Resurse Utile – APADOR-CH

(Mini)Ghidul fanului sportiv față cu jandarmeria

11/11/2022/în Articole, Buna guvernare, Resurse Utile, Slider /de Rasista

Mai multe cluburi sportive și galerii ale fanilor ne-au scris și semnalat în ultima vreme diverse incidente pe care fanii le-au avut cu forțele de ordine la meciuri, pe stadioane. Întrucât sunt mai multe legi care reglementează relațiile dintre galeriile de fani și forțele de ordine, la meciuri, pe stadioane sau în afara lor, publicăm și aici un mic ghid despre „ce se face” sau „nu se face”, ce e infracțiune, contravenție și cum se poate face o plângere pentru abuz, în cazul în care forțele de ordine exagerează.

În cazul evenimentelor sportive, principala reglementare privind asigurarea ordinii şi siguranţei publice este Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, cu modificările şi completările ulterioare. Cu privire la acțiunile Jandarmeriei Române la astfel de evenimente, sunt incidente şi prevederile Legii nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.

Cum și de ce se face controlul corporal la intrarea pe stadion

1 Potrivit art. 2 din Legea nr. 4/2008, forţele de ordine angrenate au obligaţia de a asigura protecţia şi siguranţa spectatorilor, sportivilor şi oficialilor şi de a lua măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea oricăror incidente ce se pot produce pe traseele de afluire/defluire şi în interiorul arenelor sportive, înainte, pe timpul şi după terminarea competiţiei sau a jocului sportiv.

În acest scop, legea prevede posibilitatea efectuării controlului corporal şi al bagajelor. Art. 19 al. 2 lit. a si b din Legea nr. 4/2008 prevede obligația organizatorilor de competiții/jocuri sportive să efectueze la intrarea în arena sportivă un control riguros al persoanelor şi al bagajelor acestora, având ca scop împiedicarea introducerii în stadion a unor obiecte sau materiale de genul: băuturi alcoolice, arme şi muniţii de orice fel, făclii, torţe, artificii, petarde, materiale explozive, incendiare sau fumigene, dispozitive pentru şocuri electrice, substanţe toxice, halucinogene, iritant lacrimogene ori paralizante, recipiente, corpuri contondente, cuţite, pumnale, şişuri, castete ori alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere ori lovire, precum şi să nu permită accesul persoanelor care au asupra lor mijloace de publicitate vizuală de genul celor interzise de lege (prevăzute la art. alin. 1 lit. r din Legea 4/2008: simboluri, sloganuri ori texte cu conţinut obscen sau care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă).

În art. 1 lit. i) din Legea nr. 4/2008 este definit controlul corporal preventiv şi al bagajelor, care constă în verificarea sumară a ţinutei vestimentare şi a bagajelor participanţilor, în scopul prevenirii introducerii în locurile de desfăşurare a competiţiei sau a jocului sportiv a obiectelor şi materialelor interzise la deţinere.

Definiţia legală menţionată mai sus nu este suficient de precisă (termenul „sumar” putând fi interpretat diferit de cel care efectuează controlul), ceea ce poate avea drept consecinţă, în practică, existenţa unor dispute privind limitele admisibile ale ingerinţelor celui care efectuează controlul corporal în viaţa privată a celui care este supus controlului.

Până la o modificare legislativă care să confere un grad de previzibilitate mai ridicat acestei definiţii legale, este posibil să fie iniţiată o acţiune civilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de persoana care consideră că a fost supusă unui control corporal desfăşurat într-o modalitate care i-a lezat dreptul la viaţă privată/demnitatea. Instanţa va stabili, în fiecare caz concret, dacă acel control corporal a lezat sau nu dreptul la viaţă privată al persoanei/demnitatea. Recomandăm ca demersul în instanţă de judecată să fie iniţiat după consultarea prealabilă a unui avocat, fiind foarte utilă asistenţa unui avocat.

Putem fi filmați/fotografiați pe stadion?

2 Cu privire la filmarea/fotografierea persoanelor, sunt de menţionat două prevederi din Legea nr. 4/2008, respectiv:

Art. 10 al. 1 lit. h din Legea 4/2008 prevede că organizatorii de competiţii/jocuri sportive au obligaţia să asigure înregistrarea şi supravegherea video a comportamentului participanţilor în arena sportivă şi în zona punctelor de acces, pe timpul afluirii şi defluirii acestora, precum şi pe timpul desfăşurării jocului sportiv, printr-un sistem propriu, conectat în punctul de comandă şi deservit de către un tehnician, sub îndrumarea unui reprezentant al forţelor de ordine.

De asemenea, art. 5 al. 7 din Legea nr. 4/2008 prevede că monitorii de securitate supraveghează comportamentul spectatorilor, atât pe traseele de afluire/defluire spre/de la bază sportivă, cât şi în interiorul acesteia, inclusiv prin efectuarea de înregistrări video şi fotografii operative în scopul identificării persoanelor care săvârşesc fapte antisociale. Acestea, precum şi înregistrările video efectuate în condiţiile art. 10 alin. (1) lit. h) constituie mijloace de probă pentru soluţionarea cauzelor de natură penală sau contravenţională.

În cazul în care o persoană apreciază că a fost înregistrată video sau fotografiată în alte condiţii sau scopuri decât cele prevăzute de lege, este posibil să fie iniţiată o acţiune civilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de persoana care consideră că a fost înregistrată video/fotografiată în alte condiţii sau scopuri decât cele prevăzute de lege, fiindu-i lezat astfel dreptul la viaţă privată/demnitatea. Instanţa va stabili, în fiecare caz concret, dacă a avut loc sau nu o lezare a dreptului persoanei la viaţă privată/demnitatea. Recomandăm ca demersul în instanţa de judecată să fie iniţiat după consultarea prealabilă a unui avocat, fiind foarte utilă asistenţa unui avocat.

Bannerele sunt permise, dar nu cu orice inscripții

3 Cu privire la problema bannerelor, art. 10 din Legea 4/2008 prevede pentru organizatorii competițiilor/jocurilor sportive mai multe obligații, printre care:

– să interzică afişarea în arena sportivă a simbolurilor, sloganurilor ori textelor cu conţinut obscen sau care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă, indiferent pe ce suport ar fi inscripţionate. Tot in art. 10 din Legea 4/2008 se prevede ca organizatorii sunt obligati să reţină aceste obiecte sau materiale, acesta fiind unul dintre scopurile prevazute de lege pentru efectuarea controlului corporal si al bagajelor.

– să interzică amplasarea bannerelor sau a altor mijloace de publicitate vizuală pe gardul care delimitează suprafaţa de joc de tribună sau în orice alte locuri care împiedică fie buna vizibilitate a jocului de către spectatori, fie asigurarea unei intervenţii oportune, în caz de necesitate

– să stabilească şi să aducă la cunoştinţa spectatorilor locurile unde este permisă amplasarea emblemelor, pancardelor, bannerelor, afişelor, steagurilor sau a altor mijloace de publicitate vizuală.

