Sorry, this entry is only available in Română. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
În ultimul mandat, președintele Klaus Iohannis a dat un ordin prin care și-a secretizat cheltuielile făcute cu deplasările. Așa reiese din răspunsul primit de APADOR-CH la o solicitare de informații publice. De ce a făcut asta? Pentru că a vrut și a putut. Nimic nu justifică acest ordin prezidențial, în afara voinței discreționare a politicianului aflat vremelnic la butoane, care-și arată disprețul suveran și față de valorile democratice, și față de cei care l-au ales.
Colaj realizat de Vasile de la Utopiabalcanica.net
Este probabil cea mai recentă dintre dezamăgirile politice și cu siguranță nu e ultima. Încă un motiv să ne întrebăm: putem alege mai bine data viitoare?
Acum că am supraviețuit și rotativei guvernamentale, care a consfințit practic o teorie strigată mereu pe la proteste – PNL+PSD = aceeași… dragoste – nu ne rămâne decât să ne uităm cu un ochi critic spre alegerile de la anul, căci cu speranță e puțin probabil că se mai uită cineva la niște alegeri.
În 2024 vom fi chemați la urne ca să-i alegem pe toți cei care ne vor dezamăgi ulterior: europarlamentarii, senatorii, deputații, primarii, consilierii locali și, nu în ultimul rând, Împăratul, pardon, președintele.
Știm deja de 33 de ani acest ciclu promisiune-speranță-țeapă-dezamăgire-sictir-absenteism, ne spunem de fiecare dată că asta a fost ultima dată când ne-am mai lăsat păcăliți, că toți sunt la fel și că nu avem de unde alege. Calitatea oamenilor politici dintre care partidele își selectează candidații pare să fie tot mai scăzută, la fel ca și prezența la vot, invers proporțională cu numărul în creștere al locurilor în Parlament, în ciuda referendumului în care poporul a cerut mai puțini parlamentari.
Ce e de făcut?
Ne-am întrebat și noi adesea dacă există soluții de ieșire din acest aparent cerc vicios: oameni politici slabi, alegători dezamăgiți și dezinteresați, o țară în derivă pe care pare că o mai țin în corzi doar morcovii și biciul UE.
Și am găsit două potențiale soluții prin care s-ar mai putea impulsiona viața noastră socio-politică și încrederea cetățenilor în faptul că votul lor contează. Vă propunem o dezbatere în care să aflăm dacă ar fi viabile sau dacă există și alte soluții.
Parlamentul cu 300 de membri
În 2009, aproximativ 8 milioane de români au votat pentru trecerea la un Parlament unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la 300. A fost un referendum consultativ (deci nu obligatoriu) și în pofida controverselor – a fost organizat în același timp cu alegerile prezidențiale și l-a favorizat evident pe președintele în exercițiu care îl și convocase – rezultatele lui au rămas ca un ghimpe între alegătorii dezamăgiți și politicienii care s-au făcut că plouă.
Dacă trecerea la un parlament unicameral ar fi necesitat modificarea Constituției – alt referendum, altă distracție – pentru reducerea numărului de parlamentari ar fi fost suficientă o lege. Trei proiecte de legi au fost depuse în Parlament de atunci înacoace, pentru reducerea numărului de parlamentari, toate fiind respinse. Pare un nonsens să-ți tai singur șansele de a prinde un loc în viitorul Parlament, nu?
În legislaturile care au urmat referendumului nu numai că numărul parlamentarilor nu a scăzut, ba a și crescut, în 2012, la 588, prin efectele redistribuirii numărului de locuri în sistemul de vot uninominal. În prezent avem 330 de deputați și 136 de senatori, în total 466 de parlamentari. Costul întreținerii lor în 2022 de exemplu – adunând toate cheltuielile publicate pe site-urile celor două camere – a fost de aproximativ 260 de milioane de lei (52 de milioane de euro), adică un parlamentar ne-a costat în 2022 aproximativ 10-11.000 de euro lunar. Aici intră strict sumele primite de ei ca indemnizații și cheltuieli cu birourile parlamentare, deplasări, cazare și altele. La astea se adaugă cheltuielile instituționale ale celor două camere și, firește, pensile speciale ale foștilor parlamentari, care tot din bugetul Parlamentului se suplimentează.
