Posts

Cum s-a făcut de vom plăti tot noi greșelile din justiție

27/10/2022/in Articole, , Buna guvernare /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Cele două propuneri ale APADOR-CH privind tragerea la răspundere a magistraților din cauza cărora România e condamnată la CEDO au fost ignorate și de parlamentari, dar și de contestatarii pachetului de legi – opoziția și AVP. Interese sau lipsă de profesionalism?

Suntem bombardați în ultima vreme cu știri apocaliptice din justiție. Unele dau ca sigură pierderea suveranității naționale în fața decadentei Europe, prin aceea că în noile legi ale justiției nu mai e sancționată nerespectarea deciziilor CCR. Altele atacă exact deciziile CCR care privesc prescripția și care ar face scăpați printre degetele rare ale aceleiași justiții „mii de infractori” nedovediți încă, pentru că justiția a fost prea lentă sau leneșă cu cercetarea și judecarea lor.

Desigur, ambele informații conțin sâmburele lor de adevăr, în funcție de locul din care sunt citite, dar ceea ce transmit ele, dincolo de doza de realitate, este faptul că în spatele tuturor acestora se află forțe oculte, care trag sforile ca să nu fie bine în justiție. Cât or fi forțe oculte și cât o fi prostie și lipsă de profesionalism la mijloc, rămâne de văzut.

Bunăoară, în privința răspunderii magistraților, APADOR-CH a avut câteva luări de poziție pe tema respectării deciziilor CCR și ce ar trebui prevăzut în noile legi pentru ca respectarea Constituției să nu devină opțională pentru unii. Nu au fost luate în seamă, deși erau de bun simț, iar din ce am aflat din presă nu au fost susținute doar de noi. Totuși în pofida amendamentelor cerute insistent și de alții, acele prevederi pur și simplu au fost ignorate. Opoziția a anunțat că atacă pachetul de legi ale justiției la CCR, la fel și Avocatul Poporului. Foarte bine, mingea e la CCR.

Totuși nu putem să nu ne întrebăm de ce contestatarii puterii care se manifestă momentan în Parlament nu acordă aceeași importanță și unei situații cel puțin la fel de problematice, dacă nu cumva mai gravă, trecută în liniște în același pachet de legi. Și anume: cum se face tragerea la răspundere a magistraților care dau dovadă de rea-credință sau gravă neglijență în exercițiu.

Este o temă de care APADOR-CH s-a ocupat de ani de zile, în încercarea de a descâlci ițele modului în care ajungem să fim condamnați la CEDO și să plătim toți, în solidar, pentru greșelile unor judecători sau procurori care nu pățesc nimic, ci ajung să se bucure liniștiți de pensile lor speciale. Cel puțin din 2010 până acum niciun judecător sau procuror nu a fost tras la răspundere pentru greșelile făcute în procese care ulterior au atras condamnarea României la CEDO.

De ce? Pentru că modul în care era redactată legislația făcea posibilă perpetuarea neglijenței autorităților în tragerea la răspundere a vinovaților. Despăgubirile sunt plătite de la buget, acest sac fără fund din care se înfruptă toată lumea care poate, dar mai departe gestionarii bugetului nu se îngrijesc să îi tragă la răspundere pe vinovați și să recupereze prejudiciul.

Am folosit, așadar, ocazia modificării legilor justiției pentru a transmite comisiei speciale din Parlament (și la Camera Deputaților și la Senat) propuneri concrete de îmbunătățire a legislației, astfel încât să nu mai plătim toți pentru greșelile unora. Iată pe scurt care erau propunerile noastre:

Declanșarea acțiunii în regres, de către Ministerul Finanțelor, în maximum 30 de zile

Propunerea se referă la stabilirea, prin lege, a unui termen concret de 30 de zile în care Ministerul Finanțelor Publice (MFP) să sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și să ceară ca acesta să stabilească dacă respectivul judecător sau procuror a greșit cu rea intenție sau gravă neglijență. Acest termen de 30 de zile ar urma să înceapă de la data primirii de către MFP a hotărârii judecătorești în baza căreia trebuie să se plătească despăgubiri către victima unei erori judiciare. Astfel, în lege va fi prevăzut un termen cert, în care MFP este obligat să declanșeze procedura de recuperare a sumelor plătite de stat ca despăgubire pentru erorile judicare comise de magistrați.

Desigur, recuperarea de la magistrați a sumelor plătite pentru greșelile comise de aceștia nu se va face pentru orice greșeală, cât de mică, comisă de magistrat, ci doar în cazul în care se va stabili, de către CSM, că magistratul a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență.

În proiectul de lege trecut de Parlament nu este prevăzut niciun termen pentru această sesizare, ceea ce perpetuează starea de fapt din prezent, când tragerea la răspundere a magistraților se prescrie pentru că instituțiile responsabile nu depun eforturile necesare, în timp util.

Fie MFP nu sesizează deloc CSM (considerând eronat că nu e treaba lui să recupereze banii), fie trimite sesizări tardive la CSM, ceea ce duce la imposibilitatea realizării în termen a procedurilor prealabile formulării unei acțiuni în regres. Sesizarea Plenului CSM de către MFP este doar începutul procedurii complexe și de durată care stabilește în final dacă magistratul respectiv a acționat cu rea intenție sau gravă neglijență.

Propunerea APADOR-CH a vizat completarea articolului 269 alineatul 3 din proiectul legii privind statutul magistraților, după cum urmează:

(3) În termen de 30 de zile de la primirea comunicării hotărârii definitive pronunţate în acțiunea prevăzută la alin. (1), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Plenul Consiliul Superior al Magistraturii pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Introducerea posibilității angajării răspunderii patrimoniale a judecătorilor și în urma pronunțării unor hotărâri CEDO privind cauze civile, în urma cărora statul român trebuie să plătească despăgubiri

În present, răspunderea patrimonială a judecătorilor pentru obligarea statului român la plata de despăgubiri prin hotărâre CEDO poate fi angajată numai dacă hotărârea CEDO privește o cauză penală, nu și una civilă.

De aceea, APADOR-CH propunea introducerea în lege a unui alineat suplimentar care să se refere și la cauzele civile, întrucât în prezent legislația prevede (în teorie) tragerea la răspundere doar a magistraților care greșesc în cauzele penale. În acest sens, APADOR-CH propunea introducerea unui nou alineat, (3/1), la art. 269, cu următorul conținut:

(3/1) În termen de 30 de zile de la plata despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă, cu privire la o cauză civilă, Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Plenul Consiliul Superior al Magistraturii pentru a constata dacă obligarea statului la plata de despăgubiri este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Aceste propuneri, transmise de APADOR-CH de două ori către Parlament, nu au fost luate în seamă de politicieni. Dacă tot e la modă scenarita, nu putem să nu ne întrebăm și noi, ce e la mijloc: interes ca magistrații să fie deasupra legii sau lipsă de profesionalism? În care dintre cele două variante ar intra opoziția și AVP, care contestă doar unele articole din pachetul de legi, dar nu și pe acesta, care ar rezolva o disfuncționalitate ce trenează de ani de zile? Pare că bugetul public, ca și „micile” nedreptăți făcute de magistrați unora sau altora dintre justițiabili, nu sunt suficient de importante pentru a fi atacate la CCR.

Rămâne să plătim în continuare cu toții greșelile magistraților și să sperăm că nu ne vom număra și printre aceia judecați strâmb de aceștia. Căci a spera într-o creștere a profesionalismului în justiție este utopic, în condițiile în care și justiția e o oglindă a societății, ca și clasa politică până la urmă.

Câți oameni mai trebuie împușcați în cap ca să se reformeze Poliția și Parchetul?

31/08/2022/in Abuzuri ale forțelor de ordine, Comunicate, Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

România intră în monitorizarea Comitetului de Miniștri după ce CEDO a constatat, a treia oară, că statul preferă să plătească despăgubiri pentru victimele poliției, în loc să ia măsuri sistemice ca să se asigure că poliția nu folosește o forță excesivă la intervenții și că Parchetul face anchete efective, chiar și atunci când polițiștii greșesc

O operațiune ratată a poliției costă vieți

O intersecție oarecare, o mașină oprită la semafor. Alte două mașini o blochează, din față și din spate. Mai mulți indivizi coboară și îl amenință cu armele pe șoferul blocat. Se urlă, se fac gesturi violente. Panicat, șoferul încearcă inconștient și inutil o manevră cu spatele. Unul dintre agresori îi deschide ușa din spate și-l împușcă direct în cap. După câteva minute toți își dau seama că au greșit ținta. Șoferul împușcat nu era cine credeau ei. Avea 30 de ani.

Ar putea fi o scenă dintr-un film cu mafioți, dar cum viața bate întotdeauna filmul, asta s-a petrecut cu adevărat, la Brăila, la 26 septembrie 2009. Sorin Pârvu (foto) a fost șoferul ghinionist, confundat în trafic cu un temut interlop. Oamenii înarmați care i-au înconjurat mașina erau polițiști în civil, veniți de la București, cărora colegi de-ai lor din Brăila le spuseseră că l-au descoperit și filat luni de zile pe infractorul căutat.

Cetățeanul nevinovat Sorin Pârvu a murit la spital, a doua zi, fără să știe probabil că pistolarii erau „oameni ai legii”. Mașinile lor nu erau inscripționate, ei nu purtau uniforme. După cum descriu unii martori oculari evenimentul, e foarte posibil ca Pârvu să nu fi înțeles din prima clipă că este înconjurat de poliție.

13 ani mai târziu, la 30 august 2022, România e condamnată la CEDO pentru că poliția a împușcat din greșeală pe altcineva, iar justiția națională a refuzat în timpul ăsta să îi facă dreptate victimei.

Dosar penal pentru victimă – că s-a opus

Inițial poliția a deschis un dosar penal tot împotriva victimei, acuzând-o de ultraj la adresa polițiștilor – pentru că dăduse mașina cu spatele și în felul ăsta le pusese viața polițiștilor în pericol. Ulterior a fost începută urmărirea penală și împotriva lui D.G., polițistul de la București, coordonatorul operațiunii care l-a împușcat pe Pârvu, dar cazul a fost clasat de Parchet pe motiv că acesta ar fi fost în legitimă apărare.

Familia lui Pârvu a cerut ajutorul APADOR-CH, în 2010 când a constatat că autoritățle vor să mușamalizeze cazul. Avocata Nicoleta Popescu, membru APADOR-CH, a preluat cazul și a reprezentat-o pe Ana-Bianca Pârvu, soția victimei, atât în procedura internă cât și la CEDO.

Timp de 11 ani ancheta a trenat. Procurorii clasau dosarul, instanțele îl întorceau la Parchet, cerând o anchetă efectivă, analize balistice, probe, documente care să arate cum a pregătit poliția acea acțiune ratată.

Răspunsul justiției române: soarta!