În cazul în care o persoană consideră că un suport inscripţionat (banner, afiş etc.) i-a fost reţinut în mod nejustificat, prin raportare la condiţiile prevăzute de lege, ceea ce i-a lezat libertatea de exprimare şi astfel i-a produs prejudicii morale, ea poate formula o acţiune civilă în instanţă, pentru repararea prejudiciului moral suferit. Instanţa va stabili dacă, în cazul concret, persoana a suferit sau nu un prejudiciu moral şi, în caz, afirmativ, care sunt mijloacele de reparare a acestui prejudiciu. Recomandăm ca demersul în instanţa de judecată să fie iniţiat după consultarea prealabilă a unui avocat, fiind foarte utilă asistenţa unui avocat.

Cum se face plângere la Parchet dacă forța folosită e nejustificată

4 Cu privire la folosirea forţei, este de menţionat că în Legea nr. 550/2004 sunt prevăzute cazurile şi condiţiile în care jandarmeria poate folosi forţa, două reguli de bază fiind gradualitatea şi proporţionalitatea. Astfel, art. 33 din Legea nr. 550/2004 prevede că folosirea forţei se face în mod gradual şi nu trebuie să depăşească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acţiunilor ilegale şi va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat.

În cazul în care un spectator consideră că a fost supus unei intervenţii în forţă care a depăşit condiţiile şi limitele prevăzute de lege, este necesar ca acesta să formuleze o plângere penală la parchet, ca victimă a infracţiunii de purtare abuzivă.

În lipsa unei astfel de plângeri, este foarte probabil ca abuzurile comise să rămână nesancţionate, tocmai pentru că nu au fost aduse la cunoştinţa organelor de anchetă. Este adevărat că, în cazul infracţiunii de purtare abuzivă, organele de anchetă se pot sesiza şi din oficiu. Dar, experienţa practică duce la concluzia că sesizările din oficiu sunt extrem de rare în astfel de cazuri, motiv pentru care cea mai indicată cale de a proceda este că persoana care se consideră că a fost victima unei infracţiuni de purtare abuzivă să formuleze plângere penală la parchet. Este de preferat ca victima posibilei infracţiuni să beneficieze şi de asistenţa unui avocat.

Iată un model de plângere la Parchet

5 Reamintim că Legea nr. 4/2008 prevede obligaţii nu numai pentru organizatori și personalul de ordine şi siguranţă, ci şi pentru spectatori.

Încălcarea unora dintre obligaţiile prevăzute de lege poate constitui contravenţie sau infracţiune

De exemplu, potrivit art. 32 din Legea nr. 4/2008, opunerea cu violenţă faţă de personalul de ordine şi siguranţă sau faţă de forţele de ordine ori împiedicarea acestora de a-şi exercita atribuţiile specifice, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

De asemenea, refuzul spectatorilor (dar fara violență) de a se supune la efectuarea controlului corporal preventiv şi al bagajelor de către forţele de ordine constituie contravenție (infracțiune este doar daca refuzul este cu violență) și se sancționează cu amendă de la 150 lei la 400 lei sau cu prestarea a 70-120 ore de activităţi în folosul comunităţii (art. 22 lit. b din Legea 4/2008)

Inițiativa cluburilor sau a galeriilor, de a solicita sprijinul unor avocaţi pentru a asigura asistenţă juridică în problema, de o complexitate ridicată, privind relaţiile dintre spectatori şi forţele de ordine, este o iniţiativă de bun augur. Trebuie identificate toate modalităţile de rezolvare a disputelor, în afară de căile violente.

Cum faci o sesizare la Parchet

04/10/2022/în Blog, Resurse Utile /de Rasista

Primim des mesaje la APADOR-CH de la oameni care ne reclamă diverse infracțiuni pe care le observă în viața de zi cu zi și ne cer să „luăm măsuri”. Le mulțumim și îi îndrumăm către „autoritățle competente” care, deși uneori nu se bucură de încredere în ochii cetățenilor, tot competente rămân din punct de vedere legal ca să cerceteze și să sancționeze o infracțiune.

Ultimul mesaj de acest fel ne semnala niște fapte care intrau sub incidența legii care interzice organizaţiile, simbolurile şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război. Pe scurt OU 31/2002 care prevede in cuprinsul sau mai multe infractiuni, printre care:

iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup
confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem informatic, de materiale rasiste şi xenofobe
promovarea, în public, a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi promovarea, în public, de idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia sau a a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional
ameninţarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege este închisoarea de cel puţin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică sau în considerarea religiei

Așadar, în măsura în care detineti probe în legatura cu comiterea unor fapte care intră sub incidența OUG 31/2002, vă recomandăm să sesizați Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, potrivit legii, parchetul are competența legală de a efectua/supraveghea urmărirea penală, în caz de infracțiuni.

În general, dacă aveți cunoștință despre săvârșirea oricărei infracțiuni, trebuie să sesizați poliția sau Parchetul. Iată un model de plângere penală pe care o puteți transmite parchetului de pe lângă judecătoria în raza căreia locuiți sau către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Plângerile se pot depune în scris, prin poștă sau online, prin email, dacă aveți semnătură electronică, însoțite de eventualele probe pe care le dețineți. Găsiți aici o hartă cu toate parchetele din țară și datele lor de contact.

Formularul de plângere penală

Domnule prim-procuror,

Subsemnatul(a)/Subscrisa ….[numele și prenumele persoanei fizice/denumirea persoanei juridice]…., domiciliat(ă)/cu sediul în ….[domiciliul petiționarului/sediul persoanei juridice]……, codul numeric personal…….., reprezentată de……….. în calitate de……., codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, în temeiul art. 288 si urm. din Codul de procedură penală, vă sesizez următoarele:

…………………………..[descrierea cât mai detaliată și clară a faptelor care, în opinia autorului sesizării, constituie infracțiune, cu precizarea datei săvârșirii faptelor sau a constatării urmărilor faptelor ori a oricăror împrejurări legate de cauză; dacă sunt cunoscute, trebuie menționate numele și adresa făptuitorului, precum și mijloacele de probă existente] ……………………………………………………….

Solicit/solicităm tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate, pentru infracțiunea de …. prevăzută de art. xxx din Cod penal.

Mijloacele de probă pe care se întemeiază prezenta plângere sunt următoarele:

– martori :

– înscrisuri:

– fotografii:

Data: Semnătura/Numele, prenumele, calitatea reprezentantului,

Domnului prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria/Tribunalul….

Ați fost controlați/legitimați de poliție la ieșirea din metrou? Cum a fost?

28/07/2022/în Blog, Resurse Utile, Slider /de Rasista

Ce are/nu are voie să facă polițistul atunci când organizează razii și ce drepturi aveți, ca cetățeni controlați la buzunare de organ; Ce spune legea, ce spune poliția;

Un cetățean ne-a semnalat recent că a fost martorul unor controale ale poliției, la stația de metrou Piața Unirii, asupra unor călători selectați aleatoriu, în general persoane tinere. Oamenii ar fi fost controlați corporal și la bagaje, fără explicații.

