În țara UE în care duduie statul de drept, conform ultimului raport CE, am întrebat Guvernul cum se numesc instituțiile care au secretizat o hotărâre și ne-a răspuns că e secret; La fel și conținutul hotărârii, cine și cui i se aplică; Totuși, cetățenii sunt obligați să plătească acele „secrete”
În ultimul raport privind statul de drept, Comisia Europeană a mângâiat pe creștet România – ca și restul statelor UE – spunând că în ultimul an s-a lucrat cu un oarecare spor la implementarea recomandărilor. Pe scurt: n-ar fi Dracul chiar așa de negru, treaba e bună, dar mai durează! Și totuși noi simțim altfel situația pe teren. Instituțiile statului (de drept) nu funcționează (a recunoscut-o chiar premierul ieri), justiția gâfâie, presa e aservită puterii politice sau e discreditată/compromisă dacă îndrăznește să critice, societatea civilă e demonizată, iar drepturile fundamentale sunt doar niște forme fără fond, bune de pus în geam cât să luăm fondurile de la UE.
Bunăoară ultimul scandal, cu azilele de bătrâni din Ilfov, ne arată nu numai că instituțiile statului care trebuiau să-și facă datoria nu și-au făcut-o, dar și că Guvernul, prin Ministerul Muncii, a încercat să-și acopere abuzurile, secretizând informații și interzicând Centrului de Resurse Juridice (CRJ) – ONG-ul care avea dreptul să facă vizite inopinate în cămine – să mai intre acolo, pe motiv că ar fi informat și publicul despre mizeria din ele. Asta contrazice însăși esența acestui instrument de monitorizare – transparența instituțională, care garantează respectarea drepturilor.
Totuși, vedem că transparența instituțională și dreptul cetățenilor de a avea acces la informații publice, consfințite de o lege veche de mai bine de 20 de ani, sunt în ultimii ani mai degrabă mimate decât respectate. Există în instituțiile publice, începând cu Guvernul României și Administrația Prezidențială, o apetență pentru secretizare care nici măcar în triștii ani 90 nu a fost așa de vizibilă.
Cât ne costă împăratul și de ce nu ne face bine să știm
De exemplu, ne chinuim deja de câteva luni să aflăm și noi, alături de numeroși jurnaliști, care sunt cheltuielile de deplasare ale președintelui. Ni s-a răspuns inițial de la Administrația prezidențială că ar fi secrete, „din cauza” unei hotărâri de guvern veche din 1998. Și totuși până acum câțiva ani aceste cheltuieli au fost publice, așa cum ar fi și normal, că doar le suportăm noi toți, de la buget, nu se plătesc din salariul președintelui.
Am întrebat apoi la Secretariatul General al Guvernului (SGG) ce e cu această HG 755/1998 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, pregătirea și executarea zborurilor speciale. Când a fost ea clasificată ca „secret de serviciu”, de către cine și dacă ea conține și vreo referire la costurile cu deplasările președintelui, așa cum ni se răspunsese de la Cotroceni.
Primul răspuns de la SGG a fost că da, hotărârea e secretă, dar nu ne pot spune ce conține, căci, normal, e… secretă. Trecând peste absurdul situației, HG 755/1998 n-ar trebui să secretizeze și costurile, ci doar zborurile, căci niciun terorist n-ar arunca în aer bugetul statului, prin facturile emise de o companie de zbor. Asta o fac deja gusturile extravagante ale președintelui. Am insistat, așadar, la SGG, cu o a doua solicitare, în temeiul aceleiași Legi 544/2001, privind informațiile publice, întrebând concret:
Care sunt instituțiile publice care au inițiat Hotărârea Guvernului (HG) nr. 755/1998 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, pregătirea și executarea zborurilor speciale.
Care sunt instituțiile publice interesate cărora li s-a comunicat, potrivit regulii prevăzute de art. 107 al. 4 din Constituție, Hotărârea Guvernului (HG) nr. 755/1998.
Așadar, am cerut să aflăm niște nume de instituții. Răspunsul primit de la SGG l-ar face să pălească de invidie și pe Kim Jong-un (Coreea de Nord). În cuvinte multe, ca să mascheze absurdul situației, SGG ne-a răspuns că: „Cele două solicitări ale dumneavoastră vizează aspecte de conținut ale H.G. nr. 755/1998 (act normativ clasificat conform legii), informațiile respective fiind înscrise pe suporți (de hârtie sau electronici) cu marcaje de clasificare corespunzătoare.” Și că nu pot să „extragă” acele denumiri de pe suporțiide hârtie ai hotărârii, căci vezi bine hotărârea e secretă. Probabil o fi secret în Guvern și cine are acces la această hotărâre secretă, de nu poate nimeni să arunce un ochi pe ea ca să vadă cine a inițiat-o. Bașca că în practică, orice hotărâre de guvern are în spate un dosar de consolidare, care arată exact parcursul aprobării și modificării acelui act, și n-ar trebui să fie secret.
Este puțin probabil că mai există vreo țară UE în care denumirea unei instituții a statului să fie secretă. În care prețul plimbărilor președintelui să fie secrete, printr-un act secretizat de către niște instituții secrete, în mod secret, a cărei secretizare este și ea lipsită de motivație, căci nu putem afla, iată, prin mijloace democratice, cine a emis acel act, de ce l-a secretizat și nici ce conține.
E foarte posibil ca HG 755/1998 să fi fost actualizat între timp, ca să corespundă cu dorințele președintelui Iohannis – el fiind singurul dintre președinții din ultimii 30 de ani care și-a secretizat cheltuielile. E la fel de posibil ca Guvernul să introducă noi și noi prevederi secrete în acea hotărâre secretă și să ne trezim într-o zi că va fi secret chiar și numele președintelui, căci rostirea lui de către popor, invocarea lui, ar putea să-i cauzeze indigestii.
De fapt, dacă tot trăim în Absurdistan, de ce nu am avea la anul de ales între mai mulți candidați secreți, cu CV-uri, averi și intenții secrete, iar noi să avem dreptul doar să punem ștampila ori pe dreptunghiul galben, ori pe cel roșu. Vom fi mai fericiți, așa apărați de Guvern, prin secretizări succesive secrete, nu vom mai afla despre orori petrecute în azile de bătrâni, în cămine de copii, nu vom mai afla cât ne costă cheltuielile cu președintele, guvernul, parlamentul, nu vom mai afla ce pensii speciale au – căci și asta ne provoacă supărări. Vom fi o națiune veselă și tâmpă, căci fericiți sunt cei săraci cu duhul și a lor va fi împărăția cerurilor.
Iar pentru asta ne facem antrenamentul, deocamdată, în Grădina Maicii Domnului, condusă momentan de un împărat foarte subtil, care nu ne deranjează cu nimic, căci apare rar în public. Chiar așa, oare ce părere o avea el despre azilele din Ilfov?
https://apador.org/wp-content/uploads/2023/06/Iohannis-calare-pe-avion.jpg638800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2023-07-10 15:12:542023-07-10 15:30:58Secretele de care ne apără Guvernul, pentru liniștea noastră
În ultimul mandat, președintele Klaus Iohannis a dat un ordin prin care și-a secretizat cheltuielile făcute cu deplasările. Așa reiese din răspunsul primit de APADOR-CH la o solicitare de informații publice. De ce a făcut asta? Pentru că a vrut și a putut. Nimic nu justifică acest ordin prezidențial, în afara voinței discreționare a politicianului aflat vremelnic la butoane, care-și arată disprețul suveran și față de valorile democratice, și față de cei care l-au ales.
Colaj realizat de Vasile de la Utopiabalcanica.net
Este probabil cea mai recentă dintre dezamăgirile politice și cu siguranță nu e ultima. Încă un motiv să ne întrebăm: putem alege mai bine data viitoare?
Acum că am supraviețuit și rotativei guvernamentale, care a consfințit practic o teorie strigată mereu pe la proteste – PNL+PSD = aceeași… dragoste – nu ne rămâne decât să ne uităm cu un ochi critic spre alegerile de la anul, căci cu speranță e puțin probabil că se mai uită cineva la niște alegeri.
În 2024 vom fi chemați la urne ca să-i alegem pe toți cei care ne vor dezamăgi ulterior: europarlamentarii, senatorii, deputații, primarii, consilierii locali și, nu în ultimul rând, Împăratul, pardon, președintele.
Știm deja de 33 de ani acest ciclu promisiune-speranță-țeapă-dezamăgire-sictir-absenteism, ne spunem de fiecare dată că asta a fost ultima dată când ne-am mai lăsat păcăliți, că toți sunt la fel și că nu avem de unde alege. Calitatea oamenilor politici dintre care partidele își selectează candidații pare să fie tot mai scăzută, la fel ca și prezența la vot, invers proporțională cu numărul în creștere al locurilor în Parlament, în ciuda referendumului în care poporul a cerut mai puțini parlamentari.
Ce e de făcut?
Ne-am întrebat și noi adesea dacă există soluții de ieșire din acest aparent cerc vicios: oameni politici slabi, alegători dezamăgiți și dezinteresați, o țară în derivă pe care pare că o mai țin în corzi doar morcovii și biciul UE.
Și am găsit două potențiale soluții prin care s-ar mai putea impulsiona viața noastră socio-politică și încrederea cetățenilor în faptul că votul lor contează. Vă propunem o dezbatere în care să aflăm dacă ar fi viabile sau dacă există și alte soluții.
Parlamentul cu 300 de membri
În 2009, aproximativ 8 milioane de români au votat pentru trecerea la un Parlament unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la 300. A fost un referendum consultativ (deci nu obligatoriu) și în pofida controverselor – a fost organizat în același timp cu alegerile prezidențiale și l-a favorizat evident pe președintele în exercițiu care îl și convocase – rezultatele lui au rămas ca un ghimpe între alegătorii dezamăgiți și politicienii care s-au făcut că plouă.
Dacă trecerea la un parlament unicameral ar fi necesitat modificarea Constituției – alt referendum, altă distracție – pentru reducerea numărului de parlamentari ar fi fost suficientă o lege. Trei proiecte de legi au fost depuse în Parlament de atunci înacoace, pentru reducerea numărului de parlamentari, toate fiind respinse. Pare un nonsens să-ți tai singur șansele de a prinde un loc în viitorul Parlament, nu?
În legislaturile care au urmat referendumului nu numai că numărul parlamentarilor nu a scăzut, ba a și crescut, în 2012, la 588, prin efectele redistribuirii numărului de locuri în sistemul de vot uninominal. În prezent avem 330 de deputați și 136 de senatori, în total 466 de parlamentari. Costul întreținerii lor în 2022 de exemplu – adunând toate cheltuielile publicate pe site-urile celor două camere – a fost de aproximativ 260 de milioane de lei (52 de milioane de euro), adică un parlamentar ne-a costat în 2022 aproximativ 10-11.000 de euro lunar. Aici intră strict sumele primite de ei ca indemnizații și cheltuieli cu birourile parlamentare, deplasări, cazare și altele. La astea se adaugă cheltuielile instituționale ale celor două camere și, firește, pensile speciale ale foștilor parlamentari, care tot din bugetul Parlamentului se suplimentează.
Sumele sunt orientative, căci nici transparența nu e un punct forte pe site-urile Senatului și Camerei Deputaților – lipsesc de acolo o serie de informații din unele perioade. Conform media, sumele încasate lunar de un parlamentar s-au mărit peste noapte, în martie 2023, cu câte 7.500 de lei, adică 1.500 de euro lunar de parlamentar, dar aceste informații încă nu se regăsesc pe site-urile Parlamentului. Așadar, am ajuns azi la un cost de 12-13.000 de euro/lunar/parlamentar.
Privită din perspectiva recentei greve a profesorilor, această majorare este sfidătoare. Dar, ni se spune, democrația nu e ieftină. Economia făcută prin reducerea numărului de parlamentari la 300, raportată la costurile din 2022, ar fi de peste 18 milioane de euro anual. Nu e puțin, dar nici n-ar ajunge, de exemplu, pentru creșterea salariilor profesorilor, ar zice unii.
Motive pentru care ar trebui redus numărul de parlamentari
Reducerea numărului de parlamentari ar fi totuși o discuție ce ar trebui purtată în spațiul public, pentru că:
A fost votată de cetățeni – deci reprezintă voința populară;
Într-o țară din care milioane de oameni emigrează, în care se nasc tot mai puțini copii, se pune întrebarea dacă norma de reprezentare a unui deputat/senator nu cumva e nefiresc de mică. În lege, norma de reprezentare prevede un post de deputat la 73.000 de oameni și unul de senator la 168.000 de oameni. Dar în realitate, la o populație de aproximativ 19.000.000 de locuitori avem un parlamentar la fiecare 40.000 de români. Iar asta este o cifră mică comparativ cu alte state europene;
Scăderea populației – evidențiată de rezultatele ultimului recensământ – a stârnit discuții și despre necesitatea reorganizării teritoriale, pe criterii de eficiență a cheltuirii banului public. Nu că asta i-ar interesa pe politicieni, dar ar trebui să ne intereseze pe noi. Deci o reorganizare teritorială ar impune și o restructurare a numărului de parlamentari;
Nu în ultimul rând, o astfel de decizie ar fi de natură să redea cetățenilor încrederea în sistemul politic și electoral, ar vedea că votul lor contează și ar putea crește prezența la vot. În 2020, la ultimele alegeri, prezența la vot a fost cea mai scăzută din istorie: 33,3%. Aproape două treimi dintre români au ales să nu-și aleagă parlamentarii.
Alegerea președintelui – ce procent ar garanta reprezentarea?
Președintele României este ales direct de către cetățeni și întotdeauna prezența la prezidențiale a fost mai mare decât la parlamentare tocmai pentru că românilor le place să-și aleagă personal președintele, își pun mai multe speranțe și încredere în președinte decât în masa mare a parlamentarilor.
De exemplu la ultimele alegeri, în 2019, prezența la urne a fost de 51% în primul tur și 54% în al doilea tur. Președintele a fost decis de 66% dintre cei prezenți la urne, adică 6,5 milioane de oameni. Desigur, mulți dintre noi am mers ca să votăm mai degrabă contra, decât pentru. Totuși, aproape jumătate dintre cetățenii cu drept de vot din țară au refuzat să opteze pentru un candidat sau altul, au refuzat să participle la alegerea președintelui. E firesc să avem un președinte ales doar de o tremie dintre alegători? Este el reprezentativ?
Ca și Parlamentul, nici președintele nu e ieftin. Am făcut un calcul al sumelor disponibile online în execuțiile bugetare ale Președinției, căci dacă actualul președinte al țării va rămâne cu ceva în istorie, acel ceva va fi secretizarea cheltuielilor făcute cu deplasările, de exemplu. Și golful 😉
Așadar, estimativ, în cei nouă ani de împărăție, Klaus Iohannis ne-a costat 465.888.973 lei (93.177.795 euro). A meritat? Privind la cota de încredere de care se mai bucură președintele (29% în 2022) s-ar zice că nu. Dar raportat la procentul celor care l-au votat (33%) reiese că scăderea de încredere nu e chiar atât de dramatică.
Desigur că țara trebuie să aibă un președinte, dar poate că setarea unui prag mai înalt de atins de viitorii candidați ar putea să aducă în fruntea țării personaje mai bine pregătite pentru acest rol.
Ce-ar fi dacă ar exista o regulă de care să depindă alegerea președintelui? De exemplu să fie ales de 50+1 din numărul total de alegători înregistrați în listele electorale. Asta ar însemna cel puțin 9 milioane de oameni. O cifră ce pare imposibil de atins la actualele cote de absenteism și neîncredere în clasa politică.
Dacă niciunul dintre candidați nu ar obține acest număr de voturi, președintele nu ar fi ales, rolul lui fiind temporar îndeplinit de următorul ales în stat, președintele Senatului. S-ar face măcar o economie, ar zice unii, căci nici președintele Senatului n-ar fi vreo lumină politică, prin comparație, nu?
Dar dacă absenteismul este de fapt o formă de a vota?
Dar poate că nici nu e nevoie ca procentul să fie așa de mare, e suficient să ne gândim la o regulă care să responsabilizeze deopotrivă clasa politică – în alegerea candidaților – și să-i stimuleze pe cetățeni să iasă la vot, astfel încât, în final, să simțim toți că omul ales președinte ne reprezintă.
De exemplu, prin setarea acestui prag mai înalt, cei nemulțumiți de toți candidații (în turul 1) sau de ambii candidați rămași în cursă (în turul 2) vor avea un cuvânt de spus chiar prin neprezentarea la urne. Neprezentarea alegătorilor va împiedica pe fiecare candidat să obțină numărul de voturi necesar pentru realizarea pragului numeric setat pentru a fi ales. Un candidat care vrea să fie ales trebuie în primul rând să convingă lumea să vină la vot. Dacă cetățenii nu ies la vot, președintele nu e ales, iar alegerile se pot repeta după un an. Timp în care toată lumea se poate gândi ce candidați ar fi mai buni ca să întrunească sufragiul pretențiosului popor.
Scriitorul portughez Jose Saramago a publicat în 2004 una dintre cele mai frumoase cărți despre relația imposibilă dintre popor și aleși – „Eseu despre luciditate”. În acest exercițiu de imaginație, poporul alege într-o zi să nu mai voteze. În ziua votului cabinele de vot și urnele au rămas goale, pentru că oamenii au refuzat să-și exercite acest drept, în semn de nemulțumire față de ceea ce primeau în schimb de la politicieni. Refuzul cetățenilor de a vota s-a prelungit, în pofida tuturor încercărilor politicienilor de a-i atrage. Romanul utopic al lui Saramago găsește o soluție pe care probabil mulți dintre noi o visăm – într-o noapte, o caravană plină cu mașini guvernamentale și aleși s-a încolonat spre ieșirea din oraș, părăsindu-și cu țâfnă cetățenii care nu-i mai apreciau. În teorie, cetățenii au trăit fericiți fără politicieni…
Revenind la realitatea noastră mioritică, deși nu este posibil să obținem un asemenea consens printre cetățeni, pragul electoral pentru alegerea președintelui ar putea fi totuși o soluție de îmbunătățire a nivelului candidaților și implicit de stimulare a participării la vot.
Din păcate pentru această a doua propunere este nevoie tot de modificarea Constituției, așa că e puțin probabil că o va face cineva.
Cam astea sunt cele două idei la care ne-am gândit noi pentru ca după alegerile din 2024 să nu ne simțim din nou păcăliți. Dacă măcar una dintre ele ar fi implementată – Parlamentul de 300 – ar fi un pas înainte spre o reconciliere aleși-alegători. Suntem deschiși și la alte idei, așa că vă încurajăm să ni le transmiteți fie prin email la office@apador.org, fie prin comentarii pe pagina de Facebook, fie aici, în formularul google în care vă invităm să votați care credeți că ar fi cel mai nimerit prag electoral pentru alegerea unui președinte reprezentativ.
Fotografia reprezintă un pamflet și este realizată de Vasile de la Utopia balcanică
https://apador.org/wp-content/uploads/2023/06/Iohannis-calare-pe-avion.jpg638800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2023-06-26 08:35:282023-06-26 08:35:28Vin alegerile, cum facem să nu mai ieșim păcăliți și în 2024?
Mai mulți cetățeni din comuna Ciucurova, județul Tulcea, ne-au scris și cerut ajutorul, întrucât se simt hărțuiți de șeful de post din comună. Conform scrisorii primite, semnate de 38 de locuitori ai comunei, comportamentul polițistului din localitate pare mai degrabă din categoria „face legea” decât „aplică legea”:
Foarte mulți localnici au frică să meargă la postul de poliție când au o problemă, deoarece sunt tratați urât, poliția refuză să-i ajute, îi gonește, îi defăimează, iar atunci când depui o plângere la dânsu, acesta în baza declarației pe care o dai face posibil ca să dispară dovezi, nu scrie totul ce declari, încearcă să te intimideze atunci când declari, influențează martorii negativ și avantajează infractorul.
Acest polițist dă amenzi manipulandu-te să crezi că ai omis ceva ilegal, a influențat și poștărița să ducă amezi și să semneze ea. Este foarte rău, dușmănos, se răzbună mai ales dacă cineva cere ajutorul în altă parte, râde de oameni, merge la băut cu infractorul ca să-i înjosească pe reclamanți – se spune în scrisoarea transmisă APADOR-CH.
Localnicii spun că au fost și în audiență la Comandantul Poliției Tulcea, dar că nu s-ar fi luat nici o măsură. Ba mai mult, polițistul din comună s-ar fi răzbunat pe cei care au cerut ajutorul „mai sus”.
Întrucât APADOR-CH este o organizație neguvernamentală, nu este îndreptățită să facă anchete, am direcționat plângerea cetățenilor din Ciucurova către Direcția de Control Intern a Inspectoratului General al Poliției Române, singura instituție obligată să cerceteze și să ia măsuri, dacă aspectele semnalate se verifică.
În același timp nu putem să nu ne amintim un caz similar, cercetat în 2015 de APADOR-CH, în care o comunitate mare de romi din comuna Racoș, Brașov, a fost terorizată de poliție, fără ca autoritățile județene și chiar naționale să ia măsuri împotriva abuzatorilor.
România este de altfel, de multă vreme, restantă la luarea de măsuri eficiente în cazuri de comportament neadecvat sau chiar abuziv al organelor de forță ale statului. Există condamnări ale României la CEDO pe acest subiect, iar Ministerul Public s-a angajat de multe ori în fața organismelor europene că va rezolva aceste lacune – ultimul act emis în acest sens este Ordinul 59/2021 în vederea eficientizării anchetelor în cauzele în care agenții statului sunt cercetați pentru fapte de rele tratamente comise în legatură cu îndeplinirea atribuțiilor profesionale – dar în practică se constată că avem în continuare cazuri în care răspunsul standard al autorității la plângerile cetățenilor este: aspectele semnalate nu se confirmă.
Întâmplarea face ca această sesizare transmisă IGPR să fie urmată de vizita în România a domnului Constantinos Efstathiou, parlamentar cipriot şi raportor al Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). APADOR-CH, alături de alte ONG-uri, a avut astăzi o întâlnire cu reprezentanții Consiliului Europei. Punctul de vedere al asociației ajută la documentarea pe care domnul Efstathiou o face pentru realizarea raportului cu tema „Implementarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului – al 11-lea raport”.
https://apador.org/wp-content/uploads/2015/06/politisti.jpg360650Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-11-15 18:28:202022-11-15 22:07:42Localnici din Ciucurova vs. șeful de post – ce părere are IGPR?
În timpul vizitelor făcute în penitenciare, în ultima vreme, mai mulți deținuți s-au plâns APADOR-CH că nu li s-a dat voie să participe la înmormântarea rudelor, din diverse motive, majoritatea fiind mai degrabă de natură birocratică. De exemplu, uneori e vorba despre faptul că decesul rudei survine în week-end, când comisia care acordă învoiri nu are program de lucru. Conducerile penitenciarelor se plâng, la rândul lor, că nu pot acorda astfel de învoiri tuturor deținuților, pentru că nu au suficient personal de pază ca să poată aloca și pentru paza deținutului care merge la înmormântare.
Totuși cauza principală a acestor neajunsuri stă în dispozițiile legii executării pedepselor, care lasă la latitudinea unei comisii din penitenciar aprobarea sau nu a participării deținutului la funeraliile rudei de gradul unu.
Potrivit art. 98 şi art. 99 al. 1 lit. e) din Legea 254/2013 privind executarea pedepselor, unui deţinut i se poate acorda de către comisia de recompensare, care funcţionează la nivelul fiecărui penitenciar, permisiunea de a ieşi din penitenciar pentru a participa la înhumarea soţului său soţiei, unui copil, părinte, frate sau soră ori bunic sau bunică.
Permisiunea de ieşire din penitenciar, pentru acest motiv, poate fi acordată, pe o durată de cel mult 5 zile, tuturor persoanelor condamnate, cu excepţia celor care execută pedeapsă privativă de libertate în regim de maximă siguranţă, şi numai dacă îndeplinesc condiţia de bună purtare (au o bună conduită şi au întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau în cadrul activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale)
În actuala reglementare legală, ieşirea din penitenciar pentru a participa la înhumarea unei rude nu este considerată ca fiind un drept absolut al deţinutului, ci doar ca o posibilitate, ce poate fi acordată sau nu de comisia pentru recompense, fiindu-i aplicabil regimul specific recompenselor pentru bună purtare.
APADOR-CH a avut în 2017 o propunere de amendare a Legii 254/2013 în sensul recunoaşterii unui drept absolut al deţinutului de a participa la înhumarea unei rude. Propunerile asociaţiei s-au materializat într-un proiect de lege, care a fost adoptat de Parlament, dar care, pentru deficienţe privind procedura prin care Parlamentul a adoptat această lege (încălcarea principiului bicameralismului), a fost declarat neconstituţional. Din această cauză, ce ţine de o greşeală parlamentară, procedura de adoptare a acestei legi va trebui reluată. Până în prezent, nu a fost finalizată adoptarea noii legi.
Până atunci, îi sfătuim pe deținuții cărora nu li s-a acordat învoirea, pe motiv că în week-end comisia de de recompensare nu avea program, să facă plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate (cunoscut și ca „judecător delegat”), care există în fiecare penitenciar.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate trebuie sesizat în termen de maximum 10 zile de la data la care deținutului i s-a refuzat învoirea. Judecătorul poate obliga administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun, în principal de natură organizatorică, pentru ca respectiva comisie să poată soluţiona şi în weekend solicitările urgente, cum ar fi cele privind participarea la înhumarea unei rude.
În cazul în care demersul adresat judecătorului de supraveghere a privării de libertate nu are rezultat, deținuții se pot adresa şi Ministerului Justiţiei, ca autoritate în subordinea căreia funcţionează Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP) solicitând ca ministerul să-şi exercite autoritatea pentru a determina ANP să ia măsurile legale care se impun, în principal de natură organizatorică, pentru ca respectivele comisii de recompensare, din orice penitenciar, să poată soluţiona şi în weekend solicitările urgente, cum ar fi cele privind participarea la înhumarea unei rude.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/11/decesele-au-prioritate.jpg4861080Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-11-14 11:38:242022-11-14 11:49:38Decesul rudelor deținuților, condiționat de programul de lucru în penitenciar
Cele două propuneri ale APADOR-CH privind tragerea la răspundere a magistraților din cauza cărora România e condamnată la CEDO au fost ignorate și de parlamentari, dar și de contestatarii pachetului de legi – opoziția și AVP. Interese sau lipsă de profesionalism?
Suntem bombardați în ultima vreme cu știri apocaliptice din justiție. Unele dau ca sigură pierderea suveranității naționale în fața decadentei Europe, prin aceea că în noile legi ale justiției nu mai e sancționată nerespectarea deciziilor CCR. Altele atacă exact deciziile CCR care privesc prescripția și care ar face scăpați printre degetele rare ale aceleiași justiții „mii de infractori” nedovediți încă, pentru că justiția a fost prea lentă sau leneșă cu cercetarea și judecarea lor.
Desigur, ambele informații conțin sâmburele lor de adevăr, în funcție de locul din care sunt citite, dar ceea ce transmit ele, dincolo de doza de realitate, este faptul că în spatele tuturor acestora se află forțe oculte, care trag sforile ca să nu fie bine în justiție. Cât or fi forțe oculte și cât o fi prostie și lipsă de profesionalism la mijloc, rămâne de văzut.
Bunăoară, în privința răspunderii magistraților, APADOR-CH a avut câteva luări de poziție pe tema respectării deciziilor CCR și ce ar trebui prevăzut în noile legi pentru ca respectarea Constituției să nu devină opțională pentru unii. Nu au fost luate în seamă, deși erau de bun simț, iar din ce am aflat din presă nu au fost susținute doar de noi. Totuși în pofida amendamentelor cerute insistent și de alții, acele prevederi pur și simplu au fost ignorate. Opoziția a anunțat că atacă pachetul de legi ale justiției la CCR, la fel și Avocatul Poporului. Foarte bine, mingea e la CCR.
Totuși nu putem să nu ne întrebăm de ce contestatarii puterii care se manifestă momentan în Parlament nu acordă aceeași importanță și unei situații cel puțin la fel de problematice, dacă nu cumva mai gravă, trecută în liniște în același pachet de legi. Și anume: cum se face tragerea la răspundere a magistraților care dau dovadă de rea-credință sau gravă neglijență în exercițiu.
Este o temă de care APADOR-CH s-a ocupat de ani de zile, în încercarea de a descâlci ițele modului în care ajungem să fim condamnați la CEDO și să plătim toți, în solidar, pentru greșelile unor judecători sau procurori care nu pățesc nimic, ci ajung să se bucure liniștiți de pensile lor speciale. Cel puțin din 2010 până acum niciun judecător sau procuror nu a fost tras la răspundere pentru greșelile făcute în procese care ulterior au atras condamnarea României la CEDO.
De ce? Pentru că modul în care era redactată legislația făcea posibilă perpetuarea neglijenței autorităților în tragerea la răspundere a vinovaților. Despăgubirile sunt plătite de la buget, acest sac fără fund din care se înfruptă toată lumea care poate, dar mai departe gestionarii bugetului nu se îngrijesc să îi tragă la răspundere pe vinovați și să recupereze prejudiciul.
Am folosit, așadar, ocazia modificării legilor justiției pentru a transmite comisiei speciale din Parlament (și la Camera Deputaților și la Senat) propuneri concrete de îmbunătățire a legislației, astfel încât să nu mai plătim toți pentru greșelile unora. Iată pe scurt care erau propunerile noastre:
Declanșarea acțiunii în regres, de către Ministerul Finanțelor, în maximum 30 de zile
Propunerea se referă la stabilirea, prin lege, a unui termen concret de 30 de zile în care Ministerul Finanțelor Publice (MFP) să sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și să ceară ca acesta să stabilească dacă respectivul judecător sau procuror a greșit cu rea intenție sau gravă neglijență. Acest termen de 30 de zile ar urma să înceapă de la data primirii de către MFP a hotărârii judecătorești în baza căreia trebuie să se plătească despăgubiri către victima unei erori judiciare. Astfel, în lege va fi prevăzut un termen cert, în care MFP este obligat să declanșeze procedura de recuperare a sumelor plătite de stat ca despăgubire pentru erorile judicare comise de magistrați.
Desigur, recuperarea de la magistrați a sumelor plătite pentru greșelile comise de aceștia nu se va face pentru orice greșeală, cât de mică, comisă de magistrat, ci doar în cazul în care se va stabili, de către CSM, că magistratul a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență.
În proiectul de lege trecut de Parlament nu este prevăzut niciun termen pentru această sesizare, ceea ce perpetuează starea de fapt din prezent, când tragerea la răspundere a magistraților se prescrie pentru că instituțiile responsabile nu depun eforturile necesare, în timp util.
Fie MFP nu sesizează deloc CSM (considerând eronat că nu e treaba lui să recupereze banii), fie trimite sesizări tardive la CSM, ceea ce duce la imposibilitatea realizării în termen a procedurilor prealabile formulării unei acțiuni în regres. Sesizarea Plenului CSM de către MFP este doar începutul procedurii complexe și de durată care stabilește în final dacă magistratul respectiv a acționat cu rea intenție sau gravă neglijență.
Propunerea APADOR-CH a vizat completarea articolului 269 alineatul 3 din proiectul legii privind statutul magistraților, după cum urmează:
(3) În termen de 30 de zile de la primirea comunicării hotărârii definitive pronunţate în acțiunea prevăzută la alin. (1), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Plenul Consiliul Superior al Magistraturii pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
Introducerea posibilității angajării răspunderii patrimoniale a judecătorilor și în urma pronunțării unor hotărâri CEDO privind cauze civile, în urma cărora statul român trebuie să plătească despăgubiri
În present, răspunderea patrimonială a judecătorilor pentru obligarea statului român la plata de despăgubiri prin hotărâre CEDO poate fi angajată numai dacă hotărârea CEDO privește o cauză penală, nu și una civilă.
De aceea, APADOR-CH propunea introducerea în lege a unui alineat suplimentar care să se refere și la cauzele civile, întrucât în prezent legislația prevede (în teorie) tragerea la răspundere doar a magistraților care greșesc în cauzele penale. În acest sens, APADOR-CH propunea introducerea unui nou alineat, (3/1), la art. 269, cu următorul conținut:
(3/1) În termen de 30 de zile de la plata despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă, cu privire la o cauză civilă, Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Plenul Consiliul Superior al Magistraturii pentru a constata dacă obligarea statului la plata de despăgubiri este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
Aceste propuneri, transmise de APADOR-CH de două ori către Parlament, nu au fost luate în seamă de politicieni. Dacă tot e la modă scenarita, nu putem să nu ne întrebăm și noi, ce e la mijloc: interes ca magistrații să fie deasupra legii sau lipsă de profesionalism? În care dintre cele două variante ar intra opoziția și AVP, care contestă doar unele articole din pachetul de legi, dar nu și pe acesta, care ar rezolva o disfuncționalitate ce trenează de ani de zile? Pare că bugetul public, ca și „micile” nedreptăți făcute de magistrați unora sau altora dintre justițiabili, nu sunt suficient de importante pentru a fi atacate la CCR.
Rămâne să plătim în continuare cu toții greșelile magistraților și să sperăm că nu ne vom număra și printre aceia judecați strâmb de aceștia. Căci a spera într-o creștere a profesionalismului în justiție este utopic, în condițiile în care și justiția e o oglindă a societății, ca și clasa politică până la urmă.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/10/porc-spart.jpg380612Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-10-27 09:49:572022-10-27 09:51:27Cum s-a făcut de vom plăti tot noi greșelile din justiție
Primim des mesaje la APADOR-CH de la oameni care ne reclamă diverse infracțiuni pe care le observă în viața de zi cu zi și ne cer să „luăm măsuri”. Le mulțumim și îi îndrumăm către „autoritățle competente” care, deși uneori nu se bucură de încredere în ochii cetățenilor, tot competente rămân din punct de vedere legal ca să cerceteze și să sancționeze o infracțiune.
Ultimul mesaj de acest fel ne semnala niște fapte care intrau sub incidența legii care interzice organizaţiile, simbolurile şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război. Pe scurt OU 31/2002 care prevede in cuprinsul sau mai multe infractiuni, printre care:
iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup
confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem informatic, de materiale rasiste şi xenofobe
promovarea, în public, a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi promovarea, în public, de idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia sau a a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional
ameninţarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege este închisoarea de cel puţin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică sau în considerarea religiei
Așadar, în măsura în care detineti probe în legatura cu comiterea unor fapte care intră sub incidența OUG 31/2002, vă recomandăm să sesizați Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, potrivit legii, parchetul are competența legală de a efectua/supraveghea urmărirea penală, în caz de infracțiuni.
În general, dacă aveți cunoștință despre săvârșirea oricărei infracțiuni, trebuie să sesizați poliția sau Parchetul. Iată un model de plângere penală pe care o puteți transmite parchetului de pe lângă judecătoria în raza căreia locuiți sau către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Plângerile se pot depune în scris, prin poștă sau online, prin email, dacă aveți semnătură electronică, însoțite de eventualele probe pe care le dețineți. Găsiți aici o hartă cu toate parchetele din țară și datele lor de contact.
Formularul de plângere penală
Domnule prim-procuror,
Subsemnatul(a)/Subscrisa ….[numele și prenumele persoanei fizice/denumirea persoanei juridice]…., domiciliat(ă)/cu sediul în ….[domiciliul petiționarului/sediul persoanei juridice]……, codul numeric personal…….., reprezentată de……….. în calitate de……., codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, în temeiul art. 288 si urm. din Codul de procedură penală, vă sesizez următoarele:
…………………………..[descrierea cât mai detaliată și clară a faptelor care, în opinia autorului sesizării, constituie infracțiune, cu precizarea datei săvârșirii faptelor sau a constatării urmărilor faptelor ori a oricăror împrejurări legate de cauză; dacă sunt cunoscute, trebuie menționate numele și adresa făptuitorului, precum și mijloacele de probă existente] ……………………………………………………….
Solicit/solicităm tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate, pentru infracțiunea de …. prevăzută de art. xxx din Cod penal.
Mijloacele de probă pe care se întemeiază prezenta plângere sunt următoarele:
Domnului prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria/Tribunalul….
https://apador.org/wp-content/uploads/2014/11/cnp.jpg282425Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-10-04 12:06:242022-10-05 09:59:42Cum faci o sesizare la Parchet
O cameră de audiere, de maximum 3x3m, fără geamuri, mobilată minimal, cu o masă și câteva scaune. Undeva într-un colt, în dreapta ușii, o cutie neagră cât o combină muzicală, care ascunde mașinăria magică ce înregistrează audio-video toată discuția și apoi o imprimă pe trei DVD-uri. În mijlocul încăperii tronează un scaun prins cu picioarele în podea. Nu diferă de celelalte scaune din încăpere, nu e nici mai comod, nici mai auster, doar că ocupă locul central în cameră și asta îl face mai de temut. În jurul scaunului e un spațiu gol în care îți imaginezi că se plimbă nervos un polițist. Poate pentru că ai văzut prea multe filme?
Un bărbat înalt, blond și atletic, se așază pe scaun și schimbă câteva poziții pe el, pentru a-i testa comoditatea. E nemulțumit. Spune că scaunul ar trebui să aibă spătarul mai înclinat pe spate, să aibă mânere și în niciun caz să nu fie imobilizat de podea. Ocupantul scaunului trebuie să se simtă bine pe el, relaxat, degajat, să nu se teamă, să nu fie pus astfel într-o poziție de inferioritate, să se simtă dominat, controlat, amenințat.
Cineva remarcă, oarecum în glumă, că ar fi cazul să-i pună și o măsuță cu cafea și o gustare alături, nu? Ivar Fahsing, blondul atletic care testează scaunul, confirmă; De ce nu, dacă asta contribuie la destinderea celui audiat?! În jur sunt mai mulți polițiști din diverse țări și cel puțin unii dintre ei au tendința de a-și da ochii peste cap, măcar în sinea lor, la auzul acestor comentarii. Totuși nimeni nu lasă să scape ceva nepotrivit, căci în jur sunt și activiști de drepturile omului.
Aparatul care înregistrează interviul și imprimă DVD-urile
Scena s-a petrecut la una dintre cele mai moderne secții de poliție din Dublin, în capitala Irlandei, țară care a găzduit penultima întâlnire a specialiștilor în proiectul „De la lege la practică – întărirea drepturilor procedurale în custodia poliției”. Dacă întâlnirea precedentă a avut loc la București, găzduită de APADOR-CH, și a avut ca temă dreptul la avocat în timpul cercetării penale, întâlnirea de la Dublin a vizat tehnicile de înregistrare audio-video a audierilor. Între țările participante la proiect, Irlanda pare să dea lecții în privința modului în care a implementat deja de câteva decenii înregistrarea audio-video a audierilor la secția de poliție.
Interogatoriul a murit, trăiască interviul etic!
În literatura de specialitate, tehnicile polițienești de interogare a suspecților sunt în general împărțite în două categorii:
metodele acuzatoare, dominante și bazate pe control – de exemplu „metoda Reid” inventată în SUA în anii 50 de un fost polițist și psiholog, John Reid;
metodele de culegere a informațiilor, umane și bazate pe relaționare – de exemplu PEACE, dezvoltată în UK de mediul academic în colaborare cu polițiști și psihologi. PEACE vine de la Planning, Engage and explain, Account, Clarification & Challenge Closure și Evaluation
Tehnica Reid are două faze și este aparent cea mai răspândită, inclusiv în România. În prima fază, anchetatorul adoptă o atitudine relativ neutră în încercarea de a evalua vinovăția sau măsura în care suspectul spune sau nu adevărul. În faza a doua, anchetatorul este convins că suspectul minte/este vinovat și atunci derulează un interogatoriu în care alternează diverse situații:
suspectul este ținut în izolare, ceea ce îi sporește anxietatea, nervozitatea, nesiguranța și nevoia de a se elibera de situația în care este plasat;
suspectul este confruntat, acuzat de infracțiune și îi sunt prezentate probe (uneori fabricate) pentru a-i arăta că poliția știe cu certitudine că el e făptașul;
anchetatorul adoptă o atitudine simpatică și justifică moral infracțiunea, dând de înțeles suspectului că poate fi tratat cu îngăduință și, prin urmare, o mărturisire pare cea mai bună cale de ieșire din acea situație.
Ca fapt divers sau nu, tehnica Reid a pornit tocmai de la un caz probat ulterior ca eroare judiciară – un bărbat acuzat și condamnat pentru uciderea soției și-ar fi retras ulterior declarația smulsă de anchetatori prin tehnica Reid. Asta nu i-a știrbit creatorului faima, dimpotrivă. Totuși, în alte părți ale lumii a existat o dorință de umanizare a metodelor de aflare a adevărului, întrucât s-a făcut o corelare între erorile judiciare și presiunea la care sunt supuși oamenii în timpul anchetei, presiune care se traduce uneori în mărturii false.
Polițiști irlandezi explicând cum se fac înregistrările
Metoda PEACE – Spre deosebire de metodele acuzatorii, care sunt axate pe obținerea unei mărturisiri, scopul principal al metodelor de culegere a informațiilor este acela de a culege informații de încredere. Pentru asta este esențială construirea unei relații de încredere cu suspectul, căruia i se explică acuzația, gravitatea acesteia și importanța aflării adevărului.
Aceste metode de colectare a informațiilor sunt denumite interviuri investigative sau interviuri etice, modelul PEACE sau interviuri cognitive.
Rezultatele cercetărilor în domeniu arată că anchetatorii folosesc mai multe tehnici de manipulare atunci când suspecții rămân tăcuți la începutul interviului, comparativ cu situațiile în care suspecții dau o declarație cu privire la chestiuni personale și comune sau neagă. Aceleași cercetări arată că suspecții își schimbă mai des declarațiile atunci când sunt anchetați prin tehnici manipulative și de asemenea atunci când nu au un avocat alături. Iar prezența avocatului la audiere nu este permisă în toate jurisdicțiile, așa cum se întâmplă la noi. Așadar, s-a constatat că prezența unui avocat și folosirea unor tehnici de intervievare etice contribuie la obținerea mai rapidă/ușoară a adevărului decât prin intimidarea sau manipularea suspecților. S-ar zice că a aflat și poliția că muștele se prind mai ușor cu miere decât cu oțet, dar e mai mult decât atât.
La sfârșitul anilor 1980, Anglia și Țara Galilor au introdus „intervievarea etică” a suspecților. Diverse studii făcute de mediul academic, în special asupra unor cazuri de erori judiciare, au arătat că metodele coercitive de interogare nu sunt altceva decât un mod de a confirma convingerile investigatorilor, nu neapărat o modalitate de a afla adevărul.
Aici o scenetă amuzantă menită să sublinieze absurdul dintr-un interogatoriu în care polițistul reține doar ce dorește:
Prin intimidarea suspecților sau chiar forțarea lor se obțin mai degrabă mărturii false și ulterior condamnări greșite. Anchetatorii sunt și ei, ca toți oamenii, afectați de diverse convingeri părtinitoare, iar în timpul audierilor intră în ceea ce se cheamă „viziune de tunel”, adică au tendința inconștientă de a căuta doar informațiile care le vor confirma convingerile. Cu alte cuvinte, dacă deja cred că suspectul pe care îl au în față este vinovat, ei vor vedea și auzi doar acele informații și semne care le vor demonstra că au dreptate, nu vor fi deloc sensibili la eventuale semnale că omul din fața lor este nevinovat. Convingerile părtinitoare și prejudecățile stau întotdeauna la baza erorilor judiciare.
Audierile astea etice se petrec într-un mediu prietenos cu suspectul, pentru a-l face să nu se simtă constrâns sau intimidat, și mai ales sunt înregistrate audio-video, o condiție importantă pentru reușita oricărei audieri.
De ce e important ca intervievarea suspectului să fie înregistrată
Dara Robinson a fost în tinerețe polițist în UK, dar la întâlnirea de la Dublin a vorbit în calitate de avocat în firma Sheehan & Partners. El a povestit cum într-un caz vechi de peste 20 de ani, înregistrarea audierii a fost de natură să-l scape pe suspect de o condamnare nedreaptă. Suspectul era acuzat de viol, iar în timpul audierii a repetat de câteva ori că e nevinovat, că actul sexual fusese consimțit, iar o dovadă în acest sens ar fi urmele buzelor femeii pe gâtul lui. Suspectul a cerut polițiștilor de două ori în timpul audierii să i se ia probe ADN de pe gât, ca să se vadă că presupusa victimă l-ar fi sărutat pe gât. Convinși că au în fața lor un vinovat, polițiștii nu au luat în seamă declarațiile suspectului, nici măcar nu și-au notat acest detaliu, și deci nu au făcut testele. Ulterior, suspectul i-a spus și avocatului său același lucru, iar acesta a cerut prelevarea de probe de pe gâtul clientului său. Analizele de laborator au arătat că suspectul spunea adevărul și astfel omul a fost exonerat.
Înregistrarea audierii a demonstrat că polițiștii au neglijat pur și simplu informații esențiale oferite de suspect în timpul interviului. Dacă nu ar fi fost încăpățânat să-și susțină punctul de vedere până când a putut fi auzit și probat, dacă s-ar fi lăsat intimidat de polițiști, suspectul respectiv ar fi fost probabil condamnat pe nedrept.
Ivar Fahsing, bărbatul atletic care probase scaunul de audiere la poliție, este un fost polițist norvegian, acum psiholog și profesor la Universitatea de Poliție din Norvegia. El este specialist în tehnici de audiere „cu față umană”, iar la Dublin a subliniat importanța înregistrării audierilor, explicând limitările umane existente în cazul audierilor clasice. Înainte de introducerea înregistrării, polițistul își nota ce spunea suspectul, iar la final făcea un raport narativ despre ceea ce credea el că s-a întâmplat. Ce ajungea în fața instanței nu era întocmai versiunea suspectului, cu cuvintele lui, ci o versiune narativă a polițistului. La întrebările suplimentare puse de judecător, ofițerul de poliție poate fi adesea ezitant, pentru că el și-a notat în timpul interogatoriului doar ceea ce a considerat el mai important, ce l-a afectat cel mai mult, lăsând la o parte eventuale elemente care l-ar fi disculpat pe suspect. Întotdeauna un avocat priceput poate să facă minuni în astfel de cazuri, punând la îndoială toate dovezile acuzării.
Fahsing spune că este demonstrat că memoria umană nu poate reține propozițiile prea lungi, iar polițistul care este nevoit să noteze în timpul audierilor tot ce spune suspectul nu-și va putea nota decât ceea ce crede el că e esențial în respectiva declarație.
Dacă în instanță apare o dispută cu privire la ceea ce a spus în fapt învinuitul la audiere sau cu privire la împrejurările în care pretinsa declarație a fost dată (de exemplu dacă suspectul zice că a fost forțat să declare ceva), nu există niciun factor independent care să poată fi analizat de instanță pentru a determina cum a avut de fapt loc audierea. De aceea e bună înregistrarea.
Cum a schimbat înregistrarea activitatea poliției irlandeze
Comisarul David Sheahan, din Poliția Dublin (Garda), a arătat că introducerea înregistrărilor audio-video în procedurile de audiere ale tuturor arestaților, începând din 1997, a avut efecte benefice atât asupra proceselor penale cât și asupra activității polițiștilor.
De exemplu înregistrarea unei audieri este utilă în cazul în care suspectul a avut nevoie de interpret, iar o a treia parte poate să vadă înregistrarea și să spună dacă interpretul a tradus corect sau nu. Sheahan a dat exemplul unui suspect ungur care a avut un interpret român. „A fost foarte dificilă acea audiere”, a comentat comisarul. De asemenea, întrucât în Irlanda prezența avocatului la audiere nu este nici garantată, nici obligatorie, înregistrarea îi este cu atât mai utilă acestuia.
La început audierile erau înregistrate numai în secțiile care aveau dotări în acest sens, iar în celelalte, declarațiile erau scrise ca și până atunci. Criticile venite din mediul juridic au încurajat autoritățile să investească în facilități de înregistrare video și să oblige poliția să le folosească.
Din 2001 până în 2003 înregistrarea audio-video a fost implementată la 132 de stații Garda din Irlanda, iar polițiștii au beneficiat de un curs de instruire de două zile pentru asta. În cea mai nouă dintre secții am fost invitați și noi în vizită, ocazie cu care întreaga secție a fost golită de activitate pentru câteva ore. Se pare că asta este regula de protocol în Irlanda, nu pot fi amestecați vizitatorii cu suspecții, căci cine știe ce încurcături pot apărea.
Cea mai nouă secție de poliție din Dublin
Astăzi Comisarul David Sheahan vorbește numai despre avantajele înregistrării:
Oferă garanții suplimentare pentru suspecți și polițiști;
Îmbunătățește calitatea probelor admisibile la proces;
Reduce nevoia de a lua notițe a polițistului;
Permite revizuirea ulterioară a declarațiilor, inclusiv de către procurori;
Poate fi folosită ca material de instruire privind tehnicile de interviu investigative;
Permite investigarea în timp util a plângerilor de abuz sau constrângere;
Crește încrederea publicului în poliție.
Dar, cinstit vorbind, există și unele dificultăți. De exemplu dacă înregistrările sunt prea lungi, transcrierea lor devine costisitoare, iar verificarea unei înregistrări de câteva ore, în instanță sau de către avocat, e descurajantă. Cine are timp să facă binging cu o audiere lungă de câteva sezoane?
Camera în care se păstrează DVD-urile cu înregistrări
În plus, păstrarea înregistrărilor a devenit o chestiune de securitate a datelor, în lumina legislației europene GDPR. În secția de poliție din Dublin există o cameră cu rafturi în care se păstrează DVD-urile cu înregistrările audierilor, dar se discută și despre stocarea viitoare în cloud și despre accesul la acele informații sensibile din aceste înregistrări.
Costurile dotărilor și folosirii echipamentului de înregistrare audio-video pentru poliția din Irlanda, furnizate la cererea ICCL:
Cum trec persoanele vulnerabile printr-o audiere
Privarea de libertate și audierea sunt împrejurări de natură să intimideze pe oricine, indiferent ce tărie psihică sau IQ ar avea. Persoanele vulnerabile sunt deci și mai mult expuse în astfel de situații și ceea ce complică și mai mult lucrurile este faptul că nu întotdeauna polițiștii sunt instruiți să descopere semnele care le arată că au în fața lor o persoană vulnerabilă.
În mintea unei persoane închise principala preocupare este aceea de a-și recâștiga libertatea cât mai curând, fiind tentată să spună sau să semneze orice crede că va duce la eliberare. Această tentație devine și mai mare când persoana are simptome de sevraj sau are tulburări psihice. Pentru astfel de cazuri este mai mult decât recomandată înregistrarea audio-video a audierii, pentru că în cazul în care polițistul nu și-a dat seama sau nu a ținut cont de starea persoanei audiate, acest lucru se poate observa măcar în instanță.
Ghid pentru recunoașterea semnelor privind persoanele cu probleme psihice:
Dr Valerie Murphy, psihiatru din Cork, Irlanda, face o trecere în revistă a semnelor la care polițiștii ar trebui să fie atenți pentru a recunoaște o eventuală vulnerabilitate psihică a suspectului audiat.
Limbajul corpului lor poate fi neobișnuit, de exemplu refuzul de a stabili contactul vizual – asta nu înseamnă că minte sau ascunde ceva, așa cum știu polițiștii de la noi;
Poate vorbi singur;
Poate să joace un rol, o scenă dintr-un film de exemplu;
Nu este interesat de propriile drepturi și nu cere un avocat;
Nu poate repeta ceea ce i s-a spus, de exemplu drepturile care i se aduc la cunoștință;
Nu înțelege ce i se cere;
Nu răspunde la întrebări sau răspunde cu informații irelevante;
Schimbă diverse versiuni ale evenimentelor;
Acceptă diversele variante care i se propun.
Valerie Murphy spune că tratarea corespunzătoare a unui suspect cu probleme psihice nu ține doar de compasiune, ci de înlăturarea unor bariere de comunicare care îi permit astfel suspectului să participe pe deplin la audiere.
Cum se văd lucrurile din România
Polițiștii români care au participat la această întâlnire, împreună cu APADOR-CH, se confruntă acasă cu situații complexe, cum ar fi lipsa acută de personal, care face ca numărul de cazuri repartizate pe capul unui ofițer să fie excesiv de mare, de ordinul sutelor pe an. La asta se adaugă și faptul că nu toate secțiile de poliție sunt dotate cu aparatură de înregistrare a audierilor, iar acolo unde există camere special amenajate pentru așa ceva ele sunt insuficiente pentru numărul mare de dosare și numărul mic de polițiști.
Avem județe cu zero echipamente de înregistrare
În iunie 2021 APADOR-CH a solicitat tuturor inspectoratelor județene de poliție să furnizeze situația dotărilor pentru înregistrare audio-video a audierilor, la nivel de secție. Răspunsurile primite (centralizate aici) arată că avem încă în țară secții în care nu există o astfel de dotare minimală, ba chiar județe întregi, cum ar fi Dolj, Neamț, Sălaj, Sibiu, Teleorman, care au raportat 0 echipamente, deși e greu de crezut că nu au nici măcar un reportofon sau body-cams.
De asemenea în multe secții de poliție nu există suficient spațiu pentru a permite amenajarea unor camere speciale de audiere, dotate cu aparatură de înregistrare. Conform statisticii obținută astfel, rezultă că în România ar fi 129 de echipamente de înregistrare audio-video – cele mai multe în București și Mureș, cu câte 19 și respectiv 17 echipamente.
La momentul vizitei, nu toate secțiile de poliție erau dotate cu echipamente de înregistrare audio/video pentru înregistrarea electronică a audierilor”.
CPT a cerut un calendar al dotărilor, precum și regulile și garanțiile privind utilizarea acestor echipamente, inclusiv dacă înregistrările vor fi puse la dispoziția celor anchetați.
Ce prevede Codul de procedură penală: e obligatoriu, dar numai când e posibil
Din punct de vedere legislativ, în acest moment înregistrarea audio-video a audierilor e obligatorie și nu prea, deși Codul de procedură penală (CPP) are prevederi mai generoase pe alocuri decât Directivele europene în materie (Directiva privind dreptul la informare din 2012 și cea privind minorii din 2016).
Concret, CPP prevede obligativitatea înregistrării audio sau audio-video a audierii suspectului sau inculpatului și a minorului-persoană vătămată. În restul cazurilor se lasă la latitudinea organului – atunci când este posibil sau la cererea expresă a persoanei audiate. Totuși, toate articolele din CPP care se referă la înregistrarea audio sau audio-video conțin și expresia „atunci când înregistrarea nu este posibilă acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului”.
Avem așadar un soi de obligativitate românească, numai atunci când este posibil și dotările ne permit.
O soluție legislativă a acestei situații ar putea fi completarea prevederilor din CPP cu mențiunea că atunci când audierea suspectului/inculpatului nu este înregistrată audio sau audio-video ea nu are valoare probatorie. Acest lucru ar pune presiune și pe autorități, să grăbească dotarea tuturor secțiilor cu aparatura necesară, și implicit polițiștii nu ar mai avea scuze să nu le folosească, decât în cazuri temeinice, cum ar fi o pană de curent sau alte cazuri de nefuncționare a aparaturii.
În practica românească nu este vorba numai de lipsa de dotări și de personal, ci și de instruirea corespunzătoare, stabilirea unor proceduri clare și găsirea soluțiilor pentru depășirea diverselor inconveniente. De exemplu, chiar și atunci când audierile sunt înregistrate, există problema transcrierii acelor înregistrări. Soft-urile de transcriere automată în limba română nu sunt suficient de evoluate încă.
Persoanele vulnerabile – „excepția” despre care nu se vorbește
O altă lacună majoră resimțită de polițiștii români, chiar după spusele lor, ar fi și inexistența unui ghid pentru depistarea semnelor care arată că un suspect este o persoană cu dizabilități intelectuale sau cu probleme de sănătate mintală. În România nu avem cifre care să arate proporția acestui fenomen în custodia poliției, dar ne putem raporta la cele existente la nivel european sau internațional. De altfel, după cum spunea profesorul Gautam Gulati, psihiatru criminalist la Universitatea Limerick Irlanda,
Oricine vine în contact cu poliția e o persoană vulnerabilă, mai ales prin prisma limbajului folosit în procesul penal”.
Statisticile oferite de profesorul Gulati arată că în custodia poliției, în UK sunt 9% persoane cu dizabilități intelectuale, în Olanda sunt 27%, iar în Irlanda 5%, însă în realitate procentele ar putea fi mai mari, spune aceeași sursă, întrucât această chestiune nu e suficient studiată și deci este văzută ca o excepție.
În realitate nu este deloc o excepție. În toate vizitele făcute de APADOR-CH în penitenciare, medicii respectivelor unități au ridicat problema deținuților cu probleme psihice – cel puțin unul din zece deținuți ar avea astfel de probleme – iar aceste persoane au trecut printr-un proces penal în custodia poliției. Este nevoie, așadar, de instruire corespunzătoare pentru conștientizarea acestei probleme în rândul polițiștilor, primii care vin în contact cu persoanele vulnerabile într-un proces penal.
Concluzia întâlnirii de la Dublin a fost că, totuși, eforturi se fac pentru depășirea obstacolelor, dar va mai curge multă cerneală prin rapoartele interne până când se va găsi finanțare pentru toate nevoile poliției și ale suspecților, astfel încât audierile să respecte și demnitatea umană și să îndeplinească și nevoile anchetei.
Până atunci nu ne rămâne decât să îi credem pe cuvânt pe polițiștii (de orice naționalitate) prezenți la întâlnire, care au dat asigurări că pentru acuzarea unui suspect nu se bazează niciodată (doar) pe mărturia lui, ci mai ales pe probe sigure.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/09/camera-interviu.jpg450800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-09-27 10:31:262022-09-27 10:31:26Despre audierea la poliție, cu față umană
Știi ce înseamnă buna guvernare și te enervezi zi de zi când vezi că nu se întâmplă?
Crezi că ar trebui să trăim într-un stat de drept și vrei să pui umărul la consolidarea lui?
Ai auzit de abuzurile statului, poliției sau de hibele justiției?
Te interesează îmbunătățirea condițiilor de detenție din penitenciarele românești?
Vorbești fluent cel puțin româna și engleza, și ți-e dragă libertatea de exprimare?
Dacă răspunsul e da la toate întrebările astea, înseamnă că ești pasionat de drepturile omului și locul tău e lângă noi.
Noi suntem APADOR-CH, iar dacă nu știi deja de noi (fără google) înseamnă că ai trișat răspunzând cu da la primele întrebări 😉
Suntem cea mai veche organizație neguvernamentală de drepturile omului din România și căutăm un coleg/o colegă care să fie la fel de pasionat/ă ca și noi de dreptate, să știe să scrie proiecte, să le implementeze și coordoneze, să ne completeze echipa și să ne fie aproape la bine și mai ales la greu.
Denumirea oficială a postului este director de programe. Omul care-l va ocupa va fi responsabil de dezvoltarea si derularea programelor, proiectelor sau serviciilor oferite de APADOR-CH pe termen scurt şi lung.
Sarcini de serviciu:
Elaborează, implementează și monitorizează proiecte în concordanță cu strategia organizației,
Răspunde pentru imaginea acestora,
Scrie rapoartele către finanţatori, cu care menţine legătura pentru realizarea obiectivelor propuse,
Coordonează colaborarea cu partenerii de proiecte, autorităţi locale şi specialişti implicaţi, pentru realizarea obiectivelor propuse,
Colaborează cu Directorul executiv la mediatizarea eficientă a proiectelor APADOR-CH şi se ocupă de organizarea evenimentelor de promovare a proiectelor, serviciilor sau produselor organizației
Directorul de programe trebuie să aibă studii superioare, experiență în scrierea si managementul de proiecte, în special în domeniul non-profit și al drepturilor fundamentale.
Așadar, dacă ai propriile idei despre cum ar trebui să fie mai bine apărate drepturile omului, te așteptăm să vii alături de noi cu ele, te ajutăm să le pui pe hârtie și să le implementăm împreună. Așteptăm CV-ul și o scrisoare de intenție, până la 10 octombrie 2022, pe adresa office@apador.org
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/09/drepturi.jpg541800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-09-08 17:32:102022-10-03 09:29:37Căutăm coleg/ă la bine, la greu și la drepturile omului
Ce are/nu are voie să facă polițistul atunci când organizează razii și ce drepturi aveți, ca cetățeni controlați la buzunare de organ; Ce spune legea, ce spune poliția;
Un cetățean ne-a semnalat recent că a fost martorul unor controale ale poliției, la stația de metrou Piața Unirii, asupra unor călători selectați aleatoriu, în general persoane tinere. Oamenii ar fi fost controlați corporal și la bagaje, fără explicații.
Am întrebat și noi Direcția Generală a Poliției Municipiului București care a fost scopul acestor controale, pe ce criterii au fost selectați cetățenii controlați și dacă li s-a înmânat la final un proces-verbal în acest sens, așa cum prevede Legea 2018/2002.
Ce spune Poliția
În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția nu ne spune concret cum alege persoanele pe care le controlează, ci ne asigură doar că toate controalele realizate la metrou au respectat prevederile legale.
La a doua întrebare Poliția a răspuns de asemenea că respectă întocmai ce zice legea:
Referitor la actele întocmite cu ocazia efectuării unui control corporal, poliţiştii, la finalul activităţilor, consemnează într-un proces-verbal rezultatul verificărilor, proces-verbal care, în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, constituie act de sesizare, iar în această situaţie este adus la cunoştinţa persoanelor implicate. În celelalte situaţii, ce nu implică constatarea vreunei infracţiuni, poliţiştii întocmesc un proces-verbal de control corporal pe care îl înmânează persoanei în cauză, în xerocopie”.
Așadar, în caz că v-ați aflat printre persoanele oprite de poliție la ieșirea din metrou, în perioada asta, legitimate și controlate la buzunare și/sau bagaje, vă rugăm să ne spuneți și nouă dacă situația s-a derulat în realitate la fel cum spune legea și implicit Poliția în răspunsul oficial. Dacă aveți și un proces verbal primit de la poliție vă rugăm să ni-l trimiteți pe adresa office@apador.org, ca să vedem ce motiv legal a fost invocat în el, pentru control.
În caz că nu ați fost încă norocoșii câștigători ai loteriei Poliției, e bine să știți ce poate și ce nu poate Poliția să facă în cazul unor astfel de controale neașteptate.
Ce spune legea că poate face Poliția
Potrivit art. 26 al. 1 pct. 2 din Legea 218/2002 (legea Poliției Române), poliția „aplică măsuri pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice, aplică măsuri, potrivit competenţelor stabilite prin lege, pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional şi terorismului, de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii”.
Așadar, pentru această misiune de apărare a populației, poliția este îndreptățită de lege să facă diverse acțiuni preventive.
Are dreptul Poliția să ne controleze la buzunare?
Da. Tot în Legea 218/2002 găsim temeiul legal pentru organizarea de „filtre” de către poliție (de regulă, ele se organizează în domeniul circulației rutiere, dar pot fi organizate filtre în orice domeniu cu potențial infracțional, inclusiv cu privire la deținerea și consumul de droguri). La art. 31 al. 1 lit. f si g din Legea 218/2002, aflăm că poliția are dreptul:
„f) să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, în condiţiile prezentei legi;
g) să efectueze controale şi razii atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori, bunuri provenite din infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste”;
… Și să ne legitimeze?
Da, și să ne legitimeze, dar numai în anumite situații. Potrivit art. 34 al. 1 din aceeași Lege 218/2002, poliţistul este îndreptăţit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei cu ocazia unor controale sau razii (prevăzute în art. 31 al. 1 lit g, prezentat mai sus), numai în situația în care:
„a) aceasta încalcă dispoziţiile legale ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;
b) există motive verosimile pentru a bănui că aceasta a fost prezentă la locul săvârşirii unei fapte ilegale ori are cunoştinţă despre faptă, autor sau despre bunurile având legătură cu fapta;
c) aceasta solicită sprijinul sau intervenţia organelor de poliţie ori când din cauza vârstei, stării de sănătate, dizabilităţii, consumului de alcool sau altor substanţe psihoactive ori a altor asemenea circumstanţe necesită sprijinul organelor abilitate;
d) descrierea acesteia corespunde unei persoane căutate potrivit legii, deţine asupra sa bunuri sau se deplasează cu un vehicul, ambarcaţiune ori aeronavă care corespunde descrierii unor bunuri sau mijloace de transport căutate potrivit legii;
e) aceasta desfăşoară o activitate supusă, potrivit legii, unor autorizări, avize sau înregistrări ori este implicată într-o procedură legală în faţa unei autorităţi sau instituţii publice;
f) aceasta încearcă să pătrundă sau se află într-un spaţiu în care accesul este controlat;
g) cu ocazia unor controale sau razii, efectuate în condiţiile art. 31 alin. (1) lit. g);
h) există obligaţia legală de a se stabili identitatea acesteia.”
Dar trebuie să ne spună și de ce
Același articol 34, privind legitimarea, continuă cu alineatul 2, după cum urmează:
„(2) Poliţistul este obligat să aducă la cunoştinţă persoanei, verbal, motivul legitimării.
(3) Stabilirea identităţii unei persoane se face pe baza actelor de identitate. Atunci când persoana nu poate prezenta un act de identitate, stabilirea identităţii se realizează pe baza unui act prevăzut cu fotografie sau a declaraţiilor acesteia, precum şi a verificărilor poliţistului, realizate pe loc, în bazele electronice de date la care are acces potrivit legii.
(4) La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a înmâna acestuia actele prevăzute la alin. (3) şi de a comunica informaţiile necesare stabilirii sau, după caz, verificării identităţii sale”.
Ce se întâmplă dacă nu vrem să ne legitimăm sau nu avem actele necesare
Poliția ne poate fotografia, lua amprentele sau face publică fotografia fără acordul nostru.
„(5) Atunci când măsurile prevăzute la alin. (3) nu au permis stabilirea identităţii, pentru realizarea acestui scop, poliţistul este îndreptăţit să procedeze la:
a) identificarea unei alte persoane care poate oferi informaţii cu privire la identitate, dacă este posibil;
b) fotografierea, luarea şi procesarea amprentelor, semnalmentelor şi semnelor particulare ale persoanei;
c) să facă publică, prin orice mijloace, o fotografie, înregistrare, schiţă sau descriere a persoanei, dacă există o convingere rezonabilă că această măsură va ajuta la stabilirea identităţii persoanei.
(6) Măsurile prevăzute la alin. (5) se realizează chiar şi în lipsa consimţământului persoanei. Publicitatea se realizează exclusiv în scopul identificării persoanei, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
(7) Datele cu caracter personal preluate potrivit alin. (5) se şterg din bazele de date ale poliţiei imediat după identificarea persoanei, prin proceduri ireversibile, cu excepţia situaţiei în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare în curs, caz în care acestea urmează regimul probelor aplicabil procedurii judiciare.”
Când are voie poliția să ne controleze corporal sau la bagaje
Potrivit art. 35 al. 1 din Legea 218/2002, „poliţistul este îndreptăţit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, numai în scopul:
a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri;
b) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe, ce pot fi folosite împotriva poliţistului, a altor persoane sau pentru autovătămare, atunci când persoana face obiectul măsurii conducerii la sediul poliţiei ori al unui mandat de aducere, ordonanţe de reţinere, mandat de arestare sau de executare a pedepselor;
c) identificării unor documente sau înscrisuri care pot servi la stabilirea identităţii unei persoane aflate în stare de inconştienţă;
d) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe periculoase, atunci când persoana încearcă să pătrundă sau se află în locuri în care este interzis accesul cu acestea.”
Razia nu e un motiv suficient pentru controlul corporal, ci doar pentru legitimare
Așadar, din lege se observă că, în cazul controlului corporal/al bagajelor, legea nu prevede expres, așa cum o face în cazul legitimării, că simpla efectuare a unui filtru/razie constituie un motiv suficient în sine pentru efectuarea unui control corporal și al bagajelor. Poate fi o omisiune a legii, dar până la rezolvarea acestei omisiuni, regula este că razia sau „filtrul” nu conferă prin ele însele dreptul de a efectua controlul corporal/al bagajelor. Acest control se poate efectua numai în condițiile limitativ prevăzute în art. 31 al. 1 lit. a-d din Legea 218/2002, condiții printre care nu se află și „filtrul” (razia)
Cum se face controlul corporal/al bagajelor
Cum se face controlul corporal și al bagajelor
Prezintă relevanță și art. 35 al. 3,4 si 6-10 din Legea 218/2002:
„(3) Controlul corporal se efectuează, cu respectarea demnităţii umane, de către o persoană de acelaşi sex cu persoana controlată şi presupune examinarea externă a corpului şi îmbrăcămintei unei persoane, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare, îmbrăcămintea groasă putând fi examinată separat. Atunci când prin examinare sunt identificate obiecte, la solicitarea poliţistului, persoana este obligată să le prezinte.
(4) Controlul bagajului presupune examinarea externă a acestuia, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare. La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a le deschide şi de a prezenta conţinutul bagajului.
6) În situaţia în care persoana nu dă curs solicitărilor prevăzute la alin. (3) – (5), poliţistul poate proceda personal la efectuarea activităţilor solicitate, inclusiv prin folosirea forţei.
(7) Obiectele se examinează la exterior fără a fi desfăcute sau demontate. Corespondenţa nu se deschide sau citeşte şi nu se accesează telefonul, un sistem informatic ori alt mijloc de comunicare sau de stocare a datelor.
(8) Nu constituie control corporal acţiunea poliţistului de a deposeda persoana de o armă de foc sau armă albă a cărei deţinere este vizibilă sau cunoscută.
(9) La efectuarea controlului pot fi folosite animale de serviciu şi/sau mijloace adecvate pentru detectarea obiectelor sau substanţelor.
(10) Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de poliţist şi de persoana în cauză sau de reprezentantul legal. O copie a procesului-verbal se predă persoanei în cauză sau reprezentantului legal, refuzul semnării sau primirii consemnându-se în cuprinsul documentului”.
A făcut Poliția procese verbale la controalele de la metrou?
În practică legea pune totuși câteva probleme. De exemplu, în cazul controlul corporal și al bagajelor de la stația de metrou Piața Unirii, s-ar ridica două probleme:
1) Care este temeiul legal al controlului corporal/al bagajelor, temei care trebuie să se încadreze în una dintre literele a)-d) ale art. 35 al. 1 din Legea 2018/2002.
După cum am arătat mai sus, simplul fapt că se efectuează o razie sau un filtru, nu este suficient prin el însuși pentru a justifica un control corporal sau al bagajelor (asta e legea, desigur, poliția poate propune modificarea legii, dar până să fie modificată, legea trebuie respectată așa cum e).
În răspunsul transmis APADOR-CH, Poliția ne spune doar că:
Având în vedere situaţiile de comercializare şi consumul de substanţe interzise, tulburarea ordinii şi liniştii publice pe fondul consumului de băuturi alcoolice, genuri de infracţiuni care se comit şi în zona de metrou, la nivelul subunităţii, periodic sunt organizate şi desfăşurate acţiuni pentru prevenirea şi combaterea acestor genuri de fapte, sens în care poliţiştii, cu ocazia legitimării anumitor categorii de persoane, aplică şi măsura efectuării controlului corporal atunci când situaţia o impune, cu respectarea prevederilor Legii nr. 218/2002. Exemplificăm faptul că, de la începutul anului curent, în zona de metrou au fost constatate 38 de infracţiuni conform Legii nr. 143/2002 şi 75 de infractiuni conform art. 3 72 din Codul Penal”.
2) Dacă persoanelor asupra cărora s-a efectuat, în stația de metrou, controlul corporal și al bagajelor li s-a eliberat copia procesului-verbal încheiat în urma controlului, potrivit art. 35 al. 10 din Legea 218/2002. Este foarte necesară respectarea acestei reguli, pentru că în procesul-verbal ce trebuie întocmit trebuie menționat, pe lângă rezultatul controlului (dacă s-au găsit sau nu obiecte/substanțe interzise la deținere) și motivul/temeiul de fapt si de drept pentru care a fost efectuat asupra respectivei persoane acel control corporal și al bagajelor.
În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția susține că în toate cazurile înmânează procesul verbal, deși e cu siguranță un efort logistic.
Ce puteți face dacă ați fost controlați de Poliție
Recomandarea cu caracter general pentru toate aceste cazuri este ca persoana care a fost supusă unui control corporal și al bagajelor pe care îl consideră nejustificat sau/și cu nerespectarea procedurilor prevăzute de lege, inclusiv sub aspectul neîntocmirii și necomunicării procesului-verbal de control corporal și al bagajelor, să se adreseze în scris, cu o plângere, la Direcția Control Intern din cadrul IGPR.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/07/politie-metrou.jpg4501000Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-07-28 14:54:412022-07-28 15:07:48Ați fost controlați/legitimați de poliție la ieșirea din metrou? Cum a fost?
„Cineva, și știm cine, a considerat că e bine să-l dea pe surse. Este o eroare majoră, fiindcă oamenii sunt îngrijorați, cu toate că este un prim draft” – Klaus Iohannis, președintele României, țară membră UE, secolul 21
Poziția președintelui țării, pe tema proiectelor de legi privind securitatea și siguranța națională, exprimată după o săptămână în care societatea a fiert în suc propriu pe tema asta, arată că lucrurile pot sta și mai rău decât ne imaginam. Președintele ne-a servit ieri o declarație clasică, în care ne-a spus să stăm liniștiți, la locurile noastre, că nu ne vrea nimeni răul, că legile alea „scurse” în presă nu sunt decât niște drafturi, cum s-ar zice, niște mâzgălituri pe un șervețel pe marginea mesei, la care au petrecut potenții țării într-o seară, și că atunci când va ajunge șervețelul în Guvern și Parlament, ehei abia acolo începe treaba serioasă. Acolo (poate) vom fi chemați și noi să ne dăm cu părerea.
Dar acum nu avem de ce să ne batem capetele cu trebușoara asta, că nu e pentru noi, iată, ba chiar ne poate face rău să știm atâta și să ne îngrijorăm. Îngrijorarea dăunează la productivitate. De aceea domnul președinte joacă în aceeași propoziție și rolul tătucului protector cu poporul, și al zbirului, pentru cei care îl necăjesc pe numitul popor. De vină nu sunt cei care au scris legile alea, ci cel care – știm noi cine, o să avem grijă de el – le-a dat în presă ca să îngrijoreze poporul.
Conform legii în vigoare de 18 ani în România (571/2004), ceea ce a făcut persoana/sursa care a scurs informațiile astea către presă s-ar putea încadra la avertizare de integritate în interes public. În termeni legali, un avertizor „este o persoană care face, cu bună-credință, o sesizare cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a eticii profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței, eficacității, economicității și transparenței”. Mai pe românește, e o persoană care avertizează public că în domeniul în care activează se petrece ceva ilegal, neetic, netransparent etc, care poate dăuna bunei guvernări, democrației, știți, principiile alea cu care umblă toți politicienii în gură pe la televizor.
Legea asta ar trebui să-i protejeze pe avertizori de repercusiuni de genul celei insinuate de președinte – știm noi cine e, avem noi grijă – dar evident că în viața reală aceste protecții nu funcționează, ca orice lucru în România educată a formelor fără fond. Sunt zeci de avertizori care și-au pierdut job-urile sau liniștea în urma unor acte de avertizare în interes public. APADOR-CH a documentat cazurile unora dintre ei în cadrul unui proiect derulat în ultimul an împreună cu ActiveWatch.
Desigur, momentan nu știm dacă persoana care a „scurs” informațiile către presă este un avertizor sau doar o sursă. Dar ce șanse sunt ca această sursă să devină avertizor cu nume și prenume, având în vedere declarațiile formulate de la maxima înălțime democratică a discursului prezidențial, într-o țară membră UE în care, ironic, se discută de mai bine de un an despre cum să fie transpusă directiva europeană privind protecția avertizorilor de integritate și îmbunătățită astfel legea noastră națională, veche de 18 ani?
În proiectul legii, aflată pe ultima sută de metri în dezbaterea Parlamentului, sunt mai multe prevederi care nu numai că nu protejează avertizorii de integritate, ci le pun și mai multe piedici ca să-i descurajeze. De exemplu, oamenii care vor divulga ilegalități din domeniul „securității și apărării” vor fi făcut ceva ilegal, spune proiectul legii. Degeaba ne-am agitat noi, APADOR-CH și o serie de experți în domeniul avertizării de integritate, să atragem atenția asupra hibelor legii, căci parlamentarii nu le-au luat în seamă. Dar măcar ne-au dat iluzia că au dezbătut public proiectul de lege.
Și dacă nu era suficientă descurajarea prin lege, a avertizării de integritate, a mai pus și președintele țării acum o piatră pe mormântul avertizorului, transmițând un mesaj public către cei cărora le-o mai da prin cap să dea din casă. Nu putem să nu ne întrebăm, domnule președinte, oare ați citit proiectul legii privind protecția avertizorului, pe care urmează să-l promulgați în curând? E un draft aproape final și reflectă într-o oarecare măsură atitudinea exprimată de dumneavoastră ieri.
APADOR-CH, ca întreaga societate, așteaptă totuși punerea „adevăratelor” proiecte de legi (dacă astea scurse nu sunt decât niște drafturi) în dezbatere publică, adică măcar mimarea democrației, căci după cum se vede doar atât ne-a mai rămas din statul ăla de drept.
https://apador.org/wp-content/uploads/2021/07/omnibus-avertizori-integritate.jpg359600Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-06-08 16:29:122022-06-08 16:29:12Domnule președinte, ați citit legea avertizorului de integritate pe care urmează să o promulgați? E un draft aproape final!
Utilizăm cookie-uri pentru ca site-ul să funcționeze optim. Continuând navigarea vă exprimați acordul pentru folosirea cookie-urilor.
OKNoPrivacy policy
De exemplu înregistrarea unei audieri este utilă în cazul în care suspectul a avut nevoie de interpret, iar o a treia parte poate să vadă înregistrarea și să spună dacă interpretul a tradus corect sau nu. Sheahan a dat exemplul unui suspect ungur care a avut un interpret român. „A fost foarte dificilă acea audiere”, a comentat comisarul. De asemenea, întrucât în Irlanda prezența avocatului la audiere nu este nici garantată, nici obligatorie, înregistrarea îi este cu atât mai utilă acestuia.
Astăzi Comisarul David Sheahan vorbește numai despre avantajele înregistrării:
