Buna guvernare – APADOR-CH

Poliţia locală, reformare prin desfiinţare

02/12/2020/în Articole, Blog, Buna guvernare, Slider /de Dollo

Avem nevoie de două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii sau ne ajunge una singură? O dezbatere despre rolul şi necesitatea Poliţiei locale

După zece ani de existenţă pe străzile noastre, Poliţia locală pare să fi reuşit mai degrabă să enerveze opinia publică, în loc să se facă utilă. Diversele gafe comise de agenţii ce par veşnic nişte copii mai palide, dar mai bine plătite, ale poliţiştilor naţionali au dat naştere la tot mai multe semnale în societate cum că e nevoie de o reformă serioasă a acestei instituţii, poate chiar o desfiinţare. Ca organizaţie care monitorizează poliţia naţională de aproape 30 de ani, ne alăturăm şi noi acestei dezbateri, cu câteva argumente şi posibile soluţii pentru ca Poliţia să fie una singură, dar (mai) bună.

Cum au ajuns polițiști foștii gardieni, un „Adibas” mai scump decât originalul

În anul 2010, prin Legea nr. 155/2010, Poliţia comunitară a fost transformată în Poliţia locală. Poliţia comunitară fusese înfiinţată în anul 2004, prin Legea nr. 371/2004, în urma desfiinţării Corpului gardienilor publici, care fusese înfiinţat în 1993, prin Legea nr. 26/1993. Gardienii publici erau un fel de „unitate de elită” a paznicilor, care asigurau paza unor obiective şi care, strict legat de planul de executare a pazei, sprijineau acţiunile de apărare a ordinii şi liniştii publice.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1993, ulterior abrogată, „gardianul public” era persoana destinată să asigure paza pentru un agent economic public sau privat, instituţie, asociaţie de orice natură şi să participe la apărarea ordinii şi liniştii publice.

Deci, gardienii publici nu asigurau direct şi singuri ordinea şi liniştea publică, ci doar participau la apărarea ordinii şi liniştii publice, la combaterea unor încălcări de lege privind curăţenia, precum şi exercitarea comerţului neautorizat în zonele şi itinerariile stabilite în planul de executare a pazei (art. 9 din Legea nr. 26/1993).

Nu se ştie prea clar de ce, în anul 2004 şi apoi în 2010, gardienii publici au fost transformaţi în poliţişti, iniţial poliţişti comunitari, după care poliţişti locali. Aşa a vrut legiuitorul, ar fi răspunsul cel mai comod.

Sau poate că brandul „Poliţie” vindea mult mai bine. La fel cum brandul „Adidas” era folosit prin anii ’90, pentru vânzarea unor tenişi denumiţi „Adibas”, cu aspect asemănător brandului original. Rămâne de discutat.

Atribuţiile ce revin, potrivit legii, poliţiei locale sunt: „…apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii:

a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor;

b) circulaţia pe drumurile publice;

c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal;

d) protecţia mediului;

e) activitatea comercială;

f) evidenţa persoanelor;

g) alte domenii stabilite prin lege.”

Se observă că mai toate atribuţiile poliţiei locale le dublează pe cele ale poliţiei naţionale, care sunt prevăzute în art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Fac excepţie atribuţiile poliţiei locale privind paza bunurilor (reglementată prin Legea nr. 333/2003) şi disciplina în construcţii (reglementată prin Legea nr. 50/1991).

Armata personală a primarului, împrumutată puţin şi ministrului de interne

Potrivit regulilor din presă, faptele bune devin foarte rar ştiri, spre deosebire de faptele rele. Astfel că poliţiştii locali au fost destul de prezenţi în presă. Ba că amendau pentru tulburarea ordinii publice pe cei ce postau pe Facebook critici la adresa primarului („şeriful” propriei poliţii locale), ba că supravegheau cu străşnicie pe amanta primarului (care-l înşela în mod grav), ba că mulţi pensionaţi din poliţia naţională îşi găsesc posturi călduţe şi bine plătite prin poliţia locală, ba că pe timp de pandemie aplicau cele mai dure şi disproporţionate amenzi, ba că au o pregătire inferioară celor din poliţia naţională, deşi când e vorba de venituri lucrurile stau exact invers, ba că poliţia locală nu este o structură unitară şi coerentă, întrucât există atâtea poliţii locale, câţi primari le au în subordine etc.

Desigur, raportul dintre poliţia naţională şi poliţia locală nu este unul de tipul îngeri vs. demoni, existând în presă suficiente semnalări şi despre abuzuri sau deficienţe ale poliţiei naţionale.

Problema este însă de ce să avem două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii, în loc de una?

Această problemă a revenit în actualitate odată cu pandemia, când, printre măsurile de combatere a pandemiei a fost şi cea de subordonare operativă a poliţiei locale faţă de poliţia naţională (faţă de Ministerul Afacerilor Interne).

Această subordonare, doar „operaţională”, este un fel de struţocămilă, deoarece acest fel de subordonare presupune doar participarea poliţiei locale la acţiunile organizate de poliţia naţională. Dar, pentru abaterile comise în timp ce acţionează sub comanda operaţională a poliţiei naţionale, poliţiştii locali nu pot fi însă sancţionaţi disciplinar decât de primar/consiliul local, de unde sunt şi finanţaţi. Deci, practic, poliţia locală rămâne sub controlul real al primarului (care are în mâna cu pâinea şi cuţitul), chiar şi atunci când ea este subordonată operativ poliţiei naţionale.

Un scenariu posibil: desfiinţare prin înglobare în poliţia naţională, cu bani şi de la primărie

Ineficienţa practică a acestei construcţii teoretice, de subordonare operativă, a condus la opinii, din ce în ce mai numeroase şi la dezbateri organizate de unele publicaţii, în sensul unei subordonări totale, nu doar operaţionale, şi permanente, nu doar pe durata pandemiei, a poliţiei locale faţă de poliţia naţională. Iar acest obiectiv se poate realiza cel mai simplu prin înglobarea poliţiei locale în poliţia naţională. Înglobare care înseamnă, practic, desfiinţarea poliţie locale.

Desigur, nu tot personalul poliţiei locale va putea fi preluat de poliţia naţională, ci doar acela care îndeplineşte condiţiile legale, inclusiv de vârstă şi pregătire, pentru a putea fi numit în poliţia naţională.

Dacă primarii nu vor putea renunţa la plăcerea de a avea în subordine o unitate operativă, care să-i salute cu „Să trăiţi!”, restul personalului din poliţia locală, care nu a fost admis în poliţia naţională, va putea participa la un concurs pentru numirea într-o nouă structură locală, de mai mici dimensiuni şi mult mai mici costuri decât poliţia locală, care va putea fi înfiinţată în locul poliţiei locale. Această nouă structură ar urma să aibă atribuţii diferite, bine delimitate de cele ale poliţiei naţionale, atribuţii care s-ar putea rezuma la paza bunurilor pe care primăria (consiliul local, judeţean etc.) le are în proprietate sau administrare. Aici intră şi parcurile, de exemplu. Asigurarea respectării disciplinei în construcţii ar trebui să fie atributul organelor specializate (inspectoratul teritorial în construcţii), nu al poliţiei locale. De altfel, în cei 10 ani de funcţionare a poliţiei locale, nu pot fi semnalate realizări în materia asigurării disciplinei în construcţii. Dimpotrivă.

Noua structură s-ar putea numi Garda administrativă dar şi altfel (oricum, orice denumire, dar fără „poliţie” în ea) şi ar putea continua buna tradiţie a foştilor gardieni publici, care, cum am arătat mai sus, se ocupau în principal cu paza bunurilor.

Deşi pe hârtie lucrurile par relativ simple pentru desfiinţarea poliţiei locale, constând în principal în promovarea unei iniţiative legislative, în practică ele s-ar putea lovi de cel puţin 2 probleme:

Opoziţia primarilor. Este foarte greu pentru orgoliul primarilor să renunţe la o structură operativă, cu uniforme, maşini, secretare şi armament, gata în orice moment să se sacrifice până la unu’ (pentru că la de la unu’ e pauza de masă) pentru gloria primarului. Iar primarii au o mare putere de influenţă asupra decidenţilor din parlament, deoarece din 4 în 4 ani, vin alegerile. Şi, în practică, contează mult de la ce partid este primarul şi pe cine sprijină el.

Finanţarea poliţiei naţionale. Odată cu desfiinţarea poliţiei locale, care este finanţată de autorităţile publice locale, poliţia naţională va trebui să fie mai prezentă în zonele acoperite, cel puţin la nivel teoretic, de poliţia locală, ceea ce înseamnă o sporire substanţială a efectivelor operative (la comandă sunt destui) şi, implicit, a dotărilor poliţiei naţionale. Înfiinţarea şi popularea unor posturi de poliţie naţională în zonele rurale ar fi foarte necesară şi nu ar trebui pierdută din vedere. Sporirea efectivelor şi a dotărilor nu se poate face fără o creştere corespunzătoare a finanţării. OK, să crească finanţarea, dar de unde o luăm? – este întrebarea cea mai arzătoare. Poate suporta bugetul naţional o mărire substanţială a fondurilor destinate poliţiei naţionale? Dacă nu, pot exista mijloace alternative de creştere a finanţării poliţiei naţionale? Sunt întrebări grele, pentru care răspunsurile sunt şi mai grele.

O variantă de discutat ar fi implicarea autorităţilor publice locale pentru a contribui la finanţarea poliţiei naţionale. Măcar pentru susţinerea funcţionarii de posturi de poliţie în mediul rural. Aşa cum autorităţile locale au cheltuit bani serioşi din bugetele locale pentru finanţarea poliţiei locale, tot aşa ar trebui să participe la finanţarea poliţiei naţionale, cel puţin cu o cotă parte (de 30-50-70%) din media anuală a sumelor alocate poliţiei locale, în anii în care a funcţionat. Pentru că poliţia naţională va acoperi şi zona de activitate a poliţiei locale. Se poate impune prin lege o astfel de obligaţie pentru autorităţile locale? De ce nu? Poliţia naţională trebuie să acţioneze pe gratis acolo unde poliţia locală acţiona (încă acţionează, de fapt) pe mulţi bani publici primiţi de la autorităţile publice locale? E OK?

2021 – un moment potrivit pentru această reformă

Desigur, problema finanţării este una mult mai complexă şi necesită analize/simulări de specialitate mult mai aprofundate.

Momentul optim pentru o modificare legislativă în sensul reformării în doi paşi a poliţiei locale (desfiinţare urmată, eventual, de înfiinţarea altei structuri, cu alte atribuţii) pare a fi începutul unui ciclu parlamentar, deoarece doar atunci parlamentarii, recent (re)aleşi, vor resimţi o presiune mai scăzută din partea primarilor din propriul partid (alegerile ce vor urma, în care influenţa primarilor are o importanţă reală, fiind încă departe, la 3-4 ani distanţă).

Ca să sintetizăm:

1. După 10 ani de activitate, dacă poliţia locală ar fi desfiinţată, cam puţină lume ar observa sau ar regreta.

2. Reorganizarea poliţiei locale şi stabilirea unor atribuţii specifice, distincte de ale poliţiei naţionale presupune, mai întâi, desfiinţarea poliţiei locale şi preluarea selectivă a personalului de către poliţia naţională (preluarea doar a personalului care îndeplineşte condiţiile legale pentru a face parte din poliţia naţională).

3. Dacă se doreşte păstrarea, pentru uzul primarilor, a unei structuri operative în subordinea acestora, ea trebuie să fie mult mai restrânsă şi mai puţin costisitoare ca în prezent, cu atribuţii limitate, clar stabilite şi diferite de ale poliţei naţionale. De exemplu, limitate la paza bunurilor autorităţilor publice locale.

4. Denumirea noii structuri poate fi „Garda administrativă” sau oricare alta, dar fără termenul „Poliţie” în cuprinsul ei. Cu alte cuvinte, fără „Adibas”, în loc de „Adidas”.

*Foto Poliția Locală a Municipiului București

Să le spunem funcționarilor pe nume

19/11/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Dollo

Propunerea APADOR-CH pentru modificarea Legii 544/2001 astfel încât să poată fi comunicate publicului numele unor funcționari cu rol de decizie, nume inaccesibile în prezent sub pretextul protecției datelor personale

O solicitare din luna martie a APADOR-CH, prin care ceream, fără succes, să se facă publică componența Grupului de Comunicare Strategică, a fost reînnoită în luna octombrie de un parlamentar. Acesta a primit, se pare, un răspuns ceva mai complet la aceeași întrebare, însă componența renumitului Grup strategic rămâne o necunoscută pentru public. De data asta sub pretextul protecției datelor cu caracter personal.

Așa cum reiese din acest răspuns primit de parlamentarul în cauză, se pare că Ministerul Afacerilor Interne a consimțit să furnizeze informațiile cerute, în virtutea „obligației constituționale” de a le răspunde senatorilor și deputaților, însă a avertizat că informațiile nu pot fi publicate întrucât conțin date personale.

Deoarece am constatat că există o limitare legislativă în acest moment, care ar putea fi interpretată de autorități în sensul că nu ar avea voie să publice numele persoanelor din diversele comitete și comisii care iau decizii ce vizează publicul, APADOR-CH a întocmit și transmis parlamentarilor o propunere concretă de modificare a Legii 544/2001, a accesului la informații publice, astfel încât această secretomanie convenabilă să fie eliminată.

Concret, APADOR-CH propune modificarea articolului 5, alineatul 1 din Legea 544/2001, prin adăugarea după lit. c) a unei noi litere, c/1), astfel:

Forma actuală a art 5, alin 1 lit c:

Fiecare autoritate sau instituție publică are obligația să comunice din oficiu următoarele informații de interes public:

c)numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice;

Forma propusă de APADOR-CH:

c/1) numele și prenumele persoanelor din compunerea comisiilor, comitetelor, grupurilor și altor structuri similar, înființate în cadrul autorităților sau instituților publice sau care funcționează sub autoritatea, subordinea sau coordonarea autorităților sau instituțiilor publice;

APADOR-CH consideră justificată această modificare care ar obliga instituțiile să publice din oficiu astfel de informații întrucât persoanele/funcționarii din compunerea comisiilor pot avea probleme de integritate. Or nu se poate verifica acest lucru dacă nu se poate ști cine face parte din respectivele comisii.

Legea care protejează datele personale nu poate să limiteze dreptul cetățenilor de a afla informații de interes public, sub pretextul „dreptului la anonimat” al unor persoane, mai ales când acele persoane ocupă funcții în care iau decizii ce influențează viața cetățenilor. De altfel, chiar GDPR prevede în art. 6 al. 1 lit. c) că datele cu caracter personal pot fi făcute publice dacă „prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului”. Or, prin introducerea în Legea 544/2001 a obligației legale de a face cunoscute numele membrilor din comisii, comitete etc., conform propunerii APADOR-CH, ar fi întrunite și cerințele art. 6 al. 1 lit, c) din GDPR, iar comunicarea respectivelor informații nu ar mai face obiectul niciunei dispute de genul celor care există în prezent în spațiul public.

Fotografie creată de Daisy Anderson, de la Pexels

Digitalizarea justiției și răspunderea magistraților

29/10/2020/în Buna guvernare, Video /de Dollo

Dezbaterea primului raport al Comisiei Europene, privind statul de drept, organizată de APADOR-CH și EFOR, a adus la aceeași masă reprezentanți ai mai multor instituții relevante din sistemul de justiție, de la Ministerul Justiției, Parchetul General, Direcția Națională Anticorupție, Agenția Națională de Integritate sau Ministerul Administrației și Internelor, dar și reprezentanți ai unor ambasade și jurnaliști.

Temele dezbătute au vizat: digitalizarea sistemului de justiție, dotarea cu tehnica necesară, răspunderea magistraților (disciplinară, penală și materială), organizarea și funcționarea plenului CSM, anticorupția și modul în care se mai face în contextul unor modificări legislative intervenite în ultimii ani .

Cariera magistraților, între polițistul rău (Inspecția Judiciară & CSM) și cel bun (ICCJ)

28/10/2020/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Dollo

Din 2016 până acum, 81 de judecători și 23 de procurori au fost sancționați de CSM, pentru diverse abateri disciplinare, la propunerea Inspecției Judiciare; Toate sancțiunile contestate la ICCJ (25 la număr) au fost admise și micșorate sau anulate

Datele privind sancțiunile disciplinare aplicate magistraților au fost obținute de APADOR-CH, conform Legii 544/2001 a informațiilor publice, de la CSM și Inspecția Judiciară. Acestea arată că în perioada 2016-2020, Inspecția Judiciară a propus CSM un număr de 171 de sancțiuni, din care CSM a admis 104 și a respins 67. Din cele 104 admise, 81 au fost aplicate judecătorilor și 23 procurorilor.

Un aspect care ridică mari semne de întrebare cu privire la gradul de subictivism din procesul de sancționare a magistraților este faptul că absolut toate sancțiunile contestate la Înalta Curte de Casație și Justiție – ICCJ (25 în total, în perioada menționată) au fost admise, iar severitatea lor – îndulcită. Excluderile sau suspendările au fost înlocuite cu sancțiuni mai ușoare.

Întrucât e greu de admis că un organism care se ocupă printre altele și de cariera magistraților poate să greșească în totalitate în aprecierea unei presupuse abateri, se pune întrebarea cine a greșit sau cine e părtinitor în procesul evaluării conduitei magistraților: Inspecția Judiciară, CSM sau ICCJ? Este posibil ca în toate cazurile ajunse la ICCJ să fi greșit Inspecția Judiciară și CSM sau judecătorii Înaltei Curți sunt părtinitori cu colegi din propria breaslă, astfel că îi scapă de sancțiuni? Cât e complicitate de breaslă și cât e intoleranță în acest proces, și mai ales la cine?

Și în aceste condiții, putem vorbi de o verificare obiectivă a activității magistraților sau de înțelegeri de grup/de breaslă și implicit de un control al magistraților incomozi prin amenințarea cu sancțiuni?

Sunt câteva întrebări la care ar trebui să se gândească și să răspundă atât cei chemați să legifereze mecanismele de gestionare a răspunderii magistraților, cât și reprezentanții sistemului de justiție.

Vedeți în tabel sancțiunile defalcate pe ani și categorii

Sancțiuni aplicate magistraților în perioada 2016-2020

Tabel realizat de APADOR-CH în baza informațiilor obținute de la Inspecția Judiciară și CSM

2016	Nr. acțiuni admise	Nr. acțiuni respinse^[1]	Temei juridic (L 303/2004)	Sancțiuni	Recurs ICCJ
Judecători	20	8	99 a) 99 f) 99 h) 99 h) teza I x 3 99 h) teza II x 7 99 i) 99 i) teza II 99 j) 99 k) 99 l) 99 m) x 3 99 r) 99 t) 99 t) teza I 99 t) teza II x 5 99^1 (2) x 6	Excludere x 4^[2] Suspendare x 4^[3] Diminuare salariu x 5 Avertisment x 7	6 recursuri declarate de judecători – 6 admise
Procurori	6	0	99 c) x 2 99 h) x 2 99 j) 99 k) 99 m) x 3 99 t)	Diminuare salariu x 2 Avertisment x 4
2017	Nr. acțiuni admise	Nr. acțiuni respinse	Temei juridic (L 303/2004)	Sancțiuni	Recurs ICCJ
Judecători	21	15	99 a) x 4 99 b) x 2 99 c) x 2 99 f) 99 h) teza I x 2 99 h) teza II x 7 99 i) teza II x 2 99 l) x 2 99 s) teza I 99 t) teza II 99^1 (2)	Excludere x 3^[4] Suspendare x 4^[5] Diminuare salariu x 10 Avertisment x 4	9 recursuri declarate de judecători – 9 admise Un recurs declarat de IJ și admis
Procurori	10	4	99 a) x 3 99 g) x 2 99 h) x 3 99 h) teza II 99 k) 99 m) x 2 99 n) 99 s) 99 s) teza II 99 t) teza I	Excludere^[6] Diminuare salariu x 5 Avertisment x 4	Un recurs declarat de procuror și admis
2018	Nr. acțiuni admise	Nr. acțiuni respinse	Temei juridic (L 303/2004)	Sancțiuni	Recurs ICCJ
Judecători	12	7	99 a) x 3 99 c) x 3 99 f) x 2 99 h) teza I x 2 99 h) teza II x 4 99 k) x 2 99 l) 99 o)	Excludere x 4 Suspendare x 2^[7] Diminuare salariu x 4 Avertisment x 2	6 recursuri declarate de judecători – 6 admise
Procurori	3	9	99 a) x 2 99 b) 99 i) teza I 99 k) 99 l) 99 m)	Excludere Diminuare salariu Avertisment	Un recurs declarat de procuror și admis 2 recursuri declarate de IJ – 1 respins, 1 admis
2019	Nr. acțiuni admise	Nr. acțiuni respinse	Temei juridic (L 303/2004)	Sancțiuni	Recurs ICCJ
Judecători	17	7	99) a 99 c) x 3 99 h) teza II x 6 99 i) 99 s) 99 t) teza I x 4 99 t) teza II x 2 99 r) teza I x 5 99^1 (2)	Excludere Retrogradare Mutare Suspendare x 6 Diminuare salariu x 7 Avertisment	2 recursuri declarate de judecători – 2 admise Un recurs declarat de IJ și admis
Procurori	4	5	99 a) 99 c) 99 k) 99 m)	Retrogradare Avertisment x 3
2020^[8]	Nr. acțiuni admise	Nr. acțiuni respinse	Temei juridic (L 303/2004)	Sancțiuni	Recurs ICCJ
Judecători	11	1	99 a) 99 c) x 2 99 f) 99 h) teza I 99 k) 99 r) x 3 99 r) teza I x 2 99 t) teza II x 4 99^1 (2) x 2	Excludere x 4 Suspendare x 2 Diminuare salariu x 4 Avertisment
Procurori	0	11	–	–

Legea 303/2004 privind statutul magistratilor

Art. 99.

Constituie abateri disciplinare:

a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;
d) desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, dacă fapta nu constituie infracțiune;
k) absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni;
o) nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;
r) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Art. 99¹

(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

^[1] Acțiunile au fost respinse de CSM fie pentru că nu au fost identificate abaterile disciplinare invocate de Inspecția Judiciară, fie în urma constatării nulității rezoluției Inspecției Judiciare

^[2] În 2 cazuri judecătorii au declarat recurs la ICCJ; recursurile au fost admise și au fost aplicate sancțiuni mai ușoare

^[3] În 3 cazuri judecătorii au declarat recurs la ICCJ; recursurile au fost admise și au fost aplicate sancțiuni mai ușoare

^[4] În 3 cazuri judecătorii au declarat recurs la ICCJ; recursurile au fost admise și au fost aplicate sancțiuni mai ușoare

^[5] În 2 cazuri judecătorii au declarat recurs la ICCJ; recursurile au fost admise și au fost aplicate sancțiuni mai ușoare

^[6] În urma recursului la ICCJ, a fost aplicată o sancțiune mai ușoară

^[7] În ambele cazuri judecătorii au declarat recurs la ICCJ; recursurile au fost admise și au fost aplicate sancțiuni mai ușoare

^[8] O mare parte din hotărâri nu sunt încă definitive, acestea putând fi atacate cu recurs la ICCJ

Am dat în judecată Ministerul Finanțelor ca să aflăm de ce plătim toți erorile justiției

26/10/2020/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Dollo

Singurul în măsură să recupereze daunele plătite de stat în condamnările la CEDO, MFP refuză să spună dacă și în câte cazuri a încercat măcar să tragă la răspundere magistrații vinovați

Răspunderea magistraților, o marotă folosită politic, mai mult pentru controlul justiției decât pentru îndreptarea erorilor ei, este în realitate, de multă vreme, o formă fără fond în societatea românească.

Concret, știm deja din 2017 că niciun magistrat nu a fost pus să plătească pentru erorile comise în cauze care au dus la condamnarea României la CEDO, și asta pentru că regulile sunt făcute astfel încât vinovații să nu poată fi trași la răspundere.

APADOR-CH a demonstrat acest lucru în 2017, după o corespondență dusă cu Ministerul Finanțelor Publice (MFP) și cu Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), pentru a afla în câte cazuri statul a formulat acțiuni în regres împotriva unor magistrați care și-au făcut meseria defectuos.

Mecanismul acțiunii în regres este aparent simplu: după ce plătește, din partea statului, daunele stabilite de CEDO, MFP sesizează CSM pentru a cere stabilirea vinovăției magistraților în cazul respectiv. În urma unui proces ar trebui să se afle dacă respectivii magistrați au acționat cu rea credință sau gravă neglijență, urmând ca MFP să recupereze de la ei sumele plătite de stat.

Numai că, așa cum sunt făcute acum, legile care reglementează acest proces prevăd și termene de prescriere suficient de scurte încât să împiedice efectiv tragerea la răspundere a magistraților. De la comiterea faptelor până la obținerea unei sentințe la CEDO trec atât de mulți ani încât niciun magistrat nu mai poate fi tras la răspundere pentru asta, așa că statul plătește și gata.

Prin urmare, în 2013 și în 2016, MFP ne-a răspuns detaliat, arătând cadrul legal existent și de ce nu a formulat nicio acțiune în regres, întrucât, spunea MFP atunci, nu fusese sesizat în niciun caz de către CSM, organismul care conform legii are competența de a stabili răspunderea civilă sau disciplinară a magistraților.

APADOR-CH a dat atunci și niște soluții pentru îndreptarea lucrurilor, respectiv niște termene de prescripție mai lungi pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraților și care să înceapă să curgă, în astfel de cazuri, numai după pronunțarea hotărârii CEDO (nu mai înainte, ca acum) sau posibilitatea ca MFP să ceară direct în instanță recuperarea daunelor de la magistrați, iar instanța respectivă să fie cea care stabilește vinovăția acestora.

Patru ani mai târziu, pentru că se vorbește tot mai mult de răspunderea magistraților, am vrut să vedem dacă s-au mai schimbat lucrurile, așa că am făcut din nou o solicitare de informații publice la MFP, întrebând același lucru: dacă și în câte cazuri a formulat acțiuni în regres la adresa magistraților care au greșit, și de pe urma acelor greșeli statul român a plătit daune materiale.

De data asta, spre uimirea noastră, Ministerul Finanțelor ne-a răspuns sec că

informațiile solicitate nu intră în sfera de competenţe a Ministerului Finanţelor Publice. Prin urmare, vă informăm că am redirecţionat solicitarea dumneavoastră Ministerului Justiției.”

La rândul său, Ministerul Justiției ne-a răspuns că a trimis înapoi solicitarea către MFP, pentru că acesta este titularul acțiunii în regres și nimeni nu poate să spună în locul MFP dacă și în câte cazuri a încercat să recupereze daunele.

Vedem așadar că în câțiva ani, MFP nu numai că nu s-a preocupat ca să recupereze sumele plătite de noi toți pentru greșelile altora, dar nici măcar nu mai vrea să recunoască asta, răspunzând cinstit la o cerere de informații publice. Probabil MFP se consideră competent doar să plătească din buzunarele tuturor niște daune, fără să-l intereseze recuperarea lor.

În cele din urmă APADOR-CH a dat în judecată Ministerul Finanțelor Publice pentru refuzul de a furniza informațiile cerute. Vă vom ține la curent cu rezultatele procesului.

Ce am cerut de la Ministerul Finanțelor Publice:

(Solicitare din 21 septembrie 2020)

Câte acţiuni în regres aţi formulat, în perioada 2016-2020, defalcat pe fiecare an, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la condamnarea României printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Câte acţiuni în regres aţi formulat, în perioada 2016-2020, defalcat pe fiecare an, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la plata de despăgubiri de către stat pentru acele măsuri dispuse sau hotărâri pronunțate de magistrați, în alte cazuri decât cele pentru care România a fost condamnată printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Câte sesizari/solicitări ați primit de la Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 2016-2020, defalcat pe fiecare an, pentru promovarea unor acțiuni în regres împotriva magistraților, în cazurile menționate la pct. 1 și 2 din prezenta cerere de informații.

Dacă aveți posibilitatea legală de a introduce acțiuni în regres împotriva magistraților fără o sesizare prealabilă în acest sens din partea Consiliului Superior al Magistraturii.

Dacă nu aţi formulat astfel de acţiuni în regres, care sunt motivele.

P.S. Dezinteresul Ministerului de Finanțe pare a fi complet pe această temă. La invitația de a participa online joi, 29 octombrie, la masa rotundă organizată de APADOR-CH pentru dezbaterea primului raport al Comisiei Europene privind statul de drept, nu am primit nici măcar un refuz, deși am făcut tot posibilul ca să ajungem cu informația până la ministru. La evenimentul menționat, printre altele, se va discuta și despre tragerea la răspundere a magistraților. În prezența magistraților și a ministerului de resort, dar în absența răsunătoare a responsabilului cu vistieria publică.

Submission before the Committee of Ministers on the implementation of general measures in respect to the cases of Ciorhan v. Romania (repetitive case) and Ghiulfer Predescu v. Romania (leading case)

15/10/2020/în Buna guvernare, Executarea hotararilor CEDO /de Dollo

Din păcate acest articol este disponibil doar în Engleză Americană. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Date: 16/09/2020

Submission before the Committee of Ministers on the implementation of general measures in respect to the cases of Ciorhan v. Romania (repetitive case) and Ghiulfer Predescu v. Romania (leading case)

The cases of Ciorhan v. Romania (No. 49379/13) and Ghiulfer Predescu v. Romania (No. 29751/09), placed under enhanced supervision before the Committee of Ministers of the Council of Europe, concern the unjustified State’s interference with the right to freedom of expression.

In each of these cases, Romania submitted an action report in relation to the individual and general measures taken in which the Government concluded that there is no problem with the national legislation regarding freedom of expression and therefore there is no need for any change.[1] Moreover, it stated “the lack of appropriate justification from the judges of the sanctions imposed and the failure to ensure a fair balance between relevant rights that were considered as excessive by the European Court in the case at hand.”[2]

Through the present submission APADOR-CH would like to provide the Committee of Ministers with additional information on this issue.

APADOR-CH considers that there is a need for more predictable provisions regarding the human rights restriction, the freedom of expression in this case. For this reason, more concrete limits/criteria should be provided.

First of all, it is necessary to amend the legislation in the sense that it provides criteria or limits for assessing whether restriction of freedom of expression is necessary in a democratic society.

Currently, there are no criteria or methods to determine whether restricting freedom of expression in one case was necessary in a democratic society. Thus, the decisions of the courts in this field are subject to unpredictability in terms of establishing the circumstance that gave rise to the prejudice. The Civil Code provides in a general way the restriction limits of the rights regarding the privacy and dignity of the human person (that includes freedom of expression) without offering concrete criteria.[3] In other words, the courts must take into account the international provisions, but this obligation for the courts exists anyway, despite the Civil Code provision. Therefore, it is necessary to provide concrete criteria regarding the proportionality test that should be carried out by the domestic courts whenever they have a case that violates a human right or freedom.

Secondly, there must be more precise criteria for establishing the quantum of damages.

According to the current legislation, there is an absolute free will of the judge when establishing the moral damages. A court is not obliged to take into account the previous decisions of another domestic court regarding the reasonable amount of damages awarded in similar cases. Each judge may award any damages he considers as there are no objective criteria or any limit for establishing the compensation in a certain case. This lack of legislation has a very strong inhibitory effect on freedom of expression, because the author of statements on controversial topics of public interest is exposed to a total unknown / unpredictability regarding the amount of damages to which he could be obliged to.

The provisions of the Civil Code regarding the establishment of damages do not set concrete criteria.[4] The court must have a margin of appreciation, but the limits within this margin must be clearly set. Thus, the Civil Code must provide more precise criteria regarding the amount of damages.

APADOR-CH recommends that a possible solution would be capping the moral damages at a number of average salaries per economy with the possibility of exceeding it only in exceptional cases, e.g. when the author is of obvious bad faith and has acted repeatedly.

Another solution could be providing into legislation of criteria imported from the doctrine and jurisprudence for assessing the gravity of the moral prejudice and implicitly of the moral damages. This will lead to a standard practice and therefore to predictability of the trials.

Nevertheless, the judge could grant pecuniary moral damage up to a certain amount and after that, if the prejudice is not totally repaired, he could add other means of compensation that are not of a monetary nature (e.g. public apology, public denial, publication of a statement, etc.).

APADOR-CH considers that there is a problem with the quality of the legislation in this field, therefore it recommends that the Ministry of Justice initiate consultations with the Superior Council of Magistracy and the High Court of Cassation and Justice in order to modify / complete the legislation accordingly. It is necessary for this issue to be debated and brought to public attention by the judges in order for the authorities to take action.

In light of the above, APADOR-CH recommends that the Committee of Ministers highlights this issue to the Romanian Government and continues working together in order to find reliable solutions.

[1] Government’s Action Report in the case of Ciorhan v. Romania, p. 2, https://rm.coe.int/09000016809eb7d7

[2] Government’s Action Report in the case of Ghiulfer Predescu v. Romania, p. 3, https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016808cb359

[3] Civil Code, Art. 75 – The limits of the rights restriction:

(1) The violations that are allowed by law or by the international human rights conventions and pacts to which Romania is a party do not constitute a violation of the rights provided in this section (the respect for the privacy and dignity of the human person).

(2) The exercise of constitutional rights and freedoms in good faith and in compliance with the international pacts and conventions to which Romania is a party does not constitute a violation of the rights provided in this section.

[4] Civil Code, art. 253 – Means of defense:

(1) The person whose non-patrimonial rights have been violated or threatened may request at any time the court:

a) the prohibition of committing the illicit deed, if it is imminent;
b) cessation of the violation and prohibition for the future, if it still lasts;
c) the ascertainment of the illicit character of the committed deed, if the produced disturbance subsists.

(2) By exception from the provisions of par. (1), in case of violation of non-patrimonial rights by exercising the right to free expression, the court may order only the measures provided in par. (1) b) and c).

(3) At the same time, the person who has suffered a violation of such rights may request the court to oblige the perpetrator to perform any measures deemed necessary by the court to reach the restoration of the violated right, such as:

a) obliging the author, at his expense, to publish the conviction decision;
b) any other measures necessary for the cessation of the illicit deed or for the reparation of the damage caused.

(4) Also, the plaintiff may request compensations or, as the case may be, a patrimonial reparation for the damage, even non-patrimonial, if the damage is imputable to the author of the prejudicial deed. In these cases, the right of action is subject to the extinctive prescription.

Civil Code, Art. 255 – Provisional measures:

(1) If the person who considers himself damaged makes credible proof that his non-patrimonial rights are the object of an illicit, current or imminent action and that this action risks causing him a damage difficult to repair, he can ask the court to take provisional measures.

(2) The court may order in particular:

a) prohibition of the violation or its temporary cessation;
b) taking the necessary measures to ensure the preservation of evidence.

(3) In case of damages brought by the written or audiovisual media, the court may not order the cessation, provisionally, of the prejudicial action unless the damages caused to the plaintiff are serious, if the action is not obviously justified, according to art. 75, and if the measure taken by the court does not appear to be disproportionate in relation to the damages caused. The provisions of art. 253 para. (2) remain applicable.

(4) The court shall resolve the request according to the provisions regarding the presidential ordinance, which shall be applied accordingly. If the request is made before the introduction of the substantive action, the decision by which the provisional measure was ordered will also set the term in which the action on the merits must be introduced, under the sanction of legal cessation of that measure. The provisions of par. (6) are applicable.

(5) If the measures taken are likely to cause harm to the adverse party, the court may oblige the plaintiff to provide a bail in the amount set by it, under penalty of cessation of the measure ordered.

(6) The measures taken according to this article prior to the introduction of the lawsuit for the defense of the infringed non-patrimonial right shall cease by right, if the plaintiff has not notified the court within the term set by it, but not later than 30 days after the taken measures.

(7) The claimant is obliged to repair, at the request of the interested party, the damage caused by the provisional measures taken, if the substantive action is rejected as unfounded. However, if the plaintiff was not at fault or had a slight fault, the court, in relation to the actual circumstances, may either refuse to oblige him to pay the damages claimed by the adverse party, or order their reduction.

(8) If the adverse party does not request damages, the court will order the release of the bail, at the request of the plaintiff, by decision given with the summoning of the parties. The application shall be judged in accordance with the provisions of the Presidential Ordinance, which shall apply accordingly. If the defendant opposes the release of the bail, the court will set a deadline for filing the action, which may not be longer than 30 days from the date of the decision, under penalty of cessation of the measure of bail unavailability.

Cerem destituirea polițistului șef care sperie copiii în curtea școlii din Constanța

08/10/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Dollo

Cazul celor opt liceeni din Constanța, ridicați de poliție doar pentru că stăteau pe bancă în curtea fostei lor școli generale, a devenit un subiect de presă în ultimele zile, dar, deocamdată, nu și unul de analiză instituțională în sânul poliției, așa cum ar fi trebuit. Întrucât întâmplarea ilustrează perfect o situație incomplet reglementată, existentă de mulți ani în legislația noastră, și de care APADOR-CH s-a ocupat în multe rânduri – conducerea administrativă la secția de poliție – am decis să transmitem azi o sesizare către Direcția Control Intern a IGPR, prin care cerem luarea unor măsuri interne care să educe polițiștii și să prevină potențiale cazuri similare pe viitor.

Pentru cine nu cunoaște detaliile întâmplării, opt tineri liceeni din Constanța au fost ridicați din curtea Școlii nr.29 de o echipă de poliție, duși la secție și amendați cu câte 2.500 de lei, pe motiv că astfel li s-a dat o lecție și au fost învățați ce prevede Legea 61/1991, a tulburării liniștii publice. Legea amintită spune că în curtea unităților de învățământ nu au voie să intre persoane străine, iar tinerii se încadrau în această categorie deși învățaseră în respectiva școală înainte de a intra la liceu și curtea fostei lor școli le fusese loc de întâlnire de ani de zile.

Măsura ridicării cu maşinile de poliţie a celor opt liceeni şi a transportării lor la secţia de poliţie, unde au fost reţinuţi o perioadă de timp, prezintă în mod vădit indiciile unei conduite abuzive. Aceasta deoarece măsura conducerii administrative, care este una de o severitate ridicată, întrucât presupune o privare de libertate, a fost vădit disproporţionată, fiind aplicată unor minori identificabili, care nu tulburaseră liniştea publică, care nu se manifestau violent şi care au fost traumatizaţi psihic în urma acestui exces de forţă din partea poliţiei.

Ceea ce iese în evidenţă în acest caz, însă, este atitudinea unui polițist dintre cei care au intervenit la respectivul caz, respectiv acela cu funcţie de comandă. În mod normal şi legal, poliţistul cu funcţie de comandă trebuie să fie cel care dă dovadă de un grad mai ridicat de înţelegere a situației din teren şi care trebuie să vegheze ca măsurile dispuse să fie adecvate situației concrete, pentru a nu se ajunge la excese.

De data aceasta, însă, situaţia a fost inversă, în sensul că poliţiştii din subordinea şefului lor (denumiţi de cei opt liceeni drept „tinerii poliţişti”) se pregăteau să dispună iniţial o măsură proporţională şi rezonabilă în raport de situaţia concretă, adică aplicarea, pe loc, a unui „avertisment”.

Din păcate, a intervenit şeful acestei echipe de poliţişti, care a dispus ridicarea copiilor şi conducerea lor la secţia de poliţie, în vederea amendării. Din informaţiile existente în spaţiul public, nu rezultă indicii că s-ar fi justificat, în raport de exigenţele legale, aplicarea măsurii conducerii administrative în acest caz. Nu rezultă că liceenii ar fi refuzat să se identifice sau că ar fi avut o conduită violentă sau agresivă. Este o diferenţă pe care legea o face între posibilitatea conducerii unor scandalagii la secţie şi imposibilitatea de a conduce la secţie persoane identificabile şi care au o conduită paşnică. Desi legea face aceste diferențe, ele nu au putut fi făcute tocmai de șeful echipei de polițisti.

De aceea, solicitările APDOR-CH către Direcția de Control Intern a IGPR sunt următoarele:

Să îl identifice pe șeful echipei de poliţişti, care a dispus, dacă nu abuziv, cel puţin disproporţionat, ridicarea şi transportarea (conducerea) celor opt liceeni la secţia de poliţie.

Să declanşeze o cercetare disciplinară cu privire la faptele comise de şeful echipei de poliţişti cu ocazia acelui incident. Este de menţionat că restul poliţiştilor care au participat la acel incident („tinerii poliţişti”) nu au iniţiat şi nici nu au sprijinit măsura conducerii la secție dispusă de şeful lor, dar au fost nevoiţi să o execute, în baza subordonării ierarhice.

Să înlăture din orice funcţie de comandă pe şeful echipei de poliţişti, întrucât este evident că nu deţine calităţile necesare exercitării unei funcţii de comandă. Dimpotrivă, menţinerea sa într-o funcţie de conducere nu va face decât ca şi tinerii poliţişti, aflaţi în subordinea sa, să fie obligaţi să aibă o conduită excesivă, abuzivă. Or, măcar în viitor, formarea poliţiştilor ar trebui orientată spre echilibru şi rezonabilitate, nu spre forţă excesivă şi lipsă de discernământ.

Să ia măsuri în vederea prelucrării, la nivel de ţară, cu lucrătorii de poliţie de la ordine publică a condiţiilor prevăzute de lege pentru dispunerea măsurii conducerii administrative, întrucât nu în toată ţara aceste prevederi legale privind conducerea administrativă se aplică în mod corect şi unitar. Cel puțin la Constanța, nu se aplică nici corect si nici unitar.

Răspuns de la IGPR – 20 octombrie 2020

Drepturile civile, victime colaterale ale luptei cu Covid 19

24/09/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Dollo

Mai mult de jumătate dintre guvernele statelor Uniunii Europene au restrâns nejustificat și disproporționat drepturile civile sub pretextul combaterii pandemiei de Covid 19. Un raport în acest sens, la care a contribuit și APADOR-CH cu date din România, a fost publicat astăzi la Bruxelles de două organizații neguvernamentale importante: Liberties și Greenpeace Europa

Raportul se concentrează pe măsurile luate de țările UE, care afectează capacitatea cetățenilor de a participa la procesul democratic, în special în chestiuni legate de drepturile omului și protecția mediului. Dovezile adunate în raport arată că mai mult de jumătate din țările UE nu au reușit să protejeze două drepturi fundamentale: la adunări publice/protest și la liberă exprimare. În loc să instituie măsuri potrivite pentru a le permite oamenilor adunările publice, protejându-le în același timp sănătatea, guvernele din Belgia, Franța, Germania, Italia, România și Slovenia, de exemplu, au instituit interdicții cvasi-absolute asupra protestelor pașnice.

În același timp, persoane care au încercat să protesteze la adresa acestor interdicții au fost supuse unui regim de supraveghere invazivă (de exemplu în Slovenia) sau au fost aspru sancționați (cum ar fi în Belgia, Germania, Grecia, Italia, Slovacia sau Spania). Mai multe proteste pașnice, la care poliția a răspuns violent au fost semnalate în Franța și Suedia. În multe țări, printre care și România, restricțiile cu privire la adunările publice au rămas în vigoare chiar și după ce măsurile de distanțare socială au început să fie ridicate. De exemplu mall-urile și restaurantele au fost deschise în timp de dreptul la protest pașnic a rămas în continuare interzis.

În unele țări, cum ar fi România și Ungaria, guvernele au folosit lupta cu Covid și cu dezinformarea ca pretext pentru introducerea unor măsuri mai mult sau mai puțin subtile de cenzură. De exemplu Ungaria a introdus o nouă infracțiune de răspândire a „știrilor false” și a „temerii”, pedepsită cu până la cinci ani de închisoare. Autoritățile au profitat de formularea deliberat vagă a legii pentru a-i reprima pe cei care critică modul în care guvernul gestionează pandemia. Propuneri legislative similare au fost blocate până acum în alte țări, cum ar fi Bulgaria, însă alte guverne ale UE au accelerat aplicarea legilor existente, ridicând îngrijorări cu privire la proporționalitatea sancțiunilor și arestărilor. În Polonia, doi activiști au fost acuzați de infracțiuni pedepsite cu până la zece ani de închisoare pentru o campanie de afișe care contestă statisticile guvernului despre răspândirea pandemiei.

În România, după cum se știe, guvernul și-a dat puterea de a modera Internetul, blocând site-uri care publică „știri false”, fără a le pune la dispoziție un intrument valid de contestare. O propunere comparabilă în Bulgaria nu a fost adoptată.

Raportul trece în revistă și alte măsuri și decizii ale guvernelor europene, prin care au fost limitate drepturile civile: redactarea vagă a legislației adoptate în pandemie, care a dus la interpretarea și aplicarea abuzivă pe alocuri a acesteia, urmărirea/supravegherea invazivă a vieții private a celor care protestau la adresa măsurilor luate de guverne, utilizând tehnologia digitală, recunoașterea facială, date de pe rețelele sociale etc.

Sancțiunile impuse de guverne în aceeași perioadă de referință a raportului (martie – iulie 2020) au fost de asemenea disproporționat de mari, financiar sau penal. De exemplu cine nu a respectat dispozițiile autorităților a riscat amenzi de până la 3.000 EURO în Italia, de 1000 de EURO în Grecia, iar în Slovacia o amendă putea ajunge până la 10.000 EURO. În unele țări, cum ar fi anumite state federale din Germania, încălcarea regulilor privind întrunirea a fost incriminată, iar în Belgia a fost pedepsită cu închisoare între 8 zile și 3 luni.

În unele țări, legile date în starea de urgență au fost contestate în fața instanțelor constituționale de către Avocatul poporului. La fel ca în România, unde multe dintre măsurile luate au fost contestate și ulterior declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, lucrurile s-au petrecut similar în Austria, Croația și Slovenia sau Germania. În Franța, restricțiile au fost revizuite după ce cea mai înaltă instanță din țară, Consiliul de Stat, a decis că interzicerea demonstrațiilor cu mai mult de 10 persoane este disproporționată și constituie o încălcare gravă a drepturilor civile.

Raportul de față reprezintă vocile mai multor organizații neguvernamentale europene, care cer astfel instituțiilor UE să-și folosească forțele pentru a restabili și promova libertățile civile în Uniune. Guvernele ar trebui și ele să revizuiască și să anuleze măsurile de limitare a spațiului civic de exprimare, luate în timpul pandemiei și nu numai.

Cercetările care au stat la baza acestui raport au fost transmise și Comisiei Eurpene, care urmează să-și publice primul său raport privind statul de drept în UE la finele lunii septembrie. Vom reveni atunci cu informații despre acel raport.

Raportul integral în limba engleză

La un an după Caracal, Guvernul vrea să caute de urgență persoanele dispărute

10/09/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Dollo

Câteva probleme de constituționalitate și nu numai ale proiectului de ordonanță a Guvernului privind căutarea persoanelor dispărute

A trecut mai bine de un an de la cazul Caracal, moment de mare emoție națională în care autoritățile au promis adoptarea cu celeritate a unei legi mai bune pentru căutarea persoanelor dispărute, însă legea nu a fost adoptată. În prag de alegeri, se apelează tot la o ordonanță de urgență, un instrument atât de drag tuturor guvernelor.

Ca și în urmă cu un an, când a făcut șase propuneri de îmbunătățire a legii privind căutarea persoanelor dispărute, APADOR-CH vine și la dezbaterea proiectului de ordonanță de la Ministerul Afacerilor Interne (de vineri, 11 septembrie ora 10.00), cu alte șase sugestii. Atragem, însă atenția, că cel puțin două dintre modificările anunțate nu se pot face prin ordonanță, întrucât ar fi neconstituționale.

Problemele de neconstituționalitate ale ordonanței

Prima vizează articolul 38 din OUG, unde sunt prevăzute „metode speciale de căutare a unei persoane dispărute”, adică măsuri care afectează drepturi şi libertăţi fundamentale nu doar ale persoanei căutate, ci și ale altor persoane vizate de activitățile respective – de exemplu, dreptul la viaţă privată, inviolabilitatea domiciliului,interceptarea corespondenței etc.

A doua este la articolele 73 și 74 din OUG, unde sunt introduse infracțiuni pentru sesizarea nejustificată a dispariției unei persoane și pentru obstrucționarea procedurilor de căutare.

Deși utile în context, cele două prevederi contravin articolului 115, alineatul 6 din Constituție, care spune că nu pot fi restrânse prin ordonanță de urgență drepturi fundamentale ale omului. În plus, în cazul introducerii de noi infracțiuni, acestea nu se pot face prin ordonanță de urgență pentru că poporul a stabilit asta în cadrul referendumului național din 2019: că nu se pot adopta ordonanţe de urgenţă „în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare”.

Propunerile APADOR-CH de îmbunătățire a ordonanței

Indiferent dacă va fi adoptat prin ordonanță sau printr-o lege în regim de urgență (ceea ce ar fi mai indicat), proiectul conține și alte scăpări care ar trebui corectate:

Reducerea de la 3 luni la 1 lună a perioadei după care trebuie evaluat dosarul fiecărei dispariţii de către şeful unităţii de căutare.

APADOR-CH consideră că dosarul fiecărei dispariţii de persoane trebuie evaluat cel puţin din lună în lună, iar nu o dată la 3 luni, cum prevede proiectul.

Reducerea de la 30 zile la 5 zile a termenului în care se va răspunde la cererea membrilor familiei/reprezentantului legal cu privire la stadiul procedurilor de căutare.

APADOR-CH consideră că termenul de 30 de zile este nejustificat de mare pentru o simplă informare cu privire la stadiul căutării, un termen de 5 zile fiind suficient, în mod rezonabil, pentru o astfel de informare.

Introducerea în bazele electronice de date a semnalării privind dispariţia persoanei trebuie să se facă de îndată ce a fost sesizată dispariţia unei persoane, şi nu după ce sesizarea a fost verificată şi s-a constatat că este temeinică. Altfel, se pierde timpul cel mai preţios în caz de dispariţie, respectiv cel din perioada imediat următoare dispariţiei persoanei.

Rolul principal al semnalării dispariţiei în bazele de date este tocmai diseminarea cât mai rapidă printre organele care au competenţe legate de procedura căutării a informaţiilor privind dispariţia persoanei respective. De aceea, momentul potrivit ar fi chiar acela ar semnalării dispariției. În cazul în care sesizarea se va dovedi neîntemeiată, semnalarea va putea fi ştearsă din bazele electronice de date.

Definirea prin lege (ordonanță de urgență) a noţiunilor de „verificare în imobil” şi de „verificare în locuită” şi delimitarea conţinutului acestora de cel al noţiunii de „percheziţie domiciliară”.