Am întrebat și noi Direcția Generală a Poliției Municipiului București care a fost scopul acestor controale, pe ce criterii au fost selectați cetățenii controlați și dacă li s-a înmânat la final un proces-verbal în acest sens, așa cum prevede Legea 2018/2002.

Ce spune Poliția

În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția nu ne spune concret cum alege persoanele pe care le controlează, ci ne asigură doar că toate controalele realizate la metrou au respectat prevederile legale.

La a doua întrebare Poliția a răspuns de asemenea că respectă întocmai ce zice legea:

Referitor la actele întocmite cu ocazia efectuării unui control corporal, poliţiştii, la finalul activităţilor, consemnează într-un proces-verbal rezultatul verificărilor, proces-verbal care, în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, constituie act de sesizare, iar în această situaţie este adus la cunoştinţa persoanelor implicate. În celelalte situaţii, ce nu implică constatarea vreunei infracţiuni, poliţiştii întocmesc un proces-verbal de control corporal pe care îl înmânează persoanei în cauză, în xerocopie”.

Citește răspunsul Poliției

Așadar, în caz că v-ați aflat printre persoanele oprite de poliție la ieșirea din metrou, în perioada asta, legitimate și controlate la buzunare și/sau bagaje, vă rugăm să ne spuneți și nouă dacă situația s-a derulat în realitate la fel cum spune legea și implicit Poliția în răspunsul oficial. Dacă aveți și un proces verbal primit de la poliție vă rugăm să ni-l trimiteți pe adresa office@apador.org, ca să vedem ce motiv legal a fost invocat în el, pentru control.

În caz că nu ați fost încă norocoșii câștigători ai loteriei Poliției, e bine să știți ce poate și ce nu poate Poliția să facă în cazul unor astfel de controale neașteptate.

Ce spune legea că poate face Poliția

Potrivit art. 26 al. 1 pct. 2 din Legea 218/2002 (legea Poliției Române), poliția „aplică măsuri pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice, aplică măsuri, potrivit competenţelor stabilite prin lege, pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional şi terorismului, de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii”.

Așadar, pentru această misiune de apărare a populației, poliția este îndreptățită de lege să facă diverse acțiuni preventive.

Are dreptul Poliția să ne controleze la buzunare?

Da. Tot în Legea 218/2002 găsim temeiul legal pentru organizarea de „filtre” de către poliție (de regulă, ele se organizează în domeniul circulației rutiere, dar pot fi organizate filtre în orice domeniu cu potențial infracțional, inclusiv cu privire la deținerea și consumul de droguri). La art. 31 al. 1 lit. f si g din Legea 218/2002, aflăm că poliția are dreptul:

„f) să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, în condiţiile prezentei legi;

g) să efectueze controale şi razii atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori, bunuri provenite din infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste”;

… Și să ne legitimeze?

Da, și să ne legitimeze, dar numai în anumite situații. Potrivit art. 34 al. 1 din aceeași Lege 218/2002, poliţistul este îndreptăţit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei cu ocazia unor controale sau razii (prevăzute în art. 31 al. 1 lit g, prezentat mai sus), numai în situația în care:

„a) aceasta încalcă dispoziţiile legale ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;

b) există motive verosimile pentru a bănui că aceasta a fost prezentă la locul săvârşirii unei fapte ilegale ori are cunoştinţă despre faptă, autor sau despre bunurile având legătură cu fapta;

c) aceasta solicită sprijinul sau intervenţia organelor de poliţie ori când din cauza vârstei, stării de sănătate, dizabilităţii, consumului de alcool sau altor substanţe psihoactive ori a altor asemenea circumstanţe necesită sprijinul organelor abilitate;

d) descrierea acesteia corespunde unei persoane căutate potrivit legii, deţine asupra sa bunuri sau se deplasează cu un vehicul, ambarcaţiune ori aeronavă care corespunde descrierii unor bunuri sau mijloace de transport căutate potrivit legii;

e) aceasta desfăşoară o activitate supusă, potrivit legii, unor autorizări, avize sau înregistrări ori este implicată într-o procedură legală în faţa unei autorităţi sau instituţii publice;

f) aceasta încearcă să pătrundă sau se află într-un spaţiu în care accesul este controlat;

g) cu ocazia unor controale sau razii, efectuate în condiţiile art. 31 alin. (1) lit. g);

h) există obligaţia legală de a se stabili identitatea acesteia.”

Dar trebuie să ne spună și de ce

Același articol 34, privind legitimarea, continuă cu alineatul 2, după cum urmează:

„(2) Poliţistul este obligat să aducă la cunoştinţă persoanei, verbal, motivul legitimării.

(3) Stabilirea identităţii unei persoane se face pe baza actelor de identitate. Atunci când persoana nu poate prezenta un act de identitate, stabilirea identităţii se realizează pe baza unui act prevăzut cu fotografie sau a declaraţiilor acesteia, precum şi a verificărilor poliţistului, realizate pe loc, în bazele electronice de date la care are acces potrivit legii.

(4) La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a înmâna acestuia actele prevăzute la alin. (3) şi de a comunica informaţiile necesare stabilirii sau, după caz, verificării identităţii sale”.

Ce se întâmplă dacă nu vrem să ne legitimăm sau nu avem actele necesare

Poliția ne poate fotografia, lua amprentele sau face publică fotografia fără acordul nostru.

„(5) Atunci când măsurile prevăzute la alin. (3) nu au permis stabilirea identităţii, pentru realizarea acestui scop, poliţistul este îndreptăţit să procedeze la:

a) identificarea unei alte persoane care poate oferi informaţii cu privire la identitate, dacă este posibil;

b) fotografierea, luarea şi procesarea amprentelor, semnalmentelor şi semnelor particulare ale persoanei;

c) să facă publică, prin orice mijloace, o fotografie, înregistrare, schiţă sau descriere a persoanei, dacă există o convingere rezonabilă că această măsură va ajuta la stabilirea identităţii persoanei.

(6) Măsurile prevăzute la alin. (5) se realizează chiar şi în lipsa consimţământului persoanei. Publicitatea se realizează exclusiv în scopul identificării persoanei, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

(7) Datele cu caracter personal preluate potrivit alin. (5) se şterg din bazele de date ale poliţiei imediat după identificarea persoanei, prin proceduri ireversibile, cu excepţia situaţiei în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare în curs, caz în care acestea urmează regimul probelor aplicabil procedurii judiciare.”

