Arhiva pentru categoria: Anuale

INTRODUCERE

Anul 2003 a însemnat, din punctul de vedere al drepturilor civile, recunoaşterea oficială a discrepanţelor dintre legea penală românească şi standardele europene statuate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale completată cu Protocoalele adiţionale şi interpretate de Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg. Aceasta din urmă a condamnat statul român pentru violarea mai multor drepturi garantate de Convenţie în cazul Pantea v. România şi a declarat admisibilă o altă plângere în care victima este un minor din Tg.Mureş, pentru încălcări similare. Hotărârea CEDO a constituit ultimul – şi cel mai puternic – impuls pentru modificarea de substanţă a legii penale, cerută insistent de-a lungul anilor de organizaţii neguvernamentale interne şi internaţionale precum şi de instituţii guvernamentale şi interguvernamentale din Europa. A fost, în sfârşit, modificat Codul de procedură penală, în mare măsură în sensul apropierii de standardele europene. Insă modul în care a fost adoptat şi, mai ales, pus în aplicare, vorbeşte de la sine despre „brambureala” din sistemul legislativ românesc. După primele amendări importante din 1996 (din păcate, mai toate cu impact negativ asupra drepturilor civile ale omului) a fost nevoie de nu mai puţin de 5 legi şi 5 ordonanţe de urgenţă în decurs de numai 3 ani (2000-2003) pentru a se ajunge la varianta actuală. Mai mult, Legea nr.281/2003 (de modificare a C.p.p.) a fost pusă în aplicare în mai multe „tranşe”, inclusiv prin două ordonanţe de urgenţă, ceea ce a creat confuzii şi erori.

In paralel, istoria, cel puţin la fel de complicată, a Codului penal, nu s-a încheiat nici până la sfârşitul anului 2003. După repetate încercări – unele reuşite, altele nu – de menţinere a unor prevederi ce fac din Codul penal românesc una din cele mai restrictive legi din Europa sau de simplă cosmetizare, Ministerul Justiţiei şi Guvernul au fost nevoite să cedeze, cel puţin parţial, în faţa presiunilor interne şi internaţionale de a aduce Codul penal la nivelul standardelor europene. Dezbaterile începute în Parlament pe acest text esenţial pentru respectarea drepturilor civile au fost întrerupte din cauza adoptării noii Constituţii a cărei intrare în vigoare presupune noi amendamente la proiectul de lege pentru modificarea Codului penal.

Trebuie, de asemenea, amendate drastic şi alte legi, cu impact direct asupra drepturilor civile. Dintre acestea se detaşează Legea privind siguranţa naţională (în vigoare din 1991) şi Legea informaţiilor clasificate (din 2002) care, în forma actuală, conţin ameninţări concrete la adresa unor drepturi civile cum sunt dreptul la respectarea vieţii private şi liberul acces la informaţiile publice. Dacă în privinţa celei dintâi nimeni nu mai are dubii asupra necesităţii modificării (există câteva iniţiative legislative, au avut loc dezbateri publice, s-au exprimat opinii pro sau contra), despre cea de a doua nu se discută deloc, deşi organizaţii precum APADOR-CH au atras insistent atenţia asupra deficienţelor din această lege. Mai mult, persoanele fizice sau juridice care au recurs la Legea liberului acces la informaţiile de interes public au putut constata, din experienţe proprii, cât de restrictive şi nedemocratice sunt unele din prevederile Legii informaţiilor clasificate.

Respectarea vieţii private este serios ameninţată şi de Hotărârea Guvernului nr.952/2003 prin care s-a „operaţionalizat” (practic, s-a constituit) Sistemul informatic integrat, instituţie nebuloasă care adună şi gestionează toate datele privind toate persoanele fizice şi juridice din România. Sub pretextul apărării siguranţei naţionale, SII capătă puteri depline pe care şi le exercită fără nici un control şi în absenţa unor garanţii rezonabile cu privire la respectarea vieţii private. Mai mult, în opinia APADOR-CH, HG nr.952 a fost emisă cu ignorarea normelor constituţionale ce prevăd că un astfel de act normativ trebuie dat numai în aplicarea legii. In cazul în discuţie, nu există nici o lege care să reglementeze existenţa şi funcţionarea unui Serviciu informatic integrat. Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe care se bazează HG nu poate ţine loc de lege.

Independenţa reală a puterii judecătoreşti rămâne încă un deziderat atâta vreme cât Ministerul Justiţiei continuă să controleze instanţele de judecată prin atribuţiile ministrului şi ale corpului său de inspectori. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul judecătorilor, aflate în dezbaterea Parlamentului, nu aduc decât îmbunătăţiri minore sistemului actual, fără a rezolva problema de fond deşi tocmai lipsa independenţei judecătorilor este criticată constant de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.

2003 a fost şi anul în care s-au accentuat două tendinţe vizibile încă din 2001: instaurarea controlului partidului de guvernământ asupra tuturor domeniilor de activitate şi neaplicarea – sau aplicarea defectuoasă – a multora dintre legile adoptate.

„Cine controlează presa are puterea” pare a fi lozinca guvernanţilor. Televiziunea şi radioul publice sunt total aservite puterii care, în câteva rânduri, a intervenit pe faţă în politicile posturilor. Cazul cel mai elocvent este cel al emisiunii TVR „Maşina de tocat” a realizatorului Stelian Tănase, singura în care îşi mai găseau loc, la televiziunea publică opinii critice la adresa guvernanţilor. La insistenţele PSD, emisiunea a fost „amânată” în câteva rânduri şi, în cele din urmă, scoasă din grila de programe. Nici cu posturile de televiziune private – cu puţine excepţii – lucrurile nu stau mai bine. Indiferent de natura presiunilor exercitate de guvernanţi asupra acestora, rezultatele sunt vizibile: prezenţă masivă a reprezentanţilor puterii, în primul rând a primului ministru, coroborată cu puţinele apariţii ale opoziţiei politice dar şi ale oricui ar avea alte păreri decât cele „oficiale”; ponderea excesivă a emisiunilor de divertisment în dauna celor de dezbateri care sunt fie programate la ore târzii, fie au dispărut complet. Situaţia este, în mare, aceeaşi şi pentru posturile de radio private, din nou cu câteva excepţii. Reducerea substanţială a rolului postului de radio BBC – secţia română şi desfiinţarea postului „Europa Liberă” (chiar dacă suspiciunile privind „contribuţia” PSD la aceste involuţii ar fi neîntemeiate) nu pot fi decât descurajante pentru toţi cei care lucrează în domeniul audio din România.

Singurele care au mai reuşit, cu mari eforturi, să-şi îndeplinească rolul de „câine de pază al democraţiei” sunt câteva cotidiene şi săptămânale centrale, presa scrisă locală fiind, practic, integral sub controlul reprezentanţilor puterii în teritoriu. Cele mai clare exemple în această ultimă privinţă sunt cele din judeţele Vrancea, Gorj şi Bacău unde „baronii” PSD locali au reuşit să elimine, uneori chiar cu forţa, de pe piaţă, publicaţiile „incomode”. Mai grav este că s-au înmulţit cazurile de agresiuni fizice asupra unor ziarişti (în 2003, s-au semnalat 16 astfel de cazuri) „vinovaţi” de investigarea unor ilegalităţi comise de oameni ai puterii. Poliţia a reacţionat lent sau deloc pentru a-i depista şi trage la răspundere penală pe făptaşi, fie din lipsă de profesionalism, fie în urma unor „comenzi politice”.

Mai trebuie adăugat şi faptul că, în ciuda nenumăratelor angajamente ale autorităţilor de a modifica legea penală privind „delictele de opinie”, Codul penal ce incriminează acest gen de „infracţiuni” era încă în vigoare la sfârşitul anului 2003. Sutele de procese intentate jurnaliştilor şi/sau publicaţiilor respective pentru insultă şi calomnie au continuat, unele fiind finalizate cu amenzi penale şi despăgubiri disproporţionat de mari.

APADOR-CH consideră că toate aceste semnale negative, vizibil accentuate în 2003, constituie tot atâtea ameninţări extrem de grave la adresa libertăţii de exprimare.

Un alt segment vizat de guvernanţi în 2003 este cel al asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale. In perioada 1990-2000, acestea s-au înfiinţat pe baza unei reglementări foarte vechi (Legea 21 din 1924). In 2000, guvernul a emis Ordonanţa nr.26 care a simplificat procedurile de înregistrare şi funcţionare şi a eliminat o serie de prevederi fie inutile, fie chiar nocive. Conform legii, Ordonanţa 26/2000 urma să fie dezbătută în Parlament, lucru ce nu s-a întâmplat nici până la sfârşitul anului 2002. In schimb, în ianuarie 2003, guvernul a dat o nouă Ordonanţă (nr.37) care, practic, instituie controlul autorităţilor asupra vieţii asociative prin două pârghii: 1) reintroducerea „avizului organului de resort” la înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii şi 2) acordarea de către guvern a statutului de asociaţie/fundaţie „de utilitate publică”. Numai organizaţiile cu acest statut urmează să beneficieze de fondurile pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziţia României, prin intermediul guvernului. Cu alte cuvinte, fondurile respective, destinate democratizării tuturor domeniilor, vor ajunge numai la asociaţiile şi fundaţiile agreate de guvern. Ordonanţa a stârnit un val de proteste din partea mai multor asociaţii şi fundaţii, proteste susţinute şi de reprezentanţi ai unor partide politice parlamentare. Cu toate acestea, Ordonanţa 37 (discutată împreună cu cea din 2000) a fost votată de Camera Deputaţilor, cu singura modificare notabilă a eliminării „avizului organului de resort”.

APADOR-CH consideră că, prin Ordonanţa 37/2003, coroborată cu un anteproiect de lege vizând viaţa asociativă (din fericire nefinalizat), guvernanţii urmăresc, prin constrângeri administrativ-financiare, fie aservirea „neguvernamentalilor” fie eliminarea lor din viaţa publică, mai ales a celor „incomozi”. Prin urmare, însăşi libertatea de asociere este pusă în pericol.

In privinţa tendinţei de a nu aplica – sau a aplica restrictiv şi selectiv – unele prevederi legale, exemplul cel mai concludent este Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public. Incercările unor persoane fizice sau juridice (inclusiv APADOR-CH) de a obţine informaţii publice s-au lovit de mentalităţi învechite ale reprezentanţilor autorităţilor/instituţiilor publice, manifestate prin refuz sau furnizare parţială, de cele mai multe ori fără nici o motivaţie. Sau se ridică obstacole de tot felul pentru împiedicarea accesului la informaţii, edificator în acest sens fiind cazul de la Şelimbăr (judeţul Sibiu) unde consiliul local a impus costuri prohibitive (de 10 ori mai mari decât cele curente) pentru fotocopierea documentelor solicitate. Practic, se blochează accesul la acele informaţii, făcând Legea 544 inoperantă. Nu mai puţin importantă este şi teama funcţionarilor publici de Legea informaţiilor clasificate, care acoperă nu numai secretele de stat ci şi cele de serviciu. Au existat destule cazuri în care „lupta” pentru obţinerea informaţiilor publice a ajuns în faţa instanţelor de judecată. Dar chiar şi după ce au câştigat prin hotărâri irevocabile, persoanele fizice sau juridice interesate s-au lovit, în continuare, de refuzul autorităţilor de a pune în aplicare deciziile judecătoreşti, ceea ce înseamnă că statul de drept, în care respectarea legii este o prioritate absolută, nu funcţionează în România.

Nici mult aşteptata demilitarizare a poliţiei, înfăptuită în 2002, nu a avut efectele benefice sperate. In afara schimbărilor de ordin pur formal (grade, uniforme), nu s-a remarcat nici o evoluţie în mentalitatea poliţiştilor şi, la fel de grav, în cea a autorităţilor datoare să investigheze eventualele abuzuri. Poate că decizia de admisibilitate dată de Curtea europeană în cazul minorului din Tg.Mureş, decizie ce se referă exclusiv la abuzurile poliţiei şi la modul inacceptabil în care se desfăşoară anchetele Parchetului în aceste situaţii va contribui la modificarea de substanţă a comportamentului poliţiştilor în raporturile cu persoanele.

Marile probleme ale sistemului penitenciar au continuat să existe. Ele rezultă din menţinerea în vigoare a unei legi depăşite (Legea regimului executării pedepselor datează din 1969) şi a legii penale extrem de severe ce duce la supraaglomerarea închisorilor, din slăbiciunea instituţiilor ce trebuie să asigure alternative la încarcerare dar şi din bugetul prea mic faţă de nevoile reale ale sistemului. Cele trei condamnări ale statului român de către Curtea europeană de la Strasbourg (Pantea v. România, Petra v. România şi Cotleţ v. România) au confirmat, dacă mai era nevoie, că micii paşi pozitivi făcuţi de Direcţia Generală a Penitenciarelor sau chiar de Ministerul Justiţiei şi de Guvern (vezi OUG nr.56/2003 privind unele drepturi ale deţinuţilor) nu sunt suficienţi pentru alinierea la standardele europene în materie penitenciară.

In 2003, nu s-a realizat nici cadrul legislativ necesar pentru o protecţie reală a minorităţilor. Nu există proiecte de lege privind minorităţile naţionale sau libertatea de religie. Sau dacă există, ele nu au ajuns pe agenda Parlamentului. Legea împotriva discriminării, considerată, în esenţă, o reglementare binevenită s-a dovedit insuficientă. Un grup de organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au redactat o serie de propuneri de amendare a legii prin care s-ar remedia carenţele identificate mai ales în procesul de aplicare şi s-ar asigura o mai mare independenţă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Nici în 2003 nu a fost rezolvată problema de maximă importanţă a independenţei reale a justiţiei. Imixtiunile puterii executive, deci al politicului, în activităţile puterii judecătoreşti au fost evidente. Câtă vreme Ministerul Justiţiei deţine controlul direct (sistemul de promovare a judecătorilor, “delegări temporare” ale unor preşedinţi de instanţe, corpul de inspectori ai MJ, etc.) sau indirect (salarizare, buget, dotări, etc.) iar procurorii – parte a executivului – vor continua să fie asimilaţi cu judecătorii şi situaţi pe picior de egalitate cu aceştia, nu se poate asigura independenţa justiţiei, cerinţă invocată insistent şi constant de organismele europene (UE şi CE) şi de organizaţiile neguvernamentale din ţară şi de peste hotare. Propunerile legislative privind modificarea Legii de organizare judiciară şi a Legii privind statutul magistraţilor, aflate în dezbaterea Parlamentului dar nefinalizate până la sfârşitul anului 2003, nu rezolvă problema decât parţial.

APADOR-CH constată că, dacă sub aspect legislativ, în 2003 s-au realizat unele progrese, România este încă departe de standardele europene în domeniul drepturilor civile. Din punctul de vedere al asociaţiei, cea mai serioasă şi din ce în ce mai vizibilă problemă este cea a discrepanţei dintre teorie şi practică. Mai concret, între ce prevăd legile şi cum sunt aplicate şi respectate aceste prevederi.

I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE OMULUI

1. Proiectul noului Cod penal

Codul penal a constituit un subiect de preocupare majoră pentru APADOR-CH încă din 1993. Repetatele modificări ale legii penale, dintre care cele mai substanţiale s-au înregistrat în 1996, au menţinut atât spiritul cât şi litera codului comunist, cu singura excepţie a dezincriminării relaţiilor sexuale dintre persoane de acelaşi sex (abia în 2001). Dintre prevederile, încă în vigoare, care au atras critici repetate din partea organismelor internaţionale (vezi decizia Curţii europene a drepturilor omului în cazul Dalban v. România şi rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA şi ale Uniunii Europene) şi a organizaţiilor naţionale şi internaţionale pentru apărarea drepturilor omului trebuie menţionate cele care ameninţă libertatea de exprimare (insulta, calomnia, ofensa adusă autorităţilor, răspândirea de ştiri false etc.). Alte prevederi criticate se referă mai ales la Codul de procedură penală (arestarea preventivă, desfăşurarea unui proces echitabil, tratamentul minorilor etc.).

Rezistenţa înverşunată a puterilor legislativă şi executivă faţă de alinierea legii penale la standardele internaţionale a început să cedeze în faţa presiunilor venite din interiorul şi, mai ales, din exteriorul ţării abia în 2003 şi într-un mod destul de surprinzător. La sfârşitul anului 2002, încă se mai aştepta dezbaterea finală în Parlament a unui text de lege (pe care preşedintele României refuzase să îl promulge) prin care doar se micşorau pedepsele pentru insultă, calomnie şi ultraj, eliminându-se numai infracţiunea de „ofensă adusă autorităţilor”. La începutul lunii ianuarie 2003, Ministerul Justiţiei a dat publicităţii un proiect de lege (472 de articole) care se dorea un nou cod penal ce ar fi corespuns normelor internaţionale în materie. In fapt, în afara unor îmbunătăţiri reale (extinderea alternativei amenzii, definirea clară a alternativelor la pedepsele cu încarcerarea, concentrarea într-un singur act normativ a infracţiunilor prevăzute în alte acte normative etc.), proiectul de lege a păstrat vechea filozofie a priorităţii mijloacelor de drept penal în detrimentul celor nepenale (civile, administrative), a incriminat fapte noi şi a menţinut majoritatea vechilor infracţiuni, chiar şi cele îndelung criticate. Toate „delictele de opinie” (mai puţin ofensa adusă autorităţii) deja existente erau, în continuare sancţionate penal, adăugându-li-se şi altele noi (de pildă, propaganda în favoarea… războiului sau articolele vizând protecţia exagerată a … statelor străine).

APADOR-CH a trimis ministerului comentariile şi sugestiile sale, pe care le-a susţinut şi verbal în cursul uneia din consultările organizate de acesta cu reprezentanţi ai unor asociaţii şi fundaţii neguvernamentale. Cu toate că proiectul de lege era extrem de dens şi că termenul pentru primirea observaţiilor a fost foarte scurt (o săptămână), trebuie remarcată deschiderea de care a dat dovadă Ministerul Justiţiei faţă de opiniile „societăţii civile”, atât de des invocată de putere atunci când doreşte să lase impresia unei „largi consultări” cu „masele”. In cazul Codului penal, ministerul a ţinut totuşi cont de unele critici, eliminând sau amendând unele articole (dezincriminarea insultei, renunţarea la transformarea unei amenzi neplătite în zile de închisoare în cazul calomniei, renunţarea la suprimarea publicaţiilor ca sancţiune extremă în cazul persoanelor juridice din mass media, eliminarea unora din „infracţiunile” împotriva statelor străine şi altele).

La 30 mai 2003, guvernul a înaintat Camerei Deputaţilor proiectul noului Cod penal. Discuţiile pe marginea textului au fost întrerupte din cauza amendării Constituţiei prin referendumul din noiembrie 2003 şi nu vor fi reluate până la modificarea corespunzătoare a proiectului. Cum acest lucru nu s-a întâmplat până la sfârşitul anului 2003, rezultă că acelaşi Cod penal din timpul regimului comunist – cu amendamentele nesemnificative de după decembrie 1989 – este încă în vigoare.

APADOR-CH a transmis Camerei Deputaţilor opiniile sale cu privire la varianta înaintată de guvern. Urmează extrase din comentariile asociaţiei, cu precizarea că ele nu mai conţin referiri la faptele dezincriminate şi la articolele din proiect modificate mulţumitor faţă de versiunea iniţială a Ministerului Justiţiei.

Comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul noului COD PENAL

înaintat Camerei Deputaţilor de către Guvern la data de 30 mai 2003

(extrase)

A. CHESTIUNI DE PRINCIPIU

Proiectul face dese referiri la Legea regimului executării pedepselor. Or, în prezent este încă în vigoare Legea 23/1969, o lege evident depăşită şi imposibil de corelat cu prevederile noului Cod penal. Este absolut necesară adoptarea, simultan cu noul Cod penal, a unei legi noi privind regimul executării pedepselor. Este de asemenea necesar ca bugetul penitenciarelor să crească. In condiţiile actuale este greu de crezut că penitenciarele vor putea asigura „regimul deschis” prevăzut de noul Cod penal pentru infracţiuni mai puţin grave. Nici „regimul semi-deschis” nu este, încă, pus la punct.

Este de asemenea necesar să se dezvolte serviciile de reintegrare socială şi supraveghere. Ele funcţionează în prezent doar la nivel de judeţ (nici măcar în toate judeţele), cu personal redus şi cu dotări minime. Dacă nu se dezvoltă aceste servicii, prevederile privind lăsarea minorilor în libertate sub supraveghere strictă nu vor putea fi aplicate.

Proiectul reglementează (art.401-405) regimul armelor şi muniţiilor. In paralel, există o iniţiativă legislativă cu privire la acelaşi subiect dar cu abordare de principiu diferită. Este deci necesară o armonizare a celor două proiecte de lege.

B. REMARCI GENERALE

Cu toate îmbunătăţirile aduse articolelor care se referă la libertatea de exprimare, în general, şi a presei în mod special, noul Cod penal conţine încă unele prevederi ce ameninţă acest drept (de exemplu: art.220 – calomnia, art.271 şi 273 privind răspândirea de ştiri false).

Există disproporţii între pedepsele stabilite pentru unele fapte. Astfel tortura se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani iar furtul, de la unu la 7 ani. Evident că aceste două infracţiuni nu sunt comparabile, prima fiind una din cele mai grave încălcări ale drepturilor omului.

Unele fapte (ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, nepărăsirea unei adunări publice după a treia somaţie a organelor de ordine etc.) sunt în continuare incriminate, cu toate că acestea sunt mai degrabă contravenţii decât infracţiuni.

Perioada de conducere a unei persoane la sediul poliţiei, cu durata maximă de 24 de ore („reţinerea administrativă”) – care este o formă de privare de libertate distinctă de reţinerea prevăzută de Codul de procedură penală- nu se scade din pedeapsa definitivă. Codul penal nu menţionează decât reţinerea şi arestarea preventivă. Prin aceasta, Codul penal intră în contradicţie cu Codul de procedură penală, care, după ce a fost modificat prin Legea nr.281/2003, prevede în articolul 144 că din durata reţinerii se deduce perioada privării de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei.

Proiectul menţine ca infracţiuni prostituţia şi sustragerea de la recrutare, deşi există deja proiecte de lege prin care prostituţia este dezincriminată şi, respectiv, stagiul militar obligatoriu este eliminat.

C. MODIFICĂRI PE CARE APADOR-CH LE CONSIDERĂ NECESARE

1. La articolul 106 din proiect, privind computarea reţinerii şi a arestării preventive, APADOR-CH solicită să se prevadă ca din durata pedepsei privative de libertate sau a zilelor amendă să se scadă şi durata „reţinerii administrative”, adică timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

„Reţinerea administrativă” prevăzută de articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002 este distinctă de reţinerea prevăzută în articolele 143-144 din Codul de procedură penală.

Trebuie computată şi „reţinerea administrativă” întrucât şi aceasta reprezintă o măsură cu aceleaşi consecinţe (privarea de libertate) ca şi reţinerea „penală” sau arestarea preventivă.

In acest sens, invocăm Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la data de 18 decembrie 2002 şi semnat deja de România.

La articolul 4 alineatul 2 din acest Protocol este definită privarea de libertate astfel: „…privarea de libertate înseamnă orice formă de detenţie sau încarcerare ori plasarea unei persoane în custodia unei instituţii publice sau private, pe baza unei dispoziţii emise de o autoritate judiciară, administrativă sau de altă natură, pe care acea persoană nu o poate părăsi atunci când doreşte”.

Computarea „reţinerii administrative” a fost deja introdusă în articolul 144 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi acestei dispoziţii procedurale trebuie să-i corespundă o prevedere similară în Codul penal, pentru a nu se ajunge la contradicţii între cele două legi.

2. Articolul 204 din proiect, privind încălcarea dreptului la viaţă privată, trebuie eliminat. Este o nouă infracţiune, introdusă –inutil- prin proiect.

APADOR-CH solicită eliminarea articolului 204 întrucât aşa cum este redactat, restrânge libertatea de exprimare şi punerea în discuţie a chestiunilor de interes public.

Practic, infracţiunea poate fi reţinută şi atunci când un ziarist fotografiază vila unui demnitar, fără acordul acestuia. Pentru că vila se află în curte, desigur, şi că fotografiatul a ceea ce se află în curtea demnitarului îi încalcă dreptul la viaţă privată.

Trebuie subliniat că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dat prioritate dreptului de a dezbate chestiunile de interes public, atunci când a trebuit să aleagă între protecţia vieţii private a demnitarului şi protejarea dreptului de a pune liber, neinhibat, în discuţia colectivităţii chestiuni de interes public (de exemplu, posibila corupţie a demnitarului). Astfel, Curtea a afirmat: [politicienii] se supun în mod inevitabil şi conştient unui control strict al fiecărui cuvânt şi al fiecărei fapte exercitat atât de jurnalist cât şi de marele public şi trebuie să arate un grad mai mare de toleranţă. Desigur că un politician este îndreptăţit la protecţia reputaţiei sale, chiar şi atunci când nu acţionează în capacitatea sa privată, dar necesitatea acestei protecţii trebuie cântărită cu interesele discuţiei libere a chestiunilor politice. (între altele, Oberschlick 1, 3 c. Austria, Dichand şi alţii c. Austria).

Incriminarea din articolul 204 din proiect este un regres şi faţă de reglementarea din materia audiovizualului. Astfel, în vechea lege a audiovizualului (Legea nr.48/1992) era considerată infracţiune şi lezarea vieţii particulare a persoanei, fiind sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (art.39 lit.a rap. la art.2 al.1 din Legea 48/1992).

Noua lege a audiovizualului (legea 504/2002) nu a mai prevăzut ca infracţiune lezarea vieţii particulare, deci fapta a fost dezincriminată.

Iată cum progresul realizat, sub acest aspect, de legea audiovizualului în 2002 a fost anulat prin proiectul de Cod penal din anul următor, 2003.

Desigur, neprevederea ca infracţiuni a acestor fapte nu înseamnă că ar fi lăsată fără protecţie viaţa privată. Insă ea trebuie protejată prin alte mijloace, de natură civilă, iar nu prin mijloace penale.

Dacă nu există voinţă politică pentru înlăturarea acestei incriminări, este necesar ca măcar textul să sufere modificări prin introducerea unei dispoziţii prin care să se prevadă că fapta nu constituie infracţiune dacă se referă la aspecte ale vieţii private ale unei persoane care afectează capacitatea acesteia de exercitare a unei funcţii publice.

3. Articolul 220 din proiect incriminează calomnia, care este pedepsită numai cu amendă penală (sub forma zilelor amendă) între 2.000.000 lei şi 120.000.000 lei. Amenzile care se pot dispune între aceste limite pot uşor ajunge la sume disproporţionate cu veniturile ziariştilor (evident, şi cu veniturile medii pe economie), conducând la autocenzură din partea acestora şi implicit, la limitarea independenţei editoriale şi, în general la inhibarea presei. In plus, amenzile penale atrag constituirea de cazier judiciar.

Reglementarea legală a calomniei este vitală pentru libertatea presei în România întrucât larga majoritate a jurnaliştilor români sunt sancţionaţi – penal şi civil – pe baza acestei dispoziţii.

APADOR-CH cere în primul rând eliminarea incriminării calomniei din Codul penal, pentru că demnitatea şi onoarea unei persoane pot fi « reparate » pe calea unor acţiuni civile. In acest context, este important de reţinut – ca şi în cazul argumentelor pentru dezincriminarea insultei- că demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a unei persoane nu sunt garantate distinct de nici unul din tratatele internaţionale ratificate de România, în schimb libertatea de exprimare este.

Alternativ, dacă nu există voinţă politică pentru eliminarea calomniei din Codul penal, este neapărat necesară modificarea definiţiei acesteia, prin introducerea condiţiei ca o condamnare să fie « necesară într-o societate democratică ». Această condiţie este prevăzută de articolul 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar oferi textului flexibilitatea conferită de aplicarea principiului proporţionalităţii şi a cerinţei existenţei unei « nevoi sociale imperioase, de neînlăturat » în sensul condamnării.

Aceste propuneri ale asociaţiei privind reglementarea defăimării ar permite formularea de critici în chestiuni de interes public, când scopul urmărit de autorul afirmaţiilor este punerea în dezbaterea comunităţii a unor chestiuni de interes general, chiar cu riscul ca –din acest motiv- demnitatea sau onoarea unor persoane să fie lezată.

4. Articolul 271, privind răspândirea de ştiri false în scopul provocării unui război, a fost introdus –în mod inutil- în proiect. El pare a rezulta din „prelucrarea” articolului 356 din actualul Cod penal, privind propaganda pentru război.

Asociaţia cere eliminarea acestui articol deoarece este anacronic. In secolul 21, care este şi al liberei circulaţii a informaţiilor, este cel puţin ridicol să poţi crede că o persoană oarecare poate declanşa un război prin lansarea sau transmiterea un zvon.

Declanşarea unui război presupune analize amănunţite şi decizii luate de conducerea unui stat. Care, se presupune, întâi verifică informaţiile şi apoi decide.

Poate că o incriminare de acest gen îşi avea importanţă reală în secolele 11 sau 12, când era posibil ca un sol mincinos să ajungă într-o cetate izolată, să lanseze un zvon care nu putea fi verificat şi să-l determine pe stăpânul castelului să declare război. Dar viaţa actuală se desfăşoară într-un alt secol.

Dacă se doreşte menţinerea acestei incriminări, este necesară cel puţin o nuanţare privind calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului.

5. Articolul 273 din proiect, privind comunicarea de informaţii false, reproduce articolul 168/1 din actualul Cod penal, la care s-a adăugat sintagma „cu ştiinţă”. Inaintea oricărui comentariu, reamintim că un astfel de text nu a existat nici în perioada dictaturii comuniste; el a fost introdus în Codul penal în 1996 la propunerea fostului PUNR şi a fost folosit, în mod arbitrar şi abuziv, în cazul cunoscut sub numele “Armaghedon 2”.

APADOR-CH cere, în primul rând, eliminarea din proiectul Codului penal a acestui articol, a cărui prezenţă nu are altă motivaţie decât excesul de reglementare.

Capitolul privind siguranţa naţională din proiect cuprinde suficiente (prea multe) prevederi menite să protejeze siguranţa naţională. Iar “relaţiile internaţionale ale României” sunt un concept pur politic şi astfel subiectiv, al cărui loc nu este în Codul penal şi care, în plus, nu poate fi protejat prin prevederi penale, ci numai printr-o bună politică externă.

In situaţia în care nu există voinţă politică de a se elimina acest articol, APADOR-CH solicită modificarea acestuia, după cum urmează.

In primul rând,consecinţa constând în posibilitatea lezării „relaţiilor internaţionale ale României” trebuie eliminată. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sunt un concept esenţialmente politic, deci schimbător şi, de multe ori, imprevizibil datorită schimbării politicii externe a României ori a unui alt stat sau a configuraţiei raporturilor internaţionale. Relaţiile internaţionale sunt parte a politicii externe, deci parte a unui program de guvernare care, evident, se poate schimba de la un guvern la altul sau chiar în cadrul aceleiaşi guvernări. Ca atare, nu există un standard permanent şi obiectiv al relaţiilor internaţionale “bune”, la care să poată fi raportată o eventuală lezare a acestora. Prin urmare, nu există un criteriu obiectiv, observabil şi verificabil, de evaluare a relaţiilor internaţionale. Or, este cel puţin excesiv a supune o persoană privării de libertate şi pedepsei penale pentru că a creat o stare de pericol faţă de o noţiune pur politică şi schimbătoare, care depinde de gruparea politică aflată, la un moment dat, la putere şi de alţi factori politici din plan internaţional. Ca principiu general, răspunderea penală nu trebuie să depindă în nici o măsură, nici măcar extrem de redusă, de schimbările politice inerente într-o societate democratică. In consecinţă, această expresie referitoare la “relaţiile internaţionale ale României” nu are ce căuta într-o incriminare penală.

In al doilea rând, expresia „de natură să aducă atingere…” este vagă, ambiguă şi trebuie înlocuită cu aceea a producerii unui pericol efectiv, observabil şi demonstrabil. In formularea actuală, nu este necesară o “atingere” ci numai o stare de pericol pentru una din cele două valori protejate (siguranţa statului sau relaţiile internaţionale). Nu este necesar ca “răspândirea” sau “comunicarea” informaţiilor ori documentelor să fi dus la vreun rezultat observabil şi verificabil, respectiv la o stare de pericol. Practic, textul sancţionează simpla exprimare sau răspândire de idei ori documente dacă autorităţile statului cred că această activitate ar putea să prejudicieze una din cele două valori. Este greu de imaginat cum se poate dovedi această stare difuză care, fără a crea un pericol anume, este considerată (de cine?) că ar putea crea un pericol care, nefiind definit, practic nu există în realitate.

In al treilea rând, este necesară cel puţin o modificare a textului cu privire la calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului. Aceasta deoarece, având în vedere şi cele expuse la punctul precedent al comentariilor, este greu de crezut că o persoană oarecare poate să pună în pericol real siguranţa naţională (apărată de autorităţi) sau politica externă a unei ţări prin lansarea sau transmiterea unui zvon. Este elementar că, pentru a fi luată în serios de autorităţile unui stat, orice informaţie este mai întâi verificată. Or, dacă autorităţile unui stat nu pot distinge un simplu zvon de o informaţie adevărată, rezultă că doar incompetenţa lor creează probleme siguranţei naţionale şi nicidecum altcineva.

6. La articolul 274 din proiect, privind actele ostile contra unui stat străin, expresia „acte ostile” este prea generală şi, prin aceasta, ambiguă. „Actele ostile” nu sunt enumerate şi nici măcar exemplificate.

Trebuie precizat că la infracţiunea prevăzută de articolul 269 din proiect, legiuitorul a definit „acţiunile ostile contra statului român” (ele constau în faptele prevăzute în articolele 266 şi 268 din proiect, privind trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului, săvârşite de un străin).

In mod logic, legiuitorul trebuie să definească la articolul 274 alineat 1 şi care sunt „actele ostile contra unui stat străin”, eventual prin adaptarea corespunzătoare (simetrică) a definiţiei pe care a dat-o acţiunilor ostile statului român.

De asemenea, legiuitorul trebuie să definească şi expresia de la articolul 274 alineat 2, „actele ostile contra siguranţei unui stat străin”. Cu această ocazie va trebui să explice care este diferenţa specifică dintre expresiile „acte ostile contra unui stat străin”(articolul 274 alineat 1) şi „acte ostile contra siguranţei unui stat străin”(articolul 274 alineat 2).

Este inadmisibil ca expresii („acte ostile contra unui stat străin”, „acte ostile contra siguranţei unui stat străin”) care determină condamnarea unei persoane la 7 – 10 ani închisoare să nu fie definite în lege. Aceste omisiuni permit excese de zel ale anchetatorilor sau ale judecătorilor prin care şi un simplu discurs critic la adresa politicii unui stat sau la adresa unui oficial al unui stat să fie calificat ca act ostil, deci infracţiune.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, prevederea legală pe care se bazează o condamnare trebuie să îndeplinească anumite calităţi, respectiv să fie “accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă sub aspectul consecinţelor sale. […] Curtea reaminteşte că o dispoziţie legală este ‘previzibilă’ dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite oricărei persoane –dacă este necesar, cu asistenţă juridică corespunzătoare- să îşi adapteze comportamenul.” (între altele, hotărârea Rotaru c. României – In această hotărâre, Curtea a decis că Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI nu are calităţile unei legi, lipsindu-i previzibilitatea.).

In plus, chiar legislaţia internă impune o astfel de cerinţă; articolul 7 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23, „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.” Aceste cerinţe sunt cu atât mai imperioase atunci când este vorba de prevederi ale legii penale, a căror încălcare atrage maximul de sancţionare, respectiv pedepsele penale.

Din aceste motive, APADOR-CH consideră că textul articolului 274 din proiect este lipsit de previzibilitate.

7. La articolul 280 din proiect, privind actele de diversiune, expresia „de natură să aducă atingere…” este ambiguă şi lipseşte textul legal de previzibilitate. Expresia amintită trebuie înlocuită cu o alta care să se refere la producerea unui pericol cert, real, observabil, verificabil şi demonstrabil.

8. La articolul 285 din proiect, privind divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională, trebuie eliminată orice referire la „secretele de serviciu” şi să se păstreze în text doar „secretele de stat”.

Aceasta pentru că informaţiile pe care le deţine o persoană juridică de drept public sau privat şi care interesează siguranţa naţională, nu pot fi simple „secrete de serviciu”, ci intră în categoria informaţiilor secrete de stat. Prin urmare, includerea secretelor de serviciu în alineatul 1 este total nejustificată şi trebuie eliminată.

Pentru aceleaşi motive, alineatul 3, care se referă la secrete de serviciu, este nejustificat şi trebuie eliminat. Dacă secretele de serviciu interesează siguranţa naţională, atunci sunt secrete de stat şi ele fac obiectul alineatului 1.

De asemenea, alineatul 2 trebuie eliminat, ca inutil, întrucât prin el nu este incriminată altceva decât tentativa faptei de la alineatul 1. Dacă se doreşte păstrarea acestui alineat, este necesar să se precizeze – aşa cum s-a făcut la alin.1 – că „deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat” are în vedere numai pe „cel care (le) cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu”. Din formularea actuală rezultă că orice persoană care ar intra întâmplător în posesia unui astfel de document, fără să ştie că este secret de stat, ar putea răspunde penal, ceea ce este inacceptabil.

Aceasta deoarece din formularea articolului 16 din Legea nr.182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, rezultă că obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat nu mai revine „tuturor cetăţenilor”, ci numai „persoanelor autorizate”. Intrucât „simplii cetăţeni” (inclusiv ziariştii), nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete se stat.

Intrucât Legea nr.182/2002 este legea cadru în materia protecţiei informaţiilor secrete de stat, ea constituie un punct de referinţă pentru toate infracţiunile prin care se urmăreşte protejarea acestor informaţii, deci şi pentru infracţiunea din articolul 285 din proiect.

Există şi o logică a unei astfel de abordări. Odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă –fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei, de exemplu- informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. Acest principiu a fost afirmat de Curtea Europeană (între altele, în cazurile Sunday Times vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Observer şi Guardian vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Vereniging Weekblad Bluf! vs. Olanda).

9. La articolul 286, privind propaganda în favoarea statului totalitar, expresia „stat totalitar” este ambiguă şi este necesar să fie definită în lege.

Definiţia oferită de DEX –dictatura unei minorităţi şi lipsa de drepturi a majorităţii- nu are previzibilitatea cerută, neindicând expres şi limitativ care sunt regimurile totalitare ori, cel puţin, caracteristicile care să poată conduce la identificarea clară şi exactă a unui astfel de regim. De aceea, destinatarii normei juridice nu-şi pot adapta comportamentul aşa încât să evite încălcarea normei. Mai mult, lipsa unei definiţii clare şi unanim acceptate afectează atât conţinutul cât şi consecvenţa deciziilor organelor de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată, fiecare interpretând în propriul fel această noţiune.

Definiţia oferită noţiunii de “propagandă” de alineatul 2 al articolului 286 –răspândirea sistematică sau apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi- contribuie şi ea la ambiguitatea incriminării penale şi sporeşte riscul abuzurilor. Sensul şi scopul oricărei exprimări private sau publice (discurs, articol, etc) sunt tocmai convingerea şi atragerea altor persoane de partea ideilor expuse. Or, având în vedere definiţia din text a propagandei, există riscul ca discursuri/articole coerente şi convingătoare să fie calificate ca „propagandă”.

Riscurile interpretării şi aplicării abuzive ale acestui text sunt sporite şi de împrejurarea că redactarea sa permite sancţionarea simplei opinii politice, fără a exista condiţia demonstrării unui pericol real pentru starea de democraţie.

10. La articolul 338 din proiect, privind arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, regimul sancţionator pentru alineatul 1 a fost atenuat (!) prin introducerea amenzii (zile amendă) ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani. In prezent, faptele prevăzute în alineatul 1 al articolului 338 din proiect se pedepsesc mai aspru şi numai cu închisoare (de la 6 luni – 3 ani, potrivit articolului 266 alineatul 1 din actualul Cod penal).

Pentru faptele prevăzute la alineatele 2 şi 3 ale articolului 338 din proiect au fost menţinute pedepsele actuale: 1-5 ani închisoare, prevăzute în articolul 266 alineatele 2 şi 3 din actualul Cod penal.

Având în vedere gravitatea infracţiunilor prevăzute în articolul 338 din proiect, se impune o agravare, iar nu o atenuare a regimului sancţionator, observaţie valabilă pentru toate alineatele din acest articol. Astfel, maximele speciale actuale ale pedepselor (3 şi, respectiv, 5 ani închisoare) trebuie să devină minimele speciale ale pedepselor prevăzute în alineatele 1-3 ale articolului 338 din proiect.

11. Articolul 339 din proiect, privind tortura, sancţionează una din cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului, tortura, cu o pedeapsă practic egală cu cea prevăzută pentru… furt (2-7 ani pentru tortură, 1-7 ani pentru furt). Sancţiunea pentru tortură ar trebui să plece de la cel puţin 10 ani închisoare, ajungând, aşa cum se prevede la alin 3, până la detenţiunea pe viaţă.

12. Situaţia este aceeaşi şi la articolul 342 din proiect, privind supunerea la rele tratamente, pedeapsa de la unu la 5 ani fiind disproporţionat de mică faţă de gravitatea faptei. APADOR-CH cere ca supunerea la rele tratamente să fie pedepsită cu închisoare strictă de la 5 la 10 ani.

13. La articolul 343 din proiect, privind reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, este necesară eliminarea expresiei „când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării unei cauze”.

Aceasta deoarece prin menţinerea expresiei se lasă, în continuare, posibilitatea poliţiei şi parchetului de a lua declaraţii nenumărate de la acuzat şi de a prezenta apoi numai declaraţia care convine acuzării, păstrându-le, eventual, pe celelalte la „urma dosarului” sau la „dosarul de casă” (dosar care conţine acte ce rămân la poliţie sau la parchet şi nu se trimit la instanţă), sub pretextul că ele nu ar fi necesare soluţionării cauzei.

14. La articolul 351 din proiect, privind definirea grupului infracţional organizat şi al infracţiunii grave, alineatul 2 trebuie modificat, în sensul că „infracţiune gravă” nu este aceea al cărei maxim special este de cel puţin 5 ani, ci al cărei maxim special este –măcar- de peste 5 ani închisoare.

Altfel, există riscul ca o organizaţie neguvernamentală care critică Guvernul să fie calificată drept grup infracţional organizat care acţionează în scopul comiterii de infracţiuni grave (critica Guvernului poate fi asimilată –de procurori zeloşi- cu răspândirea de ştiri false, pedepsită cu maximum 5 ani închisoare, deci o infracţiune gravă).

15. Articolul 358 din proiect, privind propaganda naţionalist-şovină, trebuie corelat cu articolele din Ordonanţa de urgenţă nr.31/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.214 din 28 martie 2002.

In special, articolul 358 din proiect trebuie corelat cu articolul 5 teza II, privind promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe şi cu articolul 2 lit.a, în care se prezintă, exemplificativ, categorii de idei, concepţii sau doctrine care au caracter fascist, rasist sau xenofob, ambele din Ordonanţa de urgenţă menţionată.

16. Articolul 414 din proiect, privind furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil, trebuie eliminat, întrucât valorile sociale avute în vedere pot fi ocrotite eficient şi numai prin mijloace nepenale.

In plus, fiind vorba despre un patrimoniu şi cultural şi naţional, este de presupus ca acesta să nu fie asociat cu termenul secret sau cu derivatele sale semantice.

Există riscul ca purtarea unor discuţii despre patrimoniul cultural naţional să fie calificată ca infracţiune. Ceea ce conduce la concluzia unui exces de reglementare în materie.

17. Articolul 490 din proiect, privind instigarea militarilor la nerespectarea obligaţiilor, este nou introdus şi trebuie să fie eliminat, întrucât reprezintă un exces de reglementare.

Articolul incriminează „Instigarea prin orice mijloace a militarilor de a nu se supune legilor sau de a-şi călca jurământul sau obligaţiile militare”, incriminare care este extinsă în alineatul 3 şi la instigarea personalului civil.

Această nouă incriminare nu se justifică în raport de antecedentele existente. Singurul caz în care se poate vorbi despre o „instigare a militarilor” s-a petrecut cu ocazia Revoluţiei din 1989, când militarii au fost „instigaţi” de manifestanţi să nu tragă în ei şi să treacă de partea Revoluţiei.

Nu rezultă ce necesitate actuală a determinat legiuitorul să introducă această incriminare. Care, în lipsa unei utilităţi reale, îşi poate găsi o alta şi anume limitarea libertăţii de exprimare: expunerea unor idei critice la adresa autorităţilor într-o întâlnire la care participă şi reprezentanţi ai armatei va putea fi calificată, de procurori sau judecători cu exces de zel, ca instigare a militarilor.

APADOR-CH consideră că articolul 490 din proiect creează un pericol suplimentar pentru libertatea de exprimare, motiv pentru care trebuie eliminat.

18. Articolele 496 şi 497 din proiect, privind sustragerea de la recrutare şi, respectiv, neprezentarea la incorporare sau concentrare, nu se mai justifică, fiind caduce, de vreme ce noua Constituţie a României (adoptată prin referendum în noiembrie 2003) statuează eliminarea serviciului militar obligatoriu.

2. Proiectele de lege privind siguranţa naţională

Legea Siguranţei Naţionale (nr.51/1991) a intrat în vigoare în august 1991, înainte de adoptarea primei Constituţii de după 1989. Pe lângă neconstituţionalitatea, devenită imediat evidentă, a unora dintre prevederile legii (în principal absenţa oricărei protecţii a persoanelor faţă de posibilele abuzuri ale „serviciilor secrete”, lipsa unui control real şi eficace asupra activităţilor acestor servicii precum şi învăluirea într-un mister total a informaţiilor de orice natură privind acţiunile lor) eforturile constante de armonizare a legislaţiei române cu standardele europene au reliefat discrepanţe substanţiale faţă de acestea din urmă în domeniul apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. S-a vorbit mult despre necesitatea modificării legii 51/1991 dar iniţiativele concrete au început să apară abia în 1997 iar materializarea lor sub forma unor proiecte de lege s-a petrecut abia în 2001 şi 2002. Patru astfel de proiecte (dintre care numai cel introdus de un deputat PNL şi un deputat PD se apropie de standardele europene) fuseseră depuse la Parlament până în martie 2003, când guvernul a prezentat propria variantă de modificare a legii siguranţei naţionale. Cum aceasta nu aducea progresul aşteptat şi nici nu se conforma normelor europene, APADOR-CH a protestat public împotriva proiectului. Protestul a apărut în presa centrală şi a provocat interesul unor posturi de radio. In plus, Federaţia Internaţională Helsinki (la care asociaţia este afiliată) a susţinut public poziţia APADOR-CH. Argumentele din protest au fost apoi dezvoltate într-un comentariu, redat mai jos, trimis membrilor comisiilor de specialitate din Camera Deputaţilor.

Poziţia APADOR-CH cu privire la

Proiectul Legii Siguranţei Naţionale a României

(introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003)

Modificarea substanţială a actualei Legi a Siguranţei Naţionale (Legea nr.51/1991, adoptată înaintea Constituţiei) este cerută insistent de câţiva ani de organizaţii neguvernamentale care sunt preocupate de apărarea drepturilor civile.

Proiectul noii legi introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003 conţine unele îmbunătăţiri faţă de actul normativ în vigoare cum sunt: limitarea duratei autorizaţiei de supraveghere a persoanelor de către serviciile de informaţii şi structurile departamentale de informaţii la maximum un an (prima autorizaţie are durata de valabilitate de maximum şase luni cu posibilitatea a două prelungiri de câte trei luni fiecare), posibilitatea declasificării unor secrete de stat „pentru nevoile justiţiei”, menţionarea accesului liber la justiţie a persoanei care se consideră vătămată de activităţile serviciilor şi structurilor de informaţii etc.

Din păcate, proiectul preia întocmai principiile din Legea 51/1991, iniţiatorii ignorând atât prevederile Constituţiei cât şi standardele europene actuale, inclusiv Recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne. La fel de grav, iniţiatorii au încălcat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Rotaru vs. România[1], în ceea ce priveşte controlul activităţii SRI (evident, constatările Curţii Europene sunt valabile şi pentru celelalte servicii/structuri de informaţii din România).

1. Activitatea de informaţii din domeniul siguranţei naţionale rămâne sub controlul puterii executive, deoarece autorizaţia de supraveghere a persoanelor de către serviciile/structurile de informaţii este eliberată de un procuror fără nici un fel de control din partea puterii judecătoreşti. In sistemul juridic din România, Parchetul, aflat în directa subordine a ministrului justiţiei, face parte din executiv şi nu îndeplineşte condiţia de independenţă impusă de Convenţia Europeană (vezi, între altele, cazurile Vasilescu, Brumărescu şi Nasta vs. România).

Conform Recomandării 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, supravegherea persoanelor (interceptarea comunicărilor, fotografierea, filmarea, înregistrarea audio-video, şi alte activităţi) se poate efectua numai pe baza „unei autorizaţii speciale emise a priori de puterea judecătorească. In mod normal, legea trebuie să stabilească parametrii pe care judecătorii sau magistraţii trebuie să-i aibă în vedere, iar aceştia (judecătorii şi magistraţii) trebuie să fie la dispoziţie 24 de ore din 24 astfel încât cererea de autorizare să fie analizată în maximum câteva ore, înainte de declanşarea unor activităţi operaţionale cum ar fi percheziţia” (punctul Balin.ii). Recomandarea precizează în mod expres că „autorizaţia… trebuie limitată în timp (la maximum trei luni). La terminarea supravegherii….persoana vizată trebuie să fie informată asupra măsurilor luate” (punctul B, alin.ii final).

Or, proiectul legii stabileşte durata perioadei de supraveghere la maximum un an şi nu menţionează nicăieri obligaţia structurilor/serviciilor de informaţii de a anunţa persoana vizată că a făcut obiectul supravegherii.

APADOR-CH cere limitarea valabilităţii autorizaţiei de supraveghere la maximum trei luni.

In plus, chiar dacă proiectul de lege include unele garanţii (art.29 alin.2 – accesul liber la justiţie, sesizări la Avocatul Poporului sau la comisiile parlamentare) acestea pot fi eficiente numai dacă, la încheierea activităţilor de supraveghere, autorităţile care le-au executat vor comunica persoanei vizate că a făcut obiectul unei astfel de supravegheri.

APADOR-CH cere obligarea prin lege a serviciilor/structurilor departamentale de informaţii ca, la încetarea autorizaţiei, să comunice persoanelor vizate că au făcut obiectul supravegherii.

In hotărârea Rotaru vs. România , Curtea Europeană precizează că trebuie să existe „garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, întrucât un sistem de supraveghere secretă menit să protejeze siguranţa naţională implică riscul subminării sau chiar al distrugerii democraţiei sub pretextul apărării acesteia”…. „Procedurile de supervizare (a activităţilor serviciilor de informaţii) trebuie să urmeze cât mai aproape posibil valorile societăţii democratice, în special principiul supremaţiei legii…..(care) presupune, între altele, ca amestecul autorităţilor publice cu drepturile unei persoane să fie supus unui control efectiv care în mod normal trebuie să fie exercitat de puterea judecătorească…”……”Curtea observă că sistemul românesc de culegere şi arhivare a informaţiilor nu conţine astfel de garanţii….”

In aceeaşi hotărâre, Curtea europeană repetă argumentele sale din alte cazuri (Malone vs. Marea Britanie şi Amann vs. Elveţia) cu privire la aplicarea măsurilor de supraveghere secretă a persoanelor : „….Intrucât aplicarea în practică a măsurilor de supraveghere secretă….nu este deschisă scrutinului persoanelor interesate sau publicului, ar fi contrar principiului supremaţiei legii ca puterea legală discreţionară acordată executivului să fie exprimată în termenii unei puteri nerestricţionate”. (subl.n.).”Prin urmare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea oricărei astfel de puteri discreţionare… precum şi modalitatea în care se exercită această putere şi să acorde fiecărei persoane o protecţie adecvată împotriva interferenţelor arbitrare.” (subl.n.)

APADOR-CH cere ca toate autorizaţiile de supraveghere să fie eliberate exclusiv de judecători de la secţiile penale ale Curţilor de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie. Judecătorii vor avea acces – cu obligaţia păstrării confidenţialităţii – la toate informaţiile pe care serviciile/structurile le deţin cu privire la persoana pentru care solicită autorizaţia de supraveghere. Prin urmare, asociaţia cere modificarea tuturor articolelor din proiectul legii care se referă la „autorizarea şi efectuarea activităţilor de informaţii care implică restrângerea exerciţiului unor drepturi…” (Secţiunea a 2-a, art.23, 24, 27 şi 28) în sensul ca judecătorul – şi nu procurorul – să aprobe sau să respingă cererile înaintate de serviciile/structurile de informaţii. In plus, în lege trebuie prevăzute obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a-i informa periodic pe judecătorii care au emis autorizaţiile respective asupra progreselor înregistrate şi posibilitatea judecătorilor de a anula autorizaţia în situaţia în care nu se constată progrese.

In afară de controlul a priori, puterea judecătorească trebuie să exercite şi controlul post factum. „Principiul esenţial al controlului post factum se referă la faptul că persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor prin acţiuni (sau omisiuni) ale organelor de siguranţă trebuie să aibă posibilitatea de a cere remedierea situaţiei în faţa instanţelor de judecată sau a altor organe judiciare. Aceste instanţe trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă activităţile reclamate sunt conforme cu puterile şi funcţiile serviciilor de informaţii interne. Astfel, instanţa trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă a fost vorba de o hărţuire nejustificată a persoanei sau de un abuz de putere discreţionară administrativă.” (Recomandarea 1402, punctul C alin.iii).

2. „Cetăţenii României”, „persoanele juridice de drept public şi privat” nu pot avea nici un fel de obligaţii în domeniul „realizării siguranţei naţionale” (art.4, 7 şi 8 din Capitolul II al proiectului). Această sarcină revine exclusiv serviciilor de informaţii şi structurilor departamentale de informaţii. Este absurd să se ceară altora să „contribuie” la activităţi care, fiind secrete, nu pot fi cunoscute de cetăţeni sau de persoane juridice de drept public şi privat.

APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a articolului 4 (care se referă la contribuţia cetăţenilor la realizarea siguranţei naţionale) precum şi a articolelor 7 şi 8 (privind contribuţia şi răspunderile persoanelor juridice de drept public sau privat). De asemenea cere eliminarea părţii din art.17 referitoare la „persoanele juridice, publice sau private” de la care serviciile/structurile de informaţii ar urma „să solicite şi să primească” date, informaţii şi documente, necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.

3. Proiectul de lege abundă în exprimări vagi de tipul „de natură să ” sau „orice alte acţiuni nedemocratice” sau „alte fapte de această natură”, neîndeplinind astfel una din condiţiile repetate în întreaga jurisprudenţă a Curţii europene şi anume previzibilitatea legilor. Aceasta înseamnă că o lege trebuie să fie suficient de clară pentru a fi înţeleasă de orice persoană şi a-i permite să-şi adapteze comportamentul.

Curtea europeană a insistat în marea majoritate a cazurilor judecate – inclusiv Rotaru vs. România – asupra acestei cerinţe : „….Curtea europeană reaminteşte că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă.”

APADOR-CH cere reformularea tuturor articolelor din proiect care conţin expresii generale, ce pot fi interpretate după cum doresc autorităţile şi împiedică publicul să-şi facă o imagine clară asupra legii.

4. Controlul parlamentar asupra activităţilor serviciilor/structurilor de informaţii (art.38 din proiectul de lege) este lipsit de eficienţă, deoarece alin.2 prevede că „activităţile referitoare la procedurile specifice utilizate, sursele de informaţii şi acţiunile aflate în desfăşurare nu pot fi supuse controlului comisiilor parlamentare”.(subl.n.) Prin urmare, controlul parlamentar este numai post factum.

In opinia APADOR-CH, controlul parlamentar trebuie efectuat şi cu privire la acţiunile aflate în desfăşurare, tocmai pentru a putea preveni sau curma abuzurile.

5. Proiectul legii menţine structura militară a serviciilor/structurilor de informaţii (art.49 alin.1), cu toate că Recomandarea 1402 precizează la punctul A alin.iv: „Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar.”

Prin urmare, APADOR-CH solicită demilitarizarea integrală a serviciilor/structurilor de informaţii (cu excepţia structurilor de informaţii ale Ministerului Apărării Naţionale).

6. Proiectul legii clasifică drept „ameninţare la adresa siguranţei naţionale”, „accesarea, exploatarea, modificarea sau distrugerea, fără drept, a informaţiilor şi sistemelor informatice ale autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept public sau privat ori ale persoanelor fizice” (art.10 punctul k). Asociaţia consideră că extinderea protecţiei, sub pretextul siguranţei naţionale şi la persoane juridice de drept public sau privat şi fizice este nejustificată. Prin urmare APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a punctului k din art.10 (de la „….. persoanelor juridice…”).

7. Proiectul prevede în art.45 alin.1 că „informaţiile privind viaţa particulară……cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor…. nu pot fi făcute publice.”APADOR-CH cere ca informaţiile privind viaţa privată, obţinute incidental, indiferent prin ce mijloace, în cadrul activităţilor specifice realizării siguranţei naţionale să fie distruse. Simpla interdicţie de a face publice asemenea informaţii nu reprezintă o garanţie eficientă pentru protecţia vieţii private. De asemenea, conţinutul alineatului 2 (sancţiuni) trebuie modificat în mod corespunzător.

Pe 24 martie, la mai puţin de trei săptămâni după introducerea în Parlament a acestui criticat proiect de lege, preşedintele Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor a prezentat o altă propunere legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale. Deoarece şi acest text intra în contradicţie cu normele europene, APADOR-CH a redactat şi distribuit comentariile ce urmează.

Propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale

Opinia APADOR-CH

Propunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaţilor pe data de 24 martie 2003, dată la care comisiile de specialitate (apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi respectiv juridică) hotărâseră deja începerea dezbaterilor pe marginea celor cinci proiecte de lege privind siguranţa naţională.

1. APADOR-CH consideră că reglementarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale trebuie inclusă în legea privind siguranţa naţională. Aceasta trebuie să fie o lege unitară şi completă, pe baza ei urmând a fi modificate celelalte legi de organizare şi funcţionare a diverselor servicii/structuri de informaţii.

Adoptarea unei legi distincte cu privire la supravegherea persoanelor de către autorităţile statului ar impieta asupra caracterului unitar şi previzibil al legii privind siguranţa naţională.

2. Propunerea legislativă ignoră principiul, consacrat de Legea nr.182/2002, potrivit căruia realizarea siguranţei naţionale este exclusiv în sarcina autorităţilor.

Principiu din care derivă consecinţa că o lege privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi „în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale” trebuie să vizeze strict relaţia dintre autorităţile răspunzătoare de siguranţa naţională şi persoane.

Proiectul de legedepăşeşte însă sfera de reglementare declarată în titlu („securitatea, apărarea şi siguranţa naţională”), intrând atât în domeniul „ordinii publice” (art.11 al.1 lit.b din proiect), al infracţiunilor de „drept comun”, fără legătură cu siguranţa naţională (de exemplu, infracţiunile contra vieţii, libertăţii şi drepturilor persoanei la care se referă art.6 al.1 lit.b din proiect) sau al activităţilor unor instituţii ce nu au legătură cu siguranţa naţională (pompieri, salvare etc.) cât şi în sfera privată (activităţile unor detectivi).

O primă observaţie se referă la includerea organelor de anchetă penală (poliţie, parchet) în proiectul legii. In opinia asociaţiei, problema reglementării supravegherii persoanelor bănuite de infracţiuni sancţionate de Codul penal trebuie rezolvată în totalitate de Codul de procedură penală. Cum toate operaţiunile de interceptare ar urma să fie realizate de o structură unica (Centrul Tehnic de Siguranţă Naţională) există riscul ca informaţiile adunate la solicitarea autorizată a unui serviciu de informaţii să fie accesate/folosite şi de alte servicii, inclusiv poliţia, care nu au obţinut autorizaţie. (Garanţiile oferite de art.46 şi 47 sunt cu totul insuficiente). De altfel, recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează la lit.A alin ii că „Obiectivele economice sau lupta împotriva crimei organizate per se nu trebuie date în atribuţiile serviciilor secrete interne. Acestea trebuie să se ocupe de obiective economice sau de crima organizată numai dacă prezintă un pericol clar şi actual pentru siguranţa naţională” (subl.n.). Iar la alin.iii APCE cere „evitarea duplicării activităţilor tradiţionale ale poliţiei”.

Aşadar, propunerea legislativă în discuţie ar trebui să definească extrem de clar numai situaţiile în care serviciile/structurile de informaţii sunt autorizate să supravegheze persoanele.

O a doua observaţie se referă la atribuţia „autorităţii desemnate de CSAT” de a emite autorizaţia de interceptare, „în situaţii excepţionale determinate de stări de război, de asediu ori de urgenţă” (art.4 alin.2 din proiect) sau cu avizul Procurorului General – pe o perioadă de maximum un an – dacă este vorba despre „puteri sau organizaţii străine inamice ori agenţi ai acestora” (art.22 din proiect). APADOR-CH reiterează principiul conform căruia numai puterea judecătorească poate şi trebuie să deţină controlul atât anterior cât şi posterior asupra măsurilor de supraveghere a persoanelor. In consecinţă, asociaţia cere eliminarea acestor atribuţii ale „autorităţii desemnate de CSAT”, care, evident, aparţine puterii executive. In aceeaşi ordine de idei, asociaţia insistă asupra eliminării rolului de „filtru”/control atribuit procurorilor (art.12 alin.2-4, art.14, art.22 alin.3,4, art.25, art.29 alin.2, art.33 alin.2). In sistemul juridic românesc, Parchetul este subordonat ministrului justiţiei şi, prin urmare, face parte din executiv. Prin prevederile din această iniţiativă legislativă, procurorii analizează cererile serviciilor secrete cu privire la emiterea autorizaţiei de supraveghere şi decid dacă le vor supune aprobării judecătorilor sau nu, ceea ce echivalează cu încălcarea autorităţii judecătoreşti.

O a treia observaţie are în vedere art.12 alin.1 („Ordinul … se emite de judecători special desemnaţi de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie” – subl.n.). APADOR-CH cere ca orice judecător de la secţiile penale de la nivel de tribunal în sus să poată emite – în deplină cunoştinţă de cauză şi cu obligaţia păstrării confidenţialităţii – autorizaţiile de supraveghere. Aceasta cu atât mai mult cu cât R 1402 precizează la lit.B alin ii că „judecătorii…trebuie să fie disponibili .. 24 de ore din 24” pentru emiterea autorizaţiei ce trebuie să preceadă „activităţile operaţionale” ale serviciilor secrete. Prin urmare, este nevoie de un număr cât mai mare de judecători abilitaţi să aprobe – sau să respingă – cererile serviciilor/structurilor de informaţii privind autorizaţiile de supraveghere.

In plus, prin crearea unei categorii speciale de judecători „anume desemnaţi” se instituie o ierarhizare străină sistemului judecătoresc. Atâta vreme cât orice judecător de la tribunal sau, după caz, de la curtea de apel are competenţa legală de a judeca un dosar privind o infracţiune legată de siguranţa naţională, este logic ca orice judecător şi nu doar unul anume desemnat să emită sau nu autorizaţia de supraveghere. Desigur, obligaţia păstrării confidenţialităţii va exista pentru fiecare dintre judecători.

De asemenea, având în vedere competenţa legală a judecătorilor de la tribunal saude la curtea de apel de a judeca dosare penale privind siguranţa naţională (art.27 pct.1 lit.c; art.28/1 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală), se impune caasupracererilor de autorizare să aibă competenţa de a se pronunţa nu doar judecătorii de la Curtea Supremă de Justiţie, ci şi judecătorii de la tribunal sau de la curtea de apel.

3. Conform iniţiativei legislative, durata de valabilitate a autorizaţiei este de cel mult şase luni cu o posibilă prelungire de trei luni. R 1402 precizează clar la lit. B alin ii că durata de valabilitate poate fi de maximum trei luni, fără menţionarea vreunei posibilităţi de prelungire. De altfel, chiar iniţiatorul proiectului afirmă la art.19 că „… prima treime (deci primele două luni) constituie perioada relevantă. Dacă… nu se obţin elemente informative concordante scopului autorizării, interceptarea încetează…”. Prin urmare termenul de şase luni nu se justifică. Cu atât mai puţin se justifică prevederea art.18 alin.3 din proiect care instituie o durată de valabilitate nelimitată pentru unele situaţii inclusiv „… pentru prevenirea fraudelor informatice, protecţia informaţiilor clasificate ori identificarea unor persoane urmărite pentru infracţiuni grave..”. Protecţia informaţiilor clasificate este exclusiv în sarcina deţinătorului informaţiilor (vezi Legea 182/2002) şi prin urmare nu poate constitui motiv pentru emiterea autorizaţiei de supraveghere faţă de persoane care nu au nimic comun cu aceste informaţii. Ideea de protejare a informaţiilor clasificate revine şi la art.6 alin.2 lit.d şi trebuie, de asemenea, eliminată.

Pe lângă toate acestea, expresia „prevenirea fraudelor informatice” permite ca orice posesor al unui calculator să poată fi considerat suspect de intenţii de fraudă de către serviciile/structurile de informaţii şi deci supus supravegherii pe o perioadă nedeterminată. Aceasta pentru că activitatea de „prevenire” priveşte înlăturarea unei consecinţe incerte ca producere (care s-ar putea să se producă sau nu) şi dispensează pe solicitantul autorizaţiei de supraveghere de obligaţia de a proba existenţa unui pericol real, observabil şi măsurabil. Pericolul real este înlocuit astfel cu pericolul virtual. Cât despre „infracţiuni grave”, ele pot însemna orice, de la un furt minor la omucidere.

In consecinţă, APADOR-CH cere ca durata de valabilitate a autorizaţiei de supraveghere să fie de maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura faptei de care este bănuită o persoană.

De asemenea, APADOR-CH cere excluderea termenului „prevenire” din formularea motivelor care pot justifica supravegherea unei persoane. Prin ambiguitatea pe care o creează în expresiile în care este folosit, acest termen face ca legea să fie lipsită de previzibilitate.

4. Toate articolele din proiect privind interceptările ce nu au nevoie de autorizaţie sunt inadmisibile. „Experimentarea echipamentelor”, „realizarea unor studii”, „scopuri de serviciu ale poştei” (art.5), „ascultarea de către un angajat al Inspectoratului General al Comunicaţiilor… pentru controlul normelor de transmisie prin cablu, radio… în scopul furnizării de servicii sau al testării echipamentelor specifice”, „testarea echipamentelor tehnice”,”instruirea personalului informativ” (art.27 alin.1 lit.d şi alin.2) precum şi întreg articolul 28 (aviaţia, pompierii, salvarea, protecţia fizică (?), din nou „protecţia informaţiilor”, toate urmate de „..şi altele care impun înregistrarea comunicaţiilor dintre diverse persoane..”) dau practic „mână liberă” unei multitudini de autorităţi/instituţii publice, indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu siguranţa naţională, să intercepteze oricând, pe oricine fără autorizaţia judecătorului.

APADOR-CH cere eliminarea tuturor acestor prevederi. Totodată, asociaţia cere introducerea unei precizări exprese în Legea Siguranţei Naţionale, conform căreia „în absenţa autorizaţiei emise de judecător, orice acţiune de supraveghere a unei persoane, indiferent de metodele folosite şi de durata operaţiunilor, ESTE ILEGALĂ”.

5. APADOR-CH observă că nici această iniţiativă legislativă care se doreşte a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale nu include obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii (nemaivorbind de restul autorităţilor/instituţiilor incluse la „excepţii”) de a comunica persoanei, la încheierea operaţiunilor, că a făcut obiectul supravegherii, cu precizarea perioadei şi a metodelor folosite. In absenţa acestei obligaţii, persoana supravegheată este lipsită de orice posibilitate de a obţine remedii legale. Art.12 din proiectul legii prevede o posibilitate de anunţare a persoanelor vizate dar numai „dacă nu există vreun pericol pentru scopul acţiunii” ceea ce va fi, desigur, un pretext general valabil pentru refuzul autorităţilor de a transmite acest gen de informaţii.

In contradicţie cu sine însuşi, iniţiatorul prevede la art.36 alin.2 că „persoana vizată poate combate probele obţinute prin interceptare dacă obţinerea informaţiilor s-a efectuat ilegal sau a fost realizată cu încălcarea procedurilor prevăzute de lege” iar la art.48, că „Informaţia procesată cu aplicarea art.46 şi art.47 nu poate fi contestată. Contestarea acesteia cu rea credinţă sau formalism procedural se pedepseşte conform legii”.

Capitolul V – drepturile persoanelor – debutează cu ridicolul art.50 alin 1: „Cetăţeanul român…..se bucură pe deplin de prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care…nu este informat despre măsurile luate în baza mandatului atâta timp cât scopul acestuia ar putea fi periclitat” (subl.n.). Urmează, evident în absenţa obligaţiei de a informa persoana care a fost supravegheată, o serie de indicaţii cel puţin ciudate: „dacă măsurile întreprinse ajung la cunoştinţa persoanei…” (art.50 alin.2) sau dacă „ulterior s-a dovedit că acţiunea era nejustificată” (art.51 alin.1) atunci persoana respectivă poate face plângere. Cum ajung măsurile la cunoştinţa persoanei sau cum „s-a dovedit” că acţiunea a fost nejustificată este complet neclar.

In plus, art.50 este un exemplu tipic al modului în care un drept fundamental al persoanei (prezumţia de nevinovăţie) este folosit de către stat ca justificare pentru încălcarea altor drepturi: pentru dreptul de a fi considerat nevinovat, cetăţeanul trebuie să „plătească” la schimb cu drepturile de a fi informat şi de a obţine remedii în legătură cu încălcarea vieţii private. Deci, urmând acest „raţionament” perfect ilogic din art.50, dacă un cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, el nu mai are dreptul la protecţia vieţii private.

CONCLUZII:

– APADOR-CH cere iniţiatorului să-şi retragă propunerea legislativă introdusă pe 24 martie 2003 cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activitatea de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale;

– Asociaţia cere celor două comisii de specialitate din cadrul Camerei Deputaţilor includerea în textul Legii privind siguranţa naţională a unor articole care să stabilească echilibrul necesar între nevoia de apărare a siguranţei naţionale şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care să aibă în vedere:

– emiterea autorizaţiei exclusiv de către judecători;

– obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a comunica, la încheierea operaţiilor, persoanei vizate faptul că a format obiectul supravegherii, perioada de timp şi metodele folosite;

– limitarea duratei valabilităţii autorizaţiei la maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura acuzaţiilor;

– eliminarea rolului intermediar al Parchetului;

– declararea drept ILEGALĂ a oricărei operaţiuni de supraveghere, indiferent de autoritatea/instituţia care o efectuează, dacă nu există o autorizaţie emisă de un judecător.

Până la sfârşitul anului 2003, nici unul din cele cinci proiecte de modificare a legii siguranţei naţionale şi nici propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu fuseseră finalizate de comisiile de specialitate. APADOR-CH speră că, în lumina prevederilor din noua Constituţie, adoptată prin referendum în noiembrie 2003, şi în urma presiunilor interne şi externe de aliniere a legislaţiei la normele europene, Parlamentul va vota în final o lege cu adevărat democratică în acest domeniu, prin care să se limiteze drastic puterea „serviciilor secrete” şi să se asigure o protecţie reală a persoanelor.

3. Hotărârea Guvernului nr.952 din 14 august 2003 privind Sistemul

informatic integrat

Publicată în Monitorul Oficial nr.631 din 3 septembrie, HG nr.952 a stârnit îngrijorarea APADOR-CH şi mass media sub două aspecte principale: legalitatea în sine a actului normativ şi ameninţările la adresa unor drepturi fundamentale ale omului (în principal dreptul la protejarea vieţii private).

APADOR-CH a trimis guvernului o reclamaţie administrativă, pe baza art.5 dinLegea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ prin care semnala nelegalitatea HG şi încălcarea dreptului la viaţă privată şi solicita retragerea/anularea actului normativ. Urmează textul reclamaţiei.

Către,

GUVERNUL ROMÂNIEI

Bucureşti, Piaţa Victoriei nr.1, sector 1

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cu sediul în Bucureşti, str. Nicolae Tonitza nr.8, sector 3,

în temeiul articolului 5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, formulăm prezenta

RECLAMAŢIE ADMINISTRATIVĂ

prin care vă solicităm revocarea/anularea Hotărârii nr.952 din 14 august 2003privind aprobarea normelor şi procedurilor în vederea operaţionalizării Sistemului informatic integrat, componentă a Sistemului Electronic Naţional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 631 din 3 septembrie 2003.