La un moment dat dosarul a fost preluat chiar de Parchetul General, dar soluțiile de clasare au rămas aceleași, doar motivele au început să se bată cap în cap. După patru întoarceri ale dosarului de la instanță la Parchet a reieșit că pistolul s-ar fi descărcat accidental, dar și că polițistul pistolar ar fi tras în legitimă apărare. În 2021, după a cincea întoarcere a dosarului, instanța a acceptat că nu se mai poate face nimic și a închis cazul.

Răspunsul justiției române, când un cetățean nevinovat e confundat de poliție și împușcat în cap: niciun vinovat, nicio despăgubire. Cum se zice pe la noi – soarta!

CEDO nu crede în soartă și cere reforme

În 2018, soția lui Sorin Pârvu s-a adresat CEDO, văzând că de la justiția română nu mai are ce să aștepte. Analizând faptele, CEDO i-a dat dreptate: România a încălcat articolul 2, dreptul la viață, pentru Sorin Pârvu, și a eșuat în anchetarea efectivă a cazului.

„În speță, s-a stabilit de către autoritățile interne că împușcătura letală a fost trasă asupra domnului Pârvu odată cu oprirea vehiculului acestuia, iar polițiștii care erau percepuți a fi în pericol de a fi loviți de mașină au reușit să evite un impact. Drept urmare, Curtea are serioase îndoieli că în acel moment exista un pericol direct pentru polițiști. Însăși instanța națională, în decizia sa definitivă, a susținut că acțiunea de împușcare în cap a domnului Pârvu a fost în cele din urmă accidentală, deși armarea pistolului, ca acțiune prealabilă, s-a făcut în legitimă apărare. Curtea nu este convinsă nici de argumentele invocate de Guvern cu privire la „convingerea sinceră” a lui D.G. că armarea armei de foc era absolut necesară pentru legitima apărare în situația concretă. (…)

Curtea este surprinsă de faptul că, în urma incidentului, împotriva victimei a fost deschisă imediat o urmărire penală pentru săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui agent al statului, o decizie a procurorului conținând foarte puține detalii de fapt. Deși o anchetă cu privire la moartea soțului reclamantului a fost deschisă și la scurt timp după incident, și anume la 28 septembrie 2009, abia la 11 iunie 2010, la aproape nouă luni de la împușcarea domnului Pârvu în timpul unei operațiuni de poliție planificate, un procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ a decis deschiderea unei urmăriri penale în privința polițistului D.G., care îl împușcase în cap pe domnul Pârvu. Guvernul nu a oferit nicio explicație pentru această discrepanță de tratament din partea procurorului însărcinat cu ancheta incidentului din 26 septembrie 2009.”

Dar dincolo de despăgubirile pe care CEDO a decis că statul român trebuie să i le plătească văduvei – 65.000 de euro – decizia Curții Europene are o importanță majoră prin faptul că atrage insistent atenția asupra lipsei anchetei efective, a legislației și a măsurilor de precauție pe care orice stat trebuie să le ia pentru a preveni astfel de cazuri și de a se asigura că dacă ele totuși se întâmplă, victimele își vor găsi dreptatea. Fiind al treilea caz de acest fel din România, ajuns în fața CEDO, Curtea atrage atenția statului român că nu e suficient să le plătească victimelor despăgubiri, ci că trebuie să facă și reforme sistemice ca să se asigure că astfel de cazuri nu se vor repeta:

Curtea reiterează că, în temeiul articolului 46, Înaltele Părți Contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive ale Curții în orice cauză la care sunt părți, executarea fiind supravegheată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Aceasta înseamnă că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu doar de a plăti celor în cauză sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41, ci și de a lua toate măsurile generale necesare și/sau, dacă este cazul, măsuri individuale care urmează să fie adoptate în ordinea lor juridică internă, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a remedia pe cât posibil efectele. Sub rezerva monitorizării Comitetului de Miniștri, statul pârât rămâne liber să aleagă mijloacele prin care își va îndeplini obligația legală în temeiul articolului 46 din Convenție, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel încât Curtea nu este obligată să-și repete constatarea unei încălcări într-o serie de cauze identice.”

(Hotărârea CEDO în cauza Pârvu contra României – integral în engleză)

Avocata Nicoleta Popescu: Răspunde vreun procuror general din 2009-2021 pentru acest caz?

„Cazul Pârvu contra României este al treilea de acest fel, în care CEDO ne condamnă pentru încălcarea dreptului la viață (articolul 2 din Convenție) pentru că poliția a folosit o forță excesivă, iar Parchetul nu a făcut o anchetă efectivă a faptelor. APADOR-CH a sprijinit două din aceste trei cazuri – cazul Mugurel Soare și cazul Sorin Pârvu – o statistică tristă, care arată din păcate că statul se limitează doar la măsurile cu caracter particular, care vizează plata unor despăgubiri și atât”, spune avocata Nicoleta Popescu (foto).

„În cazul Pârvu subliniez că au existat 5 soluții de clasare și 4 hotărâri judecătorești care au constatat deficiențe majore ale anchetei Parchetului. Parchetul s-a dovedit total ineficient în acest caz. De 4 ori îți spune instanța că ancheta ta nu este efectivă și ce faci? Clasezi dosarul. Este una dintre cele mai grave încălcări ale articolului 2 – timp de 13 ani nimeni nu a răspuns pentru moartea acestui tânăr de 30 de ani.

Din aceste motive am ajuns acum într-un program de monitorizare pe articolul 46 din CEDO, din partea Comitetului de Miniștri, pentru că este al treilea caz grav de utilizare excesivă a forței din partea poliției și i se cer României măsuri concrete. Ce va face în viitor pentru a preveni utilizarea nejustificată a forței letale în timpul intervențiilor?