Când are voie poliția să ne controleze corporal sau la bagaje

Potrivit art. 35 al. 1 din Legea 218/2002, „poliţistul este îndreptăţit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, numai în scopul:

a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri;

b) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe, ce pot fi folosite împotriva poliţistului, a altor persoane sau pentru autovătămare, atunci când persoana face obiectul măsurii conducerii la sediul poliţiei ori al unui mandat de aducere, ordonanţe de reţinere, mandat de arestare sau de executare a pedepselor;

c) identificării unor documente sau înscrisuri care pot servi la stabilirea identităţii unei persoane aflate în stare de inconştienţă;

d) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe periculoase, atunci când persoana încearcă să pătrundă sau se află în locuri în care este interzis accesul cu acestea.”

Razia nu e un motiv suficient pentru controlul corporal, ci doar pentru legitimare

Așadar, din lege se observă că, în cazul controlului corporal/al bagajelor, legea nu prevede expres, așa cum o face în cazul legitimării, că simpla efectuare a unui filtru/razie constituie un motiv suficient în sine pentru efectuarea unui control corporal și al bagajelor. Poate fi o omisiune a legii, dar până la rezolvarea acestei omisiuni, regula este că razia sau „filtrul” nu conferă prin ele însele dreptul de a efectua controlul corporal/al bagajelor. Acest control se poate efectua numai în condițiile limitativ prevăzute în art. 31 al. 1 lit. a-d din Legea 218/2002, condiții printre care nu se află și „filtrul” (razia)

Cum se face controlul corporal/al bagajelor

Cum se face controlul corporal și al bagajelor

Prezintă relevanță și art. 35 al. 3,4 si 6-10 din Legea 218/2002:

„(3) Controlul corporal se efectuează, cu respectarea demnităţii umane, de către o persoană de acelaşi sex cu persoana controlată şi presupune examinarea externă a corpului şi îmbrăcămintei unei persoane, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare, îmbrăcămintea groasă putând fi examinată separat. Atunci când prin examinare sunt identificate obiecte, la solicitarea poliţistului, persoana este obligată să le prezinte.

(4) Controlul bagajului presupune examinarea externă a acestuia, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare. La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a le deschide şi de a prezenta conţinutul bagajului.

6) În situaţia în care persoana nu dă curs solicitărilor prevăzute la alin. (3) – (5), poliţistul poate proceda personal la efectuarea activităţilor solicitate, inclusiv prin folosirea forţei.

(7) Obiectele se examinează la exterior fără a fi desfăcute sau demontate. Corespondenţa nu se deschide sau citeşte şi nu se accesează telefonul, un sistem informatic ori alt mijloc de comunicare sau de stocare a datelor.

(8) Nu constituie control corporal acţiunea poliţistului de a deposeda persoana de o armă de foc sau armă albă a cărei deţinere este vizibilă sau cunoscută.

(9) La efectuarea controlului pot fi folosite animale de serviciu şi/sau mijloace adecvate pentru detectarea obiectelor sau substanţelor.

(10) Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de poliţist şi de persoana în cauză sau de reprezentantul legal. O copie a procesului-verbal se predă persoanei în cauză sau reprezentantului legal, refuzul semnării sau primirii consemnându-se în cuprinsul documentului”.

A făcut Poliția procese verbale la controalele de la metrou?

În practică legea pune totuși câteva probleme. De exemplu, în cazul controlul corporal și al bagajelor de la stația de metrou Piața Unirii, s-ar ridica două probleme:

1) Care este temeiul legal al controlului corporal/al bagajelor, temei care trebuie să se încadreze în una dintre literele a)-d) ale art. 35 al. 1 din Legea 2018/2002.

După cum am arătat mai sus, simplul fapt că se efectuează o razie sau un filtru, nu este suficient prin el însuși pentru a justifica un control corporal sau al bagajelor (asta e legea, desigur, poliția poate propune modificarea legii, dar până să fie modificată, legea trebuie respectată așa cum e).

În răspunsul transmis APADOR-CH, Poliția ne spune doar că:

Având în vedere situaţiile de comercializare şi consumul de substanţe interzise, tulburarea ordinii şi liniştii publice pe fondul consumului de băuturi alcoolice, genuri de infracţiuni care se comit şi în zona de metrou, la nivelul subunităţii, periodic sunt organizate şi desfăşurate acţiuni pentru prevenirea şi combaterea acestor genuri de fapte, sens în care poliţiştii, cu ocazia legitimării anumitor categorii de persoane, aplică şi măsura efectuării controlului corporal atunci când situaţia o impune, cu respectarea prevederilor Legii nr. 218/2002. Exemplificăm faptul că, de la începutul anului curent, în zona de metrou au fost constatate 38 de infracţiuni conform Legii nr. 143/2002 şi 75 de infractiuni conform art. 3 72 din Codul Penal”.

2) Dacă persoanelor asupra cărora s-a efectuat, în stația de metrou, controlul corporal și al bagajelor li s-a eliberat copia procesului-verbal încheiat în urma controlului, potrivit art. 35 al. 10 din Legea 218/2002. Este foarte necesară respectarea acestei reguli, pentru că în procesul-verbal ce trebuie întocmit trebuie menționat, pe lângă rezultatul controlului (dacă s-au găsit sau nu obiecte/substanțe interzise la deținere) și motivul/temeiul de fapt si de drept pentru care a fost efectuat asupra respectivei persoane acel control corporal și al bagajelor.

În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția susține că în toate cazurile înmânează procesul verbal, deși e cu siguranță un efort logistic.

Ce puteți face dacă ați fost controlați de Poliție

Recomandarea cu caracter general pentru toate aceste cazuri este ca persoana care a fost supusă unui control corporal și al bagajelor pe care îl consideră nejustificat sau/și cu nerespectarea procedurilor prevăzute de lege, inclusiv sub aspectul neîntocmirii și necomunicării procesului-verbal de control corporal și al bagajelor, să se adreseze în scris, cu o plângere, la Direcția Control Intern din cadrul IGPR.

*sursa foto

Circuitul unui proiect de lege, de la „naștere” până la adoptarea de către Guvern și trimiterea la Parlament

15/06/2022/în Buna guvernare, Resurse Utile, Slider /de Rasista

5 etape obligatorii pe care orice proiect de lege trebuie să le parcurgă de la idee până la adoptare în Guvern și de ce a iniția o lege nu echivalează cu a avea inițiativă legislativă

Pentru că se vorbește mult în spațiul public despre inițiative legislative, proiecte de legi, drafturi mai mult sau mai puțin finale și alte forme de agregare a unui text care se dorește juridic, am zis că ar fi util să vedem exact care sunt pașii pe care o lege trebuie să-i parcurgă, legal, de la dorința fierbinte a unei entități de a avea o lege mai bună, pe care și-o poate chiar scrie, până la adoptarea acestui text de către Guvern și trimiterea lui la Parlament. Căci, ca și în viață, și în domeniul legislativ nu e suficient să ai dorința de a scrie o lege, trebuie să ai și putința de a o propune Parlamentului. Iar această putință, constituțional, nu o are oricine.