Sumele sunt orientative, căci nici transparența nu e un punct forte pe site-urile Senatului și Camerei Deputaților – lipsesc de acolo o serie de informații din unele perioade. Conform media, sumele încasate lunar de un parlamentar s-au mărit peste noapte, în martie 2023, cu câte 7.500 de lei, adică 1.500 de euro lunar de parlamentar, dar aceste informații încă nu se regăsesc pe site-urile Parlamentului. Așadar, am ajuns azi la un cost de 12-13.000 de euro/lunar/parlamentar.
Privită din perspectiva recentei greve a profesorilor, această majorare este sfidătoare. Dar, ni se spune, democrația nu e ieftină. Economia făcută prin reducerea numărului de parlamentari la 300, raportată la costurile din 2022, ar fi de peste 18 milioane de euro anual. Nu e puțin, dar nici n-ar ajunge, de exemplu, pentru creșterea salariilor profesorilor, ar zice unii.
Motive pentru care ar trebui redus numărul de parlamentari
Reducerea numărului de parlamentari ar fi totuși o discuție ce ar trebui purtată în spațiul public, pentru că:
- A fost votată de cetățeni – deci reprezintă voința populară;
- Într-o țară din care milioane de oameni emigrează, în care se nasc tot mai puțini copii, se pune întrebarea dacă norma de reprezentare a unui deputat/senator nu cumva e nefiresc de mică. În lege, norma de reprezentare prevede un post de deputat la 73.000 de oameni și unul de senator la 168.000 de oameni. Dar în realitate, la o populație de aproximativ 19.000.000 de locuitori avem un parlamentar la fiecare 40.000 de români. Iar asta este o cifră mică comparativ cu alte state europene;
- Scăderea populației – evidențiată de rezultatele ultimului recensământ – a stârnit discuții și despre necesitatea reorganizării teritoriale, pe criterii de eficiență a cheltuirii banului public. Nu că asta i-ar interesa pe politicieni, dar ar trebui să ne intereseze pe noi. Deci o reorganizare teritorială ar impune și o restructurare a numărului de parlamentari;
Nu în ultimul rând, o astfel de decizie ar fi de natură să redea cetățenilor încrederea în sistemul politic și electoral, ar vedea că votul lor contează și ar putea crește prezența la vot. În 2020, la ultimele alegeri, prezența la vot a fost cea mai scăzută din istorie: 33,3%. Aproape două treimi dintre români au ales să nu-și aleagă parlamentarii.
Alegerea președintelui – ce procent ar garanta reprezentarea?
Președintele României este ales direct de către cetățeni și întotdeauna prezența la prezidențiale a fost mai mare decât la parlamentare tocmai pentru că românilor le place să-și aleagă personal președintele, își pun mai multe speranțe și încredere în președinte decât în masa mare a parlamentarilor.
De exemplu la ultimele alegeri, în 2019, prezența la urne a fost de 51% în primul tur și 54% în al doilea tur. Președintele a fost decis de 66% dintre cei prezenți la urne, adică 6,5 milioane de oameni. Desigur, mulți dintre noi am mers ca să votăm mai degrabă contra, decât pentru. Totuși, aproape jumătate dintre cetățenii cu drept de vot din țară au refuzat să opteze pentru un candidat sau altul, au refuzat să participle la alegerea președintelui. E firesc să avem un președinte ales doar de o tremie dintre alegători? Este el reprezentativ?
Ca și Parlamentul, nici președintele nu e ieftin. Am făcut un calcul al sumelor disponibile online în execuțiile bugetare ale Președinției, căci dacă actualul președinte al țării va rămâne cu ceva în istorie, acel ceva va fi secretizarea cheltuielilor făcute cu deplasările, de exemplu. Și golful 😉
Așadar, estimativ, în cei nouă ani de împărăție, Klaus Iohannis ne-a costat 465.888.973 lei (93.177.795 euro). A meritat? Privind la cota de încredere de care se mai bucură președintele (29% în 2022) s-ar zice că nu. Dar raportat la procentul celor care l-au votat (33%) reiese că scăderea de încredere nu e chiar atât de dramatică.
Desigur că țara trebuie să aibă un președinte, dar poate că setarea unui prag mai înalt de atins de viitorii candidați ar putea să aducă în fruntea țării personaje mai bine pregătite pentru acest rol.
Ce-ar fi dacă ar exista o regulă de care să depindă alegerea președintelui? De exemplu să fie ales de 50+1 din numărul total de alegători înregistrați în listele electorale. Asta ar însemna cel puțin 9 milioane de oameni. O cifră ce pare imposibil de atins la actualele cote de absenteism și neîncredere în clasa politică.
Dacă niciunul dintre candidați nu ar obține acest număr de voturi, președintele nu ar fi ales, rolul lui fiind temporar îndeplinit de următorul ales în stat, președintele Senatului. S-ar face măcar o economie, ar zice unii, căci nici președintele Senatului n-ar fi vreo lumină politică, prin comparație, nu?
Dar dacă absenteismul este de fapt o formă de a vota?
Dar poate că nici nu e nevoie ca procentul să fie așa de mare, e suficient să ne gândim la o regulă care să responsabilizeze deopotrivă clasa politică – în alegerea candidaților – și să-i stimuleze pe cetățeni să iasă la vot, astfel încât, în final, să simțim toți că omul ales președinte ne reprezintă.
De exemplu, prin setarea acestui prag mai înalt, cei nemulțumiți de toți candidații (în turul 1) sau de ambii candidați rămași în cursă (în turul 2) vor avea un cuvânt de spus chiar prin neprezentarea la urne. Neprezentarea alegătorilor va împiedica pe fiecare candidat să obțină numărul de voturi necesar pentru realizarea pragului numeric setat pentru a fi ales. Un candidat care vrea să fie ales trebuie în primul rând să convingă lumea să vină la vot. Dacă cetățenii nu ies la vot, președintele nu e ales, iar alegerile se pot repeta după un an. Timp în care toată lumea se poate gândi ce candidați ar fi mai buni ca să întrunească sufragiul pretențiosului popor.
Scriitorul portughez Jose Saramago a publicat în 2004 una dintre cele mai frumoase cărți despre relația imposibilă dintre popor și aleși – „Eseu despre luciditate”. În acest exercițiu de imaginație, poporul alege într-o zi să nu mai voteze. În ziua votului cabinele de vot și urnele au rămas goale, pentru că oamenii au refuzat să-și exercite acest drept, în semn de nemulțumire față de ceea ce primeau în schimb de la politicieni. Refuzul cetățenilor de a vota s-a prelungit, în pofida tuturor încercărilor politicienilor de a-i atrage. Romanul utopic al lui Saramago găsește o soluție pe care probabil mulți dintre noi o visăm – într-o noapte, o caravană plină cu mașini guvernamentale și aleși s-a încolonat spre ieșirea din oraș, părăsindu-și cu țâfnă cetățenii care nu-i mai apreciau. În teorie, cetățenii au trăit fericiți fără politicieni…
Revenind la realitatea noastră mioritică, deși nu este posibil să obținem un asemenea consens printre cetățeni, pragul electoral pentru alegerea președintelui ar putea fi totuși o soluție de îmbunătățire a nivelului candidaților și implicit de stimulare a participării la vot.
Din păcate pentru această a doua propunere este nevoie tot de modificarea Constituției, așa că e puțin probabil că o va face cineva.
Cam astea sunt cele două idei la care ne-am gândit noi pentru ca după alegerile din 2024 să nu ne simțim din nou păcăliți. Dacă măcar una dintre ele ar fi implementată – Parlamentul de 300 – ar fi un pas înainte spre o reconciliere aleși-alegători. Suntem deschiși și la alte idei, așa că vă încurajăm să ni le transmiteți fie prin email la office@apador.org, fie prin comentarii pe pagina de Facebook, fie aici, în formularul google în care vă invităm să votați care credeți că ar fi cel mai nimerit prag electoral pentru alegerea unui președinte reprezentativ.
Fotografia reprezintă un pamflet și este realizată de Vasile de la Utopia balcanică