Măsurile generale cerute de CEDO se referă la Poliție și Parchet – ce va face Poliția ca să se asigure că nu va mai fi folosită forța excesivă în intervenții? Ce vor face parchetele ca să garanteze investigații eficiente în aceste situații? În această hotărâre CEDO ne avertizează că nu avem un cadru legislativ și administrativ eficient și adecvat pentru a proteja orice victimă aflată în situația acestui tânăr. Sigur, s-a întâmplat, a fost o greșeală regretabilă, dar ancheta nu a avut niciun rezultat, nicio despăgubire pentru victimă, niciun vinovat tras la răspundere. Nu s-a făcut efectiv nicio anchetă. Răspunde vreun procuror general din 2009-2021 pentru acest caz?”

Ce presupune monitorizarea Consiliului de Miniștri

Dacă în celelalte două cazuri, CEDO a cerut și măsuri sistemice de reformă a legislației, în cazul Pârvu a decis să plaseze România în monitorizarea Comitetului de Miniștri pentru a se asigura că de data asta se și lucrează la acele reforme cerute. Monitorizarea presupune că guvernul, la întâlnirile bianuale în fața Comitetului de Miniștri, va trebui să prezinte un plan de măsuri.

„Să sperăm că nu o să ajungem să scriem doar niște vorbe care vor rămâne pe hârtie. E un mare semnal de alarmă în care România e atenționată. Și sperăm să nu ajungem și cu abuzurile poliției la o cauză pilot împotriva României, așa cum suntem cu drepturile deținuților, condițiile de detenție și dreptul de proprietate, pentru că aceste cauze pilot sunt foarte grave” – conchide avocata Nicoleta Popescu.

Ana-Bianca Pârvu: Mă bucur că până la urmă cineva ne-a făcut și nouă dreptate

Soția lui Sorin Pârvu a aflat ieri că CEDO i-a dat dreptate. Nu mai spera:

După atâția ani am și eu… nu știu dacă pot spune satisfacție, că nu e o satisfacție, dar mă bucur că cineva ne-a dat dreptate și nouă și i-a reparat puțin imaginea soțului meu. Nimeni altcineva în țară, în afară de APADOR-CH, căruia îi mulțumesc, nu m-a ajutat în timpul ăsta. Ați văzut că dacă era după justiția din România tot pe soțul meu îl scoteau vinovat și dacă ar fi trăit probabil îl condamnau pentru tentativă de omor. Mă bucur că în sfârșit cineva a constat că într-adevăr s-a făcut o greșeală. Sigur, viața soțului meu nu poate fi plătită nicicum, și nici eu nu pot recupera atâția ani din viață în care am suferit după el și m-am chinuit să-i fac dreptate. E bine că CEDO obligă statul să se reformeze, sper ca pe viitor să nu mai pățească și alții ce a pățit soțul meu. Mulțumesc încă o dată APADOR-CH și doamnei avocat Nicoleta Popescu, care s-a implicat foarte mult în cazul nostru.

Epilog – polițistul pistolar a fost avansat între timp și a ajuns comisar șef de poliție la serviciul „Urmăriri”.

Pentru detalii suplimentare – avocat Nicoleta Popescu, 0722 417 015

România, condamnată încă o dată la CEDO pentru violența poliției împotriva cetățenilor

11/01/2022/in Comunicate, , Slider /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Au chemat poliția ca să-i apere de un tată agresiv, venit să-și viziteze copilul, și au ajuns în spital cu răni multiple, din cauza „legitimării” brutale făcute de organele statului; Cazul S. și alții contra României, câștigat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caz susținut de APADOR-CH

Un caz de violență domestică petrecut în 2016, care a degenerat în violență a polițiștilor la adresa celor care au sunat la 112, a fost soluționat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în favoarea celor bătuți de poliție și în defavoarea statului român. Cazul S. și alții împotriva României, susținut la CEDO de APADOR-CH, prin avocata Nicoleta Popescu, se adaugă seriei de condamnări ale statului român la CEDO pentru brutalitatea poliției și lipsa unor anchete efective în legătură cu aceste comportamente.

Faptele

La 31 iulie 2016, reclamanții, membri ai aceleiași familii, au apelat 112 temându-se de violența fostului soț asupra uneia dintre membrele familiei. La domiciliul reclamanţilor au venit mai multe echipaje de poliție, în total nouă agenți de la mai multe secții din București.

În loc să protejeze victima, polițiștii au folosit o forță disproporționată pentru a imobiliza, încătușa și duce la secție pe toți membrii familiei, sub pretextul identificării, deși aceștia le-au arătat polițiștilor buletinele de identitate.

Am chemat poliția și am fost întrebat cine sunt, le-am spus că sunt fratele lui R. și mi-au cerut buletinul de identitate. Mi-am scos portofelul și când am vrut să-mi scot buletinul am fost împins în capota mașinii, cu mâinile încătușate la spate, fără să mi se spună de ce.

Am fost băgat cu forța în mașina de poliție și dus la secția de poliție nr. 15 … înainte de asta am stat încă 10 minute și am asistat cum mama și surorile mele au fost amenințate cu o armă de către polițiștii care m-au încătușat…” – a declarat S. la anchetă.

În cursul imobilizării, dar și ulterior, la Secția de poliție nr.15, reclamanții au fost loviți, agresați și supuși unor tratamente umilitoare de către polițiști.

O parte dintre reclamanți (R. și S.) au fost internați în spital a doua zi după conducerea la secția de poliție . Potrivit certificatelor medico-legale R. a suferit traumatisme la cap și traumatism abdominal, care au necesitat nouă zile de tratament medical, iar S. a suferit o fractură de humerus, care a necesitat mai multe intervenții chirurgicale și în total 110 zile de îngrijire medicală. Alți doi membri ai familiei au suferit în urma interacțiunii cu poliția traumatisme care au necesitat zile de îngrijiri medicale.

Cei patru au depus plângere penală și s-au constituit parte civilă împotriva poliției, pentru rele tratamente, dar cercetarea a fost încredințată Serviciului Control Intern al Poliției București, care a audiat polițiștii, reclamanții și doi martori propuși de poliție, declarațiile polițiștilor și ale martorilor fiind similare.

La 8 martie 2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria București a clasat plângerea, pe motiv că intervenția poliției a fost legală, soluția rămânând aceeași și după contestația făcută de reclamanți în fața instanței de judecată.

Ce susține Guvernul

Potrivit raportului de intervenție, reclamanții ar fi refuzat să-și dezvăluie identitatea și au fost agresivi verbal și fizic față de poliție. De aceea, poliția ar fi fost forțată să folosească forța pentru a-i imobiliza și a-i duce la o secție de poliție pentru a le verifica identitatea.

În cursul anchetei, prim-procurorul a respins plângerea reclamanților, considerând că din actele dosarului rezultă că aceștia s-au comportat agresiv ceea ce a justificat manevrele polițiștilor, întreprinse pentru imobilizare, și că rănile produse reclamanților ar fi fost „inerente” manevrelor.

Ce spune CEDO

În decizia pronunțată la finele anului 2021, judecătorii europeni admit că în acest caz a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, respectiv interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante.

CEDO consideră că era de datoria statului român să ancheteze minuțios modul în care s-au petrecut faptele, întrucât rănile produse de polițiști reclamanților au fost foarte grave și „nu par la prima vedere compatibile cu utilizarea tehnicilor de imobilizare”.

Curtea reține că din actele depuse la dosar nu reiese că comportamentul reclamanților ar fi constituit un pericol semnificativ pentru integritatea fizică a polițiștilor. În acest sens, Curtea observă că ofițerii de poliție, care i-au depășit numeric pe reclamanți (9 la 4), nu au suferit răni și că reclamanții nici nu au fost pedepsiți în vreun fel pentru așa ceva.

CEDO a constatat că au existat neajunsuri în desfășurarea anchetei, amintind că o anchetă eficientă este aceea în care cei care anchetează faptele trebuie să fie independenți ierarhic și instituțional de părțile implicate, or în speță ancheta a fost condusă tot de colegi ai polițiștilor acuzați.

Statul român a fost condamnat de CEDO să le plătească reclamanților despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat (10.000 de euro lui S. și câte 3000 de euro fiecăruia dintre ceilalți membri ai familiei), precum și cheltuielile de judecată.

Îmi doresc ca această hotărâre împoriva statului român să nu fie încă una din multe altele care atestă încălcarea art 3 al Convenției Europeane de către autoritățile naționale: poliție, parchet, instanță de judecată.

În această cauză Curtea arată statului român că niciuna din instituțiile sale nu a funcționat: nici poliția, nici parchetul nici instanța. Ar fi nedrept să acuzăm doar polițiștii care au acționat neprofesionist și abuziv, fiindcă în egală măsură așa a acționat și procuroul de caz și șeful lui ierarhic, care a confirmat soluția, dar și judecătorul de drepturi și libertăți.

Ca profesionist, consider că această jurisprudență impotriva statului român va contribui la un moment dat la schimbarea sistemului juridic în ansamblul lui, atunci când vorbim de respectarea drepturilor cetățenilor români abuzați de poliție care se adresează parchetului și instanței de judecată”, a declarat avocata Nicoleta Popescu.

Citești și:

De la 1 februarie 2022 se schimbă termenul de sesizare a CEDO e la 6 la 4 luni

43% din condamnările CEDO sunt neimplementate la nivel european

17/02/2020/in Buna guvernare, Comunicate, /by Rasista

Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Care sunt „țările cuminți” ale Europei și cine ignoră deciziile Curții Europene; Unde se situează România și ce cauze continuă să preocupe CEDO

Câștigarea unui proces la CEDO e abia începutul. Faptul că un cetățean obține dreptatea prin condamnarea țării sale la CEDO nu înseamnă automat îmbunătățirea situației sale și cu atât mai puțin a altora suferind de aceeași problemă din respectiva țară. CEDO nu poate face legi sau schimba sistemul de justiție din țările pe care le condamnă, însă poate să ceară statelor respective, în decizia de condamnare, pe lângă despăgubirea financiară a victimei și anumite măsuri de îndreptare a sistemelor care au generat respectivele nedreptăți.

Implementarea deciziilor CEDO e un proces destul de lent și dificil. Debutează cu despăgubirea victimei, o acțiune ce se petrece relativ rapid după condamnarea la CEDO, pentru că banii dați de la buget sunt adesea cea mai ușoară măsură de executat. Schimbările sistemice, însă, nu sunt la fel de ușor de făcut, ele pot dura luni, ani sau decenii. În acest timp alți cetățeni cad victime ale acelorași încălcări de drepturi.

În prezent, la nivelul Europei, 43% dintre condamnările în cauzele pilot date în ultimul deceniu sunt neimplementate. Este o statistică făcută de Rețeaua Europeană de Implementare (REI), care a și lansat astăzi un site util pe această temă. Pe site găsiți informații despre gradul de implementare a deciziilor CEDO în fiecare țară și care sunt cauzele care încă așteaptă implementarea, de zece ani încoace.

Cum se face implementarea unei decizii CEDO

Toate țările din Europa au semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (mai puțin Belarus) și s-au angajat să respecte drepturile cetățenilor lor statuate astfel. O condamnare la CEDO înseamnă că țara respectivă a încălcat unul din drepturile prevăzute în Convenție.

După decizia CEDO, organismul care urmărește implementarea ei este Comitetul de Miniștri, format din reprezentanți ai celor 47 de țări membre ale Consiliului Europei. În practică însă, implementarea hotărârilor CEDO este urmărită de secretariatul Consiliului, prin Departamentul de Executare a Hotărârilor.

Statele prezintă în fața Comitetului de Miniștri un plan de acțiune pentru implementarea hotărârii CEDO. În același timp, în fața Comitetului pot interveni și victimele, ONG-urile sau alte organisme naționale sau internaționale pentru protecția drepturilor omului. Organizațiile societății civile, chemate să confirme afirmațiile guvernelor, sunt adesea ochii Comitetului de Miniștri.

Comitetul de Miniștri încheie supravegherea cazului în momentul în care se consideră că statul a luat toate măsurile necesare pentru a-i face dreptate victimei și pentru a preveni repetarea situației în alte cazuri.

Care sunt țările fruntașe și care sunt codașe

Harta interactivă de pe site-ul lansat astăzi de REI arată gradul de implementare a hotărârilor CEDO în fiecare țară. În medie, în ianuarie 2020, 43% dintre hotărârile pilot emise de Curte în ultimii zece ani se află încă în implementare. În total sunt 1200 de cauze pilot în așteptare.

Țările cu cele mai multe cauze neimplementate sunt:

Azerbaidjan – 95%,

Rusia – 89%,

Ungaria – 74%,

Ukraina – 67%

Turcia – 63%.

La capătul celălalt al clasamentului se află țările cele mai disciplinate:

Cehia – 3%,

Austria, 8%,

UK – 9%,

Muntenegru, Estonia, Letonia – 10%,

Suedia și Elveția – 16%,

Germania – 17%,

Franța și Norvegia – 18%

Pentru ce e condamnată România

România se situează în media europeană, cu 44% din cauzele pilot în curs de implementare, adică 71 în ultimii zece ani. Printre cele mai vechi cauze pilot în care România a fost condamnată și nu sunt nici astăzi implementate, se află:

Dosarul Revoluției din 1989 – dus la CEDO de Asociația 21 decembrie 1989, care privește dreptul la viață și protecția împotriva torturii;
Cauza Maria Atanasiu și alții v România, privind nerestituirea proprietăților naționalizate.
Numeroase cauze ce vizează condițiile proaste de detenție
Cauze ce vizează drepturile persoanelor cu handicap
Cauze ce vizează violența în familie

Cauzele în care România a fost condamnată în ultimii zece ani, și care se află în implementare, vizează: dreptul la un proces echitabil, accesul la o justiție eficientă, condiții improprii de detenție, nerespectarea dreptului de proprietate, protecția persoanelor cu tulburări psihice, protecția vieții private și de familie, dreptul la viață și protecția împotriva torturii, protejarea corespondenței și supraveghere secretă, libertatea de expresie, defăimare și hate speech, violență domestică, discriminare pe motive sexuale, lipsa accesului la justiție și durata prea mare a procesului, libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, abuzuri ale forțelor de ordine.

De ce e importantă implementarea

European Implementation Network este o rețea care aduce împreună ONG-uri, avocați, victime și specialiști în implementarea hotărârilor CEDO. APADOR-CH este membru fondator al rețelei și s-a implicat adesea în monitorizarea implementării cauzelor CEDO, prin susținerea unor puncte de vedere în fața Comitetului de Miniștri.

Una dintre cauzele în care audierea va avea loc chiar în aceste zile vizează cauza Rezmiveș, în care România a fost condamnată pentru condițiile proaste de detenție. APADOR-CH a monitorizat în ultimii ani modul de derulare a planului de acțiune la care s-a angajat Guvernul României în această cauză – citiți aici rezultatul analizei.

Implementarea hotărârilor CEDO este importantă deoarece repară neajunsuri sistemice, previne încălcarea drepturilor altor persoane și contribuie la economisirea banilor pe care altfel statul este silit să-i plătească periodic pentru despăgubirea victimelor care obțin dreptatea de la CEDO.

România, condamnată la CEDO pentru refuzul de a școlariza un condamnat în timpul detenției

21/03/2019/in Comunicate, , Slider /by Rasista

București, 21 martie 2019

Statul român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în Cazul Flămînzeanu împotriva României, pentru încălcarea dreptului la educație prevăzut de Articolul 2 din Protocolul 1 la Convenție. Condamnarea a fost pronunțată la 19 martie 2019.

Faptele

În 2008, când avea 27 de ani, Marian Flămînzeanu a fost condamnat pentru furt și închis la Penitenciarul Rahova. Între 2007-2009 el a făcut clasele III-IV în penitenciar, iar din 2010, când a fost mutat la Penitenciarul Jilava, a făcut numeroase cereri pentru a-și continua studiile cu clasele V-VIII. Penitenciarul a avut discuții cu Inspectoratul Școlar, dar ulterior a motivat că din cauza numărului mic de deținuți eligibili, clasele nu se pot înființa.

Flămînzeanu a reclamat încălcarea dreptului la educație, în fața judecătorul delegat din penitenciar. Acesta i-a respins cererea ca nefondată, argumentând că Administrația Penitenciarelor a făcut toate demersurile, dar că nu poate să asigure un profesor pentru un singur elev. Ulterior Flămînzeanu s-a adresat Tribunalul București care a menținut decizia judecătorului delegat.

În 2011, aflându-se încă în detenție, Marian Flămînzeanu a scris APADOR-CH și a cerut ajutorul ca să ajungă la CEDO. Cazul a fost preluat de APADOR-CH, prin avocata Nicoleta Popescu, și reprezentat la CEDO.

Opinia Guvernului

Flămînzeanu a invocat în apărarea cererii sale Legea 84/1995 – care prevede că educația de 10 clase este obigatorie – și Legea 275/2006, de executare a pedepselor, care prevede de asemenea cerința pentru deținuți de a urma clasele de învățământ obligatoriu pe perioada privării de libertate. El a motivat că în detenție a înțeles importanța pe care o are educația și rolul acesteia în găsirea unui loc de muncă.

Guvernul României s-a apărat în fața Curții Europene spunând că statele au libertatea de a-și organiza sistemul de educație, și că aceasta depinde în mare măsură de nevoile și resursele comunității. În cazul de față, statul a încercat să-i ofere deținutului educația cerută, însă asigurarea unui profesor pentru trei sau cinci deținuți ar fi reprezentat o povară financiară prea mare pentru autorități.

Hotărârea CEDO

CEDO admite că dreptul la educație nu este unul absolut, însă constată că autoritățile române nu au făcut demersuri suficiente pentru a găsi soluții în cazul Flămînzeanu.

Curtea consideră că niciunul dintre argumentele invocate de Guvern nu este convingător, iar pe baza probelor prezentate, constată că refuzul de a-l înscrie pe reclamant în învățământul secundar nu a avut un scop legitim și proporțional.

Curtea a constatat că a fost încălcat articolul 2 al Protocolului nr. 1 în acest caz. Marian Flămînzeanu a primit 2000 de euro despăgubiri morale.

Articolul 2 din Protocolul 1: Dreptul la instruire

Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire.

Pentru detalii,

Av. Nicoleta Popescu

0733078723

De ce nu funcţionează răspunderea magistraţilor

19/04/2017/in Articole, /by APADOR-CH

Din 2010 până acum niciun judecător sau procuror nu a plătit pentru greșelile făcute în procese sau în decizii care ulterior au atras condamnarea României la CEDO. Motivul: regulile sunt făcute astfel încât greșelile magistraților se prescriu mai repede decât judecă CEDO o cauză. Ce soluții ar fi ca să schimbăm lucrurile?

Nu e o noutate faptul că, în cazul unor greşeli/abuzuri ale magistraţilor (judecători, procurori), despăgubirile pentru prejudiciile suferite de victimele acestor greşeli/abuzuri sunt plătite direct de stat, iar nu de magistraţi.

Problema care s-a mai discutat şi se discută şi în prezent este ce se întâmplă după? Rămâne statul cu banii (noştri) daţi sau îi recuperează de la magistraţii care au comis eroarea/abuzul? Statul poate recupera banii pe care i-a plătit ca despăgubiri prin introducerea la instanţa de judecată a unei acţiuni în regres împotriva magistraţilor răspunzători.

Cum motivează CSM și Ministerul finanțelor

La această dată există unele reglementări, disparate în mai multe legi (4, la prima numărare), care conturează o anumită răspundere a magistraţilor şi o anumită procedură pentru acţiunea în regres.

Pentru a verifica eficienţa acestei proceduri şi pentru că grosul despăgubirilor sunt plătite de stat în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), APADOR-CH a întrebat, în anul 2013, atât Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), cât şi Ministerul Finanţelor (care reprezintă statul şi este şi titular al acţiunii în regres), câte acţiuni în regres au formulat, începând cu anul 2010, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la condamnarea României printr-o hotărâre CEDO. Aceeaşi cerere de informaţii a fost adresată şi 3 ani mai târziu, în anul 2016, tot CSM şi Ministerului Finanţelor.

Răspunsul CSM în 2013

Răspunsul CSM în 2016

Răspunsul Ministerului Finanțelor în 2013

Răspunsul Ministerului Finanțelor în 2016

Răspunsurile primite în 2013 şi în 2016 nu au diferit (după cum se poate vedea), concluzia fiind că în perioada 2010-2015 nu a fost formulată nicio acţiune în regres împotriva magistraţilor pentru despăgubirile plătite de stat în baza hotărârilor CEDO.

CSM a motivat că nu are atribuţii legale pentru a stabili răspunderea materială a magistraţilor, ci doar pentru stabilirea răspunderii disciplinare.

Ministerul Finanţelor, care, în numele statului, este titluarul acţiunii în regres împotriva magistraţilor, a dat un răspuns mai amplu.

În esenţă, Ministerul Finanţelor susţine că, potrivit legii, indiferent dacă este vorba de erori/abuzuri comise în dosare civile sau penale, statul nu-şi poate recupera banii plătiţi pentru erorile/abuzurile magistraţilor dacă nu există o hotărâre definitivă de sancţionare disciplinară sau de condamnare (sancţionare penală) a magistratului pentru comiterea unei abateri disciplinare sau infracţiuni constând în fapte încadrabile la exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Ministerul Finanţelor precizează că acest punct de vedere a fost exprimat şi de CSM cu ocazia analizării solicitărilor primite din partea Ministerului Finanţelor, privind posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva magistraţilor care au instrumentat o cauză cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Deci, din anul 2010, cel puţin, nu există hotărâri de condamnare sau de sancţionare disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în urma cărora Ministerul Finanţelor să fi exercitat o acţiune în regres împotriva unui magistrat. Probabil că nici anterior anului 2010 nu au existat astfel de hotărâri. S-ar fi auzit, pentru că ar fi fost un fapt ieşit din comun.

Cum poate fi tras magistratul la răspundere

De ce nu există astfel de hotărâri privind magistraţii? Să vedem.

A) În cazul răspunderii penale, ca să se ajungă la condamnarea magistratului pentru rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ar trebui reţinută o infracţiune de abuz în serviciu (art. 297 cod penal) sau neglijenţă în serviciu (art. 298 cod penal), dar cu condiţia ca, până în momentul condamnării definitive, răspunderea pentru acea infracţiune să nu se fi prescris.

Potrivit art. 154 cod penal, în cazul abuzului în serviciu, răspunderea penală se prescrie după 8 ani de la comiterea faptei, iar în cazul neglijenţei în serviciu, după 5 ani de la comiterea faptei. Dacă, reaua-credinţă/grava neglijență a magistratului rezultă/este descoperită în urma pronunţării unei hotărâri CEDO în cauza respectivă, este foarte posibil ca, în momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO, termenul de prescripţie de 8 ani să fie expirat sau foarte aproape de expirare, iar termenul de 5 ani este în mod sigur expirat. De ce? Pentru că, în medie, procedura judiciară pe intern durează 2-3 ani, iar la CEDO cam 5 ani (pentru obţinerea unei hotărâri CEDO definitive).

B) În cazul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ea se stabileşte de către CSM, iar calculele sunt şi mai simple. Exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către un magistrat constituie abatere disciplinară (art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004). Răspunderea magistraţilor pentru abaterile disciplinare se prescrie în termen de 2 ani de la data comiterii abaterii (art. 46 al. 7 din Legea nr. 317/2004 privind CSM) ). Deci, dacă, reaua-credinţă/grava neglijentă a magistratului rezultă/este descoperită în urma pronunţării unei hotărâri CEDO privind cauza respectivă, este sigur că, în momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO, termenul de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii abaterii a expirat, astfel că nu poate fi aplicată sancţiunea disciplinară. De ce? Pentru că, așa cum precizam şi mai sus, în medie, procedura judiciară pe intern durează 2-3 ani, iar la CEDO cam 5 ani, în total 7-8 ani.

Cu alte cuvinte, răspunderea patrimonială (bănească) a magistraţilor nu funcţionează pentru că actualele reguli sunt făcute pentru ca ea să nu funcţioneze. Principalul blocaj apare din cauza prescrierii răspunderii magistratului. Dar, mai sunt și altele.

Posibile soluții

Ce s-ar putea face pentru deblocarea mecanismului de stabilire a răspunderii patrimoniale (băneşti) a magistratului?

O primă soluţie ar fi majorarea termenului de prescripţie, măcar pentru răspunderea disciplinară a magistratului (răspunderea penală există și va exista doar teoretic, pentru ca e puţin probabil ca sancţionarea penală, cu consecinţe devastatoare şi iremediabile pentru un magistrat să fie o măsură care s-ar și aplica, în practică). Sancţionarea disciplinară chiar ar putea funcționa în practică, pentru că nu are efectul de „daună totală” pentru magistrat, pe care-l are condamnarea (sancţionarea penală) şi, în acelaşi timp, este suficientă pentru ca statul să-şi recupereze banii plătiţi pentru greşeala/abuzul magistratului.

Dar, cât de mult să fie majorat termenul de prescripţie pentru răspunderea disciplinară, care acum e de 2 ani? Chiar şi o creştere până la 8 ani nu ar putea garanta, în condiţiile în care abaterea rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, că nu se împlineşte termenul de prescripţie (să zicem, de 8 ani) a răspunderii mai înainte de sancţionarea disciplinară. Să nu uităm că sancţionarea disciplinară a magistratului presupune şi o procedură de contestare în instanţă a hotărârii CSM de sancţionare, procedura care poate dura, și ea, 6 luni-1an, dacă nu mai mult.

Poate că ar fi util ca, în paralel cu majorarea termenului de prescripţie să se modifice şi data de la care acesta începe să curgă, în sensul că dacă abaterea disciplinară rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, prescripţia începe să curgă nu de la data comiterii faptei, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.

O soluţie mai simplă şi mai practică ar fi ca acţiunea în regres să poată fi exercitată de Ministerul Finanţelor într-un termen, să zicem de 3 ani, de la data hotărârii definitive prin care statul a plătit despăgubirile, iar introducerea acestei acţiuni să nu mai fie condiţionată, ca acum, de existenţa unei hotărâri penale (de condamnare) sau civile (de sancţionare disciplinară) a magistratului care a produs prejudicial pentru care a plătit statul.

Prin eliminarea actualei condiționări, s-ar ajunge la situația – normală – în care instanţa sesizată cu acţiunea în regres va fi cea care va verifica, în mod nemijlocit, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii materiale a magistratului, adică dacă acel magistrat a acţionat în cauza respectivă cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă şi dacă, din acest motiv, s-a produs un prejudiciu care a fost acoperit/plătit de stat.

Cu fiecare caz nou soluţionat, se va putea consolida o jurisprudenţă naţională în această materie. Acum, la noi, o astfel de jurisprudenţă nu există, este zero. În schimb, jurisprudenţa CEDO se îmbogăţeşte de la lună la lună cu cauze româneşti, generate de greșeli/abuzuri ale unor magistrați.

Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.

Tag Archive for: condamnare CEDO

Posts

Cum se face implementarea unei decizii CEDO

Care sunt țările fruntașe și care sunt codașe

Pentru ce e condamnată România

De ce e importantă implementarea