Bunăoară, potrivit art. 74 din Constituţie, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine doar următorilor subiecţi:

Guvernul
Senatorii (unul sau mai mulţi)
Deputaţii (unul sau mai mulţi)
Cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot

Același articol din legea fundamentală ne spune că în exercitarea acestui drept, Guvernul adoptă şi sesizează Parlamentul cu proiecte de legi, iar senatorii, deputaţii şi cetăţenii (cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot) pot avea doar propuneri legislative.

Ce este inițiativa legislativă și de ce diferă de inițierea unei legi

Același articol 74 din Constituţie ne spune și ce presupune inițiativa legislativă:

dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege/o propunere legislativă, pentru ca proiectul/propunerea să fie adoptat/ă de Parlament şi să devină lege.

Fără dreptul de a sesiza Parlamentul, nu se poate vorbi despre dreptul de inițiativă legislativă[1], care nu se poate confunda (deşi, se mai întâmplă, chiar zilele acestea) cu simpla iniţiere/redactare a unui proiect de lege. Aceasta din urmă nu conferă inițiatorului și dreptul de inițiativă legislativă, întrucât, potrivit art. 74 din Constituție, are iniţiativă legislativă doar cel care poate sesiza Parlamentul cu un proiect de lege/o propunere legislativă. Iar în urma dezbaterii din Parlament, proiectul/propunerea poate fi adoptat/ă sau respins/ă; în cazul adoptării, proiectul/propunerea va deveni lege.

Cu alte cuvinte, oricine poate să scrie un „draft” de lege, dar numai unii, prevăzuți în Constituție, pot să trimită draftul la Parlament ca să fie dezbătut și adoptat.

Pașii obligatoriu de urmat pentru adoptarea unei legi de către Guvern

Guvernul şi-a organizat printr-un regulament, aprobat prin HG 561/2009, modalitatea de exercitare a dreptului său constituțional de iniţiativă legislativă. Dreptul Guvernului de a adopta un astfel de regulament este prevăzut în art. 84 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, articol care stipulează că Parlamentul, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă.

Cronologia de mai jos a fost realizată în baza Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională şi a Regulamentului amintit, aprobat prin HG 561/2009. Paşii (etapele) ce trebuie urmaţi de proiectul de lege sunt următorii (ca să fie bine!):

Etapa iniţierii proiectului de lege – cine poate fi inițiator
Etapa consultării publice şi a consultării preliminare interinstituţionale – se cere părerea societății
Etapa avizării interministeriale – se cere părerea ministerelor implicate
Etapa avizării extraministeriale – se cer ultimele avize
Etapa adoptării proiectului de lege în şedinţa de Guvern – numai după parcurgerea celorlalți pași

1Etapa iniţierii proiectului de lege – cine poate fi inițiator

Iniţiatorul proiectului elaborează prima formă (forma iniţială) a proiectului de lege^[2].

Iniţiator al proiectului poate fi un minister (de exemplu, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Comunicaţiilor) sau o altă autoritate a administraţiei publice, inclusiv o autoritate administrativă autonomă, astfel cum prevede art. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 [3]. Potrivit doctrinei din materia dreptului administrativ, SRI şi SIE intră în categoria autorităţilor administrative autonome, înțelesul dat de doctrină în mod constant noţiunii de „autoritate administrativă autonomă”, regăsindu-se, relativ recent, în definiția legală a acestei noțiuni dată prin art. 69 din Codul administrativ (OUG nr. 57/2019) ^[4].

2Etapa consultării publice şi a consultării preliminare interinstituţionale – se cere părerea societății

După elaborarea formei iniţiale, prima fază constă în desfășurarea a două feluri de consultări, care se deruleaza concomitent:

– consultarea publică (are loc potrivit Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională);

– consultarea preliminară interinstituţională (orice autoritate publică poate examina proiectul de lege publicat în condițiile descrise mai jos și poate prezenta iniţiatorului un punct de vedere în scris, dacă are observaţii şi propuneri care privesc aspecte de fond din aria proprie de competenţă).

Pentru derularea concomitentă a celor două forme de consultare, este necesar ca inițiatorul să publice pe site-ul său forma primară (inițială) a proiectului de lege, publicare care se face în condițiile prevăzute de Legea 52/2003 privind transparența decizională. De asemenea, inițiatorul trebuie să trimită proiectul de lege și Secretariatului General al Guvernului (SGG). În adresa de înaintare a proiectului către SGG, inițiatorul trebuie să menţioneze expres data la care proiectul a fost afişat pe site-ul său, în vederea consultării publice și interinstituționale^[5].

La primirea formei electronice a proiectului, SGG afişează de îndată, pe site-ul propriu, proiectul de act normativ.

Potrivit art. 7 din Legea 52/2003, anunţul referitor la elaborarea unui proiect de lege va fi adus la cunoştinţa publicului (de regulă, publicare pe propriul site al iniţiatorului), cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autorităţile publice (există o excepţie în art. 7 al. 13 din Legea 52/2003 – termenul de 30 zile poate fi scurtat).

Anunţul va cuprinde:

data afişării,
o expunere de motive,
un studiu de impact şi/sau de fezabilitate, după caz,
textul complet al proiectului legii,
precum şi termenul limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de lege.

Este de remarcat faptul că, potrivit art. 7 din Legea 52/2003, etapa consultării publice are loc înainte de etapele avizării proiectului de către autorităţile publice (etapele nr. 3 și 4 – care vor fi prezentate mai jos).

Desfăşurarea procesului de consultare publică (cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite), ca și desfăşurarea procesului de consultare preliminară interinstituţională (cu orice autorități publice care doresc sa transmită puncte de vedere) cade în sarcina exclusivă a iniţiatorului acelui proiect de lege.

3Etapa avizării interministeriale – se cere părerea ministerelor implicate

După finalizarea etapelor de consultare (consultare publică şi consultare preliminară interinstituţională), urmează etapa de avizare interministerială.

În această etapă, iniţiatorul proiectului de lege (una dintre entităţile prevăzute la art. 1 din Regulament) trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestuia, în funcţie de obiectul reglementării (de regulă, avizul este solicitat ministerelor al căror domeniu de activitate interferează cu obiectul reglementării).

În acest sens, după epuizarea fazei de consultare, iniţiatorul are obligaţia de a transmite proiectul către instituţiile care, potrivit legii, urmează să-l avizeze. De asemenea, iniţiatorul trebuie să trimită proiectul şi SGG, împreună cu o adresă de înaintare, în care trebuie să menţioneze care sunt instituţiile avizatoare pe care le-a sesizat^[6]

Adresa de înaintare către SGG va cuprinde^[7], după caz:

proiectul de lege
expunerea de motive
în caz de transpunere a unei directive europene, tabelul de concordanţă între actul normativ comunitar propus să fie transpus şi proiectul de lege naţional care îl transpune (tabelul trebuie elaborat conform modelului prevăzut în anexa nr. 3 la Regulamentul aprobat prin HG 561/2009)
în cazul modificării/completării unei legi în vigoare, tabelul comparativ cuprinzând reglementarea în vigoare şi reglementarea propusă

La primirea proiectului de lege şi a documentelor ataşate (expunere de motive, tabel de concordanţă/tabel comparativ) SGG are obligaţia să le publice, de îndată, pe pagina de internet şi să verifice îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de Regulament (existenţa consultării publice, solicitarea/primirea avizelor necesare etc.), precum şi să ia măsurile necesare pentru îndreptarea încălcărilor procedurii prevăzute de Regulament^[8].

