Ce mai facem cu drepturile din secolul trecut în lumea de mâine?

10 decembrie înseamnă, în fiecare an, ziua în care ne amintim festivist de drepturile omului. Pe toate meridianele s-a proslăvit de-a lungul timpului însemnătatea acestor convenții social-politice, instituite, adoptate de Națiunile Unite în 1948, după război.

Au urmat 70 de ani de pace, dar și de luptă civică pentru ca ele, drepturile, să devină efective în viețile noastre, nu doar niște vorbe frumoase scrise în tratate internaționale.

Mai bine sau mai rău, drepturile consfințite în 1948 de ONU, apoi cele enunțate în 1950 în Convenția Europeană a Drepturilor Omului au devenit concepte des invocate în viețile noastre. Avem dreptul la viață, dreptul la familie, dreptul la educație, dreptul la informare, dreptul de a gândi liber, de a vorbi și de a ne mișca la fel de liber. Avem dreptul de a nu fi torturați, închiși pe nedrept, avem dreptul la un proces echitabil, dreptul de a ne trăi viața privată așa cum dorim. Aparent avem tot ce ne trebuie pentru a fi oameni liberi și stăpâni pe destinele noastre.

Dar simțim cu adevărat azi toate astea sau sunt doar utopii stabilite de niște oameni bine intenționați din secolul trecut, care nu au fost nici pe deplin implementate în realitate și s-au și cam demodat între timp? Mai sunt de actualitate aceste deziderate de acum 70 de ani în viețile noastre de azi?

Sigur, veți zice, noi aici în România încă mai avem de recuperat lucruri care în societatea mai evoluată din vest sunt deja normalitate: transparență, stat de drept, libertăți individuale, proprietate, nediscriminare etc. Noi abia de 30 de ani învățăm cum e să ai drepturi și încă n-am ajuns și la lecția despre responsabilități.

Proaspăt încheiatele alegeri parlamentare ne-au arătat că încă mai avem de învățat despre democrație. Ne-au arătat că drepturile omului nu fac, din păcate, obiectul dezbaterilor sau al promisiunilor electorale, și că ele apar în discuție doar atunci când sunt în pericol să fie restrânse.

Vestea intrării în parlament a unui partid care se declară conservator și naționalist a stârnit temeri. Iar asta ar trebui să ne arate, în oglindă, cum se simt cei speriați de partidele progresiste. Pentru că în loc să fie dezbătute, explicate, înțelese, respectate ca o normalitate, drepturile omului au ajuns din păcate sperietoarea care împarte lumea în tabere aparent ireconciliabile.

De parcă drepturile astea nu ar fi de ajuns pentru toți, ci respectarea drepturilor unora i-ar nedreptăți pe alții. De parcă egalitatea între femei și bărbați ar înseamna că femeile primesc ceva ce li se fură bărbaților. Sau recunoașterea dreptului de a avea o familie cuplurilor de homosexuali le-ar strica familiile heterosexualilor. Sau recunoașterea drepturilor firești ale unor minorități ar afecta cu ceva majoritatea.

Polarizarea nu este, totuși, un apanaj al societăților rămase în urmă, ci afectează toată lumea. Săraci versus bogați, minoritari versus majoritari, femei versus bărbați, credincioși versus liber cugetători, progresiști versus conservatori. Lumea funcționează tot mai mult în sistem binar, precum computerele, nu mai e loc de nuanțe, iar dezbaterile degenerează în loc să rezolve. Empatia e o limbă străină. Neutralitatea mai degrabă dăunează, pentru că ea lasă loc de abuz taberei dominante.

Un rol tot mai important în această polarizare îl joacă, cine ar fi crezut, tocmai evoluția tehnologică. Apariția Internetului, dezvoltarea tehnologiei și a inteligenței artificiale pun presiuni mari pe conceptele democratice și umaniste ale secolului trecut. Suntem aparent mai bine informați datorită Internetului, dar în realitate suntem mai ușor de manipulat prin efectele perverse ale acestor noi mijloace de comunicare.

Pandemia ne-a pus în față o oglindă cu ape tulburi, ne-a arătat că pojghița drepturilor civile e subțire și nu ține exact acolo unde ar trebui să garanteze protecția. Politicienii s-au repezit să facă ce știu ei mai bine: să abuzeze de putere, să restrângă drepturi, să instituie sisteme de supraveghere, toate sub pretextul securității cetățeanului. Toate astea nu sunt noi, dar acum au un aliat îngrijorător împotriva omului: tehnologia.

Viața privată, datele noastre personale devin monede de schimb într-o lume tot mai digitalizată, automatizată. Cu cine vom mai negocia drepturile noastre de oameni într-o lume a mașinilor? Și mai ales, cine sunt oamenii care programează azi mașinile care ne vor guverna lumea de mâine? Cine îi educă pe acești oameni și câtă empatie și etică se regăsesc în educația asta?

Ce ne așteaptă după pandemie? O criză economică inevitabilă va adânci și mai mult decalajele economice, sărăcia va crește, migrația va pune presiune și mai mare pe societățile mai dezvoltate. La asta se vor adăuga efectele schimbărilor climatice care vor determina și ele alte fenomene migratorii. Vor putea oare drepturile proclamate în secolul 20 să mai protejeze omul secolului 21?

La finalul unui 2020 complicat, ne vedem așadar din nou în fața acestei zile festive de „Cântare a drepturilor omului”. Noi cei de la APADOR-CH ne-am gândit dacă n-ar fi timpul ca, după 30 de ani de „pândă” continuă pentru respectarea drepturilor omului, așa cum ne sunt predate de 70 de ani, să ne punem și o întrebare incomodă: ce mai înseamnă să fii om și să ai drepturi în ziua de azi?

Așteptăm și părerile voastre.

 

Semnele de „circulație” ale drepturilor omului, realizate de Carmen Nistor pentru APADOR-CH, sunt aici.