Ce e extremism la noi, la Veneția nu e
Într-un cod al bunelor maniere democratice, din 2002, Comisia de la Veneția ne învață că extremismul nu e ce am fost noi obișnuiți să credem în ultima vreme că e, ci viceversa.
Nu de puține ori, în ultima vreme, cu cât se apropie alegerile (CCR e un mare fan al alegerilor, chiar a cerut „bis!” pentru prezidențiale), cu atât mai mult este folosit în spaţiul public un termen cu conotaţii apocaliptice: EXTREMISM. Brr…!
Extremismul a devenit un termen la fel de elastic precum marsupiul unui cangur. Cu puțină bunăvoință, poate intra aproape orice în el.
Dacă te-apuci să conteşti ordinea actuală a lucrurilor, dacă vrei şi ceri altceva decât ce e acum, dacă nu iubeşti actuala formulă de guvernare şi, doamne fereşte!, dacă nu eşti de acord cu unele măsuri sau angajamente luate de guvernanţi (de exemplu, nu slăvești războiul și te întrebi dacă diplomația a făcut ceva pentru evitarea lui), primeşti etichetă de extremist.
Am trecut printr-o pandemie, trecem prin două războaie, trecem prin mai multe cicluri electorale. Toate gestionate, între prost și catastrofal, de niște grupuri politice care te fac, în mod reflex, să-ți păzești buzunarele, chiar și când îi vezi la TV.
Au fost și vor veni (cât încă or să vină, până s-or anula de tot) tot felul de alegeri. În campania electorală aferentă alegerilor, trebuie asigurat dreptul candidaţilor de a-şi exprima liber punctele de vedere. Chiar și pentru simplul motiv că au dreptul la liberă exprimare și candidații la alegeri. Dar, după cum merg lucrurile cu etichetările de până acum, practicate din plin de media „tradițională” (mainstream), oricine critică starea actuală a lucrurilor ori grupurile politice de la putere, va fi inclus în categoria atentatorilor la stabilitatea țării şi, în consecinţă, va fi etichetat drept extremist.
De aceea, poate că e bine să ne întoarcem, chiar şi pentru puţin timp, la logica normală a lucrurilor. Și să ne punem o întrebare care, cu vreo 30-35 de ani în urmă, părea absurdă într-o societate declarat democratică: are dreptul un candidat să vorbească împotriva sistemului, să aibă un discurs diametral opus față de cel al Guvernului, să declare că nu-i place actuala Constituție și să vrea să o schimbe? Nu cumva, prin această atitudine, candidatul se demască și scoate la lumină extremismul acerb care zace în el?
De peste 20 de ani, Comisia de la Veneţia (pe numele său din certificatul de naştere, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept) a întocmit un ghid cu principii democratice de respectat atunci când e vorba de alegeri, intitulat „Codul bunelor practici în materie electorală”. Codul conţine, în partea a doua a documentului, o secţiune denumită „Linii directoare şi raport explicativ”.
În mod surprinzător, pentru amatorii de lipit etichete inscripționate cu „extremism”, Comisia de la Veneția susține, printre altele, că dacă ești antiguvern, dacă vrei schimbarea guvernului și dacă vrei schimbări ale Constituției, nu ești extremist, ci un cetățean perfect normal. Cităm de la pagina 27 din „Codul bunelor practici în materie electorală. Linii directoare şi raport explicativ”, secțiunea „Respectarea drepturilor fundamentale”:
„De fapt, legislaţia în vigoare în multe ţări prevede anumite restricţii cu privire la discursul liber, care interpretate în mod restrictiv, pot fi acceptabile, dar pot genera abuz de putere în ţările fără tradiţii liberale şi democratice [o fi vorba de noi? –n.n.]. În teorie, restricţiile sunt menite să preîntimpine orice abuzuri ale discursului liber, garantând că, candidaţii şi autorităţile publice nu sunt defăimaţi şi chiar protejînd sistemul constituţional. Cu toate acestea, în practică ele [restricțiile –n.n.] pot rezulta în cenzurarea declaraţiilor care critică guvernul sau îndeamnă la o schimbare constituţională, cu toate că acesta şi este esenţa dezbaterii democratice.”
Deci, din anul 2002, în codul Comisiei de la Veneția scrie clar că țin de esența dezbaterii democratice crtitica guvernului sau îndemnurile la schimbări constituționale. Deci, nu constituie extremism discuțiile/declarațiile care critică guvernul sau chiar îndeamnă la o schimbare constituțională. Cu alte cuvinte, să nu fii de acord cu politica guvernamentală, să critici măsuri guvernamentale, să vrei schimbarea lucrurilor de până acum, nu înseamnă extremism. Ci normalitate, într-o societate democratică.
Pe cale de consecință, nici respingerea sau invalidarea unui candidat nu ar trebui făcută pe motiv de insuficient atașament față de Constituția în vigoare, dedus din faptul că o critică și dorește să o schimbe. Constituția în vigoare trebuie respectată, ca orice lege în vigoare, dar asta nu înseamnă că ea trebuie adulată. Iar nivelul de adulație nu trebuie să devină un criteriu folosit de CCR sau alt organism decizional pentru admiterea sau respingerea unui candidat la alegeri, prezidențiale sau parlamentare. Constituția poate fi criticată și nu e o blasfemie să se ceară schimbarea ei. Constituția nu e un dar al zeilor, ci al democrației.
Așadar, atenție la recomandări, Comisie de la Veneția, să nu vă bage la extremism Curtea Guvernamentală de la noi!
P.S. – Până acum câțiva ani, un astfel de articol ar fi fost superfluu, fiind vorba despre lucruri care păreau destul de limpezi, privind libertatea de exprimare. Dar, azi, la o simplă căutare pe Google, pentru „extremism” sunt afișate 198.000.000 rezultate, iar pentru „libertate” – 7.660.000 rezultate. Când unul tastează „libertate”, alți 26 tastează „extremism”…