Instituţiile publice avizatoare trebuie să transmită avizul^[9] în termen de maximum 3 zile lucrătoare de când au înregistrat solicitarea. Depăşirea termenului se consideră aviz tacit^[10].

După primirea avizelor solicitate de la instituţii (de regulă, alte ministere decât cele două, de mai jos), proiectele de lege se transmit spre avizare, după caz:

Ministerului Finanţelor Publice
Departamentului pentru Afaceri Europene^[11]
Ministerului Justiţiei

Proiectele de lege se transmit Ministerului Justiţiei, în original, numai după obţinerea tuturor avizelor autorităţilor publice interesate în aplicare. Ministerul Justiţiei avizează proiectele exclusiv din punctul de vedere al legalităţii şi încheie operaţiunile din etapa de avizare interministerială^[12].

4Etapa avizării extraministeriale – se cer ultimele avize

După faza avizării interministeriale, urmează etapa avizării extraministeriale (avizarea proiectului de către alte entităţi decât ministerele şi cele asimilate ministerelor).

După finalizarea procesului de avizare interministerială a proiectului de lege, forma finală însoţită, dacă este cazul, de observaţiile instituţiilor avizatoare şi de nota justificativă privind nepreluarea acestora se transmite, prin grija iniţiatorului, în vederea obţinerii avizelor, dacă obţinerea acestora este obligatorie, conform dispoziţiilor legale în vigoare, după caz^[13]:

Curţii de Conturi a României
Consiliului Concurenţei
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
Consiliului Economic şi Social
Consiliului Superior al Magistraturii

După obţinerea avizelor necesare de la unele dintre instituţiile de mai sus (după caz, în funcţie de obiectul proiectului de lege), iniţiatorul trimite proiectul şi avizele la SGG. SGG are obligaţia să solicite de îndată avizul Consiliului Legislativ. Avizul Consiliului Legislativ este ultimul care se acordă, în ordine cronologică, unui proiect de lege, ceea ce presupune că proiectul poate fi trimis, pentru aviz, la Consiliul Legislativ numai după ce a primit toate celelalte avize necesare. Termenul general în care Consiliul Legislativ emite avizul cu privire la proiectul de lege este de 10 zile de la primirea solicitării^[14].

5Etapa adoptării proiectului de lege în şedinţa de Guvern – numai după parcurgerea celorlalți pași

Proiectul de lege, însoţit printre altele şi de fişa circuitului de avizare^[15], se înscrie de SGG pe agenda de lucru a şedinţei de Guvern numai după solicitarea şi, după caz, primirea tuturor avizelor necesare cu privire la respectivul proiect. În cazul oricărui proiect de lege, nu pot lipsi avizele de la Ministerul Justiţiei şi de la Consiliul Legislativ.

În cazuri excepţionale, primul-ministru poate aproba ca pe durata desfăşurării şedinţei Guvernului să fie luate în discuţie şi proiecte de legi neînscrise pe agenda de lucru, dacă acestea reclamă o decizie urgentă a Guvernului^[16]. Dar, faptul că pot fi discutate proiecte de lege neînscrise în agendă nu înseamnă că pot fi discutate proiecte care nu au avizele necesare. Chiar şi „luate peste rând”, proiectele discutate trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale privind conţinutul, etapele elaborării (inclusiv faza consultării publice) şi avizarea.

După ce este adoptat de Guvern, proiectul de lege va fi trimis, prin SGG, Parlamentului (după caz, Camerei Deputaţilor sau Senatului, ca primă Cameră sesizată), pentru declanşarea procedurii de dezbatere parlamentară, în vederea adoptării proiectului de lege de către Parlament şi, astfel, a transformării lui din proiect de lege în lege.

Reamintim că, potrivit art. 74 din Constituţie, numai Guvernul are dreptul de iniţiativă legislativă sub forma de proiecte de legi, nu şi ministerele sau organele administraţiei publice ori autorităţile administrative autonome. Aceste ministere şi instituţii/autorități pot numai să iniţieze redactarea de proiecte de lege, care sunt însă supuse controlului şi aprobării Guvernului. Doar Guvernul este cel care va decide dacă sesizează sau nu Parlamentul cu un proiect de lege şi care va fi forma finală a proiectului de lege cu care sesizează Parlamentul, indiferent de cine este iniţiatorul proiectului de lege.

Recapitulare și extemporal

Dacă ați ajuns până aici cu lectura și ați înțeles procesul, haideți să facem și un exercițiu aplicat. Citind știrea asta, care spune că pachetul de legi aștepta avizele de la ministere, determinați în ce etapă teoretică s-ar fi aflat acel pachet de legi și pe care dintre cele cinci o sărise? Ne puteți scrie ca de obicei pe office@apador.org. Cine răspunde corect primește titlul de cetățean informat 😉

[1] În acest sens, a se vedea și cele două lucrări prin care Constituția este comentată, lucrări publicate în 1992 și în 2004, adică imediat după adoptarea și, respectiv, revizuirea Constituției:

1) Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituția României – Comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992, p. 170, din care cităm: „Inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau cu o propunere legislativă. Acestui drept îi corespunde obligația Parlamentului de a declanșa mecanismul procedurii legislative, supunând proiectul sau propunerea dezbaterii în comisii și în plenul Camerei sesizate.“

2) Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, p. 133, din care cităm: „Inițiativa legislativă presupune dreptul unor subiecte de drept calificate de a sesiza una din Camerele Parlamentului și obligația Camerei respective de a se pronunța asupra acestei sesizări, adoptând-o sau respingând-o.”

^[2] După cum am precizat, inițierea unui proiect de act normativ nu este același lucru cu “inițiativa legislativă”, care, potrivit art. 74 din Constituție, presupune existența dreptului de a sesiza direct Parlamentul pentru adoptarea respectivului proiect de act normativ. Numai Guvernul, senatorii, deputații sau cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot au dreptul de inițiativă legislativă.

[3] Art. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 prevede:

“Art. 1. – Au dreptul să iniţieze proiecte de documente de politici publice şi proiecte de acte normative, în vederea adoptării/aprobării de către Guvern, conform atribuţiilor şi domeniului lor de activitate, următoarele autorităţi publice:

a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome.”

^[4] Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român – Partea generală, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 190-192; Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ – Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 126, 134. Este de menționat că prevederile art. 69-71 din Codul adminstrativ (OUG 57/2019) confirmă integral susținerile din doctrina anteriroară adoptării Codului administrativ, cu privire la înțelesul noțiunii de „autoritate adminsitrativă autonomă”.

