Resurse Utile – Pagina 2

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă – Potrivit art. 4 par.1 şi 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Aceasta nu împiedică redeschiderea procesului conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
Art. 4 par. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede că nicio derogare de la acest drept nu este permisă, în nicio situaţie.

Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv – Art. 7 par. 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional ori care era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nici o derogare de la acest drept.

Dreptul de a nu fi supus sclaviei

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi supus sclaviei – Este prevăzut în art. 4 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede că de la interzicerea sclaviei nu poate exista nici o derogare, în nici o situaţie.

Dreptul de a nu fi supus torturii

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante – Este consacrat în art 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu prevede nicio situaţie în care acest drept nu se respectă. De asemenea, art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nicio derogare de la acest drept. Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu pot fi admise tortura sau pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante.

Dreptul la un proces echitabil

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Articolul conţine prevederi atât pentru cauzele/procesele penale, cât şi pentru cele civile, nepenale. Pentru ambele categorii de cauze/procese, art. 6 par. 1 din Convenţie prevede condiţii referitoare la judecarea în mod echitabil, în mod public (sunt prevăzute şi excepţii de la regula publicităţii) şi într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.

Paragrafele 2-3 ale art. 6 din Convenţie se referă numai la cauzele penale şi conţin următoarele componente inseparabile ale dreptului la un proces echitabil:

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie (orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită)
Dreptul celui acuzat să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa
Dreptul celui acuzat să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale
Dreptul celui acuzat la un avocat (să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer)
Dreptul celui acuzat să pună întrebări martorilor (să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării)
Dreptul celui acuzat să fie asistat în mod gratuit de un interpret (dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere)

Dreptul la viață

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Înseamnă interzicerea suprimării vieţii umane. Nu are un conţinut economic sau social, în sensul că nu se confundă cu dreptul la un nivel de trai decent, de exemplu (prevăzut în art. 47 din Constituţie).

Are o componentă cu caracter absolut: interzicerea pedepsei cu moartea. Nu este permisă nici o derogare de la această interdicţie (protocoalele adiţionale 6 şi 13 la Convenţie). Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu poate fi introdusă şi aplicată pedeapsa cu moartea.

În doctrină, dreptul la viaţă este trecut printre drepturile absolute.

Cu toate acestea, trebuie observat că numai interzicerea pedepsei cu moartea are un caracter absolut. Ceea ce lipseşte, totuşi, dreptul la viaţa de un caracter “pur” absolut este paragraful 2 al art. 2 din Convenţie, potrivit căruia moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea dreptului la viaţă garantat de Convenţie în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, într-un dintre următoarele situaţii:

A) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale (de exemplu, în stare de legitimă apărare);
B) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
C) pentru a reprima, conform legii, tulburări violenţe sau o insurecţie.

Este de subliniat o condiţie din par. 2 al art, 2 care poate trece mai uşor neobservată: recurgerea la forţă cu consecinţe letale trebuie să fie absolut necesară, adică să fie singura soluţie posibilă în acea situaţie concretă.

La excepţiile prevăzute în par. 2 al art. 2, se adaugă şi derogarea prevăzută în art. 15, în sensul că, în caz de război, decesele care rezultă din acte licite de război nu constituţie o încălcare a Convenţiei.

Libertatea de circulaţie

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Libertatea de circulaţie (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Articolul prevede 2 componente ale libertăţii de circulaţie:

Oricine (deci şi necetăţenii) se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Deci, acest drept nu este recunoscut pentru cei care se află ilegal pe teritoriul unui stat parte la Convenţie.
Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

Exercitarea acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de legea naţională şi care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Spre exemplu, arestarea, în condiţii legale, a unei persoane nu constituţie o încălcare a libertăţii de circulaţie, prin împiedicarea persoanei de a părăsi ţara.

De asemenea, în anumite zone determinate, exercitarea acestor drepturi poate să facă obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de lege şi sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Exemplu: în Amsterdam, prin ordinul primarului, bazat pe o lege în vigoare la data respectivă, i-a fost interzis unei persoane, care consumă repetat droguri în public, fiind sancţionată de mai multe ori, accesul timp de 2 săptămâni într-o zonă centrală a oraşului, zonă în care persoana nu locuia şi nici nu avea locul de muncă. CEDO a constatat că nu a avut loc o încălcare a dreptului la liberă circulaţie.

Dreptul de a nu fi expulzat arbitrar

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul de a nu fi expulzat arbitrar. Acest drept are 3 componente şi, pentru fiecare dintre cele 3 componente există câte o prevedere în protocoalele nr. 4 şi 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prevederile cu privire la expulzare sunt:

A. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni (art. 3 din Protocolul nr. 4). Aceasta înseamnă că nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este. De asemenea, în mod corelativ, nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.
B. Interzicerea expulzării colective de străini (art. 4 din Protocolul nr. 4). Aceasta înseamnă că străinii nu pot fi expulzaţi decât individual, nu şi colectiv. Deci, ei vor trebui priviţi şi trataţi, atunci când se pune problema expulzării, ca şi cazuri individuale, fiecare cu particularităţile sale, iar nu “în grup”.
C. Dreptul la garanţii procedurale în cazul expulzării individuale de străini (art. 1 din Protocolul nr. 7). Precizăm că prin art. 4 din Protocolul nr. 4 a fost interzisă expulzarea colectivă de străini.

Articolul prevede că un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:

- Să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
- Să ceară examinarea cazului sau; şi
- Să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţă autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate

.

Cu titlu de excepţie, un străin poate fi expulzat printr-o procedură simplificată atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. Dar, şi în această situaţie, expulzarea trebuie dispusă în temeiul unei hotărâri a autorităţii competente potrivit legislaţiei naţionale şi după ce persoana şi-a prezentat motivele pentru care se opune expulzării.

Chiar dacă articolul se referă la străinul care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat, jurisprudenţa CEDO a stabilit că şi în cazul celor aflaţi ilegal pe teritoriul statului este interzisă expulzarea într-o ţară în care el riscă să fie supus la tratamente inumane sau degradante ori dacă o asemenea măsură prejudiciază dreptul persoanei la viaţa private şi de familie.

De asemenea, jurisprudenţa CEDO a stabilit că persoană are dreptul la un recurs efectiv împotriva deciziei/hotărârii de expulzare.

Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Aceasta înseamnă că orice persoană judecată şi declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea condamnării de către o jurisdicţie superioară. Adică are dreptul la o cale de atac. În Codul de procedură penală, regula este că sunt prevăzute două căi de atac: apelul şi recursul. Deci, mai mult decât cerinţele din Convenţie, care se referă la necesitatea unei singure căi de atac.

Acest drept la două grade de jurisdicţie poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când persoana a fost judecată în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale. Spre exemplu, în cazul parlamentarilor şi/sau miniştrilor, care sunt judecaţi în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Convenţiei, nu mai este necesară prevederea unei căi de atac întrucât ei sunt judecaţi în primă instanţă de cea mai înaltă jurisdicţie din ţară. Cu toate acestea, Codul de procedură penală prevede o cale de atac şi în aceste situaţii. Este un exemplu în care legislaţia naţională cuprinde dispoziţii mai favorabile decât Convenţia.

Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară

10/12/2020/în Resurse Utile /de Rasista

Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Aceasta înseamnă că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior desfiinţată pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a executat o pedeapsă cu închisoarea din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

În cazul în care eroarea judiciară nu priveşte o hotărâre de condamnare, ci o hotărâre privind arestarea preventivă, dreptul la despăgubiri îşi are bază legală în art. 5 par. 5 din Convenţie, privind dreptul la libertate şi siguranţă, întrucât art. 5 are ca obiect special arestarea preventivă, inclusiv dreptul la reparaţii pentru arestare preventivă nelegală.