APADOR-CH recomandă ca în proiect să se prevadă expres că verificările în locuinţă şi cele în imobil se rezumă la verificarea prezenţei fizice în acel spaţiu a persoanei căutate, fără efectuarea de alte activităţi care intră în conţinutul percheziţiei domiciliare și care are nevoie de acordul unui judecător.

Reducerea de la 6 luni la 2 luni a duratei maxime pentru care se pot dispune unele metode speciale de căutare (printre care, interceptarea comunicaţiilor şi a corespondenţei), în cadrul procedurii administrative de căutare a unei persoane dispărute.

Şansele de găsire în viaţă a unei persoane dispărute scad direct proporţional cu numărul orelor trecute de la dispariţie. Ca atare, într-un caz de căutare a persoanei dispărute, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere (de exemplu, interceptarea convorbirilor telefonice) ar avea eficienţă în primele ore sau zile, în prima lună, eventual cu posibilitatea prelungirii cu încă o lună. Dar, stabilirea unei durate maxime totale de 6 luni a acestei supravegheri tehnice, într-o procedură administrativă caracterizată prin urgenţa măsurilor ce trebuiesc luate, este vădit exagerată.

Limitarea perioadei în care se poate solicita autorizaţie pentru percheziţie domiciliară la primele 60 de zile de la data sesizării cazului de dispariţie.

APADOR-CH consideră că solicitarea autorizării efectuării percheziţiei domiciliare/a sediului, în cadrul unei proceduri administrative de căutare, care presupune urgența, nu ar trebui să se poate face oricând, ci doar într-un anumit interval de timp de la data primirii sesizării privind dispariţia unei persoane, de exemplu, în cel mult 60 zile (2 luni) de la data sesizării privind dispariţia unei persoane.

Pentru a consulta propunerile APADOR-CH de modificare a articolelor de lege, integral, ne puteți scrie pe adresa office@apador.org

Fotografie creată de Alina Vilchenko, de la Pexels

Ce facem cu IRDO, îl desființăm sau îi schimbăm „șeful”?

07/09/2020/în Buna guvernare, Slider /de Dollo

O instituție care de 30 de ani „apără” în secret drepturile omului – Institutul Român pentru Drepturile Omului – e pe cale să dispară prin comasare cu CNCD sau cu AVP.

În dezbatere la Senat se află un proiect de lege prin care Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) ar urma să fie absorbit de (comasat cu) Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Este a doua inițiativă legislativă ce vizează soarta acestui institut, care s-a remarcat în ultimii 30 de ani printr-o tăcere asurzitoare, pe fondul consumării unui buget constant de un milion de lei anual. Cealaltă inițiativă, de modificare a statutului IRDO, transformată în lege și trimisă în iulie la Cotroceni pentru promulgare, a fost atacată la CCR de către Președinte.

Ce e IRDO și de ce?

IRDO a fost prima instituție publică înființată în România după 1990, pentru a răspunde noilor nevoi democratice ale țării, în privința drepturilor omului. (conform Principiilor de la Paris) Însă modul în care aceasta și-a făcut datoria – de educare și informare a cetățenilor privind drepturile pe care le au – a fost atât de subtil încât puțină lume a auzit de acest institut. De altfel chiar Subcomitetul ONU, responsabil cu acreditarea instituțiilor de drepturile omului înființate conform principiilor de la Paris, i-a dat cea mai mică notă IRDO, și anume C, criticând printre altele modul netransparent în care sunt numiți membrii IRDO și faptul că durata mandatului acestora e nelimitată.

În 2015, APADOR-CH a încercat să afle câte ceva despre activitatea IRDO, trimițând o solicitare de informații publice cu întrebări de bun simț: cine conduce IRDO, ce buget a cheltuit în ultimii 25 de ani de existență, ce activități a desfășurat etc, însă conducerea (secretă) a institutului a refuzat să răspundă.

A fost nevoie de doi ani de procese (fond și apel), pentru ca IRDO să fie obligată practic de instanță să divulge informațiile publice care ar fi trebuit să se afle pe site-ul instituției. În final am aflat că IRDO își ascundea ineficiența în multe pagini de maculatură editate anual tot din bani publici, în care se reciclau permanent aceleași vorbe goale despre drepturile omului la noi și în lume.

Citește: Ce secrete ascundea IRDO de nu a vrut să ne spună cine îl conduce și pe câți bani

În 2016 i-am și dat o diplomă, pentru aceste performanțe, intitulată sugestiv „Tăcerea mieilor”, pentru activitatea susținută și secretă, de 25 de ani, pe bani publici, pentru mărețul scop de apărare a drepturilor omului.

Comasat cu CNCD sau cu AVP?

În acest context, APADOR-CH consideră că e binevenit faptul că în sfârșit Parlamentul ia în discuție eficientizarea acestei forme fără fond care a parazitat bugetul public timp de 30 de ani. Însă întrucât nu vedem neapărat o compatibilitate perfectă între CNCD și IRDO (decât cel mult pe partea dreptului de a nu fi discriminat), ne-am gândit că mai bine s-ar potrivi o comasare a angajaților institutului cu structurile Avocatului Poporului, ale cărui atribuții vizează respectarea drepturilor omului în general, nu doar sectorial.

În acest sens am transmis CNCD și Avocatului Poporului câte o scrisoare prin care le-am solicitat un punct de vedere despre posibilitatea ca IRDO să fie comasat cu Avocatul Poporului în loc de CNCD, ca să aflăm ce părere au și ele .

În mod plăcut surprinzător, răspunul de la CNCD a venit aproape instantaneu:

CNCD nu a fost consultata de initiatorii proiectului mentionat de dumneavoastra, insa avem resursele necesare preluarii atributiilor si personalului IRDO. Legat de acreditarea la ONU potrivit Principiilor de la Paris – intrucat ONU acrediteaza o singura institutie de drepturile omului dintr-un stat – consideram ca din Romania institutia care trebuie acreditata este Avocatul Poporului. In acest sens, CNCD si-a retras cererea de acreditare la Comitetul ONU si si-a exprimat sustinerea pentru acreditarea Avocatului Poporului. Regretam ca IRDO nu a procedat la fel. De asemenea, mentionam ca IRDO nu se consulta in raportarile pe care le face in numele Romaniei catre organismele internationale – drept care rezulta exclusiv din acreditarea nivel C.

CNCD apreciaza oricare dintre solutiile legislative posibile de absortie a IRDO, fie Avocatul Poporului, fie CNCD.

Aflăm, așadar, că și dacă ar prelua angajații IRDO, CNCD nu ar putea să preia și sarcinile acestuia, întrucât nu este și nici nu va fi acreditat conform Principiilor de la Paris. Singura instituție din România care va mai fi acreditată fiind Avocatul Poporului. Așteptăm cu interes și părerea Avocatului Poporului.

Întrucât soarta IRDO este sau ar trebui să fie totuși o temă de dezbatere publică, vă provocăm să vă spuneți părerea: care considerați că ar fi soluția potrivită pentru IRDO?

desființare
comasare cu CNCD
comasare cu Avocatul Poporului
să rămână la fel, că n-a făcut nimic (rău)

Art. 991

Ce am cerut de la Ministerul Finanțelor Publice:

Ce e IRDO și de ce?

Comasat cu CNCD sau cu AVP?

Art. 99¹