^[5] Art. 15 al. 3 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 si Anexa 1 la acest regulament

^[6] Art. 17 al. 1 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 si Anexa 2 la acest regulament

^[7] Art. 17 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[8] Art. 19 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[9] Potrivit art. 21 al. 1 si 3 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009, avizul poate fi:

-favorabil, fără observaţii

-favorabil, cu observaţii şi propuneri

-negativ, caz în care trebuie motivat

În situaţia în care proiectul a fost avizat cu observaţii şi propuneri sau avizat negativ, iniţiatorul va întocmi o notă justificativă care să cuprindă modalitatea de însuşire sau, după caz, argumentele care au condus la neînsuşirea observaţiilor şi propunerilor.

^[10] Art. 21 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[11] Departamentul Afaceri Europene este structura din cadrul Instituţiei Preşedintelui care asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin şefului statului prin Constituţie în domeniul afacerilor europene. Acest domeniu cuprinde toate ariile politice de competenţă ale Uniunii Europene, după cum sunt definite în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Altfel spus, departamentul coordonează la nivelul Administraţiei Prezidenţiale acţiunile din domeniul politicilor europene – a se vedea: https://www.presidency.ro/ro/administratia-prezidentiala/departamente/departamentul-afaceri-europene

^[12] Art. 20 al. 7 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[13] Art. 22 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[14] Art. 24 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[15] Pentru fiecare proiect de lege finalizat și adoptat de Guvern, există (ar trebui să existe) și la inițiator, și la SGG o fişă a circuitului de avizare, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5 la Regulamentul aprobat prin HG 561/2009. În această fișă se consemnează:

-cine este inițiatorul proiectului

-cine sunt avizatorii

-la ce dată a fost solicitat fiecare aviz

-la ce dată a fost obținut fiecare aviz

-la ce dată proiectul a fost trimis la SGG pentru a fi pus pe agenda de lucru a ședinței de Guvern în care urmeaza sa fie dezbatut și, eventual, aprobat.

^[16] Art. 40 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

Primăria sau primarul – cui să ceri informații și pe cine să dai judecată dacă nu le primești?

15/01/2022/în Buna guvernare, Resurse Utile, Slider /de Rasista

Sfaturi practice pentru contracararea chichițelor legislative de care se prevalează primarii, ca să ascundă informațiile publice de cetățenii insistenți

Legea 544/2001 este, de mai bine de 20 de ani, un instrument la îndemâna oricui dorește să afle informații publice pe care autoritățile centrale și locale se codesc să le afișeze din oficiu pe site-uri. O simplă cerere „pe 544” trimisă prin poștă sau email poate sta la baza unor anchete jurnalistice importante sau pur și simplu îi pot oferi cetățeanului o imagine despre modul în care instituțiile publice cheltuiesc banii.

Ai zice că după două decenii de existență, Legea 544/2001 ar fi trebuit să intre în mentalul colectiv și să producă efecte automate: autoritățile să conștientizeze că majoritatea datelor pe care le produc, în activitatea lor, sunt publice și deci destinate publicului, astfel încât atunci când cetățenii le cer să nu fie nevoie de insistențe ca să le primească. Totuși, în cei 20 de ani de existență Legea 544/2001 a produs mai degrabă mecanisme și portițe prin care autoritățile tărăgănează sau refuză să furnizeze informațiile, profitând, ce-i drept, și de faptul că legea nu are niște sancțiuni suficient de usturătoare care să descurajeze abuzul.

Una dintre chichițele de care se prevalează în special primarii atunci când nu vor să dea informații este confuzia firească pe care cetățenii o fac cu privire la statutul primăriei. Oamenii consideră că pot cere o informație de la primărie și, dacă nu o primesc, primăria este instituția pe care trebuie s-o dea în judecată. Or, conform Codului administrativ, primăria unei unități administrativ teritoriale nu are personalitate juridică, deci nici nu poate fi chemată în judecată. Sună absurd, dar nu e singura lege absurdă din țara asta.

Întrucât aceasta este o confuzie frecventă, se profită de ea și atunci când cetățeanul, nemulțumit că nu a primit răspuns, dă în judecată primăria, ca să obțină o informație, primarii trimit la instanță o întâmpinare standard, în care îi râd în nas cetățeanului, spunând că primăria nu are personalitate juridică. Deci, ghinion, cetățeanul să facă bine să mai învețe niște drept ca să poată afla cum sparge primarul banii comunității. Există o întreagă jurisprudență pe această temă, unii judecători alegând să-i dea dreptate cetățeanului, însă nu se întâmplă prea des.

Prin urmare, întrucât și nouă ne-au tot scris cetățenii să ne întrebe cum să depășească acest neajuns, iată care sunt sfaturile juriștilor noștri:

Care e statutul primăriei și de ce nu e bine să-i adresezi cereri pe 544

Potrivit art. 5 lit. hh) din Codul administrativ (OUG nr. 57/2019), primăria comunei, a orașului, a municipiului, a subdiviziunii administrativ-teritoriale este o structură funcțională fără personalitate juridică și fără capacitate procesuală, cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile autorității deliberative (consiliul local) și dispozițiile autorității executive (primarul), soluționând problemele curente ale colectivității locale, constituită din: primar, viceprimar, administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate la cabinetul primarului și aparatul de specialitate al primarului.

Întrucât nu are personalitate juridică şi capacitate procesuală, primăria nu poate fi chemată în judecată. Pentru acest motiv, nu recomandăm adresarea către primărie a unor cereri bazate pe Legea 544/2001 sau acţionarea în judecată a primăriei, întrucât acţiunea va fi respinsă.

Potrivit art. 96 al. 1 din Codul administrativ, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Deci, ele pot fi chemate în judecată. În art. 5 lit. pp) din acelaşi cod se prevede că unităţile administrativ-teritoriale (UAT) sunt: comune, oraşe, municipii şi judeţe.

Potrivit art. 154 al. 6 din Codul administrativ, primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administraţiei publice locale, reprezintă unitatea administrativ – teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în justiţie.

De asemenea, potrivit art. 109 al. 1 din Codul administrativ, reprezentarea în justiţie a unităţilor administrativ – teritoriale se asigură de către primar sau de către preşedintele consiliului judeţean.

Cui trimitem cererea de informații și pe cine dăm în judecată

Ca atare, cererea de informaţii în temeiul Legii 544/2001 trebuie adresată primarului unităţii administrativ-teritoriale respective (comună…, oraşul… etc.) în calitate de reprezentant legal al acelei unităţi administrativ-teritoriale.

În cazul în care nu primiți răspuns la cererea de informaţii adresată primarului, în calitate de reprezentant legal al UAT sau dacă răspunsul primit este incomplet, calitatea de pârât în proces o poate avea primarul, în calitate de reprezentant legal al UAT.

Dacă aţi adresat o cerere de informaţii primăriei, şi nu primarului (ca reprezentant legal al UAT), în cazul în care nu vi s-a răspuns la cerere, nu puteţi acţiona în judecată primarul, deoarece nu acestuia i-aţi adresat cererea de informaţii, ci primăriei. Va trebui să formulaţi o nouă cerere de informaţii, adresată primarului, în calitate de reprezentant legal al UAT respective.

De exemplu, o cerere de informaţii nu trebuie adresată Primăriei X, ci „Primarului comunei X, în calitate de reprezentant legal al comunei X”. Dacă nu vi se răspunde la cerere sau vi se răspunde incomplet şi intenţionați chemarea în judecată, pârâtul din proces va fi, întotdeauna, acelaşi ca şi destinatarul cererii de informaţii, adică „Primarului comunei X, în calitate de reprezentant legal al comunei X”.

Mai multe informații despre cum poate fi folosită deștept Legea 544/2001 găsiți în acest articol.

Spor la cerut informații și atenție pe cine dați în judecată. S-ar putea să pierdeți procesul și să fiți pasibili și de cheltuieli de judecată semnificative.

Se schimbă termenul de sesizare a CEDO, de la 6 la 4 luni

22/04/2021/în Blog, Resurse Utile, Slider /de Rasista

UPDATE ianuarie 2022

Protocolul nr. 15, de modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), a intrat în vigoare la 1 august 2021 și astfel termenul de sesizare a Curții se scurtează de la 6 la 4 luni, începând cu 1 februarie 2022

Conform informațiilor oficiale, publicate pe site-ul Consiliului Europei, Protocolul nr. 15 de modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a fost ratificat și de Italia (ultimul stat care mai trebuia să-l ratifice, pentru a intra in vigoare), la data de 21 aprilie 2021, astfel că acest Protocol a intrat în vigoare la data de 1 august 2021.

Textul oficial al Protocolului nr. 15 se află pe site-ul Consiliului Europei, aici.

Pentru viitorii reclamanți, cea mai importantă modificare adusă CEDO de către acest Protocol este cea din articolul 4, prin care termenul în care trebuia sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost redus de la 6 luni la 4 luni.

Se pun două întrebări importante pentru viitorii reclamanți la Curtea Europeană:

De când se aplică termenul de 4 luni?
Care sunt plângerile (cererile) pentru care se aplică termenul de 4 luni?

De când se aplică termenul de 4 luni?

Deși Protocolul nr. 15 intră în vigoare la 1 august 2021, nu toate prevederile sale intră în vigoare la aceeași dată. Unele prevederi intră în vigoare mai târziu. De exemplu, prevederea privind termenul de 4 luni intră în vigoare după 6 luni de la data intrării în vigoare a Protocolului nr. 15.

Din coroborarea art. 4, 7, 8 par. 3 din Protocolul nr. 15 si art. 35 al. 1 din CEDO, rezultă că termenul de 4 luni se aplică începând cu data de 1 februarie 2022.

Aceasta deoarece art. 8 par. 3 din Protocol prevede că termenul de 4 luni, prevăzut în art. 4 din Protocol, se aplică după 6 luni de la intrarea în vigoare a Protocolului. Deoarece Protocolul nr. 15 intră în vigoare la 1 august 2021, cele 6 luni de la intrarea în vigoare a Protocolului expiră la data de 1 februarie 2022. Până atunci, rămâne în vigoare termenul actual, de 6 luni.

Care sunt plângerile (cererile) pentru care se aplică termenul de 4 luni?

Din art. 8 par. 3 din Protocolul nr. 15, rezultă că termenul de 4 luni nu se va aplica plângerilor (cererilor) adresate Curții Europene în cauzele în care decizia internă definitivă a fost pronunțată de instanța națională la o dată anterioară celei de la care se aplică termenul de 4 luni. Cu alte cuvinte, dacă, în cauza în care se face plângere (cerere) la Curtea Europeană, decizia internă definitivă a fost pronunțată de instanța națională până la data de 1 februarie 2022, termenul de sesizare a Curții Europene rămâne de 6 luni.

Pentru plângerile (cererile) adresate de reclamanți Curții Europene în cauze în care decizia internă definitivă este pronunțată începând cu data de 1 februarie 2022, termenul de sesizare a Curții Europene va fi de 4 luni, și nu de 6 luni.

Citiți informarea oficială de la CEDO pe această temă:

TEXTE OFICIALE – EXTRAS

Protocolul nr. 15 de modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

„Article 4

In Article 35, paragraph 1 of the Convention, the words „within a period of six months” shall be replaced by the words „within a period of four months”.”

[Traducere în limba română – La articolul 35, paragraful 1 al Convenției, cuvintele „într-o perioadă de șase luni” se înlocuiesc cu cuvintele „în termen de patru luni”]

„Article 7

This Protocol shall enter into force on the first day of the month following the expiration of a period of three months after the date on which all High Contracting Parties to the Convention have expressed their consent to be bound by the Protocol, in accordance with the provisions of Article 6.”

[Traducere în limba română – Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de trei luni de la data la care toate Înaltele Părți Contractante la Convenție și-au exprimat consimțământul de a fi obligate prin Protocol, în conformitate cu dispozițiile din articolul 6.]

„Article 8

Article 4 of this Protocol shall enter into force following the expiration of a period of six months after the date of entry into force of this Protocol. Article 4 of this Protocol shall not apply to applications in respect of which the final decision within the meaning of Article 35, paragraph 1 of the Convention was taken prior to the date of entry into force of Article 4 of this Protocol.”

[Traducere în limba română – Articolul 4 din prezentul protocol intră în vigoare după expirarea unei perioade de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentului protocol. Articolul 4 din prezentul protocol nu se aplică cererilor pentru care decizia finală în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție a fost luată înainte de data intrării în vigoare a articolului 4 din prezentul Protocol.]

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)

„ARTICOLUL 35 – Condiţiile de admisibilitate

Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni [va fi de 4 luni de la 1.02.2022 – n.n.] începând cu data deciziei interne definitive.”

Cum se completează formularul CEDO

Ce trebuie să știm când ne adresăm CEDO

Descarcă formularul CEDO

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă – Potrivit art. 4 par.1 şi 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Aceasta nu împiedică redeschiderea procesului conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
Art. 4 par. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede că nicio derogare de la acest drept nu este permisă, în nicio situaţie.

Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv – Art. 7 par. 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional ori care era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nici o derogare de la acest drept.

Dreptul de a nu fi supus sclaviei

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi supus sclaviei – Este prevăzut în art. 4 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede că de la interzicerea sclaviei nu poate exista nici o derogare, în nici o situaţie.

Dreptul de a nu fi supus torturii

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante – Este consacrat în art 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu prevede nicio situaţie în care acest drept nu se respectă. De asemenea, art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nicio derogare de la acest drept. Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu pot fi admise tortura sau pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante.