Arhiva pentru categoria: Penitenciare

Penitenciarul
Bistriţa este un penitenciar cu regim închis, destinat
deţinuţilor cu pedepse de până la 10 ani. Spaţiile de
detenţie sunt formate dintr-un pavilion tip bloc, dat în
folosinţă în 1997, şi două pavilioane mai vechi, care ar fi
trebuit demolate şi înlocuite cu altele, conform planului de investiţii
al penitenciarului. Însă din anul 2002 la Penitenciarul Bistriţa nu
s-a mai făcut nici o investiţie, din lipsă de fonduri.
Penitenciarul dispune de 4 curţi de plimbare, ceea ce permite scoaterea
tuturor deţinuţilor la aer câte o oră şi un sfert în fiecare
zi.

Efective.
Folosirea la muncă

La data vizitei, în
Penitenciarul Bistriţa erau 701 de deţinuţi, toţi
bărbaţi, dintre care numai 3 minori şi 25 de tineri. Din totalul
de 701, 647 erau condamnaţi definitiv, 16 condamnaţi în primă
instanţă şi 38 de arestaţi preventiv în curs de
judecată. După starea de recidivă, 427 erau recidivişti,
114 aveau antecedente penale, iar 160 nu aveau antecedente penale. În
privinţa naturii infracţiunilor comise, şi în acest caz predominau
infracţiunile de furt şi tâlhărie (425 de deţinuţi).
Faţă de vizita anterioară, numărul de deţinuţi
scăzuse simţitor, în anul 2002 la Bistriţa fiind
încarceraţi 1033 deţinuţi.

Suprafaţa
totală a spaţiilor de deţinere este de 1755 m2. În
medie, fiecărui deţinut îi revin 2,5 m2, ceea ce reprezintă
un grad de aglomerare de aproximativ 160% (calculat la norma de 4m2/deţinut
recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii). Potrivit normei de
6m3/deţinut folosită de sistemul penitenciar românesc,
numărul deţinuţilor era mai mic decât capacitatea
penitenciarului, care este de 784 de locuri. Deoarece supraaglomerarea nu
reprezintă o problemă atât de mare ca în alte penitenciare, este de
neînţeles de ce sunt menţinute atâtea paturi suplimentare (în total
sunt instalate 938 de paturi), care nu fac altceva decât să aglomereze
inutil spaţiul destul de limitat pe care îl are la dispoziţie fiecare
deţinut.

De cei 701
deţinuţi se ocupă 152 de cadre din sectorul operativ (12
ofiţeri şi 140 de agenţi), ceea ce reprezintă un raport de
aproape un cadru la 5 deţinuţi. Aparent, situaţia de la
Penitenciarul Bistriţa s-ar încadra în baremul maxim recomandat de
Comitetul pentru Prevenirea Torturii de 5 deţinuţi/cadru. În
realitate, cei 152 de ofiţeri şi agenţi de la operativ
lucrează în ture, ceea ce face ca numărul de
deţinuţi/cadru/tură să fie mult mai mare. În sistemul de 12
ore lucrate cu 24 de ore libere, numai o treime din cadre lucrează într-o
tură, ceea ce face ca raportul real să fie de aproximativ 14
deţinuţi/cadru operativ. Deşi departe de recomandările CPT,
situaţia de la Bistriţa este totuşi mai bună decât în multe
alte penitenciare din România.

În ziua vizitei,
298 de deţinuţi munceau, atât în exteriorul cât şi în interiorul
penitenciarului, în construcţii, la deservire şi la gospodăria
agro-zootehnică. De asemenea, în interiorul penitenciarului unii
deţinuţi lucrau la vopsirea de construcţii metalice, iar
alţii pentru ROMSILVA, la realizarea de structuri din lemn pentru export
(un fel de nuiele pentru împrejmuiri). În total, 136 de deţinuţi
primeau atât „zile” cât şi bani pentru munca depusă (10% din
remuneraţia stabilită prin contractul dintre penitenciar şi
beneficiar), iar restul de 162 beneficiau numai de „zile” (la o normă
întreagă efectuată, unui deţinut i se consideră executate 6
zile în plus pe lună).

În privinţa
banilor câştigaţi, aceştia sunt depuşi direct în contul
deţinutului, deschis de penitenciar la trezorerie. Deţinutul poate
folosi banii numai la magazinul din incinta penitenciarului, la care are acces
o dată pe lună. În cazul în care suma din cont este mai mică de
15 RON, banii nu pot fi folosiţi. Conducerea penitenciarului a explicat
că aceşti bani constituie un fel de garanţie pentru eventualele
distrugeri pe care le-ar provoca deţinutul, precum şi o rezervă
pentru banii de drum la liberare. În situaţia în care, la liberare,
biletul de tren clasa a doua până la domiciliu depăşeşte
cei 15 RON, penitenciarul îi dă deţinutului numai diferenţa
necesară.

Sancţiuni
disciplinare. Deţinuţi clasificaţi ca având un grad sporit
de periculozitate

În semestrul I al
anului 2005, la Bistriţa au fost aplicate 50 de sancţiuni
disciplinare din care mare parte o reprezintă mustrările (38). În
cinci situaţii, sancţiunea aplicată a fost izolarea, dar în
toate aceste cazuri măsura a fost contestată, cauzele aflându-se
încă pe rolul instanţelor de judecată. Pâna la soluţionarea
definitivă a contestaţiilor, penitenciarul a suspendat aplicarea
sancţiunilor respective, astfel încât, la data vizitei, nici un
deţinut nu se afla la izolator.

Moldovan Liviu
şi Imbrea Marius executau pedeapsa în regim restrictiv, sancţiune
aplicată în urma unui incident care avusese loc la 15 noiembrie 2004,
într-una din camerele destinate deţinuţilor periculoşi (camera
56). Imbrea Marius se afla în camera specială pentru executarea regimului
restrictiv, iar Moldovan Liviu, într-una din cele două camere de izolare.
Cei doi deţinuţi erau scoşi din cameră numai cu
cătuşe, inclusiv la plimbarea zilnică (cătuşele erau
scoase numai după ce ajungeau în curtea de plimbare).

În ceea ce priveşte
incidentul pentru care Moldovan şi Imbrea fuseseră
sancţionaţi cu regim restrictiv, varianta oficială diferă
de cea a celor doi împricinaţi. Potrivit variantei din procesul-verbal al
comisiei de disciplină, în ziua de 15 noiembrie 2004, deţinutul Rus
Traian, coleg de cameră cu primii doi, trebuia dus la cabinetul medical
pentru a fi examinat în vederea executării unei sancţiuni cu
izolarea. Moldovan Liviu şi Imbrea Marius l-ar fi instigat pe Rus, dar
şi pe ceilalţi colegi de cameră, să nu permită scoaterea
sa din cameră. La intrarea trupei de intervenţie, Imbrea l-ar fi
lovit pe unul dintre „mascaţi” cu un geam în cap, iar Moldovan a intrat în
baie în căutarea unui obiect contondent tot în scopul agresării
cadrelor. Amândoi au fost sancţionaţi pentru aceste fapte cu 6 luni
de regim restrictiv, măsură pe care au contestat-o la
instanţă. Imbrea a renunţat la contestaţie şi a
început să execute sancţiunea la 2 februarie 2005, iar în cazul lui
Moldovan instanţa a respins contestaţia, acesta începând executarea
la 4 mai 2005. De asemenea, penitenciarul a sesizat parchetul în privinţa
comiterii infracţiunii de ultraj de către cei doi. Numai Imbrea
Marius a fost trimis în judecată, procesul fiind încă în
desfăşurare la data vizitei. Din dosarul de penitenciar a lui
Moldovan Liviu mai rezultă şi că acesta suferă de
oligofrenie gradul II cu tulburări comportamentale (certificatul de
handicap era emis în 2002).

Moldovan Liviu
susţine că într-adevăr ar fi protestat împotriva scoaterii din
cameră a deţinutului Rus Traian, dar din cauză că acesta
era bolnav şi nu putea fi dus direct la izolare, fără avizul
medicului. Moldovan ar fi susţinut exact necesitatea prezentării
colegului său la medicul penitenciarului. Imbrea Marius afirmă
că nu ar fi protestat împotriva scoaterii din cameră a lui Rus, ci
împotriva faptului că supraveghetorii filmau incidentul. Ambii spun
că aproximativ 8 „mascaţi” cu scurturi şi căşti de
protecţie au intrat în cameră şi au început să îi
lovească pe toţi deţinuţii cu bastoane, chiar mai înainte
de a le da binecunoscutul ordin de a se întinde pe jos (şi alţi
deţinuţi din camera respectivă afimă acelaşi lucru).
Moldovan susţine că s-a dus în baie pentru a se ascunde, nu pentru a
căuta vreun obiect contondent, iar Imbrea afirmă că geamul era
sprjinit de peretele camerei şi s-ar fi spart datorită faptului
că s-a ascuns între acesta şi perete. În nici un caz intenţia sa
nu ar fi fost de a lovi pe cineva.

Indiferent de
intenţiile celor doi, APADOR-CH consideră intervenţia
„mascaţilor” disproporţionată. Nici din documentaţia
pusă la dispoziţie de conducerea penitenciarului, nici din
discuţiile cu cei implicaţi (inclusiv cu deţinuţi din
camera 56) nu reiese că folosirea forţei faţă de
deţinuţi ar fi fost justificată. Din informaţiile
obţinute de reprezentantele APADOR-CH rezultă că singurul lucru
care a determinat intervenţia au fost vociferările celor doi. Într-o
astfel de situaţie se putea recurge la negocieri, eventual la imobilizarea
deţinuţilor şi mutarea lor într-o altă cameră sau la
aplicarea de alte metode care să ducă la detensionarea
situaţiei, în nici un caz la agresarea tuturor deţinuţilor din
acea cameră. În plus, nu a reieşit că, în afara celor doi,
alţi deţinuţi din cameră (în total erau 8 persoane) ar fi
avut un comportament agresiv sau măcar ar fi vociferat. Cu toate acestea,
intervenţia „mascaţilor” s-a răsfrânt asupra tuturor,
fără nici o diferenţă.

Singurul care a
formulat plângere penală împotriva trupei de intervenţie a fost
Imbrea. La 17 iunie 2005 procurorul anchetator a dispus efectuarea unei
constatări medico-legale prin care să se stabilească dacă
leziunile şi sechelele pe care Imbrea susţine că le-a suferit
datorită bătăii primite sunt reale şi dacă între ele şi
intervenţia „mascaţilor” există o legătură de
cauzalitate. Deţinutul a fost dus la serviciul medico-legal, dar încă
nu se primise nici un răspuns.

APADOR-CH
contestă şi sistemul de sancţionare multiplă a unui
deţinut implicat într-un astfel de incident. Astfel, Imbrea Marius a
petrecut 24 de ore la izolare severă, imediat după producerea
incidentului din 15 noiembrie 2005. A doua zi, a fost informat că s-a
înaintat la ANP propunerea de a fi sancţionat cu regim restrictiv, dar
deţinutul a rămas la camera de izolare pentru încă 10 zile
(Imbrea considera că acesta a fost o formă de „izolare de colectiv”;
în această privinţă, APADOR-CH subliniază încă o
dată că prin „izolare de colectiv” nu trebuie să se
înţeleagă mutarea unui deţinut la camera de izolare, ci
separarea lui de colectivul în care a avut loc incidentul prin transferarea în
altă cameră de detenţie obişnuită). Din dosarul de
penitenciar al deţinutului nu a fost clar dacă pe lângă regimul
restictiv, Imbrea a mai sancţionat formal şi cu izolarea. Dacă
nu, cele 10 zile petrecute de Imbrea la izolare în noiembrie 2004 au fost
lipsite de temei legal. Mai mult, din însemnările de pe coperta dosarului
de penitenciar rezulta că la cele 6 luni de regim restictiv au mai fost
adăugate alte 10 zile. APADOR-CH cere ANP să cerceteze aspectele
legate de sancţionarea deţinutului Imbrea Marius pentru incidentul
din 15 noiembrie 2004 şi să comunice asociaţiei rezultatul,
inclusiv cât timp a petrecut la izolare şi în ce temei.

Revenind la
multipla sa sancţionare, pe lângă timpul petrecut la izolare, Imbrea
Marius a mai fost sancţionat cu 6 luni de regim restrictiv şi a fost
trimis în judecată pentru ultraj (probabil cu şanse mari de a fi
condamnat). În final, deţinutul respectiv va fi sancţionat de trei
ori pentru aceeşi faptă, cu izolarea, cu regim restrictiv şi cu
o pedeapsă penală. În alte cazuri, la acestea se mai adaugă
încă o "sancţiune", cea a clasificării ca periculos
(în cazul lui Imbrea acest lucru nu se aplică, el fiind deja clasificat
drept periculos la data producerii incidentului; clasificarea s-a bazat pe
nişte menţiuni făcute de Centrul de reeducarea Găeşti
cum că, atunci cînd a fost internat în acest centru, ar fi avut o
intenţie de evadare cu atac asupra supraveghetorului şi două
pedepse pentru tentativă de evadare). APADOR-CH consideră că
acest sistem de sancţionare multiplă pentru aceeaşi faptă
trebuie să înceteze. Iar cei care se fac vinovaţi de
săvârşirea unor fapte penale/încălcări ale regulamentului
de ordine interioară trebuie să fie sancţionaţi numai
pentru forma cea mai gravă pe care acestea o îmbracă.

În privinţa
clasificării deţinuţilor ca periculoşi, APADOR-CH
susţine în continuare că aceasta este o pedeapsă (nu
numai prin regimul de detenţie mai sever ci şi prin consecinţele
asupra eventualei liberări condiţionate) şi prin urmare ar fi
normal să se aplice procedurile folosite în cazul sancţiunilor
disciplinare (audieri, martori, căi de atac).

La data vizitei, 13
deţinuţi erau clasificaţi ca având un grad sporit de
periculozitate. Clasificarea deţinuţilor se face potrivit ordinului
DGP în materie, adică se aplică inclusiv celor cu „intenţii de
evadare”. APADOR-CH reiterează că principalul criteriu de clasificare
a deţinuţilor trebuie să fie comportamentul lor din timpul
executării pedepsei în curs, iar nu pe durata unei pedeapse anterioare.
Deţinuţii clasificaţi trebuie să fie într-adevăr cei
care, prin comportamentul lor, pun în pericol real alţi deţinuţi
sau cadrele din penitenciar. Folosirea unor criterii vagi, care nu au în mod
necesar legătură cu comportamentul actual al unui deţinut (cum
este şi cel al „intenţiilor de evadare”), face loc abuzurilor.

La Bistriţa,
reprezentantele APADOR-CH au identificat două situaţii în care
deţinuţii fuseseră în mod abuziv clasificaţi ca
periculoşi datorită „intenţiilor de evadare”. Balaş Teofil
era clasificat încă din anul 2000 de către Penitenciarul Gherla, pe
motiv că şi-ar fi exprimat în scris intenţiile de evadare.
Clasificarea avusese loc pe baza a două scrisori, expediate către
soţia sa şi în care erau exprimate mai multe ameninţări.
Balaş Teofil scrisese că va pune în practică
ameninţările „după ce se va libera”. Cu toate acestea, cuvintele
sale au fost interpretate ca exprimând o clară intenţie de evadare!
Mult mai grav, deşi era clasificat de mai bine de 4 ani şi fusese
transferat la mai multe penitenciare, nici una din comisiile care l-au evaluat
nu a remarcat evidenta eroare şi nu a dispus declasificarea (ultima
revizuire avusese loc la Bistriţa în aprilie 2005). În plus, din anul
2001, la „intenţiile de evadare” s-a adăugat şi „atitudinea
revendicativă” ca motiv de clasificare. Nu reieşea de ce atitudinea
revendicativă a deţinutul constituia un pericol pentru alte persoane.
În schimb, pentru reprezentantele APADOR-CH a fost destul de clar că
revizuirea clasificării a fost strict formală în cazul lui Balaş
Teofil. Comisiile nu au făcut altceva decât să copieze motivaţia
din anteriorul proces-verbal de clasificare, fără să verifice
dacă subzită (sau măcar au existat) motivele clasificării.

În cel de-al doilea
caz, Branea Emilian era clasificat drept periculos din anul 2003 pentru
că, imediat după ce a comis fapta penală pentru care ulterior a
fost condamnat (un furt) şi înainte de a fi arestat, a fugit, în final
încercând să treacă Dunărea înot. Acesta era un motiv suficient
pentru a-l clasifica drept periculos, pentru „intenţii de evadare”, deşi
el nu se afla în custodia autorităţilor atunci când încercase să
fugă. Nici măcar deţinutul nu făcuse legătura
între încercarea sa de a fugi din ţară şi clasificare. Singura
explicaţie pe care a putut să o găsească a fost că
fusese clasificat pentru că, în urma evaluării psihologice, profilul
său ar fi fost cel al unei persoane cu „intenţii de evadare”.
APADOR-CH sublinează că, la Penitenciarul Bistriţa,
urmăriţii locali sau generali nu sunt clasificaţi, singura
restricţie la care sunt supuşi fiind aceea că nu sunt scoşi
la muncă în exteriorul penitenciarului. În acest context, menţinerea
clasificării ca periculos a lui Branea Emilian apare cu atât mai greu de
explicat.

Este evident
că în ambele cazuri, audierea deţinutului clasificat de către
comisie ar fi fost utilă pentru clarificarea circumstanţelor privind
„intenţiile de evadare”. Astfel s-ar fi evitat revizuirea strict
formală a motivelor clasificării, lucru aplicabil şi în cazul lui
Imbrea Marius, prezentat mai sus.

În ce priveşte
regimul deţinuţilor clasificaţi, ei sunt separaţi de restul
deţinuţilor. La scoaterea din cameră nu sunt
încătuşaţi, iar la transportul în afara penitenciarului sunt
imobilizaţi cu cătuşe simple, nu cu „mijloace sigure de
imobilizare” (lanţuri). Explicaţia este simplă: penitenciarul nu
are în dotare asemenea „mijloace de imobilizare” (probabil datorită
faptului că este un penitenciar cu regim închis, iar nu unul de
maximă siguranţă).

Asistenţa
medicală

Asistenţa
medicală este asigurată de 2 medici de medicină generală, 5
asistenţi şi un asistent farmacie. La aceştia se adaugă un
medic stomatolog plătit cu ora, deoarece postul respectiv nu este încadrat
pentru moment. APADOR-CH apreciază faptul că s-au depus
diligenţele necesare pentru asigurarea asistenţei stomatologice
pentru deţinuţi, în condiţiile în care nu s-a putut găsi un
medic specialist pentru ocuparea postului. Din punctul de vedere al APADOR-CH,
angajarea de medici în sistemul de plată cu ora este benefic pentru
deţinuţi şi din alt motiv: în general cei plătiţi cu
ora nu au contracte cu Casa de Sănătate a
Apărării, Ordinii Publice, Sigurantei Naţionale şi
Autorităţii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ), ceea ce
înseamnă că nu pot acorda consultaţii decât
deţinuţilor, nu şi cadrelor.

Acest
lucru nu este valabil şi pentru cei doi medici generalişti ai
Penitenciarului Bistriţa. Ei sunt şi medici de familie pentru cadre,
familiile acestora, precum şi pentru fostele cadre. Programul zilnic de
consultaţii este împărţit pentru cele două categorii de
pacienţi: deţinuţii au program între orele 7.30-12, 13-17
şi 18-20, iar cadrele şi familiile acestora între 12-13 şi
17-18. În medie, se acordă 60-80 de consultaţii pe zi pentru
deţinuţi şi 4-5 pentru cadre. APADOR-CH repetă că
deţinuţii depind în întregime de medicii din penitenciar, astfel
încât aceştia din urmă ar trebui să se ocupe exclusiv de cei
privaţi de libertate, iar nu de cadre, care se pot adresa şi unor
medici din afara sistemului. Consultarea personalului de
către medicul de penitenciar este justificată numai în cazuri de
urgenţă.

Bolile cele mai
frecvente ale deţinuţilor sunt cele de piele, digestive şi
bolile cardiace. În privinţa TBC-ului, 3 deţinuţi se află
în TSS, iar alţi 17 sunt sub supraveghere. Cei 20 sunt cazaţi în
două camere separate. Alţi aproximativ 40 de deţinuţi
prezintă tulburări psihice, dintre care 15 sunt sub tratament de
specialitate (inclusiv deţinutul Moldovan Liviu, tratamentul său
fiind stabilit la o policlinică din Bistriţa). Medicul şef a
afirmat că, de fapt, cea mai întâlnită afecţiune este
„simularea”, majoritatea deţinuţilor doar prefăcându-se că
suferă de vreo afecţiune. APADOR-CH nu contestă că există
şi deţinuţi – simulanţi. Însă un medic are obligaţia de a examina toate persoanele care afirmă că ar avea probleme
de sănătate. Şi "simulantul" se poate îmbolnăvi
cu adevărat, dar riscă să fie ignorat tocmai din cauza etichetei
aplicate, la propriu, pe fişa sa medicală. Asociaţia cere
personalului medical de penitenciar să renunţe la astfel de
etichetări.

În ultimul an, în
penitenciar a avut loc un singur deces (în decembrie 2004), datorat unei
meningite infecţioase. Nu a fost clar cum a contactat deţinutul
boala, care a fost evoluţia acesteia sau din ce motiv s-a ajuns la deces. APADOR-CH
solicită ANP să îi comunice care au fost concluziile Comisiei comune
de investigare a deceselor din penitenciare în privinţa acestui
deţinut.

Penitenciarul nu
are probleme cu decontarea medicamentelor şi nici a consultaţiilor
acordate de spitalele civile din Bistriţa. Pe durata transportului la
spitalele civile (realizat cu autosanitara proprie), precum şi a
internării, deţinuţii sunt încătuşaţi. Asociaţia
reaminteşte recomandarea insistentă a Comitetului pentru Prevenirea
Torturii ca deţinuţii bolnavi să nu fie imobilizaţi cu
cătuşe (de lanţuri nici nu poate fi vorba). În cazul unui
bolnav agitat care devine periculos pentru alţii sau pentru el însuşi
CPT cere să se recurgă la mijloace de imobilizare altele decât
cătuşele (de pildă, bandaje elastice).

În programul de
formatori pe probleme legate de HIV/SIDA şi TBC (iniţiat în 2002), în
ultima serie au fost instruiţi 12 deţinuţi. Personalul medical
nu a putut oferi o cifră legată de solicitările pentru testarea
HIV/SIDA venite din partea deţinuţilor. Însă, în cazul în care
ar exista o asemenea solicitare, deţinutul ar fi mai întâi consiliat de
către personalul medical, apoi i s-ar recolta sânge, iar în final
rezultatul i-ar fi comunicat verbal. Comunicare scrisă este exclusă,
explicaţia oferită fiind aceea că nu se pot face copii de pe
fişa medicală decât la cererea unei instituţii, nu şi a
deţinutului în cauză. Acesta poate primi, la cerere, un referat
medical, dar numai la liberare şi numai dacă este clinic
sănătos.

APADOR-CH nu
înţelege de ce nu se pot da deţinuţilor, la cerere, copii ale
fişei medicale şi subliniază că, în cauze similare, în care
documentaţia medicală a unui persoane era deţinută de
autorităţile statului şi nu era eliberată la cerere
persoanei vizate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
statele pârâte pentru încălcarea articolului 8 (dreptul la viaţă
privată). Mai mult, acest refuz apare ca excesiv în condiţiile în
care în alte penitenciare copierea fişei medicale este posibilă.

Un lucru bun care
trebuie menţionat este acela că, potrivit afirmaţiilor
medicului-şef, deţinuţii primesc prezervative şi în timpul
detenţiei, nu numai la liberare. APADOR-CH a susţinut constant
că deţinuţii trebuie să aibă acces la prezervative în
timpul detenţiei. Relaţiile sexuale între deţinuţi sunt
un fapt cunoscut, iar distribuirea de prezervative este importantă pentru
prevenirea răspândirii bolilor cu transmitere sexuală.

La infirmerie erau
cazaţi 6 deţinuţi. În momentul vizitei aceştia se aflau la
plimbare, în afară de deţinutul Mihai Ştefan care era paralizat
pe partea stângă a corpului. Paralizia se datora unei bătăi
primite din partea unui alt deţinut, în ianuarie 2005, pe când se afla la
Penitenciarul Bacău. Medicul şef a afirmat că deţinutul
respectiv nu este cuprins în nici o schemă de recuperare locomotorie,
deşi era evident că aceasta i-ar fi fost de folos bolnavului.

Activităţi
socio-educative

La compartimentul
socio-educativ sunt încadraţi doi asistenţi sociali şi un
jurist, deşi statul de funcţiuni prevede 5 posturi de ofiţeri.
Celor trei li se adaugă un agent tehnic şi preotul ortodox. În
penitenciar nu există nici un psiholog, drept urmare nimeni nu face
evaluarea psihologică a deţinuţilor în perioada de
carantină.

Programele
desfăşurate de compartimentul socio-educativ în primele 6 luni ale
anului 2005, sunt, în cea mai mare parte, cele venite de la ANP, cum ar fi
INSTAD (programul din perioada de carantină) sau EDUCOLEX (programul de
educaţie pe teme juridice). Programul de şcolarizare clasele I-IV
(denumit pompos CONIS) este realizat cu ajutorul unui învăţător
de la o şcoală generală din localitate şi a avut, în ultima
serie, 10 absolvenţi care au primit certificat de absolvire. Un lucru bun
este acela că numărul participanţilor la programul de
şcolarizare nu este limitat, orice doritor putându-se înscrie. Dacă
numărul este mare, se organizează mai multe grupe. Programul de
alfabetizare (ALFAZ) este realizat de cadrele de penitenciar. În ultima serie
au participat 12 deţinuţi, care au beneficiat de cursurile de alfabetizare
timp de 3 luni, de două ori pe săptămână, deci în total
aproximativ 24 de ore. Nu este clar în ce măsură programul de
alfabetizare îşi atinge scopul într-un număr atât de mic de ore.

CIID este un
program de combatere a ideilor iraţionale, destinat deţinuţilor
periculoşi. Deşi în total sunt 13 deţinuţi clasificaţi
ca periculoşi, numai 6 sunt cuprinşi în acest program.
Reprezentantele asociaţiei nu au putut primi mai multe explicaţii
legate de acest program (de altfel bine-venit), deoarece cel care se ocupa de
el, şeful de compartiment, nu era prezent. Dar din discuţiile cu
ceilalţi doi angajaţi de la socio-educativ a reieşit că, de
exemplu, nu există nici o activitate specială cu deţinutul
Moldovan Liviu, al cărui caz a fost prezentat mai sus. APADOR-CH
susţine că tocmai asemenea deţinuţi mai dificili (Moldovan
are o lungă listă de rapoarte de incident, este clasificat drept
periculos, suferă de oligofrenie şi, în prezent, execută 6 luni
de regim restictiv) trebuie să se bucure de atenţia compartimentului
socio-educativ. Moldovan nu numai că nu era cuprins în astfel de
activităţi speciale, dar împotriva lui exista o plângere penală
pentru ultraj formulată de un angajat al compatimentului socio-educativ (o
asistentă socială). Acuzaţia adusă lui Moldovan era
legată de ameninţările cu moartea pe care le-ar fi proferat. Cu
toate acestea, chiar angajatul respectiv a recunoscut că în trecut nu a
avut probleme cu deţinutul şi că acesta este instabil din punct
de vedere psihic. Din discuţia cu Moldovan Liviu a reieşit că
motivul său de supărare era tocmai lipsa unor activităţi în
care să fie cuprins pe perioada executării sancţiunii cu regim
restrictiv, care să îi dea posibilitatea obţinerii unor
evidenţieri şi, subsecvent, a „ridicării” unor rapoarte de
pedepsire. În loc să i se explice de ce nu poate fi cuprins în
activităţi cultural-educative colective (interdicţia fiind
stabilită prin ordinul ministrului justiţiei nr. 3352/2003), ci numai
individuale, şi care ar fi acele activităţi individuale care
i-ar putea aduce evidenţierile dorite, lui Moldovan i s-a răspuns cu
formularea unei plângeri penale, în condiţiile în care reacţia sa
agresivă se datora probabil şi bolii de care suferă
(oligofrenie).

Minorii sunt
cuprinşi zilnic în programul ACTIV-CLUB de activităţi
ocupaţionale. Nu este foarte clar în ce consta activitatea zilnică a
minorilor (cadrele au menţionat realizarea de puzzle-uri), dar la data
vizitei cei trei minori din penitenciar erau la club, unde vizionau un film pe
DVD. Minorii au spus că ar mai fi fost aduşi la club pentru a vedea
un film cu o săptămână înainte, însă nu îşi aduceau
aminte ce film vizionaseră. De aceea, reprezentantele asociaţiei au
rămas cu impresia că vizionarea filmului era „organizată”
special pentru vizita APADOR-CH. În rest, minorii au menţionat faptul
că ies de două ori pe zi la curtea de plimbare, unde joacă tenis
de picior.

Penitenciarul
Bistriţa beneficiază de colaborarea constantă a studenţilor
de la Universitatea Babeş-Bolyai, care îşi desfăşoară
practica în penitenciar. În primul semestru al anului 2005, 17 astfel de
studenţi au lucrat cu deţinuţii, în sistemul „clasic”: timp de 3
luni de zile, o dată pe săptămână. Programele
desfăşurate cu ajutorul studenţilor au fost CEB (educaţia
bunul cetăţean – pentru tineri şi minori), CIVITAS
(educaţie civică), INTEGROFAM (discuţii despre familie – pentru
deţinuţii adulţi), EDUCOFAM (discuţii despre familie – cu
deţinuţii tineri). În general, în fiecare dintre aceste programe sunt
cuprinşi câte 10-20 de deţinuţi.

Penitenciarul
Bistriţa are un program de pregătire pentru liberare a
deţinuţilor (PROLIB) desfăşurat în colaborare cu Serviciul
pentru Protecţia Victimelor şi Reintegrare Socială a
Infractorilor Bistriţa (fostul serviciu de reintegrare socială şi
supraveghere). Doi consilieri de la SPVRI vin o dată pe
săptămână şi petrec 1 oră şi jumătate – 2
ore cu deţinuţii. Programul durează în total 6 luni. În
urmă cu 3 luni erau implicaţi 31 de deţinuţi, la data
vizitei mai rămăseseră numai 19. Programul este susţinut în
întregime de consilierii de la SPVRI, fără aportul compartimentului
socio-educativ, care se ocupă numai de organizare.

În colaborare cu
Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă,
penitenciarul organizează şi cursuri de calificare ca
zidar/pietrar/tencuitor (program denumit PROFORD). Cursul durează 4 luni,
iar la sfârşitul acestuia absolvenţii primesc certificate de
calificare, identice cu cele primite de cursanţii AJOFM-ului în general.
Tot identice sunt şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească deţinuţii pentru a putea participa la cursuri:
să aibă 8 clase şi să fie apt de muncă. La acestea se
adaugă comportamentul bun în timpul detenţiei, precum şi
condiţia de a mai avea numai 9 luni până la liberare (dar nu mai
puţin de 4 luni – durata cursului). Dintre toate aceste condiţii, APADOR-CH
consideră cea a absolvirii a 8 clase ca fiind excesivă. Chiar
dacă acestea sunt condiţiile generale impuse de AJOFM, în cazul
deţinuţilor ar trebui să se facă o excepţie,
datorită circumstanţele deosebite în care se găsesc
aceştia. În mod evident, mulţi dintre ei nu au absolvit şcoala
generală, fapt care nu le afectează totuşi capacitatea de a
munci ca zidar pietrar tencuitor. Cu o astfel de calificare, ei ar putea
obţine un serviciu după liberare, astfel încât şansele de
recidivă ar scădea (cei mai mulţi sunt condamnaţi pentru
furturi şi tâlhării).

DIFICIL este un
program de menţinere a legăturii cu familia şi comunitatea,
realizat de Prison Fellowship Cluj, o dată la 2 saptămâni, în program
fiind cuprinşi, în prezent, 18 deţinuţi. Şase voluntari ai
acestei organizaţii oferă consiliere individuală şi
organizează întâlniri cu familia. Pentru a participa la program,
deţinuţii trebuie să fie din judeţele Cluj sau
Bistriţa-Năsăud şi să aibă probleme familiale (de
exemplu, „necăutaţii”, familii cu mulţi copii).

Tot o
organizaţie neguvernamentală (Serviciul Umanitar pentru Penitenciare)
desfăşoară şi programul „Există speranţă
2005” şi care presupune întâlniri cu 25 de deţinuţi cu rapoarte
de incident, o dată pe săptămână, timp de 6 luni, în cadrul
cărora se discută despre modul în care trebuie să se comporte în
societate. APADOR-CH apreciază faptul că acest program este destinat
tocmai unor deţinuţi-problemă şi sugerează ca şi
compartimentul socio-educativ al penitenciarului să preia ideea în
activităţile proprii.

SURM este un
program de susţinere moral religioasă realizat de cultul penticostal,
la care participă 47 de deţinuţi (angajaţii
compartimentului susţin că la aceste întâlniri preotul ortodox nu
participă, ocupându-se doar strict de organizare). Partea remarcabilă
a colaborării penitenciarului cu acest cult o reprezintă
funcţionarea în localitate a unui centru de reintegrare socială
(Onisim), de care au beneficiat în acest an 3 deţinuţi care s-au
liberat de la Bistriţa. Concret, centrul dispune de locuinţe proprii
pe care le pune la dispoziţia foştilor deţinuţi care nu au
unde să se ducă după liberare şi, de asemenea, se
ocupă de găsirea unui loc de muncă pentru aceştia. Ajutorul
nu este condiţionat de trecerea la cultul penticostal. Rolul penitenciarului
este de a identifica deţinuţii care au nevoie de acest ajutor la
liberare şi de a face propuneri către centru.

Compartimentul
socio-educativ realizează şi două publicaţii lunare:
revista „Promisiune”, cu articole şi materiale de la deţinuţi
(7-8 deţinuţi în fiecare lună) şi „Gazeta volantă” cu
articole despre activităţile şi acţiunile cu
deţinuţi. Prima se realizează în 2 exemplare, iar cea de-a doua
în 3 exemplare, care circulă între camerele de deţinere. Din
discuţiile cu deţinuţii nu a reieşit că revistele
respective ar prezenta vreun interes pentru aceştia. În acest sens,
APADOR-CH sugerează ca deţinuţii să fie mai mult
implicaţi în stabilirea conţinutului revistelor, prin chestionarea
lor în legătură cu subiectele care i-ar interesa.

Camere de detenţie.
Atmosfera din penitenciar

În Penitenciariarul
Bistriţa există două tipuri de camere de deţinere: cele mai
noi, cu o suprafaţă de 19,5 m2 la 8 paturi instalate
(2,44m2/loc de deţinere) şi cele din pavilioanele vechi,
la care raportul dintre suprafaţă şi locurile de deţinere
este şi mai mic, de 1,4 (51 de paturi instalate la 71,2 m2).

Deşi camerele
vechi au fost modernizate şi dispun de duşuri proprii, la fel ca
şi cele din blocul mai nou de detenţie, microcentralele instalate nu
pot face faţă necesităţilor, astfel încât apa caldă se
distribuie numai la sala veche de baie, unde deţinuţii sunt duşi
o dată, cel mult de două ori pe săptămână (indiferent
dacă stau în blocul nou sau în pavilioanele vechi). Camerele noi de
deţinerea sunt dotate fiecare cu cîte o chiuvetă, iar în camerele
vechi deţinuţii au la dispoziţie câte un jgheab cu 4 robinete.
La camera pentru regim restrictiv nu exista nici măcar jgheabul, robinetul
fiind plasat direct deasupra WC-ului turcesc.

În mod
suprinzător, cele două camere de izolare erau prevăzute cu
paturi de piatră, deşi în mod normal acestea trebuiau demolate
şi înlocuite cu paturi cu structură metalică.

Camera 45
(nerecidivişti staţionari) este situată într-unul din
pavilioanele vechi de detenţie. Deşi în cameră erau cazate numai
34 de persoane, paturile instalate erau în număr de 51, ducând la
aglomerarea inutilă a spaţiului. Profitând de prezenţa
directorului penitenciarului, în timpul vizitei reprezentanţilor APADOR-CH
deţinuţii i-au spus acestuia o parte din probleme lor. De exemplu, ei
s-au plâns că nu pot juca tenis de picior în timpul „aerului” zilnic,
deoarece curtea de plimbare este foarte mică, iar ei sunt prea mulţi.
Într-adevăr, curţile de plimbare sunt exact de dimensiunile unui teren
de tenis de picior, astfel încât numai cei din camerele de maximum 8 persoane
pot practica acest sport. O altă problemă este legată de
cumpărăturile de la magazinul din incinta penitenciarului.
Deţinuţii sunt scoşi la cumpărături numai o
singură dată pe lună. Fiind staţionari, sunt ultimii care
ajung la magazin, iar unele dintre produsele pe care le-ar dori se
epuizează. Propunerea deţinuţilor a fost de a li se permite
realizarea cumpărăturilor de două ori pe lună, ţinând
cont că în alte penitenciare acest lucru se poate face şi săptămânal.
Tot în legătură cu cumpărăturile, deţinuţii
şi-au exprimat dorinţa de a cumpăra şi fructe şi
legume proaspete de la magazin, pe bază de comandă, directorul
penitenciarului promiţându-le că va vorbi cu proprietarii magazinului
în acest sens.

Reprezentantelor
asociaţiei nu le-a fost clar care este regimul magazinului din
penitenciar. Directorul penitenciarului a explicat că a fost
organizată o licitaţie, pe care a câştigat-o o firmă
privată. În acelaşi timp directorul vorbea de un cadru al penitenciarului
(un agent) care se ocupă de magazin. Se poate ca acesta să fie
aceeaşi persoană cu cea menţionată că s-ar ocupa de
verificarea preţurilor practicate de magazin. Dar nici în privinţa
acestui aspect explicaţiile nu au fost prea clare şi anume ce se
întâmplă dacă preţurile practicate de magazin sunt mai mari
decât preţurile medii de la magazinele din oraş, cu care se
realizează comparaţia.

O altă
doleanţă a deţinuţilor a fost legată de
imposibilitatea de a vorbi la mai mult de un număr de telefon o dată,
chiar dacă convorbirea durează mai puţin de 10 minute. Ei au
spus că în alte penitenciare li se permite să sune la două
numere de telefon cu aceeaşi ocazie, atât timp cât nu depăşesc
10 minute pe săptămână. În acest sens, directorul
penitenciarului a cerut o situaţie exactă a deţinuţilor
care dau telefoane şi a timpului pe care îl ocupă această
activitate, pentru a vedea dacă dorinţa deţinuţilor poate
fi îndeplinită.

Alte probleme
ridicate de deţinuţi erau legate de programul de televizor, folosirea
la muncă, transferuri, interzicerea fumatului în camere etc. Pentru
reprezentantele asociaţiei a fost evident că toate aceste probleme,
până la urmă mărunte, şi-ar fi putut găsi o rezolvare
sau măcar o explicaţie, dacă conducerea şi celelalte cadre
ale penitenciarului ar fi acordat mai multă atenţie
deţinuţilor. Acumularea de nemulţumiri, indiferent de gravitatea
problemelor care le generează, creează o atmosferă
tensionată în penitenciar care, în final, afectează regimul de
detenţie.

Tot la camera 45,
deţinutul Lăcătuş Ştefan s-a plâns de faptul că i
s-a întocmit un raport de incident pe motiv că ar fi simulat o boală
pentru a nu fi scos la muncă. Deţinutul era revoltat, spunând că
el a muncit întotdeauna, dar atunci când a fost într-adevăr bolnav, nici
nu a fost tratat şi a mai şi fost sancţionat. Verificând dosarul
de penitenciar al deţinutului reprezentantele asociaţiei au putut
constata că nu există nici un raport de incident în acest sens. În
schimb, presupusa simulare, precum şi refuzul deţinutului de a
ieşi la muncă, erau consemnate în fişa acestuia, aflată pe
secţia de deţinere.

APADOR-CH
consideră că, atâta vreme cât penitenciarele nu pot asigura
locuri de muncă pentru toţi deţinuţii apţi, refuzul –
justificat sau nejustificat – de a ieşi la muncă nu ar trebui
sancţionat. Pentru a nu perturba "frontul de lucru", ar
putea exista liste de rezervă cu deţinuţii apţi care
i-ar putea înlocui imediat pe cei care eventual refuză să iasă
la muncă.

Toţi
deţinuţii din camera 45 trăiau cu impresia că la acumularea
de trei notări („puncte”) în fişa de pe secţia de deţinere,
(notările pot privi şi cele mai neînsemnate incidente, chiar
dacă nu sunt dintre cele sancţionabile), li se întocmeşte
automat un raport de incident. Comandatul penitenciarului a afirmat că nu
aceasta este realitatea, dar reprezentantele asociaţiei consideră
că şi deţinuţilor trebuie să li se explice foarte clar
care este practica în materie disciplinară şi, bineînţeles, care
sunt drepturilor şi obligaţiile lor.

În camera 13 din
pavilionul nou de deţinere erau cazaţi 8 arestaţi preventiv în 8
paturi. Întrebaţi de directorul penitenciarului în legătură cu
propunerile colegilor lor, aceştia le-au găsit întemeiate, ceea ce
dovedeşte, din nou, utilitatea dialogului dintre cadre şi
deţinuţi.

Hrană.
Vizite. Corespondenţă

Meniul pentru prânz
consta în ciorbă cu fidea şi mâncare de cartofi cu dovleci şi
carne, pentru toţi deţinuţii, mai puţin diabeticii pentru
care ciorba cu fidea era înlocuită cu ciorbă de legume. Pentru masa de
seară meniul consta în varză a la Cluj pentru toţi
deţinuţii. Cantitatea de carne de porc scoasă din magazie pentru
ziua respectivă era de 66 de kilograme, la care se adaugau 438 de grame de
carne de vită. Potrivit responsabilului de la bucătărie, carnea
de vită era destinată adventiştilor şi musulmanilor,
însă ulterior acesta s-a contrazis afirmând că de fapt musulmanii
mănâncă fără carne! Pe lângă carne, se mai
scoseseră 11,7 kg subproduse porc, 8,71 kg slănină afumată
şi 24,5 kg slănină crudă.

Reprezentantele
APADOR-CH au costatat cu surprindere faptul că nu exista nici o
diferenţă între meniul celor de la regim şi meniul comun. De
altfel, şi unii dintre deţinuţi s-au plâns de acest lucru (de
exemplu, Branea Emilian, care susţinea că suferă de ulcer
şi este trecut la regim, dar nu primea mâncare diferită). O altă
problemă ridicată de deţinuţi în legătură cu
calitatea hranei a fost prezenţa constantă a dovlecilor în mâncare,
care, au spus ei, o transforma în „mâncare pentru porci”.

La compartimentul
vizite, un lucru bun care trebuie menţionat este dispunerea ghişeelor
pentru primirea pachetelor. Acestea se află unul în faţa celuilalt,
ceea ce permite deţinuţilor care primesc pachete să vadă
exact tot ceea ce fac agenţii la primirea pachetelor. APADOR-CH a
susţinut mereu că o astfel de dispunere este necesară pentru ca
orice suspiciune cu privire la eventuale sustrageri din pachete din partea
cadrelor să fie evitată.

Pentru exercitarea
dreptului la corespondenţă, deţinuţii au la dispoziţie
o singură cutie poştală mobilă, care circulă prin
penitenciar pentru ridicare corespondenţei. APADOR-CH sugerează
conducerii penitenciarului să solicite Poştei Române şi
instalarea unei cutii poştale fixe, eventual lângă curţile de
plimbare.

În penitenciar sunt
instalate 5 telefoane cu cartelă, dintre care două se află la
sectorul vizite. Acestea nu sunt prevăzute cu cabine telefonice, care
să asigure confidenţialitatea convorbirilor. Având în vedereă
că numărul de telefoane instalate este suficient în raport cu
numărul deţinuţilor din penitenciar, APADOR-CH consideră
că se poate da curs solicitării deţinuţilor de a putea
vorbi cu mai mult de o persoană o dată, atât timp cât nu
depăşesc 10 minute de convorbiri.

Concluzii:

APADOR-CH
consideră disproporţionată intervenţia
„mascaţilor” din ziua de 15 noiembrie 2004 şi cere ANP să
desfăşoare o investigaţie proprie, precum şi,
dacă va fi cazul, să sesizeze parchetul competent.

APADOR-CH cere
Penitenciarului Bistriţa să desfiinţeze paturile de
piatră de la camerele de izolare, precum şi să refacă instalaţia
sanitară din camera de regim restrictiv, astfel încât
deţinuţii să se poată spăla corespunzător.

La Penitenciarul
Bistriţa, atmosfera este în general bună, mai ales datorită
gradului destul de mic de aglomerare. Cu toate acestea,
deţinuţii au tot felul de mici nemulţumiri, care ar putea
fi evitate foarte uşor prin stabilirea unui dialog real între
deţinuţi şi cadre. De exemplu, în privinţa
posibilităţii deţinuţilor de a telefona la mai mult de
un singur număr de telefon o dată, o problemă de competenţa
exclusivă a comandantului penitenciarului, a fost evident că
propunerea deţinuţilor nu ajunsese niciodată la acesta.

APADOR-CH
reiterează problema deţinuţilor consideraţi
"dificili", care, în cele mai multe cazuri, nu se bucură de
atenţia specială de care ar avea nevoie din partea
compartimenului socio-educativ. În general, persoanele selecţionate
pentru a participa în programele organizate de compartiment sunt
deţinuţii „cuminţi”, sistem la care trebuie să se
renunţe. Deţinuţii clasificaţi drept periculoşi
şi cei cu rapoarte de incident trebuie să fie o prioritate
pentru compartimentul socio-educativ. Asociaţia cere ANP să
angajeze de urgenţă un psiholog la Bistriţa.

Şi din punct
de vedere al asistenţei medicale, deţinuţii trebuie să
se bucure de o atenţie mai mare. Medicii din penitenciar ar trebui
să aibă în vedere starea specială a pacienţilor lor
şi să evite să-i încadreze pe aceştia, cu atâta
uşurinţă, în categoria „simulanţilor”.

 De asemenea, APADOR-CH solicită ANP să îi comunice care au
fost concluziile Comisiei comune de investigare a deceselor din penitenciare în
privinţa decesului survenit în decembrie 2004 în acest penitenciar.

APADOR-CH
insistă din nou asupra limitării consultaţiilor medicale
acordate de medicii de penitenciar cadrelor numai pentru urgenţe.

APADOR-CH cere
ANP să revizuiască criteriile de clasificare a
deţinuţilor în categoria "periculoşi". Acest
lucru este cu atât mai necesar cu cât punerea în aplicare a noii legi a
regimului executării pedepselor care ar fi rezolvat, în bună
parte, această problemă a fost amânată.

Asociaţia
cere ANP să dispună renunţarea la pedepsirea
deţinuţilor care refuză să iasă la muncă.
Aceasta deoarece sistemul penitenciar nu are posibilitatea de a
asigura locuri de muncă pentru toţi deţinuţii apţi
(a se vedea mai sus soluţia propusă de asociaţie cu privire
la listele de rezervă)

Alte
constatări/recomandări sunt incluse în raport.

Diana-Olivia
Călinescu                                                  Nicoleta
Popescu

Raspunsul ANP in acest caz

1.     
Două
reprezentante APADOR-CH au vizitat secţia de femei a Penitenciarului
Rahova în ziua de 26 mai 2005.

2.     
Aspecte generale

Deşi administrativ este parte a Penitenciarului Rahova, secţia de
femei este separată de acesta şi dispune de unele
facilităţi proprii, cum ar fi personalul, cabinetul medical, curtea
de plimbare. În rest, secţia depinde de utilităţile
penitenciarului.

Secţia este destinată persoanelor care se află în tranzit,
cu “afaceri judiciare” în Bucureşti, nu deţinutelor care
ispăşesc condamnări definitive. După condamnare, acestea
sunt, de regulă, transferate la penitenciarul specializat de la
Târgşor. Din totalul de 323 de femei deţinute (inclusiv două
minore) la data vizitei, 50 erau în stare de arest prevenitiv iar restul – cu
unele excepţii – aveau diverse procese pe rol, în principal de natură
civilă.

Numărul cadrelor secţiei de femei este destul de mic: 19
agenţi operativi, doi ofiţeri – comandantul secţiei şi
psihologul -, un gospodar şi un asistent religios (ambii cu rang de
agenţi). Datorită numărului mic de cadre, unele drepturi ale
deţinutelor nu sunt respectate. De exemplu, în ziua vizitei, datorită
numărului insuficient de supraveghetoare, (pe etajul I nu era de serviciu
decât o singură supraveghetoare din cele 4-5 pe tură) deţinutele
nu fuseseră scoase la plimbare. De asemenea, pe o perioadă de trei
săptămâni, nu beneficiau de nici o activitate
cultural-educativă, din cauză că psihologul secţiei
(singurul cadru care se ocupă de activităţile socio-educative)
preluase funcţiile administrative ale comandantului, cât timp acesta era
în concediu de odihnă.

3.     
Condiţii de detenţie

3.1. Supra-aglomerarea

Secţia de femei a Penitenciarului Rahova dispune de 196 de paturi instalate,
iar suprafaţa camerelor de deţinere este de aproximativ 520 m2,
conform datelor puse la dispoziţie de gospodarul secţiei (469 mp
pentru 18 camere mari. Apoi, psihologul a precizat că mai existau
încă 4 camere mici de aproximativ 12 mp fiecare). 323 de femei cazate în
acest spaţiu reprezintă un grad de ocupare de peste 250% – calculat
potrivit normei de minim 4m2/persoană recomandată de
Comitetul pentru Prevenirea Torturii –. În mod evident, multe dintre
deţinute dormeau câte două în pat, iar aerul din camere era aproape
irespirabil, deşi temperatura de afară era moderată. De exemplu,
în camera 716 (condamnate definitiv) erau cazate 20 de persoane în 10 paturi,
iar în camerele 702 (arestate preventiv) şi 719, fiecare cu câte 10 paturi
erau 15 şi respectiv 18 persoane. În schimb, deţinutele  repartizate la deservire beneficiau fiecare
de pat propriu.

3.2. Sancţiuni disciplinare; deţinute “periculoase”; relaţia
cu cadrele

Sancţiunile aplicate deţinutelor care încalcă regulamentul
de ordine interioară al penitenciarului sunt mustrarea, retragerea
dreptului la pachet şi/sau la vizită, în general, pe o lună.
Pedeapsa cu izolarea nu a mai fost aplicată de mai bine de 1 an şi
jumătate. De altfel, în prezent secţia nici nu mai dispune de
izolator de pedeapsă, spaţiul respectiv fiind transformat în
cameră de deţinere, unde este cazată deţinuta Zhang Yi Duo,
condamnată pe viaţă.

În privinţa procedurii, deţinutele sunt prezentate în faţa
comisiei şi audiate înainte de aplicarea sancţiunii. Deşi unele
dintre deţinutele cu care reprezentantele APADOR-CH au stat de vorbă
au negat săvârşirea faptelor pentru care au fost sancţionate
disciplinar, nici una nu urmase procedura de contestare. Motivele erau dintre
cele mai diverse (“sunt analfabetă”, “nu are sens” etc), dar denotă
faptul că deţinutele nu îşi cunosc drepturile reglementate de
OUG nr.56/2003.

În categoria “periculoase” era încadrate 3 deţinute: 2 datorită
comportamentului violent, iar cea de-a treia prin natura pedepsei (condamnare
pe viaţă). APADOR-CH susţine în continuare că încadrarea la
“periculoşi” trebuie să fie determinată exclusiv de
comportamentul deţinutului în timpul executării pedepsei. Pedeapsa
aplicată sau eventuale intenţii de evadare nu ar trebui să
constituie temei pentru clasificarea deţinuţilor, pentru că nu
sunt actuale. La Penitenciarul Rahova, deţinutele clasificate
"periculoase" nu erau separate (cu excepţia condamnatei pe
viaţă). Nu este clar dacă acest lucru este o practică sau
se datorează exclusiv supra-aglomerării.

În privinţa relaţiei cu cadrele, psihologul secţiei a
afirmat că nu au existat plângeri privind comportamentul acestora
faţă de deţinute. Însă reprezentantele APADOR-CH au
întâlnit două cazuri în care erau reclamate exact astfel de comportamente.
Unul este cel al deţinutei Caterina Eftimie. După o pedeapsă cu
retragerea dreptului la pachet şi vizită pentru o altercaţie cu
altă deţinută (9 octombrie 2004), a urmat o sancţiune cu
"mustrare" pentru "intenţie lovire cadre" (4 martie
2005). Deţinuta, aflată în cameră, ar fi întins mâna prin vizetă  şi ar fi încercat să o
lovească pe supraveghetoare, aflată pe hol. Descrierea incidentului
nu pare plauzibilă pentru oricine a vizitat un penitenciar. În plus,
"intenţia de lovire cadre" este considerată o
încălcare serioasă a regulamentului şi nu putea fi
sancţionată doar cu "mustrare" decât dacă
însăşi comisia de disciplină a avut îndoieli cu privire la fapta
respectivă. În luna mai, Caterina Eftimie a mai avut un incident cu aceeaşi
supraveghetoare (Roxana Străjeru) care ar fi lovit-o peste faţă
în timp ce deţinuta încerca să telefoneze de la telefonul public
instalat pe hol. Nu a fost clar nici ce s-a întâmplat de fapt, nici dacă
supraveghetoarea a întocmit raport de incident şi nici dacă C.E. a
făcut vreo plângere. Cert este că deţinuta era profund
nemulţumită de modul în care era tratată.

Un caz mai grav este cel al deţinutei Margareta Iordache care are 7
rapoarte de incident (primul, cu 10 zile izolare la Târgşor în 2002,
celelalte 6 la Rahova, începând din august 2003. Majoritatea celor 6 se
referă la "atitudine necuviincioasă faţă de
cadre" iar sancţiunile variază între "mustrare"
şi "retragerea dreptului la pachet şi vizită").  Cu câteva zile înainte de vizita
reprezentantelor asociaţiei, Margareta Iordache a avut un conflict verbal
cu supraveghetoarea Roxana Străjeru. M.I avea o sticlă cu apă în
mână. "Am scăpat sticla pe jos" – a afirmat deţinuta.
Însă supraveghetoarea a considerat că deţinuta a vrut să
arunce recipientul spre ea. Drept urmare, începând din 25 mai, cadrele
secţiei o scoteau din cameră
pe Margareta Iordache numai încătuşată şi
făcuseră propunere de clasificare a deţinutei în categoria
“periculoşi”. Reprezentantele asociaţiei nu au mai auzit în ultimii ani de cazuri în care să se
recurgă la cătuşe în secţiile de femei din penitenciare (În
penitenciarul de femei Târgşor nu
se folosesc cătuşe în nici o împrejurare.) Potrivit standardelor
europene, încătuşarea unui
deţinut agitat este permisă doar ca măsură excepţională, pentru a-l împiedica să-şi facă rău sie însuşi sau altora şi numai pe durata crizei. APADOR-CH susţine că femeile, minorii şi bolnavii
aflaţi în detenţie nu trebuie încătuşaţi în nici o circumstanţă. Există
alte metode de imobilizare – dacă este cazul – mai puţin
traumatizante. Asociaţia consideră excesivă şi
contrară normelor europene încătuşarea deţinutei Margareta
Iordache şi cere administraţiei penitenciarului Rahova să
anuleze măsura iar ANP, să precizeze clar situaţiile în care se
poate apela la acest mijloc de imobilizare.  Trebuie semnalat şi faptul că Margareta Iordache a
primit o vizită pe 26 mai, pe durata căreia (5 minute!), a rămas cu cătuşele la mâini.

3.3. Activităţi

La momentul vizitei deţinutele nu beneficiau de nici un program
socio-educativ, deoarece, în lipsa comandantului secţiei, psihologul
preluase funcţiile administrative ale acestuia. Prelungirea acestei
situaţii pentru 3 săptămâni este inacceptabilă, în
condiţiile în care supraaglomerarea este severă. De altfel, nici în
condiţii normale, deţinutele nu beneficiază de prea multe
activităţi socio-educative, un singur cadru neputând face
faţă cerinţelor a peste 300 de deţinute. Trebuie subliniat
că nu există organizaţii neguvernamentale care să
desfăşoare programe cu femeile (cu excepţia Serviciului Umanitar
pentru Penitenciare care ţine ore de educaţie religioasă o
dată la două săptămâni) şi nici Serviciul de
Reintegrare Socială şi Supraveghere Bucureşti nu are nici o
activitate cu ele. În aceste condiţii este
greu de înţeles de ce sunt trezite în fiecare dimineaţă la ora 5.30 (una din sancţiunile aplicate Margaretei Iordache se referea la faptul
că într-o dimineaţă încă mai dormea la ora 5.50!), dacă tot nu au nimic de făcut
toată ziua (stingerea este la ora 22.30).

Programele normale desfăşurate cu deţinutele sunt:

– terapie de grup; în acest program sunt cuprinse numai 15 deţinute
şi durează timp de 3 luni, câte 2 ore pe săptămână;

– consiliere individuală; nu au fost oferite date statistice privind
numărul de deţinute care beneficiază de consiliere
individuală;

– programul de carantină;

– programul de aerobic; antrenamentele sunt conduse de o
deţinută, participă aproximativ 10-12 colege, de 2-3 ori pe
săptămână, cu sprijinul şi sub supravegherea psihologului
secţiei.

În plus, deţinutele realizează o revistă lunară, de aproximativ
30 de pagini, într-un singur exemplar (!) şi au acces la biblioteca
secţiei. De asemenea, au activităţi de natură
religioasă cu asistentul religios iar cele analfabete pot participa la
cursuri de alfabetizare, ţinute tot de psiholog. Toate aceste
activităţi se desfăşoară în clubul secţiei
şi într-o capelă improvizată. Deţinutele nu participă
decât foarte rar la activităţi la clubul mare al penitenciarului sau
la biserica din incinta acestuia. Deşi cadrele din penitenciar au
menţionat că deţinutele sunt duse la clubul mare cu ocazia unor
spectacole sau evenimente, din discuţiile cu ele a reieşit
că  numai reprezentantele de
cameră sunt scoase la astfel de acţiuni. Mai sunt şi câteva
deţinute cu talent artistic (este şi cazul condamnatei pe
viaţă) care contribuie la spectacole şi sunt duse mai frecvent
la club pentru repetiţii. 

În ceea ce priveşte munca, singura posibilitate e prestarea unor munci
în interiorul penitenciarului. Din spusele psihologului secţiei,
condiţiile pentru ca o deţinută să presteze munci în
interiorul penitenciarului sunt:

– să nu fi fost dată în urmărire generală sau
locală;

– să fie sănătoasă;

– să nu fi fost condamnată pentru trafic şi/sau consum de
droguri;

– să nu fi săvârşit infracţiuni cu violenţă;

– să nu fie recidivistă;

– să fie condamnată la o pedeapsă mai mică de 10 ani.

În total aproximativ 20 de femei prestau diferite munci în penitenciar
(împărţirea hranei, curăţenie la punctul de vizită, la
punctul control şi în spaţiile administrative), iar 3 fuseseră
selecţionate să lucreze la popota cadrelor. Un caz special este cel
al deţinutei Alisa Retunscaia, care îşi petrece întreaga zi pictând
capela secţiei (o cameră de aproximativ 12 m2). Nu este
clar care este algoritmul prin care unele dintre acestea sunt cazate în camera
“de deservire” unde sunt numai 8 deţinute în 8 paturi sau în alte camere,
cum ar fi camera 719, unde erau cazate 18 deţinute în 10 paturi (dintre
care unele munceau). De asemenea, nu este clar pe ce criteriu sunt selectate
femeile care muncesc, dintre cele care îndeplinesc condiţiile impuse.
Explicaţia dată (deţinutele “se diferenţiază prin
comportament”) este destul de vagă, în condiţiile în care, în mod
evident, deţinutele care muncesc au un regim de detenţie mai bun
decât celelalte, măcar prin faptul că au o activitate în afara
camerei.

Din documentele prezentate de penitenciar, plimbarea zilnică
durează între 20 de minute şi, în cazuri foarte rare, o oră,
regula fiind 30 de minute. Din discuţiile cu deţinutele a rezultat
că uneori plimbarea zilnică nu are loc sau durează numai 10
minute. Timpul scurt acordat plimbărilor este justificat de cadre prin
lipsa de spaţiu. Secţia de femei are la dispoziţie o curte
proprie de plimbare, pe care o împarte şi cu Spitalul Penitenciar Rahova,
care nu dispune, din proiectare, de aşa ceva. De notat că nu
toţi bolnavii de la spital sunt scoşi la plimbare, ci numai mamele cu
copii sub un an şi femeile gravide, deci câteva persoane. Din păcate,
la data vizitei curtea de plimbare era încuiată, pentru că nici o
deţinută nu beneficia de plimbare în acea zi, din lipsă de cadre
pentru supraveghere.

În concluzie, deţinutele îşi petrec cea mai mare parte a timpului
în camerele supra-aglomerate, fără a face nimic. Numărul celor
care sunt cuprinse în diferite activităţi de-a lungul zilei şi
care să presupună ieşirea din camera de detenţie este
nesemnificativ. Lipsa de activitate se reflectă în starea generală de
nemulţumire pe care reprezentantele asociaţiei au putut să o constate,
de exemplu, la camera 716. Dacă acestor deţinute li s-ar acorda mai
multă atenţie din partea cadrelor, cu siguranţă
nemulţumirile lor ar scădea. Este şi cazul deţinutei
Margareta Iordache, menţionat mai sus, care a atins un grad de
nemulţumire cu manifestări agresive. Cadrele din penitenciar au recunoscut
că, la începutul detenţiei, Margareta Iordache nu a creat probleme de
natură disciplinară, astfel încât se pune întrebarea ce a determinat
modificarea de comportament. Lipsa de activităţi ale deţinutei
şi de asemenea lipsa de interes a cadrelor faţă de problemele
sale ar putea fi printre cauze. Chiar şi în prezent, soluţia
găsită pentru “liniştirea” sa este încătuşarea la
ieşirea din cameră şi propunerea de a fi trecută la
categoria “periculoşi”, în loc să fie cuprinsă într-un program
de reducere a agresivităţii sau să i se aplice o altă
metodă de rezolvare a cauzelor comportamentului respectiv.

De altfel, lipsa de interes a cadrelor pentru ocuparea timpului
deţinutelor rezultă şi din alte aspecte constatate în timpul
vizitei: nimeni nu s-a gândit la o soluţie pentru ca lipsa de cadre
să nu afecteze dreptul deţinutelor la plimbarea zilnică de o
oră; nimeni nu s-a gândit să multiplice, măcar în câteva
exemplare, revista lunară realizată de deţinute, astfel încât
mai multe să o poată citi; penitenciarul nu a contractat nici
măcar un abonament la ziar pentru deţinute; numai câteva sunt duse la
evenimentele organizate în penitenciar; televizorul din camera 702 era defect
de mai bine de 2 săptămâni şi deţinutele au cerut insistent
ca aparatul să fie reparat dar cererile lor au fost ignorate etc.

Pentru reprezentantele APADOR-CH este evident că activitatea cu
deţinutele este considerată de cadre ca o favoare, numai
deţinutele “care merită” putându-se bucura de ea. Ca şi în
penitenciarele pentru bărbaţi, deţinutele “problemă” nu
sunt cuprinse în nici un fel de activităţi. Cadrele din penitenciar
nu par conştiente că atât timp cât deţinutele ar fi ocupate cu
diferite activităţi, atmosfera din penitenciar s-ar îmbunătăţi
iar numărul incidentelor ar scădea. Aspectul cel mai grav este că nu se face nimic pentru reeducarea
deţinutelor în vederea reintegrării în societate după liberare.

3.4. Asistenţa medicală

Asistenţa medicală este asigurată de un cabinet medical
propriu, care are un medic şi o asistentă. Din motive necunoscute, la
data vizitei cabinetul era închis, iar personalul medical lipsea. Medicul
secţiei este şi medic de familie, acordând consultaţii şi
cadrelor. APADOR-CH a protestat constant împotriva acestei practici care privează
deţinuţii de atenţia cuvenită. Medicii din penitenciar ar
trebui să se ocupe exclusiv de deţinuţi, iar cadrelor să le
acorde consultaţii numai în situaţii excepţionale, de
urgenţă.

În timpul nopţii, asistenţa medicală este asigurată de
cabinetul de tură din penitenciar, de la secţiile de
bărbaţi. În plus, deţinutele pot fi duse la cabinetele din
ambulatoriul Spitalului Penitenciar Rahova (de pildă la ginecologie).

Însă deţinutele cu care au vorbit reprezentantele APADOR-CH s-au
plâns de lipsa unor îngrijiri medicale adecvate. Este, de exemplu, cazul
Gabrielei Iancu, care, datorită unor chisturi ovariene, suferea de
hemoragii menstruale puternice. Tratamentul primit consta în calciu, vitamina E
şi supozitoare cu diclofenac, dar deţinuta se plângea că nu se
rezolvă cauza problemei sale, eventual prin intervenţie
chirurgicală. Mai mult, nici măcar nu fusese dusă la consult la
cabinetul de ginecologie din spitalul penitenciar. O altă
deţinută Nela Constantinescu avea, de patru luni, egzeme/pustule pe
braţe şi picioare dar nu exista un diagnostic şi nici nu fusese
prezentată la policlinica învecinată. În ambele cazuri
menţionate este vorba de nepăsare în a acorda tratament medical
adecvat şi prompt.

În totală contradicţie cu normele europene şi cu
recomadările repetate ale Comitetului pentru Prevenirea Torturii din
cadrul Consiliului Europei, deţinutele
bolnave care au nevoie de îngrijiri medicale în afara sistemului penitenciar
sunt încătuşate pe întreaga durată a transportului către
şi internării în spitale "civile". APADOR-CH cere ANP
să dispună renunţarea imediată la această
măsură inumană în cazul
tuturor deţinuţilor bolnavi, în primul rând al femeilor şi
minorilor. Regulamentul actual include şi o măsură ce poate fi
considerată o culme a absurdului: în caz de deces, constatat de medici,
deţinutului nu i se scot cătuşele decât după confirmarea
morţii de către un medic legist!

Concluzii:

1. Condiţiile de detenţie din secţia de femei a
penitenciarului Rahova sunt mai proaste decât în secţiile similare din
alte penitenciare şi mult mai proaste decât la penitenciarul de femei
Târgşor. Supra-aglomerarea, lipsa activităţilor – inclusiv a
plimbării zilnice – calitatea discutabilă a asistenţei medicale
sunt câteva din cauzele care întreţin o atmosferă tensionată
atât între deţinute cât şi între acestea şi cadre;

2. Activităţile cultural-educative (atunci când se
desfăşoară) angrenează un număr prea mic de
deţinute şi nu dintre cele cu comportament mai agresiv. Este evident
că un singur cadru (psihologul) nu
poate face faţă nevoilor a peste 300 de deţinute şi,
prin urmareeste  necesară angajarea a cel puţin
încă o persoană la acest sector. De asemenea, administraţia
penitenciarului ar trebui să stabilească o legătură
permanentă cu SRSS, pe bază de protocoale ferme, în vederea
pregătirii deţinutelor pentru reintegrarea în familie şi
comunitate după liberare. Asociaţia subliniază că acest gen
de activitate are o importanţă deosebită, chiar dacă unele
deţinute vor fi transferate la alte penitenciare;

3. APADOR-CH cere ANP să elimine
complet metoda încătuşării în cazul deţinutelor, al
minorilor şi al deţinuţilor bolnavi. În celelalte cazuri,
această formă de imobilizare trebuie reglementată foarte strict,
în primul rând sub aspectul situaţiilor în care poate fi aplicată
şi al duratei încătuşării. Este de la sine înţeles că APADOR-CH dezaprobă total
folosirea în penitenciare a celuilalt "mijloc de imobilizare
sigură" practic lanţuri;

4. Asociaţia cere personalului de penitenciar să dea dovadă
de mai multă reţinere în situaţiile în care deţinutele li
s-ar adresa "necuviincios" şi să nu treacă imediat la
propuneri de sancţionare. Aceasta cu atât mai mult cu cât la stressul
inerent privării de libertate se adaugă nemulţumiri rezultate,
de cele mai multe ori, din lipsa de activitate dar şi din comportamentul
unora dintre cadre.

Manuela Ştefănescu                                               Diana Călinescu

 1.     
Reprezentantele
APADOR-CH au vizitat penitenciarul Ploieşti pe data de 17 mai 2005.
Vizitele anterioare au avut loc în 2001 şi 2002.

2.     
Date generale

Desfiinţat în 1977 şi reînfiinţat în 1993, penitenciarul ar
fi trebuit să fie "casă de arest" şi să cazeze
numai persoane aflate în arest preventiv. Odată condamnate definitiv, ele
urmau să fie transferate în alte penitenciare pentru executarea pedepsei.
Din păcate, scopul iniţial nu a fost atins. In mai 2005, doar 49 de persoane erau în arest preventiv
şi 98 fuseseră condamnate în prima instanţă. 656 de deţinuţi aveau
condamnări definitive cu pedepse variind între câteva luni şi
peste 20 de ani.

In anul 2000, administraţia penitenciarului a reuşit să
preia o garnizoană militară dezafectată (în zona
Berceni-Ploieşti), pe care a amenajat-o ca secţie semi-deschisă
(pază redusă şi fără arme, circulaţie liberă
a deţinuţilor în spaţiul de detenţie). Insă
condiţiile pe care un deţinut trebuie să le îndeplinească
pentru a fi încadrat la regim semi-deschis sunt atât de "dure" încât
secţia Berceni avea un grad de ocupaţie de numai 50% (30 de
deţinuţi faţă de capacitatea planificată de 60,
calculată pe criteriul a 6 mc de aer/deţinut), în vreme ce
penitenciarul era supraaglomerat (indice de ocupare 137% pe baza aceluiaşi
criteriu). APADOR-CH cere
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să revizuiască
criteriile – în prezent, mult exagerate – de trecere a deţinuţilor în
regim semi-deschis. Dacă aceste criterii nu vor deveni mai permisive,
intrarea în vigoare a noii legi privind regimul executării pedepselor
(aşteptată la sfârşitul lui iunie 2005) cu clasificarea
deţinuţilor pe categorii relativ clare (maximă
siguranţă, regim închis, regim semi-deschis şi regim deschis), nu
va putea rezolva – nici măcar parţial – problema
supraaglomerării, de data aceasta din vina ANP.

In opinia asociaţiei, aici este şi o chestiune de mentalitate. De
fiecare dată când a avut loc o evadare (de obicei de la punctele
exterioare de lucru) ANP a luat
măsuri de înăsprire a regimului de detenţie. Cu alte
cuvinte, pentru o faptă necugetată (oricum sancţionată de
lege) a unui deţinut, plătesc toţi (inclusiv personalul de
penitenciar până la director!). Astfel, s-a ajuns în situaţia în care
preconizatul "regim deschis" nu
se aplică nicăieri (nici măcar în Centrele de Reeducare a
Minorilor) iar de regimul "semi-deschis" beneficiază extrem de
puţini deţinuţi. Penitenciarul a mai preluat (în noiembrie 2004)
încă o garnizoană militară dezafectată ce urmează
să fie amenajată ca loc de detenţie, probabil în acelaşi
regim ca şi Berceni.

Penitenciarul Ploieşti nu a avut – şi nu are – secţie de
femei. De altfel, penitenciarul Târgşor, exclusiv de femei, este situat la
nici 15 km de Ploieşti

3.     
Condiţii de detenţie

            3.1.      Supraaglomerarea

774 deţinuţi, din care 25 minori, împărţeau cele 642 de
paturi instalate în penitenciar (inclusiv 19 paturi la infirmerie şi 8 la
gospodăria agro-zootehnică unde nu se pune problema
supraaglomerării şi exclusiv secţia Berceni, cu 30 de
deţinuţi la 107 paturi). Capacitatea legală a penitenciarului
după norma de 6 mc aer/deţinut este de 566 locuri, indicele de
ocupare, deja menţionat, fiind de 137%.

Dar paturile, oricum insuficiente, au fost instalate prin reducerea
drastică a spaţiului liber din camere. Comitetul pentru Prevenirea
Torturii din cadrul Consiliului Europei recomandă de ani buni calcularea
spaţiului minim pe deţinut în
metri pătraţi (4 – 4,5 mp). Camerele de detenţie
însumează aproximativ 875 mp, ceea ce înseamnă că unui
deţinut îi revine în medie
puţin peste un metru pătrat (sub 1,10). Calculând la nivelul
minim recomandat de CPT – 4 mp – rezultă că în penitenciarul
Ploieşti ar putea fi cazaţi maximum
220 de deţinuţi. Prin urmare, pe baza acestui criteriu, indicele de
ocupare este de aproape 400%.

Câteva exemple: în camera 32, care măsoară 23,2 mp erau 15 paturi
şi 17 minori, fiecăruia
revenindu-i un spaţiu "vital" de 1,36 mp. Camera 29 –
arestaţi preventiv – are o suprafaţă de 33,9 mp, 27 de paturi
instalate şi 38 de
deţinuţi, ceea ce înseamnă 0,90 mp de fiecare. (In urmă
cu câteva zile, în aceeaşi cameră fuseseră 43 de deţinuţi). Fiecare cameră este dotată cu
un singur WC şi o singură chiuvetă. In aceste condiţii,
care pot fi lesne catalogate drept tratament
inuman şi degradant, aceşti oameni care ar trebui să
beneficieze de prezumţia de nevinovăţie sunt umiliţi
şi stresaţi în plus faţă de disconfortul major al
înseşi privării de libertate. Doi deţinuţi din această
cameră – Sorin Claudiu Moldovan, arestat preventiv în noiembrie 2004
şi Radu Ciortea, arestat preventiv în iulie 2004 – s-au plâns de
condiţiile inumane de detenţie rezultate din supraaglomerare. Ei au
spus că pot accepta hrana proastă şi lipsa de activitate
("pentru că atâta se poate acum, în sistemul penitenciar") dar
nu şi umilinţele zilnice (coadă la unicul WC, coadă la
unica chiuvetă, lipsa totală de protecţie a
intimităţii).

Cei doi, implicaţi în cauze diferite, au fost arestaţi de
Parchetul Anticorupţie Mureş. In cazul Moldovan, tribunalul din Tg.Mureş a dispus în trei rânduri punerea sa în libertate pentru că nu prezenta
nici un pericol social, dar Curtea de Apel Mureş a admis, de fiecare
dată apelul PNA. In cele din urmă, PNA a cerut strămutarea
dosarului Moldovan şi astfel a ajuns acesta în Penitenciarul
Ploieşti. Până la data vizitei APADOR-CH, încă nu începuse procesul penal, ceea ce, la
aproape 6 luni de la arestare
(termenul maxim prevăzut de Constituţie pentru arestare
preventivă fără
trimiterea în judecată a persoanei este de 6 luni) pune sub semnul întrebării existenţa probelor PNA care să justifice privarea de
libertate. Si  Radu Ciortea a fost pus
în libertate de Tribunalul Tg.Mureş dar PNA a avut câştig de
cauză la Curtea de Apel Mureş. Si pentru el PNA a cerut
strămutarea, diferenţa fiind că, în cazul lui s-a declanşat
procesul penal.

Un alt exemplu de supraaglomerare este camera 13. Chiar dacă aici erau
11 deţinuţi, toţi clasificaţi drept
"periculoşi", şi 12 paturi, la suprafaţa de 21,5 mp a
camerei, fiecărui deţinut îi revenea mai puţin de 2 mp. Mai bine
decât la "minori" şi "preventivi" dar mult sub limita
minimă recomandată de CPT. In plus, 11 "periculoşi"
(dacă clasificarea este justificată, ceea ce nu se confirmă pentru
toţi) într-un spaţiu atât de mic pot ridica probleme serioase cu
privire la siguranţa locului de deţinere.

Mai mult de jumătate din efectivul de deţinuţi (412 din
totalul de 804) sunt recidivişti.
Cifra este elocventă pentru ineficienţa procesului de reeducare din
sistemul penitenciar, dar şi pentru slăbiciunea Serviciilor de
Reintegrare Socială şi Supraveghere (personal extrem de redus,
fonduri total insuficiente, atribuţii foarte diverse). La acestea se
adaugă şi lipsa de preocupare a autorităţilor publice
pentru soarta deţinuţilor puşi în libertate. Unii nu mai au
familie, sau nu mai sunt primiţi acasă, iar cei mau mulţi au
dificultăţi enorme în găsirea unui loc de muncă.
Majoritatea celor care ies pe poarta penitenciarului primesc un rând de haine
(dacă ale lor sunt inutilizabile), un bilet de tren şi …. 5 prezervative!
Nu este deloc surprinzător că mulţi recidivează. De
menţionat că furtul şi tâlhăria domină, în
proporţie covârşitoare, "topul" infracţiunilor comise
de deţinuţii din Penitenciarul Ploieşti (după un calcul
aproximativ, peste 530 erau condamnaţi pentru astfel de fapte). Spre
exemplu: din cei 25 de minori (16 cu condamnări definitive, 6
condamnaţi în primă instanţă şi 3 arestaţi
preventiv), 14 săvârşiseră furturi şi 9, tâlhării. Iar
din cei 75 de tineri (18-21 de ani), 45 se aflau în detenţie pentru furt
şi 19, pentru tâlhărie.

Efectivul personalului de penitenciar este de 186 de angajaţi,
inclusiv pentru activităţile tehnico-administrative. Ca în întreg
sistemul penitenciar, cea mai mare parte a personalului (cam 120) se ocupă
de pază, siguranţă şi escortare, doar patru lucrând în sectorul cultural-educativ.

            3.2.      Activităţi
cultural-educative

Din cele patru persoane care se
ocupă de 800 de deţinuţi, numai una era prezentă, o
tânără juristă care discuta cu grupuri de maximum 15
deţinuţi probleme juridice de interes pentru aceştia. In ziua
vizitei APADOR-CH, 11 deţinuţi din cei 42 de la camera 11 (aceasta
este încă un exemplu de supraaglomerare: camera are 33,8 mp şi 24 de
paturi instalate. Practic, doi
deţinuţi într-un pat şi un spaţiu de circa 0,80
mp/deţinut) se arătau interesaţi de problema liberării
condiţionate. Alte patru serii de deţinuţi (fiecăreia
fiindu-i rezervată o oră) erau programate în ziua respectivă.
Sefa serviciului cultural-educativ era plecată la un seminar, o altă
angajată a sectorului cultural-educativ era în concediu, iar jurista a
explicat reprezentantelor asociaţiei că are o înţelegere cu a
patra colegă să lucreze în ture de 12 ore cu 36 libere. A patra
colegă se "ocupă în mod special" de minorii din
penitenciar. Ce înseamnă acest lucru? Un program intitulat
"Phoenix" despre "competenţe sociale" (care cuprinde,
pe hârtie, o mulţime de activităţi cu minorii) care se
desfăşoară o oră pe
săptămână timp de două luni şi un program de
"sensibilizare a familiilor deţinuţilor minori", în fapt
discuţii cu familiile care îi
vizitează oricum. Unul dintre minori a relatat reprezentantelor
asociaţiei că o astfel de discuţie cu familia lui, care îl
vizitează regulat, a însemnat doar un lung şir de reclamaţii cu
privire la comportamentul său în detenţie. Fără
îndoială, familia trebuie să joace un rol esenţial în reeducarea
minorului condamnat. Dar "metoda" reclamaţiilor este, în opinia
APADOR-CH, neproductivă. Minorul vizat a fost indignat iar familia, chiar
dacă i-a atras atenţia să se poarte "ca lumea", nu are
nici un mijloc de control sau supraveghere.

Asociaţia consideră că 
nici unul din cele două
"programe" cu minorii nu are nici măcar un minim impact pozitiv
asupra lor. Practic, nu există o
preocupare reală pentru organizarea unor activităţi
cultural-educative pentru minori. Sigur, minorii sunt scoşi la aer
timp de o oră zilnic şi pot juca fotbal pe terenul de la secţia
Berceni o dată la două săptămâni (alternativ cu
deţinuţii tineri din categoria 18-21 de ani). Dar este insuficient: nu există cursuri de
alfabetizare/şcolarizare (argumentul perioadei relativ scurte de
şedere în penitenciar este greu de acceptat), nu se
desfăşoară programe de interes pentru minori, nu s-a gândit nici
o activitate care să le umple timpul.

Directorul penitenciarului Ploieşti, dl. procuror Stasie, crede
că deţinuţii minori sunt
"cei mai răi" şi crează "cele mai multe
probleme". Admiţând că aşa este, deşi
adolescenţii între 14 şi 18 ani sunt percepuţi ca
"dificili" oriunde în lume, în libertate sau în detenţie,
APADOR-CH consideră inacceptabilă slaba preocupare a conducerii
Penitenciarului Ploieşti faţă de această categorie
vulnerabilă. Mai mult, în opinia APADOR-CH,  având în vedere şi tragicul eveniment de la PMT Craiova din
septembrie 2004, este evident că tocmai
deţinuţii (inclusiv şi mai ales minori) care prezintă
probleme trebuie să beneficieze de atenţie specială.

Pentru a contracara argumentul "lipsei de spaţiu pentru derularea
unor programe pentru minori" (numai clubul poate fi folosit), invocat de directorul
penitenciarului, APADOR-CH a sugerat ca angajaţii
secţiei cultural-educativ să desfăşoare programe speciale, de interes pentru minori, chiar în camerele
de detenţie.

In privinţa tuturor deţinuţilor, lipsa activităţilor zilnice este a doua problemă
majoră, după supraaglomerare. 671
de deţinuţi  (inclusiv
minorii) stau în camerele supraaglomerate 23 de ore din 24! Numai 133 de
deţinuţi ies la muncă (39, muncă plătită şi
94 la gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului). Penitenciarul nu
a mai obţinut contractul pentru curăţenia oraşului pentru
că acest gen de munci este prestat acum fie de cei care au condamnări
la muncă în folosul comunităţii, fie de cei care primesc
ajutorul social.

Deţinuţii sunt scoşi 
zilnic, o oră,  la aer, în
cele trei curţi de plimbare. Acestea sunt un fel de cuşti mari,
betonate integral, prevăzute cu plase de metal de jur-împrejur dar şi
deasupra, fără nici o sursă de umbră. In aceste
condiţii, ieşitul la aer în zilele toride de vară poate deveni
un calvar. Asociaţia a sugerat instalarea unor prelate, astfel încât  măcar unele porţiuni din
spaţiul de plimbare să fie protejate de razele solare. Una din
curţi era dotată cu două aparate de forţă.

Singurele instituţii din afara sistemului penitenciar care au
activităţi cu deţinuţii sunt Serviciul Umanitar pentru
Penitenciare (educaţie religioasă) şi SRSS Prahova (fiecare câte
o dată pe săptămână, dar se lucrează numai cu grupuri
mici).

Trebuie amintite şi două lucruri bune realizate de
administraţia penitenciarului: cele 9 telefoane publice cu cartelă şi reintroducerea plimbărilor de
după-amiază, suspendate pe durata sezonului rece.

            3.3.      Asistenţa
medicală

Una din problemele de care se plângeau deţinuţii la ambele vizite
anterioare ale asociaţiei se referea la lipsa unui medic stomatolog,
situaţie între timp remediată prin angajarea unui astfel de
specialist. Acesta, împreună cu doi medici generalişti şi
şase asistenţi (inclusiv unu la farmacie) se ocupă de starea de
sănătate a deţinuţilor. Penitenciarul Ploieşti este
printre foarte puţinele din ţară în care nu se acordă consultaţii pentru cadre decât în situaţii de urgenţă. Din păcate nu pentru că
este inadmisibil – din punctul de vedere al APADOR-CH – să se
"rupă" din programul destinat deţinuţilor, ci, pur
şi simplu, pentru că nu sunt condiţii pentru amenajarea unui
cabinet medical separat al cadrelor şi pentru că există probleme
cu decontările de la casa de asigurări de sănătate.

Circa 50 de deţinuţi sunt consultaţi zilnic între orele 8.00
şi 14.00, după care urmează urgenţele (o medie de încă 30 pe zi).

Cabinetul medical desfăşoară, pe durata a 6
săptămâni, un program de educare a deţinuţilor cu privire
la HIV/SIDA, după care li se face testul. Intreaga activitate are loc la
cererea şi, desigur, cu acordul scris al deţinuţilor.

Zece deţinuţi care au avut sifilis dar, teoretic, s-au vindecat,
se află sub observaţie dar numai serologic (pentru depistarea
imediată a unei posibile recidive a bolii). APADOR-CH remarcă din nou
ciudata reţinere a medicilor de penitenciar (pentru a nu mai vorbi de
restul cadrelor) de a discuta deschis cu deţinuţii despre
relaţiile homosexuale dintre ei. Poate că astfel ar scădea
frecvenţa violurilor (în mare majoritate neraportate de victime) dar
şi comportamentul vădit dispreţuitor şi umilitor al unor
deţinuţi faţă de colegii care fie aveau această
orientare sexuală dinainte de arestare, fie au dobândit-o în
detenţie, cu – sau fără – voia lor. Un minor din acest
penitenciar (A.S., 17 ani), cu handicap psihic, a fost mutat într-o cameră
de izolare – pe care nu dorea s-o părăsească în ciuda
condiţiilor şi mai proaste de detenţie – tocmai pentru a fi
protejat de relele tratamente aplicate de alţi deţinuţi minori,
din toate punctele de vedere, inclusiv sexual. Un alt caz, al deţinutului
adult L.Z. , este prezentat mai jos în acest raport. Mai
trebuie notată atitudinea violent dezaprobatoare a unui deţinut minor
faţă de însăşi existenţa relaţiilor homosexuale,
la modul generic.

Doctoriţa de serviciu în ziua vizitei APADOR-CH a dat asigurări
că nu s-au semnalat cazuri de
scabie (râie) şi pediculoză (păduchi). Iar cei care
prezintă una sau cealaltă la aducerea în penitenciar sunt supuşi
deparazitării înainte de repartizarea pe camere. Cu toate acestea, cel puţin
3 minori prezentau iritaţii ale pielii şi/sau pustule (poate râie,
poate altă boală de piele). Unul din motive este, cu
siguranţă, starea de igienă lamentabilă.
Pentru 804 deţinuţi există o
singură sală de baie cu 25 de duşuri, din care
funcţionează doar 17. Apa caldă se furnizează numai vineri,
sâmbătă şi duminică, deţinuţii având la
dispoziţie pentru a se spăla – şi a-şi spăla şi
lucrurile personale – între 10 şi 20 de minute pe serie.  Camerele de detenţie nu sunt prevăzute cu duşuri.
Doar cu un WC şi una – maximum două – chiuvete. In aceste
condiţii şi având în vedere supraaglomerarea, este practic imposibil ca deţinuţii
să respecte standardele minime în privinţa igienei personale. In
plus, regula din acest penitenciar este ca resturile menajere să fie
depozitate într-o ladă plasată lângă WC, care se goleşte doar o dată pe zi (dimineaţa).
Cel puţin în sezonul cald, oparţiunea ar trebui repetată şi
seara.

            3.4.      Sancţiuni
disciplinare

La data vizitei, nu exista nici un deţinut în regim restrictiv (cea
mai aspră sancţiune, ce poate dura de la 3 la 12 luni). Doi tineri de
19 ani erau pedepsiţi cu izolare severă (camera 3). Reprezentantele
asociaţiei au observat că, în ciuda criticilor repetate, Ordinul MJ
nr.778/C/2000 cu privire la aplicarea acestei pedepsei este, în continuare în
vigoare (saltelele, păturile şi cearceafurile se scot din cameră
la deşteptare – ora 5.00 – şi se readuc seara la stingere – ora 22; pe toată durata zilei,
deţinuţii pedepsiţi cu izolarea stau pe paturile de metal reci
şi extrem de incomode sau în picioare, ceea ce înseamnă, în opinia
asociaţiei, tratament inuman; potrivit aceluiaşi ordin,
deţinuţii pedepsiţi cu izolarea sunt încătuşaţi
pe traseul de la cameră la curtea de plimbare, măsură
excesivă şi nejustificată).

O situaţie deosebită a apărut la camera de izolare nr.1.
Trei minori, cărora li se adăugase A.S., minorul cu probleme amintit
mai sus, fuseseră aduşi aici pentru că, în camera lor se reparau paturile! Nici un cadru nu
părea jenat de faptul că patru
minori urmau să împartă trei
paturi cu saltele deteriorate şi murdare, fie chiar şi pentru o
noapte (unu dintre ei urma să fie transferat a doua zi la Craiova) din
cauza unor simple reparaţii. In plus, minorii nu ştiau – sau nu înţelegeau – de ce fuseseră
mutaţi din camera lor. Trebuie amintit că toate camerele de izolare
sunt foarte mici (circa 4 mp, plus spaţiile din dreptul ferestrei şi
al uşii, ambele izolate cu grilaje de restul camerei).

APADOR-CH readuce în discuţie problema deţinuţilor
clasificaţi ca "periculoşi". Punctul de vedere al ANP este că
încadrarea în această categorie (cu regim de detenţie mai sever) este
doar o măsură "administrativă" şi nu una
disciplinară. Prin urmare, deţinuţii respectivi nu sunt audiaţi şi nu dispun de căi de atac. In
regulă aproape generală, o simplă menţiune pe coperta
dosarului de penitenciar de genul "intenţie de evadare" sau
"atac la cadre", fără detalii şi documente, îl trimite
pe deţinutul respectiv la secţia de "periculoşi".
Menţiunea – uneori scrisă de mână şi semnată
indescifrabil – poate fi făcută în arestul poliţiei sau în
timpul executării unei (unor) pedepse anterioare. Teoretic, situaţia
fiecărui deţinut periculos este reanalizată lunar de comisia
penitenciarului, care poate decide declasificarea. Dar, ca şi în alte
penitenciare, reprezentantele asociaţiei au întâlnit şi la
Ploieşti deţinuţi menţinuţi la
"periculoşi" din motive cel puţin discutabile. Astfel,
deţinutul Gheorghe Tuică se afla în această categorie de circa 3
ani, pentru că în 1992, într-o
pedeapsă anterioară, într-un alt penitenciar, fusese semnalat cu
"intenţie de evadare" (după spusele directorului, el aproape ar fi reuşit atunci să
taie gratiile de la fereastra grupului sanitar). De menţionat că
datele concrete cu privire la incidentul din 1992 au fost obţinute prin corespondenţa dintre cele
două penitenciare. Aceasta deoarece unele documente (declaraţii ale
deţinutului, martorilor şi agentului constatator cu privire la
încălcări ale regulamentului) râmân
la penitenciarul unde s-a produs incidentul şi nu sunt incluse, cum ar fi
normal, în dosarul de penitenciar care însoţeşte deţinutul la
transferarea în alte locuri de detenţie.

Alexandru Matei era de 5 ani la "periculoşi". El a
susţinut că, pe durata executării unei pedepse anterioare în
arestul poliţiei, a beneficiat de învoiri în schimbul prestării unor
servicii. In timpul unei astfel de învoiri, s-a schimbat tura iar
poliţistul care îl învoise a uitat să-şi
anunţe colegii. S-a declanşat alarma iar A.M. a devenit
"evadat" (prins imediat, desigur, acasă la el). Evident,
poliţistul care beneficia de serviciile lui A.M., nu avea nici un interes
să recunoască acest lucru. Aşadar, de 5 ani, A.M. a rămas
"deţinut periculos" din cauza acelei "evadări".

APADOR-CH solicită ANP să
revizuiască criteriile de clasificare. In opinia asociaţiei, trecerea
unui deţinut la secţia "periculoşi" trebuie să
ţină cont numai de
comportamentul ficăruia pe durata executării pedepsei respective (nu
şi a celor anterioare). In plus, dacă dosarul de penitenciar al unui
deţinut nu cuprinde decât acea
menţiune pe copertă, fără detalii şi documente, ea
ar trebui ignorată.

Asociaţia susţine
în continuare că încadrarea la "periculoşi" este o pedeapsă (nu numai prin regimul de detenţie
mai sever ci şi prin consecinţele asupra eventualei liberări
condiţionate) şi prin urmare ar
fi normal să se aplice procedurile folosite în cazul sancţiunilor
disciplinare (audieri, martori, căi de atac).

Reprezentantele APADOR-CH au fost informate că grupa de
intervenţii din penitenciar este constituită din cadre care nu poartă niciodată
măşti, lucru confirmat de deţinuţi. Un alt aspect pozitiv
este interzicerea folosirii metodelor brutale împotriva deţinuţilor.
Aceasta a fost una din primele măsuri luate de directorul actual al
penitenciarului care se pare ca a stârnit nemulţumirea unora dintre cadre,
obişnuite numai cu acest mod de a-i trata pe deţinuţi. Un
supraveghetor, care a fost surprins de director chiar anul acesta în timp ce
agresa un deţinut, se află în cercetarea parchetului.

Cu toate acestea, după incidentul din septembrie 2004 de la PMT
Craiova (şase minori au incendiat camera de detenţie) soldat cu trei
morţi şi doi grav răniţi, minorii de la camera 32 din
penitenciarul Ploieşti au încercat aceeaşi extrem de periculoasă
formă de protest. Din fericire, nu au existat victime iar pagubele au fost
nesemnificative. Dar un minor a afirmat că supraveghetorii i-au scos pe toţi din cameră şi i-au
bătut. Directorul penitenciarului a declarat însă că el personal
a fost de faţă pe toată durata incidntului şi că nici
un minor nu a fost lovit. Mai rămâne posibilitatea ca
deţinuţii să fi fost bătuţi după plecarea directorului sau ca minorul respectiv să fi
minţit, deşi nu este deloc clar la ce i-ar fi folosit.

            3.5. Hrana deţinuţilor

Calitatea hranei – cel puţin prânzul – părea ceva mai bună
decât în alte penitenciare. Dar, cum o altă organizaţie anunţase
anterior conducerea că dorea să viziteze penitenciarul în acea zi
(APADOR-CH nu anunţă
vizitele), este posibil să se fi dat mai multă atenţie
preparării mesei. Reprezentantele asociaţiei au auzit
deţinuţi spunând că prânzul fusese mai bun ca de obicei. Chiar
şi aşa, deţinuţii – mai ales minorii – erau
nemulţumiţi, reclamând, în special, lipsa cărnii (felul doi la
prânz fusese varză "cu jumări" practic fără jumări). Potrivit meniului zilei, cele 46 kg de
carne de porc foarte grasă pentru norma 18 (majoritatea
deţinuţilor) urmau să fie folosite pentru masa de seară
(tocană de cartofi cu carne). Se mai adăgau 8,7 kg de carne de porc
pentru regim (TBC şi diabet) şi cam 37 kg de slănină. Un
lucru bun: cei 11 deţinuţi musulmani primesc carne de vită.

4.     
Cazul deţinutului L.Z. (născut în 1969)

Aflat în penitenciar în executarea unei pedepse de 7 ani, L.Z. a reclamat, în martie 2004, că, în luna ianuarie a aceluiaş
an, a fost victima unei agresiuni sexuale comise de colegi de detenţie. A
fost dus la Spitalul judeţean unde un medic chirurg a constatat
existenţa unei fisuri anale. Conform complicatelor proceduri legale, L.Z.
avea nevoie de o expertiză medico-legală. Cabinetul medical a afirmat
că deţinutul nu a
făcut cerere în acest sens. Deţinutul a declarat că a făcut cererea dar că nu a
primit aprobarea conducerii penitenciarului deoarece expertiza trebuia
plătită, lucru confirmat de director. Cum deţinutul nu avea bani
iar administraţia penitenciarului nu dispunea de astfel de fonduri, nu s-a
mai făcut expertiza absolut necesară pentru declanşarea
cercetării penale.

APADOR-CH consideră că în
situaţia foarte gravă a violului, ANP trebuie să sprijine
financiar un deţinut care are curajul să se plângă, dacă
acesta nu dispune de suma necesară pentru efectuarea expertizei
medico-legale. Absenţa acestui ajutor echivalează cu încurajarea unor astfel de practici
criminale pentru că făptuitorii ştiu că nu pot fi
traşi la răspundere.

L.Z. a susţinut că violul, la care s-au adăugat
bătăi repetate, ar fi fost pedeapsa pentru că ar fi
"sifon" (informator) şi pentru că ar fi contribuit direct
la destrămarea "mafiei petrolului din Prahova", în care ar fi
implicate şi persoane cu funcţii şi/sau relaţii importante.

L.Z. s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului invocând, pe lângă această situaţie, şi
încălcări ale procedurilor legale pe durata procesului său,
precum şi condiţiile de detenţie.

5.     
Discuţia cu angajaţi ai DGPA (fosta
SIPA)

Doi militari răspund de protecţia anticorupţie în
penitenciarul Ploieşti (ambii erau plecaţi "în misiune" în
ziua vizitei). Tot aici, îşi are sediul DGPA-Muntenia, ai cărei
angajaţi supraveghează toate penitenciarele din regiune.

Reprezentantele APADOR-CH au dorit să înţeleagă ce face DGPA şi dacă
activităţile desfăşurate au vreo utilitate pentru sistemul
penitenciar. Cum era de aşteptat, răspunsurile au fost extrem de
vagi, cu toate că nu se
solicitaseră informaţii concrete ci doar exemple de situaţii.

O afirmaţie importantă a fost că DGPA-Muntenia nu foloseşte mijloace audio-vizuale de
interceptare în nici unul din penitenciarele de care răspunde şi nici
nu a solicitat vreodată autorizaţie de interceptare. DGPA-Muntenia
lucrează numai cu surse umane
(deţinuţi). APADOR-CH nu a înţeles de ce trebuie dublate aceste
activităţi de vreme ce acelaşi lucru îl face şi
administraţia penitenciarului.

DGPA este un serviciu "secret", cu răspunderi în domeniu siguranţei naţionale, deşi,
contrar prevederilor Legii 51/1991, direcţia funcţionează pe baza unei simple Hotărîri de Guvern din
2004 şi nu a unei legi organice. In mod evident, multe din
informaţiile culese de DGPA nu au
absolut nici o legătură cu siguranţa naţională (mici
furturi, conflicte nesemnificative, fabricarea de către deţinuţi
a unor produse interzise – băuturi alcoolice, cuţite improvizate
etc.) şi totuşi sunt transmise "celor în drept"(?).

APADOR-CH îşi menţine părerea că existenţa unui serviciu secret militarizat în cadrul
Ministerului Justiţiei nu este justificată. Asociaţia cere desfiinţarea DGPA. Dacă
totuşi se doreşte menţinerea acestei structuri, atunci este
nevoie de o lege organică prin care
să se reglementeze foarte clar atribuţiile şi răspunderea Direcţiei
precum şi demilitarizarea sa.

Concluzii:

1.     
Principala
problemă – valabilă pentru întreg sistemul penitenciar – rămâne supraaglomerarea.
APADOR-CH solicită ANP revizuirea de urgenţă a criteriilor de
repartizare a deţinuţilor în regim semi-deschis sau deschis. Altfel,
eforturile de preluare a unor noi spaţii de cazare vor continua să
aibă un impact minim asupra condiţiilor de detenţie. De
asemenea, asociaţia cere ca
clasificarea deţinuţilor ca periculoşi să se bazeze pe
unicul criteriu al compartamentului fiecărui deţinut numai pe durata
executării ultimei pedepse;

2.     
Activităţile
cultural-educative sunt nesatisfăcătoare. Personalul este insuficient, programele, prea puţine, numărul
deţinuţilor angrenaţi, prea mic. Este absolut necesar ca pentru
minorii din acest penitenciar să se desfăşoare
activităţi speciale, atractive, care să le asigure o
ocupaţie permanentă, cu atât
mai mult cu cât însăşi conducerea penitenciarului îi consideră
"cei mai răi" din tot penitenciarul;

3.     
Asistenţa
medicală pare a se desfăşura în condiţii ceva mai bune
decât în alte penitenciare. Cu toate acestea, unii deţinuţi minori
prezentau egzeme rebele şi, spuneau ei, scabie. Pe lângă aceasta,
cadrele medicale răspund şi de condiţiile de igienă. Or
unica sală de duşuri este total insuficientă pentru cei peste 800
de deţinuţi, unele saltele sunt foarte vechi şi deteriorate,
gunoiul se depozitează în lăzi ce se golesc o singură dată
pe zi (dimineaţa). Cu alte cuvinte, este extrem de dificilă
menţinerea unor condiţii minime de igienă;

4.      APADOR-CH
cere din nou ca toate
documentele/declaraţiile/rapoartele de incident sau orice alt act care se
referă la un deţinut, inclusiv din pedepsele anterioare, să fie
incluse obligatoriu în dosarul de penitenciar care îl însoţeşte la
transferarea în alt loc de detenţie;

5.     
Asociaţia
cere ANP să aloce sumele necesare efectuării expertizei medico-legale
în cazurile extrem de rare în care victimele unor violuri între
deţinuţi au curajul să se plângă, dar sunt lipsite de
mijloace financiare. Numai prin hotărâri judecătoreşti de
condamnare pot fi descurajate astfel de practici;

6.     
Asociaţia
consideră drept o contribuţie importantă la procesul de
schimbare a mentalităţii personalului de penitenciar, decizia
directorului Penitenciarului Ploieşti de a interzice cadrelor să recurgă la metode brutale împotriva
deţinuţilor.

Manuela Ştefănescu                                                                              Diana
Călinescu

Pe data
de 20 iulie 2004, două reprezentante ale APADOR-CH au vizitat Penitenciarul
de Maximă Siguranţă Iaşi. Scopul principal al vizitei a
fost obţinerea unor informaţii directe cu privire la decesul deţinutului
Ionuţ-Cristinel Maftei, survenit pe 24 iunie a.c.

1. Date
generale privind Penitenciarul Iaşi

           
1.1. Efective şi probleme deosebite

Conform
statisticii din 20 iulie, 1779 de deţinuţi (1731 de bărbaţi
şi 48 de femei) împărţeau cele 1849 de paturi instalate. Aparent,
nu există supraaglomerare. Fiecare deţinut are un pat şi mai
rămân 70 de paturi neocupate. Dar potrivit normei standard de 6 m.c. de
aer pentru fiecare deţinut numărul total de paturi ar fi trebuit să
fie 1475. Prin instalarea celor 374 de paturi suplimentare s-a micşorat
spaţiul prevăzut pe deţinut. Prin urmare, supraaglomerarea
există în continuare chiar dacă dimensiunile acestui fenomen au fost
reduse. Insă gradul de supaaglomerare ar fi şi mai mare dacă
s-ar avea în vedere recomandarea Comitetului european pentru Prevenirea Torturii
de a se calcula spaţiul per deţinut în metri pătraţi
(cam 4,5) renunţându-se la criteriul metrilor cubi de aer.

Din cei
1731 de deţinuţi bărbaţi, 22 erau minori iar 12, condamnaţi
pe viaţă. Pentru aceştia din urmă există un club separat,
practic o cameră de detenţie, în care, în afara unor discuţii
cu cadrele din penitenciar, nu se poate desfăşura nici o activitate
din lipsă de spaţiu şi dotări. Exceptând plimbarea zilnică
(cel puţin o oră) în curtea special amenajată, aceşti deţinuţi
pot doar să joace fotbal o dată pe săptămână, o oră,
pe terenul penitenciarului (dar tot numai între ei) şi eventual
să meargă la biserică, tot o dată pe săptămână.
APADOR-CH cere conducerii penitenciarului Iaşi să organizeze activităţi
zilnice, cât mai variate pentru această categorie de deţinuţi
(la penitenciarele Rahova şi Craiova se fac eforturi în această direcţie).
Lipsa de activitate şi izolarea completă a "vieţaşilor"
de ceilalţi deţinuţi sunt surse sigure de tensiuni între deţinuţi
dar şi între aceştia şi cadrele din penitenciar. APADOR-CH solicită
Direcţiei Generale a Penitenciarelor să permită socializarea
condamnaţilor pe viaţă cu ceilalţi deţinuţi (cel
puţin cu cei care au pedepse mari) şi să renunţe la izolarea
completă şi, în opinia asociaţiei, nocivă a primilor.

 63 de deţinuţi,
inclusiv cei 12 condamnaţi pe viaţă, sunt clasificaţi ca
"periculoşi". APADOR-CH insistă din nou că această
clasificare trebuie să aibă în vedere în primul rând comportamentul
deţinuţilor. Un condamnat pe viaţă poate fi mai disciplinat
şi mai civilizat decât un mărunt hoţ de buzunare. Nu este, deci,
normal ca primul să fie clasificat automat drept periculos în virtutea
faptei comise şi a pedepsei primite.

Toţi
"periculoşii" sunt cazaţi într-o secţie separată
(a 7-a). La scoaterea din cameră, sunt însoţiţi de supraveghetori
mascaţi (30 în total, toţi angajaţi ai penitenciarului). Penitenciarul
are în dotare cinci centuri de siguranţă (lanţuri care se
fixează pe talie) şi două sisteme de imobilizare a mâinilor şi
picioarelor (cătuşe de mâini şi cătuşe de picioare
unite prin lanţuri). Conform locţiitorului cu siguranţa deţinerii,
aceste dispozitive au fost folosite o singură dată, în cazul unui
deţinut cu multiple tentative de automutilare. APADOR-CH reaminteşte
că, în situaţii excepţionale, se poate recurge la cătuşe
de mâini pentru imobilizarea deţinuţilor. Aceasta este regula
respectată în sistemele penitenciare din ţările democratice.
Prin urmare, asociaţia susţine că folosirea lanţurilor,
indiferent de denumire ("mijloace sigure de imobilizare" sau "centuri")
este inacceptabilă şi cere DGP să retragă aceste dispozitive
din întreg sistemul penitenciar.  

447 de deţinuţi
erau scoşi la muncă, adică un sfert din numărul total. 108
erau folosiţi în gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului
(neremuneraţi dar cu "zile-câştig", adică reducerea
pedepsei cu până la 7 zile pe lună). Restul munceau în vii şi
construcţii. Contractele se încheie la nivelul salariului minim pe economie
dar deţinuţii primesc doar 10% (plus "zile-câştig"),
90% revenind penitenciarului.

91 de deţinuţi
beneficiază de regim de detenţie semi-deschis. Sistemul este încă
departe de regimul similar din penitenciarele din ţările europene.
Aici, diferenţele faţă de ceilalţi deţinuţi sunt
minore: scoaterea la muncă sub paza a doi subofiţeri neînarmaţi,
dreptul de a circula între camerele de detenţie din secţie (nu şi
în afară) până la ora stingerii şi, automat, vizite la masă.
In opinia asociaţiei, este prea puţin pentru a stimula deţinuţii
ca, prin comportamentul lor, să devină eligibili pentru un astfel
de regim de detenţie.

Din cele
316 cadre (ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi salariaţi
civili), 238 lucrează la operativ, adică o proporţie de 7-8 deţinuţi
la un cadru (în fapt, mai mulţi, deoarece cadrele lucrează în ture)
adică mult peste standardele europene. La cultural, lucrează 11 cadre,
inclusiv preotul, prea puţini pentru cei peste 1700 de deţinuţi.
La medical sunt angajaţi 5 medici (în schemă sunt prevăzuţi
7) şi 7 asistenţi (prevăzuţi, 12). Un progres faţă
de vizitele anterioare ale asociaţiei este faptul că 4 din cei 5 medici
sunt prezenţi constant în penitenciar. Dar unii deţinuţi – cei
care au curajul să se plângă –  continuă să fie nemulţumiţi
de calitatea actului medical. Consultaţiile sunt făcute de mântuială
iar tratamentul prescris este ineficient  sau greşit, spun ei. (Deţinutul
Albert Paul Matei aştepta să intre la consult. Avea pe ambele mâini
excrescenţe purulente pe care le trata de aproape un an, fără
rezultat. Doctorul Oatu a declarat că ştie cazul şi că ar
fi vorba de o … micoză. Evident, deţinutul era de vină că
nu se vindeca de atâta vreme pentru că … se ştergea pe mâini cu
acelaşi prosop!) APADOR-CH aminteşte că medicul şef Oatu
a fost cauza unei revolte a deţinuţilor în 1999 datorită comportamentului
său violent şi jignitor faţă de deţinuţi şi
modului superficial în care se achita de sarcinile profesionale. La următoarea
vizită a reprezentanţilor asociaţiei (2001) au existat  puţine
plângeri cu privire la brutalităţi din partea medicului şef (ceea
ce poate însemna fie că doctorul Oatu s-a schimbat în bine, fie că
– mai credibil – deţinuţii au fost atât de intimidaţi încât
nu au mai îndrăznit să se plângă). Dar lipsa totală
de interes profesional a doctorului Oatu  faţă de afecţiunile
deţinuţilor a fost semnalată şi în 2001. Nici anul acesta
opinia deţinuţilor cu privire la calitatea actului medical (nu numai
cu privire la doctorul Oatu) nu s-a schimbat. APADOR-CH a constatat că
acest gen de nemulţumire există în mai multe penitenciare dar parcă
nicăieri nu este mai mare decât la Iaşi. Asociaţia cere DGP să
examineze cu atenţie şi maximă imparţialitate performanţa
profesională a doctorilor şi asistenţilor medicali de la Penitenciarul
Iaşi. APADOR-CH sugerează ca această evaluare să fie făcută
de comisia mixtă Ministerul Justiţiei – Ministerul Sănătăţii
care oricum s-a constituit pentru cercetarea decesului deţinutului Ionuţ-Cristinel
Maftei.

In acelaşi
timp, APADOR-CH semnalează atmosfera tensionată dintre deţinuţi
şi cadrele din penitenciar (operativ). Spre diferenţă de
alte penitenciare, dar şi de acesta în vizitele anterioare, deţinuţii
nu au îndrăznit să-i critice pe supraveghetori decât pe ocolite. Dar
mulţi au spus că ar dori să fie mutaţi în alte penitenciare
pentru că "aici e mai rău" şi se refereau la comportamentul
celor de la operativ. Având în vedere sentimentul de frică generalizată
ce pare a fi dominanta în relaţia dintre cadrele şi deţinuţii
din Penitenciarul Iaşi, precum şi numărul mare de decese sau
incidente violente în rândurile deţinuţilor în ultimii 4-5 ani, APADOR-CH
cere DGP constituirea unei comisii, care să includă şi persoane
din afara sistemului, cu scopul analizării temeinice şi imparţiale
a activităţii cadrelor din acest penitenciar, mai ales sub aspectul
comportamentului acestora faţă de deţinuţi. Scopul
pedepsei cu închisoarea este, desigur, de a-i izola pe infractori de societate
dar şi de a-i reeduca în vederea reintegrării de după liberare.
Violenţele verbale şi fizice – interzise prin lege – nu fac parte
dintre suferinţele inerente privării de libertate şi sunt catalogate
drept tortură sau tratament inuman sau degradant.

           
1.2. Blocul alimentar, camere de detenţie, servicii

Bucătăria,
renovată în 2001, era plină de igrasie. De altfel, blocul alimentar
urma să intre în reparaţii capitale, cu înlocuirea unora dintre dotările
vechi şi neigienice (de pildă jgheaburile de ciment pentru spălarea
zarzavaturilor). O ciorbă de legume şi varză cu slănină
figurau în meniu. Cei 190 de deţinuţi bolnavi primeau ghiveci cu bucăţele
de carne (cam 17-18 kg din cele 131 kg destinate preparării hranei în ziua
vizitei, restul de circa 123 kg urmând să fie folosite la masa de seară,
"orez bulgăresc"!). APADOR-CH reaminteşte că prin "carne"
se înţelege numai aşa numita "carne în carcasă", adică
slănină, oase şi puţină carne propriu-zisă. Iar
raţiile de carne sunt de circa 70 gr. pe deţinut şi 100 gr. pe
deţinut bolnav de TBC pe zi.

Izolatorul
de pedeapsă (gol în ziua vizitei) avea aceleaşi "paturi"
de piatră, criticate în mod repetat de APADOR-CH. Deţinuţilor
pedepsiţi cu izolarea li se ridică saltelele, păturile, pernele
şi cearceafurile la trezire şi li se dau înapoi numai seara, la stingere.
Prin urmare, ei trebuie să stea toată ziua direct pe piatră,
ceea ce pune în pericol starea lor de sănătate. Conform unuia
din locţiitori, "paturile" de piatră ar urma să fie
desfiinţate. APADOR-CH cere să se renunţe şi la practica
scoaterii cazarmamentului pe durata zilei, riscul îmbolnăvirii fiind acelaşi
şi dacă paturile ar fi de fier. Alternativ, se poate dota izolatorul
cu scaune normale (după modelul penitenciarului de maximă siguranţă
din Amsterdam).

In camera
73 (condamnaţi pe viaţă), deţinutul Robert Sibişan
s-a plâns că, fiind din judeţul Alba, nu poate fi vizitat de familie.
A făcut mai multe cereri de transfer la un penitenciar accesibil familiei
ca mijloace de transport (la Arad sau Bucureşti, unde există secţii
pentru deţinuţii pe viaţă) dar la fiecare a primit răspuns
negativ. APADOR-CH solicită DGP să analizeze cu bunăvoinţă
posibilităţile de transferare a acestui deţinut într-un penitenciar
unde să poată fi vizitat de membrii familiei.

Deţinuţii
au la dispoziţie 4 telefoane publice şi 3 cutii poştale pentru
corespondenţa pe care poştaşii o ridică zilnic şi direct.
Spaţiul prevăzut pentru vizitele obişnuite pe care le primesc
deţinuţii a fost dublat. Până la terminarea lucrărilor,
toate vizitele se desfăşoară într-o sală numai cu mese,
într-un zgomot infernal. Câteva zeci de persoane strigau, în acelaşi timp,
cât puteau de tare, în încercarea de a se face auzite de vizitaţi sau vizitatori.

S-a mai
construit o sală de baie la secţia de nerecidivişti. Dar evident
că două săli de baie câte sunt în prezent (camerele nu sunt
dotate cu duşuri) nu pot oferi condiţii pentru întreţinerea igienei
corporale a peste 1700 de deţinuţi.

Problema
spaţiului de plimbare (total nesatisfăcător în 2001) a fost parţial
rezolvată. Circa 1700 de deţinuţi (condamnaţii pe viaţă
şi femeile au curţi de plimbare separate) ies zilnic la aer, o oră
şi un sfert, în trei curţi împrejmuite cu garduri înalte (cam 120
de deţinuţi pe serie). Problema este că nu există nici
un pic de umbră aşa că din cauza soarelui puternic ieşitul
la aer se transformă în chin. Nici pe timp ploios sau de iarnă situaţia
nu este mai bună, spaţiul fiind complet neprotejat. Exerciţiul
fizic zilnic este un drept al deţinuţilor iar asigurarea lui,
o obligaţie a administraţiei penitenciare. Or condiţiile de la
penitenciarul Iaşi fac aproape imposibilă exercitarea acestui drept.
APADOR-CH cere conducerii penitenciarului să găsească de urgenţă
soluţii pentru rezolvarea problemei (de exemplu, montarea unor prelate).

2. Decesul
deţinutului Ionuţ-Cristinel Maftei

In vârstă
de 24 de ani, Maftei avea o condamnare definitivă pentru furtul a doi cai
(5 ani de închisoare pentru tâlhărie). A fost arestat de poliţia Iaşi
pe 27.12.2002 şi adus în penitenciarul Iaşi pe 27.01.2003. Aici, a
contractat TBC pulmonar, depistat pe 26.11.2003. Este sigur că s-a îmbolnăvit
în perioada de detenţie în penitenciar deoarece radiografia pulmonară
din momentul transferului de la poliţie atesta că nu avea nimic la
plămâni. Faptul în sine este foarte grav şi în acelaşi timp grăitor
pentru condiţiile de detenţie. Maftei nu este singurul deţinut
care s-a îmbolnăvit de TBC în sistemul penitenciar din România. Aerul viciat
din camerele de detenţie supraaglomerate, hrana proastă, lipsa de
exerciţiu fizic în aer liber (nu doar "plimbarea" de o jumătate
de oră sau o oră, de multe ori în spaţii improprii, cum este
şi cazul Penitenciarului Iaşi), la care se adaugă nepăsarea
cadrelor medicale sunt principalele cauze ale numeroaselor îmbolnăviri
de TBC pulmonar. In cazul acestei boli se poate stabili cu certitudine
dacă a fost contractată în libertate sau în penitenciar (toţi
deţinuţii au radiografii pulmonare anexate la fişa medicală
în momentul aducerii în penitenciar). Pentru alte boli de care suferă
deţinuţii (cele mai frecvente sunt cele de stomac şi ale
căilor respiratorii), foarte probabil tot datorită condiţiilor
de detenţie, nu există documente medicale iniţiale care să
permită o comparaţie.

Ionuţ-Cristinel
Maftei a fost internat la Spitalul Penitenciar Tg. Ocna pe 4.02.2004 şi
a revenit la Iaşi pe 29.05.2004. Nu este clar de ce internarea s-a produs
la mai bine de două luni după depistarea bolii şi nici ce tratament
a urmatîn acea perioadă. La întoarcerea în penitenciar, el a fost repartizat
la camera 113, împreună cu alţi şapte deţinuţi, toţi
aflaţi în perioada de doi ani de consolidare după TBC pulmonar.

Camerele
de detenţie din Penitenciarul Iaşi sunt construite în sistem "perechi".
Adică, între două camere vecine, există un mic spaţiu complet
izolat, de circa un metru pătrat, prevăzut cu două vizete, câte
una pentru fiecare cameră, prin care supraveghetorii pot urmări ce
fac deţinuţii. Uşa este încuiată, iar accesul în acest spaţiu
de supraveghere se face din coridor şi numai de către cadre.
Evident, deţinuţii nu au cum să vadă ce se întâmplă
în cămăruţă.

Deţinuţii
au descoperit că braţul unui om trece destul de uşor prin vizetă
şi au profitat pentru a face tot felul de schimburi (de obicei, ţigări)
cu colegii din camera învecinată. Evident, acest lucru însemna o încălcare
a regulamentului de ordine interioară.

Duminică
20 iunie 2004, Ionuţ-Cristinel s-a oferit – spun foştii colegi de
cameră – să schimbe o şapcă pe ţigări, deoarece
cunoştea un deţinut din camera vecină (115). S-a întins pe patul
de sus de lângă uşa camerei (paturile sunt pe două nivele) şi
a băgat braţul drept prin vizetă. Deţinutul din camera 115
a procedat la fel. La un moment dat, un coleg de cameră al lui Ionuţ
a auzit un icnet. Cum "negocierile" se prelungeau, s-a uitat mai atent
la tânărul care rămăsese nemişcat în poziţia iniţială
(, întins pe pat şi cu braţul băgat prin vizetă) şi
a văzut că i se învineţiseră ochii şi îi curgea salivă
din gură. Speriaţi, deţinuţii au bătut în uşă
să vină supraveghetorul Gabriel Geger, singurul de serviciu pe secţie
în acea duminică. Subofiţerul a venit la scurt timp, a constatat că
Maftei era în comă, l-a pus pe o pătură şi, împreună
cu deţinuţii, l-a dus la poarta penitenciarului de unde a fost preluat
de o ambulanţă. Nu este clar în cât timp a sosit ambulanţa. Părinţii
lui Ionuţ susţin că, din cauza medicilor din penitenciar (din
nou a fost pomenit numele doctorului Oatu), transferarea la spital a fost întârziată
cu două ore şi că dacă ar fi fost dus imediat, tânărul
ar fi avut şanse de supravieţuire. După ce a fost "plimbat"
între urgenţă şi neurochirurgie, a fost internat la Spitalul
de Urgenţe din Iaşi dar nu a mai putut fi salvat. A murit pe 24 iunie.
Conform certificatului medical constatator al decesului nr.240 din 25 iunie,
boala care a provocat moartea a fost "comă cerebrală",
"starea morbidă intermediară" a fost "edem cerebral;
contuzie cerebrală" iar "cauza determinantă" a
fost "traumatism cranio-cerebral acut deschis". Mai simplu
sus, Ionuţ-Cristinel Maftei a murit pentru că s-a izbit violent cu
capul, în partea dreaptă (craniul era înfundat pe o suprafaţă
circulară cu un diametru de 2-3 cm) de marginea de fier a patului. Cum
s-a întâmplat aşa ceva? După toate probabilităţile, cineva
l-a tras puternic de braţul drept ce atârna în cămăruţa
de supraveghere dintre camerele 113 şi 115 ceea ce l-a făcut să
se lovească de margine. (Semnele de pe braţ par să o confirme).
Cine este acest cineva ? Din discuţiile cu foştii colegi
de cameră ai lui Maftei şi pe baza scrisorilor primite de părinţii
tânărului de la diverşi deţinuţi, rezultă că el
ar fi supraveghetorul de serviciu în acea duminică.

Ionuţ-Cristinel
Maftei nu a avut nici un conflict cu vreun alt deţinut din camera
sa sau din restul penitenciarului. Nu era o persoană violentă,
nu s-a plâns că ar fi fost "păcălit" de vreun
alt deţinut iar foştii colegi de cameră nu auziseră
ca el să fi înşelat pe cineva în micile afaceri ce se fac în orice
penitenciar. Prin urmare, nimeni dintre deţinuţi nu avea vreun motiv
să-i facă vreun rău şi cu atât mai puţin, să-l
omoare. Nici supraveghetorul Geger nu avea un astfel de motiv. Cel mai probabil
este că a deschis uşa cămăruţei de supraveghere, a
văzut braţul trecut prin vizetă şi l-a tras puternic, vrând
să-l sperie sau să-l pedepsească pe deţinut. Supraveghetorul
ştia cu siguranţă cum foloseau deţinuţii vizetele
şi era singurul care avea acces la acel spaţiu dintre camere. Unul
dintre foştii colegi de cameră ai lui Ionuţ cu care au discutat
reprezentantele asociaţiei – toţi foarte reţinuţi şi
temători – a spus că Geger "mai făcuse astfel de glume proaste".

In duminica
respectivă, după incident, deţinuţii au fost mutaţi
din camera 113, mai întâi împreună şi apoi repartizaţi la camere
diferite. Parchetul civil a declanşat cercetările abia marţi,
22 iunie, urmărind, evident, numai pista eventualei vinovăţii
a unui deţinut sau a mai multora. Neimplicarea, în această fază,
a parchetului militar arată că nu s-a pus, nici o clipă,
problema cercetării supraveghetorului (până la sfârşitul
lunii septembrie 2004, când intră în vigoare noul Statut al angajaţilor
din penitenciare, aceştia sunt, încă, militari şi deci
eventualele cercetări sunt în continuare efectuate de parchetele militare).

In săptămâna
dinaintea vizitei APADOR-CH, foştii colegi de cameră ai lui Ionuţ-Cristinel
Maftei au fost duşi în arestul poliţiei din Iaşi pentru a fi
supuşi testului cu poligraful. Supraveghetorul Geger a fost şi el
supus acestui test. Deţinuţii au stat în arest aproape o săptămână.
Niciunul nu a reclamat eventuale presiuni sau brutalităţi din partea
poliţiştilor. Din spusele lor, a rezultat că singurele două
întrebări legate direct de decesul lui Maftei au fost de genul "tu
l-ai omorât? Da sau nu?" şi "ai văzut cine l-a lovit? Da
sau nu?". La data vizitei APADOR-CH, şase din deţinuţii
testaţi reveniseră în penitenciar iar reprezentantele asociaţiei
au putut discuta cu fiecare separat (cadrele nu au asistat dar uşa biroului
unde au avut loc discuţiile a fost permanent deschisă). Doi deţinuţi
– Ionaşcu, şeful camerei 113, cel care l-a chemat pe supraveghetor
când a constatat starea lui Maftei şi Vatră, din camera 115, cel cu
care decedatul urma să perfecteze "tranzacţia şapcă
contra ţigări" – rămăseseră în arestul Poliţiei
Iaşi. Reprezentantele APADOR-CH se tem că procurorii civili încearcă
să-l scoată pe unul din ei "ţap ispăşitor".
O variantă, greu de crezut, este că Ionuţ ar fi refuzat să
negocieze cu cei din camera 115 şi ar fi fost bătut de colegii de
cameră care, când au văzut că acesta intrase în comă, ar
fi înscenat istoria cu vizeta şi trasul de braţ. Seful camerei, Ionaşcu,
ar fi fost principalul autor al bătăii şi înscenării ulterioare.
Un deţinut cu care reprezentantele asociaţiei au discutat la sugestia
colonelului Bâtea, locţiitor al directorului, a afirmat că Ionaşcu
a fost mutat, după incident, în camera în care el, Cătălin Stănescu,
este şef (titulatura oficială este "reprezentant de cameră").
Lui CS i s-a cerut de conducerea penitenciarului să-l supravegheze îndeaproape
pe Ionaşcu şi, astfel, a constatat că acesta era extrem de
abătut şi repeta că "a încurcat-o", ceea ce ar fi o
"dovadă" a implicării lui în moartea tânărului. Reprezentantele
asociaţiei cred că 1) era absolut normal ca Ionaşcu să fie
afectat de moartea extrem de ciudată a lui Maftei; 2) "încurcătura"
se putea referi la teama de pedeapsă pentru încălcarea regulamentului
(schimb de bunuri între deţinuţi); 3) cel mai probabil, expresia "am
încurcat-o" arăta spaima că, dată fiind implicarea unui
cadru din penitenciar,  se va face tot posibilul pentru "albirea"
acestuia, prin acuzarea deţinuţilor, în principal a şefului de
cameră.

Nu există
indicii cu privire la motivele pentru care şi deţinutul Vatră
de la camera 115 a rămas în arestul poliţiei.

Reprezentantele
APADOR-CH au discutat şi cu familia Maftei (domiciliată în satul Curături,
comuna Ciurea, la circa 30 km de Iaşi). Anunţaţi luni, 21 iunie,
să se prezinte la spitalul de urgenţe, părinţii s-au dus
imediat la Iaşi şi l-au găsit pe Ionuţ în comă. L-au
vizitat şi marţi şi miercuri dar tânărul nu şi-a mai
revenit şi a murit în noaptea de miercuri spre joi. Trebuie menţionat
că, potrivit spuselor părinţilor, deşi Maftei era în
comă, era totuşi încătuşat peste noapte. APADOR-CH cere
din nou DGP să dispună renunţarea la imobilizarea cu cătuşe
a deţinuţilor bolnavi, internaţi în spitale civile. Dacă
este absolut necesar, ei pot fi eventual legaţi cu bandaje elastice

Părinţii
lui Maftei au primit mai multe scrisori de la diverşi deţinuţi
(inclusiv de la unul care a fost pus în libertate după decesul lui Ionuţ),
toate întărindu-le convingerea că autorul omorului este supraveghetorul
Geger. Pe 24 iunie, au făcut plângere împotriva lui la Parchetul Militar
Iaşi şi pe 19 iulie, Vasile Maftei, tatăl lui Ionuţ, fusese
chemat de procuror pentru declaraţii.

Reprezentantele
APADOR-CH au vrut să afle numărul de dosar constituit de Parchetul
Militar Iaşi pe baza plângerii familiei Maftei împotriva supraveghetorului
Geger. Insă procurorul de serviciu a refuzat categoric să le dea această
informaţie, cu toate că s-a precizat clar că nu se doreau informaţii
din dosar ci doar un număr. De altfel Parchetul Militar Iaşi pare
să nu existe: nu are placă la intrare, nu poate fi contactat nici
pe telefon sau fax şi cu atât mai puţin pe e-mail. Si, evident, nu
are site pe Internet. În plus, nici adresa poştală a acestei instituţii
nu a fost comunicată reprezentantelor APASOR-CH cu motivarea că
este secretă. De altfel, pentru a obţine acest "nu" categoric,
reprezentantele APADOR-CH au fost trecute cu datele personale în trei registre:
la intrarea în clădire, unde se află şi parchetul de pe lângă
Tribunalul Iaşi, la intrarea în sediul parchetului militar (et. IV) şi
la "audienţa" acordată de procurorul militar de serviciu.
Lipsa totală de transparenţă şi secretomania excesivă
a acestei instituţii a statului sunt, în opinia asociaţiei, complet
anacronice şi în dezacord cu standardele europene.

Concluzii

1. Faţă
de cele constatate de APADOR-CH în 2001, când situaţia tensionată
din penitenciarul Iaşi părea să se fi diminuat, în 2004 frica
este sentimentul dominant printre deţinuţi. Ei se tem să vorbească,
se tem de unele cadre (în principal supraveghetori şi  medici), se tem
să nu ajungă "ţapi ispăşitori" în cazurile
de decese sau incidente violente. APADOR-CH cere DGP să ia măsuri
urgente pentru asigurarea unui climat normal într-un penitenciar, fie el şi
de maximă siguranţă;

2. Asociaţia
cere DGP să facă o analiză amănunţită şi
imparţială a modului în care unii medici din penitenciar îşi
îndeplinesc obligaţiile profesionale faţă de deţinuţi
;

3. Asociaţia
solicită administraţiei penitenciarului Iaşi să găsească
o soluţie de protejare a spaţiului de plimbare împotriva soarelui
şi a intemperiilor;

4. APADOR-CH
cere DGP retragerea lanţurilor (indiferent de denumire) din întreg sistemului
penitenciar şi solicită modificarea regulamentului în sensul de a
permite contactele între condamnaţii pe viaţă şi alţi
deţinuţi. De asemenea, asociaţia insistă pentru introducerea
unor programe speciale pentru cei condamnaţi pe viaţă şi
cei cu pedepse mari;

5. In
privinţa decesului lui Ionuţ-Cristinel Maftei, asociaţia aşteaptă
rezultatele cercetărilor parchetelor civil şi militar, cu convingerea
că nici un nevinovat nu va avea de suferit.

APADOR-CH
reaminteşte că lipsa unor cercetări efective, amănunţite
şi apte a duce la identificarea şi pedepsirea persoanei/persoanelor
vinovate de decesul deţinutului Ionuţ-Cristinel Maftei echivalează
cu încălcarea articolului 3 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, ratificată de România.

Manuela
Ştefănescu                                              Diana Călinescu