrană poate
fi justificată doar prin necesităţi de supraveghere medicală
strictă. In acest caz, deţinutul trebuia internat la infirmerie, în
nici un caz la regim restrictiv, ca şi cum ar fi fost pedepsit. La această
cameră se afla deţinutul Băjan Arcadie, care intrase în refuz
de hrană în dimineaţa zilei respective motivând că nu fusese
transferat la Penitenciarul Deva deşi avea o citaţie la instanţă
pentru ziua de 10 iunie. Comandatul de secţie a afirmat că transferul
va avea loc pe data de 9 iunie, însă deţinutul se temea că va
pierde termenul la instanţă pentru că nu va ajunge la timp la
Deva.

Camerele
destinate izolării au aproximativ 4 m2 şi au acces la toaletă
care se află într-o cameră separată. Patul (suprapus pentru 2
persoane) are saltele noi din buret. Aerul şi lumina pătrund prin
gratiile uşii, neexistând geam în cameră. Iluminarea naturală
este asigurată prin faptul că gratiile de la intrare sunt orientate
către un culoar circular, care are pereţii exteriori construiţi
din cărămizi de sticlă. Totuşi, datorită acestui sistem,
intensitatea luminii în cameră este destul de redusă. De asemenea,
nu există posibilitatea de a aerisi direct camera.

Secţia
a VIII-a este destinată deţinuţilor condamnaţi la detenţie
pe viaţă. La camera 86 se aflau 3 deţinuţi. Camera are aproximativ
10 m2 şi dispune de un grup sanitar separat cu toaletă,
chiuvetă şi duş. Apa rece curge tot timpul, iar apa caldă
sâmbăta, timp de două ore şi jumătate. Deţinuţii
ies la club o dată pe lună, la plimbare 2 ore pe zi.

Problema
cea mai importantă pe care o au deţinuţii condamnaţi pe
viaţă este imposibilitatea de a munci. Conducerea penitenciarului
are în vedere dorinţa lor de a munci şi încearcă să găsească
activităţi pe care aceştia să le poată desfăşura
la cameră. Acesta ar fi un prim pas pentru ocuparea timpului. Însă
este absolut necesar ca administraţia penitenciarului să caute soluţii
pentru ca deţinuţii pe viaţă (ca şi cei cu pedepse
mari) să participe la activităţi zilnice, în afara camerelor
de detenţie. Inactivitatea este, practic, o a doua pedeapsă
pentru aceşti deţinuţi şi este cauzatoare de tensiuni atât
între ei cât şi în relaţiile cu cadrele. În absenţa posibilităţii
de a-i scoate la muncă, APADOR-CH cere administraţiei penitenciare
să sporească numărul de cadre care se ocupă de aceste categorii
(un singur asistent la 93 de deţinuţi este prea puţin)
şi să susţină elaborarea unor programe de activităţi
zilnice, care să se desfăşoare în afara camerelor de detenţie.

Secţia
a VII-a este destinată celor cu pedepse mai mari de 10 ani. La camera 65
(identică cu camera 86) se aflau 3 deţinuţi. Neagoe Marian era
încadrat la periculoşi din anul 1998. Verificând dosarul de penitenciar
al acestuia, reprezentanţii APADOR-CH au constatat că această
clasificare se datorează naturii infracţiunii săvârşite
(omor pentru care a primit 25 de ani de închisoare) şi unei intenţii
de evadare (în 16.10.1999 s-a urcat pe acoperişul unităţii).
Ultimul raport de pedepsire era din anul 2000. Din dosarul de penitenciar a
reieşit un lucru curios: până la emiterea ordinului directorului DGP
privind deţinuţii periculoşi, în octombrie 2003, procesele-verbale
ale întâlnirilor lunare ale comisiei de disciplină, prin care deţinutul
era menţinut în categoria periculoşi, au fost ataşate la dosar;
din octombrie 2003, aceste procese verbale nu au mai fost ataşate la dosarul
de penitenciar, cadrele menţionând că acestea se găsesc într-un
dosar separat al şedinţelor comisiei. APADOR-CH consideră că,
indiferent unde sunt arhivate procesele verbale de clasificare/menţinere
a clasificării/declasificare, măcar o copie a acestora ar trebui să
existe la dosarul de penitenciar, pentru că acesta trebuie să reflecte
situaţia exactă şi completă a deţinutului. Neagoe este
scos la plimbare cu cătuşe la mâini, vizitele sunt la cabină,
iar la instanţă este transportat cu mijloace sigure de imobilizare
(lanţuri). Acestea sunt scoase numai după ce este întrebat judecătorul
şi el aprobă acest lucru. APADOR-CH reaminteşte că, potrivit
documentelor internaţionale, deţinuţii trebuie prezentaţi
în faţa instanţelor după ce li s-au înlăturat mijloacele
de imobilizare.

În aceeaşi
cameră era deţinut şi Paraschiva Alexandru Flavius, un deţinut
cu evidente tulburări psihice. Din consultarea fişei medicale, a rezultat
că Paraschiva a fost internat de mai multe ori la Spitalul penitenciar
Jilava, unde este ţinut până la stabilizare, după care este trimis
înapoi. Ultima internare avusese loc în perioada 20.02.2004 – 17.03.2004. Din
21.05.2004 Paraschiva refuză tratamentul. APADOR-CH consideră că
deţinuţii cu asemenea probleme trebuie să beneficieze de îngrijiri
medicale adecvate, inclusiv o supraveghere atentă, care presupune şi
internarea la infirmerie. De altfel, cadrele penitenciarului au menţionat
că Paraschiva este mutat de la o cameră la alta, deoarece ceilalţi
deţinuţi nu îl pot suporta pe perioade mai lungi de timp.

Deţinuţii
de la camera 64 ies la aer în fiecare zi câte 1-2 ore, împreună cu deţinuţii
din alte două camere. Fotbal joacă o dată pe săpămână,
iar la sala de forţă sunt duşi, dacă doresc, o dată
pe lună. Baia săptămânală are loc sâmbăta, având la
dispoziţie două ore de apă caldă. În cameră  nu exista
televizor, deaorece cel al penitenciarului s-a defectat, iar deţinuţii
nu au posibilitatea să aducă un televizor de acasă.

Curţile
de plimbare sunt localizate între corpul central al pavilionului şi cel
exterior. Jumătate dintre acestea sunt destinate deţinuţilor
de la maximă siguranţă, deosebindu-se de celelalte prin grilajele
care le acoperă şi sârma ghimpată care împiedică escaladarea
pasarelelor de legătură dintre corpurile de clădire. Toate curţile
de plimbare sunt dotate cu WC şi duş cu apă rece pentru deţinuţi.

Secţiile
de regim închis

Secţia
a V-a este destinată carantinei şi pedepselor mai mici de 10 ani.
La camera 37 (carantină) erau 15 persoane în 24 de paturi. Suprafaţa
camerei este de aproximativ 30 m2. Există o cameră de alimente,
precum şi un grup sanitar propriu cu 2 toalete, 2 duşuri şi 2
chiuvete. Deţinuţii ies la plimbare o oră pe zi şi pot urmări
programele tv între orele 8-12 şi 14-22.30. Unul dintre deţinuţi,
Staicu Vasile, avea probleme psihice şi primea medicamente în fiecare zi.
Pentru a da telefon, deţinuţii au la dispoziţie două zile
pe săptămână, nu trebuie să facă cerere şi nu
au nevoie de o aprobare expresă. În zilele destinate convorbirilor telefonice,
un subofiţer vine la cameră şi îi ia pe deţinuţii care
doresc să telefoneze. Există fişe personale în care se consemnează
telefoanele date (ziua convorbirii, numărul apelat şi seria cartelei
telefonice). Pentru situaţiile excepţionale (solicitări în afara
zilelor programate sau peste limita de 4 telefoane/lună), cererile şi
aprobările sunt verbale. APADOR-CH apreciază această procedură,
care este în spiritul dispoziţiilor legale (posibilitatea de a telefona
este un drept al deţinutului şi nu o favoare acordată de conducerea
penitenciarului) şi care degrevează comandatul de o activitate inutilă,
acesta putând acorda mai multă atenţie altor cereri din partea deţinuţilor.

Secţia
a III-a este destinată arestaţilor preventiv, precum şi condamnaţilor
definitiv cu pedepse mai mici de 10 ani. La momentul vizitei, arestaţii
preventiv mâncau la sala de mese. Aceasta are 11 mese de patru locuri. Toţi
arestaţii preventiv purtau haine civile. Camera 17 (arestaţi prevenitv)
avea 48 de paturi în care erau cazate 45 de persoane. Paturile aveau saltele
de buret, în stare excelentă. În cameră se aflau doar 4 deţinuţi,
care nu doriseră să se ducă la masă. Ei se pot duce la vizită
în haine civile, peste care poartă un halat. Introducerea halatului, purtat
peste hainele penale sau civile, pare a se fi generalizat în sistemul penitenciar.
Or halatul este tot o uniformă, care îi singularizează pe deţinuţi.
APADOR-CH insistă ca, pe durata vizitelor, în special ale familiilor cu
copii, deţinuţii să poarte numai hainele proprii. Familiile,
mai ales copiii minori, nu trebuie să păstreze imaginea părintelui
în uniformă (inclusiv halat). Acest lucru poate avea un impact negativ
asupra lor şi poate influenţa reintegrarea după liberare.

Camera 19
(condamnaţi definitiv) era una dintre cele nerenovate. 44 de deţinuţi
stăteau în 33 de paturi. Aveau la dispoziţie 3 chiuvete şi 2
toalete în cameră şi 15 duşuri pe culoar. Baie fac în fiecare
zi de luni, în serii de câte 30 de deţinuţi. La plimbare ies câte
2 ore pe zi. De altfel, în momentul vizitei, majoritatea deţinuţilor
se aflau în faţa camerei, în curtea de plimbare. În cameră se găseau
doar doi deţinuţi: Duţu Alexandru, care făcuse o criză
de epilepsie în timpul plimbării, fusese dus la cabinet, primise medicamentaţie
şi acum dormea şi Stan Ion, care îl supraveghea pe primul. Stan Ion
era şi responsabil cu curăţenia camerei (deşi într-o stare
destul de proastă, camera era foarte curată). Pentru acest lucru,
Stan este recompensat cu rapoarte de evidenţiere şi vizite la masă.

Cabinetele
medicale şi infirmeria

Acestea
sunt localizate în secţia a II-a, infirmeria dispunând de o curte individuală
de plimbare.

Penitenciarul
are 8 medici: un stomatolog (care este în concediu de creştere a copilului,
fiind înlocuit de stomatologul Penitenciarului de minori şi tineri, care
vine o dată pe săptămână), trei generalişti, un radiolog,
un psihiatru, un pneumolog şi medicul şef, cu specializarea boli interne.
Dintre cei trei medici generalişti, doi se ocupă şi de cadre.
Medicii acordă, în medie, 30-40 de consultaţii pe zi pentru deţinuţi
şi 5-10 pentru cadre. Medicul psihiatru consultă aproximativ 60 de
deţinuţi pe zi, ducându-se în acest scop şi la secţia de
maximă siguranţă. Medicii asigură programul de consultaţii
între orele 7 şi 19, iar cei 11 asistenţii medicali sunt prezenţi,
în schimburi, permanent.

Penitenciarul
colaborează bine cu Spitalul Militar Craiova. Atunci când sunt duşi
la spitalul militar, precum şi pe timpul internării, deţinuţii
sunt încătuşaţi şi supravegheaţi de doi subofiţeri.
Dacă medicul din spital solicită îndepărtarea cătuşelor,
se suplimentează paza. APADOR-CH consideră imobilizarea deţinuţilor
bolnavi pe timpul internării inacceptabilă şi reaminteşte
criticile severe şi repetate pe care Comitetul pentru Prevenirea Torturii
le-a făcut sub acest aspect. Măsura încătuşării deţinuţilor
bolnavi este  nejustificată atât în sine (deţinuţii care necesită
internarea sunt în cele mai multe cazuri într-o stare destul de gravă),
cât şi prin faptul că sunt supravegheaţi în permanenţă
de doi subofiţeri.

În camera
12 (infirmerie) erau cazaţi 9 deţinuţi în 12 paturi. Aceştia
nu s-au plâns de tratamentul medical primit, în schimb problema lor era lipsa
unei camere de alimente, ei trebuind să ţină pachetele primite
de acasă la magazie.

Secţia
de femei

La camera
2 (arestate preventiv) se aflau 6 persoane în 12 paturi. Deţinutele poartă
haine civile, cu excepţia vizitelor, când trebuie să îşi pună
un halat peste acestea. Măsura este cu atât mai inacceptabilă cu cât
este vorba şi de mame care sunt vizitate de proprii copii. Vizitele femeilor,
indiferent dacă la acestea vin şi copii minori, sunt în sistem obişnuit
(vizitatorul şi deţinutul sunt separaţi de o tăblie lată).
Vizita la masă este acordată doar ca recompensă, iar ultima dată
când toate deţinutele au beneficiat de vizită la masă a fost
de 8 martie. APADOR-CH doreşte să sublineze că mamele cu copii
mici ar trebui să beneficieze de vizite la masă, în scopul menţinerii
unei relaţii apropiate între mame şi copiii lor. Femeile au apă
caldă tot timpul, pentru igiena personală. De asemenea, ele pot spăla
în baia din cameră. Au dreptul de a avea în cameră andrele, croşete
şi ace, dar nu şi foarfeci. La plimbare ies câte 3 ore pe săptămână,
iar în curând vor putea merge şi la sala de forţă, dacă
doresc.

La camera
6 era cazată singura minoră din penitenciar, care urma să se
libereze în curând Se afla aici de un an. Minora nu părea deranjată
de faptul că îşi petrece aproape toată ziua singură. În
fiecare zi iese la plimbare două ore, iar o oră o petrece cu educatoarea
secţiei.

3.     
Concluzii

APADOR-CH
a constatat o îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie
faţă de situaţia de la vizita precedentă. S-au renovat unele
spaţii, s-au diversificat activităţile cu deţinuţii,
au scăzut tensiunile dintre deţinuţi şi dintre aceştia
şi cadre, s-a redus numărul şi natura pedepselor aplicate deţinuţilor
pentru încălcarea regulamentului.

Cu toate
acestea, mai există probleme ce trebuie rezolvate urgent pentru ca sistemul
penitenciar să se apropie de standardele europene:

–        
Spaţiile de detenţie sunt mult sub standardele europene recomandate
de Comitetul pentru Prevenirea Torturii (4,5 m2 pentru fiecare deţinut).
Dată fiind recenta adoptare a Legii regimului executării pedepselor,
APADOR-CH cere DGP să facă tot posibilul pentru respectarea normelor
de cazare. Chiar dacă supraaglomerarea (raportarea numărului de deţinuţi
la numărul de paturi instalate) s-a redus, ea persistă prin depăşirea
constantă a capacităţii reale de cazare care, la rândul său,
este departe de standardele europene în materie;

–        
Deţinuţii care intră în refuz de hrană trebuie internaţi
la infirmerie şi nu în camere din secţiile pentru pedepse. Scopul
principal al separării lor de colectiv este ţinerea sub o atentă
supraveghere medicală. Este deci logic ca ei să se afle în infirmerii;

–        
Este absolut necesară elaborarea unor programe speciale pentru deţinuţii
pe viaţă şi cei cu pedepse mari, pentru asigurarea unor activităţi
zilnice. În măsura posibilităţilor, să li se asigure locuri
de muncă, măcar în interiorul penitenciarului. Asociaţia solicită
desemnarea a cel puţin încă un educator care să se ocupe exclusiv
de condamnaţii pe viaţă;

–        
APADOR-CH cere renunţarea la halatele pe care deţinuţii trebuie
să le poarte peste hainele civile sau penale. Pe de o parte este tot
o uniformă care îi singularizează, iar pe de alta, purtarea halatului
peste haine în sezonul cald este o sursă de inconfort şi neigienică.
Asociaţia cere ca deţinuţii să poarte, pe durata vizitelor,
în special cu familiile, propria îmbrăcăminte. Numai în situaţii
deosebite se va putea folosi costumul penitenciar;

–        
APADOR-CH insistă asupra renunţării la măsura încătuşării
deţinuţilor bolnavi pe durata transportului şi internării
lor în alte spitale. Iar numărul subofiţerilor care asigură
paza ar putea fi redus la unul singur dacă s-ar amenaja camere speciale
pentru deţinuţii bolnavi în spitalele civile;

–        
Asociaţia cere eliminarea (sau măcar reducerea la minimum) a pedepselor
aplicate deţinuţilor pentru "atitudine necuviincioasă faţă
de cadre". În majoritatea cazurilor, sunt doar vorbe ale deţinuţilor
stresaţi şi frustraţi. Cadrele din penitenciare trebuie să
dea dovadă de mai multă toleranţă şi înţelegere;

–        
APADOR-CH cere din nou renunţarea la sistemul responsabililor de cameră,
indiferent de procedura desemnării lor.

Diana Călinescu

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.