Hotărârea amintită este nelegală şi reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată şi a principiilor democratice pentru următoarele motive:

1. HG 952/2003 reglementează funcţionarea unei structuri (Sistemul informatic integrat) care nu a fost înfiinţată prin lege, nefiind prevăzută în Legea 161/2003 sau în alt act normativ. Mai mult, Sistemul informatic integrat este inexistent din punct de vedere juridic, întrucât -dacă a fost înfiinţat- actul de înfiinţare nu a fost publicat şi deci nu este accesibil în nici un mod publicului. Or, sistemul constituţional actual nu îngăduie funcţionarea unor instituţii/structuri publice „fantomă”.

HG nr. 952/2003 este nelegală pentru că nu a fost emisă pentru executarea unei legi, deşi articolul 107 din Constituţie prevede că Guvernul poate emite hotărâri numai „pentru organizarea executării legilor”.

HG nr. 952/2003 invocă în preambul, pur formal, două legi pentru a căror executare a fost emisă : Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi Legea 161/2003, însă nici una dintre ele nu prevede înfiinţarea Sistemului informatic integrat. Deci, HG 952/2003 nu a fost emisă pentru executarea vreuneia dintre cele două legi.

Este posibil ca Sistemul informatic integrat să fi fost înfiinţat printr-o hotărâre „secretă” a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). In acest caz, HG 952/2003 este vădit nelegală (încalcă legea fundamentală a ţării) întrucât nu a fost emis pentru executarea unei legi, ci a unei hotărâri a CSAT, care nu constituie lege. CSAT nu este un al doilea Parlament. In plus, o hotărâre nepublicată de înfiinţare a unei instituţii/structuri publice nu poate să aibă nici o putere. Prin urmare, acea instituţie/structură nu există.

2. HG 952/2003 obligă toate instituţiile care deţin baze de date să transmită copii acestui nou creat Sistem informatic integrat, ce va deveni astfel o supra-putere în stat, lucru extrem de periculos şi care creează premisele dictaturii. HG nr. 952/2003 nu precizează nici din cine va fi constituit acest organism mamut, nici cui se subordonează, nici faţă de cine răspunde şi nici cum.

HG nr. 952/2003 nu prevede absolut nici o garanţie cu privire la protecţia datelor personale. Persoanele fizice sau juridice nu au nici o posibilitate de a afla cum se folosesc datele care le privesc şi nici de a contracara eventualele abuzuri.

Prin urmare Sistemul informatic integrat este în afara oricărui control, controlând însă viaţa tuturor.

3. O dispoziţie cel puţin bizară este obligarea MAI de a preda Sistemului informatic integrat copia de pe baza sa de date până la 1 februarie 2004. Este singura instituţie pentru care se stabileşte un termen precis, ceea ce naşte -cel puţin- suspiciunea unei legături cu evenimentele electorale ce vor avea loc în 2004 şi 2005.

4. Textul HG nr. 952/2003 este redactat într-un limbaj criptic, ininteligibil cu numeroşi termeni calchiaţi din limba engleză care pun în dificultate chiar şi experţi în domeniu.

Şi din acest motiv, HG nr. 952/2003 încalcă legea. Este vorba de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care prevede în articolul 7 că: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23 „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.”

Din toate aceste motive, rezultă că HG 952/2003,

-care nu este emisă pentru organizarea executării unei legi, ci -eventual- a unei hotărâri a CSAT,

-care este lipsită de previzibilitate şi de orice garanţii reale de protecţie a vieţii private,

a încălcat în mod grav dreptul subiectiv la viaţă privată al membrilor APADOR-CH (ca şi al celorlalte persoane), drept garantat prin articolul 26 din Constituţie şi prin articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, vă solicităm să revocaţi/anulaţi HG 952/2003. In caz contrar, ne vom adresa instanţei de judecată pentru anularea acestei hotărâri.

Răspunsul guvernului a fost negativ la toate obiecţiile ridicate de APADOR-CH. In consecinţă, asociaţia ca persoană juridică şi doi membri ai săi ca persoane fizice s-au plâns instanţei de judecată, prima înfăţişare fiind programată în ianuarie 2004.

4. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistraţilor

Cele două proiecte au fost iniţiate de Ministerul Justiţiei şi supuse dezbaterii publice. In luna iulie, APADOR-CH a trimis iniţiatorului observaţiile sale care, în rezumat, privesc următoarele aspecte:

– ambele proiecte ar trebui să se refere exclusiv la instanţele de judecată şi la judecători. Organizarea Ministerului public şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi statutul procurorilor urmând să facă obiectul unor legi separate. Aceasta deoarece potrivit Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii europene (vezi, între altele, hotărârile în cazurile Vasilescu v. România sau Pantea v. România) există diferenţe esenţiale între judecători şi procurori. In timp ce primii fac parte din puterea judecătorească şi sunt independenţi, ultimii aparţin sferei puterii executive şi sunt subordonaţi atât procurorului general cât şi ministrului justiţiei. Existenţa unui act normativ comun pentru judecători şi procurori induce ideea falsă a independenţei procurorilor.

Proiectul de lege privind organizarea judiciară

– trebuie eliminat dreptul ministrului justiţiei de a trimite „în control” la instanţe inspectori generali şi judecători inspectori. Altfel, se creează, pe de o parte, riscul ca aceştia să intimideze şi influenţeze judecătorii iar, pe de alta, posibilitatea unor ingerinţe ale executivului în activitatea judecătorilor. Dacă nu se doreşte renunţarea la control, cel puţin acesta să fie trecut la Consiliul Superior al Magistraturii;

– este necesară precizarea expresă că transferul unui judecător de la o secţie la alta nu poate fi efectuat decât cu consimţământul acestuia. In absenţa unei astfel de precizări, inamovibilitatea judecătorilor este pusă sub semnul întrebării;

– repartizarea cauzelor pe complete de judecată trebuie făcută exclusiv pe baza sistemului informatizat. Numai în acest fel se pot elimina suspiciunile legate de „culisele” presupuse ale actului de justiţie. Din aceleaşi motive trebuie reglementate, în mod clar şi restrictiv, condiţiile în care o cauză poate fi trecută de la completul la care a fost repartizată, la un altul;

– sunt absolut necesare atât sporirea substanţială a numărului de judecători de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a preluat toate recursurile în cauze civile) cât şi dotarea cu sisteme informatizate a tuturor instanţelor de judecată din ţară, indiferent de grad;

– fiecare instanţă trebuie să aibă libertatea de a-şi întocmi singură proiectul de buget pe care să-l înainteze, cu avizul CSM, Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. ICCJ – şi nu Ministerul Justiţiei – urmează să prezinte Parlamentului bugetul general al instanţelor. Independenţa financiară reală este esenţială pentru independenţa justiţiei.

Statutul magistraţilor

– pe lângă observaţiile anterioare privind eliminarea procurorilor din rândul magistraţilor şi trecerea inspectorilor în subordinea Consiliului Superior al Magistraturii, se adaugă:

– eliminarea atribuţiilor ministrului justiţiei privind exercitarea acţiunii disciplinare şi dispunerea cercetării prealabile pentru abaterile disciplinare ale judecătorilor;

– dreptul judecătorului de a ataca hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii la ICCJ (şi nu la plenul CSM).

Nici unul din cele două proiecte de lege nu fusese finalizat de Parlament până la sfârşitul anului 2003. Ambele au fost adoptate de Senat şi urmează să fie dezbătute de Camera Deputaţilor.

5. Dezbateri cu privire la necesitatea unei legi a activităţii de lobby

La începutul anului 2003 o organizaţie neguvernamentală din Timişoara a organizat o dezbatere publică pe tema unei eventuale reglementări legale a activităţilor de lobby (acele activităţi prin care se urmăreşte influenţarea unor decizii ale executivului sau legislativului), ca posibil instrument de luptă împotriva corupţiei. Participanţii şi-au prezentat opiniile pro sau contra, în scris şi oral. Opinia APADOR-CH a fost următoarea:

1. Dintre ţările cu sisteme democratice solide, numai SUA au reglementat legal activităţile de lobby. Nici una din ţările europene nu a considerat necesar să adopte legi în acest domeniu, deşi lobby-ul se practică şi este acceptat în majoritatea acestor ţări (cu excepţia Franţei). De altminteri, există destule voci autorizate care susţin că o lege privind lobby-ul nu ar putea contribui la diminuarea sau, în mod ideal, la eliminarea corupţiei. O astfel de reglementare – cred susţinătorii săi – ar scoate la vedere şi interesele unui grup sau unor grupuri în adoptarea/neadoptarea/modificarea unor legi/decizii/hotărâri, şi mijloacele de influenţă folosite (prin lobbişti acreditaţi, ale căror activităţi ar urma să fie perfect transparente) şi „ţintele” (parlamentari, membri ai guvernului, membri ai consiliilor judeţene, municipale, comunale, conducerile unor agenţii naţionale etc.).

Argumentul celor care nu cred în eficienţa unei legi a lobby-ului este că nimic nu garantează eliminarea practicilor ilegale, în paralel cu cele legale.

APADOR-CH se raliază celor care nu cred în eficienţa unei legi privind lobby-ul în lupta împotriva corupţiei.

2. Trebuie făcută o separare clară între advocacy (care se referă la activităţi generale de susţinere a unor puncte de vedere/proiecte de legi/decizii/hotărâri etc. în interesul public, fără vreun beneficiu material al susţinătorilor) şi lobby (care are în vedere anumite interese ale unor anumite grupuri, interese ce vizează câştiguri financiare).

Dacă oamenii de afaceri din România vor considera că au nevoie de intermediari legali care ar fi lobbiştii, APADOR-CH ar putea fi de acord cu reglementarea acestui gen de activitate dar strict limitată la domeniul economico-financiar. Ar fi inadmisibilă o reglementare legală care să oblige toate formele vieţii asociative (organizaţii neguvernamentale, fundaţii, sindicate etc.), chiar dacă acestea nu au nici o legătură cu sectorul economico-financiar, să recurgă la lobbişti (contra cost, fireşte).

3. APADOR-CH consideră că, mult mai important în lupta împotriva corupţiei este adoptarea legii privind conflictul de interese, aplicarea unor legi deja în vigoare (Legea accesului la informaţiile de interes public, Legea transparenţei decizionale în administraţia publică) şi, mai ales, aplicarea legii penale.

In concluzie, în opinia APADOR-CH, nu este necesară o lege care să reglementeze activitatea de lobby. O astfel de lege ar reprezenta o ameninţare la adresa libertăţii de asociere, prin limitarea posibilităţilor organizaţiilor, fundaţiilor, sindicatelor etc. de a acţiona în vederea promovării scopurilor pentru care au fost constituite.

6. Ordonanţa Guvernului nr.37/2003 privind asociaţiile şi fundaţiile

Ordonanţa Guvernului nr.37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii introduce noi concepte şi proceduri care au ca rezultat limitarea dreptului la libera asociere, impunând restricţii în domeniul înfiinţării, organizării şi funcţionării asociaţiilor. Ordonanţa a provocat reacţia unui grup de asociaţii şi fundaţii, inclusiv APADOR-CH, care au cerut fie abrogarea OG nr.37 fie respingerea sa de către Parlament. Pe lângă obiecţiile cuprinse în scrisoarea comună a asociaţiilor, referitoare la îngreunarea procedurilor de înregistrare a asociaţiilor (restricţii cu privire la denumire, reintroducerea avizului ministerului sau organului de resort), APADOR-CH a considerat ca deosebit de periculoasă modificarea reglementărilor privind asociaţiile şi fundaţiile de utilitate publică. In primul rând este foarte grav că OG nr.37/2003 prevede că numai asemenea asociaţii şi fundaţii au dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale (art.41 lit.b), faţă de reglementarea anterioară care stabilea numai un drept de preferinţă. Deşi această nouă reglementare poate apărea în primă instanţă justificată – banii publici trebuie să slujească un interes de asemenea public, nu unul personal, iar folosirea lor trebuie supusă unui control adecvat –, caracterul său excesiv apare în mod evident la o analiză atentă a modului în care o asociaţie/fundaţie de utilitate publică îşi desfăşoară activitatea. Astfel, potrivit art.412 lit.d (de asemenea introdus prin OG nr.37/2003), un organ de specialitate al Guvernului “analizează anual activitatea asociaţiilor şi fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică”, deci întreaga activitate a acestora, nu numai cea legată de fondurile bugetare primite. In acelaşi timp, acelaşi organ “promovează şi evaluează politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative şi formulează recomandări cu privire la acestea” (lit. a a aceluiaşi articol). In acest mod se realizează o subordonare a activităţii asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică faţă de politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative, respectivele forme de asociere pierzându-şi astfel rolul primordial. Ele sunt chemate să slujească interesul public, iar nu anumite politici guvernamentale cu care pot veni în conflict la un moment dat.

Faptul că, în contextul acestor noi reglementări, accesul la fondurile publice este acordat numai asociaţiilor şi fundaţiilor “agreate” la nivel guvernamental este subliniat şi de introducerea unei alte cerinţe excesive pentru obţinerea statutului de utilitate publică. Astfel, lit.e a art.39, alin. 11 prevede că cererea de obţinere a statutului de utilitate publică trebuie însoţită de “numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice cu care asociaţia sau fundaţia colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectului său de activitate pentru care aceasta solicită recunoaşterea statutului de utilitate publică”. Bineînţeles că o verificare a respectării cerinţelor pentru obţinerea statutului de utilitate publică se impune, însă aceasta se poate face prin prezentarea unor recomandări/referinţe din partea unor persoane fizice/juridice, cu acordul acestora, şi a căror veridicitate poate fi verificată în cadrul procedurilor administrative prevăzute la art.40 alin.1. Insă extinderea controlului guvernamental şi asupra colaboratorilor asociaţiilor/fundaţiilor, care la rândul lor pot fi “agreaţi” sau nu, apare ca excesivă.

In consecinţă, întreaga reglementare a asociaţiilor/fundaţiilor de utilitate publică introdusă de OG nr.37/2003 pune în lumină dorinţa de a subordona mediul asociativ politicii guvernamentale. Tendinţa aceasta a devenit şi mai evidentă în momentul în care, simultan cu dezbaterea OG 37, a mai circulat şi un anteproiect ce ar fi urmat să devină o nouă „lege-cadru” a asociaţiilor şi fundaţiilor. Textul respectiv, extrem de stufos, lipsit de temei legal şi chiar logic, ar fi transformat întregul sistem asociativ într-o „anexă” a puterii. Din fericire, textul cu o circulaţie restrânsă nu s-a materializat, cel puţin până la sfârşitul anului 2003, într-o iniţiativă legislativă. Pe de altă parte, OG 37 a fost votată de Camera Deputaţilor cu amendamente pe care APADOR-CH le consideră neimportante de vreme ce nu ating problema asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică. Urmează ca Senatul să se pronunţe asupra acestui act normativ.

7. Iniţiativa legislativă de modificare a Legii Jandarmeriei (nr.116/1998)

In iulie 2003, Inspectoratul general al Jandarmeriei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a pus pe site-ul său o iniţiativă legislativă de modificare a Legii nr.116. Dat fiind că textul acorda puteri exagerate Jandarmeriei, APADOR-CH a trimis IGJ următoarele critici:

1. Propunerea legislativă cuprinde unele prevederi noi faţă de legea în vigoare pe care APADOR-CH le consideră o ameninţare serioasă la adresa drepturilor omului, în principal cu privire la privarea de libertate. Punctul 41 din proiect (care se referă la modificarea art.32 alin.2 din legea în vigoare) cuprinde cinci alineate noi, toate – cu excepţia lit.e-1 – punând în pericol real aceste drepturi, încălcând legile în vigoare şi standardele europene.

Astfel:

a) „invitarea la sediul unităţii de jandarmi” a persoanelor „a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor jandarmeriei” este complet nejustificată. Atribuţiile jandarmeriei privesc asigurarea ordinii publice şi paza, ceea ce presupune executarea unor dispoziţii şi nu efectuarea unor cercetări sau investigaţii proprii.

„Invitarea” în scris a unei persoane intră în atribuţiile organelor de cercetare penală. Jandarmeria nu face parte dintre acestea;

b) „conducerea” persoanelor „la sediul unităţii de jandarmi sau al poliţiei” este o prevedere inacceptabilă. „Conducere” înseamnă privare de libertate, deoarece persoana „condusă” nu este liberă să părăsească locul respectiv când şi cum doreşte (a se vedea definiţia privării de libertate din Protocolul opţional, semnat de România, la Convenţia ONU împotriva torturii). Noul Cod de procedură penală prevede că durata „conducerii” şi/sau reţinerii se deduce din mandatul de arestare preventivă de maximum 3 zile pe care procurorul are dreptul să-l emită. Aceasta înseamnă recunoaşterea faptului că măsura conducerii unei persoane la sediu reprezintă privare de libertate.

Jandarmeria nu poate şi nu trebuie să se substituie organelor de cercetare penală, singurele abilitate să ia măsuri privative de libertate. In Legea 116/1998 se prevede clar că obligaţia jandarmilor este de a preda făptuitorul celei mai apropiate secţii de poliţie.

In plus, propunerea legislativă nu prevede nimic nici în legătură cu durata „conducerii” şi cu drepturile persoanei conduse, nici în privinţa urmărilor legale ale acestui gen de acţiune pentru persoana respectivă sau a posibilităţii de a le contesta.

c) dreptul de a efectua percheziţii domiciliare şi corporale, controlul bagajelor, al vehiculelor „atunci când există date certe cu privire la săvârşirea unor infracţiuni” ce ar urma să fie acordat jandarmilor se suprapune peste atribuţiile date în prezent organelor de cercetare penală. APADOR-CH repetă că Jandarmeria nu face parte dintre acestea. In plus, nu este deloc clar cum ar putea deţine jandarmii „date certe” cu privire la săvârşirea unor infracţiuni.

Comentariul este valabil şi pentru noua prevedere referitoare la dreptul jandarmilor de a pătrunde „în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare….”.

In aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi punctul 46 din propunere (modificarea art.34) care la lit.a) prevede că jandarmii pot folosi armamentul din dotare „împotriva acelor persoane din cadrul grupurilor care, deşi se manifestă organizat şi non-violent, săvârşesc acte şi fapte care pregătesc, în mod evident, acţiuni de natură să tulbure ordinea publică…” (subl.n.). Pe de o parte se dă posibilitatea jandarmilor de a interveni împotriva unor manifestanţi paşnici dacă ei consideră că aceştia pregătesc acţiuni violente, chiar dacă acestea nu sunt concretizate. După ştiinţa asociaţiei, jandarmii din ţările democratice intervin doar în momentul declanşării unor acţiuni violente. Pe de altă parte, formula „de natură să tulbure ordinea publică” este vagă şi poate acoperi orice, de la înălţarea unor bannere până la strigarea unor sloganuri. APADOR-CH consideră că prin această prevedere se aduce atingere libertăţii întrunirilor, consacrată de art.36 din Constituţie.

De asemenea, punctul 47 din propunerea legislativă (modificare a art.34 prin introducerea lit.d) care dă dreptul jandarmilor de a reţine persoane sau grupuri de persoane. „Reţinerea” este o procedură exclusiv de competenţa Poliţiei.

2. Propunerea legislativă acordă un grad de independenţă nejustificat de mare instituţiei Jandarmeriei în raport cu celelalte autorităţi din domeniul asigurării liniştii şi ordinei publice.

Astfel:

a) Punctul 23 din propunere (care modifică art.20 din legea în vigoare) elimină controlul ministrului de interne asupra extinderii acţiunilor jandarmilor în alte zone decât cele de responsabilitate permanentă. Această decizie ar reveni comandantului Jandarmeriei Române, deşi Jandarmeria este subordonată Ministerului de Interne;

b) Punctul 24 (care modifică art.21) dă posibilitate jandarmilor să execute independent sau în cooperare cu alte forţe (alin.2 şi 3)misiuni de menţinere a ordinii publice, definiţie vagă ce poate acoperi orice eveniment, indiferent de gradul de periculozitate sau de lipsa acestuia.

In opinia APADOR-CH, astfel de iniţiative trebuie să aparţină autorităţilor publice centrale şi locale sau organelor de cercetare penală.

Tot la punctul 24, alin.8 dă Jandarmeriei dreptul de a organiza şi conduce „acţiunea de intervenţie pentru restabilirea ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare” (subl.n.). Pe lângă faptul că iniţierea unor astfel de acţiuni îi revine în exclusivitate, Jandarmeria nu poate – şi nu trebuie – să stabilească ce acţiuni sau fapte ale unor persoane contravin legii. Aceste atribuţii revin organelor de cercetare penală (Parchetul şi Poliţia). Conform Legii 116/1998 şi alin.14 din propunerea legislativă, jandarmii pot constata şi sancţiona numai contravenţiile, ceea ce creează oricum un paralelism cu activităţile Poliţiei, dar este inacceptabil ca Jandarmeria să devină, practic, organ de cercetare penală.

Alin.19 din propunere prevede dreptul Jandarmeriei de a închiria contra cost arme de foc şi muniţii. Or controlul integral asupra armelor şi muniţiilor revine prin lege (Legea 17/1996) exclusiv Poliţiei şi aşa este normal să fie. Jandarmeria, organ al statului, nu trebuie să furnizeze arme de foc – fie chiar şi închiriindu-le – unor persoane juridice de drept privat cum este cazul societăţilor de pază şi protecţie.

3. Punctul 75 din propunerea legislativă modifică art.65 în sensul exonerării jandarmilor de „răspunderea penală sau civilă pentru faptele săvârşite în cadrul exercitării cu bună credinţă şi în limitele legii a atribuţiilor de serviciu” ceea ce echivalează cu impunitatea, lucru inadmisibil într-un stat de drept şi care contravine Constituţiei României („Nimeni nu este mai presus de lege” stipulează art.16 al.2 din Constituţie).

APADOR-CH consideră că prin suprapunerea atribuţiilor jandarmeriei cu cele ale poliţiei, jandarmeria este transformată într-o poliţie paralelă. Această situaţie va crea confuzie, chiar în cadrul celor două instituţii, şi, datorită ambiguităţilor generate, va favoriza încălcarea drepturilor omului.

De aceea, APADOR-CH solicită retragerea proiectului de modificare a actualei legi a jandarmeriei.

Guvernul a introdus în Parlament un proiect de modificare a Legii Jandarmeriei. Nu este clar dacă este vorba de iniţiativa IGJ iar dacă aceasta este situaţia, în ce măsură a fost amendată. Cert este că, până la sfârşitul anului 2003, începuseră deja dezbaterile în comisiile de specialitate.

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public a devenit aplicabilă din martie 2002. Considerând-o drept un instrument important în lupta împotriva corupţiei şi abuzurilor şi, totodată, un mijloc eficient de a obliga autorităţile şi instituţiile statului la o transparenţă reală a activităţilor lor, APADOR-CH a declanşat imediat o serie de activităţi concrete al căror scop era pe de o parte obţinerea unor informaţii de interes public iar pe de alta, verificarea modului în care legea era aplicată şi respectată. Aproape toate au fost finalizate în 2003 prin acţiuni în justiţie. Tot în 2003, asociaţia a început un program de informare a avocaţilor asupra procedurilor ce trebuie urmate în situaţia în care petenţii nemulţumiţi de răspunsurile primite de la autorităţi doresc să se plângă instanţelor de judecată. De asemenea, la sfârşitul anului era în curs de finalizare un ghid pe înţelesul oricărei persoane interesate de Legea 544.

1. Cereri de informaţii şi plângeri în justiţie pe baza Legii nr.544/2001

1.1. Proceduri iniţiate în 2002 şi continuate în 2003

In anul 2002, APADOR-CH ca persoană juridică a înaintat cereri de informaţii către mai multe instituţii/autorităţi publice. SRI, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice au refuzat să comunice informaţiile solicitate, astfel încât asociaţia s-a plâns împotriva refuzului la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ.

De la Ministerul Finanţelor Publice APADOR-CH a solicitat informaţii statistice legate de scutirile acordate la plata taxei judiciare de timbru. Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond, a obligat Ministerul Finanţelor Publice să comunice asociaţiei aceste informaţii de interes public în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva hotărârii tribunalului, motivând că cererea de informaţii a asociaţiei este prea complexă şi imposibil de rezolvat în termenul legal de 30 de zile. In plus, informaţiile solicitate se referă la cereri de scutire formulate de persoane determinate, astfel încât nu se încadrează în categoria informaţiilor de interes public. In februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul Ministerului Finanţelor Publice şi a dat câştig de cauză asociaţiei. Deoarece ministerul nu a executat hotărârea instanţei şi nu a comunicat informaţiile solicitate în termenul stabilit, APADOR-CH a dat în judecată MFP şi pe ministrul finanţelor publice pentru a se constata că au încălcat Legea contenciosului administrativ şi pentru obligarea lor la plata de daune pentru întârziere până la executarea hotărârii. Asociaţia a mai solicitat şi sancţionarea cu amendă civilă către stat a ministrului finanţelor pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. Plângerea asociaţiei este în curs de judecată. Intre timp, în mai 2003, MFP a comunicat asociaţiei majoritatea informaţiilor solicitate.

Informaţiile cerute SRI s-au referit la date statistice privitoare la autorizaţiile solicitate de această instituţie de la parchet pentru supravegherea membrilor partidelor politice şi ai asociaţiilor civice, precum şi a ziariştilor, pe perioada 1991-2002, defalcate pe ani şi categorii vizate. Asociaţia a mai cerut şi date cu privire la societăţile comerciale deţinute de SRI, la veniturile realizate şi la destinaţia acestora. APADOR-CH a pierdut procesul iniţiat împotriva refuzului SRI de a comunica aceste informaţii, atât în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti, cât şi în recurs, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este definitivă şi irevocabilă.

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie i s-au solicitat informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate în baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală, pe perioada 1991-2002 şi respectiv 1996-2002. Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză APADOR-CH, obligând Parchetul la comunicarea informaţiilor solicitate. Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această sentinţă şi în recurs, considerând că informaţiile cerute sunt de interes public. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, astfel că asociaţia a formulat o plângere la instanţa administrativă împotriva instituţiei şi a procurorului general Tănase Joiţa pentru neexecutarea hotărârii şi plata de daune pentru întârziere, precum şi amendarea sa. După patru zile de la depunerea acestei plângeri, procurorul general Tănase Joiţa a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti irevocabile care obliga parchetul la comunicarea informaţiilor de interes public solicitate. In noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare. In august 2003, ca urmare a numirii noului procuror general, Ilie Botoş, APADOR-CH a formulat o plângere şi împotriva acestuia pentru neexecutarea hotărârii prin care parchetul trebuia să comunice informaţiile de interes public solicitate. In decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a pronunţat o sentinţă prin care l-a obligat pe procurorul general la plata amenzii civile către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daune de întârziere. APADOR-CH a atacat această hotărâre cu recurs.

La 12 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat parţial informaţiile solicitate de asociaţie, lucru considerat de către APADOR-CH ca o continuare a refuzului de a executa o hotărâre judecătorească.

Procesul a fost larg mediatizat pe întreaga sa durată iar datele furnizate în cele din urmă de parchet au dus la concluzia – bănuită de la început – că numărul persoanelor supravegheate a fost nejustificat de mare şi, în majoritatea cazurilor, autorizaţiile au fost lipsite de temei. Asociaţia mai semnalează şi următoarele aspecte:

– informaţiile furnizate până la urmă de parchet conţin numai cifra totală, pe fiecare an, a autorizaţiilor emise pe baza Legii Siguranţei Naţionale (adică în beneficiul serviciilor secrete). Nici un alt detaliu din cele cerute de asociaţie (durată maximă, număr de prelungiri şi, mai ales, numărul persoanelor trimise în judecată şi condamnate pe baza materialului obţinut prin supraveghere) nu figurează în răspunsul parchetului. In schimb, datele cu privire la supravegherea conformă cu Codul de procedură penală (deci pentru presupuse infracţiuni „obişnuite”) sunt complete. Prin urmare, parchetul s-a menţinut pe linia secretizării totale a activităţilor serviciilor secrete. Surprinzător, la puţin timp după aceea, însuşi SRI a dat publicităţii informaţiile pe care le refuzase anterior asociaţiei şi pe care parchetul a încercat să le protejeze până la capăt. Varianta SRI este însă prezentată într-o manieră confuzionantă, imposibil de confruntat cu puţinele date furnizate de parchet;

– în procesele intentate de APADOR-CH celor doi procurori generali (Joiţa şi Botoş) şi Parchetului general pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile – lucru incredibil într-un stat de drept – SRI s-a implicat direct prin cererea de intervenţie în favoarea reclamaţilor.

Cele două aspecte de mai sus demonstrează, în opinia asociaţiei, relaţia de subordonare ce există între parchet şi SRI, confirmând astfel din nou lipsa de independenţă a procurorilor.

1.2. Cazuri noi

In 2003, APADOR-CH a solicitat informaţii de interes public Ministerului Afacerilor Externe (stadiul adoptării de către România a unor acte internaţionale), Ministerului de Interne (date statistice referitoare la trimiterea în judecată a unor persoane returnate din străinătate), Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (date statistice referitoare la recursurile în anulare în materie civilă şi penală, precum şi la deplasările în străinătate ale procurorilor). Instituţiile/autorităţile publice vizate au răspuns, în mare măsură, solicitărilor de informaţii de interes public adresate de asociaţie.

De asemenea, APADOR-CH a intervenit, împreună cu alte patru organizaţii neguvernamentale, în situaţia inacceptabilă creată la Şelimbăr, unde Consiliul local a mărit preţul fotocopiilor solicitate pe baza Legii nr.544/2001 la 100.000 lei pentru fiecare pagină. Această mărire a survenit după ce o persoană ceruse să i se comunice copii ale tuturor hotărârilor adoptate de Consiliul local Şelimbăr. APADOR-CH, împreună cu celelalte organizaţii, a depus la parchetul de pe lângă judecătoria Sibiu o plângere penală împotriva primarului şi consiliului local pentru abuz în serviciu. Soluţia parchetului a fost de neîncepere a urmăririi penale. Pentru a face plângere împotriva soluţiei, organizaţiile implicate au solicitat comunicarea actelor din dosarul întocmit de parchet. In urma refuzului de a comunica copii ale actelor respective, s-a revenit cu o cerere pe baza Legii nr.544/2001 având acelaşi obiect. Comunicarea informaţiilor a fost refuzată, astfel încât APADOR-CH şi celelalte organizaţii implicate au depus o plângere la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ. Procesul este în curs de desfăşurare.

O altă cerere de informaţii a fost adresată de către APADOR-CH Guvernului României, în vederea comunicării tuturor actelor ce au stat la baza numirii fostului procuror general, Tănase Joiţa, în funcţia de consul general la Strasbourg, inclusiv a actelor medicale. Potrivit legii, pentru a ocupa o funcţie consulară, o persoană trebuie să dovedească o stare de sănătate bună, prin acte medicale. Or numirea lui Tănase Joiţa în funcţia de consul general a survenit a doua zi după demisia sa din funcţia de procuror general pe motive de sănătate. Guvernul României a comunicat asociaţiei numai nota de fundamentare a Ministerului Afacerilor Externe, prin care propunea numirea lui Tănase Joiţa în funcţia de consul general. APADOR-CH a considerat insuficient acest răspuns şi a acţionat în judecată Guvernul României, pe baza Legii nr.544/2001. Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a respins plângerea asociaţiei. APADOR-CH aşteaptă motivarea sentinţei pentru a o ataca cu recurs.

2. Alte activităţi legate de Legea accesului la informaţiile de interes public

In anul 2003, APADOR-CH a organizat 8 seminarii cu avocaţi, pentru informarea acestora cu privire la prevederile şi aplicarea Legii nr.544/2001. Intâlnirile au avut loc la Timişoara, Craiova, Galaţi, Bacău, Sibiu, Bucureşti, Zalău şi Eforie Nord. Au participat aproximativ 200 de avocaţi din aproape toate barourile din ţară. La întâlniri au fost prezentate prevederile legale interne şi standardele europene în materie, dificultăţile apărute în aplicarea legii şi strategiile posibile în preluarea de cazuri bazate pe Legea nr.544/2001 de către avocaţii din ţară. Unii dintre participanţi au promovat cereri de informaţii, majoritatea aflându-se în faza administrativă. In funcţie de răspunsul primit de la autorităţile/instituţiile publice vizate, APADOR-CH se va implica în susţinerea cazurilor care vor ajunge pe rolul instanţelor de judecată.

Pe baza experienţei proprii, APADOR-CH a redactat un Ghid practic pentru cetăţeni, în care se explică şi exemplifică etapele administrative şi eventual judiciare ce trebuie parcurse de o persoană interesată de aflarea unor informaţii de interes public. Urmează publicarea şi distribuirea broşurii.

III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A DEŢINUŢILOR

Monitorizarea condiţiilor de detenţie din penitenciare a continuat şi pe parcursul anului 2003. Incepând din partea a doua a anului, APADOR-CH a apreciat că se impune o atenţie în plus monitorizării condiţiilor asigurate minorilor şi tinerilor condamnaţi la închisoare sau faţă de care s-a dispus măsura internării într-un centru de reeducare.

APADOR-CH constată că nici în cursul acestui an nu a fost adoptată o nouă Lege a executării pedepselor privative de libertate. Deşi amendată succesiv – şi în mod absolut necesar – prin ordine ale ministrului justiţiei şi ale directorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP), Legea nr.23/1969 este în continuare în vigoare. De asemenea, este încă în vigoare şi Decretul Preşedintelui Republicii Socialiste România nr.545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Nu au fost adoptate noi reglementări nici cu privire la statutul personalului din sistemul penitenciar (acest personal este în continuare militarizat).

Prin Ordonanţa de urgenţă nr.56/25 iunie 2003, au fost introduse un număr de reglementări de natură să amelioreze „drepturile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate” (interzicerea torturii, tratamentelor inumane sau degradante ori a altor rele tratamente; exercitarea dreptului la informaţie; dreptul la petiţionare şi corespondenţă; dreptul la asistenţa medicală, la vizite şi la primirea de bunuri).

Trebuie menţionat faptul că Ordonanţa de urgenţă nr.56/2003 a fost emisă la scurt timp după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cazul Cotleţ v. România că statul român s-a făcut vinovat de violarea dreptului la viaţă privată, în speţă de nerespectarea confidenţialităţii corespondenţei unui deţinut. Este al doilea proces de acest gen – primul fiind Petra v. România în 2000 – pierdut de statul român la Strasbourg. Deşi a fost nevoie de trei ani şi două condamnări la Curtea Europeană pentru modificarea reglementărilor, APADOR-CH consideră că adoptarea acestei ordonanţe reprezintă un pas important în direcţia apropierii legislaţiei privind sistemul penitenciar de standardele europene. Un aspect ce trebuie menţionat se referă la consultarea asociaţiei de către experţii Ministerului Justiţiei înainte de finalizarea textului ordonanţei şi la includerea multora dintre sugestiile APADOR-CH.

In executarea Ordonanţei de urgenţă nr.56/2003, ministrul justiţiei a emis Ordinul nr.3.131/C/29 octombrie 2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor cu alimente, precum şi bunurile care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. La data de 13 noiembrie 2003, a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.352/C privind obligaţiile şi interdicţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate şi măsurile disciplinare aplicate în cazul săvârşirii de abateri disciplinare. Cu unele excepţii care vor fi menţionate în continuare, APADOR-CH apreciază că noile reglementări sunt de natură să apropie condiţiile de detenţie din sistemul penitenciar românesc de standardele europene şi ONU în materie.

Colaborarea APADOR-CH cu responsabilii DGP a fost bună şi pe parcursul acestui an. Reprezentanţii asociaţiei au avut acces neîngrădit în unităţile Direcţiei, în toate spaţiile de deţinere, precum şi la toate informaţiile pe care le-au solicitat cu privire la condiţiile de detenţie. Rapoartele întocmite în urma fiecărei vizite au fost înaintate conducerii DGP, aceasta manifestând receptivitate faţă de concluziile şi recomandările făcute de reprezentaţii APADOR-CH. Conducerea DGP a răspuns în general cu solicitudine sesizărilor şi cererilor cu care unii deţinuţi s-au adresat asociaţiei şi care ţineau de competenţele legale ale Direcţiei.

Reprezentanţii asociaţiei au avut de asemenea o colaborare bună cu Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere din cadrul Ministerului Justiţiei.

Din păcate, Ministerul Justiţiei a avut şi o iniţiativă negativă din punctul de vedere al APADOR-CH. In august 2003, prin ordin comun al acestui minister şi al Ministerului Sănătăţii, s-a hotărât înfiinţarea unei comisii mixte de analiză a deceselor din sistemul penitenciar. Comisia urma să facă publică numai cauzele deceselor, în vreme ce partea referitoare la îngrijirile medicale acordate anterior decesului a fost clasificată „secret de serviciu”. Prin urmare nimeni, nici măcar familiile deţinuţilor decedaţi, nu ar mai fi avut acces la aceste informaţii. Scopul evident a fost acela de a se elimina orice posibilitate de contestare a calităţii asistenţei medicale anterioare decesului. Considerând inacceptabilăaceastă prevedere, APADOR-CH a demarat procedura de declasificare prevăzută de Legea nr.182/2002 privind informaţiile clasificate. Deoarece contestaţia administrativă nu a avut nici un rezultat, APADOR-CH a atacat prevederea respectivă la Tribunalul Bucureşti, Secţia contencios administrativ. La sfârşitul anului 2003, cauza se afla pe rol, primul termen de judecată fiind stabilit în ianuarie 2004.

In cursul anului 2003, reprezentanţii asociaţiei au vizitat Penitenciarele Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Colibaşi, Bacău, Poarta Albă, Spitalul penitenciar Colibaşi, Centrul de reeducare a minorilor Găeşti, Penitenciarul pentru minori şi tineri de la Tichileşti, precum şi Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) de pe lângă Tribunalele Dâmboviţa şi Brăila. In cadrul raportului, principalele constatări în urma vizitelor la cele două SRSS şi la Centrul Găeşti şi Penitenciarul Tichileşti vor fi menţionate în capitole distincte. Cu ocazia vizitelor la penitenciarul Bucureşti-Rahova, reprezentanţii asociaţiei s-au interesat inclusiv de cazul deţinutului Marian Predică (de 20 de ani, decedat la data de 5 octombrie 2003) şi al deţinutului Dan Bejinaru, care a reclamat că la data de 25 septembrie 2003 a fost bătut de „grupa de intervenţie” a unităţii (cele două cazuri sunt descrise separat).

Aprecierea generală a APADOR-CH este că în anul 2003 situaţia din penitenciare a continuat să se amelioreze. Suprapopularea, insuficienţa fondurilor şi o anumită inerţie care încă mai persistă în mentalitatea şi activitatea unor cadre din unităţile subordonate DGP sunt principalele cauze care au făcut ca evoluţiile să nu fie mai semnificative. Activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a căpătat mai multă concreteţe şi a fost într-o mai mare măsură utilă atât celor cărora le este destinată prin lege cât şi instanţelor de judecată, în special pentru stabilirea de “alternative la încarcerare” şi pentru individualizarea cât mai adecvată a măsurilor şi pedepselor prevăzute de legea penală.

1. Principalele constatări făcute la Penitenciarele Bacău, Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Colibaşi şi Poarta Albă şi la Spitalul penitenciar Colibaşi

a) Suprapopularea

O statistică oficială a DGP (făcută publică la 16 iunie 2003, prin documentul „Starea şi perspectivele sistemului penitenciar”) arăta ca la data de 1 iunie 2003 în unităţile subordonate Direcţiei se găseau 47.070 de persoane. Dintre acestea, 46.703 (44.652 de bărbaţi şi 2.051 de femei) se aflau în penitenciare iar 367 (355 de băieţi şi 12 fete) se găseau în centrele de reeducare. La aceeaşi dată, sistemul penitenciar dispunea de o „capacitate legală de cazare, la 6 m.c./persoană” de 37.995 de locuri. Potrivit cifrelor DGP, la nivelul întregului sistem penitenciar suprapopularea, deşi încă serioasă, ar putea să pară că nu reprezintă o problemă gravă a sistemului.

In cursul anilor 2002 şi 2003, Ministerul Justiţiei şi DGP au întreprins măsuri pentru atenuarea supraaglomerării. In anul 2002, în special prin construirea de noi spaţii de cazare şi prin modernizarea celor existente, au fost create un număr de 4.760 de noi locuri de cazare. Cu toate acestea, APADOR-CH apreciază că supraaglomerarea continuă să constituie o problemă gravă a sistemului penitenciar.

Cazul cel mai serios pe care reprezentaţii asociaţiei l-au constatat în cursul anului 2003 a fost cel al penitenciarului din Bacău. La data vizitei în unitate erau instalate 1.031 de paturi. Suprafaţa spaţiilor de cazare era de 1.868 mp, ceea ce la un număr total de 1.604 deţinuţi şi o suprafaţă “normată” de deţinere de cel puţin 4,5 mp/deţinut dădea un grad de ocupare de 400%. Suprafaţa de cel puţin 4,5 m.p./persoană a fost recomandată de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), în Raportul pe 1999 privind România, şi este necesar ca această normă să fie luată în calcul la nivelul întregului sistem penitenciar. Supraaglomerarea se accentuase în perioada de dinaintea vizitei întrucât în urma lucrărilor de modernizare a camerelor capacitatea de cazare scăzuse cu circa 200 de locuri. Pe timpul vizitei în unele din camerele cele mai aglomerate reprezentanţii asociaţiei au constatat că în spaţiile respective traiul deţinuţilor era infernal. Aerul era încins şi practic irespirabil iar deţinuţii plin de transpiraţie, livizi şi cu ochii înroşiţi. Tratamentul suportat de deţinuţi era inuman şi degradant.

In cazul penitenciarului din Bacău (dar şi al altora care se confruntă cu problema supraaglomerării), faptul acesta este cu atât mai regretabil cu cât se pot găsi soluţii pentru diminuarea supraaglomerării. La Bacău, de exemplu, faţă în faţă cu penitenciarul se afla o clădire (P+3), aparţinând MApN, care fusese folosită la cazarea militarilor şi care la data vizitei era nefolosită. Pe latura de nord a penitenciarului, se afla de asemenea o cazarmă (circa 12 ha şi multe clădiri) în care înainte de restructurarea armatei erau cazaţi circa 3.000 de militari (la data vizitei în unitate mai erau în jur de 50 de militari). O soluţie pe care APADOR-CH a sugerat-o conducerii DGP şi a Ministerului Justiţiei a fost şi aceea a cedării de către MApN a unor spaţii şi clădiri din municipiul Roman, în care a funcţionat Şcoala de şoferi şi mecanici conductori. Asociaţia a sugerat DGP şi Ministerul Justiţiei să ia în calcul inclusiv înfiinţarea unui penitenciar pentru judeţul Neamţ (lucrul acesta se impunea şi datorită faptului că aproape jumătate din cei 1604 de deţinuţi din penitenciarul Bacău erau din judeţul Neamţ).

Un penitenciar de asemenea supraaglomerat era şi Bucureşti-Jilava. La data vizitei, 15 aprilie 2003, în unitate erau cazate 3.187 de persoane în 2.551 de paturi.

La nivelul întregului penitenciar Poarta Albă, supraaglomerarea părea să nu constituie o problemă prea serioasă (la data vizitei, 3 decembrie 2003, în unitate se aflau 1966 de deţinuţi la o suprafaţă totală a spaţiilor de deţinere de 7.307 m.p., ceea ce însemna cam 3,7 m.p./persoană, oarecum apropiat de normele recomandate de CPT). Cu toate acestea, în unitate existau şi camere extrem de aglomerate. La Secţia a VI-a, de exemplu, în camera 5 (de aproximativ 5,5 x 10,5m), se aflau 56 de deţinuţi, „staţionari”, în 50 de paturi. Raportând numărul de deţinuţi la suprafaţa camerei, reiese că gradul de ocupare al camerei era de 1 deţinut pe metru pătrat, cu mult sub minimul impus de standardele CPT. Din cauza marii aglomerări din cameră, aerul era irespirabil.

Două unităţi care nu au avut probleme cu suprapopularea (sau unde aceste probleme au fost mai puţin semnificative) au fost Spitalul penitenciar Colibaşi şi Penitenciarul din aceeaşi localitate. In primul caz, la 15 iulie 2003, existau 350 de paturi aprobate, dintre care „funcţionale” erau 250, iar numărul deţinuţilor internaţi era de 221. In cel de-al doilea, numărul total al deţinuţilor era de 1.133, cel al paturilor instalate era de 1.198, la o capacitate normată de 1.037 de locuri.

b) Disciplina şi pedepsele disciplinare

Prin Ordinul nr.3.352/C/13 noiembrie 2003 al ministrului justiţiei au fost reglementate mai precis şi mai apropiat de normele internaţionale în materie măsurile şi procedurile disciplinare. Au fost stabilite inclusiv căi de atac mai eficiente la dispoziţia deţinuţilor pentru contestarea măsurilor dispuse împotriva lor. Un exemplu este posibilitatea dată deţinuţilor de a contesta măsurile disciplinare luate împotriva lor inclusiv în justiţie (pe calea „plângerii la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul”). Un pas înainte este şi obligaţia pe care comisia de disciplină o are de a audia toţi deţinuţii, indiferent de gravitatea pedepsei preconizate a li se aplica.

Cu toate acestea, în opinia asociaţiei, au rămas încă un număr de probleme nerezolvate. Un exemplu este cel al măsurii disciplinare cu regim restrictiv. In Raportul CPT pe 1999 privind România este criticat faptul că această măsură este o pedeapsă disciplinară (ea ar putea fi acceptată ca măsură necesară ordinii şi siguranţei locurilor de deţinere). De asemenea, este considerată ca excesiv de mare durata pentru care poate fi luată măsura – până la 1 an. Excesiv este de asemenea şi faptul că deţinuţilor pedepsiţi astfel li se poate suprima dreptul la vizite, precum şi că împotriva acestei măsuri nu există cale de atac. Ordinul MJ nr.3.352/C/2003 menţine interdicţia ca deţinuţii de la „restrictiv” să „păstreze şi să folosească în camere aparatură audiovizuală”. Asociaţia consideră că interdicţia impusă unui deţinut, care poate dura chiar şi un an, de a audia/viziona emisiunile radio/tv este evident excesivă şi dăunătoare deţinuţilor. La Penitenciarul Colibaşi a existat un caz în care reprezentanţii asociaţiei au aflat de la deţinutul de la “restrictiv” că îi era interzis să doarmă pe timp de zi (responsabilii unităţii au precizat că există în acest sens un ordin al DGP). APADOR-CH apreciază că o asemenea practică, “reglementată” sau nu prin ordine interne este cu totul inacceptabilă faţă de nişte oameni obligaţi să trăiască în asemenea condiţii chiar şi 12 luni.

APADOR-CH consideră că trebuie revăzute şi condiţiile stabilite pentru deţinuţii pedepsiţi cu „izolare severă”. In aceste camere paturile sunt în cele mai multe cazuri din ciment, iar deţinuţilor le sunt ridicate, pe toată durata zilei, de la deşteptare până la stingere, lenjeria de pat şi cazarmamentul (aceste reguli au fost menţinute prin Ordinul MJ nr.3.352/C/2003). In cele mai multe dintre cazuri, WC-urile nu sunt despărţite de restul încăperii decât printr-un perete de circa 1,20 m. Aceste condiţii echivalează cu tratamente inumane şi degradante, unele din ele punând în pericol sănătatea deţinuţilor.

In penitenciarele vizitate în anul 2003, reprezentanţii asociaţiei nu au constatat cazuri de folosire a lanţurilor ca mijloc disciplinar sau de imobilizare a deţinuţilor, cu excepţia cazului deţinutului grec Passaris (penitenciarul Bucureşti-Jilava), inculpat într-un caz de omor deosebit de grav şi considerat de penitenciar deosebit de periculos. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că şi în acest caz folosirea lanţurilor este nepermisă, dat fiind că lanţurile sunt interzise necondiţionat atât prin normele ONU cât şi prin cele europene în materie penitenciară.

In anul 2003, APADOR-CH a constatat un număr îngrijorător de cazuri în care „grupele de intervenţie” din penitenciare au agresat deţinuţii. Mai mult decât în oricare alt an de până acum, reprezentanţii asociaţiei au constatat aproape peste tot în penitenciarele vizitate prezenţa „mascaţilor”, tot mai numeroşi, mai agresivi şi generând tot mai multe plângeri din partea deţinuţilor. Ei sunt omniprezenţi în unităţi, ceea ce întreţine o atmosferă tensionată în rândul deţinuţilor, date fiind misiunile “speciale” (represive) pe care ei le au, comportamentul abuziv, echipamentul de culoare neagră, cu cagule acoperind complet faţa, armamentul sofisticat şi alte mijloace speciale de intervenţie şi imobilizare (toate purtate cu intenţia clară de a impresiona şi intimida).

Aproape toate cazurile în care deţinuţii au reclamat tratamente abuzive au vizat „grupele de intervenţie”. APADOR-CH a solicitat în mai multe rânduri conducerii DGP să ia măsurile care se impun pentru ca acţiunile personalului „grupelor de intervenţie” să se înscrie în timpul cel mai scurt în limitele legii. Cazurile Dan Bejinaru şi Marian Predică, care vor fi menţionate în continuare, sunt numai două în care există indicii despre comportamentul abuziv al „mascaţilor” (un alt caz le-a fost semnalat reprezentanţilor APADOR-CH de către doi deţinuţi din penitenciarul Poarta Albă, victime ale agresiunilor membrilor „grupei de intervenţie”) .

Cu ocazia vizitelor din acest an, reprezentanţii APADOR-CH au constatat că sunt cazuri în care deţinuţii nu sunt convocaţi în faţa comisiei de liberare condiţionată a unităţii. Asociaţia solicită conducerii DGP introducerea obligativităţii invitării deţinuţilor la lucrările comisiei, în special în cazurile în care se preconizează respingerea cererilor lor. Deciziile comisiilor de liberare condiţionată sunt de o prea mare importanţă cu privire la situaţia deţinuţilor pentru ca aceştia să fie lipsiţi de posibilitatea participării la judecarea situaţiei proprii.

c) Ocuparea timpului liber

Lipsa de activitate a deţinuţilor a continuat să fie o problemă serioasă a sistemului penitenciar. Faptul acesta are ca principale explicaţii efectivele mari, lipsa de personal dar şi o preocupare insuficientă în acest sens a personalului existent. APADOR-CH a constatat şi în 2003 că situaţia cea mai grea este cea a deţinuţilor cu pedepse mari şi care nu sunt scoşi la muncă. Sunt în continuare numeroase cazurile în care zece, cincisprezece sau chiar mai mulţi ani din viaţa unor deţinuţi înseamnă în jur de 20 de ore petrecute zilnic, nemişcat, în pat. Iar inactivitatea şi stresul prelungit nu au cum să nu fie abrutizante şi dăunătoare sănătăţii. Reprezentaţii CPT au subliniat constant că a ţine deţinuţii închişi aproape tot timpul în locuri supraaglomerate şi adesea insalubre, fără a li se propune preocupări veritabile, fără ca măcar să poată conta în fiecare zi pe o mişcare reală în aer liber, nu poate fi decât o experienţă abrutizantă şi că obiectivul care trebuie atins este acela de a asigura ca toţi deţinuţii să poată petrece o parte rezonabilă a zilei, adică cel puţin 8 ore, în afara celulei, ocupaţi cu activităţi variate şi motivante.

Sunt penitenciare în care simpla prelungire a programului de televizor ar putea ameliora situaţia ocupării timpului liber (un exemplu este cel al penitenciarului din Tichileşti). Este necesar ca responsabilii penitenciarelor să trateze cu mai multă solicitudine cererile în acest sens ale deţinuţilor, în special ale celor „staţionari”, care, uneori, în afara unei ore zilnice de plimbare, nu mai au aproape nici o preocupare.

Cu ocazia vizitei la penitenciarul din Colibaşi, reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit o situaţie reprezentativă pentru sistemul penitenciar. Posibilităţile de a-i scoate pe deţinuţi la muncă erau destul de reduse, media deţinuţilor folosiţi la muncă pe primul semestru al anului 2003 fiind de 69 (în special în construcţii şi agricultură). Conducerea penitenciarului a admis că situaţia era necorespunzătoare şi că ar exista anumite posibilităţi de ameliorare a ei. O soluţie pe care reprezentanţii APADOR-CH au sugerat-o constant ar fi aceea ca DGP să fie de acord ca penitenciarele să poată folosi deţinuţi la muncă şi în condiţiile în care veniturile ar fi cu ceva mai mici decât cele stabilite în prezent, corespunzătoare cel puţin salariului minim pe economie. Responsabilii penitenciarului Colibaşi au precizat că ar putea găsi beneficiari care să-i plătească pe deţinuţi cu circa 14-15.000 de lei pe oră, ceea ce, dacă DGP ar aproba, ar fi atât în beneficiul unităţii (veniturile realizate din munca deţinuţilor), cât şi al deţinuţilor înşişi (care nu ar mai sta luni şi ani întregi în camere, fără să desfăşoare nici o activitate şi ar şi realiza câştiguri în zile deduse din pedeapsă şi venituri băneşti). Responsabilii penitenciarului au precizat că ar putea organiza în aşa fel efectivele de cadre de la „operativ” încât să asigure paza corespunzătoare a detaşamentelor de muncă.

Cu ocazia vizitelor în penitenciare, reprezentanţii asociaţiei au constatat că sunt cazuri în care deţinuţilor „care contribuie cu informaţii de interes pentru sistem” li se acordă „zile de muncă” deductibile din pedeapsă (li se consideră 3 zile executate pentru 2 zile efectiv executate). O asemenea practică este „legalizată” prin „Normele metodologice privind determinarea părţii din pedeapsă care poate fi considerată executată pe baza muncii prestate de către deţinuţi şi remunerarea activităţilor lucrative desfăşurate de aceştia”, norme emise de conducerea DGP şi aprobate de ministrul justiţiei prin Ordinul nr.1.704/C/18 iulie 2002. O asemenea practică poate avea consecinţe grave nu doar de ordin etic, ci şi practic (deţinuţii denunţaţi putându-se răzbuna pe delatorii lor). APADOR-CH a solicitat şi solicită conducerii Ministerului Justiţiei şi DGP să renunţe la practica şi reglementările amintite.

d) Legătura cu exteriorul

APADOR-CH apreciază că Ordonanţa de urgenţă nr.56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate şi Ordinul ministrului justiţiei nr.3.131/C/2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor şi bunurile care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au adus ameliorări semnificative condiţiilor de detenţie ale deţinuţilor. Cu ocazia vizitelor făcute, reprezentanţii asociaţiei au constatat că aceste drepturi sunt în general respectate.

Posibilitatea de a da telefon şi de a trimite scrisori fără teama cenzurii a fost înlesnită şi mai mult prin montarea de noi posturi telefonice în cele mai multe din penitenciare şi prin instalarea de cutii poştale de către Compania Naţională „Poşta Română”.

Este necesar ca DGP şi responsabilii penitenciarelor să acorde o mai mare atenţie asigurării confidenţialităţii convorbirilor telefonice ale deţinuţilor (în majoritatea penitenciarelor, acest drept nu este asigurat deţinuţilor). Intâlnirile deţinuţilor cu avocaţii lor trebuie să fie de asemenea confidenţiale. Un caz în care lucrul acesta nu se întâmpla a fost cel al Penitenciarului Bucureşti-Jilava. In pavilionul pentru vizite era amenajată o cameră destinată discuţiilor deţinuţilor cu avocaţii lor. In momentul vizitei reprezentanţilor asociaţiei, în cameră avea loc o întâlnire a unui deţinut cu cei doi avocaţi ai săi. Discuţia era supravegheată de un subofiţer (femeie), care a precizat reprezentanţilor APADOR-CH că are dispoziţie să „asculte ce se vorbeşte şi să nu permită ca deţinuţii să primească de la avocaţi droguri, bani etc”.

Pe baza regulilor europene şi ale ONU în materie penitenciară, asociaţia a solicitat responsabililor sistemului penitenciar ca deţinuţilor necondamnaţi definitiv să li se asigure dreptul de a purta, în toate ocaziile, inclusiv la vizite şi la instanţe, hainele proprii.

e) Hrănirea şi asistenţa medicală

Dintre deficienţele de la acest capitol persistă mai ales lipsa cărnii din hrana deţinuţilor. APADOR-CH a solicitat în mod constant conducerii DGP intervenţii decise pentru ca deţinuţilor să le fie asigurate în toate cazurile normele de hrană stabilite prin lege. Cu ocazia celor mai multe din vizitele făcute în acest an, reprezentanţii asociaţiei au constatat diferenţe evidente mai ales între cantităţile de carne înscrise în evidenţele contabile şi cele existente efectiv în porţiile deţinuţilor.

In privinţa activităţii compartimentelor medicale, este necesară o implicare mai substanţială a acestora în menţinerea unei mai bune stări igienico-sanitare în spaţiile de deţinere. Numărul mare de boli de piele, de exemplu, este un fapt imputabil mai ales personalului medico-sanitar din penitenciare. In două dintre penitenciare, Tichileşti şi Colibaşi, reprezentanţii APADOR-CH au constatat mai multe cazuri de scabie. La Colibaşi, la momentul vizitei, erau în jur de 10 cazuri de scabie (la tineri, mai ales), medicii prezenţi susţinând că faptul acesta nu ar constitui o problemă deosebită. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că, dimpotrivă, această situaţie este una cât se poate de serioasă şi că se cerea tratată cu maximă atenţie de către serviciul medical. In plus, explicaţia că scabia a apărut din cauză că unii deţinuţi „nu vor să se spele” nu poate fi acceptată întrucât în asemenea cazuri – în care deţinuţii ar refuza să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, punând astfel în pericol nu doar propria sănătate ci şi pe aceea a colegilor lor – administraţia penitenciarului şi mai ales serviciul medical au obligaţia să intervină cu fermitate.

2. Principalele constatări făcute cu ocazia vizitei la Centrul de reeducare a minorilor Găeşti (9 octombrie 2003)

La data vizitei, în Centru se aflau 117 minori (101 băieţi şi 16 fete) faţă de care instanţele de judecată au dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 din Codul penal, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare. In comparaţie cu anii precedenţi, numărul celor internaţi în Centru s-a redus substanţial (în anul 1999, de exemplu, aici erau internaţi peste 500 de minori).

Condiţiile în care trăiau şi învăţau minorii erau mai bune decât în anii trecuţi, pe de o parte pentru că numărul celor internaţi aici era acum mai mic iar pe de altă parte pentru că în cursul anilor 2002 şi 2003 au fost făcute unele investiţii în modernizarea spaţiilor pentru cazare şi şcoală. Dormitoarele minorilor, în care înainte erau cazate câte 20 sau chiar 30 de persoane au fost reamenajate şi modernizate, în prezent în fiecare din ele dormind 4 sau 6 minori.

Personalul Centrului, numărând 247 de cadre, era în general acoperitor atât din punct de vedere numeric cât şi al specializării.

Şcoala care funcţionează în cadrul Centrului se numeşte “Şcoala specială cu clasele I-VIII nr. 5 Găeşti”. In cadrul şcolii existau 5 clase de învăţământ primar, 4 de gimnaziu pentru băieţi şi una de gimnaziu „fără frecvenţă” pentru fete. Există şi o „şcoală de arte şi meserii”, cu durata de 2 ani, pentru băieţii care au absolvit 8 clase şi care se pregătesc ca lăcătuşi, mecanici şi pentru construcţii-structuri. Şcoala este planificată între orele 8.00 şi 12.00, iar activităţile educativ-sportive şi recreative între 14.00 şi 18.00 (între orele 12.00 şi 14.00 se ia masa de prânz şi este „timp la dispoziţia minorilor”).

In vara anului 2003, Centrul a reuşit organizarea a 4 tabere şcolare: la Costineşti (au mers 10 minori), la Timişoara, în colaborare cu Fundaţia „Keros” (7 minori), la Vânătoru, judeţul Dâmboviţa (8 minori) şi la Siriu, judeţul Buzău (12 minori). Reprezentanţii asociaţiei au apreciat faptul că 37 de minori, practic o treime din total, au beneficiat de taberele şcolare (cei 37 de minori au fost în tabere împreună cu copii de vârsta lor din afara sistemului penitenciar). Selecţia pentru tabere s-a făcut mai ales pe baza rezultatelor la învăţătură şi comportamentului minorilor.

In cadrul programului „Acces comunitar”, în colaborare cu Primăria Găeşti, cu Casa de cultură, Clubul copiilor şi elevilor şi cu stadionul din oraş, sunt organizate periodic, în afara Centrului, activităţi cultural-educative şi sportive. O dată pe semestru sunt organizate excursii la Piteşti, Curtea de Argeş şi Târgovişte.

Minorilor le era asigurată o asistenţă medicală corespunzătoare. Un fapt pozitiv era că minorii nu sunt încătuşaţi pe timpul internării în spitale.

Dormitoarele minorilor erau modernizate, cu geamuri termopan, având şi utilităţi precum şifoniere, scaune şi noptiere din lemn. Grupurile sanitare aveau cabine cu WC turcesc, chiuvete cu oglinzi şi duşuri proprii. Minorii făceau baie de două ori pe săptămână.

Din discuţiile cu ei a reieşit că se întâmplă foarte rar să nu se facă orele de clasă. Ei au semnalat în schimb că nu sunt mulţumiţi de calitatea mâncării, în special pentru că de cele mai multe ori carnea înseamnă mai mult grăsime şi slănină. De altfel, acest lucru a putut fi constatat şi de către reprezentanţii asociaţiei cu ocazia vizitei. Masa se servea în săli de mese modernizate şi funcţionale, situate la fiecare nivel al clădirilor.

Intr-una din sălile de cursuri pentru clasele I – IV se aflau 10 elevi împreună cu învăţătorul lor (la clasa I erau 4 elevi, la a II-a 2, la a III-a 3 iar la a IV-a 1). Reprezentanţii asociaţiei au constatat că pregătirea elevilor se situa, în general, la nivelul claselor în care erau.

Toţi minorii aveau haine de acasă, pe care puteau să le poarte în toate ocaziile. In cazul în care ar exista minori care să nu aibă haine proprii, Centrul le putea asigura îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvate anotimpului.

Reprezentanţii asociaţiei au constatat că în Centru pedepsele disciplinare, în special cele cu “separarea de colectiv”, se aplică cu destulă uşurinţă (responsabilii Centrului au recunoscut, între altele, că majoritatea fetelor “au fost la izolare”).

3. Principalele constatări făcute cu ocazia vizitei la penitenciarul de minori şi tineri Tichileşti (3 decembrie 2003)

Incepând din luna noiembrie 2002, Centrul pentru reeducarea minorilor Tichileşti s-a transformat în Penitenciar pentru minori şi tineri. Unitatea primeşte minori şi tineri din municipiul Bucureşti şi din 20 de judeţe din Moldova, Dobrogea şi Muntenia (celelalte judeţe sunt arondate unităţii similare de la Craiova). La data vizitei, în penitenciar se aflau 198 de minori şi tineri.

Pentru anul 2004 unitatea avea în plan o investiţie constând din: construirea a două pavilioane pentru cazare, reabilitarea sistemului de canalizare şi construirea unui puţ pentru alimentarea cu apă potabilă (în prezent apa potabilă este asigurată, calitativ corespunzătoare, prin termocentrala din apropiere). Din anul 2002, penitenciarul s-a racordat la reţeaua de gaze naturale şi a reuşi modernizarea centralei termice.

Programul zilnic al minorilor era următorul: 6:00 deşteptarea, 6:00 – 6:30 program administrativ, 7:00 – 8:00 masa de dimineaţă, 8:00 – 13:00 şcoală, 13:30 – 14:30 masa de prânz, 14:30 – 19:30 program de după amiază (2 zile activităţi de instruire profesională cu maiştrii iar restul zilelor, inclusiv sâmbăta şi duminica activităţi educative sub coordonarea educatorilor).

Deţinuţii iau masa în cele două săli cu mese ale blocului alimentar (la momentul vizitei cele două feluri pentru prânz erau împărţite în farfurii, deţinuţii urmând să vină la sălile cu mese). Reprezentanţii APADOR-CH au constatat că în circa o treime dintre porţiile felului doi exista foarte puţină carne sau chiar deloc.

Asistenţa medicală era asigurată, în general, în condiţii corespunzătoare. Medicii lucrau, prin rotaţie, între orele 7.30 şi 19.30, iar asistenţii medicali timp de 24 de ore din 24. Pe parcursul unei zile erau acordate în jur de 40 de consultaţii şi tratamente. In unitate se înregistraseră mai multe cazuri de scabie, datorită, în principal, stării proaste şi neîngrijite a cazarmamentului.

Colaborarea cu Spitalul judeţean Brăila era constant bună. Un fapt pozitiv remarcat de reprezentanţii asociaţiei a fost că bolnavii internaţi în Spitalul judeţean nu erau încătuşaţi, ci doar escortaţi de doi subofiţeri.

Reprezentanţii APADOR-CH au constatat mai multe cazuri în care, pe timpul cât s-au aflat la poliţie, minorii au fost filmaţi şi fotografiaţi fără acordul lor, iar imaginea şi numele lor au apărut în ziare sau la televizor (de exemplu, B.U. şi M.-G. O., pe timpul cât se aflau la Poliţia Municipiului Iaşi, iar S.T. la Poliţia Câmpina). Asociaţia a solicitat DGP să iniţieze demersuri pe lângă Ministerul de Interne pentru interzicerea acestei practici, contrară Ansamblului regulilor minime ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (“Regulile de la Beijing”).

Deşi nu constituiau o practică extinsă, s-au semnalat totuşi cazuri de lovire a minorilor de către personal. APADOR-CH a cerut conducerii unităţii şi a DGP să acţioneze cu severitate maximă pentru sancţionarea unor asemenea purtări abuzive. De asemenea, APADOR-CH a dezavuat în termenii cei mai categorici cazurile în care minorii au fost legaţi – chiar şi câte o zi şi o noapte – cu cătuşele de paturi.

Arestaţii preventiv putea să meargă la vizite în hainele de acasă, însă la sala de vizite erau obligaţi să îmbrace un halat („pentru a nu se confunda cu vizitatorii şi a nu putea să evadeze”, au explicat cadrele). APADOR-CH repetă că potrivit normelor europene în materie penitenciară, arestaţii preventivi au dreptul să poarte hainele proprii în toate ocaziile. Obligarea minorilor să poarte peste hainele proprii un halat de la penitenciar echivalează practic cu anularea dreptului pe care ei îl au. De asemenea împotriva normelor europene era şi practica întâlnită aici ca minorii „preventivi” să meargă la instanţe în hainele de la penitenciar.

Principalul obiectiv al şcolii din penitenciar – şcoală cu statut “special” – era ca minorii să-şi completeze studiile de acolo de unde le-au abandonat (din cauza arestării ori “abandonului şcolar”) şi să dobândească o calificare profesională. Cei mai mulţi dintre minori şi tineri au 3, 4 sau 5 ani de când au abandonat şcoala. La data vizitei, în cadrul şcolii erau organizate 4 clase primare, fiecare depăşind, ca număr de elevi, norma de 12, având în jur de 16 – 17 (în total erau cam 70 de elevi). Cu minorii complet nealfabetizaţi se făceau două clase într-un an. La gimnazial erau 65 de elevi (câte 2 clase de a V-a şi a VI-a şi câte 1 de a VII-a şi a VIII-a). Incepând cu clasa a V-a, şcoala este organizată normal, nemaifiind nevoie de “comasarea” claselor şi de cursuri “intensive”. Cei care au deja 8 clase sunt cuprinşi în învăţământul profesional (anul I şcoală profesională, 4 clase, aproximativ 45 de elevi, pentru meseriile de tâmplar, sudor, strungar, respectiv electromecanic). Alegerea meseriilor la “profesională” era o opţiune exclusivă a elevilor.

La nivelul şcolii, faţă de necesarul concret de personal, se înregistra un deficit de 10 instructori de educaţie. Ar mai fi fost de asemenea nevoie de încă 4 asistenţi sociali (exista unul singur), de 3 învăţători şi un profesor de educaţie fizică.O problemă pe care reprezentanţii APADOR-CH au reţinut-o este că, în perioadele în care se întâmplă ca efectivele de minori şi tineri să scadă, se operează disponibilizări ale personalului didactic, iar atunci când acestea cresc din nou deficitul rămâne aproape întotdeauna neacoperit. Sugestia asociaţiei este ca în asemenea cazuri să nu se mai recurgă la disponibilizări de personal, aşa cum dealtfel se întâmplă în situaţia restului personalului unităţii – de la “operativ”, logistică, financiar, medical, resurse umane etc.

4. Vizita la Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) de pe lângă Tribunalele Dâmboviţa şi Brăila

SRSS Dâmboviţa, vizitat de reprezentanţii APADOR-CH la 10 octombrie 2003, şi-a început activitatea în luna septembrie 2001, iar cel de la Brăila, vizitat la 4 decembrie 2003, a fost înfiinţat la 13 decembrie 2002.

Legea cadru în baza căreia funcţionează serviciile de reintegrare este Ordonanţa Guvernului nr.92/29 august 2000, aprobată şi modificată prin Legea nr.129/18 martie 2002.

Personalul SRSS Brăila era format din 3 consilieri de reintegrare socială şi supraveghere, inclusiv şeful serviciului, care sunt ajutaţi de un voluntar, iar celălalt avea 4 consilieri, inclusiv şeful serviciului.

Cele două servicii nu dispun de bugete separate, fiind finanţate prin intermediul bugetelor alocate Tribunalelor. Serviciile „acoperă” instanţele de judecată din raza lor teritorială, inclusiv parchetele (SRSS Brăila, de exemplu, acoperă cele 3 judecătorii din judeţ, Tribunalul Brăila şi parchetele de pe lângă aceste instanţe).

In privinţa referatelor de evaluare întocmite la cererea instanţelor de judecată (SRSS Brăila întocmise în anul 2003 aproximativ 50 de asemenea referate), sursele de informare au fost în special dosarul penal, vizitele la domiciliul inculpatului, discuţii, după caz, cu familia, vecinii, profesorii inculpatului. Consilierii evită să folosească poliţia locală ca sursă de informaţii pentru întocmirea referatelor. Parchetele nu au solicitat referate de evaluare, motivând, în principal, că nu dispun de timpul necesar pentru a aştepta întocmirea referatelor în faza de cercetare penală.

In privinţa activităţii de supraveghere, majoritatea persoanele supravegheate sunt condamnaţi faţă de care instanţele de judecată au dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art.863 din Codul penal. In principal activitatea consilierilor se axează pe supravegherea respectării măsurilor prevăzute de art.863 alin.1 lit. a) – d) din Codul penal şi mai puţin a respectării obligaţiilor dispuse în sarcina supravegheaţilor de instanţele de judecată, în baza art.863 alin.3. La momentul vizitelor, SRSS Dâmboviţa avea în supraveghere 40 de persoane, iar SRSS Brăila 48.

Până la data vizitei reprezentanţilor APADOR-CH nu existase nici un caz în care cele două servicii să fi propus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere datorită neîndeplinirii obligaţiilor de către persoanele supravegheate.

Pe parcursul supravegherii, persoanele faţă de care este exercitată pot solicita SRSS asistenţă şi consiliere, consilierii informându-i în acest sens la începutul procedurilor (de exemplu, 10 persoane au solicitat SRSS Dâmboviţa asistenţă şi consiliere).

SRSS Brăila colaborează pe bază de protocoale cu 11 instituţii de la nivel local, printre care: Inspectoratul Şcolar Judeţean, Primăria, Prefectura, Poliţia, Consiliul judeţean, Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, Penitenciarul de la Tichileşti, Penitenciarul Brăila. Pe baza protocolului cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, s-au organizat cursuri de recuperare şcolară la Şcoala Generală nr. 5 din Brăila. SRSS îndrumă persoanele pe care le are în supraveghere şi care doresc să-şi completeze pregătirea şcolară către aceste cursuri. Pe baza protocolului cu Penitenciarul Tichileşti, un consilier al Serviciului vizitează o dată pe săptămână această unitate şi se încearcă cuprinderea celor care urmează să se libereze într-un program de consiliere. Cu 5 dintre aceştia deja s-a realizat o vizită la instituţiile relevante din Brăila. De asemenea, consilieri ai SRSS Brăila s-au deplasat la Penitenciarul Brăila pentru solicitări de consiliere primite din partea deţinuţilor. La solicitarea Comisiei de liberare din Penitenciarul Brăila privind efectuarea de referate pentru cei care urmează să intre în această comisie, SRSS a realizat 15 astfel de referate.

SRSS Dâmboviţa colaborează şi el, pe bază de protocoale, cu o serie de instituţii şi autorităţi. Există un protocol de colaborare cu Centrul de reeducare a minorilor Găeşti şi cu Penitenciarul Mărgineni, pe baza căruia consilierii Serviciului fac o evaluare a minorilor sau a deţinuţilor mai tineri de 25 de ani după perioada de carantină, în urma căruia se întocmeşte un plan de intervenţie, iar în vederea eliberării, întocmesc referate de evaluare la cererea Consiliului profesoral sau a Comisiei de liberare condiţionată. La Centrul de reeducare Găeşti erau avuţi în vedere numai minorii care proveneau din judeţul Dâmboviţa. Persoanele care făceau obiectul acestui protocol de colaborare puteau cere de la SRSS consiliere şi asistenţă, după liberare.

APADOR-CH apreciază că activitatea celor două servicii, deşi încă la început, se dovedeşte utilă, mai ales în ceea ce priveşte alternativele la încarcerare. Este de apreciat că instanţele de judecată, ca urmare a referatelor de evaluare a consilierilor au început să dispună suspendarea executării pedepsei cu închisoarea sub supraveghere, ca alternativă la încarcerare. De asemenea este de apreciat şi faptul că instanţele de judecată ţin cont într-o măsură semnificativă de referatele de evaluare la individualizarea pedepselor.

Este necesar ca serviciile să se implice mai mult în pregătirea pentru eliberare a minorilor şi tinerilor de la Centrul de la Găeşti şi Penitenciarul Tichileşti, precum şi a deţinuţilor din Penitenciarele Mărgineni şi Brăila.

Asociaţia consideră că se impune ca Ministerul Justiţiei să susţină încă şi mai substanţial activitatea celor două Centre, inclusiv sub aspectul finanţării, dotării logistice şi încadrării cu personal.

5. Cazurile Marian Predică şi Dan Bejinaru

a) Cazul Marian Predică

Marian Predică, în vârstă de 20 de ani, deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Rahova, a fost arestat în martie 2000 şi în anul 2003 a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Rahova. In data de 21 septembrie 2003, părinţii au fost în vizită la Marian, ocazie cu care au putut constata că acesta prezenta o stare bună de sănătate. In timpul vizitei, deţinutul nu s-a plâns de vreo agresiune comisă asupra sa, ci doar a menţionat că tratamentul aplicat de cadrele penitenciarului era mai dur decât cel de la Penitenciarul Jilava, unde fusese încarcerat anterior.

In data de 25 septembrie 2003, Marian Predică a fost prezentat la Curtea Supremă de Justiţie, pentru judecarea recursului în cauza în care era arestat. Tatăl său, Ion Predică, a fost în sală în timpul judecăţii şi a putut constata că fiul său nu prezenta urme de violenţă.

In dimineaţa zilei de 6 octombrie 2003, Ion Predică a fost anunţat de către doi subofiţeri de poliţie să se prezinte de urgenţă la Penitenciarul Rahova. Aici a fost anunţat că fiul său a decedat la Spitalul Universitar. Deplasându-se la spital, Ion Predică a aflat că Marian a fost internat în data de 1 octombrie 2003 şi a decedat pe 5 octombrie 2003, în jurul orelor 18.00. In data de 9 octombrie 2003, Ion Predică, însoţit de soţia sa, Maria Predică, şi de unul din fii, Marcel Predică, au fost la I.M.L. pentru a proceda la identificarea cadavrului fiului lor. Familia susţine că Marian era complet desfigurat, partea stângă a feţei fiind zdrobită, că avea o gaură la baza nasului, pe care o bănuiesc a fi urmarea unei lovituri cu un corp contondent, şi că în zona mâinilor prezenta urme de cătuşe, mâna stângă fiind ruptă la încheietură. De asemenea, Marian era ras în cap. Datorită acestor modificări ale fizionomiei lui Marian Predică, familia nu a putut să-l identifice. Abia ulterior, după ce şi-au amintit că avea un semn particular la o unghie la mâna stângă, au putut confirma identitatea lui Marian.

Din concluziile raportului medico-legal (nr. 3589/VIII-1/2003) al INML rezultă că: „Moartea numitului Predică Marian a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale şi intraventriculare, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral şi facial cu fractura oaselor proprii nazale, echimoze faciale şi excoriaţie occipitală dreaptă. Leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu corp dur în regiunea facială urmată de cădere şi lovire de plan dur, cu impact cranian occipital şi pe hemicorpul stâng, cu câteva zile anterior internării în spital din 01.10.2003. Intre leziunile traumatice cerebrale şi deces există o legătură directă de cauzalitate”.

In aceste circumstanţe, Ion Predică a înaintat o plângere Parchetului Militar Bucureşti, cerând iniţierea unei anchete pentru a se afla cauzele decesului lui Marian Predică şi stabilirea persoanelor care se fac vinovate de aceasta. Dosarul de cercetare de la Parchetul Militar Bucureşti a fost înregistrat sub numărul 404/2003.

La Penitenciarul Bucureşti-Rahova, reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu directorul penitenciarului, cu medicul şef, cu colegii de cameră ai lui Marian Predică, precum şi cu V.L., „coleg de faptă” cu Marian şi care a fost împreună cu acesta la instanţă în data de 25 septembrie 2003.

Din discuţia cu conducerea penitenciarului şi cu medicul şef, precum şi din fişa medicală prezentată, a rezultat că în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003 Marian Predică a fost adus la cabinetul medical în stare foarte gravă, unde i s-a pus diagnosticul provizoriu de „criză comiţială”. In jurul orei 10.30, Marian Predică a fost internat în Spitalul Penitenciar Rahova, de unde s-au întocmit formele pentru a fi transferat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca pentru consult de specialitate. Deoarece a intrat în stare de comă, pe parcursul transportului Marian Predică a fost redirecţionat către cel mai apropiat spital, şi anume Spitalul Universitar Bucureşti, unde a fost primit în jurul orei 11.15. Medicul penitenciarului nu a putut explica agravarea foarte rapidă a stării de sănătate a lui Marian Predică decât prin producerea unui anevrism cerebral. De asemenea, medicul a confirmat că Marian Predică nu a fost niciodată bolnav şi că nu a prezentat semne că ar fi suferit de vreo afecţiune anterior zilei de 1 octombrie 2003.

Directorul penitenciarului i-a informat pe reprezentanţii APADOR-CH că nu a iniţiat nici o anchetă internă pentru a stabili circumstanţele decesului, deoarece acesta nu prezenta suspiciuni din punctul de vedere al penitenciarului.

Reprezentanţii APADOR-CH au vizitat camera în care a fost deţinut Marian Predică şi au discutat cu colegii acestuia. Deşi Marian Predică avea 20 de ani, deci făcea parte din categoria separată 18 – 21 de ani, el era încarcerat împreună cu deţinuţi adulţi. „Reprezentantul de cameră” a povestit că în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, lui Marian Predică i s-a făcut rău şi a leşinat lângă patul său. In cădere nu s-a lovit de vreun obiect dur. Imediat au fost sesizaţi gardienii, care l-au scos din cameră, probabil cu scopul de a-l transporta la cabinetul medical. Colegii de cameră au afirmat că în ultimele două săptămâni anterioare acestui eveniment, Marian Predică s-ar fi plâns de dureri de cap şi că ei i-ar fi dat analgezice pentru calmarea durerilor. De asemenea, s-a afirmat că Marian Predică nu a intrat niciodată în vreun conflict/altercaţie cu ei, fiind o persoană retrasă, liniştită, care nu prea comunica cu cei din jur. Reprezentanţii APADOR-CH au putut constata că persoanele din camera în care a fost deţinut Marian Predică se temeau de posibilitatea ca decesul să fie pus în sarcina lor. In acest sens, ei au afirmat că, probabil, decesul s-a produs ca urmare a unei lovituri mai vechi la cap, pe care Marian Predică ar fi suferit-o în timp ce se afla în Penitenciarul Jilava, datorită unei posibile altercaţii cu colegii de cameră de acolo.

Din discuţiile purtate cu V.L. reprezentanţii APADOR-CH au aflat că acesta a fost împreună cu Marian Predică, în ziua de 25 septembrie 2003, la instanţă, şi că Marian nu s-a plâns în legătură cu vreo problemă, cu această ocazie, deşi ei sunt vecini de cartier şi prieteni de mult timp. V.L. a afirmat că, atât timp cât a fost coleg de cameră cu Marian Predică la Penitenciarul Jilava, acesta nu a luat parte la nici o altercaţie şi că, de asemenea, exclude posibilitatea unei altercaţii cu colegii de cameră de la Rahova. In acelaşi timp, V.L. a afirmat că a auzit vorbindu-se că Marian Predică ar fi fost bătut de către angajaţi ai penitenciarului şi că din această cauză s-a produs decesul. In ziua de 25 septembrie 2003, la întoarcerea de la instanţă, V.L. a fost bătut în punctul de primire al deţinuţilor, de grupa de intervenţie, după care a fost ras în cap cu forţa (la data vizitei deţinutul avea părul foarte scurt). In opinia APADOR-CH este foarte semnificativ faptul că un alt deţinut din Penitenciarul Rahova, Dan Bejinaru, al cărui caz va fi prezentat în continuare, a susţinut că a fost bătut şi el de grupa de intervenţie, tot în ziua de 25 septembrie 2003, şi tot în punctul de primire deţinuţi.

Date fiind mai ales concluziile INML potrivit cărora moartea deţinutului a fost violentă şi indiciile că violenţele au fost produse de personalul penitenciarului, APADOR-CH a solicitat Parchetului Militar să investigheze circumstanţele producerii decesului lui Marian Predică potrivit standardelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului.

b) Cazul Dan Bejinaru

Ca urmare a sesizărilor venite din partea familiei deţinutului Dan Bejinaru, potrivit cărora acesta a fost bătut de “grupa de intervenţie” din penitenciar în ziua de 25 septembrie 2003 (urmele acestor agresiuni putând fi constatate de mama deţinutului cu ocazia vizitei din aceeaşi zi), doi reprezentanţi ai APADOR-CH s-au deplasat la Penitenciarul Bucureşti-Rahova pe data de 1 octombrie 2003.

La penitenciar, reprezentanţii APADOR-CH au purtat discuţii atât cu deţinutul, cât şi cu conducerea penitenciarului.

Potrivit spuselor lui Dan Bejinaru, în ziua de 25 septembrie 2003 el s-a deplasat la instanţă îmbrăcat într-o ţinută împrumutată de la un coleg. La întoarcerea în penitenciar, în punctul de primire al deţinuţilor, căpitanul Puiu, ofiţer de serviciu în acea zi, i-a cerut să predea ţinuta cu care era îmbrăcat şi să îmbrace o alta, arătând mult mai rău decât cea pe care deţinutul o avea pe el. Dan Bejinaru a refuzat, motivând că ţinuta de instanţă aparţine unui coleg. Drept urmare, ofiţerul a chemat “grupa de intervenţie” formată din doi indivizi mascaţi, care au început să-l lovească cu picioarele şi pumnii, dezbrăcându-l forţat de ţinuta de instanţă. La aproximativ o jumătate de oră după acest incident, în timp ce se afla în continuare în punctul de primire al deţinuţilor, Dan Bejinaru a fost pus de către cpt. Puiu să dea o declaraţie prin care să recunoască faptul că a refuzat să execute ordinele cadrelor. Urmare a refuzului de a da o asemenea declaraţie, deţinutul a fost din nou bătut. La scurt timp după ce a fost dus în secţia de deţinere, Dan Bejinaru a fost chemat la vorbitor, primind vizita mamei sale.

Reprezentanţii APADOR-CH au putut constata pe corpul deţinutul echimoze mai vechi, în zona toracelui şi pe braţul stâng.

A doua zi, Dan Bejinaru a solicitat să fie dus la cabinetul medical, pentru a primi îngrijirile necesare. Asistenta de la cabinetul medical a solicitat ajutorul doctoriţei Matei, care a consemnat în fişa medicală rezultatele examenului clinic: două echimoze pe toracele anterior de aprox. 3/3 cm, echimoză braţ stâng şi edem la nivelul articulaţiei cotului cu mobilitate păstrată, echimoză facială pomet drept postagresiune (afirmaţie)”. Deţinutului i-a fost recomandat tratament antiinflamator şi antialgic. Reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu dr Matei, care a susţinut cele consemnate în fişa medicală.

Din constatările reprezentanţilor asociaţiei a rezultat că există motive întemeiate de a bănui că deţinutul Dan Bejinaru a fost bătut de cadrele penitenciarului. Indiferent dacă ţinuta de instanţă trebuia sau nu predată în punctul de primire deţinuţi, refuzul lui Dan Bejinaru nu justifică agresiunea comisă asupra lui de către militarii “grupei de intervenţie”, chemaţi la locul incidentului de cpt. Puiu (în declaraţia scrisă dată conducerii unităţii ofiţerul a susţinut că militarii respectivi s-ar fi aflat întâmplător la locul incidentului).

APADOR-CH a solicitat Parchetul Militar să investigheze şi acest caz potrivit standardelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului.

IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI CAZURI INDIVIDUALE

Deşi a trecut un an şi jumătate de la demilitarizarea poliţiei (vezi Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului), APADOR-CH nu a constatat nici o schimbare în bine a modului de a acţiona al poliţiştilor. In 2003, România a suferit deja o condamnare la Curtea europeană (cazul Pantea v. România) care, deşi nu se referă în mod expres la poliţie, critică dur procedurile penale[2]. Drept consecinţă, Codul de procedură penală a fost amendat în mod substanţial. Printre altele, valabilitatea mandatelor de arestare emise de procurori a scăzut la 3 zile (de la 5-30 de zile), persoanele aflate în arest preventiv trebuie trimise în judecată în maximum 6 luni (până la această modificare o persoană putea rămâne în arest preventiv, fără a fi judecată în prima instanţă, până la jumătate din pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea de care era acuzată), suspectul are dreptul de a tăcea (deci a nu da declaraţii prin care s-ar autoincrimina), prezenţa avocatului este obligatorie în toate fazele procesului penal etc. Important din punctul de vedere al APADOR-CH este faptul că perioada „conducerii” (până la 24 de ore) la postul de poliţie se deduce din cele trei zile de arest ordonate de procurori. Legiuitorul a admis, în sfârşit, că şi „conducerea” este o măsură privativă de libertate – ceea ce APADOR-CH a afirmat constant – şi nu doar una administrativă aşa cum au susţinut cu înverşunare poliţiştii de-a lungul anilor. Rezultă că orice persoană trebuie să beneficieze de toate drepturile, inclusiv de prezenţa avocatului încă de la începutul perioadei de „conducere” la postul de poliţie.

O altă plângere la Curtea europeană, ce vizează direct acţiunile poliţiştilor (un minor din Tg.Mureş, privat de libertate şi maltratat) a fost declarată admisibilă la Strasbourg. Altfel spus, a trecut de faza examinării motivelor invocate de reclamant şi argumentelor aduse de guvern în apărare. Toate încălcările de către autorităţile române (în speţă poliţia) ale Convenţiei europene invocate de reclamant (privare ilegală de libertate, rele tratamente, ignorarea prezumţiei de nevinovăţie, violarea vieţii private, investigaţii „de formă” efectuate de parchetul militar, singura respinsă fiind discriminarea pe motiv de etnie) au fost confirmate de Curte prin decizia de admisibilitate. Urmează judecarea propriu-zisă a cauzei.

Incidentele reclamate de minor s-au petrecut în 1995 dar APADOR-CH are în evidenţă multe cazuri de abuzuri ale poliţiştilor petrecute ulterior. Chiar dacă majoritatea victimelor au fost adulţii, asociaţia aminteşte că în cazul Nelu Bălăşoiu, un tânăr de 18 ani, decedat în iunie 2002 în urma tratamentelor inumane suferite în arestul poliţiei din Tg.Cărbuneşti, au fost implicaţi şi doi minori care au fost bătuţi de aceeaşi poliţişti pentru a recunoaşte că au furat lucruri mărunte. (Parchetul civil care a investigat cauzele decesului lui Bălăşoiu a dat, în octombrie 2003, soluţia „clasică” de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor respectivi. Asociaţia are convingerea că investigaţiile au fost făcute doar de formă, confirmându-se astfel că, din păcate, demilitarizarea poliţiei nu a rezolvat şi problema impunităţii de care s-au bucurat – şi se bucură – poliţiştii).

La sfârşitul anului, APADOR-CH a mai aflat de două cazuri – unul petrecut în Suceava, al doilea în Bucureşti, ambele în 2003 – de minori maltrataţi de poliţişti, fie ca „pedeapsă”, fie pentru a recunoaşte faptele imputate. Asociaţia nu a avut timpul material necesar pentru a face propriile investigaţii în aceste două cazuri.

Din punctul de vedere al asociaţiei, problemele principale ale relaţiei dintre poliţie şi persoane rămân cele semnalate în toate rapoartele sale anuale începând cu anul 1993:

– „conducerea” la sediul poliţiei, premergătoare reţinerii legale de 24 de ore, perioadă nereglementată prin lege în care persoana privată de libertate nu se bucură de nici un drept;

– folosirea armelor de foc de către poliţişti în condiţii mult prea permisive ce depăşesc cu mult regulile din ţările europene democratice care prevăd utilizarea acestui mijloc extrem de imobilizare a suspecţilor numai dacă aceştia pun în pericol real şi concret viaţa altora;

– efectuarea raziilor, acţiune doar prevăzută în Legea poliţiei dar nereglementată decât prin decizii interne, inaccesibile publicului. In absenţa unor astfel de reglementări, s-au produs destule abuzuri, investigate formal de parchet şi soldate, toate, cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale.

Mai trebuie semnalat faptul că în situaţia – frecventă – a intervenţiilor operate de poliţişti împreună cu jandarmi, eventualele abuzuri sunt investigate de parchetele militare (nu de cele civile, cum ar fi normal în urma demilitarizării poliţiei), deoarece Jandarmeria continuă să fie o instituţie militarizată.

Dintre cazurile investigate de APADOR-CH în anul 2003 se detaşează două:

a) Lucian Lăcătuşu (comuna Parincea, judeţul Bacău)

In ziua de 11 aprilie 2003, Lucian Lăcătuşu, un tânăr rom de 19 ani din comuna Parincea, a fost reţinut şi condus la postul de poliţie din comună. In după amiaza zilei respective el a fost supus unei anchete în legătură cu o “spargere” care se făcuse nu de mult la magazinul comunei. Potrivit martorilor cu care reprezentanţii asociaţiei au stat de vorbă (familia lui Ion Lăeşelu, rude îndepărtate cu Lucian, Costică Holban şi alţii), pe timpul zilei la anchetă luase parte, alături de poliţiştii din comună şi “un locotenent” de la Poliţia din Bacău. După plecarea “locotenentului”, Lucian a fost bătut în postul de poliţie, în jurul orei 21.00, de subofiţerul “Geluţu” (Gheorghe Gârţu) adjunctul şefului de post, precum şi de câţiva săteni: Nelu Drăgan, Roşu, Poenaru (patronul restaurantului din comună).

Alertaţi de ceea ce au auzit că i se întâmplă lui Lucian, martorii cu care au stat de vorbă reprezentanţii APADOR-CH au ajuns la postul de poliţie, unde l-au văzut pe “Geluţu”, în faţa postului de poliţie, cu o bâtă în mână, într-o stare avansată de ebrietate. Subofiţerul, “care umblă mai mult beat decât treaz, se poartă urât şi bate lumea”, băuse, ca de regulă, la restaurantul lui Poenaru. Ei i-au cerut subofiţerului să nu-l mai bată pe Lucian, la care acesta i-a ameninţat că “o să le arate el mâine şi lor”.

Către miezul nopţii, şeful de post, Constantin Silion, a plecat pentru puţin timp de la post, cerându-i lui “Geluţu” să aibă grijă şi să-l păzească pe Lucian. După plecarea şefului, “Geluţu” a intrat din nou în încăperea în care se afla Lucian şi a început să-l ameninţe pe acesta cu pistolul pentru a-l determina să recunoască şi alte fapte pe care nu le săvârşise (trebuie precizat că Lucian recunoscuse că este autorul spargerii de la magazin). Văzând că Lucian nu vrea să recunoască ce-i cerea, “Geluţu” a început să-l forţeze să bage mâinile în focul din sobă, moment în care Lucian a luat un lemn de lângă sobă şi l-a lovit pe subofiţer în cap. (Pentru reprezentanţii asociaţiei nu a fost totuşi foarte clar până la urmă dacă Lăcătuşu l-a lovit pe poliţist cu bâta cu care acesta fusese văzut în faţa postului sau cu un lemn de foc din faţa sobei din încăpere). Cei doi au început, apoi, să se lupte “corp la corp”, Lucian reuşind, încătuşat fiind, să-i ia arma poliţistului şi să tragă asupra lui trei focuri. In secundele următoare, în faţa postului de poliţie a ajuns şeful de post care, de afară, i-a cerut lui Lucian să lase arma. La rândul lui, Lucian a cerut să nu mai intre nimeni peste el pentru că va accepta să se predea şi să discute numai cu procurorul. Jandarmeria şi procurorul fuseseră deja alertaţi de un cetăţean, Relu Hulubei, de circa 15 minute, şi se aflau pe drum. La un moment dat, Lucian s-a apropiat de fereastră iar în clipa următoare şeful de post l-a împuşcat în cap. Imediat după aceea, Relu Hulubei a intrat în camera unde se afla Lucian şi l-a lovit pe acesta cu o furcă în cap (ulterior, el avea să văruiască peretele pe care ţâşnise sângele din capul lui Lucian). După circa 5 minute la faţa locului a ajuns şi procurorul. Ulterior, au ajuns şi salvările, primul fiind luat subofiţerul, iar apoi, cu o întârziere de câteva ore, şi Lucian, care a fost transportat la un spital din Iaşi.

Pentru a se interesa de stadiul cercetărilor, reprezentanţii asociaţiei au mers la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, unde au stat de vorbă cu prim procurorul adjunct şi cu procurorul care se ocupa de acest caz. Soluţionarea dosarului era “în curs”, iar Lucian se afla internat la spitalul penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei psihiatrice. Cu toate acestea, cei doi procurori s-au pronunţat în termeni aproape cerţi asupra vinovăţiei lui Lucian Lăcătuşu şi a nevinovăţiei subofiţerului Gârţu (un argument îl constituia faptul că Lucian mai fusese condamnat).

Concluzii:

– APADOR-CH consideră că ameninţările şi violenţele la care a fost supus Lucian Lăcătuşu din partea subofiţerului Gheorghe Gârţu au fost cele care au dus la reacţia violentă a acestuia şi la toate consecinţele care au urmat, astfel cum sunt consemnate în prezentul raport;

– asociaţia consideră că există indicii serioase că subofiţerul Gârţu l-a cercetat în mod abuziv pe Lucian Lăcătuşu, ameninţându-l cu pistolul şi obligându-l să bage mâinile în focul din sobă pentru a recunoaşte şi alte fapte decât cea pe care acesta a săvârşit-o şi recunoscut-o;

– consumul de alcool şi comportamentul abuziv al subofiţerului, cunoscute în comună ca un lucru obişnuit în cazul acestui subofiţer, explică atât violenţele comise asupra lui Lăcătuşu cât şi uşurinţa cu care acesta, exasperat de tratamentul la care era supus, a reuşit să-l dezarmeze pe poliţist; practicile ilegale şi abuzive amintite sunt cele care au permis şi ca Lăcătuşu să fie agresat de săteni, în timp ce se afla în custodia şi sub autoritatea poliţiei; asociaţia consideră că sub acest aspect sunt necesare cercetări şi cu privire la responsabilitatea persoanelor respective;

– se impune ca ancheta Parchetului să clarifice dacă, în condiţiile în care Lăcătuşu încetase să mai fie violent iar jandarmii şi procurorul (căruia Lăcătuşu anunţase că se va preda) erau pe punctul de a sosi la locul incidentului, se mai justifica împuşcarea lui Lăcătuşu;

– este necesar ca procurorii investiţi cu soluţionarea cauzei să se pronunţe după analizarea tuturor împrejurărilor relevante în acest sens, inclusiv după audierea şi a acelor martori care susţin că pe timpul incidentelor din 11 aprilie (dar şi în mod obişnuit) poliţistul a avut un comportament abuziv şi contrar legii.

APADOR-CH a cerut Parchetului să aibă în vedere acest raport inclusiv ca un act de sesizare pentru cazul în care Lucian Lăcătuşu (sau surorile sale din Bacău, singurele rude ale lui) nu au putut să se plângă pentru cele întâmplate în ziua de 11 aprilie 2003.

b) Ion Catrinescu (localitatea Urlaţi, judeţul Prahova)

In ziua de 8 noiembrie 2003, doi reprezentanţi ai APADOR-CH s-au deplasat în localitatea Urlaţi şi la Spitalul Judeţean Ploieşti pentru a se interesa de împrejurările şi consecinţele incidentului care a avut loc în ziua de 11 octombrie 2003 şi în care au fost implicaţi lucrători ai Postului de poliţie Albeşti Paleologu şi ai Detaşamentului de poliţie de intervenţie rapidă (DPIR).

Din discuţiile avute cu Niculina Catrinescu a rezultat că în ziua de 11 octombrie 2003, în jurul orelor 10.30, la domiciliul familiei sale s-au prezentat 5 poliţişti (2 de la postul din comună, îmbrăcaţi în uniforme, şi 3 de la Poliţia Mizil, îmbrăcaţi în civil) solicitând să efectueze o percheziţie domiciliară. Poliţiştii au motivat că în noaptea precedentă s-ar fi furat o cantitate de 1.500 de kg de porumb de pe o tarla a unei societăţi comerciale agricole din comună, furt în care ar fi fost implicat şi unul din copiii familiei Catrinescu, Gheorghe. Ştiind că în gospodăria sa nu se afla nici o cantitate de porumb furat, Niculina Catrinescu a refuzat să permită poliţiştilor să intre în curte, mai ales din cauză că, la solicitarea sa, aceştia nu au putut prezenta un mandat legal de percheziţie. După circa o oră, timp în care poliţiştilor li s-a refuzat în continuare accesul în gospodărie, la poartă s-a prezentat o grupă de circa 20 de poliţişti aparţinând DPIR (îmbrăcaţi în combinezoane negre, “mascaţi”). Aceştia au intrat cu forţa în curte, în grădină şi în casă agresându-i şi punându-le cătuşe Niculinei Catrinescu şi celor 2 fii ai acesteia şi unui nepot (cei 3 au vârste între 14 şi 17 ani); cei trei au fost loviţi cu pumnii, cu picioarele iar Niculina Catrinescu şi cu patul armei. Ion Catrinescu, soţul Niculinei, care în momentul intervenţiei poliţiştilor se afla şi el în gospodărie (ţinând în braţe copilul lor cel mai mic, o fetiţă în vârstă de un an) a fost împuşcat de unul din poliţişti în piciorul drept. Armamentul a fost folosit complet nejustificat (a fost tras un singur foc către Ion Catrinescu, de la mică distanţă şi fără nici o somaţie prealabilă). Dintr-un Comunicat de presă al IPJ Prahova (nr. 46541 din 13 octombrie 2003) rezultă că poliţiştii ar fi folosit arma împotriva lui Ion Catrinescu întrucât acesta s-ar fi opus percheziţiei ameninţând că îşi va ucide fetiţa dacă poliţiştii vor efectua percheziţia. Niculina Catrinescu a negat categoric varianta Poliţiei, neputând să dea nici o explicaţie logică folosirii de către poliţişti a armei de foc.

Violenţele împotriva celor aflaţi în gospodăria familie Catrinescu s-au produs deşi nici unul dintre aceştia nu se manifestase agresiv, sub nici o formă, faţă de poliţişti. Singurul care a apucat să schiţeze un gest de apărare în faţa violenţelor a fost unul dintre cei doi băieţi ai soţilor Catrinescu, de faţă la cele întâmplate, care a dat să se apere cu o furcă de unul din poliţiştii care îl ameninţau cu arma. După ce a fost împuşcat în picior, Ion Catrinescu a fost trimis cu Salvarea comunei la Spitalul judeţean. Totodată, poliţiştii au ridicat din curte mai multe unelte gospodăreşti, pretinzând ulterior că membrii familiei Catrinescu ar fi încercat să-i atace cu ele.

Percheziţia gospodăriei Catrinescu s-a finalizat fără să fie găsită nici o cantitate din porumbul căutat de poliţişti. Familia Catrinescu nu a primit nici un exemplar din procesele verbale de percheziţie sau confiscare a uneltelor (dacă asemenea acte au fost încheiate).

Niculina Catrinescu şi cei doi fii ai săi au fost conduşi – cu cătuşe la mâini – la Parchetul din Ploieşti sub acuzaţia de ultraj. După ce li s-au luat declaraţii (Niculina Catrinescu a semnat declaraţia fără să o citească), cei trei au fost lăsaţi să plece acasă, a doua zi în jurul orei 2.00.

Faptul că Niculina Catrinescu şi fiii săi Cristian Catrinescu (17 ani) şi Bujor-Iulian (14 ani) au fost agresaţi rezultă inclusiv din certificatele medico-legale eliberate acestora de Serviciul medico-legal al judeţului Prahova la data de 13 octombrie 2003. Din actele amintite rezultă că Niculina Catrinescu a suferit leziuni “care s-au putut produce prin lovire cu corp dur în data de 11.10.2003 şi care necesită 12-14 zile de îngrijiri medicale”.

La Spitalul din Ploieşti, reprezentanţii APADOR-CH au stat de vorbă cu Ion Catrinescu (el a confirmat integral desfăşurarea incidentelor aşa cum au fost relatate de Niculina Catrinescu). Din evidenţele secţiei de ortopedie, în care Ion Catrinescu a fost internat în perioada 11 octombrie – 13 noiembrie 2003, rezultă că acesta a suferit: plagă prin împuşcare picior drept faţă dorsală delabrantă, fracturi cominutive metatarsiene 1-2 picior drept deschise tip 3B, fractură auricular şi cuneiform drept deschise tip 3B. Este de subliniat că în Comunicatul de presă al IPJ Prahova, amintit mai sus, se menţionează, contrar realităţii, că Ion Catrinescu ar fi fost doar “rănit uşor la glezna piciorului drept”.

In opinia APADOR-CH, intervenţia din ziua de 11 octombrie 2003 a Poliţiei a fost în mod evident abuzivă şi ilegală. Bazându-se pe o simplă bănuială, aceea că porumbul furat ar fi fost ascuns în gospodăria familiei Catrinescu – bănuială care în urma “percheziţiei” s-a dovedit complet falsă – poliţiştii au recurs la o acţiune în forţă cu consecinţe foarte grave: rănirea prin împuşcare a lui Ion Catrinescu şi agresarea gravă a soţiei şi celor 3 minori. Folosirea în această acţiune a mai mult de 20 de poliţişti, care au făcut uz de armamentul din dotare şi de cătuşe, a fost în modul cel mai clar disproporţionată, în condiţiile în care ea a fost îndreptată împotriva a 5 persoane (dintre care 3 minore) care nu s-au manifestat în nici un fel agresiv la adresa poliţiştilor.

Folosirea armei de foc împotriva lui Ion Catrinescu a fost complet nejustificată. Susţinerea Poliţiei potrivit căreia arma de foc ar fi fost folosită pentru înlăturarea pericolului ca Ion Catrinescu să-şi ucidă fetiţa este total necredibilă. Ion Catrinescu nu avea cum să se opună în acest mod disperat percheziţiei poliţiştilor de vreme ce ştia bine că în gospodăria lui nu se găseşte absolut nici o cantitate de porumb furat. Folosirea de către poliţişti a armei de foc ar fi nejustificată inclusiv în ipoteza – susţinută de IPJ în mai mult decât discutabilul său comunicat – ameninţării lui Catrinescu că îşi va ucide fetiţa. Intr-o asemenea situaţie, în care viaţa unui copil este pusă în pericol, este evident că soluţia era renunţarea la percheziţie ori amânarea ei. După cum este elementar că în asemenea cazuri se recurge mai întâi la negocieri cu persoana care creează o asemenea gravă ameninţare şi nu la un atac direct împotriva acesteia.

Faţă de aceste împrejurări, APADOR-CH a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova să dispună măsurile legale pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de actele de agresiune comise împotriva familiei Catrinescu la data de 11 octombrie 2003.

V. MINORITĂŢI NAŢIONALE, DISCRIMINAREA, LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

1. Problematica discriminării

(a) Amendamente legislative

In prim planul temei minorităţilor naţionale şi mai general, al minorităţilor şi comunităţilor fragile, anul 2003 este legat de campania pentru combaterea discriminării. Alături de Centrul de Resurse Juridice, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, ACCEPT, Romani-Criss, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Liga Pro Europa, Institutul pentru Politici Publice, APADOR-CH a făcut parte dintr-un grup de lucru care a elaborat propuneri pentru viitoarele modificări ale legislaţiei anti-discriminare. Acestea au fost trimise Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi apoi, Parlamentului. Principalele propuneri ale grupului au fost următoarele:

(i) Definirea discriminării directe

“Este considerată discriminare directă orice faptă prin care o persoană, un grup sau o comunitate este tratată mai puţin favorabil decât o altă persoană, grup sau comunitate, este, a fost sau ar fi tratată într-o situaţie comparabilă, pe motive de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, conştiinţă, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, dizabilitate, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu.”

(ii) Definirea hărţuirii

“Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, conştiinţă, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, dizabilitate, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.”

“Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional, conform prezentei ordonanţe, orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.”

(iii) Mijloacele de luptă împotriva discriminării

“In înţelesul prezentei ordonanţe eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin:

a) prevenirea oricăror acte/fapte de discriminare prin instituirea unor acţiuni în vederea protecţiei persoanelor avute în vedere în prezenta ordonanţă, măsuri speciale atunci când acestea nu se bucură de egalitatea şanselor.

b) mediere şi conciliere.

c) sancţionarea comportamentului discriminatoriu.”

(iv) Discriminarea repetată

“In cazul repetării faptei sancţionate contravenţional conform prezentei ordonanţe, limitele amenzii contravenţionale pot fi majorate cu jumătate din maximul general prevăzut .”

(v) Compensarea victimei

“Plata amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 20 se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni consemnându-se pe numele victimei. O copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la art. 28 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor.”

(vi) Calitatea procesuală

“(1) Organizaţiile neguvernamentale care urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.

(2) Organizaţiile din alineatul precedent au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.”

(vii) Persoanele cu dizabilităţi

“In vederea garantării conformării cu principiul egalităţii de tratament în legătură cu persoanele cu dizabilităţi, angajatorii au obligaţia de a asigura persoanelor cu dizabilităţi o adaptare rezonabilă. Aceasta înseamnă că, în cazurile particulare în care se impune, angajatorii trebuie să ia măsurile necesare pentru a permite unei persoane cu dizabilităţi să aibă acces, să participe sau să promoveze la locul de muncă sau să beneficieze de instruire, cu excepţia cazului în care astfel de măsuri ar presupune un efort disproporţionat din partea angajatorului.”

Alte prevederi se referă la discriminarea în domeniul serviciilor (vânzări, închirieri, accesul în teatre, cinematografe, magazine, hoteluri, transportul în comun etc.), la asigurarea autonomiei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin trecerea sa în subordinea Parlamentului, la procedurile în faţa instanţelor de judecată.

(b) Discriminare prin hărţuire: cazul iniţiatorilor Consiliului Naţional Secuiesc

Dintre cazurile de discriminare, unele au caracter de hărţuire asupra unor grupuri care aparţin unor minorităţi naţionale, dar care au proiecte culturale, sociale şi politice diferite decât ale reprezentanţilor majoritari ai comunităţii naţionale în cauză. Cazul cel mai preocupant, din acest punct de vedere a fost cel al hărţuirii iniţiatorilor Consiliului Naţional al Secuilor. Analiza APADOR-CH a fost următoarea:

La data de 7 noiembrie 2003, domnul Márton Lajos, membru UDMR, Târgu-Mureş, a trimis către APADOR-CH o sesizare în care reclama presiunea exercitată asupra unor membri ai Consiliului Naţional al Secuilor de către reprezentanţi ai unor autorităţi publice în judeţul Mureş. Domnul Márton Lajos a declarat următoarele:

“In seara zilei de 9 octombrie 2003 , după ora 21:00, eram în staţia de autobuz în Piaţa Republicii din Târgu Mureş, împreună cu consilierul judeţean UDMR Andrassy Arpad şi am observat că o dubă a poliţiei a venit perpendicular pe trotuar, cu farurile către noi, au sărit afară poliţiştii, ne-au încercuit, (…) ne-au legitimat, pe motivul că . (…)”. “După ameninţări, ne-au escortat la sediul poliţiei din Târgu-Mureş … unde ne-au ţinut aproximativ o oră. Aşteptând în curte să vină anchetatorul s-a continuat teroarea psihică cu ameninţări de tipul securităţii: de ce utilizăm tipărituri în limba maghiară, că ne … bagă în puşcărie 15 ani, că noi maghiarii suntem duşmanii ţării etc.” Domnul Márton Lajos declară că, din cauza “ameninţărilor poliţieneşti şi a procuraturii cu 15 ani închisoare” şi a stresului, din 9 octombrie are probleme fizice şi psihice care i-au redus capacitatea de munca.

Pe data de 10 noiembrie, domnul Tökes Andras, consilier judeţean din partea UDMR a fost oprit din drum la Sovata şi i s-a percheziţionat automobilul personal, fiind acuzat de distribuirea de afişe în limba maghiară care promovau ideile Consiliului Naţional al Secuilor.

De notat că aceste acţiuni s-au desfăşurat paralel cu reţinerea – joi, 9 octombrie 2003 – viceprimarului oraşului Târgu Mureş, Fodor Imre. Acesta a fost oprit de un plutonier de jandarmerie la Sângeorzu de Pădure şi dus de doi poliţişti la Secţia de Poliţie din localitate, unde a fost acuzat de deţinerea în maşină a unui teanc de afişe pe care se afla desenată o hartă a Ţinutului Secuiesc.

Domnul Márton Lajos a mai declarat că, “In urma acţiunilor corelate şi repetate ale poliţiei şi ale procuraturii, în luna octombrie, în mai mai multe localităţi, în populaţia maghiară din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna s-a observat o frică de a merge la şedinţele de constituire a CNS între 12 şi 26 octombrie 2003 … . “

Reprezentantul APADOR-CH a verificat prin discuţii susţinerile domnului Márton Lajos, care concordă cu ale domnilor Fodor Imre şi Szilagy Zolt, reclamate de asemenea organizaţiei. In legătură cu acestea, sunt de observat următoarele:

1. Conducerea la sediul poliţiei şi percheziţionarea domnilor Imre Fodor,Márton Lajos, Arpad Andrassy şi Tokes Andras au fost determinate de activitatea lor în cadrul Consiliului Naţional Secuiesc (CNS). Aceasta a însemnat fie pregătirea şi răspândirea de afişe cu harta Ţinutului Secuiesc, fie înfiinţarea “consiliilor locale secuieşti”. Scopul declarat al CNS este realizarea unei regiuni cu statut autonom.

2. Statutul adoptat de Consiliul Consultativ al Scaunelor Secuieşti, în şedinţele din 13.IV.1995 şi din 23.V.1995 şi reconsiderat în ultimele luni ca proiect a enunţat “voinţa comunităţilor de a exercita dreptul la autonomie teritoriala a Ţinutului Secuiesc” şi de a se obţine garanţii legale pentru aplicarea neîngrădită a acestui drept.

3. Promovarea de către Comitetul de iniţiativă al Consiliului Naţional Secuiesc a ideilor de autonomie teritorială şi de autoadministrare internă a maghiarilor este absolut legitimă şi este protejată de libertatea de exprimare şi de dreptul de asociere. In ce priveşte structurile asociative propriu-zise preconizate de către CNS, acestea ar încălca Constituţia numai dacă acţiunile lor ar fi împotriva “pluralismului democratic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României” (art 37, alin. 2, Constituţia României). Este limpede, în acest moment, că nu există nici un fel de probe în acest sens.

4. Un principiu invocat de autorităţile judeţului Mureş în timpul acţiunilor lor de hărţuire este restricţia constituţională privind “îndemnul … la separatism teritorial” (Art. 30, (7)). Dincolo de faptul că însuşi principiul constituţional adaugă, la acest punct, nepermis la principiile generale ale dreptului internaţional al drepturilor omului privitoare la limitarea libertăţii de expresie, se află confuzia dintre separatismul teritorial şi crearea unor forme de autonomie teritorială. Dacă separatismul înseamnă scoaterea de sub suveranitatea naţională a teritoriului separat, în schimb autonomiile nu fac decât să definească anumite forme de organizare ca modalitate de administrare internă a statului, de afirmare a suveranităţii statului şi autodeterminare a populaţiei. Or, sensul pe care membrii CNS îl dau ideii de autonomie a Ţinutului Secuiesc este în mod evident altul decât separatismul teritorial. Acest aspect a fost clarificat chiar în proiectul de statut al CNS: “Autonomia Ţinutului Secuiesc (Székelyföld – Terra Siculorum) nu lezează integritatea teritorială a României, nici suveranitatea naţională. Autonomia Ţinutului Secuiesc se bazează pe dreptul la autodeterminare internă a comunităţilor, pe principul subsidiarităţii şi al autoadministrării.”

5. Este de notat că nu este prima încercare a autorităţilor publice de a pedepsi iniţiative protejate de garanţiile constituţionale şi internaţionale la libera exprimare şi asociere şi de a-i intimida pe autorii lor. In perioada 1994-1995, Parchetul a anunţat cercetări împotriva Consiliului reprezentanţilor şi Consiliului consilierilor şi primarilor UDMR, motivând neconstituţionalitatea unor astfel de asocieri. Datorită faptului că, aşa cum era limpede de la început, autorităţile abilitate nu au putut dovedi încălcarea principiilor constituţionale şi a legislaţiei în vigoare, aceste cercetări au trebuit oprite. Motivele invocate pentru deschiderea investigaţiilor s-au dovedit fără temei. Faptul că, în anul 2003, Parchetul repetă acţiunea într-un caz aproape identic sugerează intenţia de hărţuire a unor maghiari care promovează idei de organizare administrativă a statului diferite de cele existente.

6. Existenţa unei hărţuiri pe motive identitare – cei în cauză fiind fie secui, fie asumând în numele comunităţii proiectul unei identităţi specifice, a secuilor – este evidentă când se face comparaţia cu atitudinea faţă de alte opţiuni politice care nu intră (nu intrau) în cadrul constituţional existent. Este, astfel, relevantă diferenţa de atitudine faţă de acţiuni asemănătoare ale membrilor majorităţii, precum organizarea unor acţiuni comune ale românilor din Harghita şi Covasna având ca scop schimbarea cadrului de reprezentare şi administrare a minorităţilor.[3]

7. Acţiunile Jandarmeriei, Poliţiei şi Parchetului din Târgu Mureş împotriva membrilor Consiliului Naţional Secuiesc intră în categoria unor deosebiri, excluderi şi restricţii care au ca scop şi ca efect “restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic, social şi cultural” (Art. 2 (1), Ordonanţa nr. 137/2000, amendată). Ordonanţa nr. 137/2000 tratează drept contravenţie – când nu intră sub incidenţa legii penale – şi sancţionează acest tip de comportament al autorităţilor care este un “comportament activ … care, prin efectele pe care le generează … defavorizează nejustificat” şi “supune unui tratament injust” şi “degradant” (Art. 2 (2)), atât pe cei patru membri ai CNS numiţi mai sus, cât şi pe ceilalţi secui supuşi intimidărilor.

8. Conjugarea acţiunilor Jandarmeriei, Poliţiei şi Parchetului din Târgu Mureş împotriva celor patru membri ai CNS, cu ameninţările la adresa celor reţinuţi şi cu declaraţiile privind neconstituţionalitatea înfiinţării CNS – în acest sens pronunţându-se şi ministrul Administraţiei Publice, Gabriel Oprea -, arată că nu a fost vorba, în cazurile amintite, despre conduceri la sediul poliţiei şi percheziţii de rutină ale autorităţilor abilitate, compatibile cu legea. Ci despre acte premeditate, având ca scop intimidarea, prin hărţuire, a unor secui, cetăţeni români de identitate diferită de cea a majorităţii, împiedicaţi să exercite drepturi fundamentale garantate prin Constituţie şi convenţiile internaţionale în materie.

9. Având în vedere, pe de o parte, competenţele sale, iar pe de alta, gravitatea restricţiilor şi excluderilor operate de către autorităţile din Târgu Mureş, luarea de măsuri, inclusiv sancţionarea de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a celor vinovaţi – în conformitate cu Art. 1, (4) şi (5)/HG nr. 1514/2002 şi Art. 2, k)/HG nr. 1194/2001 – este indispensabilă şi urgentă. Căci, dacă şi într-un caz în care restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este atât de evidentă, cu o motivaţie identitară atât de clară, CNCD evită să-şi asume responsabilitatea impusă de lege, Consiliul va da prin asta un semnal, că discriminarea poate rămâne fără urmări şi deci ar fi acceptabilă, întrucât cei discriminaţi sunt diferiţi faţă de persoanele şi grupurile tolerate de reprezentanţii politici ai majorităţii.

2. Problematica libertăţii de credinţă şi conştiinţă

In anul 2003, o schimbare importantă cu privire la regimul general al cultelor din România a constat în recunoaşterea, drept cult, a Martorilor lui Iehova.

(a) Martorii lui Iehova

Ordinul ministrului Răzvan Teodorescu, din 22 mai 2003, a recunoscut statutul de organizare şi funcţionare a Organizaţiei: “In baza statutului, Organizaţia Religioasă “Martorii lui Iehova” este un cult religios” (Art. 2).

Această recunoaştere a survenit după 3 ani de la data la care Curtea Supremă de Justiţie hotărâse, printr-o decizie irevocabilă, că “Martorii lui Iehova” sunt un cult religios. Intre beneficiile de care se bucură cultele recunoscute, spre deosebire de organizaţiile religioase, se numără salarizarea personalului clerical, la cerere, de la bugetul de stat, subvenţii pentru căminele destinate elevilor şi studenţilor, scutirea de impozite şi taxe a lăcaşurilor de cult, a mânăstirilor, a caselor parohiale, a sediilor. Organele administraţiei publice locale pot atribui gratuit terenuri pentru construirea unor lăcaşuri şi instituţii de asistenţă socială. Cultele au acces în unităţile militare, spitale şi penitenciare pentru a oferi solicitanţilor asistenţă spirituală. In sfârşit, cultele au dreptul să asigure educaţie în şcoală copiilor, în conformitate cu credinţa proprie.

Martorii lui Iehova nu acceptă salarii ori alte subvenţii de la stat. Dar scutirea de impozite şi taxe reprezentă un beneficiu. Oricum, Ordinul din 22 mai 2003 nu a fost urmat de adaptarea imediată a normelor metodologice în materia taxelor şi impozitelor locale, care continuă să prevadă că “Martorii lui Iehova” nu este un cult religios şi ca atare, în practică, multe autorităţi locale solicită plata acestor taxe. La sfârşitul anului 2003 erau pe rolul instanţelor proceduri judiciare declanşate de cult pentru a obliga guvernul să modifice normele legale în discuţie.[4]

APADOR-CH s-a implicat în procedurile în faţa instanţelor de judecată, în obligarea Ministerului Culturii şi Cultelor de a pune în aplicare hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, lucru ce s-a întâmplat cu o întârziere nepermis de mare şi în procedurile care sunt pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(b) Falun Gong

Un caz de hărţuire pe motive de conştiinţă este cel al membrilor sau simpatizanţilor mişcării Falun Gong. In urma plângerilor venite la asociaţie, APADOR-CH a trimis Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării următoarea sesizare:

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki a fost sesizată de membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA în legătură cu încălcarea unora dintre drepturile lor fundamentale. Sub anumite aspecte, această încălcare are forma unei politici de discriminare motivată de apartenenţa celor discriminaţi la o mişcare spirituală.

1. Ce este mişcarea Falun Gong

Falun Gong este o practică tradiţională apărută în China, care constă într-o dublă educaţie fizică şi spirituală. Astăzi, Falun Gong este practicată de mai multe zeci de milioane de oameni răspândiţi în întreaga lume. O astfel de mişcare există şi în România, cu centre de practică în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Suceava, Piatra Neamţ, Oradea.

După ce mişcarea Falun Gong a câştigat numeroşi adepţi în China, autorităţile comuniste din această ţară au trecut la reprimarea ei. Zeci de mii de practicanţi au fost arestaţi, închişi în spitale psihiatrice, mulţi au fost torturaţi şi ucişi. Acesta este unul din motivele pentru care, în ţările cu regim democratic unde libertatea de exprimare şi manifestare este garantă, membrii Falun Gong protestează împotriva comportamentului autorităţilor chineze.

Opresiunea mişcării Falun Gong de către autorităţile chineze a fost criticată de către Amnesty International, Human Rights Watch, Avocaţii pentru Drepturile Omului, Congresul Statelor Unite (rezoluţiile nr. 218/1999, nr. 188/2002, nr. 304/2003), Parlamentul European (Hotărârea din 15.02.2001) ş.a.

2. Hărţuirea membrilor mişcării spirituale Falun Gong în România

Membrii şi simpatizanţii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA s-au plâns de următoarele:

1. In toamna anului 2001, jandarmii au confiscat (fără proces verbal) bannerul cu emblema şcolii Falun Gong, pe care îl purta cu el Adrian Sturdza, membru al AQFDR, pe motiv că pe ea s-ar afla reprezentată o zvastică. Purtătorul bannerului a fost amendat.

2. La 24 martie 2003, Poliţia a împiedicat desfăşurarea unei manifestaţii de protest în faţa Ambasadei Chinei, deşi fuseseră urmate toate procedurile impuse de lege. Participanţii au fost amendaţi.

3. La 31 martie 2003, expoziţia de pictură a Doamnei Zhang Cui Ying, organizată de Asociaţia de Qigong FALUN DAFA ROMANIA la Teatrul Foarte Mic, a fost închisă la intervenţia Ambasadei Chinei.

4. La data de 29 iulie 2003, mai mulţi membri şi simpatizanţi ai Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA au fost opriţi, intimidaţi şi amendaţi întrucât au strâns semnături pe stradă, în Bucureşti, pentru susţinerea procesului intentat în Statele Unite fostului preşedinte al Chinei, care a persecutat mişcarea Falun Gong în China.

5. La 12 august 2003, membrii şi simpatizanţii AQFDR care făceau exerciţii în faţa statuii lui Matei Corvin şi împărţeau materiale informative au fost intimidaţi de Şeful Secţiei de Ordine Publică a Poliţiei Cluj, domnul Ovidiu Brici. Acesta le-a cerut să părăsească locul, întrucât nu ar fi primit aprobare de la primărie pentru ceea ce fac, şi i-a ameninţat cu amendă şi cu închisoare. Despre aceste manifestări, Asociaţia de Qigong FALUN DAFA ROMANIA anunţase primăria Cluj cu mai multe zile înainte.

6. La familiile unora dintre practicanţii Falun Gong au venit poliţişti, cerând informaţii despre viaţa practicanţilor şi făcând afirmaţii jignitoare faţă de această mişcare spirituală numită de ei “sectă”.

3. Dreptul de a împărţi pe stradă materiale informative

Intr-unul dintre cazuri, membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA au fost ameninţaţi şi amendaţi întrucât au răspândit materiale informative. Or, posibilitatea de a distribui materiale “prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (Art. 30, Constituţia României), face parte intrinsecă din libertatea de exprimare, consacrată de legea fundamentală şi de principalele convenţii internaţionale privind drepturile omului, ratificate de România. Nici una dintre restricţiile prevăzute în materia libertăţii de exprimare nu se aplică în cazul informaţiilor privind mişcarea Falun Gong şi persecuţiile suportate de membrii ei în China.

4. Dreptul la organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice

Intervenţia autorităţilor publice în astfel de cazuri este reglementată de Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIAau îndeplinit toate procedurile necesare acţiunilor lor, prin aceasta înţelegând declararea adunărilor la primării (Art. 6) şi depunerea declaraţiilor scrise la primării cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării întrunirilor publice anunţate (Art. 7).

5. Restricţiile privind desfăşurarea adunărilor publice şi spiritul Legii nr. 60/1991

Există un număr de restrângeri privind desfăşurarea adunărilor publice, cum sunt obligaţia ca acestea să aibă loc paşnic şi fără nici un fel de arme (Art. 1), de a nu propaga ideile totalitare, ale organizaţiilor terorist-diversioniste, de a organiza lovituri de stat sau alte acţiuni contrare siguranţei naţionale, de a nu încălca ordinea, siguranţa sau moralitatea publică (Art. 9) şi altele.

Restrângerile în desfăşurarea adunării publice sunt excepţia, nu regula şi ca urmare, trebuie interpretate/ evaluate în sensul cel mai strict. Ele trebuie să păstreze substanţa dreptului în cauză, neacceptându-se vreo interpretare arbitrară. De altfel, fondul Legii nr. 60/1991 este asigurarea condiţiilor exercitării dreptului de întrunire, în nici un caz, relativizarea lui. Chiar şi în cazurile neprevăzute, când situaţia impune intervenţia poliţiei sau/şi jandarmeriei, “Folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spaţiilor, împrăştierea participanţilor şi s-a restabilit ordinea publică.” (Art. 24).

Caracterul de tip-hărţuire a membrilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA de către autorităţile publice din Bucureşti apare flagrant sub acest aspect. Nu numai că în timpul manifestării din faţa Ambasadei Chinei nu a existat nimic care să impună intervenţia organelor de ordine, dar acestea s-au concentrat – contrar sensului legii – pe reţinerea şi pe sancţionarea participanţilor. Intervenţia autorităţilor nu a avut ca scop, aşa cum ar fi fost legitim în situaţii speciale, apărarea ordinii publice, protejarea cetăţenilor de implicaţiile violente ale unor adunări ci limitarea exercitării, de către membri ai Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, a unui drept fundamental al omului.

Reprezentanţii autorităţilor publice au motivat represaliile lor susţinând că zona Ambasadei Chinei ar fi un obiectiv militar. Nu a fost adusă însă nici o probă în acest sens. Caracterul abuziv al eventualei includeri a Ambasadei Chinei într-o astfel de categorie apare limpede dacă se are în vedere sensul libertăţii de întrunire: de a împărtăşi opinii şi a lua poziţii prin intermediul manifestaţiilor publice. Libertatea de întrunire subliniază importanţa exprimării şi împărtăşirii atitudinilor în spaţiul public. Or, esenţa manifestării Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA era condamnarea politicii guvernului chinez faţă de mişcarea Falun Gong. Locul firesc pentru o astfel de manifestaţie era chiar Ambasada Chinei. Lucrul rezultă şi din faptul că protestele din întreaga lume împotriva represiunii mişcării Falun Gong în China au loc în faţa reprezentanţelor acestui stat.

6. Hărţuirea membrilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, ca subiect al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Există şi un aspect care intră direct în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării: hărţuirea membrilor unui grup definit pe baza unor opţiuni spirituale. Art . 2 (2) al Ordonanţei nr. 137/2000, respectiv, Legea nr. 42/2001, enunţă că “Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust şi degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa penală” (subl.n.).

Membrii şi simpatizanţii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA care au participat la acţiunile AQFDR au fost supuşi hărţuirii, prin limitarea drepturilor lor fundamentale. Lor li se refuză drepturi exercitate de ceilalţi cetăţeni: proteste, întruniri, răspândirea de materiale informative. Impiedicarea membrilor AQFDR de a se manifesta nu este un caz izolat, explicabil prin lipsa de profesionalism sau reaua credinţă a unor funcţionari publici. Toate acţiunile AQFDR au fost dezavuate, apoi oprite iar membrii organizaţiei au avut de suferit – fiind amendaţi.

Cei responsabili pentru această formă de discriminare – hărţuire colectivă datorită identităţii spirituale a mişcării Falun Gong – sunt poate dificil de identificat. In cazurile individuale se poate numi uşor vinovatul, spre exemplu, şeful secţiei de ordine publică a Poliţiei Cluj. Cazul nu ar intra în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât eventuala răspundere este de natură penală şi cere din partea celor care au fost împiedicaţi să-şi exercite drepturile fundamentale o plângere prealabilă.

Pe de altă parte, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ar acţiona împotriva mandatului său dacă s-ar prevala de eventualul caracter penal al faptelor implicate în hărţuirea AQFDG, pentru a nu se implica în cazul semnalat.

Ca atare, APADOR-CH a solicitat CNCD să ia o decizie de recunoaştere a cazului de hărţuire a membrilor şi simpatizanţilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, chiar dacă nu poate identifica cu precizie responsabilii acestei hărţuiri. Odată făcută publică şi transmisă, în particular, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Jandarmeriei Române şi Primăriilor implicate în hărţuirea membrilor AQFDG, decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării va determina autorităţile în cauză să renunţe la acţiunea de hărţuire, ceea ce reprezintă chiar scopul ultim al CNCD: combaterea discriminării în România.

VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. [5]Cazurile prezentate în continuare se află în diverse stadii procedurale, cu excepţia primului, care a fost judecat în anul 2003.

1. Cotleţ versus România(nr. 38565/97)

La data de 3 iunie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o hotărâre prin care a decis în acest caz trei încălcări ale articolului 8 precum şi încălcarea articolului 34 din Convenţia Europeană (hotărârea Curţii a rămas definitivă).

Prima încălcare a articolului 8 a avut ca obiect întârzierile cu care scrisorile reclamantului – deţinut în penitenciar în executarea unei pedepse definitive- au ajuns la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în anii 1995 şi 1997 (anterior adoptării Ordinului nr. 2036 din 24.11.1997 al ministrului justiţiei, prin care s-a prevăzut secretul corespondenţei deţinuţilor). Incălcarea articolului 8 a fost argumentată prin lipsa unui suport legal al cenzurării corespondenţei deţinuţilor, întrucât controlul corespondenţei de către autorităţile penitenciare se făcea la acea dată în mod automat, nu exista un control judiciar, dispoziţiile legale care reglementau cenzurarea corespondenţei nu erau publice, toate acestea conducând la concluzia că cenzurarea corespondenţei nu a fost prevăzută de lege, în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie. A doua încălcare a articolului 8 se referă la deschiderea corespondenţei reclamantului către şi de la instituţiile din Strasbourg (Comisia şi Curtea) înainte şi după adoptarea Ordinului 2036/1997. Cea de a treia încălcare a articolului 8 a constat în refuzul autorităţilor penitenciare de a pune la dispoziţia reclamantului materialele necesare (plicuri, timbre şi hârtie) purtării corespondenţei cu Curtea Europeană, argumentându-se în sensul existenţei unei obligaţii pozitive a autorităţilor în acest sens, pentru că altfel dreptul de corespondenţă ar fi lipsit de conţinut. Incălcarea articolului 34 (ultima propoziţie) s-a datorat actelor repetate de ostilitate şi intimidare din partea personalului penitenciar ca urmare a procedurilor iniţiate de reclamant în faţa Curţii Europene.

2. Notar versus România(nr. 42860/98)

La data de 13 noiembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamantului Gheorghe Notar sub aspectul încălcării articolelor 3, 5 paragrafele 1-5, 6 paragrafele 1 şi 2, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Plângerea a fost declarată inadmisibilă sub aspectul articolului 14 (discriminare pe motiv de apartenenţă la etnia romilor). Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat observaţii suplimentare pe fondul cauzei şi a răspuns observaţiilor formulate de guvern. Cazul datează din 1998, când s-a înregistrat plângerea la Curtea Europeană.

Faptele prezentate de reclamant în plângere sunt următoarele:

Reclamantul –minor la acea dată- domiciliază în Târgu Mureş. In 1996, în timp ce se afla pe scara unui bloc, el a fost interpelat de un poliţist, bătut cu bastonul şi cu picioarele, şi dus la secţia de poliţie, unde a fost interogat, alături de alţi minori, cu privire la o tâlhărie care avusese loc în acea zi. In timpul interogării, reclamantul a fost din nou lovit cu bastonul şi, pentru că refuza să scrie ce îi dictau poliţiştii, a fost lovit cu capul de birou în repetate rânduri. Interogatoriul în incinta secţiei de poliţie a durat aproximativ 5 ore, timp în care reclamantul nu a avut contact cu un avocat sau cu părinţii. El a fost apoi dus de poliţişti la Centrul de minori, fără a se emite un mandat de arestare sau ordonanţă de reţinere pe numele său, ci numai pe baza unei scrisori neînregistrată şi nedatată, semnată de un poliţist. La Centrul de minori, reclamantul a fost ras în cap, pus să facă un duş rece, spălat cu gaz şi obligat să îmbrace hainele centrului. Reclamantul a fost deţinut în Centrul de minori timp de 5 zile, perioadă în care nu a avut acces la un doctor, avocat sau la părinţi, deşi aceştia au cerut să îl vadă în repetate rânduri; tot în acest interval de timp el a fost bătut în diverse modalităţi de gardienii de la Centrul de minori. In cursul celor 5 zile de detenţie, reclamantul a fost dus la poliţie pentru interogatorii, luate de asemenea în lipsa unui avocat ori a părinţilor. In timp ce era interogat împreună cu un alt minor în secţia de poliţie, cei doi minori au fost obligaţi să se pălmuiască reciproc ori de câte ori răspunsurile lor nu erau pe placul poliţiştilor anchetatori. In a doua zi de detenţie, reclamantul şi alţi minori au fost aduşi în secţia de poliţie unde au fost filmaţi de postul de televiziune ANTENA 1 şi în aceeaşi zi au fost prezentaţi pe post drept autori ai unei tâlhării. Nici reclamantului şi nici părinţilor acestuia nu li s-a cerut acordul pentru filmare şi prezentare pe postul de televiziune. Reclamantul a fost în cele din urma eliberat la insistenţele organizaţiei neguvernamentale Liga Pro Europa din Târgu Mureş. Reclamantul nu a fost niciodată trimis în judecată pentru vreo infracţiune. Dimpotrivă, el a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea de tâlhărie. In 1998, unii poliţişti din Târgu Mureş au exercitat presiuni asupra familiei Notar pentru retragerea plângerii depuse la Curtea Europeană, vizitându-i la domiciliu şi chemându-i la poliţie sub diverse pretexte.

Procedurile interne. Reclamantul s-a plâns la parchetul militar împotriva arestării şi detenţiei ilegale, împotriva agresiunilor fizice la care a fost supus de poliţişti şi de gardieni, a tratamentului degradant la care a fost supus în Centrul de minori şi împotriva încălcării prezumţiei de nevinovăţie prin prezentarea sa, ca tâlhar, pe un post de televiziune. Plângerea sa a fost soluţionată de procurorul militar Sandu Marin, care a dispus în mai multe rânduri neînceperea urmăririi penale faţă de cei reclamaţi de minor. Această soluţie a fost confirmată finalmente de Parchetul General. Intr-una din rezoluţiile sale, procurorul militar Sandu Marin s-a referit la reclamant ca la autorul unei tâlhării, deşi se pronunţase deja soluţia de nevinovăţie a minorului.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Plângerea a fost trimisă Curţii Europene în 1998, iar ulterior s-au formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul plângerii.

Pe scurt, reclamantul a susţinut următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 3 – a fost supus unui tratament degradant şi inuman atât în momentul arestării cât şi în timpul interogatoriilor şi al detenţiei, constând în bătăi, duş rece şi spălat cu gaz, ras în cap, lipsa contact cu părinţii, doctor şi avocat, filmare, toate acestea producându-i suferinţe fizice şi psihice deosebite; articolul 3 – ancheta efectuată de procurorii militari a fost ineficientă, lungă şi lipsită de imparţialitate; articolul 5 paragraful 1 – a fost arestat ilegal; articolul 5 paragraful 2 – nu a fost informat cu privire la motivele arestării şi cu privire la învinuire; articolul 5 paragraful 3 – nu a fost dus de îndată în faţa unui judecător; articolul 5 paragraful 4 – nu a putut ataca în faţa unei instanţe de judecată măsura arestării şi a detenţiei; articolul 5 paragraful 5 – nu a avut instrumentul legal de a obţine despăgubiri pentru detenţia ilegală; articolul 6 paragraful 1 – nu a avut acces la o instanţă de judecată pentru a cere despăgubiri pentru ilegalitatea detenţiei şi tratamentele degradante şi inumane la care a fost supus; articolul 6 paragraful 2 – i s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie prin prezentarea pe postul de televiziune ca autor al unei tâlhării fără a fi fost condamnat pentru o astfel de faptă şi prin afirmaţia scrisă a procurorului militar Sandu Marin în sensul că reclamantul era autorul unei tâlhării; articolul 13 – nu a avut la dispoziţie, în dreptul intern, remedii efective împotriva încălcării drepturilor prevăzute în articolele 3, 5 şi 6 din Convenţie; articolul 14 – încălcarea drepturilor menţionate s-a făcut în mod discriminatoriu, datorită apartenenţei sale la etnia romilor; articolul 34 – poliţia a exercitat presiuni asupra familiei reclamantului pentru retragerea plângerii.

Cu excepţia susţinerii referitoare la articolul 14, toate celelalte au fost declarate admisibile de către Curtea Europeană, în noiembrie 2003. Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat o cerere de satisfacţii echitabile şi acoperire costuri şi cheltuieli.

3. Sabou şi Pîrcălab versus România(nr. 46572/99)

La data de 2 septembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamanţilor Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab sub aspectul încălcării articolelor 10, 8 şi 13 combinat cu 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Plângerea a fost declarată inadmisibilă sub aspectul articolului 6 (pentru că reclamanţii nu invocaseră fondul acestor încălcări în faţa instanţelor naţionale). Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat observaţii suplimentare pe fondul cauzei şi a răspuns observaţiilor guvernului. Cazul datează din 1998, când s-a înregistrat plângerea la Curtea Europeană.

Faptele şi procedurile interne sunt următoarele:

In anul 1998 ambii reclamanţi au fost condamnaţi definitiv la pedepse penale şi despăgubiri civile pentru infracţiunea de calomnie împotriva unei judecătoare, care îndeplinea şi funcţia de preşedintă a judecătoriei din Baia Mare. La acea dată reclamanţii erau ziarişti la “Ziua de Nord Vest” din Baia Mare. Reclamantul Sabou a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi civile, inclusiv cele părinteşti. El a fost încarcerat pe 20 august 1998 şi eliberat pe 5 octombrie 1998, fiind ulterior graţiat prin decret prezidenţial (pe 2 februarie 1999). Reclamantul Pîrcălab a fost condamnat la o amendă penală. Ambii au fost obligaţi, în solidar cu ziarul, la plata sumei de 30 milioane despăgubiri civile (sumă majorată prin reactualizare la aproape 50 milioane lei); despăgubirile civile au fost plătite integral. Instanţele de judecată naţionale (Judecătoria Năsăud şi Tribunalul Bistriţa Năsăud) au reţinut că cei doi ziarişti au făcut afirmaţii calomnioase, acuzând-o pe preşedinta judecătoriei de folosire de acte false şi influenţarea autorităţilor administraţiei publice în scopul soluţionării în favoarea sa a unui litigiu imobiliar.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Plângerea celor doi ziarişti a fost trimisă Curţii Europene în 1998 şi ulterior s-au formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul cazului. Reclamanţii au invocat următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 10 – condamnarea lor nu a fost “necesară într-o societate democratică” pentru protecţia reputaţiei victimei: imputările din articole au avut o bază factuală (documente depuse la instanţa de recurs care are competenţe pe fondul cauzei); ei au fost de bună credinţă, scopul lor fiind de a informa publicul asupra unor chestiuni de interes public, funcţionarea justiţiei şi aplicarea legii fondului funciar; pedeapsa cu închisoare şi cea a interzicerii exercitării unor drepturi civile aplicată reclamantului Sabou a fost vădit disproporţionată; ambele condamnări au avut scopul şi capacitatea descurajării ziariştilor de a critica magistraţii; 8 – numai în raport cu reclamantul Sabou, care a susţinut că interzicerea exerciţiului drepturilor părinteşti pe timpul detenţiei i-a încălcat viaţa de familie, respectiv relaţiile cu cei trei copii minori; 8 combinat cu 13 – numai în raport cu reclamantul Sabou, care a susţinut că nu are remedii efective pe plan intern pentru recunoaşterea şi remedierea încălcării articolului 8 având în vedere că restricţia privind drepturile părinteşti este prevăzută de lege şi este absolută; 6 – lipsa unui proces echitabil şi a unei instanţe independente în raport cu primul termen la judecătoria Baia Mare.

Plângerea a fost declarată admisibilă sub toate capetele de cerere cu excepţia celui referitor la articolul 6 din Convenţie. Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamanţii au formulat o cerere de satisfacţii echitabile şi acoperire a costurilor şi cheltuielilor.

4. Parohia greco-catolică Comana de Jos versus România(nr. 35795/03)

Plângerea a fost trimisă Curţii Europene în anul 2003. Parohia reclamantă a invocat încălcarea articolelor 6, 9, 6 şi 9 combinat cu 14, 13 din Convenţia Europeană şi a articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Faptele care au constituit obiectul plângerii şi procedurile interne sunt următoarele:

In anul 1993 parohia reclamantă a solicitat în justiţie restituirea bisericii, cimitirului, casei parohiale şi a terenului aferent, aflate în posesia parohiei ortodoxe. După trei cicluri procesuale care au durat 10 ani, procesul s-a încheiat în anul 2003 printr-o decizie irevocabilă a Curţii de Apel Braşov, care a menţinut sentinţa pronunţată în fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei cu motivaţia neconstituirii comisiei mixte greco-catolice/ortodoxe care ar fi trebuit, în opinia instanţei, să decidă soarta bunurilor revendicate în funcţie de dorinţa credincioşilor, conform Decretului Lege 129/1990 al CPUN. Această soluţie s-a adoptat în ciuda faptului că timp de 3 ani de zile înseşi instanţele încercaseră să constituie comisia mixtă, iar nereuşita nu s-a datorat comportamentului reclamantei. Dimpotrivă, parohia ortodoxă a refuzat participarea în comisia mixtă. Credincioşii greco-catolici din comuna Comana nu au un lăcaş de cult în care să îşi practice ritualurile religioase, în timp ce credincioşii ortodocşi folosesc alternativ cele două biserici (din care una greco-catolică), iar în ziua în care o folosesc pe una dintre ele, o încuie pe cealaltă.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Parohia greco-catolică a invocat şi argumentat următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 6 – decizia judecătorească irevocabilă i-a negat accesul în justiţie, pentru că instanţele sunt obligate să judece orice litigiu care priveşte un drept civil (cum este dreptul de proprietate); comisia mixtă nu este o instanţă independentă şi imparţială, ea fiind compusă tocmai din părţile aflate în litigiu, nu urmează nici un fel de procedură, cu atât mai puţin adversarială, nu poate lua decizii obligatorii; în plus, dorinţa credincioşilor este irelevantă pentru stabilirea unor drepturi reale (privind proprietatea), iar proprietatea nu depinde de numărul celor care alcătuiesc noţiunea de “proprietar”; articolul 6 – lungimea nerezonabilă a procedurilor judecătoreşti, care au durat aproximativ 10 ani; articolul 9 – împiedicarea exercitării de către credincioşii greco-catolici a libertăţii religioase; articolele 6 şi 9 coroborate cu articolul 14 – încălcările s-au datorat apartenenţei reclamantei la o minoritate religioasă, articolul 13 – nu există în dreptul intern remedii legale eficiente pentru recunoaşterea şi repararea încălcărilor Convenţiei; articolul 1 din Protocolul 1 – reclamanta este lipsită în mod nejustificat de folosinţa proprietăţii sale.

5. Cornelia Popa versus România(17437/03)

Plângerea a fost trimisă Curţii în 2003. Reclamanta a invocat încălcarea articolelor 10 şi 6 din Convenţia Europeană.

Faptele care au constituit obiectul plângerii şi procedurile interne sunt următoarele: Reclamanta este ziaristă, iar în anul 2001 lucra la cotidianul “Independentul” din Constanţa. In urma unui articol critic la adresa unei judecătoare de la judecătoria Constanţa, ziarista a fost condamnată definitiv pentru infracţiunea de calomnie la o amendă penală de 6 milioane lei şi obligată să plătească judecătoarei daune morale în cuantum de 60 milioane lei. Cauza a fost judecată în fond de judecătoria Constanţa şi în recurs de Tribunalul Galaţi.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Reclamanta a invocat şi argumentat următoarele încălcări ale Convenţiei: articolul 6 – lipsa de imparţialitate a instanţei de fond, care a judecat practic plângerea depusă de o colegă judecător; lipsa posibilităţii de a pune întrebări victimei, care nu a fost audiată de instanţa de fond; respingerea unor probe esenţiale apărării (comunicatul de presă privind iniţierea procedurilor disciplinare împotriva judecătoarei respective); articolul 10 – condamnarea sa penală nu a fost o măsură “necesară într-o societate democratică” pentru protejarea reputaţiei victimei; articolul incriminat exprima o opinie critică şi nu imputa fapte; funcţionarea justiţiei este o problemă de interes public; ziarista a fost de bună credinţă; în plus, sancţiunile au fost vădit neproporţionale, în condiţiile în care suma despăgubirilor morale era de peste 15 ori mai mare decât salariul mediu net pe economie şi de peste 30 ori mai mare decât salariul ziaristei; astfel de sancţiuni, penale (care atrag cazier judiciar) şi civile sunt capabile să descurajeze ziariştii în dezbaterea în presă a chestiunilor de interes public.

CONCLUZII

1. Cu puţine excepţii (modificarea Codului de procedură penală, ordonanţa guvernului privind unele drepturi ale deţinuţilor), nu s-au înregistrat progresele aşteptate în domeniul drepturilor civile ale omului, în direcţia armonizării legislaţiei interne cu standardele europene. Proiectul de lege privind noul Cod penal este încă în faza de dezbatere în Parlament; pentru amendarea substanţială a Legii siguranţei naţionale au fost depuse la Parlament mai multe proiecte, nici unul finalizat nici măcar de Comisia de specialitate; proiecte de lege privind regimul executării pedepselor şi respectiv statutul cadrelor din penitenciare nu se află încă pe agenda Parlamentului. Despre alte legi ce ar trebui amendate, de pildă Legea informaţiilor clasificate sau Legea privind regimul armelor şi muniţiilor, nu se discută nici măcar la nivel de iniţiativă. In schimb, Jandarmeria doreşte puteri sporite şi a propus amendarea propriei legi arogându-şi unele atribuţii egale cu ale poliţiei.

2. In 2003 s-a accentuat tendinţa de neaplicare sau aplicare parţială a legilor în vigoare. Exemple în acest sens sunt Legea liberului acces la informaţiile de interes public sau Legea transparenţei decizionale în care principalii „vinovaţi” sunt mentalităţile învechite şi teama de Legea informaţiilor clasificate ale funcţionarilor publici.

O altă cauză a discrepanţei dintre teorie şi practică rezidă în însuşi complicatul sistem de legiferare: o lege sau chiar şi o ordonanţă guvernamentală trebuie urmată de emiterea unui regulament de aplicare, în absenţa căruia actul normativ rămâne „literă moartă”. In plus, nenumăratele ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi hotărâri ale guvernului sau la fel de numeroasele ordine ale diverselor ministere, unele ajungând până la modificarea legii la care se referă, sporesc incertitudinile şi confuziile.

3. Libertatea de exprimare, în primul rând libertatea presei audio-vizuale şi scrise, a fost pusă în pericol mult mai mult decât în anii precedenţi. Menţinerea unor prevederi din Codul penal (insulta, calomnia, răspândirea de ştiri false dacă pun în pericol siguranţa naţională sau relaţiile internaţionale etc.), presiunile de natură politică sau economico-financiară asupra unor mass media, în principal a posturilor de televiziune, imixtiunile puterilor centrale şi locale în presa scrisă, în special în cazul publicaţiilor locale precum şi înmulţirea cazurilor de agresiuni fizice sau ameninţări la adresa ziariştilor incomozi sunt metodele la care guvernanţii au recurs pe faţă pentru a „cuminţi” presa. La acestea s-au adăugat despăgubirile enorme dictate de justiţie în procesele de insultă şi/sau calomnie intentate jurnaliştilor.

4. Libertatea de asociere un alt drept care, ca şi libertatea de exprimare, părea un drept dobândit pentru totdeauna a fost pus în pericol în 2003 printr-o ordonanţă guvernamentală al cărei scop este instituirea controlului puterii asupra vieţii asociative prin pârghii administrative şi financiare.

5. Justiţia nu este independentă şi constituie un sistem încă dezarticulat, care întreţine sentimente larg răspândite de nesiguranţă şi neîncredere ale justiţiabililor. Actul de justiţie pare a fi mai degrabă rezultatul arbitrariului decât al respectării legilor. Imixtiunile politicului în actul de justiţie au fost evidente, inclusiv prin controlul exercitat de ministrul justiţiei asupra instanţelor. Cele două proiecte de lege – organizarea judiciară şi statutul magistraţilor – aflate în dezbaterea Parlamentului nu rezolvă problemele decât în mică măsură şi nu asigură independenţa reală şi funcţionarea coerentă ale justiţiei.

6. Demilitarizarea poliţiei nu a avut nici un efect asupra relaţiei dintre poliţişti şi persoane, comportamentul primilor rămânând neschimbat în vreme ce procurorii au continuat să dea soluţii de neîncepere a urmăririi penale în cazurile de abuz. Una din iniţiativele intens popularizate ale poliţiei – crearea poliţistului „de proximitate” – nu a avut, până la sfârşitul anului 2003, nici un impact pozitiv. Ideea descentralizării poliţiei – susţinută de APADOR-CH de-a lungul anilor – a revenit în actualitate. Dar dacă oameni cu mentalităţi depăşite sunt menţinuţi în poliţie, dacă pregătirea viitorilor poliţişti continuă să fie deficitară sub aspect profesional şi etic şi dacă Parchetul continuă să fie părtinitor în examinarea plângerilor împotriva poliţiştilor eventuala descentralizare va avea acelaşi efect ca şi demilitarizarea, adică total nesemnificativ.

7. Ca şi în anii precedenţi, în sistemul penitenciar s-au adoptat unele măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. Insă sistemul este încă departe de standardele europene iar până la elaborarea şi votarea unei legi noi cu privire la regimul executării pedepselor (este încă în vigoare Legea nr.23/1969 !) aceste măsuri nu reprezintă decât paşi mărunţi.

Un alt deziderat este cel al demilitarizării cadrelor din penitenciare care va avea, foarte probabil, un impact pozitiv (spre diferenţă de demilitarizarea poliţiei) asupra deţinuţilor, cadrelor şi relaţiilor dintre aceste două categorii, tocmai datorită acestor paşi mărunţi făcuţi constant de-a lungul anilor.

8. Problema minorităţilor naţionale, religioase şi de altă natură nu a fost reglementată nici în 2003. Nu există încă o lege a minorităţilor naţionale şi nici o lege a libertăţii religioase. Mai mult, Legea împotriva tuturor formelor de discriminare, considerată bună la data apariţiei (anul 2000) s-a dovedit deficitară în momentul aplicării şi prin urmare trebuie amendată. De asemenea, nu au fost încă rezolvate numeroasele stări conflictuale dintre Biserica Greco-Catolică şi cea Ortodoxă pe tema restituirii proprietăţilor celei dintâi.

APADOR-CH consideră că situaţia drepturilor civile s-a deteriorat în România anului 2003 şi că acest regres îndepărtează şi mai mult ţara de standardele europene în materia drepturilor omului.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

CONSILIUL EUROPEI

INTRODUCERE

2001 a insemnat primul an de guvernare a Partidului Social Democrat (fost PDSR) revenit la putere in urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000.

Din punctul de vedere al APADOR-CH, asociatie ale carei activitati se concentreaza asupra drepturilor civile si ale minoritatilor nationale si religioase, noua administratie a transmis semnale contradictorii, predominand cele negative.

Dintre masurile pozitive, asociatia mentioneaza: abrogarea articolului 200 din Codul penal (prin Ordonanta de urgenta emisa de Guvern in iunie 2001), adoptarea a doua legi extrem de importante (Legea administratiei publice locale si Legea accesului la informatii publice) si emiterea unei Hotarari a Guvernului privind constituirea Consiliului National pentru prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare (hotararea, data in aplicarea Ordonantei 137/2000, a fost emisa abia in decembrie 2001, la un an de la data intrarii in vigoare a actului normativ).

Semnalele negative se refera atat la domeniul legislativ cat si la tendinta, din ce in ce mai clara, a Guvernului de a-si impune controlul asupra tuturor domeniilor. In domeniul legislativ, trebuie precizat ca, imediat dupa alegeri, au fost retrase din Parlament unele proiecte de lege initiate de fosta administratie (Codul penal, Codul de procedura penala, Regimul executarii pedepselor, Statutul cadrelor din penitenciare, Legea Politiei, Statutul politistilor etc.), cu toate ca acestea isi propuneau sa aduca legislatia cat mai aproape de standardele europene. Unele au fost reintroduse in Parlament dupa ce au fost modificate (Legea politiei si Statutul politistului) altele sunt inca restante. Legea informatiilor clasificate, adoptata de plenul celor doua Camere ale Parlamentului intr-o forma extrem de amenintatoare pentru drepturile omului, a starnit protestele ferme ale organizatiilor neguvernamentale, la care s-au asociat si mass media. A fost sesizata si Curtea Constitutionala care a decis ca legea era neconstitutionala (sub aspectul procedurilor de adoptare in Parlament). Legea a fost stopata inainte de a fi promulgata iar ulterior, retrasa din Parlament. Din pacate, nici noua initiativa legislativa pe aceasta tema nu corespunde standardelor europene. Un alt semnal negativ a constat in faptul ca o initiativa legislativa mai veche privind statutul jurnalistului – criticata vehement atat de organizatiile neguvernamentale care se ocupa de libertatea de exprimare, cat si de majoritatea ziaristilor – a fost avizata – este drept, cu multe amendamente – de comisia de specialitate din Camera deputatilor, ceea ce inseamna ca discutiile asupra acestui text pot fi, oricand, reluate.

Printre mult prea numeroasele ordonante simple si de urgenta emise de Guvern in anul 2001, sunt unele care au starnit protestele organizatiilor neguvernamentale. Din pacate, pana la dezbaterea lor in Parlament, aceste acte normative raman in vigoare si produc efecte juridice. APADOR-CH s-a pronuntat, in repetate randuri, impotriva recurgerii la ordonante, deoarece prin acest procedeu, executivul se substituie, practic, legislativului. In plus, nu exista un termen-limita pentru dezbaterea ordonantelor in Parlament.

In privinta controlului pe care Guvernul urmareste sa-l obtina asupra tuturor domeniilor, tendinta este vizibila in special in sectorul mass media. Prin Hotarare a Guvernului, agentia nationala de stiri ROMPRES a fost trecuta in subordinea administrativa, financiara si, practic, politica a Ministerului Informatiilor Publice (MIP). Insasi crearea acestui minister, in ianuarie 2001, ridica o serie de probleme deoarece principalele sale atributii se refera la crearea unei imagini pozitive a Guvernului si la problemele minoritatilor (pana la alegerile din 2000, Secretariatul de Stat pentru minoritati se afla in subordinea Guvernului iar seful institutiei avea rang de ministru. Prin trecerea in subordinea MIP, institutia a devenit un simplu departament, condus de un secretar de stat, nedesemnat nici pana la sfarsitul anului 2001). Este clar ca plasarea agentiei nationale de stiri in subordinea unui minister care se ocupa strict de imaginea Guvernului afecteaza atat libertatea de exprimare a ziaristilor de la agentie cat si dreptul publicului de a primi informatii corecte si complete. Pentru asigurarea independentei – sau macar autonomiei – ROMPRES, parlamentari apartinand opozitiei au introdus, in Camera Deputatilor, un proiect de lege. Dupa numeroase amanari si discutii sterile si in ciuda opozitiei evidente a membrilor PSD si UDMR din Comisia pentru cultura, arta si mass media, proiectul – imbunatatit substantial – a primit avizul favorabil al Comisiei, urmand a fi dezbatut in plenul Camerei. Dupa votul in plen, proiectul de lege va urma o procedura similara in Senat. Intre timp, ROMPRES ramane in subordinea si sub controlul total al MIP.

In cursul anului 2001, APADOR-CH a continuat buna colaborare cu Directia Generala a Penitenciarelor. Chiar daca legea ce reglementeaza regimul de detentie dateaza din 1969 iar prevederile sale sunt, in majoritate, depasite si cu toate ca fondurile de care dispune sunt mereu insuficiente, Directia Generala a Penitenciarelor nu si-a intrerupt eforturile vizand ameliorarea conditiilor de detentie.

Spre diferenta de DGP, Politia a continuat sa fie o institutie eminamente conservatoare, care refuza dialogul cu organizatii neguvernamentale de drepturile omului care o critica. APADOR-CH a constatat ca, in 2001, s-au inmultit cazurile in care politistii au recurs la arme de foc impotriva unor suspecti care nu puneau in pericol viata nimanui, precum si raziile in care interventiile in forta au fost total disproportionate. A existat chiar un caz (satul Ciocanari, judetul Dambovita) in care razia a capatat caracteristicile unor represalii impotriva tuturor locuitorilor, indiferent de varsta sau sex. S-au inmultit si plangerile privind relele tratamente din partea politistilor.

Demilitarizarea politiei va fi una pur teoretica (tinand cont de varianta adoptata de Parlament, nepromulgata inca) iar descentralizarea institutiei ramane in continuare un deziderat.

APADOR-CH si-a continuat programele si activitatile, cu toate dificultatile intampinate in special in relatiile cu comisiile de specialitate din Parlament, singura exceptie fiind Comisia pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor.

Pentru informatii suplimentare privind activitatile asociatiei, a se consulta
site-ul www.apador.org.

I. LEGISLATIE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Parlamentul rezultat in urma alegerilor din noiembrie 2000 a luat o serie de masuri menite sa accelereze procedurile de adoptare a noilor legi. Astfel, rolul esential revine acum comisiilor de specialitate care dau avizul de fond. Orice amendament la o propunere legislativa trebuie prezentat in scris, de un membru al Parlamentului, cu minimum 5 zile inainte de data dezbaterii textului. Numai amendamentele respinse de comisie mai pot fi sustinute si in fata plenului Senatului sau Camerei Deputatilor. Daca nu exista amendamente respinse, sau daca initiatorul amendamentului respins nu doreste sa-l mai sustina, plenul camerei voteaza textul legii in forma adoptata de comisie.

Accelerarea ritmului lucrarilor este meritorie. Din pacate, ea nu a fost dublata si de transparenta. Cu exceptia comisiei pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor, toate celelalte comisii de specialitate care dezbat proiecte de legi de maxima importanta pentru drepturile civile (in principal comisiile pentru aparare, siguranta nationala si ordine publica si cele juridice) lucreaza cu usile inchise. Organizatiile neguvernamentale sau asociatiile profesionale, care isi exprima interesul fata de anume propuneri legislative, nu pot participa la lucrari si nici nu pot inainta comisiilor sugestii/comentarii decat daca acestea sunt insusite de un parlamentar. In plus, daca in Camera Deputatilor functioneaza un centru de informare care furnizeaza celor interesati textele propunerilor legislative, in Senat nu exista o astfel de facilitate. Au existat numeroase cazuri in care organizatiile neguvernamentale au aflat de o initiativa legislativa doar in ziua in care comisia de specialitate o dezbatea deja, deci prea tarziu pentru o eventuala reactie.

Desi numarul legilor adoptate de Parlament in 2001 este impresionant, multe din reglementarile legale in vigoare nu au fost inca modificate pentru a fi puse in acord cu standardele internationale sau europene in materie de protejare a drepturilor civile. Dintre acestea, APADOR-CH a fost permanent preocupata de:

1. Codul penal si Codul de procedura penala

Codul penal
Articolul 200
Articolul 200 (relatii sexuale intre persoane de acelasi sex) a fost un subiect extrem de controversat inca din 1993. APADOR-CH a sustinut constant necesitatea abrogarii acestui articol inca din 1993. In iunie 2000, Camera Deputatilor a abrogat articolul 200 (si alte articole referitoare la libertatea de exprimare). Proiectul de lege ar fi trebuit votat si de Senat, ceea ce nu s-a intamplat pana la sfarsitul anului 2001. In schimb, in mai 2001, Ministerul de Justitie a incercat un artificiu legislativ prin care, in aparenta, se dezincrimina articolul 200, in realitate el fiind mentinut prin modificarea altor articole referitoare la infractiuni de natura sexuala (201 si 202). Reactia comuna a APADOR-CH si ACCEPT, puternic sustinuta de institutii europene (Uniunea Europeana, Consiliul Europei) dar si de membri ai Parlamentului European si ai Adunarii parlamentare a Consiliului Europei, a oprit falsa dezincriminare a homosexualitatii. In sfarsit, in iunie 2001, Guvernul a emis o ordonanta de urgenta, prin care a dezincriminat relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex. Pana la sfarsitul anului 2001, Senatul si Camera Deputatilor au votat aceasta ordonanta in forme usor diferite. O comisie mixta de mediere urmeaza sa armonizeze cele doua variante.

Articole ce privesc libertatea de exprimare (205, 206, 238 si 239 paragraful 1)
Prin aceeasi tentativa legislativa din mai 2001, Ministerul Justitiei a incercat si anularea amendamentelor aduse de Camera Deputatilor in iunie 2000 articolelor 205, 206, 238 si 239 paragraful 1. Aceste texte penale ameninta libertatea de exprimare in general si libertatea presei, in special. APADOR-CH a reactionat printr-un protest public cu urmatorul continut:

Prin Rezolutia 1123 (1997), Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a solicitat în mod explicit României sa modifice articolele 205, 206, 238 si 239 din Codul penal, afirmând ca acestea sunt inacceptabile si încalca în mod substantial libertatea presei.
Camera Deputatilor a adoptat anul trecut un proiect de modificare a articolelor mentionate, raspunzând (partial) cerintelor Consiliului Europei. In prezent, proiectul se afla în dezbaterea Senatului si, în luna mai 2001, Ministerul Justitiei a propus modificarea acestuia. Propunerile Ministerului încalca standardele si cerintele europene, Constitutia si principiile functionarii unei societati democratice.
Astfel, textele actuale ale infractiunilor de insulta (art. 205) si calomnie (art. 206) prevad pedepse cu închisoare, alternativ cu pedeapsa amenzii. Proiectul adoptat de Camera Deputatilor a eliminat pedeapsa cu închisoare de la infractiunea de insulta si a redus-o la 2 luni-1 an (de la 3 luni-3 ani) în cazul infractiunii de calomnie. Ministerul Justitiei propune însa mentinerea variantelor existente, respectiv a pedepsei cu închisoare pâna la 2 ani pentru infractiunea de insulta si pâna la 3 ani pentru infractiunea de calomnie.
Aceasta propunere încalca Rezolutia APCE si practica statelor democratice. Curtea Europeana a afirmat în mod constant ca trebuie protejate „nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza” pentru ca „acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis fara de care nu exista societate democratica”. Pedeapsa cu închisoare pentru delictele de opinie constituie un tip de cenzura care descurajeaza jurnalistii de a discuta chestiunile de interes public si îngradeste presa în exercitarea rolului de furnizor de informatii si de „câine de paza public”. Intentia de mentinere a pedepselor cu închisoare este inacceptabila si se constituie într-un pericol permanent pentru presa. APADOR-CH cere, in principal, dezincriminarea infractiunilor de insulta si calomnie si alternativ eliminarea pedepsei cu inchisoarea.

Infractiunea de ofensa adusa autoritatii, incriminata în articolul 238 prevede o pedeapsa cu închisoare pâna la 5 ani pentru insultarea persoanelor cu functii importante în stat. Proiectul adoptat de Camera Deputatilor in 2000 a abrogat acest text, dar Ministerul Justitiei propune mentinerea sa si, în plus, propune pedepsirea insultelor aduse unor institutii publice.
Pedepsirea diferentiata si sporita a insultarii celor care exercita puterea este tipica dictaturilor si contravine jurisprudentei europene. Curtea Europeana a decis în mod repetat ca „politicienii trebuie sa accepte în mod inevitabil si constient verificarea stricta a fiecarui cuvânt si fapta … si, în consecinta trebuie sa dovedeasca un grad mai mare de toleranta” (Lingens c. Austria). Mentinerea articolului 238 încalca si principiul egalitatii în fata legii, plasând politicienii deasupra celorlalti. Regula, într-o democratie, este opusa spiritului articolului 238, pentru ca tocmai cei care exercita puterea trebuie sa fie supusi controlului presei si publicului, control care include o doza de exagerare si provocare (Dalban c. România). Incriminarea insultarii institutiilor, propusa de Minister, este si ea o masura tipica dictaturilor, justificata si mentinuta prin invocarea unor interese colective. In plus, este absurd sa se pretinda ca institutiile au „onoare”, acesta fiind un concept exclusiv etic si personal. Institutiile au o anumita imagine publica, pe care si-o creeaza prin propria activitate si nu prin tacerea impusa de frica unor pedepse penale.

Argumentul oferit de Ministerul Justitiei pentru mentinerea articolului 238 – protejarea autoritatii statului- este inacceptabil si neconstitutional. „Autoritatea statului”este un concept abstract si nu se protejeaza prin pedepse penale decât în regimurile dictatoriale precum regimul în care a si fost adoptat articolul 238 (anul 1969). In plus, „autoritatea statului” nu se regaseste între motivele pentru care articolul 30 din Constitutie permite limitarea libertatii de exprimare.

In consecinta, APADOR-CH cere eliminarea din Codul penal a articolului 238.

Pentru ca articolul 239 par. 1 ridica probleme similare în raport cu critica functionarilor publici, asociatia cere si eliminarea textului respectiv, asa cum a procedat Camera Deputatilor in 2000. Politicienii si functionarii publici insultati ori calomniati trebuie sa foloseasca textele de lege (art. 205 si 206) aplicabile tuturor persoanelor.

Proba veritatii, reglementata de articolul 207 din Codul penal a fost modificata de Camera Deputatilor in 2000 prin prezumarea interesului public –necesar admiterii acestei probe- în cazul presei. Ministerul Justitiei a propus eliminarea acestui amendament si mentinerea textului actual din care o astfel de prezumtie lipseste.
Explicatia Ministerului (ca problema probei veritatii ar fi controversata pe plan international si ar constitui o preocupare actuala a Curtii Europene) este total neadevarata. Dimpotriva, Curtea Europeana a afirmat chiar în hotarârea Dalban c. România ca cerinta probei veritatii este inadmisibila în raport cu exprimarea unor opinii (obiectul infractiunii de insulta), iar relatarea unor fapte trebuie acceptata atât timp cât acestea nu sunt „total neadevarate” relativizând aceasta proba si în raport cu infractiunea de calomnie. De aceea, APADOR-CH apreciaza ca propunerea Ministerului Justitiei este de neacceptat si solicita în plus introducerea probei bunei credinte în paralel cu proba veritatii pentru cazurile care implica presa. O decizie contrara ar încalca hotarârile Curtii Europene si obligatiile internationale asumate de România.”

Propunerea Ministerului Justitiei a fost retrasa. Din pacate, pana la sfarsitul anului 2001, Senatul nu a luat in luat in discutie varianta deja adoptata de Camera Deputatilor in iunie 2000 cu privire la articolele mentionate din Codul penal.

Ministerul Justitiei a anuntat ca lucreaza la modificari de substanta ale Codului penal si Codului de procedura penala dar nici o propunere legislativa in acest sens nu a fost introdusa in Parlament pana la sfarsitul anului 2001.

Codul de procedura penala
Nici o initiativa cu privire la modificarea Codului de procedura penala nu s-a materializat pana la sfarsitul anului 2001. Trebuie mentionat faptul ca, in legislatura 1996-2000, a fost redactat un text de lege cuprinzand modificari de substanta ale procedurii penale. Textul nu a fost discutat in legislatura precedenta. Ministerul Justitiei a retras – dupa alegerile din noiembrie 2000 – initiativa legislativa privind modificarea Codului de procedura penala.

2. Legea informatiilor clasificate

APADOR-CH a facut comentarii la fiecare varianta a legii secretului de stat si secretului de serviciu inca din 1993. Asociatia a insistat de fiecare data asupra pericolelor pe care fiecare din variante le continea la adresa drepturilor omului si libertatilor fundamentale. In februarie 2001, asociatia a cerut Parlamentului sa respinga in totalitate proiectul aflat in faza finala a votului in plen pentru urmatoarele motive:

Nu exista, inca, o lege a accesului la informatii (adoptata abia in septembrie 2001 si promulgata o luna mai tarziu). Aceasta ar fi trebuit sa fie legea-cadru de care sa se tina cont la elaborarea tuturor reglementarilor privind secretizarea unor informatii;
Categoriile de informatii secrete de stat erau formulate in termeni generali si vagi, depasind sfera sigurantei nationale. In plus, legea instituia obligatii pentru toti cetatenii Romaniei in legatura cu apararea informatiilor secrete de stat, prevedere inacceptabila deoarece raspunderea trebuie sa revina institutiilor si organelor statului abilitate sa asigure protectia acestor informatii si nu cetatenilor obisnuiti;

Declasificarea informatiilor secrete de stat nu era reglementata. Este necesara examinarea periodica a caracterului de secret de stat astfel incat sa fie posibil accesul public la informatiile care si-au pierdut acest caracter (a se vedea hotararea Curtii europene a drepturilor omului in cazul Rotaru vs. Romania);

Nu exista cale de atac in justitie pentru persoanele care se considerau lezate de institutiile care urmau sa aplice legea secretului de stat;

Informatiile secrete de serviciu nu trebuie reglementate prin lege. Stabilirea categoriilor ce pot constitui astfel de secrete trebuie sa fie atributul persoanelor juridice, cu respectarea dreptului de acces la informatii;

In situatiile in care interesul public in aflarea unor informatii prevaleaza asupra interesului statului de a mentine secrete informatiile respective, acestea trebuie date publicitatii. Persoana (persoanele) care
le-au dezvaluit trebuie protejate prin lege;

Dreptul Guvernului de a emite hotarari – nesupuse controlului parlamentar – in domeniul informatiilor secrete de stat, crea un risc real pentru restrangerea suplimentara si incontrolabila a dreptului de acces la informatii.
In ciuda tuturor argumentelor, Parlamentul a votat legea. APADOR-CH, impreuna cu un grup de organizatii neguvernamentale, a trimis Presedintelui Romaniei o scrisoare prin care ii solicita sa nu promulge legea respectiva. In paralel, un grup de parlamentari a contestat legea la Curtea Constitutionala, care a decis ca procedura adoptarii legii in Parlament a fost neconstitutionala, fara a mai analiza fondul. Date fiind reactiile interne si externe impotriva legii, Parlamentul a profitat de decizia Curtii Constitutionale pentru a renunta complet la acea reglementare juridica.

La data de 14 iunie 2001, un grup de trei senatori si sapte deputati au introdus, in Camera Deputatilor, un nou proiect de lege cu privire la informatiile clasificate. Pe 21 decembrie 2001, Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala si Comisia juridica, de disciplina si imunitati au intocmit un raport comun asupra propunerii legislative, care urmeaza sa fie dezbatut in plenul Camerei, in 2002.

APADOR-CH considera ca, desi textul este mai bun decat legea stopata chiar inainte de promulgare, o serie de probleme au ramas nerezolvate.

Chestiuni de principiu in legatura cu textul proiectului privind protectia informatiilor clasificate

a) Declasificarea informatiilor secrete de stat – esentiala pentru informarea publicului si asigurarea transparentei – este reglementata extrem de sumar. Aceasta operatiune poate fi facuta prin „hotarare a Guvernului, la solicitarea motivata a emitentului” (art.22 alin.4) iar la alin.11 din acelasi articol se precizeaza ca „declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare sunt realizate de autoritatile publice competente de a aproba clasificarea si nivelul de secretizare al informatiilor respective.” Pe langa faptul ca nu este clar daca este nevoie de o hotarare de Guvern pentru fiecare declasificare, nu se prevede obligatia celor care au stabilit incadrarea unor informatii ca fiind secrete de stat de a reanaliza valabilitatea acestei clasificari la anume perioade de timp (de pilda, din doi in doi ani). Oricum, nu ar avea nici un rost ca declasificarea fiecarei informatii sa fie facuta prin hotarare a Guvernului, deoarece acesta reglementeaza norme, categorii etc., fara a se pronunta asupra fiecarui document in parte.

Nu se prevede obligatia factorilor de raspundere respectivi de a informa publicul asupra declasificarii informatiilor secrete de stat si nici de a face publice categoriile de secrete detinute (nu informatia ca atare). In virtutea accesului la informatii, persoana trebuie sa stie la care categorii de informatii are acces si la care nu, putand, desigur, decide si daca va contesta in justitie hotararea detinatorului de a secretiza anume informatii.

b) Legea nu prevede posibilitatea contestarii in justitie a deciziilor SRI si altor organe si structuri de informatii. In hotararea Rotaru c. Romaniei (publicata in Monitorul Oficial nr.19 din 11.01.2001), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca a avut loc o incalcare a Conventiei europene, constatand ca SRI are puteri discretionare, nesupuse controlului judiciar.

c) Legea nu contine nici o referire la interesul public in aflarea unor informatii declarate secrete de stat sau de serviciu. Trebuie sa existe un echilibru intre interesul public si dorinta autoritatilor de a secretiza cat mai multe informatii. In anume situatii interesul public trebuie sa primeze asupra oricaror considerente ale autoritatilor. „Principiile de la Johannesburg” stipuleaza prioritatea interesului public in cunoasterea informatiilor (principiul 13) precum si faptul ca „nimeni nu poate fi pedepsit pe motive de securitate nationala pentru ca a facut publice anumite informatii daca … interesul public de a cunoaste informatia depaseste prejudiciul pe care divulgarea informatiei
l-ar putea aduce.” (principiul 14).

Chestiuni punctuale in legatura cu textul proiectului

a) Unele definitii ale informatiilor secrete de stat de la art.7 sunt prea generale. Astfel:

-lit.h) si i) („harti, planuri si inregistrari aeriene de orice tip”, „studii, prospectiuni geologice, determinari gravimetrice” etc.) par puerile, in conditiile in care sute de sateliti pot inregistra cele mai mici detalii;

-lit.j) – „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice si investitiile ce au legatura cu siguranta nationala sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl.n.) – poate acoperi, practic, toate activitatile, depasind cu mult sfera sigurantei nationale si apararii nationale si, implicit, a secretului de stat;

-lit.n) – „alte domenii stabilite prin lege” – deschide larg posibilitatea de adaugare a noi categorii de secrete de stat prin legi viitoare. Or, ratiunea unei legi privind protectia informatiilor clasificate este de a stabili in mod clar, limitativ si exhaustiv, categoriile de secrete de stat. Asociatia reaminteste ca acest proiect reglementeaza exceptiile de la regula accesului la informatii. Exceptiile trebuie formulate strict si limitativ. In caz contrar, exista pericolul transformarii exceptiei in regula.

APADOR-CH cere eliminarea literelor h), i) si n) precum si a partii a doua a lit.j).

b) Art.33 – Obligatiile Serviciului Roman de Informatii – cuprinde o prevedere cel putin discutabila. Astfel lit.j) permite SRI sa aplice sanctiuni contraventionale. Or, Legea 14/1992 nu prevede astfel de competente.

APADOR-CH cere eliminarea lit.j).

c) Asociatia cere renuntarea la prevederile privind secretul de serviciu. Aceasta problema poate fi reglementata, in general, prin legea concurentei loiale si/sau legea accesului la informatii, aceasta din urma numai daca persoana juridica foloseste fonduri publice. Secretul de serviciu trebuie sa revina in sarcina fiecarei persoane juridice, in limitele stabilite de cele doua legi mentionate. Singura categorie de persoane juridice de drept public sau privat care ar putea intra in sfera vizata de Legea protectiei informatiilor clasificate este cea ale carei contracte cu autoritatile vizeaza siguranta publica sau apararea tarii, dar numai pentru aceasta parte a activitatilor persoanelor juridice respective.

APADOR-CH cere eliminarea tuturor prevederilor privind secretul de serviciu din proiectul de lege in discutie in sensul argumentelor de mai sus.

d) APADOR-CH cere reformularea art.39 (cu privire la „procurarea, folosirea ori transmiterea fara drept, sub orice forma, divulgarea, alterarea ori distrugerea neautorizata a informatiilor secrete de stat”) dupa cum urmeaza: ” Procurarea, ….. a informatiilor secrete de stat daca aceste actiuni pun in pericol real si imediat siguranta nationala sau apararea nationala se pedepsesc conform legii. Sarcina probarii caracterului real al pericolului revine autoritatii detinatoare a informatiei secret de stat divulgate, difuzate, publicate, folosite sau transmise. Actiunile mentionate nu sunt supuse sanctiunii daca informatiile respective sunt de interes public.”

Mai trebuie precizat ca Legea accesului la informatii publice – lege-cadru – a intrat in vigoare pe data de 23 decembrie 2001. Prin urmare, unele prevederi din proiectul de lege privind protectia informatiilor clasificate vor trebui modificate in functie de legea-cadru.

3. Legea accesului la informatii publice

Garantat de articolul 31 din Constitutie, accesul la informatiile publice nu a putut fi aplicat din cauza lipsei cadrului legislativ necesar. Desi a existat o initiativa legislativa a unor deputati si senatori PNL inca din 2000, ea nu s-a materializat decat in februarie 2001. Proiectul a fost introdus pe agenda Comisiei pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor. La putin timp dupa aceea, Ministerul Informatiilor Publice (constituit de guvernul monocolor rezultat din alegerile din noiembrie 2000) a propus aceleiasi comisii un proiect propriu pe tema accesului la informatii.

APADOR-CH a facut comentarii la ambele proiecte de lege, unele chestiuni pe fond fiind valabile pentru amandoua , cum ar fi:

„- Proiectul trebuie sa precizeze ca acest text va fi legea – cadru si ca toate legile in vigoare care contin restrangeri ale accesului la informatii trebuie interpretate in sensul prevederilor din acest proiect. Acelasi principiu trebuie sa functioneze si in cazul legilor viitoare sau propunerilor de modificare ale celor in vigoare. Precizarea trebuie inclusa in articolul 1.

– Exceptarile de la accesul la informatii publice trebuie sa precizeze in mod clar ca:

pericolul rezultat in urma unor dezvaluiri este real si masurabil;
interesul public este predominant fata de eventualul pericol.
– Este necesara protectia surselor care fac dezvaluiri de interes public. ”

Dezbaterile din Comisia pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor pe tema accesului la informatiile publice ar putea fi un exemplu pentru modul in care ar trebui votate legile in Parlament. Mai intai, initiatorii celor doua proiecte de lege au fost de acord sa negocieze un text comun; in al doilea rand, reprezentantii unor organizatii neguvernamentale interesate de subiect au avut acces permanent la lucrarile comisiei si, mai ales, s-a tinut cont de opiniile lor. In sfarsit, textul final – chiar daca nu este integral in acord cu cerintele organizatiilor neguvernamentale – este rezultatul unei colaborari care a depasit „animozitatile” si „competitia” dintre partidele politice parlamentare. Forma adoptata de comisie a fost votata si de plenul Camerei deputatilor iar ulterior – cu mici diferente – si de Senat. Legea a fost publicata in Monitorul Oficial din 23 octombrie si a intrat in vigoare la 23 decembrie 2001.

Legea prevede adoptarea unor norme metodologice de aplicare. In cazul acestei legi, normele sunt in curs de redactare de catre Ministerul Informatiilor Publice, cu colaborarea unui grup de organizatii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH. Asociatia a semnalat unele deficiente din proiectul initial al normelor cum ar fi justificarile pe care petentul ar trebui sa le prezinte atunci cand solicita informatiile sau modalitatea achitarii costurilor fotocopiilor de pe actele solicitate.

Legea a intrat in vigoare pe 23 decembrie 2001 dar normele de aplicare – care ar fi trebuit finalizate la aceeasi data – au intarziat.

4. Legea sigurantei nationale

Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a României a fost adoptata înainte de intrarea în vigoare a Constitutiei la 8 decembrie 1991. Legea contine mai multe prevederi care contravin Constitutiei, în special în domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale (protejarea vietii intime, familiale si private, secretul corespondentei, libertatea de exprimare, accesul la informatii, accesul liber la justitie etc.). Cu toate semnalele si comentariile critice repetate venite din partea societatii civile, Guvernul României si institutiile direct interesate si-au manifestat intentia de modificare a legii abia în decembrie 1997 cand a fost introdusa în Parlament o propunere in acest sens. Timp de peste 3 ani, nu s-a intamplat nimic, asa incat initiatorul – deputatul PDSR Ovidiu Cameliu Petrescu – a reintrodus initiativa sa legislativa la 5 martie 2001, in Camera Deputatilor. Conform ultimelor informatii, initiativa a fost preluata – in partile esentiale – de un grup de parlamentari PSD (fost PDSR). De aceea, raportul de fata cuprinde numai observatiile de principiu ale APADOR-CH:

„Proiectul preia aproape toate principiile care au stat la baza Legii nr. 51/1991, la care adauga prevederi ce pun în real pericol drepturile omului si statul de drept:

– ignorarea totala a notiunii de interes public;

– ignorarea totala a obligatiei autoritatilor cu atributii in domeniul sigurantei nationale de a demonstra ca dezvaluirea unor informatii reprezinta un pericol real sau identificabil la adresa sigurantei nationale;

– definirea mult prea larga- si, prea adesea, foarte vaga – a amenintarilor la adresa sigurantei nationale;

– crearea unui hibrid juridic, respectiv „comunitatea de informatii”, prin intermediul caruia se largeste nepermis de mult sfera persoanelor si organismelor îndreptatite sa efectueze activitatii operative si totodata, se concentreaza puterea de decizie si control in mana unei singure institutii, CSAT, care, exceptand obligatia de a prezenta un raport anual Parlamentului, nu este supusa nici unui control;

– lipsa totala de transparenta în privinta activitatilor serviciilor de informatii;

– lipsa accesului la justitie a persoanei vatamate;

– lipsa unui control real si eficient din partea societatii civile;

– mentinerea Serviciului de Protectie si Paza, a structurii informative a Ministerului de Justitie(SIPA) si a Serviciului de Telecomunicatii Speciale pe lista serviciilor de informatii, ceea ce face ca România sa ramana printre putinele exceptii la nivel continental în privinta încadrarii acestor servicii în categoria serviciilor de informatii, cu toate atributiile ce decurg din aceasta incadrare.

Pe lânga acestea, proiectul de lege amplifica rolul Consiliului Suprem de Aparare al Tarii dându-i competente sporite fata de legea care-i reglementeaza activitatea. Eventuala modificare a legii CSAT nu rezolva in nici un fel pericolele mentionate.

Mai trebuie mentionate cateva aspecte din propunerea legislativa a deputatului Ovidiu Cameliu Petrescu:

a) Se mentinea la art. 2 „îndatorirea morala (a cetatenilor) de a contribui la realizarea sigurantei nationale” (alin.2). Notiunea de „îndatorire morala” nu are ce cauta într-un text de lege pentru ca ea nu poate fi cuantificata si, în situatia neîndeplinirii sale, nu poate antrena efecte juridice. Mai mult, ea poate fi invocata pentru a determina o persoana sa furnizeze informatii, chiar daca art. 29 precizeaza ca „sursele umane” se afla „într-o legatura confidentiala si liber consimtita” cu reprezentantul comunitatii de informatii. In plus, este evident ca sarcina protectiei sigurantei nationale trebuie sa revina exclusiv autoritatilor publice si nu persoanelor.

b) In definirea sigurantei nationale, proiectul abunda in exprimari („in orice mod”, „pot pune in pericol siguranta nationala” etc.) care pot fi interpretate extrem de larg si abuziv. Or, conditia esentiala este ca definitiile sa fie formulate in termeni clari si precisi pentru a indeplini cerintele accesibilitatii si previzibilitatii.

c) Comunicarea de stiri, date, informatii false „daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei nationale” omite, întocmai ca si Codul penal (art.168/1), ideea esentiala în orice stat democratic, anume existenta (si dovedirea) relei credinte. Cu alte cuvinte, chiar daca persoana fizica sau juridica a difuzat cu buna credinta o stire ce s-a dovedit ulterior falsa ea va intra oricum sub incidenta fie a Codului penal fie a Legii privind siguranta nationala, ceea ce echivaleaza cu o foarte serioasa amenintare la adresa libertatii de exprimare. In plus, nu este plauzibil ca o stire sau o informatie, chiar si falsa, poate pune in pericol real si concret siguranta nationala. Mai mult, dat fiind ca „stirile” sunt mentionate distinct, rezulta ca termenii „date” si „informatii” acopera o sfera larga ce include si opiniile exprimate de o persoana. Or, interzicerea exprimarii unor opinii – care, oricum, nu pot fi false ori adevarate si care nu constituie niciodata o „amenintare”– este inacceptabila in democratie.

d) Proiectul reia ideea de „defaimare a tarii si a natiunii” existenta în Constitutie si introdusa si în Codul penal, în ciuda nenumaratelor semnale critice privind pericolul pe care îl prezinta pentru libertatea de exprimare. Daca defaimarea unei persoane poate fi definita in termeni juridici iar urmaririle pot fi cuantificate de persoana defaimata, lucrul este imposibil in cazul „tarii si a natiunii”. „Tara” si „natiunea” sunt concepte abstracte. „Onoarea” sau „demnitatea” sunt concepte etice legate exclusiv de persoane si nu pot fi transferate unor entitati abstracte sau institutii.

e) Pentru operatiunile de interceptare a comunicatiilor, supraveghere – inclusiv cu mijloace electronice – si patrunderea în domiciliul si alte spatii apartinând persoanelor fizice sau juridice, proiectul prevede ca, exact ca în Legea 51/1991, tot procurorii emit autorizatiile de interceptare a comunicatiilor si supraveghere a persoanei suspecte. Intr-o societate democratica, puterea judecatoreasca – din care nu fac parte si procurorii – trebuie sa controleze actiunile executivului, iar serviciile de informatii apartin acestei ramuri.

In cazul Rotaru c. Romaniei, Curtea europeana a afirmat ca „pentru ca sistemele de supraveghere secreta sa fie compatibile cu articolul 8 al Conventiei acestea trebuie sa contina garantii stabilite prin lege, aplicabile in procesul supervizarii activitatilor serviciilor respective. Procedurile de supervizare trebuie sa urmeze…principiul suprematiei legii…amestecul autoritatilor publice cu drepturile unei persoane sa fie supus unui control efectiv care, in mod normal, trebuie sa fie exercitat de puterea judecatoreasca….In cazul de fata, Curtea observa ca sistemul romanesc de culegere si arhivare a informatiilor nu contine astfel de garantii…”. Asociatia reaminteste si ca in cazurile Vasilescu si Brumarescu, Curtea a afirmat ca in Romania, procurorii sunt parte a puterii executive si nu a celei judecatoresti.

Durata pentru care se emite o astfel de autorizatie este de sase luni cu posibilitatea a maximum patru prelungiri de câte trei luni. Desi este, aparent, o imbunatatire fata de legea in vigoare, pe lânga limitarea în timp ar fi fost nevoie si de o evaluare din partea celui care a emis autorizatia cu privire la rezultate si la oportunitatea continuarii operatiunilor, ceea ce ar însemna obligatia serviciilor de informatii care au solicitat autorizatia de a prezenta periodic (de pilda o data la trei luni) rapoarte autoritatii emitente. In plus, cum astfel de operatiuni afecteaza drepturile si libertatile persoanei suspectate, totalul de 18 luni de supraveghere este o perioada nejustificat de lunga. Mai mult, proiectul prevede ca daca exista „date si indicii temeinice noi” (subl.n.) se poate emite o noua autorizatie pentru aceeasi persoana. Practic, se revine la posibilitatea supravegherii unei persoane pe termen nelimitat asa cum prevede, in prezent, Legea 51, contrar normelor europene.

f) Proiectul mentine procedurile din Legea 51/1991 privind posibilitatea cetatenilor care se considera lezati în drepturile lor de a se plânge de metodele folosite de serviciile de informatii. Ca si în Legea 51/1991, cetatenii nu se pot adresa justitiei, singurele cai de atac fiind plângerile ce pot fi adresate procurorului ierarhic superior celui care a emis autorizatia, procurorului general de pe lânga Curtea Suprema de Justitie, Avocatului Poporului sau comisiilor parlamentare de specialitate. Toate variantele sunt fie insuficiente, fie ineficiente, si în orice caz nu reprezinta acces la justitie, protectia cetateanului fiind practic nula.

Pana la sfarsitul anului 2001, proiectul de lege privind siguranta nationala nu a trecut de comisiile de specialitate din Camera deputatilor.

APADOR-CH a insistat permanent asupra necesitatii ca legea privind siguranta nationala sa contina formulari clare, neinterpretabile, sfera amenintarilor la adresa sigurantei nationale sa fie limitata la acele situatii care pun in pericol real si demonstrabil siguranta nationala, sa existe un control eficient, din afara „sistemului”, al activitatilor tuturor organelor si organismelor implicate in siguranta nationala iar persoana vizata sa aiba posibilitatea concreta de a se apara impotriva eventualelor abuzuri, in primul rand prin justitie.

Orice lege privind siguranta nationala – care va modifica si modul de actiune al serviciilor de informatii – trebuie sa tina cont nu numai de Constitutia Romaniei si de standardele europene ci si de legile din 2001 privind accesul la informatii si protectia datelor personale.

5. Ordonante ale Guvernului ce pun in pericol drepturile omului

APADOR-CH si-a declarat in repetate randuri retinerea fata de metoda emiterii ordonantelor de catre Guvern. Desi prevazut de Constitutie, acest procedeu ii permite Guvernului sa ia hotarari sau sa modifice legi (inclusiv organice cum sunt Codul penal sau legea SIE) ce devin aplicabile de regula la data publicarii in Monitorul Oficial. Ulterior, fara a exista un termen limita, Parlamentul ia in dezbatere ordonantele respective pe care le poate aproba, modifica sau respinge. Problema majora se pune in situatia in care un astfel de act normativ este modificat sau respins, deoarece, pana in momentul votului, ordonanta a produs deja efecte juridice. Din cele peste 150 de ordonante (simple si de urgenta) emise de Guvern in 2001, trei au atras atentia in mod deosebit: doua se refera la libera circulatie a persoanelor, iar a treia – adoptata sub pretextul luptei impotriva terorismului – la secretul corespondentei.

Un grup de organizatii neguvernamentale au redactat un protest impotriva acestor trei ordonante:

„…….

2. Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.112/30 august 2001 prevede pedepse pentru trecerea ilegala a frontierelor altor state de catre cetateni romani si apatrizi cu domiciliul in Romania. Conform jurisprudentei Curtii europene a drepturilor omului, expulzarea unei persoane aflate ilegal pe teritoriul unui stat membru al Consiliului Europei reprezinta o masura administrativa, justificata de controlul imigratiei. OUG nr.112 califica fapta ce a determinat expulzarea unei persoane drept infractiune, instituind o tripla sanctiune: inchisoare de la 3 luni la 2 ani, confiscarea unor bunuri sau valori si retragerea (sau amanarea eliberarii) pasaportului pe o perioada de 5 ani.

Organizatiile semnatare considera ca atat incriminarea faptei cat si pedepsele prevazute sunt disproportionate si cer Parlamentului Romaniei sa respinga OUG 112, deja introdusa pe agenda sa.

3. OUG nr.144/25 octombrie 2001 ce va intra in vigoare la 1 decembrie a.c. introduce o noua masura ce limiteaza si mai drastic dreptul la libera circulatie. Cetatenii romani „care calatoresc in scopuri particulare” vor fi obligati sa prezinte la iesirea din tara, pe langa documentele obligatorii si „o suma minima in valuta liber convertibila… intr-un cuantum corespunzator sumelor de referinta determinate de autoritatile nationale ale statelor de destinatie sau de tranzit, proportional cu durata sejurului, dar nu mai putin de 5 zile.” Trecand peste faptul ca vizele de tranzit sunt valabile, in general, intre 24 si 48 de ore si deci termenul de 5 zile este exagerat, masura afecteaza categorii largi de persoane, cum ar fi cele care isi viziteaza rudele (acestea din urma acoperind toate cheltuielile pe durata sejurului), studenti care primesc burse din strainatate (sumele respective le sunt platite dupa ce ajung la destinatie), persoane invitate, cu titlu personal, sa tina cursuri (aflate in aceeasi situatie ca si studentii) etc.

In plus, „cuantumul sumei minime in valuta se stabileste si se actualizeaza prin ordin al ministrului de interne, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe, in functie de hotararile in materie adoptate de autoritatile respectivelor state.” Se creaza astfel posibilitatea stabilirii, in mod arbitrar, a unor sume prohibitive ceea ce ar afecta insasi substanta dreptului la libera circulatie.

Organizatiile semnatare cer Guvernului Romaniei sa retraga OUG nr.144/25 octombrie 2001 sau Parlamentului sa respinga acest act normativ.

4. Ordonanta de Urgenta nr.141/25 octombrie 2001 pentru sanctionarea unor acte de terorism si unor fapte de incalcare a ordinii publice prevede la art.7 obligatia operatorilor „serviciilor de posta si telecomunicatii … de a comunica de indata, ministrului comunicatiilor si informatiilor…. informatiile necesare identificarii persoanelor care au savarsit infractiunile prevazute in prezenta….” Rezulta ca intrega corespondenta scrisa sau telefonica a tuturor persoanelor din Romania va putea fi supravegheata pe baza unei masuri pur administrative, luate in interiorul unui minister, in afara oricarui control judiciar.

Organizatiile semnatare considera inadmisibila o astfel de masura, indiferent de pretextul luptei impotriva terorismului si cer Parlamentului sa elimine art.7 din OUG nr.141/2001.

(….)”

6. Restituirea bunurilor preluate abuziv de stat

In mai 2001, la solicitarea unor organizatii si persoane din afara tarii, APADOR-CH a pregatit o analiza a cadrului juridic ce reglementeaza restituirea bunurilor imobiliare preluate in mod abuziv de statul roman. Sunt prezentate in continuare extrasele cele mai importante din acest document:

„Masuri reparatorii”

Dupa 22 decembrie 1989, autoritatile au initiat, adoptat si pus in practica un numar de masuri legislative reparatorii. (…)

La 24 aprilie 1997, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, prin Rezolutia nr. 1123, a „incurajat Romania sa reglementeze problema restituirii bunurilor imobiliare confiscate sau expropriate”. Adunarea a „solicitat ferm autoritatilor romane sa modifice legislatia referitoare la restituirea proprietatilor confiscate sau expropriate, in special Legea nr. 18/1991 si Legea nr. 112/1995, pentru a prevedea restituirea acestor proprietati in integrum sau acordarea unei despagubiri corecte in schimb”. Parlamentul European a adoptat, la 3 decembrie 1998, Rezolutia nr. A4-0428 prin care Romaniei i s-a cerut, de asemenea, sa amendeze Legile nr. 18/1991 si 112/1995 si „sa gaseasca o solutie definitiva si corecta care sa asigure restituirea integrala a proprietatilor, sau, daca acest lucru nu este posibil, plata unei compensatii corespunzatoare…” La 1 octombrie 1998, Camera Reprezentantilor Statelor Unite a adoptat Rezolutia 562 cu privire la proprietatile expropriate in mod abuziv de catre fostele regimuri totalitare. Prin Rezolutie s-a cerut ca „statele sa restituie proprietarilor de drept proprietatile expropriate in mod abuziv, iar in cazul in care restituirea nu este posibila sa se acorde compensantii imediate, drepte si efective”.

Ulterior acestor rezolutii, Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997 si Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Proprietarii de terenuri agricole si forestiere considera ca Legea nr. 1/2000 este in general acceptabila. Produc insa ingrijorare unele intentii facute public de catre noile autoritati rezultate din alegerile de la sfarsitul anului 2000 de a intarzia aplicarea Legii si de a aduce amendamente acesteia.

Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 reglementeaza restituirea catre proprietari – in natura sau prin masuri reparatorii in echivalent – a imobilelor preluate in mod abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 si in anul 1940, in baza Legii nr. 139 privind rechizitiile. Legea 10/2001 exclude insa de la prevederile sale imobilele care au apartinut cultelor religioase si minoritatilor nationale, stabilind ca situatia acestora se va reglementa prin „acte normative speciale” ulterioare (articolul 8 paragraful 2). Legea 10/2001 reia problema imobilelor cu destinatie de locuinta, la care s-a referit si Legea nr. 112/1995, si reglementeaza, pentru prima data dupa 1990, situatia bunurilor nationalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea bunurilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, precum si cele nationalizate fara titlu valabil. Organizatiile de proprietari au formulat numeroase critici la adresa Legii, apreciind, in esenta, ca ea nu este de natura sa asigure o reparatie reala si echitabila a exproprierilor abuzive suferite de proprietari.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) apreciaza ca, in comparatie cu situatia de pana la adoptarea sa, prin Legea nr. 10/2001 a fost facut un pas inainte prin aceea ca s-au stabilit masuri reparatorii si pentru proprietarii de bunuri nationalizate prin Legea nr. 119/1948. Intarzierea cu care a fost adoptata Legea face insa ca o despagubire echitabila a proprietarilor sa fie cu mult mai greu posibila decat in primii ani de dupa 1989. Din cauza ritmului incet al privatizarii si administrarii adesea lipsita de diligenta a proprietatii „de stat”, in cei mai mult de unsprezece ani trecuti dupa 1989, valoarea bunurilor care trebuiau restituite a scazut sensibil in cele mai multe dintre cazuri.

„Masurile reparatorii” prevazute de lege nu constituie, in opinia APADOR-CH, o compensare reala si efectiva. Astfel, in conformitate cu articolul 1 paragraful 2 al Legii nr 10/2001, acestea constau in „bunuri sau servicii”, „actiuni la societatile tranzactionate pe piata de capital”, „titluri de valoare nominala folosite exclusiv in procesul de privatizare” sau „despagubiri banesti”. Compensarea prin despagubiri banesti este, in acest moment, doar o declaratie. Articolul 40 prevede ca modalitatile, cuantumul si procedurile de acordare a despagubirilor banesti vor fi reglementate printr-o lege ulterioara, care ar urma sa fie adoptata pana la 11 august 2002. Alaturi de incertitudinea adoptarii unei astfel de legi, mentiunea din articolul 40 privind plafonarea despagubirilor este un alt motiv de ingrijorare. Celelalte masuri compensatorii includ, prin natura, lor un grad ridicat de risc.

Legea nr. 10/2001 este deficitara si prin faptul ca nu repara solutiile injuste la care s-a ajuns prin aplicarea Legii nr. 112/1995 si prin anularea de catre Curtea Suprema de Justitie a unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile prin care se restituisera proprietarilor imobilele cu destinatia de locuinta de care fusesera expropriati in mod abuziv. Astfel, Legea stabileste, intre altele – art. 46 alin. (1) si (2) – ca actele juridice de instrainare a bunurilor catre alte persoane decat proprietarii raman valabile daca au fost incheiate cu respectarea legilor in vigoare la data instrainarii (referirea este facuta, implicit, si la Legea nr. 112/1995), iar, in cazul imobilelor preluate „fara titlu valabil „, daca actele au fost incheiate „cu buna credinta”. In legatura cu cea de-a doua teza a legii este de observat ca in practic toate cazurile de instrainare a bunurilor, atat reprezentantii autoritatilor publice care aveau in administrare bunurile cat si/sau dobanditorii acestora stiau ca ele sunt revendicate de adevaratii proprietari. Prin alin. (3) al art. 46 se stabileste ca, prin exceptie, buna credinta nu poate fi invocata in cazul instrainarii imobilelor confiscate persoanelor condamnate pentru infractiuni de natura politica. In opinia asociatiei, aceeasi solutie se impunea pentru toate cazurile in care proprietarii au fost expropriati abuziv de statul totalitar comunist (altfel decat pentru o cauza de utilitate publica, cu o dreapta si prealabila despagubire). Art. 49 al Legii instituie in sarcina proprietarilor obligatia de a „despagubi” chiriasii pentru „sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile”. O asemenea dispozitie este evident injusta in conditiile in care proprietarilor nu le sunt platite compensatii pentru lipsirea abuziva de proprietatile lor si de folosinta acestora, cel mai adesea pentru perioade de zeci de ani. Legea nr. 10/2001 stabileste regimuri juridice diferite pentru imobilele preluate „fara titlu valabil” si cele „preluate cu titlu”. In opinia APADOR-CH, o asemenea distinctie, in defavoarea proprietarilor de imobile din cea de-a doua categorie, este inadecvata prin aceea ca cvasitotalitatea „titlurilor” cu care statul totalitar si-a expropriat cetatenii au fost abuzive, cel mai adesea emise chiar si impotriva dispozitiilor constitutionale in vigoare la data emiterii lor. Prin dispozitiile legii se reconfirma solutiile date in virtutea Legii nr. 112/1995 (intre altele, art. 18 lit. d) stabileste ca nu se va proceda la restituirea in natura a locuintelor expropriate abuziv in situatiile in care „imobilele au fost instrainate fostilor chiriasi cu respectarea Legii nr. 112/1995).

Exista numeroase alte exceptii de la restituirea in natura. Articolul 16 paragraful 1 prevede ca masurile compensatorii sunt numai prin echivalent in cazul in care imobilele sunt ocupate de unitati bugetare din invatamant, sanatate, asezaminte social-culturale (exprimare atot-cuprinzatoare), institutii publice, partide politice, misiuni diplomatice, oficii consulare, organizatii internationale interguvernamentale acreditate in Romania, ori de personalul cu rang diplomatic al acestora. In realitate, multe din imobilele nationalizate ori trecute, in orice fel, in posesia statului sunt ocupate de institutii ori organizatii de felul celor exceptate de la restituirea in natura, reducand astfel substantial posibilitatea proprietarilor de a-si dobandi imobilele.

In aceste conditii, asociatia considera ca noua lege nu raspunde solicitarilor pe care Consiliul Europei si Uniunea Europeana le-au facut autoritatilor romane de a amenda Legea nr. 112/1995. Avand in vedere dispozitiile Constitutiei Romaniei, ale Primului Protocol aditional la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, jurisprudenta Curtii Europene, in particular in cazul Brumarescu v. Romania, si Rezolutiile 1123/1997 si A4-0428/1998 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei si, respectiv, Parlamentului European, asociatia considera ca un principiu esential trebuie sa fie cel al restituirii bunurilor in natura iar numai acolo unde acest lucru nu mai este posibil din cauza ca bunurile nu mai exista, sa se procedeze la plata unei compensatii echitabile.

….

Intre timp, Asociatia Magistratilor din Romania, juristi cunoscuti si numerosi ziaristi au criticat o nota pe care ministrul Justitiei a adresat-o conducerilor curtilor de apel si in care se retinea atentia asupra „complexitatii cazurilor de evacuare a chiriasilor” si asupra faptului ca asemenea cauze „urmeaza sa fie in atentia permanenta a conducerii judiciare” (nota ministrului Justitiei a fost publicata in „Evenimentul zilei” din 4 aprilie 2001). Interventia ministrului a fost considerata de natura sa afecteze independenta judecatorilor si sa fie in favoarea chiriasilor din casele nationalizate. In sensul protectiei chiriasilor este si o recenta initiativa legislativa, intrata deja in procedurile parlamentare, prin care se are in vedere prelungirea contractelor de inchiriere a locuintelor nationalizate de la 3 ani, in prezent, la 5 ani. Un alt motiv de ingrijorare este adoptarea Ordonantei de Urgenta nr. 59/2001 prin care s-a extins de la 6 luni la 1 an termenul in care Procurorul General poate declara recurs in anulare impotriva hotararilor definitive si irevocabile pronuntate in materie civila. Acelasi act a extins si motivele recursului in anulare la cazurile in care „prin hotararea atacata s-a produs o incalcare esentiala a legii, ce a determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond ori aceasta hotarare este vadit netemeinica”, acoperind practic orice situatie, inclusiv interpretarea probelor. Prevederile Ordonantei incalca principiile autoritatii lucrului judecat si stabilitatii raporturilor juridice. In plus, Ordonanta atribuie procurorilor dreptul de a participa la judecarea oricarei cauze civile si de a ataca orice solutie pronuntata in materie civila. Practic, aceste dispozitii intorc Romania la legislatia recursului in anulare din perioada comunismului si anuleaza modificarile benefice operate dupa 1990 in sensul reducerii rolului procurorilor in cauzele civile. Atat Curtea Constitutionala cat si Curtea Europeana din Strasbourg (cazurile Vasilescu si Brumarescu v. Romania) au calificat procurorii ca agenti ai puterii executive si, in consecinta, rolul substantial, inclusiv de control, al acestora in procesele civile nu se justifica.

Concluzii

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki considera ca masurile legislative si administrative intreprinse de autoritatile romane dupa 1989 au fost de natura sa repare numai partial prejudiciile cauzate de confiscarile si exproprierile abuzive facute de statul roman. Ele au fost intr-o masura insuficienta in acord cu principiul restituirii in integrum a proprietatilor sau acordarea unei despagubiri echitabile in schimb.

Este necesar ca intr-un timp cat mai scurt cu putinta, Parlamentul sa adopte o legislatie definitiva si echitabila pentru restituirea imobilelor care au apartinut cultelor religioase sau comunitatilor minoritatilor nationale si care au fost preluate de stat sau de alte persoane juridice.

Este necesara evitarea oricaror interferente in afacerile justitei si asigurarea unei independente cat mai reale a judecatorilor. Judecatorii trebuie sa se supuna numai legii si sa-si intemeieze judecata inainte de orice pe principiile Constitutiei Romaniei, Conventiei europene a drepturilor omului, Codului civil, cu luarea in considerare a jurisprudentei Curtii Europene in materia dreptului de proprietate si la un proces echitabil. De asemenea, rolul procurorilor in procesele civile trebuie redus substantial, ca si puterile executivului de a schimba solutii definitive si irevocabile prin intermediul recursului in anulare.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki considera ca Legea nr. 10/2001 nu a adus amendamentele care se impuneau in materia restituirii imobilelor. Legea reconfirma solutiile injuste pentru proprietari date prin Legea nr. 112/1995 si prin deciziile Curtii Supreme de Justitie anterioare anului 1998 si desconsidera principiul dupa care restituirea trebuie sa se faca in natura si numai in cazul in care lucrul acesta nu este posibil, in principiu pentru ca bunurile nu mai exista, prin plata unei compensatii corespunzatoare. In opinia asociatiei, reglementarile actuale sunt in dezacord cu dispozitiile Constitutiei Romaniei, cu Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Rezolutiile nr. 1123/1997, A4-0428/1998 si 562/1998 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European si, respectiv, Camerei Reprezentantilor Statelor Unite.

Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki va continua sa monitorizeze evolutiile legislative si administrative in materia restituirii bunurilor expropriate in mod abuziv de statul roman.”

II. POLITIA – ASPECTE GENERALE SI CAZURI INDIVIDUALE

1. Cadrul legislativ

In anul 2001, Parlamentul a reusit sa voteze legea privind modificarea Legii Politiei nr.26/1994 dar abia in decembrie, asa incat ea nu va fi aplicata decat in 2002. Statutul politistului, care ar fi trebuit sa fie in vigoare inca din 1994, a trecut de Senat, dar nu si de Camera Deputatilor.

Din pacate, ambele acte normative au omis sa precizeze in mod clar ca politia este demilitarizata, iar despre descentralizare, nici nu poate fi vorba.

LEGEA POLITIEI SI STATUTUL POLITISTULUI

1.1. Legea nr.26/1994 de organizare si functionare a Politiei Romane contine mai multe prevederi ce trebuie amendate. APADOR-CH a sustinut constant acest lucru, insistand asupra privarii de libertate (sub forma „conducerii” de pana la 24 de ore la sediul politiei), a exercitarii reale si eficiente a dreptului la aparare, a recurgerii la armele de foc si a modului de executare a raziilor.

In 1999, fostul guvern a introdus in Parlament un proiect de lege de modificare a Legii 26, care rezolva – partial – unele probleme ce preocupa constant asociatia in privinta relatiei dintre politisti si persoane. Dupa alegerile din noiembrie 2000, noul guvern a retras initiativa legislativa, dupa care a introdus propria varianta de amendare a Legii 26/1994. APADOR-CH a transmis membrilor Comisiei pentru aparare din Camera deputatilor comentariile sale cu privire la proiectul de lege. Din pacate, foarte putine idei au fost luate in consideratie de comisia parlamentara.

In aceste conditii, la initiativa APADOR-CH, mai multe organizatii neguvernamentale au redactat si distribuit parlamentarilor din Camera deputatilor, urmatoarele observatii:

„a) organizatiile remarca faptul ca nu s-a avut in vedere si descentralizarea politiei, Inspectoratul General al Politiei mentinand un control practic total asupra Inspectoratelor judetene, chiar daca acestora li se confera personalitate juridica;

b) se constituie un Corp National al Politistilor, un fel de sindicat ale carui competente sunt stabilite in Statutul Politistului. Semnatarele considera ca o astfel de asociatie/organizatie nu trebuie impusa prin lege; ea trebuie sa reprezinte doar vointa si dreptul politistilor de a se asocia pentru apararea intereselor lor. Redactarea actuala instituie, in realitate, un „sindicat oficial”, controlat de conducerea institutiei;

c) infiintarea „Autoritatii politienesti” ar avea rost numai daca acest organ ar avea putere de decizie in privinta activitatilor politiei (politici stabilite in comun cu comunitatile locale; control asupra bugetului si a modului in care este folosit; numirea/demiterea inspectorului general, a adjunctilor sai, a inspectorilor sefi ai IPJ si adjunctilor lor; monitorizarea cazurilor de abuzuri etc.). O „Autoritate politieneasca” cu rol consultativ – asa cum prevede proiectul – nu poate avea o contributie substantiala la imbunatatirea activitatii politistilor;

d) problema perioadei in care o persoana poate fi privata de libertate in absenta unui mandat de arestare ramane nerezolvata. Organizatiile semnatare au sustinut permanent ca Legea 26/1994 art.16 lit.b) autorizeaza politia ca, in contradictie cu art.23 alin.3 din Constitutie („Retinerea nu poate depasi 24 de ore”), sa priveze de libertate o persoana pentru inca o perioada de 24 de ore, diferita de retinere si denumita „conducere” la sediul politiei, in vederea stabilirii identitatii unei persoane suspecte. Constitutia precizeaza in mod clar ca privarea de libertate a persoanei, fara mandat de arestare (emis de procuror sau judecator), nu se poate face decat sub forma retinerii de 24 de ore;

e) reglementarea problemei majore a recurgerii la forta – inclusiv la arma de foc – este departe de standardele internationale in domeniu. Proiectul de lege include ideea de proportionalitate in interventie dar trimite – sub aspectul esential al recurgerii la arma de foc de catre politisti – la legea 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor care prevede la art.47 zece situatii in care se poate face uz de arma. Organizatiile reamintesc ca reglementarile internationale in materia recurgerii la arma de foc de catre politisti se refera numai la situatiile in care viata unei persoane (inclusiv a politistului) este pusa in pericol real.

f) legea autorizeaza politia „sa foloseasca informatori si politisti sub acoperire” precum si persoane juridice fictive. Organizatiile semnatare considera ca „legalizarea” categoriei informatorilor va reinvia suspiciunile care au otravit societatea romaneasca in timpul regimului comunist. Politiile din toata lumea recurg la informatori pentru rezolvarea unor cazuri anume. Nu este si nici nu trebuie sa fie o metoda legiferata si sistemica. De asemenea, ideea infiintarii unor persoane juridice fictive este extrem de nociva ea putand avea efecte grave asupra sectorului neguvernamental, in principal asupra mediilor de afaceri, prin instaurarea neincrederii generale.

Organizatiile cer Camerei Deputatilor sa ia in considerare obiectiile si sugestiile lor si sa amendeze proiectul de lege pentru modificarea Legii nr.26/1994 privind organizarea si functionarea politiei in mod corespunzator.”

Si aceasta reactie a unor reprezentanti ai societatii civile a fost, practic, ignorata, Camera Deputatilor votand in plen varianta dorita de Ministerul de Interne.

Datorita lipsei de transparenta a Senatului, semnalata deja, APADOR-CH si organizatiile neguvernamentale interesate de Legea politiei au aflat in ultimul moment ca proiectul de lege era adoptat si de Comisiile senatoriale de specialitate si urma sa fie supus aprobarii plenului. Mai mult, confuzia a fost intretinuta si de invocarea constanta a impactului evenimentelor din 11 septembrie 2001 din SUA asupra sigurantei si ordinii publice. Oricum, APADOR-CH a trimis Senatului un nou set de comentarii asupra Legii politiei, in varianta votata de Camera deputatilor. Raportul anual prezinta numai chestiunile de principiu ce preocupa asociatia:

„Proiectul de lege, votat de Camera Deputatilor, se afla in dezbaterea comisiei de specialitate din Senat. Cu toate ca proiectul aduce unele imbunatatiri legii in vigoare, in opinia asociatiei, o serie de aspecte privind organizarea si functionarea politiei au ramas nerezolvate sau au fost solutionate
intr-o maniera inacceptabila.

a) asociatia remarca faptul ca nu se prevede, in mod explicit, demilitarizarea politiei. Nu s-a avut in vedere nici descentralizarea politiei, Inspectoratul General al Politiei mentinand un control practic total asupra Inspectoratelor judetene, chiar daca acestora li se confera personalitate juridica;

b) se constituie un Corp National al Politistilor, un fel de sindicat ale carui competente sunt stabilite in Statutul Politistului. APADOR-CH considera ca o astfel de asociatie/organizatie nu trebuie impusa prin lege; ea trebuie sa reprezinte doar vointa politistilor de a se asocia pentru apararea drepturilor lor. Redactarea actuala instituie, in realitate, un „sindicat oficial”, controlat de conducerea institutiei, ceea ce afecteaza insasi notiunea de sindicat;

c) infiintarea „Autoritatii teritoriale de ordine publica” ar avea rost – in opinia asociatiei – numai daca acest organism ar avea putere de decizie in privinta activitatilor politiei (politici stabilite in comun cu comunitatile locale; control asupra bugetului si a modului in care este folosit; numirea/demiterea inspectorului general, a adjunctilor sai, a inspectorilor sefi ai IPJ si adjunctilor lor; monitorizarea cazurilor de abuzuri etc.). O „Autoritate teritoriala de ordine publica” cu rol consultativ – asa cum prevede proiectul – nu poate avea o contributie substantiala la imbunatatirea activitatii politistilor;

d) problema perioadei in care o persoana poate fi privata de libertate in absenta unui mandat de arestare ramane nerezolvata. APADOR-CH a sustinut permanent ca Legea 26/1994 art.16 lit.b) autorizeaza politia ca, in contradictie cu art.23 alin.3 din Constitutie („Retinerea nu poate depasi 24 de ore” – mentionata ca atare la art.16 lit.d) din Legea Politiei), sa priveze de libertate o persoana pentru inca o perioada de 24 de ore, diferita de retinere si denumita „conducere” la sediul politiei, in vederea stabilirii identitatii unei persoane suspecte. Constitutia precizeaza in mod clar ca privarea de libertate a persoanei, fara mandat de arestare (emis de procuror sau judecator), nu se poate face decat sub forma retinerii de 24 de ore. „Conducerea” de pana la 24 de ore din art.16 lit.b) din Legea 26/1994 este o prevedere neconstitutionala, care incalca si legea penala in vigoare. Codul de procedura penala precizeaza clar la art.136 lit.a) „retinerea”, urmata de lit.b) „obligarea de a nu parasi localitatea” si lit.c) „arestarea preventiva” ca unice posibilitati de privare de libertate. Prin mentinerea masurii „conducerii” Politia isi aroga dreptul de a dispune de viata si libertatea persoanei timp de 24 de ore peste reglementarile legale.

Proiectul de lege mentine conducerea (art.31 lit.b) la sediul politiei pe o durata de maximum 24 de ore dar „cu respectarea dreptului la aparare”, ceea ce inseamna, in opinia APADOR-CH, ca initiatorul legislativ accepta – in sfarsit – ca este vorba de o privare de libertate si nu de o masura administrativa, cum a sustinut Politia in ultimii 7 ani. Pe de alta parte, din art.26 din proiect („Atributiile Politiei Romane”) a „disparut” retinerea, adica exact masura privativa de libertate – fara mandat de arestare – statuata de Constitutie si de legea penala.

APADOR-CH considera ca „disparitia” din textul proiectului de lege a masurii legale a retinerii de 24 de ore (care presupune emiterea unei ordonante de retinere, examen medical, prezenta avocatului, in vreme ce „conducerea” nu presupune nimic, nefiind reglementata in nici un fel, deoarece ar fi „o masura administrativa” si nu una privativa de libertate) este fie o eroare de redactare, fie o incercare de a justifica cele 48 de ore de privare de libertate a persoanei pe care politistii le au la dispozitie. APADOR-CH crede ca a doua varianta este cea plauzibila deoarece la art.26 para.29 din proiectul de lege se precizeaza ca politia „indeplineste orice alte atributii ce ii sunt date prin lege…” asadar, inclusiv „retinerea” reglementata de Codul de procedura penala. Cu alte cuvinte, proiectul de lege mentine masura neconstitutionala a privarii de libertate a unei persoane, fara mandat de arestare, pe o perioada de pana la 48 de ore (24 de ore „conducere” plus 24 de ore „retinere”).

e) reglementarea problemei majore a recurgerii la forta – inclusiv la arma de foc – este departe de standardele internationale in domeniu. Proiectul de lege include ideea de proportionalitate in interventie dar trimite – sub aspectul esential al recurgerii la arma de foc de catre politisti – la legea 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor care prevede la art.47 zece situatii in care se poate face uz de arma. Acestea includ „imobilizarea infractorilor care, dupa savarsirea unor infractiuni, incearca sa fuga” – lit.d) – (caz frecvent, in care cad victime presupusi autori ai unor fapte penale minore de genul „tentativa de furt din autoturisme”, sau „de spargere a unui chiosc” sau „de furt din buzunare” etc.) sau punerea „in pericol a obiectivului pazit” (lit.a) sau patrunderea/iesirea „in mod ilegal in sau din …… zonele pazite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn” (lit.c) etc. APADOR-CH reaminteste ca reglementarile internationale in materia recurgerii la arma de foc de catre politisti se refera numai la situatiile in care viata unei persoane (inclusiv a politistului) este pusa in pericol real. Nimeni si nicaieri in societatile democratice nu admite folosirea armei de foc impotriva unei persoane banuite de comiterea unei infractiuni minore (de pilda furt), cu atat mai putin de o eventuala amenintare la adresa unui obiectiv. Daca principiul proportionalitatii este luat in serios, recurgerea la arma de foc de catre politisti impotriva persoanelor suspecte de a fi comis infractiuni minore este total nejustificata. ”

1.2. Statutul politistului

Statutul politistului este un un act normativ care ar fi trebuit adoptat inca din 1994, conform art.54 din Legea nr.26/1994 privind organizarea si functionarea politiei. Dupa repetate amanari si revizuiri, proiectul a fost, in sfarsit, inaintat Parlamentului in 2001, impreuna cu proiectul de lege privind modificarea Legii 26/1994 a Politiei. La sfarsitul anului 2001, Statutul politistului fusese votat de Senat si se afla pe agenda plenului Camerei deputatilor.

In opinia asociatiei, printre principalele probleme ridicate de proiectul de lege se refera la:

a) pregatirea politistilor

Asociatia nu vede necesitatea „facultatii de drept din Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza” a Ministerului de Interne” (art.22 alin.3 din Statut).

Politistii trebuie sa cunoasca numai acele reglementari din diverse legi – in principal Codul penal si legile contraventionale – care au relevanta pentru munca lor. In majoritatea tarilor democratice, perioada de pregatire a politistilor se masoara in luni si nu in ani;

b) documentele interne

Proiectul prevede elaborarea unui „Ghid al politistului, aprobat prin ordin al ministrului de interne.” Cu alte cuvinte, va exista o Lege a politiei, un Statut al politistului, un Ghid al politistului (o reglementare interna, nesupusa controlului parlamentar) si, desigur, Regulamentul de ordine interioara si multe alte ordine ale ministrului, de asemenea nesupuse controlului legislativului. Cu exceptia primelor doua, toate celelalte vor fi inaccesibile publicului. Daca se doreste o politie moderna, functionand in acord cu standardele europene, este absolut necesar ca toate reglementarile, indiferent de initiator, sa fie publice;

c) dreptul de asociere al politistilor

Sectiunea a IV-a – Corpul National al Politistilor – este, in opinia asociatiei, total inutila. Mai intai, dreptul de asociere al politistilor, indiferent de forma, – cu unele restrictii general acceptate – nu poate si nu trebuie sa fie reglementat prin lege. Politistii se pot inscrie – sau nu – in asociatii de tip sindical, care sa le apere interesele. Ideea de a legifera un „sindicat oficial” (Corpul National al Politistilor) trebuie abandonata de urgenta;

d) In capitolul IV – Raspunderea juridica si sanctiuni – se introduce sintagma „cu vinovatie” in legatura cu incalcari ale indatoririlor de serviciu si „abateri disciplinare”. Daca termenul „vinovatie” a fost folosit in sensul definitiei din art.17 Cod penal, el nu are ce cauta in cele doua articole din statut deoarece incalcarile indatoririlor de serviciu si abaterile disciplinare se refera la reglementari interne ale institutiei. Iar daca „vinovatia” priveste eventuala raspundere penala, atunci folosirea acestui termen este redundanta dat fiind ca o fapta comisa „fara vinovatie” nu intra, oricum, sub incidenta legii penale.

2. Aspecte concrete ale activitatilor Politiei

1. In primavara anului 2001, Directia Politiei Municipiului Bucuresti a anuntat declansarea unei actiuni de amploare prin care cersetorii, „aurolacii”, prostituatele, persoanele fara domiciliu stabil in Bucuresti (primii vizati fiind romii) etc. urmau sa fie adunati si trimisi „acasa”. Aproape simultan, primarul din Targu Mures a avut o initiativa similara, folosind la razii gardienii publici. APADOR-CH si Liga Pro Europa(Targu Mures) au redactat un protest cu privire la ilegalitatea actiunilor din cele doua orase:

„APADOR-CH si LIGA PRO EUROPA (Targu Mures) protesteaza impotriva masurilor luate de Directia Generala a Politiei Municipiului Bucuresti si de Primaria din Targu Mures cu privire la expulzarea din cele doua municipii a unor grupuri de persoane.

Protestul celor doua organizatii se bazeaza pe urmatoarele motive:

a) Actiunile intreprinse sau planificate de cele doua institutii incalca dreptul la libera circulatie garantat de Constitutia Romaniei (art.25) precum si de documentele internationale privind drepturile omului, ratificate de Romania (Declaratia universala a Drepturilor Omului – art.13; Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice – art.12; Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale – Protocolul aditional nr.4 – art.2);

b) Exercitiul unui drept – inclusiv dreptul la libera circulatie – poate fi restrans numai prin lege. Nici una din legile in vigoare in Romania nu autorizeaza politia sau primariile sa expulzeze din localitati persoane sau grupuri de persoane. Dreptul la libera circulatie poate fi restrans numai cu titlu individual si numai prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva sau ca masura preventiva in cazul unui proces penal. Cersetoria si vagabondajul sunt, intr-adevar, infractiuni sanctionate de Codul penal. Dar aceasta implica raspunderea individuala cu respectarea dreptului persoanei la un proces echitabil si, in nici un caz expulzari in grup, fara nici o procedura judiciara.

APADOR-CH si LIGA PRO EUROPA (Targu Mures) cer Directiei Generale a Politiei Municipiului Bucuresti si Primariei din Targu Mures sa renunte imediat la aceste actiuni.”

2. In februarie 2001, Guvernul a emis o ordonanta de urgenta prin care se urmarea acordarea unor puteri, disproportionat de mari, Politiei si obligarea tuturor persoanelor de a colabora cu institutia. La initiativa APADOR-CH, un grup de ONG-uri a redactat urmatorul protest:

„Asociatiile semnatare cer Guvernului Romaniei sa retraga imediat Ordonanta de urgenta nr.29 din 26 februarie 2001 pentru completarea Legii nr.40/1990 privind organizarea si functionarea Ministerului de Interne pentru urmatoarele motive:

1. Prevederile din cele doua articole ale OUG tind sa transforme Romania intr-un stat politienesc, pun in pericol real statul de drept si incalca dreptul la respectarea vietii private si a secretului corespondentei. Toate acestea sunt contrare Constitutiei Romaniei si tratatelor internationale ratificate de Statul roman;

2. Prevederile cuprinse in lit. B/1 dau serviciului secret al Ministerului de Interne (UM 0962) competente inacceptabile ce depasesc cu mult sfera atributiilor acestui minister. Noile competente privesc siguranta nationala, apararea secretului de stat si de serviciu (suprapunandu-se astfel Serviciului Roman de Informatii) si operatiuni de comert exterior cu produse strategice (la „concurenta” cu serviciul specializat al MApN, SIE, SRI). In acest fel se cheltuiesc inutil banii publici si se creaza pericolul aparitiei rivalitatii intre aceste servicii, cu efecte negative asupra populatiei;

3. Art.21/1 prevede ca „Ministerul de Interne este autorizat sa detina si sa utilizeze mijloace tehnice specifice pentru obtinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea si valorificarea de informatii…” (subl.n.) in vederea indeplinirii atributiilor prevazute la lit. B/1. Este, evident, vorba de inregistrari audio-video. Legea Sigurantei Nationale si Codul de Procedura Penala prevad in mod expres ca astfel de inregistrari audio-video sunt permise numai pe baza unui mandat emis de un procuror. Or art.21/1 nu prevede nici macar aceasta minima garantie impotriva unor posibile abuzuri din partea lucratorilor Ministerului de Interne;

4. Daca folosirea unor persoane fizice care lucreaza sub acoperire este o metoda folosita frecvent de politiile din multe tari, nu acelasi lucru se poate spune despre folosirea unor persoane juridice. Desi nu este clar daca se are in vedere crearea unor astfel de entitati sau folosirea unora din cele deja infiintate, in ambele situatii exista riscuri majore pentru deteriorarea relatiilor dintre firme/companii si dintre acestea si clientii lor, ca rezultat al unor suspiciuni firesti. In plus, este posibil ca insesi persoanele juridice sub acoperire sa profite de acest statut in propriul lor interes, cu atat mai mult cu cat OUG nu mentioneaza existenta vreunei forme de control asupra activitatilor UM 0962;

5. Obligatia instituita in alin.4 din art.21/1 pentru toate autoritatile publice si toate persoanele fizice sau juridice de a da Ministerului de Interne „informatii, date si documente necesare in vederea indeplinirii atributiilor stabilite prin lege” este inacceptabila pentru ca inseamna instaurarea unui control total al Ministerului de Interne asupra intregii populatii a Romaniei. Cu alte cuvinte, este vorba despre transformarea statului de drept in stat politienesc.

Organizatiile semnatare atrag atentia Guvernului ca Ordonanta se aplica deja asa incat retragerea ei trebuie facuta imediat.

Daca Ordonanta nu va fi retrasa, organizatiile semnatare cer Parlamentului sa o respinga in cel mai scurt timp cu putinta.”

Ordonanta a fost retrasa. Din pacate, ideea constituirii de persoane juridice sub acoperire a revenit la sfarsitul anului 2001, fiind luata in dezbatere de Parlament.

Problemele aflate constant in atentia APADOR-CH (recurgerea la arma de foc de catre politisti, dreptul la aparare al persoanelor private de libertate, conditiile din aresturile politiei, raziile, folosirea unor metode brutale pentru a-i face pe suspecti sa recunoasca faptele ce le sunt atribuite etc. – a se vedea rapoartele anuale ale asociatiei din anii precedenti) nu si-au gasit rezolvarea nici in 2001.
Mai mult, pe data de 26 octombrie 2001, dupa incidentele din satul Ciocanari, judetul Dambovita, in cadrul unei teleconferinte cu prefectii, primul ministru Adrian Nastase a indemnat politia ca, pe viitor, sa recurga la armele de foc din dotare, pentru a se evita agresarea unor politisti. In cadrul protestului mai multor organizatii neguvernamentale cu privire la trei ordonante emise de Guvern (a se vedea capitolul I) a fost criticata si aceasta declaratie. Organizatiile semnatare au sustinut constant ca singura situatie in care se justifica uzul de arma este existenta unui pericol iminent si concret la adresa vietii unei persoane. Or, in incidentele de la Ciocanari, politistii nu au recurs la armele de foc. Asadar, au considerat ca nu a existat o amenintare reala la adresa vietii lor. In schimb, in a doua faza a incidentelor, ei au organizat adevarate represalii – cu ajutorul jandarmilor – impotriva unui sat intreg. (A se vedea mai jos raportul APADOR-CH asupra celor intamplate la Ciocanari).

Organizatiile semnatare considera ca, in loc sa incurajeze politistii sa foloseasca armamentul din dotare, Guvernul ar trebui sa amendeze de urgenta legislatia privind uzul de arma (Legea 26/1994 cu privire la organizarea si functionarea Politiei si Legea 17/1996 privind folosirea armelor si munitiei) in sensul limitarii drastice a situatiilor in care politistii si jandarmii pot recurge la acest mijloc extrem.

Conform informatiilor din presa scrisa, dupa „indemnul” adresat politistilor de premierul Adrian Nastase, au existat cel putin cinci incidente (din care trei, la Galati, in decembrie 2001) in care politistii au tras asupra unor persoane suspectate ca ar fi furat …. capace metalice de la roti, benzina din autoturisme sau o vaca! Disproportia dintre gravitatea presupusei fapte si folosirea armei de foc de catre politisti este evidenta.

3. Cazuri individuale investigate de APADOR-CH in anul 2001

Din cele 8 cazuri investigate in 2001, cinci se detaseaza prin gravitatea abuzurilor comise de politisti.

1. Mircea Chifan, decedat in arestul IPJ Suceava pe 26 decembrie 2000

Mircea Chifan, 47 de ani, casatorit, cu trei copii locuia in Vicovul de Jos, judetul Suceava. In seara zilei de 12 decembrie 2000, Mircea Chifan a consumat bauturi alcoolice si si-a batut sotia. A doua zi dimineata, Chifan a fost dus de politistii din localitate in arestul politiei din Radauti. A fost prezentat instantei de judecata, care l-a condamnat la 30 de zile de inchisoare contraventionala pe baza Legii 61/91. Mircea Chifan a incercat sa fuga – nu este clar daca inainte sau dupa condamnare – ceea ce a provocat o reactie extrem de brutala din partea politistilor. Transferat la arestul IPJ Suceava, Mircea Chifan a fost gasit mort in dimineata zilei de 26 decembrie 2000.

Autopsia s-a facut de Laboratorul medico-legal din Suceava pe 27 decembrie 2000. Nu a fost prezent nici un reprezentant al Parchetului, desi moartea lui Chifan se produsese in conditii cel putin suspecte.

Doctorita de la LML a constatat ca mortul avea trei coaste rupte, lovituri la cap – toate putand fi cauzate cu maximum o saptamana in urma, deci in perioada in care Chifan se afla in arest – , lichid cu puroi in cosul pieptului si cheaguri de sange la inima. Doctorita si-a format convingerea ca decesul lui Chifan s-ar datora unei ciroze descoperite la necropsie, loviturile primite in arest neafectandu-i organele interne. Doctorita a afirmat ca rezultatul autopsiei va fi transmis numai Parchetului militar (care a preluat ancheta) rudele decedatului neavand acces la acest document.

APADOR-CH considera ca rudele trebuie sa primeasca un exemplar din raportul final. Este dreptul lor de a sti de ce a murit Mircea Chifan.

Fratii si copiii lui Mircea Chifan au incercat de cel putin patru-cinci ori sa-l vada pe acesta in perioada cat s-a aflat in aresturile din Radauti si Suceava. De fiecare data au fost refuzati, sub pretextul ca detinutul era „violent si trebuia lasat sa se linisteasca”. Familia este convinsa ca nu a fost lasata sa-l vada din cauza urmelor vizibile de bataie si a starii sanatatii lui Mircea Chifan.

Unul din fratii lui Chifan a depus plangere la IPJ Suceava la sfarsitul lunii decembrie 2000. Cercetarea a fost preluata de Parchetul militar Bacau.

APADOR-CH considera ca decesul lui Mircea Chifan se datoreaza tratamentului inuman – sau chiar torturii – la care a fost supus detinutul in cele doua aresturi. Indiferent daca a murit din cauza loviturilor sau a cirozei – sau a amandurora – decesul s-a produs atunci cand detinutul se afla in custodia politiei. Asadar raspunderea penala si civila revine acestei institutii.

Pana la sfarsitul anului 2001, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns de la Parchetul militar cu privire la rezultatele anchetei.

2. Vasile Danut Moise, minor din satul Vladesti, comuna Aninoasa, judetul Arges

Pe data de 14 martie 2001, minorul si mama lui s-au dus la camp. In jurul orei 10.00 dimineata, acolo a venit o masina in care se aflau doi politisti si un satean care reclamase furtul unei vaci. Politistii l-au luat pe minor in masina, spunand doar ca trebuie sa mearga la post pentru a da explicatii. Vazand ca Danut nu se mai intorcea, mama lui s-a dus, impreuna cu Nicoleta Capraru, la postul de politie. Acolo nu era nimeni. Dupa circa o jumatate de ora de asteptare, a aparut masina din care au coborat politistii, reclamantul si minorul care plangea. Mama copilului a incercat sa intre dupa ei in post dar a fost data afara. Dupa alta perioada de asteptare, ea a fost chemata inauntru sa semneze declaratia fiului. Din cauza emotiei si a asigurarilor din partea politistilor ca „totul va fi bine pentru baiat”, ea a semnat declaratia fara sa o citeasca.

Dupa ce i s-a dat drumul, copilul a fugit si s-a ascuns in fundul gradinii casei parintesti. A fost descoperit abia spre seara in stare de soc: tremura tot si facuse pe el iar palmele ii erau umflate si rosii.

Copilul a fost dus mai intai la spitalul din Campulung si apoi transferat la Spitalul de pediatrie din Pitesti, la sectia chirurgie, unde a ramas pana in 23 martie, cand a fost externat. Conform biletului de iesire din spital, diagnosticul la internare a fost „traumatism cranio-cerebral acut inchis forma minora” si „sindrom Silverman” (ceea ce inseamna sindromul copilului batut).

Reprezentantii asociatiei au discutat cu doctorul care l-a avut in ingrijire si care a mai adaugat ca minorul a fost adus „in stare de soc” si ca avea „urme de lovituri ce pareau longitudinale” (deci facute cu bastonul). In plus, la examenul oftalmologic i s-a depistat un edem papilar, probabil tot in urma loviturilor primite.

Minorul, elev in clasa a VII-a, a spus ca a fost batut la palme si pe spate de doi dintre politisti din care unul cu o „bata de oi” (un baston lung cam de un metru) iar celalalt cu „pulanul”. Al treilea politist l-a lovit cu mapa in cap si, in cadere, baiatul s-a izbit de soba. Tot acest tratament avea ca scop sa-l faca pe Vasile Danut Moise sa recunoasca „furtul” vacii, in complicitate cu doi adulti. Minorul a scris declaratia sub presiune, conform celor dictate de politisti. Pe durata spitalizarii la Pitesti, Danut a fost vizitat de un civil care s-a prezentat ca lucrator la IPJ Arges si care l-a interogat in legatura cu incidentul. Trebuie precizat ca nici la postul de politie, nici in salonul de spital, minorul nu a fost asistat de parinti asa cum prevede legea.

APADOR-CH a trimis raportul asupra acestui caz Parchetului militar dar, pana la sfarsitul anului 2001, asociatia nu a primit nici un raspuns.

3. Alexandru Mihail Dombi, impuscat in cap de politisti de la Politia rutiera din Oradea

Alexandru Mihail Dombi, nascut pe 12 iulie 1965, a fost condamnat la 3 ani inchisoare pentru instigare la inselaciune, la fals intelectual si la uz de fals.

Situatia juridica a lui Alexandru Dombi este oarecum neclara. El a fost arestat preventiv in perioada 12 iunie 1997 – 27 noiembrie 1998 (perioada ce i s-a scazut din condamnarea la 3 ani inchisoare). A urmat aplicarea mandatului de executare a pedepsei inchisorii nr.308/97 din 25 mai 1999 (3 ani). Ulterior, Alexandru Mihail Dombi a fost liberat conditionat. Surprinzator, dupa liberare, prin sentinta nr.68 din 26 aprilie 2000 a Tribunalului militar Timisoara, Alexandru Dombi a primit un spor de un an la pedeapsa initiala. Sentinta nu da nici o explicatie cu privire la acest spor. Sentinta precizeaza ca, pentru Dombi, se anuleaza mandatul de executare a pedepsei inchisorii nr.308/97 din 25 mai 1999, urmand a fi eliberat un nou mandat.

Din informatiile obtinute, reprezentantii asociatiei au inteles urmatoarele: impotriva lui Dombi, s-ar fi emis un nou mandat de arestare pentru executarea unei pedepse de patru ani, in locul celei initiale de trei ani. Nu se intelege prea bine cum, dar acest mandat – daca el exista – ar fi devenit executoriu din ianuarie 2001. Desi Alexandru Mihail Dombi nu a parasit Oradea in nici un moment si desi multi politisti (inclusiv locotenentul Sava care l-a impuscat)
l-au vazut aproape zilnic pe strazile sau in localurile din oras, nimeni nu a parut sa stie – nici politistii, nici Dombi – ca acesta ar fi fost dat in urmarire generala.

La 26 aprilie 2001, la ora 19.30, Alexandru Mihail Dombi a fost impuscat mortal de locotenentul Sava.

Imprejurarile impuscarii lui Dombi sunt prezentate diferit de politisti si de un martor care il insotea pe Dombi. Politia a sustinut ca, dupa ce l-a oprit pe Dombi pentru un control de rutina si a constatat ca acesta nu avea carnetul de conducere la el, a pornit imediat in urmarirea autoturismului Dacia, ca acesta s-a impotmolit iar cei trei ocupanti au luat-o la fuga pe camp, ca au fost ajunsi in zona garii, ca s-au tras focuri de avertisment in urma carora cei doi insotitori ai lui Dombi s-au predat, ca Dombi a fugit pe calea ferata si ca, in final a fost impuscat in cap „in cadere”, dar ca intentia fusese de a trage „la picioare”.

Martorul ocular a declarat ca, dupa controlul de rutina, au plecat cu Dacia, ca nimeni nu i-a urmarit si ca au ramas in pana numai pentru ca, evitand un accident de circulatie, au intrat pe un drum de tara desfundat. Nu au mai putut porni motorul asa ca, toti trei au plecat pe jos spre cel mai apropiat punct circulat – gara. Au mers circa o jumatate de ora, timp in care nu au fost urmariti sau somati si nu s-a tras asupra lor. Cei trei au ajuns in gara, care era plina de calatori dar si de politisti si trupe de interventie cu cagule. Dombi a luat-o la fuga printre sinele de cale ferata. Martorul afirma ca locotenentul Sava si un plutonier nu au tras nici un foc de avertisment in aer. Ambii politisti au tras direct in Dombi, care a murit pe loc in urma impuscarii in cap. Mai mult, focurile de arma (dupa toate aparentele, opt) au fost trase de pe peron, unde se aflau politistii dar si alte persoane complet neimplicate, care ar fi putut fi ranite – sau chiar ucise – in acea interventie total disproportionata a politistilor din Oradea. Martorul a mai spus si ca Alexandru Dombi nu avea unde sa fuga pentru ca gara era incercuita de trupe de interventie, iar in directia in care alerga nu era decat un zid de vreo 5-6 metri inaltime, dincolo de care erau alte trupe de interventie.

APADOR-CH considera ca recugerea la arma de foc in cazul lui Alexandru Mihail Dombi a fost total nejustificata. Dombi nu prezenta nici un pericol pentru comunitate si, cu atat mai putin, pentru viata si/sau integritatea fizica a unei persoane, inclusiv a vreunuia dintre politisti.

Raportul asociatiei a fost trimis la Parchetul militar dar, pana la sfarsitul anului 2001, asociatia nu a primit nici o informatie cu privire la solutia data in acest caz.

4. Dumitru Grigoras, mort in postul de politie din comuna Rachitoasa, judetul Bacau

In seara zilei de vineri 6 iulie 2001, in urma unui conflict cu sotia, Dumitru Grigoras a fost luat de acasa si dus la postul de politie.

Sambata 7 iulie, sotiei i s-a comunicat la postul de politie ca sotul ei „este la morga din Bacau”, „sa se duca luni sa-l ia iar marti, sa fie ingropat”. Felicia Grigoras si tatal decedatului – Marin Grigoras – s-au dus luni la morga din Bacau. Cand au vazut cum arata cadavrul (cu vanatai si rani pe tot corpul, inclusiv la incheieturile mainilor, ca urmare a folosirii catuselor, si la cap) au refuzat sa-l ia si au cerut o noua autopsie (prima fusese deja efectuata sambata 7 iulie, in „regim de urgenta” de SML Bacau, stabilindu-se drept cauza directa a decesului „insuficienta organica multipla” iar ca stare morbida, „pancreatita acuta hemoragica”). A doua autopsie nu a modificat fundamental primele constatari. Din nou rudele au refuzat sa ridice cadavrul si au solicitat un al treilea examen medico-legal. Rudele decedatului au sustinut ca Dumitru Grigoras, la cei 35 de ani ai sai, nu suferea de nici o boala, lucru ce ar fi fost confirmat chiar de doctorita dispensarului din Rachitoasa.

Din relatarile satenilor indignati de cele intamplate, a reiesit ca brutalitatea cu care se comporta politistii din Rachitoasa, in mod special seful de post Dumitru David dar si Vasile Betelie, este aproape „o traditie”. Un alt gen de plangeri ale satenilor se refera la amenzi repetate, aplicate de politisti pentru contraventii fie minore, fie inexistente.

In opinia APADOR-CH, decesul lui Dumitru Grigoras este rezultatul torturii la care a fost supus in postul de politie.

Conform informatiilor primite de la satenii din Rachitoasa, politistii Dumitru David, care, la putin timp dupa incident s-a pensionat „pe caz de boala” si Vasile Betelie au fost arestati si urmeaza sa fie trimisi in judecata.

5. Incidentele din 24 octombrie 2001 din satul Ciocanari, comuna Niculesti, judetul Dambovita

Satul Ciocanari are circa 1300 de locuitori, in majoritate rudari si este situat la circa 3 km de conducta de petrol Ploiesti-Constanta. Au fost semnalate numeroase cazuri de „intepare” a conductei si furturi de combustibil de-a lungul intregului traseu, inclusiv in zona satului.

Pe data de 24 octombrie 2001, in jurul orei 12.00 o masina Renault nu a oprit la semnalul unor persoane mascate, care nu purtau nici un insemn ce i-ar fi putut identifica drept politisti sau jandarmi. Un ARO si o masina Dacia au pornit in urmarirea autoturismului Renault, pana in satul Ciocanari. Aici, dupa o scurta lupta, soferul masinii – Nicolae Marian (cunoscut in sat sub porecla de Marian Zarafin) – a reusit sa sara gardul unei case si sa dispara. Doi „mascati” au intervenit cu brutalitate impotriva familiei Faramita care locuia in acea casa, agresand cele trei femei – dintre care una gravida in opt luni – aflate la domiciliu.

O multime de sateni s-a adunat in fata casei. Cativa au agresat un „mascat”, altii au rasturnat ARO-ul, iar altii au aruncat cu pietre. „Mascatii” s-au retras.

La circa doua ore dupa aceste incidente, trupe ale jandarmeriei, DIAS si SPIR (in total circa 350 de militari din care o suta de „mascati”) au navalit in sat, au intrat in mai toate casele, au distrus tot ce se putea distruge (geamuri, casetofoane, televizoare etc.), au batut barbati si femei, minori si adulti si au retinut peste 20 de persoane, din care cel putin doi minori, toti fiind transportati la sediul politiei din Buftea. Alte 5-6 persoane au fost prinse pe camp si aduse tot la Buftea.

Pentru ca actiunea sa aiba o aparenta de legalitate, a fost de fata si un procuror de la Buftea. Este insa clar ca acesta nu avea cum sa vada ce faceau membrii trupelor de interventie, raspanditi in tot satul.

Cam 20 de persoane din cele retinute au fost eliberate dupa 24 de ore de privare de libertate. Pentru ceilalti 4-5, s-a emis mandat de arestare preventiva.

a) Primul incident

In jurul pranzului, Valentina Faramita era in casa, impreuna cu fiica sa Alina (18 ani) si nora sa Ileana Ruica (18 ani, gravida in luna a 8-a). A auzit zgomote in curte, a iesit si a vazut un civil plin de sange luptandu-se cu un „mascat”. Speriata, a revenit in casa, moment in care civilul a fortat usa, a trecut in goana pe langa ea si a sarit pe geam. „Mascatul” a ramas in prag si a folosit un spray cu gaz paralizant dupa care a disparut. La putin timp dupa aceea, doi barbati cu cagule pe fata si o femeie (tot cu cagula)cu un aparat de filmat au navalit in casa. Femeia a filmat sufrageria plina de obiecte din lemn si flori artificiale ce urmau sa fie vandute la targ (familia Faramita are autorizatie). Barbatii au scos-o cu forta in curte pe Valentina Faramita, au tarat-o pana la poarta, au trantit-o la pamant si au lovit-o. Tot ce au spus a fost „unde este?” (fugarul) si „hai s-o luam ca e nevasta lui”. Intre timp, o multime de sateni se adunase pe ulita in fata casei familiei Faramita. Indignati de brutalitatea cu care era tratata Valentina, au inceput sa strige la ei sa lase femeia in pace si apoi au aruncat cu pietre.

In cele din urma, „mascatii” s-au retras. Valentina Faramita s-a refugiat in fundul curtii, dupa care s-a ascuns la o vecina unde a ramas si pe durata represaliilor. Dupa ce totul s-a terminat, a revenit acasa si a gasit geamurile sparte, vesela si oglinda din baie sparte, mobila si frigiderul rasturnate, casetofonul facut bucatele. O masina Dacia-papuc, parcata in curte, avea farurile, geamurile si parbrizul sparte si cauciucurile taiate.

b) Represaliile

Foarte multi sateni s-au plans de brutalitatea interventiei in forta a celor 350 de jandarmi si politisti.

Ion Drumasu nu stia nimic despre primul incident de la familia Faramita. In dupa-amiaza zilei de 24 octombrie, statea intins pe pat, impreuna cu fiul sau in varsta de 4 ani, cand s-a trezit cu doi mascati inarmati in camera. Fara nici un fel de explicatie, i-au ordonat sa iasa din casa sub amenintarea ca il impusca. Unul dintre ei l-a lovit cu patul pustii in cap dupa care cei doi l-au tarit in curte, lovindu-l tot timpul cu picioarele si i-au pus catusele la maini. Ioana Drumasu – mama lui – s-a aruncat peste el ca sa-l apere de lovituri si a fost si ea batuta. Barbatul a fost dus la duba jandarmilor. Intre timp, alti „mascati” devastau casa spargand geamurile si rasturnand mobila. Un casetofon a fost facut tandari.

Transportat impreuna cu circa 20 de barbati din sat la postul de politie din Buftea, Ion Drumasu a fost batut in continuare. El a spus ca si ceilalti au fost batuti dar ca el a avut cel mai mult de suferit pentru ca ar fi fost confundat cu persoana urmarita in primul incident. Nimeni nu i-a verificat identitatea pana in jurul orei 3.00 noaptea (25 octombrie) cand a fost dus in alta camera si anchetat. Ion Drumasu sustine ca a fost obligat sa semneze o „hartie” dar nu stie ce a semnat. A fost eliberat in dupa-amiaza zilei de 25 octombrie. In ziua urmatoare, s-a dus la spitalul de urgenta din Bucuresti unde i s-a pus piciorul drept in ghips (10 zile) si i s-au efectuat analize. Cu mare greutate, i s-a eliberat un act medical (nr.24167/26.10.2001) care contine urmatoarele: „contuzie forte glezna stanga, haluce bilateral fata externa gamba dreapta, plaga excoriata fata dorsala haluce drept. Atela ghipsata pentru 10 zile.” Ion Drumasu mai are si un buletin ecografic din care rezulta ca i-a fost afectat si ficatul.

Stefan Drumasu are 74 de ani si este bunicul lui Ion. Locuieste separat, vizavi de casa familiei Faramita. In ziua incidentului, a iesit la poarta si a vazut scena luptei dintre Marian Zarafin(suspectul din primul incident) si un „mascat”. A fost somat de un alt „mascat” sa intre in curte si pentru ca nu s-a executat imediat i s-a dat cu spray paralizant in fata. A asistat, impreuna cu un alt batran la desfasurarea de forte din jurul orei 17.00 si a auzit ordinul dat de un ofiter: „Luati casa cu casa, gasiti toti barbatii si luati-i”. Au intrat si in curtea lui unde era fiul cel mai mic, Lucian (16 ani) pe care l-au luat la bataie. Stefan Drumasu a incercat sa ii ia apararea dar fara succes. Stefan si Lucian Drumasu, impreuna cu celalalt batran, au fost dusi la duba si apoi la politia din Buftea unde au ramas pana a doua zi. Cei doi batrani nu au fost loviti dar amandoi au vazut cum au fost batuti ceilalti, inclusiv Lucian si un alt minor.

Silviu Fieraru are 14 ani. Cand au intervenit „mascatii”, se afla in curtea unei rude, a carei casa este situata aproape de iesirea din sat, pe o ulita laterala. Copilul a fost batut cu bastoanele si cu picioarele in curte, in duba si la postul de politie din Buftea. Este extrem de socat si se teme sa vorbeasca. A semnat o declaratie scrisa de politisti dar nu stie ce continea.

Majoritatea satenilor sunt inspaimantati de cele intamplate. Multi se tem sa vorbeasca, iar starea de frica era si mai accentuata in ziua vizitei reprezentantilor APADOR-CH deoarece politistii din Niculesti umblau prin sat cu o lista si duceau oamenii in comuna pentru a da declaratii procurorului militar, dar numai cu privire la primul incident.

Absolut toti satenii au afirmat ca nu s-ar fi intamplat nimic daca persoanele mascate care au fost implicate in primul incident (urmarirea lui Marian Zarafin) ar fi fost politisti in uniforma.

In opinia APADOR-CH, interventia fortelor de ordine din dupa-amiaza zilei de 24 octombrie a fost nelegala cel putin datorita lipsei autorizatiilor de perchezitie, distrugerii bunurilor din casele perchezitionate si lovirii satenilor. In egala masura, interventia a fost si disproportionata prin folosirea unor efective supradimensionate (circa 350 de militari) si inarmate care au folosit nemotivat violenta. Interventia fortelor de ordine a avut toate datele unor represalii impotiva tuturor locuitorilor din sat, inclusiv femei, batrani si copii.

APADOR-CH a cerut Parchetului militar sa declanseze imediat cercetari in legatura cu modul in care politistii, jandarmii si „mascati” au actionat in Ciocanari in ziua de 24 octombrie 2001, inclusiv cu privire la lipsa autorizatiilor de perchezitie. De asemenea, asociatia cere efectuarea de cercetari si cu privire la privarea de libertate, brutalitatile la care au fost supuse persoanele din sat, tortura la care au fost supuse persoanele conduse la politia din Buftea si distrugerile de bunuri.

Pana la sfarsitul anului 2001, APADOR-CH a primit raspuns numai din partea IGP din care rezulta ca intreaga actiune a fost „legala”.

4. Cazuri mai vechi, inca nesolutionate

Aceste cazuri sunt, din pacate, numeroase. Unele dintre ele au fost inaintate la Curtea europeana a drepturilor omului (a se vedea capitolul „Cazuri aflate pe rolul Curtii europene”). Dintre cele nesolutionate, cel mai grav este cazul lui Mugurel Soare, impuscat in cap de un politist la data de 18 mai 2000. Mugurel Soare (19 ani la data incidentului) a ramas cu sechele in urma impuscarii (a avut partea dreapta a corpului complet paralizata dar, dupa doua tratamente recuperatorii, a facut unele progrese; o alta consecinta a fost incapacitatea de a mai vorbi, din pacate inca nerezolvata).

Dupa un an si doua luni de la data depunerii primei plangeri la Parchetul militar (la care a fost nevoie de reveniri atat din partea familiei victimei cat si a APADOR-CH), procurorul insarcinat cu ancheta a adoptat solutia de neincepere a urmaririi penale. Familia victimei si asociatia au contestat solutia. Suprinzator de repede, Parchetul militar a infirmat solutia si a dispus completarea cercetarilor. Pana la sfarsitul anului 2001 (deci dupa mai bine de un an si jumatate de la incident), nu a fost comunicata noua solutie nici familiei victimei, nici asociatiei.

III. ASPECTE DIN PENITENCIARE

In privinta legislatiei penitenciare, nici in anul 2001 nu s-a consemnat nimic nou. Astfel, nici in cursul acestui an nu a fost adoptata o noua Lege a executarii pedepselor privative de libertate, ceea ce face ca si in continuare sa fie in vigoare Legea nr. 23/1969. De asemenea nu s-a facut nimic concret in directia demilitarizarii sistemului penitenciar (anul acesta a fost inca unul in care Parlamentul nu a luat in dezbatere proiectul de lege privind Statutul personalului din penitenciare). La sfarsitul anului 2000, au fost finalizate reglementarile legale privind modul de organizare si functionare a serviciilor de integrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executarii sanctiunilor neprivative de libertate (serviciile de probatiune). In cursul anului 2001, reprezentantii APADOR-CH au vizitat serviciul care functioneaza pe langa Tribunalul din Arad si au constatat unele rezultate notabile in colaborarea acestuia cu penitenciarul din localitate (mai ales in pregatirea minorilor pentru liberare, realizarea si mentinerea legaturilor acestora cu familiile, terapie ocupationala etc.).

Colaborarea APADOR-CH cu responsabilii Directiei Generale a Penitenciarelor (DGP) a fost buna. Actuala conducere a DGP a asigurat si ea accesul neingradit al reprezentantilor asociatiei in penitenciare si a raspuns, in general cu promptitudine, rapoartelor pe care APADOR-CH le-a transmis in urma fiecareia dintre vizitele facute. Pe timpul vizitelor lor, reprezentantii asociatiei au fost interesati exclusiv de tratamentul aplicat detinutilor iar chestiunile de natura juridica au interesat numai in masura in care ar fi avut legatura cu asigurarea garantiilor procesuale prevazute de lege. Conducerea DGP a raspuns cu solicitudine sesizarilor si cererilor cu care unii detinuti s-au adresat asociatiei si care tineau de competentele legale ale Directiei.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat urmatoarele unitati: penitenciarele din Ploiesti, Botosani, Codlea, Oradea, Barcea Mare, Arad (penitenciarul „vechi”, respectiv o sectie noua a acestuia), Tulcea si Poarta Alba (inclusiv sectiile de la Valu lui Traian si Mosneni) si spitalele penitenciar din Dej si Poarta Alba.

Principalele aspecte rezultate in urma vizitelor in penitenciare

1. Conditiile de detentie

Supraaglomerarea

Si in cursul anului 2001, supraaglomerarea a constituit problema cea mai acuta a sistemului penitenciar. APADOR-CH considera deplin actuale in continuare concluziile Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) potrivit carora „pentru autoritatile romane, prioritatea prioritatilor trebuie sa fie reducerea, printr-o modalitate sau alta, a suprapopularii penitenciarelor”. Reprezentantii APADOR-CH au consemnat situatii cu totul deosebite la penitenciarele din Botosani (unde 1337 de detinuti erau cazati in 970 de paturi, la o capacitate normata a penitenciarului de 710 locuri), Ploiesti (864 de detinuti, 625 de paturi si 500 de locuri capacitate normata), Oradea (802 detinuti la o capacitate normata de 574 de locuri) si Iasi (dupa aprecierea conducerii penitenciarului, numarul detinutilor care dormeau cate doi intr-un pat era de circa 500). Sunt cazuri in care in camerele mari se afla un numar de detinuti aproape dublu fata de cel al paturilor. Patru astfel de exemple sunt cele intalnite in patru camere din penitenciarele Ploiesti (40 de tineri cazati in 24 de paturi), Botosani (49 de tineri cazati in 27 de paturi, respectiv 54 de minori in 30 de paturi) si Iasi (45 de detinuti in 30 de paturi). In unele cazuri, supraaglomerarea, desi cat se poate de reala si de serioasa, are aparente de relativitate. Un exemplu este acela al penitenciarului din Tulcea si al sectiei acestuia de la Chilia, unde, la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, se aflau cazati 2250 de detinuti in 2242 de paturi. Comparate numai intre ele, cele doua cifre nu spun ca la acest penitenciar aglomerarea ar fi o problema. Dar daca ele sunt raportate la capacitatea normata, de 1120 de locuri, devine imediat evident ca si acest penitenciar are in supraaglomerare o problema serioasa.

APADOR-CH este de acord ca data fiind situatia economica generala, rezolvarea problemei supraaglomerarii inchisorilor nu este simpla. Cu toate acestea, avand in vedere consecintele foarte serioase ale suprapopularii penitenciarelor – inclusiv deteriorarea starii de sanatate a detinutilor – este necesar ca DGP si Ministerul Justitiei sa depuna inca si mai multe diligente pentru obtinerea de noi fonduri – bugetare sau extrabugetare – destinate unor noi spatii de cazare. In plus, este necesar ca DGP si Ministerul Justitiei sa continue sa preia de la Ministerul Apararii Nationale, ca spatii de cazare, cazarmile dezafectate in urma reorganizarii Armatei (in cursul acestui an, reprezentantii asociatiei au consemnat experienta reusita de la sectia Valu lui Traian a penitenciarului Poarta Alba). De asemenea, APADOR-CH considera ca responsabilii DGP si ai fiecarui penitenciar ar trebui sa concentreze lucrarile de renovare si modernizare cu prioritate catre spatiile de cazare. De asemenea este necesar – nu in ultimul rand – ca autoritatile sa dea, in sfarsit, atentia necesara amendarii legislatiei penale, o legislatie evident prea permisiva in privinta luarii masurii arestarii preventive, in sensul in care aceasta masura poate fi dispusa intr-un numar de situatii care il depaseste cu mult pe cel din Conventia europeana a drepturilor omului. Asa se face ca, intre altele, in sistemul penal romanesc masura arestarii preventive poate fi prelungita pana la jumatatea maximului pedepsei pentru care persoana este arestata sau ca starea de recidiva sa poata conta si la liberarea conditionata, dupa ce a fost avuta in vedere si la individualizarea pedepselor cu inchisoarea. Cateva cazuri mai semnificative intalnite cu ocazia vizitelor din acest an sunt cele de la penitenciarele din Codlea (unde erau 288 de arestati preventiv din totalul de 1103 detinuti), Iasi (335 din 1821) si Poarta Alba (422 din 2929).

Numarul mare al detinutilor si cel insuficient al personalului din penitenciare face ca acest raport sa fie de 6, 8 sau 10 detinuti la un cadru, cu mult peste cel acceptabil la nivelul standardelor europene, de 2 detinuti la 1 cadru.

Hranirea detinutilor

Desi impresia APADOR-CH este ca, in general, a avut loc o anumita ameliorare a situatiei sub acest aspect, cantitatea si calitatea hranei a constituit si in cursul anului 2001 o alta problema a sistemului penitenciar. Ea decurge mai ales din normele legale destul de austere, in legatura directa si ele cu situatia economica generala, dar si din felul adesea defectuos in care sunt gestionate alimentele detinutilor. Reprezentantii asociatiei au intalnit in mai multe cazuri diferente evidente intre cantitatile de carne inscrise in documentele contabile si cele existente efectiv in mancarea detinutilor. Un caz special a fost cel de la penitenciarul din Botosani, unde in portiile pregatite pentru detinutii cu regim si in cazanele cu felul doi de la comun nu existau mai mult de 20 de kg de carne, ceea ce insemna o diferenta de circa 80 de kg fata de cea inscrisa in documente (un exemplu de sens contrar este situatia, destul de buna, intalnita pe timpul vizitei la penitenciarul din Ploiesti). In opinia asociatiei, o explicatie importanta a situatiilor de genul acesta este lipsa unui control efectiv al detinutilor asupra modului in care sunt gestionate propriile alimentele. In destule din penitenciarele vizitate s-a constatat o renuntare regretabila la practica din anii precedenti, prin care detinutii asistau, prin rotatie, la scoaterea alimentelor din magazie, la introducerea lor in cazan si la distribuirea hranei. APADOR-CH recomanda conducerii DGP sa fie reluata aceasta practica, a careia eficacitate a fost probata in anii trecuti si care ar elimina orice suspiciune a detinutilor cu privire la administrarea alimentelor care le revin.

APADOR-CH repeta opinia sa potrivit careia atat timp cat in sistemul penitenciar hranirea detinutilor este inca deficitara, ar trebui renuntat la toate restrictiile actuale cu privire la primirea de catre detinuti a alimentelor de la familii. Astfel, se impune, pe de o parte, renuntarea la masura disciplinara a suspendarii dreptului la pachet, iar pe de alta parte, la limitarea acestui drept la unul pe luna sau la doua luni, cu o greutate maxima de 5 kg. In opinia asociatiei, singurele conditionari acceptabile in acest domeniu ar fi cele menite sa evite toxiinfectiile alimentare. APADOR-CH aminteste ca in sensul acesta sunt si concluziile ultimului raport, din 1999, privind Romania al Raportorului special ONU impotriva torturii.

De asemenea, este necesar ca DGP sa analizeze posibilitatea generalizarii practicii din unele penitenciare – Codlea, de exemplu – in care detinutilor le este servita hrana gatita in fiecare zi a saptamanii, spre deosebire de alte penitenciare unde, la sfarsit de saptamana, se distribuie hrana rece.

Asistenta medicala si starea igienico-sanitara

Si in anul 2001, principala problema a serviciilor medicale din penitenciare a fost insuficienta personalului medical, a medicilor mai ales. Personalul medical existent depune eforturi, in general, pentru a asigura servicii medicale de calitate. Cu toate acestea, sunt frecvente cazurile in care un medic este obligat sa acorde in jur de 60 – 70 sau mai multe consultatii si tratamente pe zi (pe durata a 7 ore). Situatia aceasta se explica, pe de o parte, prin aceea ca numarul de medici este prea mic in comparatie cu efectivele de detinuti, iar pe de alta parte, prin faptul ca in cele mai multe dintre penitenciare medicii se ocupa si de cadre. Desi in mod normal lucrul acesta ar trebui sa se intample numai in cazuri de urgente si cu ocazia examenelor medicale anuale, sunt frecvente cazurile in care medicii acorda 2 sau 3 ore din cele 7 pe zi consultatiilor si tratamentelor personalului. APADOR-CH reitereaza argumentele invocate constant in ultimii ani: detinutii depind integral de medicii din penitenciare, in timp ce cadrele se pot adresa dupa terminarea programului de lucru unui numar mare de medici, de la medicul de familie pana la specialistii din clinicile particulare sau din spitalele de urgenta; este evident pentru oricine ca in cele 4 – 5 ore rezervate de doctori detinutilor, nu poate fi vorba de consultatii complete si profesioniste, pe parcursul a doar 4 sau 5 minute cat dureaza de cele mai multe ori o asemenea consultatie.

In multe dintre penitenciare, prezenta a 30 pana la 50 de bolnavi psihici ridica probleme dintre cele mai serioase, mai ales in cazurile in care printre acestia se afla si un numar de bolnavi care nu ar trebui tinuti in penitenciare ci intr-o institutie medicala de specialitate. Dificultatile din acest domeniu sunt cu atat mai mari cu cat in penitenciare lipsa medicilor de specialitate este aproape generala iar uneori nici chiar unitatile spitalicesti proprii nu fac tot ce s-ar putea pentru ameliorarea acestei situatii. Cu ocazia vizitei la penitenciarul din Barcea Mare, reprezentantii asociatiei au retinut cazul detinutului Marius Vid. In urma unei lovituri pe care o primise de la un detinut, in penitenciarul din Oradea, Marius Vid a ramas cu afectiuni psihice foarte grave. El era intr-o permanenta stare de cvasiinconstienta, nestiind practic cum il cheama si neputandu-si controla miscarile corpului (in evidentele medicale Vid figura cu „tulburare organica de personalitate, post-traumatism cranio-cerebral cu lipsa de substanta osoasa temporal stang”). In aceste conditii a fost greu de inteles – inclusiv pentru personalul de la cabinetul medical – mentiunea pe care medicii de la spitalul penitenciar Bucuresti-Jilava o facusera in fisa medicala a detinutului: „apt de munca din punct de vedere psihic”.

Probleme speciale ridica in multe cazuri si asistenta stomatologica, mai ales din cauza lipsei medicilor de specialitate (fie neincadrati, fie plecati la specializari). Doua exemple sunt cele ale penitenciarului din Ploiesti (unde nu exista cabinet medical si, deci, nici medic stomatolog) si al penitenciarului Iasi (aici erau mai multi detinuti care aveau infectii dentare foarte serioase durand de mult timp, de la 3 luni la 1 an, carora, in lipsa medicului stomatolog nu li
s-au administrat decat calmante).

Continua practica aproape generala a incatusarii detinutilor bolnavi internati in spitalele civile (una din foarte putinele exceptii notabile este aceea a spitalului penitenciar din Dej). APADOR-CH repeta si aici opinia sa ca masura aceasta este cu totul excesiva de vreme ce bolnavii sunt si escortati in permanenta de cate doi subofiteri. In plus, ea ii supune pe detinuti unui dispret public care ar putea fi evitat. Punctul de vedere al asociatiei este in acord cu recomandarile Comitetului european pentru prevenirea torturii (CPT) si ale raportorului special ONU impotriva torturii. APADOR-CH continua sa recomande sa se ajunga la intelegeri cu spitalele civile cu care penitenciarele colaboreaza, in sensul montarii de gratii la ferestrele unor camere in care sa fie internati detinutii bolnavi. Pentru cazurile in care bolnavii ar deveni agitati, s-ar putea folosi, pentru imobilizare, bandaje elastice.

In ceea ce priveste starea igienico-sanitara, desi in general se poate afirma ca exista o preocupare adecvata a responsabililor cu atributii, sunt situatii care se cer ameliorate neintarziat. Sunt in continuare penitenciare unde, in camerele detinutilor, sunt gandaci si paduchi (Botosani, Oradea, Barcea Mare). De asemenea, este necesar sa fie revazute normele legale cu privire la materialele igienico-sanitare si de intretinere. In foarte putine penitenciare, detinutii primesc sapun, lame de ras, hartie igienica, pasta de ras si detergent. Situatia cea mai inacceptabila este aceea in care mai multi detinuti sunt nevoiti sa se barbiereasca cu o singura lama, ceea ce constituie un pericol serios ca detinutii sa-si transmita unii altora diverse boli (un exemplu este cel al peniteciarului Oradea, unde lunar se distribuia o singura lama pentru patru detinuti).

Cu ocazia vizitelor facute in acest an, reprezentantii APADOR-CH au aflat ca DGP are intentia de a elabora reglementari specifice pentru organizarea si functionarea unitatilor spitalicesti proprii. Este o intentie salutara, deoarece este normal ca detinutii bolnavi sa beneficieze de un regim mai relaxat decat cei sanatosi. APADOR-CH sugereaza ca in unitatile spitalicesti singura pedeapsa aplicabila pentru abateri disciplinare sa fie mustrarea (si, in orice caz, sa se renunte complet la suspendarea dreptului la pachet). De asemenea, asociatia considera ca nu este nici logic si nici uman ca detinutii bolnavi sa fie obligati sa se trezeasca la ora 5.00 dimineata numai pentru ca asa prevede regulamentul penitenciarelor. APADOR-CH sugereaza DGP ca viitorul regulament al spitalelor sa fie aplicabil si cabinetelor medicale si infirmeriilor din penitenciare.

2. Legatura cu exteriorul

Vizitele

In general, detinutilor le este asigurat dreptul la vizita. In urma constatarilor facute de reprezentantii sai, cu ocazia vizitelor din acest an, APADOR-CH considera ca in toate penitenciarele detinutii ar trebui sa aiba libertatea deplina de a stabili – in limita numarului de vizite la care au dreptul – de cine vor sau nu sa fie vizitati. In al doilea rand, trebuie renuntat la orice restrictii cu privire la limba in care detinutii pot sa comunice cu persoanele care ii viziteaza si la chestiunile pe care ei le pot discuta cu cei care ii viziteaza. Reprezentantii asociatiei au gasit ca total inacceptabila practica de la penitenciarul din Tulcea prin care detinutii si vizitatorii erau obligati sa vorbeasca numai in limba romana. In penitenciar se aflau detinuti rusi lipoveni, de origine turca si straini iar daca acestia si cei care ii vizitau nu cunosteau limba romana se apela, pentru traducere, la cadrele care stiau limbile respective. O asemenea practica este ilogica atat timp cat corespondenta este nelimitata si necenzurata, incat orice ar dori detinutii sa transmita unor persoane din afara – si invers – s-ar putea face fara nici o problema prin intermediul scrisorilor. APADOR-CH recomanda DGP sa renunte explicit la dispozitiile, neconstitutionale si caduce, cuprinse in Regulamentul penitenciar, potrivit carora „Pe timpul vizitei, convorbirea se desfasoara in limba romana. Daca lucrul acesta nu este posibil, conducerea penitenciarului asigura masuri ca discutia sa fie inteleasa de personalul care executa supravegherea vizitei”. Tot la Tulcea exista practica de a obliga detinutii „sa discute numai probleme personale si familiale”. In opinia asociatiei, nici aceasta regula nu poate fi acceptata, atat din ratiunile amintite mai sus cat si prin aceea ca, de exemplu, chestiunile privind situatia juridica a detinutului (obtinerea de acte de la autoritati, angajarea unui avocat etc.), care par a nu fi incluse printre cele care pot face obiectul discutiilor de la vizite, sunt esentiale pentru interesele detinutilor si pentru ajutorul pe care li-l pot da familiile si alte persoane care ii viziteaza. Este de asemenea necesar ca in toate penitenciarele sa se renunte la ascultarea de catre supraveghetori a discutiilor pe care detinutii le poarta cu persoanele care ii viziteaza, cu atat mai mult in cazul discutiilor cu avocatii lor. APADOR-CH a recomandat constant in ultimul an – si o face si cu ocazia aceasta – ca detinutilor care au haine de acasa sa li se permita sa le imbrace pe timpul vizitelor (asociatia insista mai ales in cazul minorilor, al femeilor si al adultilor care sunt vizitati de copiii lor minori). In acest sens se impune retinuta comunicarea pe care DGP a facut-o asociatiei, prin scrisoarea nr. 2585/14.08.2001, potrivit careia in privinta arestatilor preventiv „este in curs de extindere la toate unitatile folosirea de catre acestia a hainelor civile proprii”.

Corespondenta

Detinutii pot sa primeasca si sa trimita un numar nelimitat de scrisori, fara ca acestea sa fie citite de personalul penitenciarului. APADOR-CH recomanda DGP sa faca demersurile care se impun pentru a se renunta explicit la dispozitiile Legii nr. 23/1969 si ale Ordinului Ministrului Justitiei nr. 2036/C/1997 care sunt contrare normelor constitutionale privind secretul corespondentei. Potrivit dispozitiilor Legii nr. 23/1969, „Corespondenta, cartile, ziarele si revistele al caror continut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzator procesului de reeducare a detinutului se retine de administratia locului de detinere, predandu-i-se acestuia la punerea in libertate (daca este cazul, aceasta corespondenta se inainteaza organelor competente)”. Dispozitiile Ordinului MJ nr. 2036/C/1997 sunt inacceptabile si contrare normelor constitutionale si standardelor internationale in sensul in care permit limitari ale dreptului la corespondenta si posibilitatea ca administratia penitenciarului sa dispuna citirea corespondentei detinutilor.

In legatura cu corespondenta telefonica pe care detinutii o pot avea, asociatia repeta aprecierea sa fata de preocuparea conducerilor DGP si a penitenciarelor de a asigura facilitatile tehnice necesare. Observatiile reprezentantilor APADOR-CH au tinut constant de limitarea dreptului detinutilor de a da telefoane si de faptul ca discutiile telefonice sunt in cele mai multe dintre cazuri ascultate de personalul penitenciarelor. Deoarece corespondenta scrisa este nelimitata iar convorbirile telefonice sunt asimilate, inclusiv prin Constitutie, corespondentei scrise, APADOR-CH considera ca singura limitare a numarului de telefoane pe care il pot da detinutii trebuie sa aiba in vedere conditiile tehnice existente in fiecare penitenciar. In cele mai multe dintre penitenciarele vizitate, detinutii aveau dreptul sa dea un singur telefon pe luna. Doua dintre exceptiile notabile, in care detinutii pot sa sune de 2 sau 3 ori pe luna, sunt cele ale penitenciarului din Oradea si spitalului penitenciar Dej (din pacate, aici durata unei convorbiri este de cel mult 5 minute). O problema asupra careia este necesar ca asociatia sa revina este aceea a faptului ca in multe dintre penitenciare personalul de supraveghere aude ce vorbesc detinutii la telefon (cateva exemple sunt penitenciarele din Botosani, Arad, Oradea si spitalul penitenciar Dej). La penitenciarul Oradea, langa aparatul telefonic era chiar afisata atentionarea „Convorbirile telefonice sunt supravegheate”. Asociatia a solicitat constant, si o face si acum, ca detinutilor sa le fie asigurata o confidentialitate reala a convorbirilor telefonice. Constitutia Romaniei asimileaza aceste convorbiri corespondentei scrise si impune, prin urmare, si in cazul lor, asigurarea stricta a confidentialitatii. Desigur, este posibil sa apara cazuri in care sa se impuna supravegherea corespondentei unui detinut, insa acest lucru poate fi facut numai in conditii de stricta legalitate, pe baza unui mandat legal, a unor proceduri legale precise etc.

3. Disciplina si pedepsele disciplinare

Ca si in anul precedent, procedurile disciplinare fata de detinuti au urmat regulile „raportului de incident”. Reprezentantii APADOR-CH au constatat ca, in general, sanctiunile aplicate detinutilor respecta reglementarile in vigoare. Conducerile penitenciarelor dau atentia cuvenita evitarii abuzurilor si atitudinilor subiective din partea personalului. In unele penitenciare (Arad, de exemplu) exista practica salutara, care ar merita extinsa, ca responsabilii compartimentului socio-cultural sa fie consultati in legatura cu chestiunile care tin de starea disciplinara din unitate dar si cu privire la procedurile disciplinare in cazul abaterilor de la Regulamentul penitenciar si la includerea sau neincluderea unor detinuti in categoria detinutilor periculosi etc.

Cateva probleme continua, insa, sa ramana insuficient rezolvate. Astfel, sunt in continuare penitenciare in care nu toti detinutii fata de care au fost declansate procedurile disciplinare sunt audiati de comisia de disciplina. Uneori se considera ca in cazul pedepselor mai usoare audierea celor care ar urma sa fie sanctionati nu ar fi obligatorie. Reprezentantii asociatiei au insistat ca audierea este necesara in toate situatiile, indiferent de gravitatea pedepsei preconizate, pe de o parte pentru ca audierea detinutului este cea care poate sa clarifice in cea mai buna masura circumstantele in care s-au produs faptele investigate de comisie, iar pe de alta parte pentru ca decizia de a sanctiona un detinut este una cu consecinte cat se poate de semnificative pentru situatia acestuia, contand inclusiv la discutarea cererii de liberare conditionata a detinutului. Audierea detinutilor este cu atat mai necesara in cazul pedepselor de o mai mare gravitate. Din pacate, reprezentantii asociatiei au intalnit cazuri in care detinutii au fost pedepsiti cu izolare sau izolare severa fara sa fi fost audiati de comisia de disciplina (penitenciarele Codlea, Poarta Alba, Barcea Mare; doua penitenciare cu o practica de sens contrar, relativ buna, sunt cele din Iasi si Oradea). Un caz deosebit intalnit de reprezentantii asociatiei la penitenciarul din Ploiesti a fost acela al detinutului Adrian Badea. Acesta, transferat de la penitenciarul Mandresti, pentru ca avea un dosar pe rolul instantelor din Ploiesti, primise o instiintare de la DGP ca are de executat o pedeapsa in regim restrictiv de 8 luni, pentru abateri pe care le-ar fi savarsit la Mandresti. Detinutul a sustinut ca nu a fost audiat de nimeni si ca nu a fost prezentat nici unei comisii. Reprezentantii asociatiei nu au avut posibilitatea sa verifice respectivele afirmatii, lovindu-se de o alta problema, generala la nivelul sistemului penitenciar, aceea ca documentele tinand de disciplina si pedepsele aplicate detinutilor sunt tinute separat de dosarul de penitenciar. Asadar, din cauza acestei practici, pe care reprezentantii asociatiei au criticat-o constant, in dosarul de penitenciar al lui Adrian Badea nu existau acele declaratii – daca ele au fost date intr-adevar – pentru ca ramasesera la Mandresti.

In legatura cu dosarele personale, au fost cazuri (la penitenciarul din Iasi, de exemplu) cand detinutilor nu li s-a permis „sa vada orice vor si cand vor” din dosarele proprii. In opinia APADOR-CH, toate documentele privind situatia juridica si a executarii pedepsei trebuie sa se afle la dosarul personal al detinutilor si sa le fie accesibile acestora, integral si ori de cate ori ei o solicita. De asemenea, accesul la dosarul propriu trebuie sa fie permis si persoanelor pe care detinutul le imputerniceste in acest sens.

Doua categorii de detinuti in legatura cu care sunt intalnite destul de frecvent probleme deosebite sunt: detinutii considerati periculosi si cei pedepsiti cu izolarea. In primul caz, lucrul cel mai semnificativ este modalitatea in care detinutii sunt inclusi in aceasta categorie (reprezentantii APADOR-CH au dat atentie acestei chestiuni avand in vedere mai ales consecintele pe care categorisirea ca periculosi a detinutilor le au asupra situatiei acestora, inclusiv sub aspectul regimului de detentie si al judecarii cererilor lor de liberare conditionata). In regula aproape generala, sunt considerati periculosi in special detinutii despre care exista „date” ca ar avea intentii de evadare, de agresare a cadrelor sau, uneori, care au fost dati de politie in urmarire generala. Reprezentantii APADOR-CH au insistat constant ca includerea in aceasta categorie ar trebui sa se faca numai in conditiile unei documentari precise a faptelor pentru care un detinut sau altul urmeaza sa fie categorisit astfel. O simpla adnotare facuta pe coperta dosarului de un ofiter sau subofiter de politie – sau de altcineva, de regula nedatata si sub o semnatura indescifrabila – este cu totul insuficienta ca detinutii sa fie introdusi automat „la periculosi”, cu toate urmarile care decurg de aici. In plus, responsabilii DGP si ai penitenciarelor ar trebui scutiti de amenintarea ca daca se intampla ca un detinut cu o asemenea mentiune pe dosar sa produca un „eveniment deosebit”, repercusiunile vor fi drastice de la subofiterul supraveghetor si pana la director sau si mai sus. Pe baza constatarilor proprii cu privire la comportamentul detinutilor, responsabilii penitenciarelor ar trebui sa decida liber daca se impune sau nu ca un detinut sa fie categorisit drept „periculos”. APADOR-CH considera de asemenea ca introducerea detinutilor in categoria „periculosi” ar trebui sa se faca exclusiv in functie de comportamentul lor in penitenciar si nu avandu-se in vedere faptele penale comise si pedepsele care le-au fost aplicate. Printre penitenciarele in care a fost intalnita o practica buna in privinta chestiunii detinutilor „periculosi” se numara cele de la Iasi si Oradea, unde o astfel de categorisire a detinutilor se face cu o motivare temeinica iar periodic situatia lor este analizata si revazuta.

In buna parte din penitenciarele vizitate, camerele de izolare au paturi din piatra, WC-urile nu sunt despartite de restul incaperii iar detinutilor le este ridicata, pe toata durata zilei, de la desteptare si pana la stingere, lenjeria de pat si salteaua. La penitenciarul de la Poarta Alba, in una din camerele de la izolare severa, foarte stramta, erau 2 paturi si 5 detinuti, acestia fiind nevoiti ca pe timpul noptii sa doarma pe rand. In opinia APADOR-CH, aceste conditii echivaleaza cu tratamente inumane si degradante, unele dintre ele fiind de natura sa puna in pericol chiar sanatatea detinutilor. Au fost intalnite cazuri in care zilele pe care detinutii le petrec in camerele de izolare pana la emiterea deciziei de sanctionare cu izolarea nu sunt deduse din pedeapsa efectiv aplicata.

Cu toate ca standardele ONU si ale Consiliului Europei interzic folosirea lanturilor ca mijloace de constrangere, mai exista inca penitenciare in care aceste norme sunt ignorate. In cursul anului 2001, reprezentantii APADOR-CH au intalnit aceasta situatie, cu totul inacceptabila, la penitenciarele Poarta Alba, Ploiesti si Arad. Din pacate, practica amintita este sustinuta de reglementari legale. Este cazul dispozitiilor cuprinse in Regulamentul penitenciar si in Ordinul Ministrului Justitiei nr. 1257/C/2000. Regulamentul stabileste ca „detinutilor agresivi sau periculosi, pe timpul cat se gasesc la izolare, li se aplica lanturi la picioare si la maini ori catuse” iar Ordinul MJ ca „in cazuri temeinic justificate”, detinutilor „li se aplica catuse pentru maini sau lanturi pentru picioare”. APADOR-CH solicita DGP sa faca toate demersurile necesare pentru a se renunta cat mai curand la aceste reglementari si practici fundamental contrare standardelor lumii civilizate.

4. Ocuparea timpului liber si activitatile cultural-educative

Lipsa de activitate pentru detinuti reprezinta inca una din problemele serioase ale sistemului penitenciar. Din punctul acesta de vedere, situatia cea mai grea este cea a detinutilor cu pedepse mari si care nu sunt scosi la munca. Sunt numeroase cazurile in care 10, 15 sau chiar mai multi ani in care viata unui detinut inseamna in jur de 20 de ore pe zi petrecute, nemiscat, in pat. Inactivitatea si stresul prelungit sunt coplesitoare si abrutizante. Reprezentantii CPT au subliniat constant ca a tine detinutii inchisi aproape tot timpul in locuri suprapopulate si adesea insalubre, fara a li se propune preocupari veritabile, fara ca macar sa poata conta in fiecare zi pe o miscare reala in aer liber, nu poate fi decat o experienta abrutizanta pentru multi dintre ei si ca obiectivul care trebuie atins progresiv este acela de a asigura ca toti detinutii sa poata petrece o parte rezonabila a zilei (adica aproape 8 ore sau mai mult) in afara celulei, ocupati cu activitati variate si motivante). APADOR-CH considera aprecierile CPT deplin indreptatite si solicita conducerii DGP sa includa problematica „ocupationala” printre principalele sale prioritati.

In multe penitenciare, „plimbarea zilnica” a detinutilor constituie si ea o problema. Un prim neajuns sunt chiar reglementarile legale. Desi standardele ONU si cele europene cer asigurarea unui program zilnic de „cel putin o ora” de plimbare sau de exercitiu in aer liber, Regulamentul penitenciar romanesc (adoptat in aplicarea Legii nr. 23/1969) stabileste ca durata plimbarii zilnice este de „cel putin 30 de minute”. APADOR-CH solicita DGP sa modifice reglementarile actuale si sa faca noi eforturi pentru a ameliora situatia din acest domeniu. Urgentele sunt reprezentate, in opinia asociatiei, de cazuri precum cele de la penitenciarul din Iasi, unde sunt detinuti care ies la plimbare numai 2 sau trei 3 zile pe saptamana, pentru o jumatate de ora de fiecare data. Asociatia reaminteste ca in urma vizitelor pe care le-a facut in penitenciare CPT a solicitat autoritatilor romane sa ia masuri ca toti detinutii sa beneficieze de o ora de miscare in aer liber, pe zi si in fiecare zi din saptamana.

Desi ii sunt bine cunoscute dificultatile pe care penitenciarele le au in a gasi de lucru detinutilor, APADOR-CH solicita conducerilor penitenciarelor inca si mai multa preocupare in acest sens. Pe langa veniturile, foarte necesare, pe care penitenciarele si detinutii le realizeaza, munca este una din modalitatile cele mai recomandate pentru ocuparea timpului pe care detinutii il petrec in inchisori. In plus, posibilitatea oferita detinutilor de a presta o munca adecvata constituie o componenta esentiala a procesului de reintegrare sociala.

Compartimentele cultural-educative pot sa dea si ele ocuparii utile si agreabile a timpului liber al detinutilor o atentie mai mare. Reprezentantii APADOR-CH au constatat o anumita tendinta, salutara, de eliminare a formalismului din activitatea personalului socio-educativ. Au fost apreciate in mod deosebit activitatile foarte atractive organizate cu minorii in penitenciarele din Codlea, Barcea Mare si Poarta Alba. La Codlea, un succes remarcabil a avut montarea unor scenete in care actorii erau minorii. Nu a fost vorba de dramaterapie, ci de punerea in scena a unor texte clasice, „regizorul” fiind psihologul penitenciarului. Interesul celor 20 de minori implicati in acest program a fost foarte mare, dovedindu-se astfel ca orice actiune care iese din sabloanele „conferintelor” plictisitoare are un impact benefic. Sociologul penitenciarului Codlea a organizat sistematic intalniri ale parintilor minorilor cu cadrele din unitate si copiii aflati in detentie. La Barcea Mare, psihologul desfasura programul „dificil”, destinat legaturii minorilor cu familiile si comunitatea. Durata programului era de 6 luni si se lucra cu grupuri mai mici de 12 persoane, o atentie speciala fiind data minorilor fara familii. Tot aici, psihologul organiza constant sedinte de terapie individuala si de grup, in special cu minorii si detinutii cu probleme, mai ales cu cei predispusi la suicid. In opinia asociatiei, minorii, condamnatii pe viata si cei cu pedepse mari trebuie sa constituie, intr-o masura inca si mai mare, o prioritate a activitatii personalului socio-educativ.

Cu toate ca ocuparea timpului liber al detinutilor constituie o problema serioasa in toate penitenciarele, sunt cazuri in care conducerile unor penitenciare introduc restrictii la vizionarea de catre detinuti a emisiunilor de televiziune. Astfel, sunt perioade bune de timp in cursul zilei in care, desi nu au absolut nici o activitate, detinutii nu pot nici macar sa se uite la televizor. APADOR-CH solicita conducerii DGP ca in timpul in care nu sunt ocupati in vreo activitate organizata, detinutilor sa li se permita sa se uite la televizor. In plus, asociatia considera ca ar trebui renuntat in toate penitenciarele la interdictia sau conditionarile cu privire la posibilitatea detinutilor de a primi de acasa radiocasetofoane. APADOR-CH considera ca argumentul „economiei de curent”, auzit de reprezentantii sai in cateva penitenciare, este complet nejustificat.

In cursul anului 2001, au continuat legaturile penitenciarelor cu organizatiile neguvernamentale, printre care Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Prison Fellowship, Fundatia Europa pentru Europa si asociatiile Stanca Veacurilor si Misiunea Crestina pentru Inchisori. APADOR-CH considera ca aceste legaturi, cel mai adesea utile atat detinutilor cat si penitenciarelor, ar trebui incurajate intr-o mai mare masura. Cu ocazia vizitelor, reprezentantii asociatiei au aflat ca, printr-o decizie a DGP din decembrie 2000, organizatiile care aveau proiecte in penitenciare fusesera obligate „sa-si reinnoiasca contractele de colaborare”, ceea ce a insemnat, in fapt, intreruperea activitatii acestora. Urmarile unui asemenea gen de decizii sunt negative atat pentru detinuti, care, cei mai multi, raman in camere 23 de ore din 24, cat si pentru cadre, in conditiile in care personalul de la socio-educativ este cu totul insuficient in comparatie cu numarul mare al detinutilor iar personalul de la paza si tratament trebuie sa faca fata tensiunilor care apar in camere tocmai din lipsa de activitate.

Asistenta religioasa este asigurata, in general, corespunzator. Cu ocazia vizitelor facute, reprezentantii asociatiei au constatat insa ca sunt cazuri in care preotul ortodox, angajat al penitenciarului, asista, practic supraveghind, slujbele pe care reprezentanti ai altor culte (adventist, evanghelist) le tin cu detinutii. Aceasta practica este intemeiata pe un ordin al DGP (nr. 1/10.01.2001). APADOR-CH a invederat constant faptul ca art. 29 din Constitutie stabileste fara echivoc ca „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma”. De asemenea contrar dispozitiilor constitutionale este si un alt ordin al DGP, mai vechi, prin care se interzice detinutilor trecerea de la o credinta religioasa la alta pe durata detentiei, motivandu-se ca acestia nu ar fi capabili sa ia o astfel de decizie, deplin libera si responsabila, pe timpul executarii unei pedepse privative de libertate. Asociatia nu poate fi de acord cu o astfel de masura deoarece ea reprezinta o forma de ingradire a libertatii credintelor religioase.

IV. LIBERTATEA DE EXPRIMARE SI ACCESUL LA INFORMATIILE DE INTERES PUBLIC

Pe langa cadrul juridic general prezentat in Capitolul I al raportului, mai exista doua probleme care preocupa asociatia:

1. Proiectul de lege privind statutul jurnalistului

Un proiect de lege a jurnalistului a fost introdus in Parlament inca din anul 2000. Proiectul era in dezacord atat de evident cu toate standardele internationale cu privire la libertatea de exprimare incat parea condamnat esecului de la bun inceput. In mod surprinzator, proiectul de lege a fost actualizat in Camera Deputatilor, dupa alegerile din noiembrie 2000. In consecinta, APADOR-CH a redactat urmatoarele comentarii:

„Dat fiind ca, in opinia APADOR-CH, proiectul de lege a jurnalistului este fundamental gresit, asociatia se limiteaza doar la chestiunile de principiu considerand ca ar fi inutila discutarea fiecarui articol in parte.

APADOR-CH cere Parlamentului Romaniei sa respinga proiectul de lege a jurnalistului. Nici un amendament nu poate salva acest text profund nociv pentru libertatea de exprimare.

a) Proiectul de lege a jurnalistului se bazeaza, in intregime, pe ideea total eronata a criteriului atestarii de catre o Comisie a jurnalistilor profesionisti, singurii acreditati sa informeze opinia publica. Desi insasi prevederea privind atestarea este inacceptabila, trebuie precizat ca procedurile atestarii presupun conditii descurajante („cel putin 5 ani” de practica jurnalistica, apartenenta obligatorie la o organizatie „profesionala a jurnalistilor” etc., conform art.16). Libertatea de exprimare este una din libertatile fundamentale ale omului. Oricine are dreptul de a primi si raspandi informatii, prin orice mijloace, inclusiv prin mass media. Desigur, substanta si calitatea materialelor raman la aprecierea responsabililor acelor media, care hotarasc daca le vor face publice sau nu. Dar nimeni nu trebuie sa interzica prin lege exercitiul acestei libertati fundamentale.

In nici o tara cu traditii democratice „cartea de presa” nu este obligatorie si, in nici un caz, nu este o conditie pentru recunoasterea calitatii de ziarist a unei persoane. Rezolutia nr.2 din 1997 a celei de a 4-a conferinte ministeriale europene cu privire la mass media cere, fara echivoc, „accesul nelimitat la profesia de jurnalist”. De asemenea, Recomandarea R(2000)7 a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei precizeaza ca libertatea de exprimare exclude orice autorizare prealabila din partea organelor statului sau administratiei pentru exercitarea profesiei de jurnalist.

b) Proiectul propune o structura extrem de complicata si greoaie, de la „cabinete individuale” ale ziaristilor pana la „Senatul mass media roman”, trecand prin „colegiul national”, „comisii” si „camere judetene”. APADOR-CH este convinsa ca o astfel de structura va reprezenta o piedica in exercitarea libertatii de exprimare a tuturor persoanelor si, in principal, a ziaristilor.

c) Proiectul , care are in vedere, teoretic, protectia ziaristilor „atestati”, ignora prezumtia de nevinovatie precizand, in mod repetat, ca un jurnalist „arestat preventiv” ar urma sa fie „suspendat”. Or, arestarea preventiva nu presupune ca persoana arestata este vinovata de comiterea unei infractiuni. Asadar, suspendarea nu este justificata. Mai mult, proiectul accepta posibilitatea pedepsei penale complementare a interdictiei de a mai profesa. Nu este acceptabil ca, unui ziarist condamnat pentru orice delict – indiferent ca are – sau nu – legatura cu meseria – sa i se interzica dreptul de a profesa.

Ambele aspecte sunt, in opinia APADOR-CH, in contradictie cu art.10 din Conventia europeana si cu jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului de la Strasbourg.

In sfarsit, proiectul de lege accepta ca atare o serie de articole din Codul penal (168/1 – raspandirea de stiri false; 205 – insulta; 206 – calomnia; 207 – proba veritatii; 236 – ofensa adusa unor insemne; 236/1 – defaimarea tarii si a natiunii; 238 – ofensa adusa autoritatii; 239 par.1 – ultrajul verbal) care constituie amenintari serioase la adresa libertatii presei. Nimic din proiect nu pledeaza in favoarea protejarii ziaristilor „atestati” impotriva – sau pe durata – unor procese penale rezultate exclusiv din activitatea lor profesionala.

d) Proiectul include aspecte ce tin de un cod deontologic (de exemplu, art.34). Nu este nici necesar, nici recomandabil, ca un cod deontologic al jurnalistior sa fie adoptat sub forma de lege. Codul deontologic trebuie sa fie rezultatul unei actiuni concertate a ziaristilor, aplicabil in conditii pe care le stabilesc ei insisi si nu sub presiunea unor norme legale votate de Parlament.

e) Interdictia pentru ziaristii „atestati” de a folosi „metode ilegale pentru procurarea de stiri, materiale informative si imagini fotografice sau video” (art.34 par.3) este inacceptabila. Jurnalistii – indiferent daca sunt „atestati” sau nu – au datoria de informa publicul. Asadar, orice metoda de procurare a informatiilor de interes public trebuie acceptata cu singura obligatie de a nu dezvalui sursa.

f) Este inadmisibila prevederea conform careia corespondentii straini de presa (permanenti sau temporari) trebuie sa aiba avizul Colegiului National al Jurnalistilor (art.154). Presupunand prin absurd, ca acest proiect ar deveni lege, el nu poate impune jurnalistilor straini respectarea unor prevederi aberante, care intra in contradictie evidenta cu legislatia si practica internationale in materie.

g) Proiectul contine o serie de facilitati pentru ziaristi, din care unele (reducerea impozitelor, prevederi diferite fata de reglementarile in vigoare cu privire la pensii, etc.) nu au nici o legatura cu munca jurnalistului si intra in contradictie cu legile in vigoare.

In concluzie, APADOR-CH cere insistent respingerea de catre comisiile de specialitate ale Parlamentului a proiectului de lege a jurnalistului. ”

Pana la sfarsitul anului 2001, proiectul a fost dezbatut doar de Comisia pentru cultura, arta si mass media. Cu toate ca nu a fost respins de plano, textul a suferit numeroase modificari de fond, dupa care nu s-a mai discutat nimic cu privire la acest proiect legislativ.

2. Agentia nationala de stiri ROMPRES

Problema extrem de preocupanta pentru asociatie este cea a influentei politice, din ce in ce mai evidente, asupra mass media. Atat posturile de televiziune si radio publice cat si cele particulare acorda spatii de emisie disproportionat de mari primului ministru, membrilor guvernului si altor reprezentanti ai Partidului Social Democrat (de guvernamant). Opozitia parlamentara este rareori prezenta, iar cea extra-parlamentara, practic niciodata. Situatia este aceeasi in cazul organizatiilor neguvernamentale care exprima puncte de vedere critice la adresa Guvernului.

Cu unele exceptii, si presa scrisa se „aliniaza” acestei tendinte evidente a audio-vizualului. Motivele sunt, in general, de natura economico-financiara. Multe posturi de televiziune si radio sau publicatii private au datorii foarte mari la bugetul de stat, ceea ce le face extrem de vulnerabile. Televiziunea si radio-ul publice au fost supuse unor presiuni politice fatise, prin respingerea de catre Parlament a rapoartelor anuale, ceea ce a dus la schimbarea presedintelui consiliului de administratie de la radio. Aceeasi amenintare – inca nepusa in practica – planeaza si asupra televiziunii.

Exemplul cel mai concludent in privinta controlului politic este cel al agentiei nationale de stiri, ROMPRES. Printr-o Hotarare a Guvernului (care nu este supusa controlului legislativului) din ianuarie 2001, a luat fiinta Ministerul Informatiilor Publice. Una din atributiile sale principale este de a promova imaginea guvernului, a explica si populariza politica guvernului, a furniza ambasadelor acreditate in Romania informatii cu privire la activitatile guvernului etc. In partea finala a hotararii, se preciza ca ROMPRES trecea in subordinea MIP si ca, in termen de 60 de zile, ministerul urma sa emita un regulament de functionare al agentiei.

In mai 2001, un parlamentar liberal a introdus la Camera Deputatilor un proiect de lege privind statutul ROMPRES, conform caruia agentia urma sa intre sub controlul Parlamentului si sa redevina – ceea ce fusese si inainte de ianuarie 2001 – ordonator principal de credite. Pe 13 septembrie 2001, guvernul a emis inca o hotarare (nr.886) prin care a legiferat subordonarea ROMPRES fata de MIP din punct de vedere financiar, administrativ si politic. Asadar, agentia nationala de stiri a devenit un instrument de promovare a politicii si imaginii guvernului, afectandu-se libertatea de exprimare, libertatea presei si dreptul publicului de a primi informatii corecte si complete.

In paralel, Comisia pentru cultura, arta si mass media din Camera Deputatilor – care avea avizul de fond pe proiectul liberal privind ROMPRES – nu a putut dezbate textul de lege timp de peste doua luni, din diverse motive create artificial de reprezentantii PSD (cu participarea reprezentantilor UDMR), in principal lipsa cvorumului (cel putin 11 deputati).

Un grup de organizatii neguvernamentale cu preocupari constante in domeniul libertatii de exprimare si accesului la informatii (APADOR-CH, Centrul pentru Jurnalism Independent, Agentia pentru monitorizarea presei, si altele) s-au raliat pentru sustinerea proiectului de lege liberal. Reprezentantii societatii civile au fost prezenti la toate sedintele Comisiei pentru cultura, arta si mass media (inclusiv cele amanate sub diverse pretexte). Datorita presiunilor din interiorul tarii dar si din exterior (a se vedea scrisorile unor parlamentari europeni, reactiile sectiei pentru presa a Pactului de stabilitate si OSCE, precum si comentariile uneia din cele mai puternice organizatii internationale neguvernamentale – Article 19), deputatii PSD (si UDMR) au renuntat la obstructii iar propunerea legislativa liberala a fost adoptata de Comisie intr-o forma acceptabila pentru toate partile. Urmeaza votul in plenul Camerei deputatilor si repetarea procedurilor in Senat.

Din pacate, pana la finalizarea legii, agentia nationala de stiri ROMPRES functioneaza ca un instrument de presa politizat al actualului guvern prin intermediul – si sub controlul total – al Ministerului Informatiilor Publice.

3. Colaborarea cu organizatia ARTICLE 19

Pe tot parcursul anului 2001 APADOR-CH a continuat colaborarea cu organizatia Article 19 din Marea Britanie in cadrul proiectului regional „Practica democratiei” finantat de Uniunea Europeana, proiect care implica organizatii din Albania, Bulgaria, Croatia, Muntenegru si Romania. Scopul proiectului este acela de a incerca alinierea legislatiei privind libertatea de exprimare si accesul cetatenilor la informatiile de interes public la standardele internationale in domeniu.

Privitor la accesul cetatenilor la informatiile de interes public s-au analizat legislatiile similare din alte tari punandu-se in evidenta necesitatea existentei unei astfel de legi si in Romania si importanta ei in cadrul procesului de democratizare prin crearea unui cadru optim in diseminarea informatiilor oficiale catre cetateni.

Ca urmare a unei intense campanii organizate de APADOR-CH impreuna cu alte ONG-uri din tara s-a reusit elaborarea si adoptarea de catre Parlament a unei legi referitoare la aceasta problematica.

La inceputul lunii octombrie 2001, APADOR-CH, Centrul pentru Jurnalism Independent si Article 19 au organizat la Bucuresti o Conferinta internationala cu tema accesului la informatie la care au participat reprezentanti ai societatii civile, ai autoritatilor si experti in domeniu din Albania, Austria, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, India, Marea Britanie, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Norvegia, Romania si Ungaria.

Scopul Conferintei a fost acela de a se realiza un schimb de idei si experienta intre participanti in privinta modalitatilor de a actiona pentru adoptarea unei legi specifice (situatia tarilor in care o lege a acesului la informatie inca nu exista) si a metodelor de aplicare (situatia tarilor in care o lege a acesului la informatie exista de putin timp).

Proiectul realizat impreuna cu Article 19 a inclus si traducerea, editarea, tiparirea si distribuirea pe scara larga a unor materiale documentare: Principiile de la Johannesburg (Securitatea nationala, libertatea de exprimare si accesul la informatie), Dreptul publicului de a fi informat (Principii ale legislatiei privind libertatea de informare) si Definitia defaimarii (Principii privind libertatea de exprimare si protejarea reputatiei). Scopul difuzarii acestor materiale a fost acela de a face cunoscute in Romania principii general valabile si acceptate in societatile democratice.

V. MINORIT|TILE NATIONALE IN ROMANIA

In anul 2001 au avut loc cateva evolutii semnificative pentru situatia minoritatilor nationale in Romania din perspectiva evolutiei cadrului legislativ, din perspectiva cadrului institutional cat si a politicilor publice. La acestea se adauga evenimente care au avut relevanta pentru atmosfera in care traiesc minoritatile nationale in Romania.

1. Evolutii in cadrul legislativ

Adoptarea Legii administratiei publice locale.

Cea mai importanta realizare in domeniul legislativ este adoptarea, la 15 aprilie 2001, a Legii administratiei publice locale. Potrivit prevederilor noii legi, in unitatile administrativ-teritoriale in care minoritarii depasesc 20% din numarul locuitorilor, hotararile Consiliului local cu caracter normativ se aduc la cunostinta publica si in limba materna a cetatenilor minoritari. Cererile cu caracter individual se comunica, la solicitare, si in limba materna. In Consiliile locale in care consilierii apartinand unei minoritati nationale reprezinta cel putin o treime din numarul total, sedintele se pot desfasura si in limba materna. Locuitorii se pot adresa autoritatilor administratiei publice locale, oral sau in scris, in limba materna iar raspunsul va fi si in aceasta limba. Autoritatile administratiei publice locale vor asigura inscriptionarea denumirii localitatilor si a institutiilor publice de sub autoritatea lor si afisarea anunturilor de interes public si in limba materna a membrilor minoritatii care depaseste in numar 20%.

APADOR-CH constata insa neaplicarea legii pe tot cuprinsul tarii. Exemplul cel mai flagrant este cel al municipiului Cluj-Napoca, unde primarul a anuntat public refuzul de a aplica legea. Si nici nu a fost aplicata, in ciuda faptului ca populatia maghiara este in proportie de circa 23% – conform recensamantului din 1992.

Crearea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.

La 12.12.2001, Guvernul Romaniei a publicat in Monitorul oficial Hotararea nr. 1194/27.11.2001 privind organizarea si functionarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.

APADOR-CH considera crearea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii – la circa 1 an de zile de la termenul indicat prin lege – un pas important in dezvoltarea unui sistem de prevenire si combatere a discriminarii in Romania – domeniu unde au existat in toata perioada 1990-2000 grave lacune legislative si institutionale. Reprezentantii asociatiei au participat la elaborarea si promovarea Hotararii de guvern.

Restituirea unor bunuri imobile care au apartinut minoritatilor etnice

La data de 8 mai 2001, Camera Deputatilor a adoptat doua ordonante care reglementeaza modul de restituire a unor bunuri imobile care au apartinut minoritatilor etnice din Romania. In conformitate cu acestea: (1) reprezentantii Organizatiei Mondiale de Restituiri a Bunurilor Evreiesti pot intra in componenta unei comisii speciale ce se va ocupa de retrocedarea proprietatilor comunitatii evreiesti confiscate de statul roman; (2) se retrocedeaza catre comunitatea evreiasca trei imobile aflate in Bacau, Cluj-Napoca si Brasov, iar catre Eparhia Reformata din Ardeal, o cladire aflata in Cluj-Napoca.

Normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei

La 27 noiembrie 2001, Guvernul Romaniei a adoptat Normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei. Astfel, Legea nr. 75 din 1994, care paruse a fi cazuta in desuetitudine, a fost reactualizata.

Normele exclud arborarea drapelelor straine si intonarea imnului national al altor state, cu exceptiile extrem de restrictive prevazute de lege. Legea 75/1994 si normele care o detaliaza sunt masuri cu caracter xenofob dar si sovin, in masura in care steagul si imnul unui stat strain pot reprezenta insemne culturale ale unei comunitati nationale. In mod evident, Legea 75/1994 si normele subsecvente incalca libertatea de opinie si exprimare.

2. Evolutii in materia politicilor publice

Adoptarea Strategiei nationale pentru romi

La 23 aprilie 2001, Guvernul Romaniei a dat publicitatii „Strategia Nationala de Imbunatatire a Situatiei Rromilor”. Cele zece principale directii de actiune sunt: administratie si dezvoltare economica; locuinte; securitate sociala; sanatate; economie; justitie si ordine publica; protectia copilului; educatie; cultura si culte; comunicare si participare civica.

La 12 iunie, Ministerul Sanatatii si Familiei a aprobat Regulamentul de organizare si functionare ale Comisiei Ministeriale pentru Rromi. Un reprezentant al romilor va participa la intruniri si va avea drept de vot. CMRMSF are ca atributii elaborarea strategiei Ministerului Sanatatii si Familiei privind imbunatatirea situatiei romilor, coordonarea, analiza si evaluarea punerii acesteia in aplicare.

Initiative de ghetoizare a romilor

Presedintele Ion Iliescu si Premierul Adrian Nastase au criticat, dar in termeni insuficient de fermi, de abia dupa reactia organizatiilor de romi (din perioada 7- 11 octombrie), decizia primarului si a Consiliului Local din municipiul Piatra Neamt de a construi un cartier special pentru romii din localitate, inconjurat de un gard inalt si pazit de jandarmi. Ulterior, initiative asemanatoare au fost anuntate la Baia Mare si la Deva.

La sfarsitul anului 2001, s-a constituit o comisie mixta care sa supravegheze situatia din Piatra Neamt. Mobilizarea societatii civile in acest caz a aratat ca exista deja o capacitate de colaborare intre mai multe organizatii specializate, in stare sa previna initiative de ghetoizare.

3. Noi elemente care impun adoptarea unei Legi privind minoritatile etnice nationale si grupurile etnoculturale

In urma alegerilor din anul 2000, pe lista candidatilor la Parlament au aparut reprezentanti a doua minoritati noi: ai Uniunii Macedonenilor Slavi (Vasile Ioan Sava) si ai Uniunii Culturale a Rutenilor (Gheorghe Firczak). Initial, Grupul parlamentar al minoritatilor nationale a respins recunoasterea acestor reprezentanti. Deputatii au validat insa, in final, cu 196 voturi „pentru”, 60 „impotriva” si 11 abtineri, mandatele deputatilor.

Situatia a dus la discutii privind limita pana la care se poate merge cu recunoasterea a noi minoritati. Evolutiile si dezbaterile din anul 2001, in aceasta chestiune, au reflectat faptul ca nu exista un sistem normativ clar cu privire la recunoasterea a noi minoritati. APADOR-CH subliniaza necesitatea de a se adopta o Lege a drepturilor minoritatilor nationale si a grupurilor etnoculturale care sa rezolve probleme de fond precum: (a) definirea regulilor si a mecanismelor de recunoastere a minoritatilor nationale; (b) definirea drepturilor grupurilor etnoculturale (care nu sunt calificate pentru statutul de minoritati nationale); (c) adaptarea drepturilor electorale conform drepturilor castigate anterior in aceasta materie; (d) integrarea ansamblului de drepturi ale minoritatilor nationale, raspandite in legislatia sectoriala, intr-un sistem coerent si armonios.

4. Observatii asupra situatiei ceangailor din Moldova

Motivatia investigatiei

Intre 20 si 22 decembrie 2001, o echipa a APADOR-CH si a Ligii Pro Europa a facut o investigatie in regiunea Bacaului, unde a luat contact cu Asociatia Maghiarilor Ceangai din Romania, cu mai multi ceangai maghiari din Cleja si Pustiana, cu Prefectul Bacaului, cu alti observatori ai situatiei din zona. Anterior, in anul 1997, APADOR-CH facuse o prima investigatie in satele Cleja, Pustiana, Lespezi.

Initierea unei noi investigatii a fost motivata de plangerile care au sosit la APADOR-CH si la Liga Pro Europa (i) din partea Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova, filiala Pustiana, in legatura cu demersul a peste 200 de cetateni care au cerut Episcopiei Romano-Catolice din Iasi, la 5 aprilie 2001, „celebrarea slujbei si in limba maghiara in biserica din Pustiana” si (ii) de la Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova. Ultima a reclamat actiuni de intimidare exercitate asupra membrilor ei si violari ale drepturilor individuale si ale drepturilor minoritatilor nationale in cazul ceangailor.

Discutiile cu reprezentanti ai conducerii Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova (AMCM) si persoane apartinind acestei comunitati au relevat intensificarea presiunilor asupra ceangailor care isi asuma o identitate diferita de cea romana, respectiv identitatea maghiara. Incepand din 1996, mai multi parinti din Cleja si alte sate din judetul Bacau au depus numeroase cereri pentru introducerea studiului optional al limbii maghiare in scolile locale de stat.

In pofida Raportului Comisiei Interministeriale care a stabilit cu ocazia deplasarii din 14-15 septembrie 2000, in judetul Bacau, ca in comunele Pustiana si Cleja trebuie formata cite o grupa de studiere a limbii materne maghiare, aceasta masura a continuat sa fie amanata de catre Inspectoratul Scolar Judetean Bacau. In paralel, o serie de presiuni exercitate asupra parintilor semnatari, dublate de o campanie de intimidare instrumentata prin autoritatile locale, de reprezentanti ai Ministerului de Interne si presa, au determinat o parte din parinti sa-si retraga cererile vizand organizarea invatamintului optional in limba materna maghiara.

Au ramas astfel fara nici un rezultat cererile parintilor, ca de altfel si memoriile sau rapoartele depuse de-a lungul anilor la Ministerul Educatiei Nationale sau Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale sau evaluarile diferitelor organisme ale societatii civile. Intr-o ultima tentativa de parteneriat cu Inspectoratul Scolar Bacau, la 09.02.2001 AMCM a adresat ISJ Bacau, in numele a 77 parinti din satul Pustiana, solicitarea de a li se aproba folosirea, dupa-amiaza, cand salile de clasa sunt libere, a unei sali de clasa din Scoala Generala Pustiana in scopul studierii limbii maghiare de catre copiii lor.

La 05.03.2001, primarul comunei Pirjol (de care apartine satul Pustiana) comunica solicitantilor refuzul de a permite tinerea orelor optionale de limba maghiara in scoala din Pustiana, promitand discutarea ulterioara a posibilitatii de acordare a unui spatiu in Caminul Cultural Pustiana, ceea ce nu s-a intamplat.

In urma acestui refuz, incepind din luna septembrie a anului 2001, AMCM a lansat un program-curs de initiere si studiere a limbii maghiare in cadru privat. In comuna Cleja, de exemplu, aceste cercuri, care se desfasoara dupa programul scolar, in trei spatii private dotate corespunzator, sunt urmate de circa o suta de copii, ceea ce demonstreaza interesul comunitatii si increderea parintilor in activitatile derulate de AMCM.

In noul context, autoritatile au declansat o ampla operatiune de hartuire, intimidare si represalii la adresa AMCM, cat si a parintilor, copiilor si proprietarilor spatiilor private in care se desfasurau cursurile de limba maghiara. Astfel, la data de 09.11.2001 la ISJ Bacau s-a inregistrat o sesizare semnata de cei trei directori de scoala din comuna si presedintele consiliului reprezentativ al parintilor din Cleja, prin care se semnala ca AMCM a infiintat in comuna un sistem paralel de invatamant in limba maghiara.

Ca raspuns, la 14.11.2001 s-a deplasat la Cleja o comisie constituita din inspectoarea generala adjuncta, doi inspectori de specialitate, carora li s-au alaturat primarul si viceprimarul, directorii a trei scoli din comuna, o invatatoare membra PRM, precum si reprezentantul local al Politiei. Comisia, care a inclus si reprezentanti ai presei bacauane cunoscuti pentru atitudinea ostila fata de revendicarile maghiarilor ceangai, a convocat la primarie pe proprietarele caselor in care se desfasoara cursuri de limba maghiara, supunandu-le, de-a lungul a peste doua ore, unei umilitoare anchete, in timpul careia cele doua femei au fost acuzate de incalcarea legilor statului, fiind amenintate cu perchezitie, amenda si punandu-li-se in vedere in mai multe randuri ca, daca doresc sa invete limba maghiara, sa emigreze in Ungaria.

Acest incident nu s-a facut fara cunostinta Prefecturii Bacau, deoarece la data de 16.11.2001 s-a deplasat in comuna Cleja seful de cabinet al Prefectului, care a citat la Primarie pe coordonatorul programelor de limba maghiara ale AMCM, apoi a inspectat spatiile private in care se desfasoara cursurile. De altfel, un ordin al Prefecturii Bacau cu nr. 7862/09.11.2001 s-a aflat si la originea descinderii la Cleja a unui reprezentant al Inspectiei Sanitare de Stat (Sanepid) Bacau, care a dispus pe loc, fara preaviz, cu procesele verbale nr. 3452, 3453, 3454 suspendarea activitatii din spatiile respective. Este de mentionat ca Ministerul Sanatatii a precizat ca in judetul Bacau functioneaza in prezent 223 de scoli fara avizul Sanepidului.

Un fapt de o gravitate deosebita il constituie presiunile psihologice si umilintele la care sunt supusi copiii care indraznesc sa participe la cercurile facultative de limba maghiara organizate de AMCM. Este o practica sistematica a unor cadre didactice de a-i mustra pe copii in fata clasei, diabolizand limba maghiara si proferand amenintari la adresa elevilor. In unele cazuri, s-a mers pina la scaderea notei la purtare.

Autoritatile ostile activitatii desfasurate de AMCM nu ezita, dupa cum s-a vazut, sa implice presa in strategia de hartuire a parintilor care revendica invatamant optional in limba maghiara. O adevarata campanie de presa insoteste sistematic masurile intreprinse de Prefectura sau Inspectoratul Scolar Judetean. Cotidienele «Monitorul» si «Desteptarea» induc publicului cititor suspiciune fata de exercitarea dreptului la educatie in limba maghiara, prin titluri apocaliptice («Atacuri iredentiste sub acoperirea scolii», «Limba maghiara se invata cu bataie», «Fantoma maghiara bantuie si la Pustiana»). Presa in cauza nu acorda nici un spatiu de exprimare persoanelor sau asociatiilor incriminate sau prezentarii opiniilor acestora.

Din discutia cu Prefectul judetului Bacau a reiesit ca acesta, desi la curent cu situatia, considera legitima conduita autoritatilor locale, a Inspectoratului Scolar Judetean sau a Politiei. Prefectul porneste, in analiza intregii situatii, de la axioma originii romane a ceangailor si trage de aici concluzia, in total dezacord cu legea, ca solicitarile de invatare a limbii maghiare sunt ilegitime. Prefectul a respins sustinerea ca AMCM sau membrii sai ar fi fost hartuiti, aratandu-se in acelasi timp gata sa asculte nemultumirile lor, daca acestia vor cere audienta.

Limba/dialectele ceangaesti ca limba regionala (minoritara)

Filozofia relevanta pentru tratarea temei limbii/dialectelor ceangaesti este cea care rezulta din Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare. Romania nu a ratificat inca acest document. Dar l-a semnat, iar aceasta inseamna ca statul roman isi elaboreaza inca strategia asupra Partii a III-a a Cartei, acest complex instrument permitand optiunea intre variante de masuri in favoarea folosirii limbilor regionale sau minoritare. Dar Romania nu poate contesta principiile de baza ale Cartei Europene, fara ca prin aceasta sa nu se plaseze in afara valorilor promovate de Consiliul Europei.

Conform Cartei Europene, prin expresia „limbi regionale sau minoritare” se inteleg limbile:

„i. Folosite in mod traditional intr-o anumita zona a unui stat de catre cetatenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populatiei statului, si ii. Diferite de limba (-ile) oficiala (-ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului, nici limbile migrantilor”.

Prin „zona in cadrul careia o limba regionala sau minoritara este folosita” se intelege aria geografica in care aceasta limba reprezinta modul de exprimare a unui numar de persoane justificand adoptarea a diferite masuri de protectie si de promovare prevazute prin prezenta Carta.

Avand in vedere numarul persoanelor care vorbesc dialectele ceangaesti si caracterul traditional al comunitatilor din regiunile Bacaului si a orasului Roman, dialectele vorbite de ceangai corespund exact subiectului Cartei Europene. Pe aceasta baza, ele se bucura de protectia principiilor care stau la baza tratarii problemelor lingvistice din zona ceangailor asezati in Moldova.

Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare a statuat ca „protectia limbilor regionale sau minoritare istorice din Europa, dintre care unele risca, in decursul timpului, sa dispara, contribuie la dezvoltarea traditiilor si a bogatiei culturale a Europei”. De asemenea, a subliniat ca „dreptul de a practica o limba regionala sau minoritara in viata privata si publica reprezinta un drept imprescriptibil”.

Statele Parti si-au luat obligatia de a intemeia politica, legislatia si practica pe urmatoarele obiective si principii:

„a. recunoasterea limbilor regionale sau minoritare ca o expresie a bogatiei culturale;

b. respectarea ariei geografice a fiecarei limbi regionale sau minoritare, in asa fel incat diviziunile administrative existente sau noi sa nu constituie un obstacol pentru promovarea respectivei limbi regionale sau minoritare;

c. necesitatea unei actiuni hotarate pentru promovarea limbilor regionale sau minoritare in vederea salvgardarii lor;

d. facilitarea si/sau incurajarea folosirii oral sau in scris, a limbilor regionale sau minoritare, in viata publica sau in viata privata;

e. mentinerea si dezvoltarea relatiilor, in domeniile prevazute de prezenta Carta, intre grupurile folosind o limba regionala sau minoritara si alte grupuri ale aceluiasi stat care vorbesc o limba practicata intr-o forma identica sau apropiata…;

f. stabilirea de forme sau mijloace adecvate de predare si studiere a limbilor regionale sau minoritare, la toate nivelele corespunzatoare” s.a. (Art. 7, 1).

Conform acestor principii, nu numai ca statul roman ar trebui sa aiba o politica de recunoastere a dialectelor ceangaesti, dar si una de incurajare, de promovare a utilizarii lor. Investigatiile de pana acum arata existenta a doua teme distincte:

– utilizarea dialectelor ceangaesti in cadrul slujbelor religioase;

– studiul dialectelor ceangaesti in scoala.

Exista o solicitare continua a unor ceangai pentru tinerea slujbelor in limba materna. Exista o politica neta de respingere, de catre Biserica Romano-Catolica, a cererilor, desi multi preoti provin chiar din comunitatea ceangailor si deci exista posibilitatea practica de a raspunde solicitarilor.

APADOR-CH atrage atentia ca, desi Biserica Romano-Catolica este o entitate autonoma, ea ramane obligata, la fel ca si oricare alta entitate privata sau publica sa respecte principiile fundamentale ale drepturilor omului, care cuprind si protectia minoritatilor nationale. Pe baza obligatiilor sale fata de cetatenii Romaniei, in particular, pe baza art.1 (3) din Constitutie, statul roman are dreptul sa ceara Bisericii Romano-Catolice sa se conformeze cerintelor ridicate de protectia drepturilor populatiei ceangae. Continuarea implicarii si astazi a BRC in politica de asimilare a ceangailor din Moldova – dupa ce a exersat sistematic aceasta politica inainte de 1989 -, este incompatibila cu legea interna si cu valorile acceptate astazi in cadrul Consiliului Europei.

In ce priveste studiul dialectelor ceangaesti in cadrul procesului de invatamant, nu exista nici o cerinta de acest gen. Unii ceangai au cerut studiul limbii maghiare literare.

Punctul 2 al Art. 7 enunta urmatoarele:

„Partile se angajeaza sa elimine, daca nu au facut-o deja, orice distinctie, excludere, restrictie sau preferinta nejustificata relativa la folosirea unei limbi regionale sau minoritare si avand drept scop descurajarea sau punerea in pericol a mentinerii sau a dezvoltarii acesteia.”

Exista numeroase plangeri ale ceangailor din Moldova – verificate in cursul investigatiei APADOR-CH din 1997 si a investigatiei din decembrie 2001 – privind presiunile care se fac asupra lor – in primul rand de autoritati -, pentru a renunta la dimensiunea maghiara a identitatii proprii, aceasta fiind intim legata de utilizarea dialectelor ceangaesti.

Grupul ceangailor maghiari ca minoritate nationala ce trebuie recunoscuta ca atare si protejata

Trebuie notat ca in Constitutia Romaniei nu exista o diferentiere intre „minoritatile nationale” si „grupurile etnice”. Constitutia garanteaza „dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii…” a membrilor minoritatilor nationale (art. 6 (1)). Nu exista nici o lege de recunoastere a unei comunitati ca reprezentand o minoritatate nationala, indrituita la drepturile subsecvente, sau ca grup etnic (etnocultural), ai carui membri sa se bucure de legislatia antidiscriminatorie. Ca urmare, recunoasterea de facto a minoritatilor nationale s-a produs in urma unor acte administrative precum recensamantul si inscrierea pe listele electorale. Se poate spune ca recunoasterea „ultima” a unei comunitati ca fiind o minoritate nationala rezulta din reprezentarea ei in Parlament si in Consiliul Minoritatilor Nationale care distribuie si fondurile de stat necesare pentru „pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii” persoanelor apartinand minoritatilor nationale.

Desi in foaia de recensamant „ceangaii” apar ca una dintre „nationalitati”, nu este clar daca ei sunt considerati sau nu minoritate nationala.

In acest sens, APADOR-CH sustine urmatoarele:

In conditiile in care nu exista nici o legislatie specifica de recunoastere a minoritatilor nationale, statul roman este tinut de aplicarea acelor norme interne relevante in domeniul minoritatilor nationale. Dintre acestea, Recomandarea 1201 – devenita parte a dreptului intern prin includerea ei in tratatele Romaniei cu Ungaria si Ucraina – are calitatea de a include o definire a „minoritatilor nationale”, considerate: „un grup de persoane dintr-un stat care: a). locuiesc pe teritoriul acelui stat si sunt cetatenii lui; b). mentin legaturi de lunga durata, trainice si permanente cu acel stat; c). manifesta caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte; d). sunt suficient de reprezentative, chiar daca sunt in numar mai mic decat restul populatiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat; e). sunt motivate de preocuparea de a pastra impreuna ceea ce constituie identitatea lor comuna, inclusiv cultura, traditiile, religia sau limba lor.” (art. 1).

Definitia se refera la ceea ce, traditional, se considera a fi „minoritati istorice”. Avand in vedere statutul de lege interna a Recomandarii 1201, se poate spune ca statul roman are obligatia de a recunoaste cel putin minoritatile istorice.

Doua chestiuni se pun in cazul ceangailor. Una este cea a reprezentativitatii. Avand in vedere prezenta indelungata a acestei minoritati pe teritoriul Romaniei, singura restrictie ar putea fi una numerica. Invocarea limitelor numerice – rationala – nu poate fi insa argumentata decat daca ceangaii ar fi mai putin numerosi decat sunt cele mai putin numeroase grupari acceptate astazi drept minoritati nationale: armenii (2.023), macedonenii slavi si rutenii – sub 2.000. Or, cifrele arata ca limitele de mai sus sunt depasite.

In opinia asociatiei, problematica recunoasterii ceangailor ca minoritate nationala se pune cu acuitate in cazul ceangailor maghiari. Trebuie avute simultan in vedere presiunea asimilationista din partea autoritatilor centrale si locale si manipularea unora dintre ceangai impotriva vointei ceangailor maghiari de a li se recunoaste o identitate legata de limba ceangae (limba maghiara). Aceasta ar putea duce la o strategie de asumare a reprezentarii ceangailor impotriva celor care doresc sa-si apere limba si folclorul traditional. In plus, ceangaii care se simt si se declara romani – cea mai mare parte a celor 240.000 de catolici din Moldova – nu au o problema de identificare ca minoritate nationala, de vreme ce fac parte din majoritate.

In acest context, APADOR-CH considera ca recunoasterea „ceangailor maghiari”, ca o minoritate nationala distincta, reprezinta o necesitate a protectiei acestei comunitati. Tine insa de vointa ceangailor maghiari si a liderilor care sustin valorile simbolice ale comunitatii de a demonstra preocuparea „de a pastra impreuna ceea ce constituie identitatea lor comuna, inclusiv cultura”.

5. Observatii pe marginea Raportului Harghita-Covasna al Comisiei de control al SRI

I. Scopurile investigatiei

In luna decembrie 2001, APADOR-CH si Liga Pro Europa au initiat o investigatie asupra sustinerilor din Raportul Comisiei de control al S.R.I., adus la cunostinta opiniei publice in luna noiembrie, 2001. In esenta, Raportul considera ca judetele Harghita si Covasna „au scapat de sub autoritatea statului”. Semnalul dat societatii romanesti si institutiilor menite sa protejeze suveranitatea ei – semnal al unor autoritati cu competente in domeniul sigurantei nationale – era ca minoritatea maghiara si organizatiile ei reprezinta o amenintare la adresa statului roman.

APADOR-CH, ca organizatie dedicata apararii drepturilor omului, nu are ca scop cercetarea cazurilor de incalcare a legii, in sensul general. Verificarea alegatiilor privind incalcarea legii in Harghita-Covasna este necesara in masura in care scandalul public generat de Raportul Comisiei de control al SRI indica violari sau amenintari la adresa drepturilor persoanelor si ale minoritatilor.

Raportul Comisiei SRI

Sustinerile Raportului Comisiei de control al SRI pot fi impartite in trei sectiuni:

sustineri prin care se contesta drepturi si libertati facand parte din sistemul legislativ al statului roman;
sustineri care contesta dreptul persoanelor – fie ca apartin unei minoritati, fie ca nu -, de a dori, de a-si formula opinii si de a se exprima in sensul schimbarii actualului cadru constitutonal-legislativ in sensul extinderii drepturilor lor;
sustineri care, daca sunt adevarate, reprezinta o incalcare clara a legislatiei romanesti si in acest caz, obliga organele abilitate sa intervina;
sustineri privind un proces de discriminare etnica fata de romanii din zona, cu intentia de a ii face pe acestia sa paraseasca judetele cu populatie maghiara majoritara;
sustineri privind actiuni de obtinere de catre autoritatile locale – majoritar maghiare – a unui statut hegemonic;
sustineri privind riscuri asupra suveranitatii, riscuri si amenintari institutionale.
Evaluarea Raportului Comisiei de control al SRI

In perioada investigatiilor din Harghita si Covasna nu au fost constatate manifestari de protest ori incitari la nesupunere civica si nici referiri la ele. Trebuie subliniat ca incriminarea unor astfel de acte de catre SRI incalca art. 4 alin. 1 al Legii privind siguranta nationala a Romaniei: „Prevederile art. 3 privind apararea sigurantei nationale nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restrangerii sau interzicerii dreptului la aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura…”.

In concluzie, faptul ca SRI si Comisia de control al SRI condamna manifestari ale populatiei maghiare care rezulta direct din drepturile – iar la nivel institutional, din obligatiile – consfintite prin lege: Constitutia, Legea invatamantului, Legea administratiei publice locale, inseamna o incalcare a garantiilor constitutionale de care se bucura cetatenii Romaniei.

Ideea ca maghiarii din Romania se considera parte a natiunii maghiare, optiunea pentru autonomii (personala, comunitara, administrativa), consacrarea etniei maghiare ca „natiune constitutiva de stat”, propunerea de schimbare a art. 1 din Constitutia Romaniei, privind caracterul „national unitar al statului roman” pot fi gasite in documentele UDMR si in declaratiile liderilor maghiari inca de la inceputul anului 1990. Ideea federalizarii Romaniei nu apare in programele UDMR, dar a fost lansata de unii romani si maghiari, constituind, de altfel, subiectul unor polemici publice.

Raportul Comisiei de control al SRI nu face distinctia intre obligatia de respectare a prevederilor Constitutiei – ordinea de drept -, cu optiunea pentru schimbarea ordinii existente si exprimarea acestei optiuni. Orice Constitutie democratica permite revizuirea. Constitutia Romaniei o prevede in art.146-148. Este adevarat ca art. 148 sustine „Dispozitiile prezentei Constitutii privind caracterul … unitar si indivizibil al statului roman … integritatea teritoriului …nu pot forma obiectul revizuirii”. Dar si art. 148 poate fi revizuit conform procedurilor constitutionale si deci restrictiile amintite cad. Cetatenii Romaniei si grupurile de cetateni au dreptul de a se exprima asupra acestor chestiuni si a le transforma intr-un obiectiv al actiunilor lor.

O analiza aparte necesita acuza „incitarii la separatism teritorial”. Comisia de control al SRI ar putea sa interpreteze optiunile spre autonomie in acest sens si sa invoce art. 30, alin. 7 din Constitutie, care enunta, printre restrictiile aduse libertatii de exprimare, „incitarea la separatism teritorial”. Referirea la separatismul teritorial – ca si defaimarea tarii si natiunii – nu apare intre restrictiile aduse libertatii de exprimare in tratatele internationale privind drepturile si libertatile omului pe care Romania le-a ratificat, cum ar fi Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Conventia europeana a drepturilor omului. Conform art. 20 din Constitutie, pactele si tratatele internationale privitoare la drepturile omului au prioritate in raport cu legile interne. Chiar daca aici nu este vorba despre o prevedere legislativa oarecare, ci chiar o prevedere constitutionala, acelasi art. 20 alin. 1 arata „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este parte”. Iata de ce este incompatibila cu spiritul societatilor democratice, dar si cu garantiile constitutionale romanesti, introducerea unor limitari in exprimarea diferitelor opinii privind forma de structurare a statului.

In acest sens, APADOR-CH considera o evidenta incalcare a drepturilor individuale si a drepturilor minoritatilor nationale acuzele pe care Raportul Comisiei de control al SRI le aduce maghiarilor si romanilor cu opinii diferite asupra ordinii constitutionale celei mai avantajoase pentru Romania.

In toate discutiile avute cu autoritatile locale si prefectura din cele doua judete reprezentantii asociatiilor au cerut exemple de refuzuri ale executarii unor hotarari judecatoresti. Toti au negat existenta unor astfel de cazuri.

In ce priveste alegatiile privind procesul de „deromanizare” a zonei, prin excluderea elementului romanesc din procesele de decizie la nivel local si, astfel, determinarea acestora sa paraseasca judetele in care locuiesc, impunerea cunoasterii limbii maghiare drept criteriu de selectie a membrilor respectivelor structuri, limitarea posibilitatilor de manifestare a Bisericii Ortodoxe Romane in zona, investigatia APADOR-CH si a Ligii Pro Europa a aratat urmatoarele:

Datele privind structura etnica a autoritatilor publice arata o preponderenta semnificativa a etnicilor romani in ciuda faptului ca acestia sunt in minoritate. Astfel, Comisia administrativa de pe langa prefectura judetului Covasna are 33 romani si 3 maghiari. Dintr-o lista de 18 de institutii publice de interes national din acelasi judet, 11 sunt conduse de romani si 6 de maghiari. In Harghita, Comisia administrativa de pe langa prefectura este formata din 24 de romani si 19 maghiari – la o proportie de circa 84,7% maghiari si 14% romani. In 1990, in conducerea societatilor comerciale din Sfantu Gheorghe se aflau 12 conducatori maghiari si 6 romani. Astazi, sunt 3 maghiari si 15 romani. In biblioteca judeteana 47% din carti sunt in limba romana. Din cele 98 de locuinte repartizate intre 1995 si 2001, 70 au fost primite de familii maghiare, 28 de familii romane. Cu alte cuvinte, raportul Comsiei de control al SRI dezinformeaza.
In ce priveste cererea cunoasterii limbii maghiare la angajarea in institutiile publice din zona, aceasta se intampla exclusiv in cazul posturilor in care are loc un contact cu publicul si drept urmare, trebuie aplicate prevederile Legii administratiei publice locale.
Prezenta BOR in regiune are astazi la baza activitatea Episcopiei Harghitei si Covasnei, ale carei asezaminte si elemente de patrimoniu depasesc semnificativ media pe tara.
Referirea din Raport la „exploatarea speculativa a procesului de descentralizare administrativa in vederea obtinerii controlului asupra unor domenii prioritare ale vietii sociale din aceasta zona” este ambigua si imposibil de probat. Trebuie spus in context ca autoritatile locale sunt datoare sa se ocupe de domenii principale ale vietii sociale din zona iar reusita acestui proces este reala.

In privinta sustinerii pierderii controlului statului asupra unei importante zone din teritoriul national, prin instaurarea unei „frontiere maghiare” in interiorul tarii, reprezentantii APADOR-CH si ai Ligii Pro Europa au avut ocazia sa vada, in timpul investigatiei lor, cat de ofensatoare a fost perceputa ea de catre functionarii publici din zona. Directia pentru cultura, culte si patrimoniu Covasna a primit in anul 2001, circa 850 milioane lei din care s-au cheltuit pentru activitati culturale romanesti specifice circa 450 milioane lei.

In anul 2000, au fost alocati Directiei 313.289.395 lei, intre 40%-60% fiind cheltuiti pentru activitati culturale romanesti specifice.

Avand in vedere ca Directia se ocupa de problemele de cultura, culte si patrimoniu ale intregului judet, si ca procentul romanilor este de pana in 36%, cheltuirea a peste 50% din buget pentru manifestarile specifice romanesti contrazice flagrant acuzatiile din Raportul Comisei de control al SRI.

VI. CAZURI AFLATE PE ROLUL CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (STRASBOURG)

In acest capitol sunt prezentate o parte din cazurile in care APADOR-CH s-a implicat in declansarea si sustinerea procedurilor in fata Comsiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului, considerând ca reclamantii au fost victime ale incalcarii drepturilor prevazute in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO).

1. Ieremeiov versus România (1)

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamantul este ziarist la cotidianul „ZIUA DE VEST” din Timisoara. In iunie 2000, imediat dupa alegerile locale, reclamantul a publicat articolul intitulat „Primar cu dosar”. Referindu-se la primarul proaspat ales al orasului Buzias, ziaristul a afirmat ca locuitori ai Buziasului il suspecteaza pe acesta de colaborare cu fosta Securitate. Ziaristul a mai relatat diferenta mica de voturi intre primarul ales si contracandidatul sau. In finalul articolului, reclamantul a oferit informatii despre posibilitatea contestarii rezultatului alegerilor si despre verificarile efectuate de CNSAS.

Ziaristul a fost actionat in judecata pentru insulta si calomnie. In cursul procesului penal, pentru a se apara de acuzatiile formulate impotriva sa, ziaristul a identificat sursele de la care primise informatiile publicate. Persoanele respective au fost audiate de instanta de judecata. In februarie 2001 Judecatoria Timisoara l-a achitat pe reclamant pentru ambele infractiuni, dar l-a sanctionat cu o amenda administrativa pentru insulta si l-a obligat sa plateasca daune morale catre partea vatamata, primarul orasului Buzias. Tribunalul Timis, pronuntându-se in aprilie 2001 in recurs, a considerat ca ziaristul este vinovat pentru infractiunea de calomnie si l-a sanctionat cu o amenda administrativa; in plus, instanta de recurs a majorat daunele morale la plata carora fusese obligat ziaristul de la 3 milioane la 20 milioane. Decizia tribunalului este definitiva si executorie.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

In octombrie 2001 ziaristul s-a adresat Curtii Europene, invocând incalcarea drepturilor garantate in Articolele 10, 6 si 13 din Conventie. Reclamantul a sustinut ca decizia Tribunalului Timis prin care a fost sanctionat administrativ si obligat la plata unor daune morale pentru calomnie precum si faptul ca a fost nevoit sa isi dezvaluie sursele jurnalistice pentru a se apara i-au incalcat exercitiul dreptului la libera exprimare. Incalcarea Articolului 6 a fost cauzata de faptul ca Tribunalul Timis a retinut vinovtia reclamantului pentru calomnie fara a-l audia. In ceea ce priveste dreptul la remedii efective garantat in Articolul 13, reclamantul a sustinut lipsa unor astfel de remedii in dreptul intern.

Plângerea reclamantului se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost inregistrata sub numarul PP 30195/2001.

2. Ieremeiov versus România (2)

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamantul este ziarist la cotidianul „ZIUA DE VEST” din Timisoara. In iunie 2000 el a publicat un articol despre acuzatia de hartuire sexuala adusa directorului Directiei de Sanatate Publica Timis de catre un medic rezident. Acuzatia fusese formulata la o intâlnire dintre medicii rezidenti si prefect, la care asistase si reclamantul. Alaturi de relatarea acestei acuzatii, ziaristul s-a referit si la nemultumirile medicilor rezidenti, care nu-si primisera salariile pe luna mai.

Directorul Directiei de Sanatate Publica Timis a declansat proceduri penale impotriva ziaristului pentru infractiunea de calomnie si a solicitat daune morale. In martie 2001 Judecatoria Timisoara l-a achitat pe reclamant pentru calomnie si a respins cererea de daune morale. In recurs, Tribunalul Timis a constatat vinovatia ziaristului pentru infractiunea de calomnie si l-a sanctionat cu o amenda administrativa, obligându-l si la plata a 5 milioane lei cu titlu de daune morale. Aceasta decizie este definitiva si executorie.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

In octombrie 2001 reclamantul s-a plâns Curtii Europene invocând incalcarea drepturilor garantate in Articolele 10, 6 si 13 din Conventie. Astfel, ziaristul a sustinut ca decizia Tribunalului Timis prin care s-a stabilit vinovatia sa pentru infractiunea de calomnie si prin care a fost amendat si obligat la plata unor daune morale a constituit o restrictie nejustificata asupra exercitiului dreptului sau la libera exprimare, garantat in Articolul 10 din Conventie. Sub aspectul dreptului la un proces echitabil, reclamantul a sustinut ca sanctionarea sa de catre instanta de recurs, fara a-l audia, a fost contrara Articolului 6 din Conventie. Ziaristul a sustinut in continuare ca nu are nici un remediu in dreptul intern in sensul recunoasterii si remedierii incalcarii libertatii de exprimare si a dreptului la un proces echitabil, contrar Articolului 13 din Conventie.

Plângerea se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost inregistrata sub numarul 75300/2001.

3. Olteanu versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

La data de 16 mai 1997, Nicu Olteanu, fiind suspectat de comiterea unei fapte penale (sustragerea a sase sticle de apa minerala), a fost batut si împuscat în talpa piciorului stâng de catre doi subofiteri ai Sectiei 9 Politie Bucuresti. Agresiunea a avut loc in incinta si în fata Oficiului Postal nr.49, în prezenta unui numar relativ mare de persoane, între care se afla si fiul victimei, în vârsta de 8 ani. Desi prezenta o plaga împuscata care sângera, vicima nu a fost trasportata de îndata la o unitate spitaliceasca pentru a primi îngrijiri medicale, ci a fost imobilizata cu catuse si dusa la sediul sectiei de politie. Dupa un timp, victima a fost transportata cu o masina a politiei la Spitalul Sf. Pantelimon, unde a fost supusa unei operatii care a durat aproximativ cinci ore. Diagnosticul a fost de plaga maleolara tibiala si antebrat drept prin taiere în geam si plaga împuscata plantara stânga cu corpi straini restanti metalici. Ulterior operatiei, victima a fost transportata la sediul sectiei de politie. Dupa ce a fost tinut pe un scaun în curtea cladirii timp de o ora, dlui Olteanu i s-a cerut sa scrie o declaratie despre cele întâmplate. Politistii au ignorat afirmatiile victimei, în sensul ca se simte foarte rau si doreste sa se odihneasca dupa interventia medicala. Victima a scris declaratia ceruta de politisti, fiind apoi introdusa în arestul sectiei, fara sa i se efectueze vreun examen medical si fara sa i se completeze fisa medicala. Pe durata arestului, victima nu a beneficiat de tratamentul medical prescris si nici de conditii corespunzatoare starii sale de sanatate, fiind transportata din când în când la spital pentru tratarea ranii.

Începând cu data de 17 mai 1997, Nicu Olteanu a fost retinut de politie timp de 24 de ore, dupa care au fost emise împotriva sa doua mandate de arestare preventiva, de 5 si respectiv 25 de zile. Victima sustine ca de la expirarea celui din urma mandat de arestare preventiva si pâna la data punerii sale în libertate, 5 iunie 1998, nu a fost niciodata prezentata în fata unei instante de judecata pentru prelungirea masurii arestarii preventive.

La 5 iunie 1997, Nicu Olteanu a fost trimis în judecata pentru savârsirea mai multor infractiuni, fiind partial achitat (pentru infractiunile de tâlharie si ultraj) si condamnat la 1 an si 18 zile (pentru infractiunile de tulburare a linistii publice si distrugere) printr-o hotarâre a Tribunalului Bucuresti din data de 3 septembrie 1998. Apelul parchetului a fost respins de Curtea de Apel Bucuresti la data de 11 iunie 1999, dar Curtea Suprema de Justitie a admis recursul declarat de parchet si, prin hotarârea din 1 februarie 2000 dl Olteanu a fost condamnat la pedepse de 5 si respectiv 3 ani închisoare pentru savârsirea infractiunilor de tâlharie si ultraj. Pentru executarea pedepsei, Nicu Olteanu a fost reîncarcerat la 23 martie 2000 si pus în libertate prin decret prezidential de gratiere la data de 27 aprilie 2000.

În august 1997, Nicu Olteanu a trimis, din Penitenciarul Jilava unde se afla încarcerat, o plângere la Parchetul Militar Bucuresti, prin care a cerut cercetarea si trimiterea în judecata a politistilor vinovati de agresarea si împuscarea sa. În perioada urmatoare, reclamantul a mai trimis plângeri Procurorului general, Presedintelui Tribunalului Bucuresti si Ministerului Justitiei, de la care nu a primit nici un raspuns. In sustinerea plângerilor victimei, în martie 1999 APADOR-CH s-a adresat Sectiei Parchetelor Militare solicitând informatii cu privire la cercetarile efectuate si la solutia adoptata. In noiembrie 1999, Parchetul Militar Bucuresti i-a comunicat dlui Olteanu ca plângerea s-a finalizat printr-o rezolutie de neîncepere a urmaririi penale cu motivarea ca „faptele comise nu sunt prevazute de legea penala”. Plângerea împotriva acestei solutii – adresata sefului Sectiei Parchetelor Militare de pe lânga Curtea Suprema de Justitie – a ramas fara raspuns. Revenirile ulterioare, inclusiv cererea de a-i fi trimise copii ale actelor dosarului au ramas de asemenea fara raspuns.

Procedura în fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

La data de 9 februarie 2001 victima s-a adresat cu o plângere Curtii Europene a Drepturilor Omului, invocând încalcarea drepturilor garantate in Articolele 3, 5 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Reclamantul a sustinut încalcarea dreptului de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante în doua situatii distincte. Prima are ca obiect agresarea fizica si împuscarea sa, la data de 16 mai 1997, de catre lucratori ai politiei in conditii care au pus în pericol si viata fiului sau. Reclamantul a invocat si omisiunea lucratorilor de politie de a-i asigura un tratament medical imediat si adecvat. A doua încalcare a Articolului 3 a vizat lipsa unei anchete eficiente, rapide si impartiale de catre autoritatile nationale (parchetele militare) apta sa conduca la stabilirea conditiilor în care reclamantul a fost împuscat si ranit si la identificarea si sanctionarea vinovatilor.

In continuare, reclamantul a sustinut încalcarea dreptului la libertate garantat de Articolul 5 din Conventie, în doua situatii distincte. Prima consta în lipsa unui control judiciar asupra prelungirii arestarii preventive. A doua încalcare a vizat faptul ca reclamantul nu a fost judecat într-un termen rezonabil ori eliberat în cursul procesului.

In ceea ce priveste dreptul la remedii efective, garantat de Articolul 13, s-a sustinut ca omisiunea autoritatilor nationale de a efectua o ancheta eficienta si impartiala l-a lipsit pe reclamant de orice posibilitate de remediere a încalcarilor suferite. In conformitate cu legea interna, singurele îndreptatite sa ancheteze plângerile împotriva lucratorilor de politie sunt parchetele militare, a caror lipsa de independenta si impartialitate a fost argumentata atât pe baza unor elemente de fapt cât si pe baza cadrului legal în care acestea functioneaza.

Plângerea reclamantului se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost înregistrata sub numarul 71090/2001.

4. Vili Rupa versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

La data de 28 ianuarie 1998 Vili Rupa a fost batut de aproximativ 12 politisti în centrul orasului Hunedoara, fiind apoi transportat la sediul politiei unde agresarea sa fizica a continuat. Dl Rupa a fost audiat, cerându-i-se sa recunoasca comiterea unor fapte penale. Refuzând semnarea unor declaratii în acest sens, victima a fost izolata într-o camera din sediul politiei pe durata noptii, fara mâncare si apa si fara a avea acces la toaleta sau la un telefon. A doua zi, dl Rupa a fost transportat la sediul Inspectoratului de Politie al Judetului Hunedoara din Deva, unde a fost din nou audiat si pus sa semneze o declaratie scrisa de un lucrator al politiei, fara a fi lasat sa o citeasca si în lipsa unui aparator. În tot acest timp, dlui Rupa nu i s-a adus la cunostinta ca este arestat si nu i s-a prezentat un mandat în acest sens. Vili Rupa a fost eliberat dupa semnarea declaratiei.

Dl Rupa s-a adresat parchetului militar cerând cercetarea politistilor care l-au agresat.

Un nou conflict a avut loc la data de 11 martie 1998, când patru politisti au patruns în domiciliul dlui Rupa, fara a prezenta un mandat de perchezitie sau de aducere. Dl Rupa a refuzat cererea politistilor de a se deplasa la sediul politiei, cerându-le acestora, într-un mod agresiv, sa iasa din locuinta sa. In cele din urma, dupa sosirea altor 50 de politisti si a unui avocat din oficiu, Vili Rupa a iesit din locuinta, fiind imobilizat si batut de politisti. In procesul verbal prin care politia a relatat aceste evenimente s-a mentionat ca Vili Rupa ar fi lovit un politist cu toporul în abdomen, dar ca acesta nu a fost ranit întrucât toporul s-ar fi înfipt într-o agenda pe care o purta la brâu. Dl Rupa a fost transportat la sediul politiei din Deva unde a scris o declaratie atât despre evenimentele din 28 ianuarie, cât si despre cele din 11 martie 1998.

Reclamantului i s-a prezentat apoi un mandat de arestare preventiva pentru 30 de zile, pe care a refuzat sa îl semneze. Dupa ce a fost introdus în arest, dlui Rupa i s-a completat o fisa medicala, fara a i se prescrie însa vreun tratament. In acel moment dl Rupa era ranit ca urmare a agresiunilor fizice din partea politistilor. In plus, dl Rupa suferea de „psihopatie iritabil-impulsiva” fiind handicapat psihic gradul II de invaliditate, situatie cunoscuta de politisti. Mama reclamantului nu a fost anuntata despre arestarea si retinerea fiului sau în arestul Politiei Deva.

In intervalul 11 martie – 4 iunie 1998 Vili Rupa a fost tinut cu lanturi la picioare, iar timp de 16 zile în sistem T – lanturi la mâini si la picioare unite printr-un drug de fier. Victimei nu i s-au permis contacte cu familia si nu a fost vizitata de vreun avocat sau de vreun doctor în aceasta perioada. Vili Rupa a fost expertizat medico-legal, concluzia fiind existenta unui discernamânt diminuat. In aceasta perioada, ca urmare a plângerii formulate împotriva lucratorilor de politie care l-au batut în data de 28 ianuarie 1998, dl Rupa a fost vizitat de un procuror militar de la Parchetul Militar Craiova. Lucratorii de politie au exercitat presiuni asupra dlui Rupa pentru a-si retrage plângerea.

In iunie 1998, Vili Rupa a fost trimis în judecata pentru o infractiune de trafic de stupefiante si doua infractiuni de ultraj. În timpul judecarii cauzei sale de catre Tribunalul Hunedoara, Vili Rupa a fost adus în instanta de judecata cu lanturi la picioare si catuse la mâini. Tribunalul Hunedoara l-a condamnat la o pedeapsa de 1 an si 2 luni închisoare, exact perioada petrecuta în stare de arest preventiv. El a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999. Apelul si recursul declarate de dl Rupa au fost respinse.

Plângerea formulata împotriva politistilor a fost solutionata de Parchetul Militar de pe lânga Tribunalul Militar Teritorial prin adoptarea unei rezolutii de neîncepere a urmaririi penale pe motiv ca faptele reclamate nu s-au confirmat. Dupa eliberare, dl Rupa s-a adresat parchetului militar cu o noua plângere în legatura cu tratamentul inuman si degradant la care a fost supus în arestul politiei din Deva si în Penitenciarul Deva. Si aceasta plângere a fost solutionata prin neînceperea urmaririi penale. Plângerile împotriva acestor solutii au fost respinse de parchetele militare. Dl Rupa a trimis numeroase memorii catre alte autoritati ale statului, fara a primi vreun raspuns. In paralel cu demersurile dlui Rupa, APADOR–CH a solicitat Parchetului General – Sectia Parchetelor Militare anchetarea faptelor reclamate de victima. Solutia finala a ramas cea de neîncepere a urmaririi penale.

Procedura în fata Comisiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului

In februarie 1998 Vili Rupa a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului, invocând încalcarea drepturilor garantate în Articolele 3, 5, 6, 8 si 13 din Conventia Europeana.

Dreptul de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, garantat în Articolul 3 din Conventie a fost încalcat, în opinia reclamantului, în doua situatii distincte. Prima se refera la faptul ca victima a fost supusa unui tratament inuman si degradant si, în anumite perioade, chiar unui regim de tortura, cum a fost tinutul în lanturi. A doua situatie are ca obiect lipsa unei anchete rapide, impartiale si eficiente din partea autoritatilor nationale (parchetele militare).

In legatura cu dreptul la libertate, prevazut în Articolul 5 paragraful 1 din Conventie, reclamantul a invocat existenta mai multor perioade în care a fost privat de libertate fara o baza legala sau, atunci când un astfel de temei formal a existat, în lipsa unor probe de vinovatie si fara a se tine seama de starea sa de sanatate. Paragraful 2 al Articolului 5 a fost invocat ca urmare a omisiunii autoritatilor de a-l informa pe reclamant despre acuzatia ce i se aducea si motivele arestarii sale. In opinia reclamantului a fost încalcat si paragraful 3 al Articolului 5 întrucât acesta nu a fost dus prompt în fata unei instante de judecata, iar procedurile judiciare din fata primei instante au durat circa un an, timp în care reclamantul s-a aflat în stare de arest. S-a sustinut în continuare ca reclamantul nu a fost în masura sa conteste legalitatea arestarii preventive, contrar paragrafului 4 al Articolului 5 si, de asemenea, ca solutiile parchetelor militare i-au negat practic posibilitatea de a obtine o justa reparatie pe plan intern pentru detentia contrara Conventiei.

Dreptul la un proces echitabil, garantat în Articolul 6 paragraful 1 din Conventie a fost încalcat prin caracterul inechitabil al procedurilor, iar dreptul de acces în justitie pentru a obtine despagubiri civile a fost în fapt anulat prin decizia parchetelor militare de a termina investigatiile fara trimiterea în judecata a celor vinovati. Contrar paragrafului 2 al Articolului 6, reclamantul nu a beneficiat de prezumtia de nevinovatie. Astfel, politia a oferit o caseta filmata în data de 11 martie 1998 postului local de televizune PROTV, care a difuzat-o, prezentându-l pe Vili Rupa ca pe un infractor, încatusat si condus spre masina politiei. Drepturile persoanei acuzate de a fi informata asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse împotriva sa, de a avea timpul si facilitatile necesare pregatirii apararii si de a se apara in mod real si eficient, garantate în paragraful 3 al Articolului 6 au fost de asemenea încalcate în cursul procedurilor judiciare.

Sub aspectul Articolului 8, care garanteaza dreptul la viata privata, reclamantul a invocat violarea domiciliului sau de catre organele de politie, care au intrat în locuinta sa fara a prezenta vreun mandat si fara consimtamântul reclamantului.

Finalmente, dl Rupa a invocat si încalcarea dreptului la remedii efective, prevazut de Articolul 13, argumentând ca legislatia si practica interne nu ofera remedii efective victimelor abuzurilor politiei.

Plângerea a fost înregistrata la Comisia Europeana sub numarul 58478/98, fiind apoi transferata pe rolul Curtii Europene. In cursul anilor urmatori, inclusiv în 2001, reprezentantul legal al reclamantului a continuat corespondenta cu grefa Curtii, completând sustinerile initiale în special cu noile comunicari ale parchetelor militare.

5. Achim versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Victima, Radu Daniel Achim, în vârsta de 18 ani, a decedat în ianuarie 1994 ca urmare a unei tuberculoze contractate în timp ce se afla în detentie si care nu a fost tratata de autoritatile penitenciare. In momentul mortii, victima nu mai avea masa musculara (casexie).

Radu Daniel Achim fusese condamnat în 1993 la o pedeapsa de 2 ani si 6 luni, pe care a executat-o, în cea mai mare parte, la Centrul de Reeducare Minori Gaesti. La data arestarii preventive, minorul era sanatos, asa cum rezulta din fisa medicala întocmita de politie. In ianuarie 1993 minorul a fost internat în Centrul de reeducare, unde nu i s-a completat fisa medicala si nu i s-au efectuat vaccinarile necesare. Victima a stat in Centrul de reeducare peste 7 luni, perioada in care s-a imbolnavit de TBC. Boala a fost depistata târziu iar minorul a fost internat în Spitalul Penitenciar Bucuresti in august 1993. Dupa internare, minorul a fost lipsit de tratament adecvat. De pilda, din foaia de observatie clinica rezulta ca in intervalul de circa 4 luni – cât a fost internat în Spitalul Penitenciar Bucuresti – o parte din medicamentele prescrise nu i-au fost administrate, fiind înscrisa mentiunea „lipsesc din farmacie”, unele analize nu au fost efectuate, notându-se lipsa unor substante si în mod repetat si frecvent i s-a administrat pacientului Diazepam, medicament nespecific tratarii TBC.

La data de 14 ianuarie 1994, Radu Daniel Achim a fost internat la Institutul „Marius Nasta” unde a murit câteva zile mai târziu, la 21 ianuarie 1994. În foaia de observatie clinica s-a mentionat faptul ca minorului nu i s-a putut face tratament injectabil intramuscular deoarece lipsea masa musculara si, de asemenea, faptul ca boala a debutat cu 4 luni anterior datei internarii la Spitalul Penitenciar Bucuresti, ceea ce înseamna aprilie 1993, timp în care minorul se afla internat în Centrul de Reeducare Gaesti.

In februarie 1994, mama minorului – dna Floarea Pop – a depus o plângere la Ministerul Justitiei prin care a cerut sa fie identificate si cercetate persoanele vinovate de moartea lui Radu Daniel Achim. Tot in februarie 1994 APADOR-CH s-a adresat Ministerul Justitiei, solicitând ordonarea unei anchete atât la Centrul de Reeducare Gaesti cât si la Spitalul Penitenciar Bucuresti, pentru a fi stabilite cauzele care au dus la contactarea si agravarea bolii si la moartea minorului.

Initial, cercetarile au fost efectuate în paralel de Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti si Parchetul de pe lânga Curtea Suprema de Justitie – Sectia de urmarire penala si criminalistica. In martie 1994, plângerea Floarei Pop a fost trimisa si Parchetului Militar Ploiesti, pentru a se verifica aspectele legate de perioada în care minorul a fost detinut în Centrul de Reeducare Minori Gaesti. In aprilie 1994, APADOR–CH s-a adresat Ministerului Justitiei solicitând permisiunea de a consulta actele medicale întocmite în timpul internarii minorului în Spitalul Penitenciar Bucuresti si de a discuta cu medicul care l-a îngrijit. Vizita a avut loc la 28 aprilie 1994, dupa ce la 19 aprilie 1994 reprezentantilor APADOR–CH li s-a refuzat accesul în spital, iar în urma acesteia s-a întocmit un raport, ale carui constatari negative (supraaglomerare, hrana insuficienta si proasta, lipsa programului de plimbare zilnica, murdarie, aer greu respirabil) au fost prezentate Ministerului Justitiei la 19 mai 1994. In mai 1994, Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti a dispus declinarea competentei de solutionare a cauzei catre Parchetul Militar Bucuresti, care in octombrie 1994 a adoptat o rezolutie de neîncepere a urmaririi penale. In februarie 1995, Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General a infirmat solutia de neîncepere a urmaririi penale, a dispus începerea urmaririi penale în cauza si a trimis dosarul Parchetului Militar Ploiesti. Fara a efectua vreun act de cercetare, in aprilie 1996 s-a dispus ca ancheta sa fie efectuata de Parchetul Militar Bucuresti. In iulie 1996, acesta si-a declinat competenta de solutionare catre Parchetul de pe lânga Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti. În intervalul de timp care a urmat nu s-a efectuat nici un act de cercetare în cauza, iar in martie 2000 s-a adoptat o ordonanta de clasare, constatându-se ca în cauza nu exista învinuit si ca faptele sesizate si cercetate nu s-au produs ori, dupa caz, nu sunt prevazute de legea penala. In mai 2000, mama minorului s-a adresat Sectiei Parchetelor Militare – Parchetul General, solicitând infirmarea solutiei de clasare. O cerere similara a fost adresata de APADOR-CH in iunie 2000. Sectia Parchetelor Militare a mentinut insa solutia de clasare, afirmând ca aceasta este temeinica si legala.

In 1998, mama minorului s-a adresat instantei de judecata cerând despagubiri civile pentru moartea fiului sau. Cauza este inca pe rolul instantelor din Bucuresti, ridicându-se in acest moment problema taxei de timbru pentru care Ministerul Finantelor a aprobat amânari succesive.

Procedura în fata Comisiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului

In august 2000, mama victimei a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului, invocând încalcarea drepturilor garantate in Articolele 2, 3, 6 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

S-a reclamat incalcarea dreptului la viata, garantat in Articolul 2, in doua situatii distincte: prima se refera la imprejurarea ca minorul a murit ca urmare a îmbolnavirii si netratarii bolii contactate în timpul detentiei, iar a doua la faptul ca autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta prompta, eficienta si impartiala care sa duca la identificarea persoanelor vinovate si la trmiterea acestora în judecata.

Dreptul de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, garantat in Articolul 3, a fost, de asemenea, invocat distinct in doua situatii. Astfel, minorul a fost torturat si supus unor tratamente inumane si degradante în timpul detentiei la Centrul de reeducare, unde a contractat boala, stiut fiind faptul ca TBC survine în conditii de igiena si alimentatie necorespunzatoare; in continuare, minorul a suferit fizic si psihic datorita netratarii bolii în spitalul penitenciar. A doua situatie se refera la faptul ca autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta prompta, eficienta si impartiala cu privire la circumstantele mortii si persoanele vinovate.

Reclamanta a invocat si incalcarea dreptului la un proces echitabil, garantat în Articolul 6 din Conventie, sustinând ca decizia parchetelor militare de a termina investigatiile printr-o decizie de clasare, fara a stabili persoanele vinovate de moartea lui Radu Daniel Achim a împiedicat-o sa îsi exercite dreptul la despagubiri civile în fata unei instante de judecata independente si impartiale. Reclamanta a invocat si impiedicarea accesului in justitie ca urmare a obligativitatii de a plati taxe de timbru si a imprejurarii ca organele fiscale au aprobat – si numai vremelnic – doar amânarea platii acestora si nu scutirea.

Finalmente, reclamanta a invocat incalcarea dreptului la remedii efective, prevazut de Articolul 13, argumentând ca legislatia si practica judiciara interne nu ofera dreptul la un remediu – cu atât mai putin efectiv – in situatia in care procurorii militari nu au condus o ancheta completa si eficienta.

Plângerea a fost înregistrata la Comisia Europeana a Drepturilor Omului sub numarul 63101/2000 si a fost transferata pe rolul Curtii Europene. In cursul anului 2001 reprezentantul reclamantei a informat Curtea cu privire la evolutia cererilor de scutire de taxa de timbru si a procesului de despagubiri civile.

6. Cotlet versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Silvestru Cotlet se afla în executarea unei pedepse privative de libertate de 17 ani, hotararea de condamnare ramanand definitiva in ianuarie 1993. În timpul detentiei, respectiv in noiembrie 1995, dl Cotlet s-a adresat cu o plângere Comisiei Europene a Drepturilor Omului, reclamand încalcarea dreptului la libertate individuala si a dreptului de a nu fi supus unor tratamente degradante si inumane. Corespondenta ulterioara purtata de reclamant cu institutiile din Strasbourg a fost cenzurata de autoritatile romane. Astfel, mai multe scrisori ale dlui Cotlet au fost citite de autoritatile penitenciare si inregistrate la Ministerul Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor. O parte din scrisorile Comisiei Europene au ajuns la reclamant desfacute si cu mare intarziere, iar unele nu au ajuns de loc. In acest mod autoritatile interne au incalcat dreptul la corespondenta, garantat in Articolul 8 al Conventiei Europene. Remedii interne nu exista intr-o astfel de situatie.

Procedura în fata Comisiei/Curtii Europene a Drepturilor Omului

Plângerea initiala a reclamantului a fost inregistrata la Comisia Europeana a Drepturilor Omului sub numarul 38565/1997, fiind apoi completata cu sustinerea incalcarii Articolului 8 al Conventiei Europene. Admisibilitatea plangerii a fost examinata de Curtea Europeana la 10 octombrie 2000, Curtea constatand ca nu este competenta sa se pronunte asupra incalcarii drepturilor prevazute de Articolele 3 si 5 din Conventia Europeana, deoarece Romania nu era semnatara a Conventiei la data la care au avut loc aceste doua încalcari reclamate. In consecinta, plangerea a fost comunicata Guvernului numai sub aspectul încalcarii Articolului 8 din Conventie, respectiv a dreptului la confidentialitatea corespondentei. In februarie 2001 Guvernul a trimis Curtii observatii scrise, iar in mai 2001, reprezentantul reclamantului a trimis Curtii Europene observatiile acestuia cu privire la admisibilitatea si fondul cauzei in ceea ce priveste încalcarea Articolului 8 din Conventie. Urmeaza adoptarea de catre Curtea Europeana a unei decizii asupra admisibilitatii.

7. Parohia Greco-Catolica Sf. Vasile Polona versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamanta este o parohie greco-catolica – Sf. Vasile Polona – care a fost reinfiintata la 15 august 1990 de catre credinciosii greco-catolici din Bucuresti. Cultul greco-catolic a fost scos in afara legii prin Decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, ridicându-se astfel interdictia de functionare a cultului. Dupa aceasta data s-au reinfiintat mai multe parohii greco-catolice, inclusiv cea din Bucuresti (reclamanta).

In februarie 1992, reclamanta a declansat proceduri judiciare pentru a intra in posesia bisericii, casei parohiale si a terenului aflate pe str. Polona nr. 50, pentru care detine acte de proprietate inca din 1892. Intrucât Decretul nr.358/1948 a exceptat de la trecerea in proprietatea statului averile parohiilor greco-catolice, reclamanta a considerat ca nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate si a solicitat instantei de judecata evacuarea ocupantului actual, o parohie ortodoxa.

Procesul a inceput in februarie 1992 la Judecatoria sectorului 1 si nu s-a finalizat nici pâna in prezent (dupa 9 ani) parcurgând de mai multe ori etapele procesuale fond-apel-recurs. Toate instantele care s-au pronuntat pâna in prezent au evitat sa judece fondul cauzei si au adoptat solutii pe cale de exceptie prin al caror continut s-a negat dreptul reclamantei de acces in justitie. S-a afirmat, de exemplu, ca reclamanta nu are dreptul de a se adresa justitiei intrucât credinciosii parohiei Sf. Vasile Polona apartin in majoritate cultului ortodox (in sensul ca in imobilele din jurul bisericii locuiesc mai multi credinciosi ortodocsi decât greco-catolici). Instantele au mai afirmat ca aceasta cauza depaseste atributiile puterii judecatoresti, singura competenta a decide fiind o comisie mixta alcatuita din cele doua parti aflate in litigiu. Procedurile judiciare continua in fata Tribunalului Bucuresti, dupa ce Curtea de Apel a respins in recurs aceasta ultima exceptie, afirmând competenta instantelor de judecata.

In timp ce procesul de evacuare era pe rol, reclamanta a declansat un nou proces, de revendicare, in iulie 2000. Si in cursul acestei proceduri instantele de judecata au decis ca nu sunt competente sa judece cauza, invocând competenta comisiei mixte de dialog ortodoxo-greco-catolica. In prezent, acest dosar se afla in recurs la Curtea Suprema de Justitie.

Credinciosii greco-catolici din Bucuresti nu pot celebra serviciile religioase in propriul lacas de cult, fiind lipsiti de folosinta acestuia de la data reinfiintarii parohiei, respectiv de cca 9 ani. Serviciul religios are loc intr-un spatiu inchiriat intre anumite ore si in anumite zile intr-o biserica apartinând cultului romano-catolic, pentru care credinciosii greco-catolici platesc o contributie baneasca.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

In ianuarie 2001 reclamanta s-a adresat Curtii Europene invocând incalcarea drepturilor garantate in Articolele 6, 9, 13, 14 din CEDO si Articolul 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie.

Reclamanta a sustinut incalcarea Articolului 6 care garanteaza dreptul la un proces echitabil in patru situatii distincte: lungimea procedurilor judiciare (9 ani din care 7 ani de la ratificarea Conventiei de catre România); negarea dreptului reclamantei de acces in justitie; lipsa de impartialitate a instantelor de judecata nationale; schimbarea, in mod repetat, a compozitiei instantelor de judecata, precum si superficialitatea si neglijenta aratate de instante in consemnarea dezbaterilor orale.

In ceea ce priveste incalcarea Articolului 1 din Protocolul 1, reclamanta a invocat refuzul instantelor de a-i restitui folosinta proprietatii. In acest context, reclamanta a invocat si nerespectarea, de catre autoritatile nationale, a Rezolutiei 1123 (1997) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care a cerut României sa rezolve problema restituirii bunurilor confiscate, inclusiv si in special catre biserici.

Argumentând incalcarea libertatii de religie, garantata in Articolul 9, parohia greco-catolica a sustinut ca prin lipsirea folosintei lacasului de cult, dreptul credinciosilor greco-catolici la exercitarea libera a religiei a fost si continua sa fie incalcat. Credinciosii nu isi pot celebra serviciile religioase in propria biserica, fiind nevoiti sa participe la servicii religioase intr-o biserica apartinând altui cult si pentru care platesc o contributie baneasca. Credinciosii greco-catolici din Bucuresti experimenteaza – evident cu durere si frustrare – statutul de minoritate religioasa, care a fost folosit impotriva lor de instantele nationale si biserica majoritara, determinând o stare de izolare fata de majoritatea populatiei apartinând unui alt cult religios. O alta consecinta a acestor fapte este imposibilitatea de a organiza si efectua educatia religioasa a tinerilor, pentru care este nevoie de o schema de timp flexibila si de spatiu. In timp, aceste elemente pot duce la scaderea numarului de credinciosi intrucât parohia reclamanta nu le poate oferi serviciile religioase si de educatie firesti.

Reclamanta a sustinut in continuare ca drepturile la un proces echitabil si la folosinta libera a proprietatii au fost incalcate si din motive care implica discriminarea religioasa in raport cu religia majoritara in România, contrar Articolului 14 din CEDO.

Invocarea repetata a caracterului de minoritate religioasa a reclamantei, refuzul explicit sau implicit al accesului in justitie, refuzarea judecarii fondului cauzei, lungimea excesiva a procedurilor judiciare si atitudinea lipsita de impartialitate a instantelor nationale sunt elemente care dovedesc discriminarea religioasa la care a fost – si este in continuare – supusa parohia greco-catolica. Insusi criteriul majoritatii – opus statutului de religie minoritara al reclamantei – invocat de instantele de judecata este o dovada a discriminarii religioase a parohiei greco-catolice in exercitarea drepturilor sale.

Invocând dreptul la remedii efective, garantat de Articolul 13, reclamanta a sustinut ca nu are la dispozitie remedii interne reale si efective pentru indreptarea incalcarilor drepturilor garantate de CEDO invocate in plângerea sa. Aceasta incalcare continua si in prezent – ca de altfel toate incalcarile reclamate. Chiar in situatia – incerta – in care reclamanta ar obtine o hotarâre judecatoreasca favorabila, incalcarile suferite nu pot fi remediate si despagubite pe baza dreptului intern.

In prezent, plângerea parohiei greco-catolice Sf. Vasile Polona se afla pe rolul Curtii Europene, unde a fost inregistrata sub numarul 65965/2001. Ulterior depunerii plângerii, Curtea a fost informata de reprezentanta reclamantei cu privire la evolutia procedurilor interne, care au continuat seria incalcarilor reclamate.

8. Parohia Greco-Catolica Sambata–Bihor versus România

Situatia de fapt si procedurile interne

Reclamanta este parohia greco-catolica Sâmbata din judetul Bihor, care a declansat pe plan intern proceduri judiciare pentru restituirea bisericii greco-catolice din comuna Sâmbata, ocupata in prezent de parohia ortodoxa din localitate. In subsidiar, reclamanta a cerut instantelor o hotarâre care sa permita oficierea in sistem alternativ in biserica respectiva a serviciului religios greco-catolic si ortodox.

In octombrie 1996 Judecatoria Beius a admis cererea privind serviciul alternativ, solutie mentinuta de Tribunalul Bihor in mai 1997. Judecând recursul declarat de parohia ortodoxa – care s-a opus permanent serviciului alternativ – in ianuarie 1998 Curtea de Apel Oradea a desfiintat cele doua hotarâri anterioare si a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila. Curtea de Apel a argumentat ca instantele de judecata nu sunt competente sa judece astfel de litigii, care ar putea fi solutionate exclusiv de comisiile mixte formate din reprezentantii celor doua culte, invocând dispozitiile Decretului-lege nr.126/1990. Decizia Curtii de Apel Oradea este definitiva si irevocabila.

Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului

Reclamanta s-a adresat Curtii Europene, sustinând ca prin decizia Curtii de Apel Oradea i-au fost incalcate drepturile garantate in Articolele 6 si 9 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanta a argumentat ca decizia irevocabila prin care s-a negat competenta instantelor de judecata i-a incalcat dreptul de acces in justitie. In mod evident, o comisie formata chiar din partile aflate in litigiu nu poate fi considerata un tribunal independent si impartial in sensul Articolului 6 din Conventie.

In continuare, reclamanta a sustinut ca refuzul Curtii de Apel Oradea de a judeca cererea privind serviciul religios alternativ a incalcat libertatea de religie a credinciosilor greco-catolici din parohie, incalcând astfel libertatea de religie garantata in Articolul 9.

Plângerea reclamantei a fost inregistrata la Curtea Europeana sub numarul 48107/1999 si la data de 18 septembrie 2001 a fost comunicata guvernului României. Observatiile guvernului au fost trimise reclamantei si reprezentantului acesteia la data de 18 decembrie 2001, urmând a se redacta raspunsul parohiei la sustinerile guvernului.

VII. ALTE ACTVITATI

1. Programul de consultatii juridice gratuite

Programul, inceput inca din 1994, a continuat si in 2001. In fiecare vineri, un cabinet de avocati ofera consultatii gratuite tuturor celor interesati, indiferent de natura juridica a problemelor. Durata medie a sedintelor este de 4 ore iar numarul mediu al beneficiarilor s-a ridicat la 14 pe sedinta.

Litigiile au fost, in majoritate, de natura civila (actiuni de retrocedare a imobilelor preluate abuziv; litigii de munca; litigii de drept comun). Au existat si cauze penale, cele mai multe privind abuzuri ale organelor de urmarire penala in special privarea de libertate si confectionarea probelor.

Dintre cazurile individuale, doua sunt semnificative pentru incalcarea drepturilor omului:

a) Cazul Gabriel Catalan

Este un istoric roman, care, in timp ce lucra la CNSAS, a dezvaluit, intr-un articol publicat in ziarul „Libertatea”, informatii – obtinute inainte de a fi angajatul institutiei – ce puneau intr-o lumina nefavorabila persoana patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane.

Imediat dupa publicarea articolului, conducerea CNSAS a anuntat ca Gabriel Catalan, care avea calitatea de functionar public, urma sa fie destituit. Aceasta declaratie a fost data anterior inceperii procedurii legale de cercetare disciplinara prealabila destituirii din functie si a marcat caracterul abuziv al sanctiunii ulterioare a demiterii.

Procedura disciplinara instrumentata impotriva lui Gabriel Catalan a incalcat dreptul la aparare.

Curtea de Apel Bucuresti – Sectia de Contencios Administrativ – care a solutionat in prima instanta actiunea lui Gabriel Catalan impotriva ordinului de destituire din functie, nu a sanctionat incalcarile normelor de drept comise de catre CNSAS in tot cursul procedurii disciplinare si a considerat ca ordinul atacat este legal si temeinic. Recursul urmeaza a fi solutionat de Curtea Suprema de Justitie – Sectia de Contencios Administrativ.

b) Cazul Ion Trifan

Prin sentinta civila din 15 martie 1996, statul roman a fost obligat sa-i plateasca lui Ion Trifan suma modica de 1.197.296 lei, reprezentand despagubiri pentru daunele morale si materiale pe care acesta le-a suferit in timpul „mineriadei” din iunie 1990 (privare ilegala de libertate si rele tratamente).

Statul roman, reprezentat de Ministerul Finantelor, a refuzat sa plateasca aceasta suma simbolica sub diverse pretexte si a recurs la toate mijloacele pentru a nu realiza executarea silita ceruta in justitie de Ion Trifan. De asemenea, debitorul a refuzat constant sa actualizeze suma, avand in vedere inflatia.

La 30 ianuarie 2001, deci dupa aproape 5 ani de la data pronuntarii hotararii judecatoresti de acordare a despagubirii, debitorul a achitat suma la valoarea nominala. Procesul nu este insa incheiat, deoarece in apelul la cererea de poprire, intentat de Ion Trifan, instanta a dispus efectuarea unei expertize contabile, lucru nerealizat pana la sfarsitul anului 2001.

Intreaga procedura a executarii silite, inceputa in 1998, are o durata excesiva fata de natura ei care impunea, conform legii, judecarea cu celeritate.

2. Programul de familiarizare a judecatorilor si avocatilor cu jurisprudenta Curtii europene pe libertatea de exprimare

Initiat de Asociatia pentru monitorizare a presei, programul, realizat in colaborare cu APADOR-CH, s-a desfasurat in perioada martie-septembrie 2001. Fiecare dintre cele 7 intalniri organizate in diferite localitati a constat in discutii separate cu judecatorii si avocatii, dar cu elementul comun al prezentarii a 15 decizii ale Curtii europene pe articolul 10 din Conventie (libertatea de exprimare). In plus, avocatilor li s-au prezentat si conditiile pentru redactarea plangerilor la Strasbourg. Fisele de evaluare au aratat interesul deosebit al tuturor participantilor fata de modul in care trebuie abordata problema in cazurile ziaristilor dati in judecata pentru insulta, calomnie sau ofensa adusa autoritatilor, precum si fata de procedurile Curtii europene in astfel de situatii.

Indrumari similare au primit si membrii Comitetului Helsinki din Republica Moldova cu ocazia vizitelor pe care reprezentantul APADOR-CH le-a intreprins la Chisinau in 2001.

3. Proiectul privind minoritatile nationale si religioase in Balcani

APADOR-CH a fost partenerul roman al Federatiei Internationale Helsinki care a initiat acest proiect. Asociatia a participat la o misiune de monitorizare a situatiei minoritatilor nationale si religioase in Kosovo, in primavara anului 2001, finalizata cu un raport pe tema respectiva.

4. Proiectul desfasurat de asociatie in colaborare cu organizatia neguvernamentala NEKI din Ungaria

Proiectul a constat in evaluarea cadrului legislativ – la nivel regional – ce reglementeaza despagubirile acordate de state persoanelor private pe nedrept de libertate, cu doua exemple concrete. APADOR-CH a fost partenerul roman in acest proiect.

CONCLUZII

1. In domeniul legislatiei cu impact direct asupra drepturilor civile si ale minoritatilor s-a facut prea putin in directia armonizarii dreptului intern cu standardele europene. Practic, doar doua legi (a administratiei publice locale si, respectiv, a accesului la informatii publice) si o Ordonanta (privind abrogarea art.200 din Codul penal) pot fi considerate progrese. Nu s-a facut insa nimic in privinta unor legi in vigoare care trebuie drastic amendate (Codul penal, Codul de procedura penala, Legea sigurantei nationale, Legea regimului executarii pedepselor etc.). In plus, o lege extrem de periculoasa in forma votata de Parlament -Legea informatiilor clasificate – a fost stopata doar inainte de promulgare. In acelasi timp, Guvernul a abuzat de dreptul de a emite ordonante simple sau de urgenta, substituindu-se, practic, legislativului.

2. Nici in anul 2001 nu s-a realizat demilitarizarea si descentralizarea politiei. Proiectul de modificare a Legii nr. 26/1994 a Politiei a fost votat de Parlament la sfarsitul anului 2001, dar varianta adoptata nu se refera explicit la demilitarizarea politiei si nu are in vedere descentralizarea. Iar Statutul politistului, care ar urma sa aduca precizari cel putin la capitolul demilitarizare, nu a fost inca votat.

APADOR-CH a constatat o ingrijoratoare crestere a interventiilor in forta ale politistilor (impreuna cu jandarmii), cu totul disproportionate fata de scopul urmarit. In plus, prin modificarea legii politiei, in loc sa se restranga drastic dreptul politistilor de a recurge la arma de foc (singura situatie care ar putea justifica uzul de arma fiind doar aceea in care viata unei persoane ar fi pusa in pericol real si iminent) a sporit numarul circumstantelor in care ei pot folosi acest mijloc extrem de imobilizare, prin raportare la Legea 17/1996 privind regimul armelor si al munitiilor.

3. Ca si in anii precedenti, colaborarea cu Directia Generala a Penitenciarelor a decurs foarte bine. Faptul ca asociatia are acces liber in penitenciare, fara nici o formalitate prealabila, demonstreaza ca DGP este o institutie deschisa, lucru dovedit si de promptitudinea cu care a raspuns la rapoartele intocmite de asociatie dupa fiecare vizita intr-un penitenciar, precum si la alte solicitari ale APADOR-CH.

4. Libertatea de religie si de credinta continua sa fie limitata in cazul unor minoritati religioase. Biserica greco-catolica are dificultati majore in recuperarea lacasurilor de cult detinute de Biserica ortodoxa. In unele cazuri, preotii greco-catolici sunt nevoiti sa tina slujba in localuri inchiriate, total improprii pentru un serviciu religios. O alta situatie speciala este cea a Martorilor lui Jehova, cult recunoscut de Curtea Suprema de Justitie a Romaniei, care nu beneficiaza de facilitatile ce decurg din acest statut deoarece, nici pana la sfarsitul anului 2001, autoritatea competenta (actualul Minister al Culturii si Cultelor) nu a pus in aplicare o hotarare judecatoreasca irevocabila.

5. Libertatea de exprimare in general si libertatea presei in mod special au fost, din nou, ca si in anii precedenti, puse sub semnul intrebarii fie prin initiative legislative profund nedemocratice, fie prin presiuni economico-financiare, fie prin nenumaratele procese pentru insulta si/sau calomnie intentate ziaristilor.

6. Un aspect pozitiv al activitatii legislativului a fost adoptarea Legii accesului la informatii de interes public. Legea a intrat in vigoare la sfarsitul anului 2001 dar nu va putea fi aplicata decat in 2002, deoarece normele de aplicare nu au fost finalizate de Ministerul Informatiilor Publice in termenul prevazut de lege. In plus, conform ultimei variante a normelor, ar urma inca un termen de 60 de zile (pentru organizarea spatiilor, pregatirea materialelor precizate in lege ca fiind obligatorii pentru autoritatile publice, angajarea/desemnarea personalului etc.) pana la aplicarea efectiva a legii.

7. In domeniul minoritatilor (nationale, religioase, sexuale) a fost emisa in decembrie 2001, Hotararea de Guvern privind constituirea Consiliului national pentru prevenirea si combaterea tuturor formelor de discriminare. Din pacate, Ordonanta 137/2000 ce reglementeaza acest domeniu nu a fost, pana la sfarsitul anului 2001, votata de Parlament. Practic, constituirea Consiliului national – deocamdata numai „pe hartie” – nu inseamna ca garantiile oferite de Ordonanta 137/2000 (in vigoare din noiembrie 2000) sunt functionale.

8. APADOR-CH considera ca, in anul 2001, autoritatile publice – in principal Guvernul si Parlamentul – nu au dat dovada de vointa politica si interes real in alinierea la standardele europene in domeniul drepturilor civile.

Activitatile APADOR – CH au fost sprijinite financiar de:

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

CHARLES STEWART MOTT FOUNDATION (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L’HOMME (FRANTA)

FREEDOM HOUSE (SUA)

CENTRUL DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE ETNOCULTURAL| (CLUJ)

INTERNATIONAL HELSINKI FEDERATION (AUSTRIA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

LEGAL DEFENCE BUREAU FOR NATIONAL AND ETHNIC MINORITIES –NEKI (UNGARIA)

Up

Raport Anual 1999

INTRODUCERE

I. LEGISLATIE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

II. POLITIA: CADRUL LEGISLATIV, SITUATIA DIN ARESTURI, CAZURI INDIVIDUALE

III. EXECUTAREA PEDEPSELOR IN UNITATILE DIRECTIEI GENERALE A PENITENCIARELOR

IV. LIBERTATEA DE RELIGIE

V. MINORITATI NATIONALE

VI. ALTE ACTIVITATI

INTRODUCERE

O evolutie contradictorie, astfel poate fi caracterizata pe scurt situatia drepturilor omului in Romania pe parcursul anului 1999.

Nici anul 1999 nu a adus decat in mica masura ameliorarea asteptata a legislatiei destinate protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. In materia drepturilor civile ale persoanelor, restantele sunt in continuare serioase. Nu au fost amendate nici in acest an legislatia penala, inclusiv cea privind executarea pedepselor privative de libertate, Legea sigurantei nationale, Legea politiei etc. Nici in acest an nu a fost adoptata o lege a accesului persoanelor la informatia de interes public, ceea ce face sa fie mentinute restrictiile instituite prin legislatia anterioara anului 1990, cu totul incompatibile cu normele democratice ale unei societati deschise. Este drept ca in toamna anului 1999 Guvernul a initiat, in domeniile amintite, proiecte de legi pe care le-a inaintat Parlamentului spre adoptare. Multe dintre ele vor putea, in masura in care vor fi insusite si amendate de Parlament, sa asigure o mai mare compatibilitate a legislatiei si practicii din Romania cu standardele europene. Situatia aceasta are semnificatia unui pas inainte si pentru ca este pentru prima oara cand la nivel guvernamental „vointa politica” trece de la stadiul declarativ la cel al demersurilor concrete.

Printre putinele masuri concrete in domeniul protectiei drepturilor civile se numara adoptarea, in vara lui 1999, a Legii cu privire la inlocuirea pedepsei cu inchisoarea contraventionala cu munca in folosul comunitatii. Instituirea, in aceasta materie, a unei practici generalizate in tarile cu sistem democratic consolidat si reducerea, chiar si numai cu un mic procent, a supraaglomerarii din penitenciare sunt consecintele importante ale noii legi.

O situatie speciala a continuat sa cunoasca problematica libertatii de credinta si religie. O legislatie mai mult decat deficitara si o practica pe masura a autoritatilor administrative si judiciare au facut ca si in 1999 in calea celor mai multe dintre comunitatile religioase din Romania sa fie puse obstacole care au afectat, in chiar substanta ei, libertatea de religie si credinta. In ultima parte a anului, Guvernul a adoptat si a supus dezbaterii Camerei Deputatilor un proiect de Lege privind regimul general al cultelor religioase, care contine prevederi de natura sa incalce libertatea de constiinta, de religie si credinta.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a avut in atentie procesul legislativ in materia drepturilor si libertatilor fundamentale. Demersurile facute pe langa autoritatile implicate au fost corelate cu colaborarea pe care asociatia a avut-o cu alte organizatii neguvernamentale.

Colaborarea asociatiei cu Directia Generala a Penitenciarelor a fost constant buna. Cu toate ca nici in acest an nu a fost adoptata o noua legislatie penitenciara, responsabilii DGP au facut eforturi importante pentru ameliorarea conditiilor de detentie. Relatiile cu Inspectoratul General al Politiei au fost bune, APADOR-CH reusind sa-si realizeze programul pe care si l-a propus, de monitorizare a conditiilor din aresturile IGP si a relatiilor politistilor cu persoanele fizice.

In 1999, statul roman a pierdut 2 procese la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (cazurile Brumarescu si Dalban, primul vizand respectarea dreptului la proprietate iar al doilea fiind foarte important pentru schimbarea legislatiei – si a mentalitatilor – in domeniul libertatii de exprimare).

Up

I. LEGISLATIE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

In a doua jumatate a anului 1999, guvernul a introdus in Parlament mai multe proiecte de legi noi sau de modificare a legilor in vigoare.

APADOR-CH s-a concentrat pe acele proiecte de lege (noi sau vizand modificarea celor in vigoare) care se refera direct la domeniile sale de activitate: Codul penal, Codul de procedura penala, Legea Politiei, Statutul Politistului, Legea cu privire la regimul executarii pedepselor, Legea probatiunii, Statutul personalului din penitenciare, Legea privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu, Legea accesului la informatie. Toate aceste proiecte de lege au fost introduse de Guvern in Parlament in toamna anului 1999, cu exceptia Legii privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu, aflata in parlament inca din 1993 si a Statutului personalului din penitenciare care, pana la sfarsitul anului 1999, nu a fost transmis legislativului.

In prima parte a anului 1999, APADOR-CH a facut parte dintr-un grup de lucru, coordonat de Centrul de Resurse Juridice, care a inclus reprezentanti ai mai multor organizatii neguvernamentale si experti. Grupul a transmis comentariile si sugestiile sale Ministerului Justitiei inainte ca acesta sa finalizeze proiectele de lege – in principal Codul penal, Codul de procedura penala si Legea privind regimul executarii pedepselor – si sa le prezinte Guvernului. Forma sub care aceste texte au fost introduse in Parlament ca initiativa a Guvernului arata ca unele sugestii ale grupului de lucru au fost luate in considerare iar altele nu.

APADOR-CH a pregatit apoi comentarii pe proiectele de lege introduse in Parlament si le-a distribuit membrilor comisiilor de specialitate.

APADOR-CH a transmis toate materialele sale si altor organizatii neguvernamentale cu preocupari in unul sau mai multe din domeniile vizate de proiectele de lege, solicitandu-le ca, daca sunt de acord cu opiniile asociatiei, sa le sustina – integral sau partial – prin scrisori sau contacte directe cu parlamentarii.

Un caz aparte il constituie proiectul de lege cu privire la libertatea cultelor in Romania. La introducerea proiectului in Parlament, APADOR-CH a dat un comunicat de presa cu referire numai la capitolul ce reglementeaza constituirea si functionarea asociatiilor religioase. S-au stabilit apoi contacte cu reprezentantii unor culte si asociatii religioase din Romania, precum si cu organizatii internationale preocupate de libertatea de constiinta si religioasa in vederea stabilirii unei strategii comune.

Raportul asociatiei pe 1999 este structurat pe capitole. Legea politiei si Statutul politistului sunt prezentate la capitolul „Politie”, Legea regimului executarii pedepselor si Probatiunea – la capitolul „Penitenciare” iar legea cultelor, la capitolul „Minoritati religioase” .

Majoritatea comentariilor la textele de lege sunt prezentate in raportul anual sub forma de rezumate sau extrase.

1. Codul penal

Guvernul a ales solutia impartirii initiativei legislative de modificare a Codului penal in doua:

a) un text intitulat „Proiect de lege pentru armonizarea unor dispozitii din Codul penal si Codul de procedura penala cu Rezolutia 1123(1997) a Consiliului Europei”, care se refera la articolele ce incrimineaza relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, la infractiuni contra demnitatii (insulta, calomnia) si la infractiuni contra autoritatilor (ofensa adusa autoritatii si ultrajul);

b) al doilea text – Proiectul de Lege pentru modificarea si completarea Codului penal – care are in vedere restul articolelor din cod.

In primul proiect, infractiunea de insulta (art.205) este mentinuta eliminandu-se numai pedeapsa cu inchisoarea iar la infractiunea de calomnie (art.206), s-au micsorat doar limitele pedepsei privative de libertate (2 luni la 2 ani fata de 3 luni la 3 ani in prezent);

APADOR-CH cere abrogarea ambelor articole. „Delictele de opinie” nu trebuie sa atraga raspunderea penala ci doar pe cea civila, daca se dovedeste reaua credinta.

Proiectul mentine – nemodificata – infractiunea denumita „comunicarea de informatii false” (art.168/1: „Comunicarea sau raspandirea, prin orice mijloace, de stiri, date sau informatii false ori documente falsificate, daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei statului sau relatiilor internationale ale Romaniei se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani”). Desi textul nu se refera in mod expres la presa este evident ca riscul cel mai mare este pentru jurnalisti care, prin natura profesiei lor, „raspandesc” „stiri, date sau informatii…ori documente”;

APADOR-CH crede ca acest articol trebuie abrogat deoarece formularea extensiva permite ca si judecatile de valoare sa intre sub incidenta acestui articol. In plus, nu exista nici macar minima garantie a posibilitatii de stabilire a bunei sau relei credinte a ziaristului.

APADOR-CH mai considera ca ar fi trebuit abrogat si art.236 (care pedepseste „orice manifestare prin care se exprima dispret pentru insemnele Romaniei” ori „pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autoritatile”), deoarece respectul fata de insemne sau embleme nu se castiga prin frica de sanctiuni. Alte tari, de exemplu Germania si SUA, au considerat ca atacurilor impotriva simbolurilor nationale fac parte din libertatea de exprimare si nu trebuie pedepsite.

Asociatia a mai cerut si modificarea art.166 si 317 („propaganda in favoarea statului totalitar” si „nationalist sovina”) in sensul introducerii unei conditii referitoare la existenta unui pericol real ca acele idei, concepte sau doctrine sa fie puse in practica.

Trebuie precizat ca art.200 (relatii sexuale intre persoane de acelasi sex), art.238 (ofensa adusa autoritatii) si 239 paragraf 1 (ultraj verbal) sunt propuse pentru abrogare, lucru pe care APADOR-CH il sustine de multi ani.

In privinta celui de al doilea proiect privind modificarea Codului penal, APADOR-CH a pregatit un amplu comentariu. Cele mai importante aspecte sunt urmatoarele:

– APADOR-CH cere renuntarea la nou instituita raspundere penala a persoanelor juridice deoarece, pe de o parte, potrivit principiului actual al dreptului penal, raspunderea penala este individuala, iar legislatia actuala prevede modalitati suficiente pentru angajarea raspunderii penale (si civile) a persoanelor fizice, iar pe de alta, prin sanctiunile propuse (art.51/2) se lezeaza grav libertatea de asociere;

– art.52 introduce, in mod surprinzator si in contradictie cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale semnate de Romania, definirea pedepsei si a scopurilor acesteia ca fiind „o masura de contrangere care prin natura sa cauzeaza condamnatului o suferinta fizica sau morala precum si un mijloc de reeducare a acestuia.” (subl.n.). Existenta, in mod obligatoriu, a unor suferinte fizice si morale in perioada executarii pedepsei este inacceptabila. Suferintele fizice sunt excluse, in virtutea prevederilor Constitutiei si a documentelor internationale iar suferintele psihice, chiar daca exista pe perioada detentiei, nu pot fi un scop al pedepsei;

– proiectul nu propune modificarea in nici un fel a art.64,65 si 71 privind interzicerea unor drepturi civile si politice. APADOR-CH considera ca:

a) interdictia cumulativa a drepturilor „de a alege si de a fi ales” (art.64 lit a) este nejustificata. Daca dreptul „de a fi ales” poate fi restrans in mod temporar, pentru dreptul „de a alege” nu pot exista motive. Persoanele condamnate trebuie sa-si poata exercita dreptul de vot ca orice cetatean;

b) interdictia dreptului de „a exercita o profesie” (art.64 lit.c) (cea pe care o exercita in momentul comiterii infractiunii) este absurda, pentru ca se cere, practic, persoanei condamnate, sa se recalifice;

c) interzicerea exercitarii drepturilor parintesti (art.64 lit.d) ar trebui limitata numai la situatiile in care victima infractiunii este fie copilul minor al persoanei condamnate fie un alt minor;

d) mentinerea unei limite a pedepsei cu inchisoarea de doar 2 ani pentru posibilitatea aplicarii pedepsei complementare a interdictiei unor drepturi (art.65) pe o perioada de pana la 10 ani, conduce practic la negarea exercitiului unor drepturi fundamentale in majoritatea cauzelor penale finalizate prin condamnari privative de libertate;

e) art.71 instituie, in mod obligatoriu, restrangerile prevazute de art.64, pentru toata perioada detentiei. Or art.49 din Constitutie prevede ca orice retrangere „trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”;

APADOR-CH a cerut abrogarea art.71 si modificarea art.66 care ar urma sa prevada ca interdictia de a exercita unul sau mai multe drepturi este o pedeapsa dictata si justificata de instanta, pentru o perioada de timp limitata atat pe durata executarii pedepsei cat si/sau ulterior.

– art.90/1 prevede posibilitatea inlocuirii penale cu o raspundere administrativa, daca fapta prezinta „un pericol minim”, masura ce poate fi dispusa „in cursul urmaririi penale si a judecatii”. APADOR-CH cere ca numai instanta de judecata sa ia aceasta decizie, nu si organele de urmarire penala pentru ca numai prima se poate pronunta asupra vinovatiei – sau nevinovatiei – unei persoane;

– art.99, in noua varianta, ar urma sa coboare varsta raspunderii penale de la 14 la 13 ani. Corelativ, se propune modificarea varstei discernamantului prezumat de la 16 ani la 15 ani. APADOR-CH solicita mentinerea limitei de varsta actuale, cu atat mai mult cu cat varsta minima a capacitatii de exercitiu restranse in materia drepturilor civile este de 16 ani. Nu exista temei pentru a a stabili discernamantul minorilor la 15 ani in cazul raspunderii penale si la 16 ani, in privinta raspunderii civile;

– proiectul nu propune modificarea art.152 denumit „fapta savarsita in public”.

APADOR-CH solicita modificarea textului actual care contine multiple posibilitati de imixtiune in viata privata si propune adoptarea unei definitii unice de tipul „intr-un loc care prin natura sau destinatia sa este totdeauna accesibil publicului, daca sunt prezente doua sau mai multe persoane”;

– proiectul nu propune modificari ale textelor care definesc infractiunile contra sigurantei nationale, mentinand formulari vagi si atotcuprinzatoare, („de natura sa slabeasca puterea de stat” sau „de natura sa aduca in orice mod atingere sigurantei nationale” sau „alte documente si date” etc.) care lipsesc incriminarile penale de cerinta previzibililatii;

– proiectul introduce art.261/1 („obstructionarea activitatii judiciare”) care, practic da dreptul organelor de urmarire penala de a avea acces la toate datele si documentele persoanelor fizice si juridice, inclusiv prin patrunderea in spatiul acestora, cu ignorarea totala a obligatiei de confidentialitate a unor categorii profesionale (ziaristi, medici, avocati, preoti etc.). APADOR-CH considera acest text neconstitutional deoarece incalca inviolabilitatea domiciliului si dreptul la viata privata si solicita eliminarea lui;

2. Codul de procedura penala

2.1. Probleme de principiu

a) se pastreaza rolul dublu al acuzarii, respectiv al organelor de urmarire penala care sunt obligate „sa stranga probele necesare pentru aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele”, scop in care „aduna probele atat in favoarea cat si in defavoarea invinuitului sau inculpatului” (art.202). Este evident ca aceeasi persoana nu poate indeplini concomitent cele doua roluri opuse. Odata inceputa urmarirea penala, organele respective si-au exprimat, in mod subiectiv, opinia vinovatiei.

Pana la reglementarea legala a acestui aspect , APADOR-CH propune instituirea obligatiei pentru aceste organe de a consemna toate informatiile in favoarea invinuitului sau inculpatului, iar nerespectarea cu intentie a acestei prevederi sa fie considerata drept infractiune;

b) instituirea judecatorului cu atributii in cursul cercetarii penale, pe care APADOR-CH o considera binevenita, ridica problema atribuirii competentelor. In conceptia proiectului, procurorul este cel care supravegheaza si controleaza activitatea de cercetare efectuata de politie. Asociatia considera ca procurorul trebuie sa detina numai competenta de a decide trimiterea in judecata a unei persoane, in vreme ce judecatorul cu atributii in cursul cercetarii penale trebuie sa fie cel care controleaza si supravegheaza cercetarea, cu drept de a dispune efectuarea oricaror acte pe care le considera necesare. Numai in acest mod se garanteaza suficient legalitatea si temeinicia actelor si masurilor din cursul urmaririi penale.

2.2. Proiectul de lege

– proiectul nu propune modificarea art.19 alin.2 si 3 si art. 20 si 22 care subordoneaza actiunea civila intr-un proces penal, cursului si rezultatului acestuia. Sistemul actual, bazat pe principiul „penalul tine in loc civilul” incalca art.21 din Constitutie si art.6 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale care garanteaza accesul neconditionat in justitie al oricarei persoane care invoca un drept de natura civila;

– nu s-au operat modificari cu privire la instantele militare (titlul II, capitolul I). APADOR-CH insista pentru continuarea procesului de reforma inceput cu desfiintarea sectiei militare a Curtii Supreme de Justitie, prin renuntarea la toate instantele militare, ceea ce ar implica si o modificare substantiala a Legii nr.54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare. Asociatia considera ca mentinerea instantelor militare inseamna o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat deoarece judecatorii sunt subordonati executivului pe linie militara;

– proiectul nu propune modificarea art.64 („mijloacele de proba”). APADOR-CH considera ca este necesar a se include intre mijloacele de proba si audierea in instanta in calitate de martori, a agentilor constatatori (politisti sau alte categorii), pe principiul contradictorialitatii si al egalitatii de arme;

– cu privire la interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau comunicarilor, proiectul propune texte noi. APADOR-CH considera ca art.91/1 trebuie imbunatatit dupa cum urmeaza:

– la sfarsitul alin.3 sa se elimine expresia „in afara de cazul in care legea dispune altfel” pentru a limita perioada de interceptare la maximum 30 de zile, fara posibilitatea ca, printr-o lege speciala, sa se mareasca aceasta perioada;

– tot la alin.3 sa se adauge textul „si va indica persoana ale carei convorbiri sau comunicari sunt interceptate si inregistrate, precum si subiectele convorbirilor sau comunicarilor care sunt supuse acestor operatiuni”. Se va elimina astfel posibilitatea interceptarii convorbirilor sau comunicarilor altor persoane (membri de familie, colegi) care folosesc postul inregistrat si se va restrange cat mai putin posibil dreptul constitutional la confidentialitatea comunicarilor;

– la sfarsitul art.91/1, sa se adauge un nou alineat cu urmatorul continut: „Autorizarea interceptarii si inregistrarii convorbirilor si comunicarilor unei persoane se poate dispune o singura data in cursul urmaririi penale efectuate intr-o cauza anume”;

– la art.100 (perchezitia), APADOR-CH solicita eliminarea alin.2 care prevede o exceptie de la alin.1, acordand procurorului dreptul de a dispune efectuarea unei perchezitii „in cazuri urgente si temeinic justificate”. Inviolabilitatea domiciliului este un drept fundamental a carui limitare trebuie sa stea numai in puterea unui judecator, indiferent de faza procesuala a procesului penal. In plus, la alin.3 se prevede posibilitatea efectuarii perchezitiei fara autorizatia judecatorului cu atributii in cursul urmaririi penale in cazul infractiunilor flagrante, asadar nu mai este necesara inca o exceptie de la regula generala;

– proiectul mentine la art.103 prevederea ca „perchezitia inceputa intre orele 6 – 20 poate continua si in timpul noptii”. APADOR-CH solicita eliminarea acestui text care contravine art.27 alin.4 din Constitutie („perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant”). Exceptia delictului flagrant este oricum prevazuta in art.103, asa incat alte exceptii de la regula prevazuta in Constitutie nu sunt admisibile;

– proiectul introduce la art.111 un nou alineat prin care se permite efectuarea perchezitiei si ridicarea de inscrisuri si obiecte din unitatile publice „si in timpul noptii”. APADOR-CH cere eliminarea acestui alineat tot pe baza art.27 alin.4, deoarece Constitutia nu distinge in functie de locul perchezitionat;

– art.148 (cazurile in care se poate dispune arestarea inculpatului) a fost partial modificat. APADOR-CH solicita :

– abrogarea lit.a, intrucat lipsa datelor necesare pentru stabilirea identitatii sau a domiciliului acuzatului nu poate justifica privarea de libertate;

– abrogarea lit.d, deoarece probele in acuzare trebuie sa existe inainte de a priva pe cineva de libertate. In plus, orice ruda sau prieten al celui arestat are posibilitatea de a altera un mijloc de proba;

– abrogarea lit.f, intrucat starea de recidiva nu poate justifica privarea de libertate, aceasta fiind numai o circumstanta avuta in vedere la individualizarea pedepsei;

– abrogarea lit.g, deoarece si circumstantele agravante, ca si recidiva, sunt numai imprejurari de care tine cont instanta de judecata;

– abrogarea lit.h care permite, practic, arestarea oricarei persoane suspecta de a fi comis o infractiune pentru care legea prevede o pedeapsa ce depaseste un anume prag. Cerinta „pericolului pentru ordinea publica” nu poate fi dovedita in fapt, asa incat, in practica, este ignorata. Situatia prevazuta la lit.e („din datele exsitente rezulta necesitatea impiedicarii savarsirii unei alte infractiuni”) este suficienta;

– eliminarea lit. i (nou introdusa in proiect) deoarece textul se suprapune lit.e.

APADOR-CH atrage atentia ca situatiile in care este permisa privarea de libertate sunt expres si limitativ prevazute in art.5 al Conventiei europene iar legea romana nu poate deroga de la textul Conventiei.

– art.155 (prelungirea duratei arestarii in cursul urmaririi penale) si art.160/2 (mentinerea arestarii in cursul judecatii) ar trebui, in opinia asociatiei, modificate in sensul prelungirii sau mentinerii arestarii numai daca apar elemente noi fata de situatia din momentul privarii de libertate. Aceasta este conditia ce rezulta din jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului de la Strasbourg;

– art.172 alin.4, modificat in proiect, mentine totusi prevederea conform careia contactul cu aparatorul poate fi interzis pentru maximum 5 zile. APADOR-CH cere eliminarea acestui text deoarece art.24 din Constitutie si art.6 lit.c din Conventia europeana garanteaza dreptul la aparare fara nici o exceptie;

– la art.183 (mandatul de aducere) alin.2, APADOR-CH solicita introducerea enumerarii situatiilor in care se poate emite mandatul de aducere si cere renuntarea la ultima parte a alin. 4 (nou introdus), respectiv a textului „… iar daca aceasta nu este posibil, in 24 de ore.” Audierea persoanei aduse cu mandat trebuie sa aiba loc imediat, asa cum se arata implicit in alin.3. Audierea nu poate avea loc, in nici un caz, in „24 de ore” pentru ca aceasta ar echivala cu o privare de libertate, depasind in mod ilegal limitele mandatului de aducere;

– proiectul introduce „Titlul VI” denumit „Dispozitii privind urmarirea si judecarea persoanelor juridice”. Corelativ cu propunerea formulata de APADOR-CH in comentariile privind Codul penal de a se elimina integral acest gen de infractiuni, asociatia solicita renuntarea la acest capitol.

Alte propuneri ale asociatiei se refera la textele noi din proiect cu privire la „investigatorii acoperiti” (art.224/1 – 224/5), la posibilitatile de plangere impotriva masurilor si actelor de urmarire penala ale organelor de cercetare penala (art.275 – 278 modificate in proiect), la procedurile in fata instantei (art.

295, 304, 319, 327 – nemodificate) etc.

3. Proiectul Legii privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu

Introdus in Senat inca din 1993, proiectul – foarte contestat – a fost adoptat in februarie 1996 si a fost trimis, conform procedurii, Camerei Deputatilor. In 1998, Guvernul a inaintat acestei camere o noua versiune intitulata „Legea privind securitatea informatiilor secrete de stat si a informatiilor secrete de serviciu” care, desi aduce unele modificari la proiectul adoptat de Senat, nu rezolva problemele de fond semnalate de-a lungul anilor de organizatiile neguvernamentale si chiar de unii parlamentari.

La sfarsitul lunii septembrie 1999, Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala si Comisia juridica, de disciplina si imunitati din Camera Deputatilor au redactat un raport comun asupra proiectului de lege. A rezultat o combinatie intre textul adoptat de Senat in 1996 si propunerea guvernului, aceasta din urma avand prioritate.

3.1. Probleme de principiu

a) APADOR-CH afirma din nou ca reglementarea aspectelor privind secretul de stat ar fi trebuit facuta ulterior sau, cel mult, simultan cu o lege a accesului la informatie. In absenta acesteia din urma, garantia constitutionala oferita de art.31 din Constitutie este nefunctionala;

b) asociatia subliniaza din nou ca secretul de serviciu nu trebuie reglementat prin vreo lege (aceasta sau alta), stabilirea categoriilor de informatii, documente date etc., ce pot constitui secrete de serviciu revenind conducerii fiecarei persoane juridice;

c) reglementarile legale privind secretul de stat pot fi extinse asupra persoanelor juridice de drept privat numai daca acestea deruleaza contracte cu institutiile statului care au sarcini nemijlocite in domeniul sigurantei nationale si numai in legatura cu obiectul acelor contracte;

d) atributiile conferite Serviciului Roman de Informatii (SRI) depasesc limitele stabilite de Legea 14/1992 cu privire la organizatea si functionarea institutiei;

e) asociatia constata ca nici noua varianta nu asigura accesul la justitie al persoanelor fizice (sau juridice) care s-ar considera victime ale incalcarii de catre autoritati a dreptului la accesul la informatii.

3.2. Proiectul de lege

– art.7 enumera categoriile de informatii secrete de stat, dintre care unele au, in mod evident, acest caracter. Dar lit f) si g) includ si activitatea, mijloacele, metode, tehnica si echipamentul de lucru ale „autoritatilor publice care desfasoara activitate de informatii”, adica SRI, SIE (Serviciul de Informatii Externe), SPP (Serviciul de Paza si Protectie), STS (Serviciul de Telecomunicatii Speciale) si structurile de informatii din Ministerul de Interne, Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Justitiei eliminandu-se astfel orice posibilitate de control democratic asupra activitatilor acestor organe/structuri. Lit. h) si i) definesc drept secrete de stat harti, planuri topografice, inregistrari aeriene, studii, prospectiuni geologice, determinari gravimetrice etc „prin care se evalueaza rezervele nationale de metale si minereuri rare, pretioase, disperse si radioactive”, ceea ce pare pueril deoarece sutele de sateliti pot obtine aproape toate aceste informatii. Lit j) include si „activitatile stiintifice, tehnologice…. ce au legatura cu siguranta sau cu apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei”. Intr-un astfel de text de lege, definitiile trebuie sa fie limitative si clare. Or aceasta exprimare generalizatoare depaseste cu mult sfera sigurantei nationale, a apararii nationale si a secretului de stat. Lit m) – „relatiile si activitatile externe ale statului roman, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicitatii”. Cum nici in aceasta lege si nici in altele nu exista referiri in acest sens, rezulta ca orice informatie din acest domeniu poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text. In finalul articolului 7, apare lit n) – „alte domenii stabilite prin lege”. Care lege? Se poate deduce ca o lege sau legi viitoare ar putea adauga noi categorii de informatii secrete de stat la cele 14 din acest proiect;

– la art.8, proiectul introduce o clasificare a informatiilor secrete de stat in trei categorii – „strict secret de importanta deosebita”, „strict secret” si „secret” – al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici reguli diferite pentru evidenta sau apararea lor. Se mai adauga si calificativul „confidential” dar nu se precizeaza daca orice informatie, indiferent de categoria careia ii apartine, poate fi declarata „confidentiala”. Clasificarea va fi stabilita prin Hotarare a Guvernului si deci nu va fi supusa aprobarii Parlamentului;

– nu se prevede nimic in legatura cu declasificarea informatiilor secrete de stat: dupa cat timp pot fi ele facute publice, in ce conditii, cand dispare caracterul „confidential” etc. Si, mai ales, cum poate fi contracarata si sanctionata decizia de a include printre secrete de stat informatii care nu au acest caracter;

– art.11 reglementeaza modul in care autoritatile publice isi intocmesc listele proprii cuprinzand categoriile de informatii secrete de stat. „Listele….se transmit atat unitatilor subordonate cat si Serviciului Roman de Informatii”. APADOR-CH considera ca toate aceste liste cu categorii de informatii secrete de stat trebuie sa fie publice astfel ca fiecare cetatean sa stie ce gen de informatii gestioneaza fiecare autoritate publica. Altfel, nimeni nu va putea fi acuzat ca n-a respectat o lege care „secretizeaza” pana si listele cu categorii de informatii;

– art.19 abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind securitatea informatiilor secrete de stat (lit.a), sa verifice persoanele care vor lucra cu secrete de stat (lit.c si d). Lit f) permite SRI sa efectueze „acte premergatoare referitoare la nerespectarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat in conditiile prevazute de Codul de procedura penala” (subl.n.). Aceasta inseamna ca pe baza art.224 din C.p.p. si a art.91/1 din Codul penal, SRI va putea intercepta convorbirile telefonice si supraveghea o persoana pe baza unui mandat de 30 de zile (ce poate fi prelungit pe un numar nedefinit de alte perioade de cate 30 de zile), pe langa mandatul cu acelasi continut pe care il poate solicita pe baza art.13 din Legea Sigurantei Nationale (valabil pentru 6 luni dar putand fi prelungit la nesfarsit). Cu alte cuvinte, in loc sa sporeasca protejarea persoanei fata de posibile abuzuri ale autoritatilor, ea se diminueaza. Lit.j) autorizeaza SRI „sa aplice sanctiuni contraventionale pentru nerespectarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat”. Conform Legii 14/92 a SRI, aplicarea sanctiunilor contraventionale nu intra in competentele acestui organ;

APADOR-CH considera ca acest proiect de lege aduce atingere unor drepturi si libertati cum sunt accesul la informatii si libera lor circulatie, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie, accesul la justitie etc.

4. Legea sigurantei nationale

Adoptata in 1991, inainte de intrarea in vigoare a noii Constitutii, aceasta lege trebuie urgent si substantial modificata. In cursul anilor 1998 si 1999, au fost introduse in parlament trei astfel de propuneri, dintre care numai una incerca amendarea – partiala – a principiilor ce trebuie sa stea la baza protejarii sigurantei nationale, celelalte doua pastrand aproape intacte si spiritul si litera legii in vigoare. Nici unul din proiecte nu a ajuns in faza de dezbatere in Parlament. La sfarsitul anului 1999 a aparut si o varianta a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii (CSAT) care ar urma sa fie introdusa in parlament ca initiativa legislativa a unor parlamentari.

Permanent preocupata de pericolele la adresa unor drepturi civile pe care le reprezinta legea din 1991 – definirea vaga si mult prea larga a amenintarilor la adresa sigurantei nationale; numarul mare de servicii/structuri de informatii; durata practic nelimitata a mandatelor de interceptare a convorbirilor si supraveghere a persoanelor, fara nici un control judecatoresc, imposibilitatea persoanei supravegheate de a se apara eficient de eventuale abuzuri etc. – , APADOR-CH, impreuna cu alte patru organizatii neguvernamentale, a pregatit o propunere de modificare a acestei legi, varianta finala ce a rezultat dupa numeroase consultari fiind remisa unui grup parlamentar care urma sa o introduca in Parlament. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat pana la data redactarii raportului anual.

Propunerea grupului de organizatii neguvernamentale are in vedere:

– definirea clara a fiecareia din categoriile de amenintari la adresa sigurantei nationale (eliminarea completa a unora din definitiile actuale si reformularea celorlalte, inclusiv prin renuntarea la expresii de genul „de natura sa…” sau „care ar putea pune in pericol…”, deoarece amenintarea trebuie sa fie reala si nu doar presupusa);

– introducerea controlului judecatoresc atat in privinta emiterii si prelungirii mandatelor de interceptare cat si a motivelor invocate de serviciile de informatii la solicitarea mandatului si a rezultatelor obtinute in cursul executarii mandatului;

– limitarea duratei mandatului de interceptare la 6 luni cu posibilitate de prelungire o singura data pentru trei luni;

– dreptul persoanei ce a fost supusa unei astfel de supravegheri de a fi informata dupa incheierea mandatului si posibilitatea de a se adresa justitiei daca se considera lezata in drepturile sale.

Alte articole din propunere vizeaza limitarea numarului de servicii/structuri de informatii, controlul civil al acestora, transparenta – in masura rationala – a activitatilor acestor servicii/structuri etc.

Up

II. POLITIA: CADRUL LEGISLATIV, SITUATIA DIN ARESTURI, CAZURI INDIVIDUALE

Anul 1999 a marcat primii pasi concreti, sub aspect legislativ, in directia schimbarii mult asteptate de organizatiile neguvernamentale de drepturile omului din tara si anume demilitarizarea politiei. De altfel, masura a fost ceruta insistent si de Consiliul Europei si de Uniunea Europeana.

Proiectul de modificare a Legii nr.26/1994 cu privire la organizarea si functionarea politiei si, mai ales, proiectul privind statutul politistului – ambele introduse in Parlament (in Camera Deputatilor) in toamna anului 1999 – dovedesc ca intentia de a demilitariza politia a trecut de faza declarativa. Ramane de vazut cat de repede va adopta Parlamentul aceste legi esentiale pentru protectia drepturilor civile. Conform declaratiilor actualului ministru de interne – Constantin Dudu Ionescu – si raportului Ministerului de Interne catre Comitetul de Ministri al Consiliului Europei, demilitarizarea va fi facuta in trepte si se va incheia in anul 2005.

Anul 1999 a insemnat, pentru APADOR-CH, stabilirea unei colaborari permanente cu Directia de cercetari penale (DCP)din cadrul Inspectoratului General de Politie, care a acordat asociatiei permisiunea de a vizita aresturile politiei. De la inceput au fost puse asociatiei trei conditii: a) sa nu discute cu persoanele din arest aspectele juridice ale privarii lor de libertate; b) sa anunte datele vizitelor in aresturi la DCP si c) reprezentantii APADOR-CH sa fie insotiti in aceste vizite de o persoana desemnata de DCP. In legatura cu aceasta ultima conditie, asociatia a respectat-o in ocaziile in care a vizitat aresturile din Bucuresti, Ploiesti si Campina. In celelalte situatii, APADOR-CH a facut deplasari in timpul carora a acoperit si alte probleme pe care asociatia le are permanent in atentie: vizitarea unor penitenciare, investigarea unor cazuri individuale semnalate asociatiei etc. Solutia logica la care s-a ajuns a fost ca reprezentantii asociatiei sa fie insotiti in vizitele in aresturile politiei din alte localitati de un reprezentant al Inspectoratului Politiei Judetene, de regula seful serviciului de cercetari penale. Cu toate acestea, in decembrie 1999, in urma unui articol publicat in ziarul francez „Liberation”, in care autorul a prezentat numai ce i s-a parut interesant si „socant” dintr-o discutie de circa doua ore cu presedinta APADOR-CH cu privire la politia romana, Inspectoratul General al Politiei a hotarit, drept „represalii”, ca reprezentantii asociatiei vor trebui sa comunice planul de vizite in aresturile politiei cu mult timp inainte si ca vor fi insotiti, obligatoriu, de un ofiter de la Directia de Cercetari Penale din cadrul IGP. Este evident ca, pe de o parte, APADOR-CH nu considera potrivit ca un ofiter de la DCP sa fie la curent cu toate demersurile pe care le intreprinde asociatia in timpul unei deplasari – inclusiv cele care nu privesc politia – iar pe de alta, deplasarile nu pot fi organizate in functie de programul ofiterilor de la IGP. APADOR-CH spera ca aceasta neintelegere nu va afecta buna colaborare dintre IGP si asociatie, asa cum s-a desfasurat ea pana in decembrie 1999.

1. Cadrul legislativ

Dupa cum s-a mentionat, doua importante proiecte de lege se afla pe agenda Camerei Deputatilor. APADOR-CH le considera esentiale pentru racordarea Romaniei la standardele europene dar are, totusi, cateva obiectii si sugestii la textele respective.

1.1. Proiectul de lege cu privire la modificarea Legii 26/1994 a organizarii si functionarii Politiei Romane

Art.7/1 – nou introdus – prevede, la paragraful 2, ca „dispozitiile sefilor ierarhici … privind solutionarea cauzelor penale se dau in forma scrisa si nu pot contraveni celor stabilite de magistrat” (subl.n.). Este clar ca aceasta prevedere intra in contradictie cu Codul de procedura penala, deoarece, in prezent, procurorul este singurul abilitat sa supravegheze modul in care organele de cercetare penala din cadrul politiei isi desfasoara activitatea. Asadar, sefii ierarhici nu pot da dispozitii privind solutionarea cauzelor penale. APADOR-CH solicita eliminarea paragrafului 2.

Paragraful 3 al aceluiasi articol aduce, dupa parerea APADOR-CH, o noutate absoluta in materie: reglementarea evidentei pasive a cauzelor cu autori neidentificati (an-uri), „prin ordin comun al ministrului de interne si Procurorului General de pe langa Curtea Suprema de Justitie”. An-urile sunt frecvente in activitatea tuturor politiilor din state cu sistem democratic solid. Dupa stiinta APADOR-CH, maximum de eficienta in materie de rezolvare a cazurilor intr-o astfel de tara este atins de Franta cu aproape 50% din cazuri rezolvate. Olanda, des invocata ca model, are o medie de rezolvare a cazurilor de aproximativ 30-35%. Existenta an-urilor nu inseamna ineficienta a politiei ci grija de a nu acuza pe cineva de fapta comisa de altcineva. APADOR-CH considera ca, desi intentia de a reduce presiunea ce se exercita constant asupra politistilor romani cu privire la rezolvarea cat mai multor cazuri este buna, nu este nevoie de decizii la nivelul ministrului de interne si al procurorului general pentru trecerea cazurilor cu autori necunoscuti in evidenta pasiva. Mai normal ar fi ca politistul care a facut cercetarile sa propuna trecerea cazului in evidenta pasiva iar decizia sa fie luata de superiorul sau ierarhic. Numai in cazurile grave nerezolvate solutia ar trebui sa vina de la sefii politiilor locale sau de la inspectorii sefi ai judetelor.

Sectiunea III (art.14/1 – 14/5) reglementeaza institutia complet noua a Autoritatii politienesti, instrument de monitorizare a activitatilor politiei de catre societatea civila. Atributiile sale sunt enumerate la art.14/2. Lit. e) autorizeaza institutia sa faca „demersurile necesare pentru solutionarea sesizarilor referitoare la incalcarea drepturilor fundamentale ale omului si, in cazul in care faptele nu constituie infractiuni sau contraventii le trimite institutiei Avocatului poporului spre solutionare, potrivit legii”. Nu este clar care este rolul Autoritatii politienesti si ce puteri are. Dupa toate aparentele, ea se va limita la a propune trimiterea cazului de incalcare a drepturilor la Parchet (sau la judecatorul insarcinat cu efectuarea cercetarilor penale) sau la Avocatul Poporului, acesta din urma avand competente atat de limitate incat este evident ca nu va putea repara prejudiciile suferite de victime.

APADOR-CH crede ca Autoritatea politieneasca ar trebui sa faca propriile cercetari, inclusiv audierea eventualelor victime si a politistilor implicati si sa propuna conducerii politiei sanctiuni, exceptand, desigur, faptele de natura penala ce vor fi trimise organelor competente.

In Sectiunea IV, art.14/6 alin.2 prevede posibilitatea infiintarii unor noi unitati, sectii sau posturi de politie dupa consultari cu consiliile judetene sau locale, care ar urma sa puna la dispozitie spatiile necesare.

APADOR-CH considera ca, data fiind tendinta spre descentralizare, ar fi mai firesc ca noile unitatii, sectii sau posturi de politie sa fie infiintate la solicitarea expresa a consiliilor, care cunosc mai bine nevoile comunitatii.

Art.14/8 prevede ca „unitatile teritoriale de politie colaboreaza cu consiliile locale si primariile pentru indeplinirea hotararilor sau dispozitiilor scrise ale acestora … in domeniul ordinii publice”. APADOR-CH considera ca politia nu trebuie sa „colaboreze” pentru „indeplinirea hotararilor” ci sa le aduca la indeplinire.

Atributiile politiei prevazute la art.15 alin1 din Legea 26/1994 sunt modificate in proiect. Modificarile sunt, in general, binevenite cu urmatoarele precizari:

– date fiind discutiile din ultima vreme cu privire la rolul jandarmeriei, ar fi preferabil ca asigurarea linistii si ordinii publice sa fie exclusiv de competenta acesteia. Ar trebui deci modificate lit. b), c) si d) din actualul proiect;

– la lit. t) („indeplineste orice alte atributii ce ii sunt date prin lege”) proiectul adauga „hotarari ale Guvernului si ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii”.

APADOR-CH considera ca, deoarece hotararile acestor doua institutii nu sunt supuse niciunui control, se creaza astfel pericolul ca politia sa actioneze in functie de interese politice de moment. Asociatia cere ca lit. t) sa fie pastrata in formularea actuala din Legea 26/1994.

Art.16 (drepturi si obligatii) a fost si el modificat in proiectul de lege.

APADOR-CH constata ca se mentine lit.b) („conducerea” la sediul politiei) cu toate ca art.23 din Constitutie stabileste ca unica forma de privare de libertate fara mandat de arestare retinerea de 24 de ore. „Conducerea” la sediul politiei de pana la 24 de ore este si ea o forma de privare de libertate iar „respectarea dreptului la aparare” inclusa in proiect nu rezolva problema neconstitutionalitatii. APADOR-CH solicita insistent eliminarea posibilitatii „conducerii” la sediul politiei. O persoana poate fi privata de libertate numai daca exista probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta penala. In aceste situatii, exista ordonanta de retinere, masura perfect constitutionala. APADOR-CH sugereaza ca, de vreme ce exista probele sau indiciile temeinice, sa se emita imediat ordonanta de retinere, dar prima declaratie a persoanei retinute sa fie luata numai in prezenta avocatului.

Lit. i) (controale si razii) nu a fost modificata cu toate ca s-au semnalat numeroase cazuri de abuzuri in perioada desfasurarii unor astfel de actiuni ale politiei. Acest lucru a fost – si este – posibil tocmai datorita absentei unor reglementari clare cu privire la organizarea si desfasurarea controalelor si raziilor. Desigur, o lege nu trebuie sa intre in cele mai mici detalii dar ea trebuie formulata cu suficienta claritate pentru a nu lasa loc unor interpretari abuzive.

Articolul 19 (uzul de arma) a fost modificat prin eliminarea situatiilor in care politistii pot recurge la acest mijloc extrem de imobilizare. Proiectul precizeaza doar ca uzul de arma se va face „in conditiile legii”, dupa toate probabilitatile, Legea 17/1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor. Art.47 din aceasta lege cuprinde un numar de zece situatii in care se poate recurge la arma de foc, fata de cinci cate figurau in Legea 26/1994. APADOR-CH a sustinut constant ca politistii nu trebuie sa recurga la arma de foc decat in doua situatii: a) daca viata lor sau a altor persoane se afla in pericol iminent si b) daca persoana care urmeaza a fi retinuta/arestata opune rezistenta armata. Restul situatiilor prevazute in art.47 din Legea 17/1996 (punerea „in pericol a unui obiectiv pazit”, „persoane care patrund sau ies ilegal..din perimetrele sau zonele pazite”, „grupuri de persoane sau persoane izolate care incearca sa patrunda fara drept in sediile sau in perimetrele autoritatilor si institutiilor publice” etc), nu pot fi invocate pentru justificarea uzului de arma. De asemenea, APADOR-CH considera ca inacceptabila folosirea armei de foc impotriva celor care incearca sa fuga dupa savarsirea unei infractiuni, deoarece s-a dovedit ca in marea majoritate a situatiilor nu exista nici o amenintare la adresa vietii cuiva. De asemenea, o astfel de interventie extrema nu respecta principiul proportionalitatii.

APADOR-CH insista pentru limitarea cazurilor in care politistii sunt autorizati sa recurga la arma de foc la cele doua situatii amintite.

APADOR-CH sugereaza ca, la paragraful 1, sintagma „arme albe” – mult prea cuprinzatoare – sa fie inlocuita cu „mijloacele pentru impiedicare si neutralizare mentionate la art.18 alineatul 1”.

Art.32/1, nou introdus, autorizeaza politia „sa foloseasca informatori si politisti sub acoperire … in vederea prevenirii si combaterii infractiunilor, precum si pentru asigurarea ordinii si linistii publice” (paragraful 1) iar „pentru prevenirea si combaterea infractiunilor comise in conditiile crimei organizate” politia poate „infiinta…persoane juridice..” (paragraful 2).

APADOR-CH face urmatoarele observatii:

a) „legalizarea” categoriei informatorilor va reinvia suspiciunile care au otravit societatea romaneasca in timpul regimului comunist. Politiile din toata lumea recurg la informatori pentru rezolvarea unor cazuri anume. Nu este si nici nu trebuie sa fie o metoda generalizata;

b) asigurarea ordinii si linistii publice presupune prezenta cat mai vizibila a politistilor, ceea ce ar descuraja potentialii infractori. Folosirea informatorilor si a politistilor sub acoperire in acest scop ar fi total nejustificata;

c) ideea infiintarii unor persoane juridice fictive este extrem de nociva ea putand avea efecte dezastruoase asupra sectorului neguvernamental, in principal asupra mediilor de afaceri, prin instaurarea neincrederii generale.

Asociatia cere modificarea paragrafului 1 prin eliminarea cuvantului „informatori” si a sintagmei „precum si pentru asigurarea ordinii si linistii publice” si renuntarea la paragraful 2.

La capitolul V/1 – nou introdus – care reglementeaza asigurarea logistica si financiara, la art.45/1 paragraful 3, APADOR-CH solicita includerea urmatoarei precizari: „Asistenta medicala pentru personalul Politiei va fi asigurata de medici si asistenti angajati special in acest scop. Personalul Politiei nu va face apel la corpul medical care raspunde de starea de sanatate a persoanelor aflate in aresturile politiei decat in cazuri de urgenta.” Asociatia cere acest lucru deoarece in prezent, desi sunt putini, medicii si asistentii care raspund de aresturi acorda asistenta medicala si personalului Politiei, prestarea unor servicii medicale de calitate pentru ambele categorii fiind astfel mult ingreunata.

APADOR-CH propune ca, in virtutea transparentei ce caracterizeaza o politie democratica, bugetul alocat de stat in fiecare an Inspectoratului General al Politiei sa fie dat publicitatii, pe categorii de cheltuieli.

1.2. Proiectul de lege privind statutul politistului

Statutul politistului este o lege care ar fi trebuit adoptata inca din 1994. Dupa repetate amanari si revizuiri, proiectul a fost inaintat Camerei Deputatilor la data de 2 noiembrie 1999, impreuna cu proiectul de lege privind modificarea Legii 26/1994 a Politiei.

APADOR-CH atrage atentia asupra unei erori de redactare: desi statutul stabileste ca functia cea mai inalta in politie este cea de „chestor general”, atat in statut cat si in proiectul de modificare a Legii politiei apare in mai multe randuri titulatura „inspectorul general al politiei”.

Textul de lege stabileste in mod clar drepturile si indatoririle politistului si are meritul de a statua fara echivoc demilitarizarea politiei. Totusi, mai exista articole care, dupa parerea APADOR-CH, ar trebuie modificate.

Astfel, la capitolul III, Sectiunea 1 – Drepturile politistului – la art.33 paragraful 5, prevede sprijin pentru construirea sau cumpararea unei locuinte proprietate personala „cu acordarea de credite pe termen lung, cu dobanda minima in conditiile legii” pentru politistii in varsta de pana la 35 de ani. Avand in vedere facilitatile substantiale in materie de cazare prevazute la art.30, APADOR-CH considera ca sprijinirea pentru cumpararea sau construirea unei locuinte este excesiva. Pentru eliminarea oricaror posibile suspiciuni – bazate si pe faptul ca multi politisti au obtinut si pana acum credite cu dobanda preferentiala – APADOR-CH solicita eliminarea paragrafului 5 de la art.33.

La Sectiunea a 2-a – Indatoririle politistului – art.46 lit. b interzice politistului „sa primeasca cereri a caror rezolvare nu este de competenta sa ori nu i-au fost repartizate de sefii ierarhici…”. APADOR-CH a intalnit multe situatii in care persoanele care se prezentau la politie pentru a depune o plangere – mai ales seara sau in cursul noptii – erau fie direct refuzate, fie amanate pentru a doua zi, cu justificarea ca „lipseau sefii”. Asociatia crede ca politistul trebuie sa fie obligat sa primeasca orice plangere, la orice ora din zi sau din noapte, sa o inregistreze si sa o prezinte superiorului ierarhic imediat dupa sosirea sa in unitate. Acesta va hotari de indata cui sa repartizeze lucrarea spre solutionare. Politistul care refuza sa primeasca o plangere ar trebui chiar sanctionat, deoarece el se afla in slujba cetateanului si nu invers.

La Sectiunea a 3-a – Restrangerea exercitarii unor drepturi si libertati – art.49 paragraful 3 lit. d si e instituie restrictii excesive impotriva libertatii de exprimare. „Opiniile” – adica pareri personale – nu pot si nu trebuie sa fie cenzurate, chiar daca ele sunt „contrare intereselor” institutiei sau „calomnioase” la adresa sa. Orice critica exprimata de un politist la adresa superiorilor lui sau a metodelor institutiei ar putea fi usor interpretata in sensul lit. d si e. Acest gen de restrangere a libertatii de exprimare se practica doar in cazul unei discipline militare severe, ceea ce nu trebuie sa mai fie cazul pentru o institutie demilitarizata. APADOR-CH cere eliminarea celor doua litere d si e.

Paragraful 4 al art.49 permite, in principiu, politistului sa prezinte in public informatii si date, precum si comentarii la acestea. Numai ca partea a doua a paragrafului instituie atatea restrictii incat face inoperant acest drept. Nu se mai intelege despre ce are dreptul sa vorbeasca politistul in public, exceptand, poate, generalitati si banalitati cu privire la activitatea politiei.

La art.50, care precizeaza situatiile in care un politist poate fi mutat intr-o alta localitate, litera f mentioneaza situatia in care „imaginea sa (a politistului – n.n.) in localitatea unde isi desfasoara activitatea este afectata”. APADOR-CH considera ca „imaginea afectata” a unui politist este, in realitate, o chestiune de fond si priveste relatiile dintre acesta si membrii comunitatii. APADOR-CH a intalnit destule cazuri – mai ales in mediul rural si in orasele mici – in care „imaginea” politistilor era „afectata” iar relatiile dintre acestia si localnici erau, invariabil, tensionate. Nu subiectivismul aprecierilor cetatenilor era cauza ci insusi comportamentul politistilor, incompatibil cu calitatea de aparatori ai legalitatii. Mutarea acestora la un alt post de politie ar insemna doar mutarea problemei si nu rezolvarea ei. APADOR-CH solicita ca, in situatia in care exista o stare conflictuala intre membrii comunitatii si politisti, IGP sa efectueze cercetari si sa decida asupra oportunitatii mentinerii lor in activitate.

In capitolul IV, Sectiunea a 2-a – Raspunderea juridica si sanctiuni – se introduce la art.59 si art.61 sintagma „cu vinovatie” in legatura cu incalcari ale indatoririlor de serviciu” (art.59) si „abateri disciplinare” (art.61). Daca termenul „vinovatie” a fost folosit in sensul definitiei din art.17 Cod penal, el nu are ce cauta in cele doua articole din statut deoarece incalcarile indatoririlor de serviciu si abaterile disciplinare se refera la reglementari interne ale institutiei. Iar daca „vinovatia” priveste eventuala raspundere penala, atunci folosirea acestui termen este redundanta dat fiind ca o fapta comisa „fara vinovatie” nu intra, oricum, sub incidenta legii penale. APADOR-CH considera ca sintagma „cu vinovatie” trebuie eliminata din art.59 si 61.

Art.60 absolva de raspundere politistul care „prin exercitarea in limitele legii a atributiilor de serviciu, a cauzat suferinte sau vatamari unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora”.

APADOR-CH crede ca art. 44,45,47 si 51 din Codul penal referitoare la cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sunt acoperitoare si, evident, valabile pentru toti cetatenii tarii, indiferent de natura profesiei lor. Asadar, nu este nevoie de o prevedere speciala cu privire la politisti.

In privinta daunelor materiale cauzate de politisti unor terte persoane, APADOR-CH sugereaza stabilirea unei proceduri interne in cadrul ministerului, privind repararea acestor daune. Tertii pagubiti se vor adresa instantelor civile numai daca nu se ajunge la un acord intre parti.

2. Aresturile politiei

In 1999, reprezentantii APADOR-CH au vizitat 13 aresturi ale politiei din care trei in Bucuresti (Directia Generala de Politie a Municipiului, sectiile 12 si 14) si 10 in Baia Mare, Bacau, Campina, Craiova, Deva, Iasi, Ploiesti, Tulcea, Turnu Severin si Satu Mare.

Aresturile politiei au urmat, pana in august 1999, regulile stabilite prin Instructiunile 0410/1974 emise de ministrul de Interne de atunci, Emil Bobu. Fiind o institutie militarizata, politia a respectat ad litteram aceste instructiuni chiar daca multi politisti le considerau caduce.

Din discutiile cu politistii, asociatia a inteles ca noile Instructiuni nr.901/1999 aduc unele imbunatatiri dintre care cele mai importante sunt asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre arestat si avocat si folosirea lanturilor numai la transportarea detinutilor considerati periculosi. Trebuie precizat ca, in vreme ce vechile instructiuni erau „secret de stat”, noile reglementari sunt catalogate ca „secret de serviciu”. Aceasta inseamna ca ele nu sunt accesibile decat politistilor. Or, acest document contine informatii de interes public, iar accesibilitatea este o conditie esentiala pentru orice reglementare legala, conform dreptului international.

APADOR-CH a solicitat Ministerului de Interne un exemplar al noilor instructiuni dar pana la data redactarii raportului nu s-a primit nici un raspuns.

2.1. Probleme aflate constant in atentia APADOR-CH

Conducerea la sediul politiei

APADOR-CH a sustinut permanent ca aceasta forma de privare de libertate de pana la 24 de ore, prevazuta de Legea nr 26/1994 a politiei la art.16 lit.b este neconstitutionala. Constitutia Romaniei prevede la art.23 numai retinerea de maximum 24 de ore fara mandat de arestare. Distincta de retinere, care este reglementata de Codul penal si Codul de procedura penala, conducerea este o masura lasata la latitudinea politistilor prin care acestia pot priva o persoana de libertate pentru inca 24 de ore, perioada pentru care nu exista o procedura stabilita prin lege. Art.16 lit.b prevede doar ca persoanele suspecte de a fi periclitat „ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale” „a caror identitate nu a putut fi stabilita” sunt conduse la sediul politiei.

Politistii cu care au discutat reprezentantii APADOR-CH – inclusiv inalti ofiteri din conducerile IPJ-urilor – sustin ca:

a) „conducerea la sediul politiei” nu inseamna privare de libertate ci doar o masura administrativa;

b) la art.16 lit b nu este vorba de doua conditii cumulative (persoana sa fie suspecta de comiterea unei infractiuni/contraventii si sa nu aiba acte de identitate asupra sa), deoarece Legea evidentei populatiei ar obliga fiecare cetatean sa poarte asupra sa buletinul (cartea) de identitate. Cu alte cuvinte, orice persoana poate fi legitimata de orice politist, la orice ora si in orice loc si, daca nu are asupra sa buletinul/cartea de identitate poate fi „condusa” la sediu si tinuta acolo pana la 24 de ore, chiar daca nu i se poate imputa nimic sub aspect infractional;

In opinia APADOR-CH, primul argument este extrem de subred, deoarece o persoana care nu poate parasi o incinta cand doreste este, evident, privata de libertate. Asociatia considera ca trebuie eliminata lit.b) a art.16 si ca singura forma de privare de libertate fara mandat de arestare trebuie sa fie numai cea constitutionala a retinerii de 24 de ore. Altfel spus, nici o persoana nu trebuie sa fie privata de libertate, nici macar un minut, daca nu exista indicii temeinice ca acea persoana a comis o infractiune. Simplul fapt ca o persoana nu are asupra ei actele de identitate nu poate constitui motiv de conducere la sediul politiei.

Al doilea argument invoca Legea evidentei populatiei (nr.105/1996) coroborata cu Legea politiei. Trebuie, insa, precizat ca prima cuprinde o lista de sanctiuni contraventionale dar niciuna nu se refera la situatia in care o persoana nu ar avea asupra sa actul de identitate. Este deci clar ca cele doua conditii din art.16 lit. b) sunt cumulative. Un amanunt nelipsit de importanta este mentalitatea unor politisti (in speta unul din sefii de la IPJ Prahova) conform careia daca cineva se plimba seara „legal” nu are a se teme de vreun control politienesc.

Dupa cum s-a mentionat, procedura in cazul conducerii la sediul politiei nu este reglementata prin lege. Neexistand nici o regula – sau, daca exista prin instructiuni interne, ea nu este aplicata unitar – fiecare IPJ procedeaza dupa cum crede de cuvinta. Din cele 13 aresturi vizitate, APADOR-CH a constat ca in 5 judete (Satu Mare, Maramures, Mehedinti, Hunedoara, Tulcea) si sectia 12 de politie din Bucuresti existau camere de „triere”, adica locul unde stau persoanele „conduse”.

Camerele de „triere”, ce pot fi chiar in incintele IPJ-urilor (Tulcea, Baia Mare- judetul Maramures) dar si in sediile politiilor orasenesti, sunt, in general, spatii mici (circa 4 metri patrati), cu una sau doua banci si cu grilaj in spatele caruia sta un supraveghetor. Persoana adusa acolo nu are contact cu familia sau cu aparatorul, nu are nici un drept (sa dea un telefon sau sa contacteze in orice alt mod pe cineva din afara) si nu poate face altceva decat sa astepte rezultatele verificarii identitatii.

Judetul Iasi este o exceptie fericita, pentru ca, atat inspectorul sef cat si seful serviciului cercetari penale au afirmat ca nu se practica metoda „conducerii” si ca nu exista camere de „triere”. Daca o persoana pare suspecta si nu are acte de identitate, verificarea se face prin statiile de emisie-receptie. Daca sunt indicii temeinice ca acea persoana a savarsit o infractiune, ea este adusa imediat la unul din cele doua aresturi din judet (IPJ Iasi si Pascani) si se emite ordonanta de retinere.

O alta exceptie, de sens contrar insa, o constituie sectia 14 Politie din Bucuresti unde nu exista nici registru de evidenta a persoanelor conduse, nici rapoarte ale politistilor care le-au adus. Cu alte cuvinte, o persoana privata de libertate cateva ore (pana la 24) nu are nici o posibilitate de a dovedi ca s-a aflat la politie. Situatia pare singulara, cel putin prin comparatie cu celelalte aresturi vizitate, unde reprezentantii APADOR-CH au constatat ca exista cel putin registre de evidenta a persoanelor conduse si/sau rapoarte ale politistilor care au adus acele persoane.

Prezenta aparatorului

Art.6 din Codul de procedura penala precizeaza la alin.4 ca „orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal”. Conform asigurarilor date de conducerea IGP, prezenta avocatului la sediul politiei este obligatorie in momentul in care persoanei private de libertate i se ia declaratia scrisa ce precede emiterea ordonantei de retinere.

Cu toate acestea, nu putini au fost detinutii din aresturile politiei care s-au plans ca nu au avut aparator in acele momente (sectia 12 politie din Bucuresti, Directia Generala de Politie a Municipiului Bucuresti, IPJ Iasi, IPJ Bacau). La IPJ Hunedoara, ofiterii au afirmat ca prezenta aparatorului in momentele premergatoare emiterii ordonantei de retinere „nu este obligatorie” si ca impunerea unei astfel de masuri ar echivala cu o incalcare a legilor in vigoare.

Trebuie mentionat faptul ca, dintre persoanele care au fost asistate de aparatori din oficiu, majoritatea au declarat ca acestia nu au intervenit in nici un fel pe parcursul procedurilor, multumindu-se sa semneze de „prezenta”. Au existat chiar cazuri in care avocatii din oficiu si-au indemnat clientii „sa recunoasca tot, ca sa isi usureze situatia”.

In aprilie 1999, prin scrisoarea nr.10482, IGP a transmis APADOR-CH ca a dispus ca, la toate aresturile de politie, sa fie afisate la vedere, intr-un loc accesibil persoanelor aduse la sediu, listele cu avocatii din oficiu, cu orarele de lucru si numerele de contact. Cu o singura exceptie (arestul din Campina), nici unul din aresturile vizitate nu a afisat aceste liste. Ele exista, dar sunt tinute prin sertare.

Confidentialitatea discutiilor dintre client si avocat

APADOR-CH a constatat ca mentalitatea generala a politistilor cu care a discutat (cu exceptia unui ofiter de la IPJ Dolj) este ca aparatorul are obligatia de „a contribui la aflarea adevarului”. Care adevar si al cui? Evident, sarcina anchetatorului este de a aduna probe ce ar putea dovedi vinovatia persoanei, iar a avocatului, de a o apara. Cu alte cuvinte, instanta va trebui sa cantareasca argumentele pro si contra si sa stabileasca adevarul juridic, care poate fi diferit de adevarul absolut in functie de soliditatea probelor. De altminteri, APADOR-CH a sustinut mereu ca majoritatea dovezilor trebuie obtinute inainte de arestarea unei persoane si nu invers, cum se intampla frecvent, mai ales in cazul infractiunilor de furt sau talharie.

Avocatul are rolul clar de a-si apara clientul. Asadar, el trebuie sa discute toate posibilitatile care ar duce la achitarea sau reducerea gravitatii faptelor, lucru imposibil in prezenta anchetatorului sau a unui alt politist. Asa se petreceau lucrurile pana in august 1999 cand au intrat in vigoare noile Instructiuni nr.901/1999 care asigura confidentialitatea discutiilor.

Cu toate acestea, in cursul vizitelor facute de reprezentantii APADOR-CH, persoane aflate in aresturile IPJ Iasi, Maramures si Satu Mare in octombrie si noiembrie 1999 au declarat ca la discutiile cu avocatii au fost de fata si politisti, care au auzit tot ce s-a discutat. O reactie cel putin bizara a politistilor a fost ca „avocatii ar trebui sa ceara sa discute cu clientii in conditii de confidentialitate”. Or, de vreme ce Instructiunile 901/1999 sunt catalogate „secret de serviciu”, este inadmisibil sa li se ceara sa cunoasca o reglementare care nu este publica. Este deci obligatia politistilor de a comunica clientului si avocatului ca au acest drept. Un al doilea „motiv” ar fi ca sediile politiei nu au „spatii adecvate” pentru discutii confidentiale. Asadar, in oricare din camere ar discuta avocatul si clientul, politistul prezent va auzi, chiar si involuntar, ce se vorbeste. Solutia este, evident, simpla: politistul poate sta in afara camerei, lasand usa deschisa, in asa fel incat sa vada, nu sa auda.

2.2. Conditii de detentie

Cazarea

Judetele au, in general, trei, maximum patru aresturi. Dintre cele vizitate de APADOR-CH, numai IPJ Dolj are patru aresturi, restul judetelor avand doua-trei aresturi. Capitala face exceptie: din cele 23 de sectii de politie, 20 au propriile aresturi. La aceastea se adauga arestul de la Directia Generala a Politiei Municipiului Bucuresti (DGPMB) – unde sunt aduse toate femeile retinute/arestate din Bucuresti si Ilfov – si arestul IGP.

Majoritatea aresturilor vizitate erau situate la subsolul sediilor politiei. Indiferent de situarea lor, ferestrele se deschid numai din exterior si sunt prevazute cu plase de sarma cu ochiuri atat de dese incat nu se poate asigura nici lumina naturala, nici aerisirea, absolut obligatorii. In aresturile Directiei Generale a Municipiului Bucuresti (sectia femei) si IPJ Maramures, camerele de arest nu au ferestre, singura posibilitate de aerisire fiind deschiderea vizetei ce da spre coridor.

Cum nu se poate asigura suficienta lumina naturala, majoritatea camerelor din aresturile vizitate sunt prevazute cu becuri sau tuburi cu neon foarte slabe, montate deasupra usii si protejate de un grilaj.

Nici o camera nu are prize si deci persoanele din aresturi nu pot folosi nici un aparat electric (radio, televizor, aparat de barbierit). Explicatia data este ca detinutii ar putea fie sa le distruga, fie sa incerce sa se electrocuteze. APADOR-CH considera ca ambele variante sunt doar pretexte si ca, in realitate, politistii cred in continuare ca o persoana retinuta/arestata trebuie izolata cat mai mult posibil, inclusiv prin interzicerea dreptului de acces la informatiile furnizate de presa, pentru ca ea va deveni astfel mai „cooperanta” in sensul dorit de ei. Daca nu este asa, atunci cum se explica faptul ca nu sunt permise nici aparatele de radio sau televizoarele cu baterii? Singura exceptie de la regula este arestul IPJ Bacau, unde reprezentantii APADOR-CH au gasit doua televizoare si o combina muzicala. In unele aresturi s-au instalat difuzoare in camere (Campina, Turnu Severin) prin care se transmit anume programe, selectate de conducere. Reprezentantii APADOR-CH au fost asigurati in mod repetat ca se vor instala difuzoare in toate camerele din toate aresturile din tara dar ca, deocamdata, nu exista fonduri. Intrebarea este cum si de unde au obtinut aceste fonduri unele aresturi iar altele nu, dat fiind ca bugetul este centralizat?

In unele aresturi, paturile si mesele din camera sunt din piatra (IPJ Prahova, unde sunt si semne vizibile de igrasie, ceea ce pune in pericol starea de sanatate a detinutilor).

Hrana

Cu exceptia arestului IPJ Prahova (care are propriul bloc alimentar), restul aresturilor vizitate de APADOR-CH primesc mancarea de la penitenciarele cele mai apropiate. Asociatia a semnalat in repetate randuri calitatea foarte proasta a meniurilor pregatite in penitenciare. Asadar, orice comentarii cu privire la hrana servita in aresturi sunt inutile. Trebuie, totusi, semnalate cateva aspecte:

a) in Bucuresti, pentru cele 20 de aresturi plus arestul DGPMB, exista doar doua masini care transporta mancarea pregatita la penitenciarul Rahova. Evident, pe langa calitatea discutabila a hranei, se adauga intarzierile la livrare;

b) in toate aresturile vizitate exista un frigider in care persoanele care primesc pachete pot pastra alimentele. Numai ca, de regula, produsele trebuie scoase din frigider numai la ora 6 dimineata, ceea ce presupune o adevarata „stiinta” a dozarii, date fiind conditiile de igiena din camere din cauza carora alimentele se pot altera rapid.

Conditii de igiena

Aresturile vizitate au unul sau doua grupuri sanitare. Fiecare grup sanitar contine intre unul si trei WC-uri tip „turcesc” si doua,trei, maximum patru dusuri (doua dusuri la DGPMB pentru aproape 150 de persoane, un dus la IPJ Tulcea pentru peste 50 de persoane, patru dusuri la IPJ Dolj pentru aproape 120 de persoane etc.) De mentionat ca WC-urile nu au sistem mecanic de curatire (lanturi), recurgandu-se la sticle sau furtunuri de plastic pentru evacuarea reziduurilor. Multe grupuri sanitare sunt intr-o stare foarte proasta : apa pe dusumea, dusuri fara rozete, gratare de lemn inexistente, instalatii care curg.

Unele aresturi nu dispun de fonduri pentru asigurarea necesarului de sapun si detergenti (de exemplu, DGPMB).

In aceste conditii precare este aproape imposibil ca detinutii sa-si mentina o stare de igiena corporala cat de cat acceptabila.

Trebuie precizat ca, in toate aresturile vizitate, robinetul de alimentare cu apa a dusurilor sau chiuvetelor se afla in afara salii de baie, si nu poate fi actionat decat de subofiteri. APADOR-CH crede ca aceasta practica, prin care un detinut este dependent integral de buna – sau reaua – vointa a unor subofiteri in privinta dreptului elementar la mentinerea unei igiene corporale normale, poate fi catalogat drept tratament degradant.

Una dintre problemele serioase din aresturile politiei este cea a satisfacerii nevoilor fiziologice ale retinutilor/detinutilor. Cu exceptia arestului de la IPJ Dolj (unde din 31 de camere, 17 sunt dotate cu cate un WC tip „turcesc”, neseparat de restul camerei) in restul aresturilor vizitate se practica metoda „tinetei” sau a „sticlei de plastic” in care detinutii isi fac nevoile. Cele mai multe din camerele din aresturile vizitate exalau un aer irespirabil rezultat din combinatia de miros de urina, de trupuri nespalate si de precaritatea sistemului de aerisire. Este inadmisibila stabilirea „programului” – de trei ori pe zi – a satisfacerii nevoilor fiziologice a mii de persoane! Chiar daca exista si un „program” al golirii „tinetelor” – tot de trei ori pe zi – umilirea persoanelor din aresturi, obligate sa-si faca nevoile intr-o galeata sau o sticla de plastic, in prezenta altora, este un exemplu clar de tratament degradant.

Asistenta medicala

Pentru cele 20 de aresturi din Bucuresti, plus arestul DGPMB, exista un singur medic si patru asistenti. In iunie 1999, numarul persoanelor aflate in toate aresturile din capitala se ridica la aproximativ 600. Trebuie precizat faptul ca medicii si asistentii din aresturi se ocupa atat de detinuti cat si de cadrele politiei.

Conform Instructiunilor 0410/1974, nemodificate prin noul regulament, orice persoana retinuta/arestata trebuie sa fie vazuta de un medic in maximum 24 de ore de la introducerea sa in arest. Reprezentantilor APADOR-CH li s-a spus ca toate persoanele din aresturile din Bucuresti sunt aduse la DGPMB pentru acest prim examen. Daca, ulterior, ele vor mai avea nevoie de ingrijiri medicale, medicul sau unul din asistenti se va deplasa la arestul respectiv.

Cu toate aceste asigurari, reprezentantii APADOR-CH au gasit la sectia 12 Politie o persoana careia nu i se facuse nici un examen medical desi se afla in arest de sase zile. Un alt arestat din aceeasi sectie ceruse insistent sa fie vazut de un medic deoarece avea stari de sufocare, lucru ce s-a realizat doar dupa doua zile.

Unele femei din arestul DGPMB s-au plans nu numai de conditiile insuportabile de detentie ci si de lipsa de ingrijiri medicale (una a declarat ca este bolnava de TBC, o alta ca sufera de hipocalcemie iar doua erau gravide si aveau probleme cu sarcina).

In celelate aresturi din tara, vizitate de APADOR-CH situatia asistentei medicale este ceva mai buna cel putin din punct de vedere al numarului doctorilor si asistentilor medicali.

IPJ Satu Mare are doi doctori si doi asistenti care se ocupa atat de cadrele politiei cat si de retinuti/arestati. In noiembrie 1999, doua persoane aflate in arest de trei zile nu fusesera inca vazute de medic.

La IPJ Tulcea, unul din cei doi medici a declarat ca au existat cazuri de raie si alte boli de piele. „Au venit cu ele de afara”, a sustinut doctorul. Fara a exclude aceasta posibilitate, reprezentantii APADOR-CH au insistat asupra conditiilor de igiena foarte proaste, care constituie un pericol real pentru sanatatea arestatilor. La arestul din Tulcea se mai practica tunsul „la zero” atunci cand sunt transferati la penitenciar („din motive de igiena”, a fost argumentul medicului).

In toate aresturile vizitate exista cate un „cabinet medical”, dotat cu un pat, o masa si un scaun. Nu exista aparatura medicala de nici un fel. Aici sunt consultati arestatii. In schimb, in sediul politiei, exista cabinete dotate cu tot ce este necesar, unde persoanele arestate nu au acces decat in situatii cu totul exceptionale.

Desi medicul care examineaza persoana retinuta/arestata trebuie sa noteze in fisa medicala toate bolile pe care aceasta le declara, APADOR-CH are cunostinta de cazuri in care doctorii au omis unele afectiuni fie pentru ca le-au considerat o „inventie”, fie pentru ca ele ar fi putut fi motiv de invocare a imposibilitatii fizice de a suporta starea de detentie, fie pentru a ascunde urmele brutalitatii cu care persoana a fost tratata de politisti inainte de emiterea ordonantei de retinere. Cazul Nita de la Ploiesti este un exemplu pentru primele doua ipoteze: in fisa sa medicala nu s-a consemnat nici psoriazisul de care a declarat ca sufera, nici tija de metal din picior care il incomoda atat de tare incat se punea problema unei operatii pentru a-i fi scoasa. APADOR-CH nu intelege de ce medicul respectiv a hotarit, cu de la sine putere, ca Nita nu are psoriazis, cu atat mai mult cu cat aceasta boala de piele, chiar daca este foarte greu de vindecat, nu este nici fatala, nici – in principiu – transmisibila. Al doilea caz, care ar putea confirma ideea de ascundere a urmelor violentelor politistilor, este cel al minorului Florin Evelin Grosu(15 ani) aflat in arestul IPJ Iasi la inceputul lunii noiembrie 1999. Retinut de sectia 5 politie din Iasi, impreuna cu un alt minor, in ziua de 21 septembrie 1999, Grosu a afirmat ca a fost pus cu spatele la calorifer si batut de un „subofiter inalt, slabut si blond” cu bastonul, pumnii si picioarele. La aducerea in arestul IPJ Iasi, minorul a spus medicului care l-a examinat ca are dureri de cap din cauza loviturilor cu bastonul. Pe fisa insa apare numai numai mentiunea „cefalee” fara precizarea cauzei. La 6 octombrie 1999, cand reprezentantii APADOR-CH au discutat cu minorul, acesta mai avea inca pe spate o urma de lovitura ce poate sa fie urmarea bataii din sectia 5.

Exercitiul fizic zilnic

Toate aresturile vizitate de APADOR-CH sunt prevazute cu unul sau mai multe spatii de plimbare. Instructiunile – atat cele noi cat si cele vechi – prevad 30 de minute de plimbare zilnica pentru toti arestatii. Spatiul de plimbare inseamna, de regula, una sau mai multe curti, de dimensiunile camerelor de detentie, acoperite cu un grilaj foarte des in chip de tavan. Nu exista nici o banca, nici un aparat de sport, asa incat tot ce pot face arestatii este sa umble in acest spatiu limitat sau sa stea in picioare. Cu toate acestea, nici macar jumatatea de ora zilnica obligatorie nu este respectata (la DGPMB, femeile ies la aer doar 15 – 20 de minute o data pe saptamana; la IPJ Maramures, femeile si minorii au iesit la aer cu o zi inainte de vizita APADOR-CH, dupa cel putin doua saptamani de stat permanent in camere; la IPJ Iasi, minorii fusesera scosi la plimbare o singura data, timp de 15 minute, in cele zece zile ce au precedat vizita APADOR-CH). Cu o singura exceptie (IPJ Maramures) reprezentantii APADOR-CH nu au vazut nici un arestat in curtile de plimbare. „Nu sunt suficienti subofiteri pentru supraveghere”, a fost una din justificari. Or aceste curti de plimbare sunt separate prin usi de fier de restul aresturilor si nu exista nici o posibilitate de evadare.

Dreptul la corespondenta

Dreptul la corespondenta este drastic limitat pentru persoanele aflate in aresturile politiei. Atat vechile Instructiuni nr.0410/1974 cat si cele noi nr.901/1999 mentin ca unica posibilitate de corespondenta o carte postala pe luna la expediere si tot una la primire. Este evident ca se mentine cenzura, cu toate ca Romania a fost condamnata de Curtea europeana a drepturilor omului de la Strasbourg pentru violarea art.8 din Conventia europeana in cazul cenzurarii corespondentei detinutilor din penitenciare (cazul Petra v.Romania). APDOR-CH considera inadmisibila diferenta de tratament dintre persoanele aflate in aresturile politiei si cele aflate in penitenciare (si nu numai din punct de vedere al dreptului la protejarea corespondentei).

Chiar si asa, reprezentantii APADOR-CH au intalnite destule situatii in aresturile vizitate in care nici macar acea carte postala lunara nu era pusa la dispozitia arestatilor (DGPMB, IPJ Iasi). La arestul IPJ Maramures s-a sustinut ca persoanele din arest pot coresponda cu cine doresc, nelimitat, ceea ce ar fi insemnat o exceptie notabila fata de celelalte aresturi vizitate de APADOR-CH. Numai ca, dupa indelungate discutii, a reiesit ca numai plicurile adresate Parchetului militar nu sunt deschise. Oricum, asociatia considera ca este un mic pas inainte, care ar trebui generalizat.

3. Cazuri individuale investigate de APADOR-CH in 1999

3.1. Petre Ilie, Gheorghe Nedelcu si Victor Gheorghe din orasul Buftea

Descrierea incidentelor de la inceputul lunii martie a.c. asa cum au fost relatate de doua din victime (Petre Ilie si Gheorghe Nedelcu):

Pe 4 martie 1999, trei indivizi au comis un act de talharie impotriva proprietarului unui camion in care se afla o cantitate mare de cafea. Victima si mai multi martori i-au descris pe cei trei precizand ca doi dintre agresori erau blonzi. Un cetatean strain l-a solicitat pe Petre Ilie – un tanar patron bine cunoscut in Buftea – sa-i gaseasca un loc de depozitare pentru marfa (cafea), un grup de descarcatori si un paznic. Cetateanul strain l-a asigurat ca are acte in regula.

Dupa cateva zile, Petre Ilie, descarcatorii (printre care Gheorghe Nedelcu si Victor Gheorghe) si paznicul au aflat ca erau cautati de politie. Asa ca, pe 11 (sau 12)martie, Petre Ilie, Gheorghe Nedelcu si Victor Gheorghe s-au prezentat singuri la sectie. Aici au descoperit ca erau suspectati ca ar fi comis actul de talharie de la inceputul lunii. Evident ca au negat vehement orice implicare in acel eveniment si au dat declaratii in acest sens. Stiindu-se nevinovati si crezand ca acele declaratii vor rezolva problema, au hotarit sa nu solicite, in acea faza, prezenta unui avocat. Numai ca au aparut si politisti de la inspectoratul Ilfov, in frunte cu Petre Popa, seful serviciului judiciar. De aici incolo, s-au declansat abuzurile: cei trei au fost batuti, declaratiile initiale au fost rupte iar ei obligati sa scrie altele, „dupa dictare”, refuzandu-li-se prezenta avocatului pe care, de aceasta data , il cerusera.

Mai multe persoane care se aflau in incinta sectiei de politie sau in curte si pe strada pot confirma ca au auzit urlete de durere si zgomot de geamuri sparte (Petre Ilie s-a aruncat cu capul in geam si a amenintat ca isi taie gatul daca nu inceteaza tratamentul inuman).

Intr-un tarziu, la interventia unor politisti din Buftea, cei trei „suspecti”, a caror nevinovatie – sau vinovatie – in privinta talhariei putea fi usor stabilita prin confruntarea cu persoanele care asistasera la comiterea infractiunii din 4 martie, au fost spalati de sange si transferati in arestul Politiei Capitalei.

Petre Ilie si Gheorghe Nedelcu au admis ca, la aducerea lor in arestul Politiei Capitalei nu au reclamat tratamentul inuman la care fusesera supusi la Politia Buftea. „De frica” si pentru ca stiau ca nu se va lua nici o masura impotriva politistilor implicati, au spus ei. Este insa inexplicabil faptul ca doctorul care i-a examinat cateva zile dupa arestarea preventiva – desi, conform regulamentului ar fi trebuit sa faca acest lucru in primele 24 de ore – nu i-a intrebat nimic despre traumatismele vizibile si nici nu a recomandat vreun examen medical suplimentar sau tratament.

Petre Ilie si Gheorghe Nedelcu mai sustin ca , in perioada in care s-au aflat in arest, au remis sefului arestului Politiei Capitalei o plangere cu privire la situatia lor, inclusiv la tratamentul inuman aplicat de politisti in sediul Politiei Buftea. Nu este clar daca acea plangere a fost – sau nu – inaintata organelor competente.

Reprezentantii APADOR-CH nu au putut discuta cu comandantul Politiei Buftea deoarece acesta era plecat pe teren. A fost contactat de ofiterul de serviciu dar, din pacate, acesta nu a reusit sa ajunga la sediu pana la ora la care APADOR-CH avea deja stabilita o intalnire cu victimele.

Cu adresa nr.114.884/22.06.1999, IGP a informat asociatia ca, pe data de 12 martie 1999, cand cei trei „s-au pus de bunavoie la dispozitia organelor de ancheta” s-a stabilit in urma „cercetarilor efectuate” ca ei sunt autorii talhariei. „Inainte de sosirea la Politia Buftea a aparatorului Braileanu Ioan, Ilie Petre a lovit cu capul un geam din biroul in care se gasea, fara insa a se accidenta iar Gheorghe Victor, aflat intr-o alta incapere, a spart cu pumnul un geam.” (subl.n.) Mai departe, se precizeaza ca nu s-a consemnat in procesele verbale de introducere in arestul DGPMB ca Ilie Petre si Nedelcu Gheorghe ar fi prezentat „urme de violenta”. Numai la Gheorghe Victor se face mentiunea ca „arestatul prezinta…urme de violenta la palma bratului stang, fiind pansat, declarand ca s-a lovit in timpul zilei, inainte de incarcerare” (subl.n.). Cei trei au fost pusi in libertate la 28 aprilie 1999 prin decizia Curtii de Apel Bucuresti. Cu toate ca nu a existat decat o „sesizare verbala ” cu privire la comiterea unor abuzuri de catre politisti la politia Buftea (sesizare confirmata de un procuror de la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti), totusi, „Corpul de Control al IGP s-a sesizat din oficiu” iar materialul rezultat a fost trimis la 9 iunie 1999 Parchetului Militar Teritorial Bucuresti.

3.2. Constantin Buzatu (Craiova)

In seara zilei de vineri 30 aprilie 1999, in jurul orelor 22.30, Constantin Buzatu se intorcea spre casa la volanul unui autoturism Mercedes cu numar de Timisoara, proprietate a fratelui sau. Pe traseu, i s-au adresat cuvinte si gesturi obscene de persoane aflate intr-o masina Dacia cu numar de inmatriculare OT99 (dl. Buzatu nu a retinut si combinatia de litere). In dreptul hotelului „Jiul”, cei din masina Dacia i-au blocat drumul, fortandu-l sa opreasca. Imediat, in spate s-a mai oprit o masina tot Dacia. Au coborat toti din masini – Constantin Buzatu si cate doua persoane din fiecare Dacia – cei patru repezindu-se cu pumnii la primul. In timp ce il loveau in cap, Constantin Buzatu l-a identificat si strigat pe nume pe unul din agresori – lt. Constantin Berbecel de la Sectia 4 Politie Craiova – moment in care acesta le-a cerut celorlalti trei sa inceteze cu loviturile. Constantin Buzatu s-a urcat in masina si s-a dus la Sectia 4 Politie unde a dorit sa depuna o plangere in legatura cu agresiunea suferita. Intre timp, a sosit la sectie si lt.Berbecel care s-a prefacut a nu cunoaste motivul prezentei lui Constantin Buzatu acolo. Ofiterul de serviciu a refuzat sa primeasca plangerea, indemnandu-l pe dl Buzatu sa revina a doua zi dimineata cand va fi prezent comandantul sectiei.

Luni, 3 mai, Constantin Buzatu s-a prezentat la Laboratorul IML de unde a obtinut certificatul medico-legal nr 985/A2 din 3.05.1999 care mentioneaza tumefactii si echimoze la ochi, nas si gura si prescrie 7-8 zile de ingrijiri medicale.

In aceeasi zi a depus si plangere la Parchetul Militar Craiova. Aflase ca, in afara lt.Brebecel, doi dintre agresori erau si ei politisti – plt. Mihai Fanuica si plt.Ioan Borcan. A patra persoana implicata in incident este Marian Fanuica, fratele plutonierului Mihai Fanuica. Trebuie precizat ca toti patru erau imbracati civil iar cele doua masini Dacia erau autoturisme particulare.

Constantin Buzatu s-a adresat presei, televiziunii si posturilor de radio locale care, toate, au prezentat cazul. Exista video-caseta cu inregistrarea prezentata de postul de televiziune Terra Sat, in care se vedeau clar vatamarile suferite de victima in zona faciala.

Parchetul Militar Craiova a rezolvat cazul intr-un timp record de patru zile. Dupa parerea reprezentantilor APADOR-CH, in acest caz Parchetul a dat dovada mai degraba de superficialitate decat de eficienta. Prin adresa nr.294/P/1999 din data de 7 mai, Constantin Buzatu era instiintat ca Parchetul hotarise neinceperea urmaririi penale impotriva celor trei politisti si, totodata, ca fusese lovit numai de civilul Marian Fanuica, impotriva caruia se putea plange direct la Judecatorie. Dl. Buzatu a mentionat un fapt care l-a intrigat profund: Marian Fanuica a obtinut si el un certificat medico-legal cu acelasi gen de traumatisme si acelasi numar de zile de ingrijiri medicale.

Nemultumit de solutia data, Constantin Buzatu s-a adresat Sectiei Parchetelor Militare.

Reprezentantii APADOR-CH au dorit sa afle si parerea politistilor de la Sectia 4 in legatura cu acest incident. Din pacate, dl.comandant era plecat iar loctiitorul sau nu stia nimic de acest caz, deoarece in aprilie fusese in concediu. Nimeni altcineva din sectie nu a dorit – sau nu a putut – sa ofere vreo informatie.

In adresa nr.114.884 din 22 iunie 1999, IGP a repetat concluziile Parchetului militar Craiova: politistii nu l-au lovit pe Constantin Buzatu, acesta schimband lovituri doar cu civilul Marian Fanuica.

3.3. Cazul Gheorghe Dumitrache din Sascut (cu domiciliu actual in Bacau)

Sascut-Targ, Sascut-Sat, Schineni si Pancesti formeaza comuna Sascut din judetul Bacau, in care functioneaza un post de politie cu patru subofiteri, sef fiind plt.maj.Eugen Caleap. Unul din subofiteri a fost „mutat” la circulatie, mai concret, supravegheaza traficul pe sosea la cativa kilometri de Sascut.

In 1993, o comisie locala a improprietarit sascutenii cu cate un hectar de padure, titlurile de proprietate fiindu-le acordate abia in 1995 si 1996. Satenii au taiat copaci bazandu-se pe decizia comisiei si au intrat in conflicte repetate cu Ocolul silvic care continua sa socoteasca padurea drept proprietate de stat. Padurarii de la Ocolul silvic au apelat adesea la politistii din Sascut, ceea ce a avut drept consecinta emiterea unui numar mare de procese verbale de amendare. Unii sateni le-au contestat la judecatorie si au castigat, altii au preferat sa plateasca, desi se considerau nevinovati.

Pentru reprezentantii APADOR-CH a fost clar ca o buna parte din sascuteni se tem de politistii locali. Din discutiile cu mai multi sateni a reiesit ca politistii din Sascut actioneaza adesea dupa bunul lor plac. Vlase Popa, un batran aproape orb de 67 de ani, cu certificat de handicapat fizic gradul I cu insotitor, a fost amendat cu 700.000 si respectiv 400.000 lei pentru ca ar fi recoltat porumb de pe un teren ce nu ii apartinea si pentru ca ar fi tulburat „linistea publica”.

Margareta Verbuta din satul Schineni a declarat ca este terorizata de propria-i familie: a fost batuta in mai multe randuri si chiar internata la spital, i s-au luat bunuri si, practic, nu mai indrazneste sa stea in casa ei. A facut nenumarate plangeri la politia din Sascut dar nimeni nu a facut vreo ancheta reala iar rudele sale nu au primit nici macar o amenda. Margareta Verbuta nu mai are nici o incredere in politistii din Sascut pentru ca in ultimul an, de cate ori a incercat sa faca plangere impotriva rudelor agresive, ei i-au replicat: „daca nu taci, te amendam.”

Nascut la Pancesti (Sascut), in 1951, Gheorghe Dumitrache are domiciliul in Bacau. Nu are antecedente penale. Fiind somer, dupa ce a lucrat la fabrica de avioane, el o ajuta la munca pe mama sa care traieste in continuare la Pancesti. Dupa punerea in posesie cu un hectar de padure, Gheorghe Dumitrache a avut mai multe altercatii cu padurarii de la Ocolul silvic, ori de cate ori lua lemne pentru mama lui. In noiembrie 1996, el a primit doua amenzi de 200.000 lei (p.v. nr.006353/27.11.1996) si respectiv de 400.000 lei (p.v. 006402 / 28.11.1996), ambele procese verbale fiind semnate doar de politisti. Le-a contestat pe amandoua la judecatorie. In dosarul cu amenda de 400.000 lei, Gheorghe Dumitrache a pierdut in prima instanta si a declarat recurs, in vreme ce contestatia pentru a doua amenda urma sa se judece (instanta daduse termen in luna mai si chiar citase un martor). Cu toate acestea, judecatoria Bacau a conexat cele doua dosare si, la 3 martie 1997, a decis transformarea amenzilor in 40, respectiv 20 zile de inchisoare contraventionala, deci un total de 60 de zile. Arestat pe data de 3 aprilie 1997, Gheorghe Dumitrache a reusit cu greu sa-si contacteze familia care a achitat cele doua amenzi. A fost pus in libertate dupa 12 zile de arest.

Anterior arestarii, la data de 16 ianuarie 1997, Gheorghe Dumitrache, insotit de un tanar – Daniel Eftimie, angajat ca ajutor pe casa si masa – aducea o caruta de lemne pentru mama lui. In jurul orelor 16:00, au fost opriti de o masina din care au coborat cei patru politisti din Sascut – plt.maj Eugen Caleap, plt.Neculai Dragomir, plt.Neculai Ciuta si sergentul Popa. Dragomir a luat imediat din caruta toporul si fierastraul, timp in care colegii sai l-au imobilizat cu catusele pe Gheorghe Dumitrache, l-au lovit cu pumnii si picioarele, l-au bagat in masina si l-au dus la postul de politie. Singura reactie a lui Gheorghe Dumitrache a fost de a le spune ca va veni singur la post dupa ce duce lemnele acasa, lucru ce a fost, evident, ignorat de politisti.

Gheorghe Dumitrache a fost tinut la politie timp de aproape 7 ore, pe baza art.16 lit b) din Legea Politiei nr.26/1994 – „conducere la sediul politiei”. Certificatul medico-legal nr.141/17 ianuarie 1997 mentioneaza leziuni traumatice care „necesita 3-4 zile ingrijiri medicale”. Victima a facut plangere la Parchetul militar Bacau, precizand ca are si martori oculari. Numai unul dintre ei a fost audiat pentru ca al doilea – Daniel Eftimie – era minor. Solutia Parchetului militar Bacau a fost de „neincepere a urmaririi penale” (nr.49/P/1997 din 18 iulie 1997) si a fost confirmata de Sectia Parchetelor Militare la data de 9 martie 1999 (adresa nr 36345/97/2145/1998).

Intre timp, lui Gheorghe Dumitrache i s-au intocmit dosare penale pentru infractiune silvica (taierea ilegala a arborilor – art.97 alin.3 si 4 din Legea 26/1996 cu aplicarea art.74 alin.ultim si art.76 lit d din Codul penal) si pentru ultraj, partile vatamate in al doilea caz fiind doi politisti din Sascut – Dumitru Enache si Neculai Ciuta – si un padurar, Sorin Paris. La 12 ianuarie 1998, Tribunalul Bacau l-a condamnat pe Gheorghe Dumitrache la 2 ani pentru infractiunea silvica – pedeapsa amnistiata – si 6 luni pentru ultraj. Curtea de Apel Bacau, prin decizia penala nr.177/16 iunie 1998, l-a achitat pentru ultraj si i-a redus pedeapsa pentru infractiunea silvica la 6 luni. Decizia a ramas definitiva prin nerecurare.

Reprezentantii APADOR-CH au discutat cu trei martori oculari ai incidentului din 16 ianuarie 1997: Daniel Eftimie – tanarul care lucra pentru Dumitrache la acea data si care locuieste in prezent in Bacau – Gheorghe I.Popa si Eugen Popa, ultimii doi din satul Pancesti. Fiecare a declarat ca i-a vazut pe politisti lovindu-l pe Dumitrache cu pumnii si picioarele, punandu-i catusele si impingandu-l in masina. Fiecare a sustinut ca victima nu a facut nici cel mai mic gest de rezistenta sau de opunere. Din cei trei martori oculari, numai Eugen Popa a fost audiat la Parchetul militar.

Trebuie mentionat faptul ca, in acea zi de 16 ianuarie, Daniel Eftimie a fost si el dus, pentru scurt timp, la postul de politie unde i s-a cerut sa declare in scris ca politistii nu l-ar fi agresat pe Gheorghe Dumitrache.

APADOR-CH considera ca aplicarea amenzilor si declansarea procesului penal pentru ultraj demonstreaza ca politistii din Sascut – in colaborare cu padurarii de la Ocolul silvic – au folosit abuziv unele prevederi legale pentru a-l „pedepsi” pe Gheorghe Dumitrache.

Asociatia are convingerea ca politistii din Sascut au procedat abuziv cu ocazia „conducerii” la postul de politie. Trebuie amintit ca art.16 lit b din Legea Politiei nr.26/1994 da dreptul politistilor de a conduce pe cineva la sediu daca acea persoana nu are acte asupra sa, in vederea stabilirii identitatii. Este clar ca politistii stiau foarte bine cine este Gheorghe Dumitrache. Iar daca fapta de a fi taiat ilegal arbori – pentru care a si fost judecat – era atat de grava incat sa presupuna masura privarii de libertate, atunci Gheorghe Dumitrache ar fi trebuit dus la arestul IPJ Bacau si emisa o ordonanta de retinere. APADOR-CH considera ca politistii din Sascut l-au privat pe Gheorghe Dumitrache de libertate timp de 7 ore fara nici o justificare.

In adresa nr.141.279 din 30 iulie 1999, IGP afirma ca s-au facut cercetari in toate cazurile reclamate de sateni si ca nu s-a confirmat nici una din acuzatiile aduse de acestia politistilor. Despre Gheorghe Dumitrache se mentioneaza ca „provoaca frecvent scandaluri, fiind recalcitrant, are un comportament social anormal, motiv pentru care este predispus la declansarea unor stari conflictuale in comuna Sascut.” Cat despre „unii locuitori din satul Rancesti (probabil Pancesti – n.n.), apartinator de comuna Sascut” se afirma ca ar fi „reclamagii notorii” si ca, deci, „obiectivitatea lor este foarte mica”.

3.4. Cazul Viorel Haica (Targu Jiu)

Cu ocazia unei vizite pe care reprezentantii APADOR-CH au efectuat-o la penitenciarul Turnu Severin in iunie a.c., asociatia a fost sesizata de unul din detinuti – Viorel Haica – in legatura cu modul in care s-a produs retinerea sa de catre doi politisti din Targu Jiu.

In noaptea de 18/19 august 1998, Viorel Haica a fost impuscat in picior si – sustine el – injunghiat cu baioneta si lovit cu patul armei in cap. A fost dus de cei doi politisti (unul dintre ei a fost identificat in persoana lui Felix Talmacel) mai intai la spitalul „Tudor Vladimirescu” din Targu Jiu, apoi la spitalul de neurochirurgie de la Craiova si de aici la spitalul judetean Dolj. Dosarul medical de la penitenciar cuprinde dovada clara ca Viorel Haica a avut o „plaga impuscata coapsa dreapta cu leziune de nerv sciatic drept”. Leziunea de nerv este explicatia pentru care Viorel Haica a ajuns si la spitalul de neurochirurgie.

Pe data de 24 august 1998, impotriva lui Viorel Haica s-a emis mandat de arestare preventiva sub acuzatia de talharie. El a fost luat de la spital si dus in arestul politiei. La solicitarea politistilor, laboratorul IML a facut o expertiza (nr.1037/1 septembrie 1998), stabilind ca Viorel Haica poate suporta regimul de detentie si poate fi tratat in sistemul Directiei Generale a Penitenciarelor. Se recomanda, deci, internarea intr-un spital penitenciar.

La 9 septembrie 1998, invinuitul, aflat in continuare in arestul politiei Targu Jiu, a fost dus de urgenta la spital si operat in urma diagnosticarii unei „apendicite acute flegmonoase”.

Viorel Haica a depus plangere la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor din Targu Jiu in luna mai 1999.

APADOR-CH a semnalat acest caz Sectiei Parchetelor Militare. Pana la data redactarii raportului anual, asociatia nu a primit nici un raspuns.

3.5. Cazul Liviu Constantin Nita din Ploiesti

La data de 14 iulie 1999, doi reprezentanti ai APADOR-CH au vizitat aresturile IPJ Prahova si postului de politie din Campina. La arestul IPJ, ei au dorit sa discute cu arestatul Liviu Constantin Nita din Ploiesti deoarece asociatia fusese sesizata cu privire la posibile incalcari ale dreptului la aparare si la probleme legate de starea sa de sanatate. Intalnirea nu a putut avea loc deoarece Liviu Constantin Nita fusese dus la instanta, de unde a revenit abia in jurul orei 21:00. Mai mult, reprezentantilor APADOR-CH li s-a spus ca nici nu ar fi putut discuta cu inculpatul decat cu aprobarea – si in prezenta – doamnei procuror Buliga de la Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Prahova, care instrumenteaza cazul.

Cei doi reprezentanti ai asociatiei au revenit la Ploiesti pe data de 16 iulie, cand, dupa discutii cu inalti oficiali din Parchet, au primit permisiunea de a sta de vorba cu Liviu Constantin Nita. Discutia s-a desfasurat in prezenta doamnei procuror Buliga si a domnului colonel Malaescu de la IPJ.

Liviu Constantin Nita a fost adus la sediul IPJ Prahova la data de 14 iunie 1999 in jurul orei 11.30, direct de la compania Petrobrazi. Politia fusese sesizata cu mai multe zile inainte ca Liviu Constantin Nita, actionar majoritar la societatea „Sunoil”, emisese cecuri fara acoperire, prejudiciul ridicandu-se – conform informatiilor din presa – la circa 113 miliarde lei. Dl Nita a cerut sa fie convocati avocata Anca Midan si un jurist de la „Sunoil”, prima reusind sa ajunga la IPJ dupa circa 3 ore. Liviu Constantin Nita a dat declaratie in prezenta ei, dupa care, timp de 9-10 ore a fost pur si simplu tinut intr-un birou cu unica explicatie ca „trebuie sa vina un procuror”.

In jurul orei 1:00 noaptea – deci pe 15 iunie – s-a emis ordonanta de retinere si, la ora 2:15, Liviu Constantin Nita a fost introdus in arestul IPJ.

Reprezentantii APADOR-CH au ridicat de mai multe ori problema privarii de libertate in perioada ce precede emiterea ordonantei de retinere. Legea Politiei nr.26/1994 prevede la art.16 lit b) posibilitatea „conducerii” la sediul politiei a unei persoane care nu are acte de identitate asupra sa si care este suspecta ca ar fi comis „actiuni prin care se pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale”, „conducere” ce poate dura pana la 24 de ore. In cazul lui Liviu Constantin Nita, nici nu se poate pune problema „conducerii” la sediu, deoarece acesta era clar identificat anterior retinerii, situatie in care se pune problema temeiului legal al privarii sale de libertate intre momentul declaratiei date in prezenta avocatei si momentul emiterii ordonantei de retinere.

Pe 15 iunie, Liviu Constantin Nita a fost dus la Parchet unde, in prezenta avocatilor sai, a mai dat o declaratie si doamna procuror Buliga a emis mandatul de arestare preventiva pentru 30 de zile.

Doamna procuror a decis ca orice problema legata de arestat – de la legaturi cu lumea din afara (vizite ale familiei, pachete, presa, medicamente) pana la contactele cu aparatorii, reprezentanti ai unor organizatii neguvernamentale sau ziaristi – sa-i fie adusa la cunostinta si nimic sa nu se faca fara aprobarea ei. Drept urmare, absolut toate discutiile dintre avocati si Liviu Constantin Nita au avut loc in prezenta doamnei procuror si a escortei de la IPJ. S-a ignorat astfel principiul esential al confidentialitatii relatiei dintre client si aparator si s-a limitat drastic posibilitatea construirii unei aparari reale. Acest aspect este, din pacate, aproape generalizat in tara in perioada urmaririi penale si a fost semnalat in mod repetat de asociatie, care il considera drept o incalcare a dreptului la aparare.

Inculpatul Nita a avut un grav accident de circulatie in 1990. In urma unor fracturi multiple, i s-a implantat o tija metalica in picior. Tija il deranjeaza si ar fi trebuit scoasa, ceea ce presupune o operatie destul de complicata. Liviu Constantin Nita sufera si de psoriazis, o boala a pielii extrem de greu de tratat si vindecat, si de ulcer. Daca tija din picior si ulcerul presupun radiografii, psoriazisul este vizibil cu ochiul liber pentru oricine are chiar si cele mai vagi cunostinte medicale. Mai mult, arestatul a declarat ca sufera de aceste boli atunci cand a fost examinat de medicul arestului. Cu toate acestea, pe fisa medicala din dosarul de penitenciar al lui Liviu Constantin Nita nu figureaza nici una din cele trei afectiuni mentionate. Dupa parerea APADOR-CH aceasta omisiune a fost intentionata.

In legatura cu acest caz, APADOR-CH face urmatoarele precizari:

1. Conducerea IPJ Prahova a declarat public ca APADOR-CH a incercat sa intimideze organele de ancheta, ca ar fi declansat o campanie de presa si ca ar fi dovedit un interes iesit din comun pentru cazul Nita, deplasandu-se la Ploiesti numai pentru el. Lucrurile sunt total inexacte: asociatia nu are cum sa „intimideze” politia si Parchetul; cazul Nita a fost intens mediatizat cu circa o luna inainte de vizita APADOR-CH; asociatia a vizitat aresturile din Ploiesti si Campina in ziua in care inculpatul era la instanta. In sfarsit, conducerea IPJ a negat cu inversunare ca Nita ar fi bolnav de psoriazis. Problema nu este daca inculpatul are sau nu aceasta boala (reprezentantii APADOR-CH sunt convinsi ca o are) ci refuzul medicului din arest de a trece in fisa medicala bolile de care Nita a declarat ca sufera, inclusiv nementionarea tijei de metal din picior.

2. Prin adresa nr.17478/4130/1999 din 25 noiembrie 1999, Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie a instiintat APADOR-CH ca „din verificarile efectuate a rezultat ca s-au respectat atat prevederile Codului de procedura penala referitoare la drepturile inculpatului Nita Constantin Liviu cat si cele referitoare la drepturile aparatorilor acestuia.”

3.6. Cazul Vili Rupa din Hunedoara

Vili Rupa , nascut la 30 iunie 1973, domiciliaza in Hunedoara. A absolvit zece clase si este necasatorit.

Pe 28 ianuarie 1998, politistii de la Politia municipala Hunedoara au organizat o „prindere in flagrant delict”, deoarece aveau informatii ca Vili Rupa ar fi detinut mercur pe care incerca sa-l vanda. Opt politisti au inscenat o busculada pe la orele 17.30, in dreptul hotelului „Rusca”, unde Vili Rupa discuta cu o persoana. Tanarul s-a speriat, a fugit si, dupa cum declara unii martori, a aruncat o sticla de plastic de ½ l care, conform analizei ulterioare, continea 2,4 kg mercur. Vili Rupa a fost imobilizat de politisti si dus la sediul politiei unde s-a incheiat proces verbal. El sustine ca a fost batut de politisti pana a lesinat si a negat constant ca ar fi detinut acea sticla cu mercur. De altfel, nici nu a semnat procesul verbal de constatare.

Pe 11 martie 1998, parchetul a emis un mandat de aducere pe numele lui Vili Rupa. La executarea mandatului, politistii – circa zece – au recurs la un „siretlic”, spunandu-i lui Vili Rupa, care refuza sa iasa din apartament, ca ar fi cu ei si o echipa de filmare de la PRO TV. Nu i-a fost aratat mandatul. Vili Rupa, persoana cu certificat medical ce atesta ca are probleme psihice – probleme pe care politistii le cunosteau – a declarat ca nu va iesi din apartament decat in prezenta avocatului. In cele din urma, s-a prezentat avocata sa, iar Vili Rupa a fost dus in arestul IPJ Hunedoara.

Acuzat de trafic de stupefiante si de ultraj la adresa politistilor veniti sa-l aresteze (i-ar fi amenintat cu un briceag, dupa care l-ar fi lovit pe un locotenent de politie cu un topor in stomac, fara a-i cauza nici cea mai mica zgarietura, deoarece acesta… avea o agenda in pantaloni care a servit drept scut), Vili Rupa a fost condamnat de Tribunalul Hunedoara, prin sentinta penala nr.160/1999 in dosarul nr 1841/1998, la 1 an si 2 luni inchisoare pentru infractiunea de trafic de stupefiante (312 Cp) si la doua pedepse de cate doua luni pentru ultraj (art.239). Prin contopire, Vili Rupa urma sa execute un an si doua luni, adica exact cat facuse deja in arestul IPJ Hunedoara si la penitenciarul Barcea. Sentinta a fost pronuntata pe data de 5 mai 1999. Apelul la Curtea de Apel Alba Iulia a mentinut prin decizia penala nr.250/A/1999 din 30 septembrie 1999 pedeapsa de 1 an si doua luni. Recursul urmeaza a fi judecat in februarie 2000 la Curtea Suprema de Justitie.

Condamnarea lui Vili Rupa s-a bazat pe procesul verbal din 28 ianuarie 1998 si pe declaratiile a patru martori. Doi dintre acestia erau politistii care au semnat procesul verbal. Cat despre cei doi martori din afara „sistemului”, trebuie precizat ca unul a decedat inainte de audieri la Parchet si instanta iar celalalt a declarat in instanta ca nu stie ce a facut Vili Rupa in timpul busculadei.

Perioada de arest preventiv la IPJ Hunedoara (11 martie – 4 iunie 1998)

La trei zile dupa ce a fost adus in arest, Vili Rupa a fost pus in lanturi din cauza protestelor repetate fata de masura arestarii si pedepsit si cu 10 zile izolare pentru ca a spart niste becuri si a dat cu pumnii in vizeta. A urmat o alta pedeapsa de 15 zile izolare, de data aceasta pentru ca ar fi dat cu picioarele intr-un geam de la tribunal.

Vili Rupa sustine ca a fost tinut in lanturi timp de 82 de zile, adica pana la data de 4 iunie 1998 cand a fost transferat la penitenciarul Barcea cu mentiunea „deosebit de periculos”. El mai spune ca si in perioada cat a stat in penitenciar, a fost dus la instanta de judecata cu lanturi la picioare, la trei sau patru termene. Domnul avocat Alexandru Pop, care i-a asigurat apararea in prima instanta, a confirmat acest lucru.

Titus Jelea, aflat in arestul IPJ Hunedoara in noiembrie 1999, a stat cu Vili Rupa in aceeasi camera din arest cam doua saptamani, incepand cu data la care acesta a fost arestat. Agitatia manifestata de Rupa in primele zile s-ar fi rezumat la insistenta intrebare „de ce am fost arestat?” Pe 14 martie, circa opt soldati au intrat in camera si l-au legat cu lanturi in sistem „T”, adica lanturi la maini si la picioare unite printr-un drug de fier vertical. In plus, a fost legat si cu catusele de pat. Titus Jelea a afirmat ca Rupa nu era descatusat decat cand mergea la toaleta. Au existat si situatii in care i s-a refuzat iesirea la baie si a trebuit sa fie ajutat de ceilalti detinuti sa urineze in tineta. Din cauza drugului de fier nu se putea nici apleca, nici lasa pe vine, asa ca era spalat de colegii de camera. Tot ei il si hraneau, desi avea dificultati cand manca din cauza pozitiei. Titus Jelea a mai afirmat ca, in toata perioada cat a stat impreuna cu Vili Rupa, acesta nu a fost vizitat decat de un procuror militar de la Craiova – care l-a vazut in lanturi – deoarece Rupa facuse plangere la Parchetul militar in legatura cu modul in care actionasera politistii din Hunedoara la 28 ianuarie 1998. Titus Jelea a fost mutat la penitenciarul Barcea la sfarsitul lunii martie. Situatia lui Vili Rupa era neschimbata la acea data.

Matei Martian se afla in penitenciarul Barcea in noiembrie 1999. A stat in aceeasi camera cu Vili Rupa in arestul IPJ in luna mai 1998. Matei Martian a declarat ca, in acea perioada, Rupa avea lanturi la picioare ceea ce ii crea probleme la mers, in special la urcatul treptelor cand trebuia sa fie ajutat de doi detinuti. Matei Martian stia de la Vili Rupa, cu care s-a intalnit in penitenciar ca acesta a fost dus si la instanta tot cu lanturi la picioare, inclusiv dupa aducerea la Barcea.

Alti martori care pot confirma tratamentul la care a fost supus Vili Rupa in arestul IPJ Hunedoara sunt Catalin Draganescu (transferat la penitenciarul Timisoara) si Viorel Bota, pus in libertate si stabilit in localitatea Orastie.

APADOR-CH considera ca imobilizarea cu lanturi si catuse pe o perioada de timp indelungata (82 de zile – dupa spusele lui Vili Rupa – confirmate pentru mai mult de jumatate din perioada de doi fosti colegi de camera in arestul IPJ; cel putin 25 de zile conform rapoartelor de pedepsire aflate la dosarul sau de penitenciar) reprezinta cel putin tratament inuman si degradant daca nu chiar tortura.

Parchetul militar Craiova, caruia Vili Rupa i s-a adresat din arestul IPJ, s-a multumit cu o cercetare de forma – asa cum a mai facut-o si in alte cazuri – dand solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor de la Hunedoara in legatura cu organizarea flagrantului si conducerea lui Rupa la sectia de politie unde a fost maltratat. Vili Rupa s-a adresat cu o noua plangere Parchetului Militar Teritorial Bucuresti in legatura cu modul in care a fost tratat in arestul IPJ Hunedoara. Plangerea a fost expediata imediat dupa iesirea din penitenciar – pe 24 mai 1999 – iar confirmarea de primire este datata 27 mai 1999. Cu toate acestea, pana la data vizitei APADOR-CH la arestul IPJ Hunedoara si la penitenciarul Barcea (5 noiembrie 1999), nu se facusera nici un fel de cercetari.

Prin adresa nr.141.668 din 13 decembrie 1999, IGP a informat asociatia ca Vili Rupa a avut un comportament violent pe aproape toata durata detinerii la IPJ Hunedoara si ca a fost pedepsit de doua ori cu 10 si respectiv 15 zile „izolare simpla”, timp in care a fost imobilizat cu lanturi si catuse iar ca, ulterior, i s-au pus fie lanturi la picioare, fie catuse la maini „in momentele in care a fost scos la ancheta”. Atunci cum se explica faptul ca Matei Martian l-a vazut cu lanturi la picioare permanent dupa a doua pedeapsa cu izolarea? Materialul transmis de IGP nuanteaza acuzatia initiala adusa de politistii din Hunedoara, conform careia Vili Rupa l-ar fi lovit cu toporul in burta pe unul din politisti. In adresa IGP, aplicarea loviturii a devenit intentia de a lovi cu toporul. Concluzia IGP este ca politistii de la Hunedoara si de la IPJ Hunedoara au actionat perfect legal si nu au savarsit nici un abuz, lucru confirmat si de decizia de neincepere a urmaririi penale a Parchetului militar. (Este vorba de prima decizie din 22 mai 1998 privind doar modul in care a fost inscenat flagrantul).

3.7. Cazul Sofica si Gavriliuc

Tiberiu Sofica, student la drept, si un var al sau in varsta de 17 ani, nume de familie Gavriliuc, au fost retinuti de politisti de la Sectia 12 din Bucuresti si apoi arestati preventiv sub invinuirea de talharie. Retinerea s-a produs pe data de 15 iunie 1999 in jurul orelor 11.30 dimineata. Politistii i-au trantit pe trotuar, le-au pus catusele si i-au lovit in prezenta trecatorilor. Avocata lui Tiberiu Sofica afirma ca exista martori care pot relata despre modul brutal in care au operat politistii.

Adusi la sectie, cei doi au fost maltratati in continuare de politisti (Tiberiu Sofica a mentionat numele unui capitan – Serban – al doilea politist implicat nefiind identificat decat dupa grad – sublocotenent) pentru a recunoaste ca ei sunt autorii unor repetate acte de talharie (smulgerea lantisoarelor de aur de la trecatori).

Avocata lor i-a vazut a doua zi, cand procurorul a emis mandatele de arestare preventiva si a declarat ca nu a mai vazut vreodata oameni batuti atat de groaznic: Tiberiu Sofica avea ambele urechi vinete si multiple semne pe corp iar Gavriliuc avea toata fata tumefiata. De altminteri, Tiberiu Sofica a declarat ca l-a auzit pe Gavriliuc strigand „nu mai dati ca nu mai pot”.

In ciuda tratamentului inuman la care a fost supus, Tiberiu Sofica nu a recunoscut ca ar fi autorul – sau coautorul – talhariilor de care era acuzat. Gavriliuc insa a semnat o declaratie in acest sens, in perioada anterioara introducerii in arest si in absenta avocatului. De altminteri, la Sectia 12 Politie se considera ca, in perioada ce precede emiterea ordonantei de retinere, nu este obligatorie prezenta avocatului. Acest lucru contrazice sustinerile IGP, conform carora, in toate sectiile de politie orice declaratie dinainte de emiterea ordonantei se ia numai in prezenta unui avocat.

In timpul vizitei in arestul sectiei 12, reprezentantii APADOR-CH au discutat, pe langa alti arestati, si cu Sofica si Gavriliuc. Primul a declarat ca a fost lovit in mod repetat la cap si la corp (in special in zona rinichilor), in vreme ce al doilea – care inca mai avea urme vizibile de lovitura la ochiul drept – a sustinut, de fata fiind comandantul sectiei precum si alti ofiteri si subofiteri, ca s-ar fi lovit de marginea metalica a patului din arest.

Precizand ca s-a depus deja plangere la Parchetul militar impotriva politistilor, asociatia puncteaza urmatoarele aspecte:

– presupunand ca suspiciunea la adresa celor doi ar fi reala – cu toate ca avocata lor sustine ca ar fi vorba de o enorma eroare judiciara – natura faptei comise nu justifica folosirea excesiva a fortei in momentul retinerii. APADOR-CH considera acest caz inca un exemplu de lipsa de proportionalitate intre scop si mijloace;

– bataia ca metoda de a determina o persoana sa se autoincrimineze inseamna fie cercetare abuziva, fie tratament inuman, ambele sanctionate de Codul penal; – la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH (21 iunie 1999) fisa medicala atasata dosarului de penitenciar al lui Sofica nu cuprindea decat datele sale personale, fara nici o mentiune din partea medicului IGP. Este clar ca arestatul nu fusese dus la doctor cu toate ca trecusera 6 zile de la data aducerii la sediul Sectiei. Instructiunile cu privire la aresturile politiei, in vigoare la acea data, (0410/1974) stabileau ca orice persoana introdusa in arest trebuia sa fie examinata de un medic in maximum 24 de ore.

In privinta lui Gavriliuc, fisa sa medicala era „disparuta” cu toate ca, din registrul arestului rezulta ca fusese dus la medic pe data de 18 iunie. Tentativa cadrelor din arest de a explica disparitia fisei prin programarea lui Gavriliuc la examenul micro a fost mai mult decat neconvigatoare.

Cei doi tineri au fost pusi in libertate dar cercetarile cu privire la acuzatia de tilharie continua. Pe de alta parte, APADOR-CH stie ca Parchetul militar Bucuresti investigheaza reclamatia cu privire la abuzul comis de politistii de la sectia 12. Pana la data redactarii raportului anual, solutia nu fusese, inca, data.

3.8. Cazul Nicu Olteanu (Bucuresti)

Nicu Olteanu, impreuna cu fiul sau, se aflau, la data de 16 mai 1997, in zona bulevardului Chisinau, foarte aproape de Oficiul postal nr.49. Nicu Olteanu a vrut sa faca o gluma unui cunoscut a carui masina se afla parcata in apropiere si a luat de pe portbagaj un „bax” de apa minerala (6 sticle) pe care l-a ascuns intr-un tufis. De notat ca, pe portbagaj, se aflau si numeroase sticle cu bauturi alcoolice, cu o valoare infinit mai mare decat apa minerala, asadar este greu de crezut ca intentia lui Nicu Olteanu a fost de a fura. Cert este ca el a fost vazut cand lua „baxul”, de doi plutonieri de la sectia 9, care l-au „invitat” intr-un birou din … posta. Aici – spune Nicu Olteanu – a fost lovit si amenintat, drept care, speriat de posibilele consecinte a ceea ce el considera o gluma, a sarit prin geamul postei, trecand pe langa fiul sau care ramasese in strada. In acel moment, unul din plutonieri a tras cu arma din dotare, ranindu-l pe Nicu Olteanu la piciorul stang , in regiunea plantara. A fost dus la spital si apoi in arest. A fost trimis in judecata, in stare de arest, pentru ultraj, cei doi plutonieri sustinand ca Nicu Olteanu i-a injuriat, s-a manifestat violent si ca, dupa ce a spart geamul de la oficiul postal, „s-a repezit spre subofiter cu scopul de a-l rani” (citat din adresa nr.697/1999 din 9 decembrie 1999 a Sectiei parchetelor militare). In acel moment, „plt.de politie Baboi Eduard Viorel a facut uz de pistolul din dotare, dupa executarea a trei somatii reglementare” (idem).

APADOR-CH a protestat in repetate randuri impotriva recurgerii la arma de foc de catre politisti in situatii in care posibilii faptasi au comis fapte antisociale minore (de pilda, eventualul furt a 6 sticle de apa minerala). In cazul Olteanu, nu se intelege:

1. De ce „infractorul” a fost dus in sediul postei si nu la sectia de politie?

2. Daca Olteanu „s-a repezit” cu ciobul la unul din plutonier, cum de a mai avut timp colegul acestuia sa execute cele „trei somatii regulamentare”?

3. Daca plutonierul Baboi a recurs la pistol pentru a apara viata celuilalt plutonier, cum se face ca Nicu Olteanu a fost impuscat in talpa piciorului si nu in cap sau in stomac sau in orice alta parte a corpului dar din fata?

In sfarsit, dar nu in ultimul rand, Nicu Olteanu nu a fost trimis in judecata pentru „furtul” celor 6 sticle de apa minerala ci pentru ultraj.

APADOR-CH considera ca plutonierii de la sectia 9 au comis un abuz. Pentru a-l justifica, au inventat amenintarea la adresa vietii unuia dintre ei.

Asociatia noteaza ca, si in acest caz, Parchetul Militar Bucuresti a decis neinceperea urmaririi penale (instiintarea catre Nicu Olteanu din 11 noiembrie 1999) iar Sectia Parchetelor Militare a confirmat-o la 9 decembrie 1999.

3.9. Cazul Cristian Venus Dumitrescu (Craiova)

In dimineata zilei de 9 septembrie 1999, Cristian Venus Dumitrescu (19 ani) si sora lui, Gianina Dumitrescu au fost luati de acasa si dusi la sediul IPJ Dolj. Politistii i-au spus lui Cristian ca, in complicitate cu alti trei tineri, ar fi talharit un cetatean corean caruia, in noaptea de 28-29 august 1999 i-ar fi furat 7000 de dolari, doua carduri si legitimatia de serviciu, in incinta barului unde lucreaza sora sa Gianina.

Gianina Dumitrescu declara ca fratele sau, anchetat de un ofiter de la IPJ, i-a spus in cele cateva secunde in care l-a putut vedea, ca „nu mai suporta” si ca „se va sinucide”. Amenintarea cu sinuciderea a fost repetata si in fata ofiterului anchetator.

In jurul orei 14:00, prietena lui Cristian a fost si ea chemata la sediul IPJ , printr-un … biletel scris de mana de un politist. Tanarul i-a spus prietenei lui ca a fost constant amenintat de politisti („o sa stai 15 ani in puscarie”) si ca a fost batut cu picioarele in ficat. Pe la ora 17.00, Cristian urma sa fie introdus in arest. A facut cativa pasi pe coridor langa prietena lui, dupa care a fugit spre fereastra de la capatul holului si s-a aruncat de la etajul III al IPJ, cazand pe o alee asfaltata. A murit a doua zi la Spitalul clinic din Craiova.

Ancheta Parchetului militar Craiova nu s-a terminat. Concluzia poate fi, insa, anticipata, deoarece procurorul anchetator a spus atat prietenilor tanarului decedat cat si unuia dintre „complicii la talharie” ca politistii nu au nici o vina.

Un alt „complice” (Ionut Patrascu) era inca in arest la 15 septembrie 1999, dar la politia municipala Craiova. Familiei nu i s-a permis sa-l vada, desi obtinuse aprobarea Parchetului, ceea ce le-a alimentat suspiciunea ca si el fusese batut.

Pana la data redactarii raportului anual, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns cu privire la circumstantele sinuciderii lui Cristian Venus Dumitrescu.

3.10. Cazul Aurel Uluiteanu (comuna Barcanesti, judetul Ialomita)

Aurel Uluiteanu, in varsta de 44 de ani, a decedat in ziua de 24 (sau 25) septembrie 1999, in urma loviturilor aplicate in sediul politiei din comuna.

Conform relatarilor tatalui, cu o zi inainte de tragicul eveniment, Aurel fusese luat de politisti si dus la judecatoria Urziceni, sub invinuirea de „tulburare a linistii publice”, in urma unor reclamatii ale vecinilor. Aurel a fugit de la judecatorie si s-a intors acasa. Si-a petrecut noaptea in lanul de porumb, dar, a doua zi, pe la ora 10.00, a fost gasit de politisti si dus la sediu. Acolo, se pare ca se serba ziua unuia dintre politisti, petrecere la care participau si civili din sat. Nu se stie ce s-a intamplat acolo dar cert este ca in dupa-amiaza acelei zile, familia Uluiteanu a fost anuntata de moartea fiului lor.

APADOR-CH considera acest caz ca fiind de o gravitate exceptionala: un om a murit intr-un post de politie, in urma loviturilor aplicate de un politist, ajutat sau doar asistat de niste civili care petreceau in sediul politiei.

Parchetul militar a dispus arestarea adjunctului sefului de post, direct implicat si a unuia din civilii participanti la petrecere.

APADOR-CH mai mentioneaza, ca raspuns la vesnicul repros al IGP ca „nu asculta si cealalta parte”, ca a incercat – ca si in toate celelalte cazuri – sa discute cu seful de post, sau cu alti politisti, dar raspunsul a fost – invariabil – ca „numai biroul de presa al IPJ este imputernicit sa dea relatii despre acest caz”. Dupa multe insistente, reprezentantii APADOR-CH au obtinut macar confirmarea ca plutonierul vinovat era intr-adevar arestat.

3.11. Cazul Nicusor Sima (comuna Borcea judetul Calarasi)

La data de 21 noiembrie 1999, seful postului de politie din Borcea s-a prezentat la domiciliul familiei Sima, insotit de directorul societatii comerciale din comuna. Fara a aratat vreun mandat, seful postului de politie a procedat la perchizitionarea locuintei si a anexelor, cautand, se pare, cereale ce ar fi fost sustrase din magazia societatii. Cu toate ca, dupa spusele familiei, nu s-a gasit absolut nimic care sa probeze comiterea unor fapte ilegale, Nicusor Sima a fost luat la postul de politie unde a fost batut de unul din politisti – subofiterul Vasile Zahiu, mutat de curand aici din comuna Stefan cel Mare – cu bastonul, la palme si la picioare. Cu toate ca nu are certificat medico-legal (majoritatea oamenilor din Borcea nici nu stiu ce este un astfel de certificat si ca au posibilitatea legala de a-l obtine), exista martori care l-au vazut cu urme clare de violenta (tatal sau, Radu Sima si un vecin Radu Soloiu). Mai mult, o persoana din comuna – Mioara Manea – a fost chemata la politie, cat era acolo Nicusor Sima, si i s-a cerut sa declare daca a cumparat de la el cereale. Femeia a negat si a cerut politistilor „sa nu-l mai bata degeaba”.

Nicusor Sima nu a cedat si nu a recunoscut ca ar fi spart magazia de cereale a societatii comerciale. In jurul orei 18:00 i s-a dat drumul de la politie. Pe perioada cat a stat acolo, Nicusor afirma ca ar fi fost aduse inca doua persoane – paznicul de la magazie, Costica Rotariu si un anume Dan, care ar fi fost si ei batuti, mai rau decat el. Si Costica Rotariu si Dan au parasit comuna dupa acest incident.

Dupa toate aparentele, singura „proba” pe care s-au bazat politistii in cazul Sima a fost faptul ca acesta este recidivist.

APADOR-CH considera ca in cazul Nicusor Sima s-au produs mai multe abuzuri:

– perchezitie fara mandat;

– prezenta directorului societatii comerciale in timpul perchezitiei, persoana complet neautorizata sa efectueze – sau sa participe – la astfel de proceduri;

– privarea de libertate, fara nici un temei legal, a lui Nicusor Sima, timp de aproximativ 4 ore;

– tratamentul inuman aplicat atat lui Nicusor Sima cat si celorlalti doi suspecti pentru a-i determina sa recunoasca fapta de care erau acuzati.

Pana la data redactarii raportului anual, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns de la Parchetul militar cu privire la acest caz.

3.12 Cazul Fundatiei Actiune, Traditie si Transcomunicare (ATT) (Bucuresti)

ATT deruleaza din luna noiembrie 1998, un program de informare a agentilor economici asupra legislatiei protectiei consumatorilor. Fundatia ofera documentatie, inclusiv sub forma de abonament la brosurile pe care le publica. In urma unor „sesizari” ale cetatenilor care au reclamat ca membrii ATT s-ar fi prezentat drept inspectori ai Oficiului pentru Protectia Consumatorilor, politistii de la sectia 23 au intreprins un „control” (in fapt, o perchezitie) la sediul fundatiei, de unde au ridicat mai multe inscrisuri, fara a mentiona in procesul verbal numarul filelor. ATT a sustinut ca unele din documentele ridicate au disparut.

Conform afirmatiilor celor de la ATT, seful sectiei de politie 23 l-a insultat pe presedintele fundatiei facandu-l „escroc”, „delapidator nenorocit” si l-a injurat trivial.

Indiferent de suspiciunile – reale sau nu – care planeaza asupra activitatii acestei fundatii, APADOR-CH considera ca:

– perchezitia a fost ilegala, atat timp cat nu a existat un mandat de perchezitie si nici acceptul conducatorului fundatiei;

– chiar daca perchezitia ar fi fost legala, procesul verbal de confiscare a inscrisurilor trebuia sa contina in mod clar si detaliat ce documente s-au confiscat si cate pagini cuprindea fiecare document;

– ridicarea unor documente esentiale pentru activitatea unei fundatii echivaleaza cu punerea acesteia in imposibilitatea de a mai functiona, lucru ce nu poate fi hotarit decat de instantele de judecata.

Parchetul militar teritorial Bucuresti a dispus neinceperea urmaririi penale fata de seful sectiei 23 de politie intrucat „materialul probator administrat in cauza nu confirma existenta vreunui aspect de natura penala care sa fie retinut in sarcina ofiterului anchetat penal sau a subordonatilor acestuia. ” (adresa nr.1089/P/1999 din 28 septembrie 1999).

Up

III. EXECUTAREA PEDEPSELOR IN UNITATILE DIRECTIEI GENERALE A PENITENCIARELOR

A. Aspecte legislative

In ultima parte a anului 1999, Guvernul a inaintat spre adoptare Parlamentului proiectul Legii executarii pedepselor si a masurilor preventive cu privare de libertate si proiectul Legii privind organizarea si functionarea serviciilor de probatiune.

APADOR-CH considera cele doua proiecte de lege binevenite, cu deosebire in cazul celui dintai, care, daca va fi adoptat de Parlament, va determina, in sfarsit, abrogarea Legii nr. 23/1969 privind regimul executarii pedepselor privative de libertate. In privinta proiectului Legii de organizare si functionare a serviciilor de probatiune, se are in vedere infiintarea unei institutii de o utilitate publica speciala, existenta de mult timp in tari cu traditie democratica. Principalul rol al acestei institutii este acela de a oferi o alternativa la incarcerare si de a-i ajuta pe condamnati sa se reintegreze in societate. In cazul adoptarii lor de Parlament, cele doua acte normative ar putea consacra, deci, pe plan legislativ, compatibilitatea standardelor interne cu cele europene in materie. APADOR-CH a transmis comisiilor parlamentare de specialitate observatiile sale cu privire la cele doua proiecte. In rezumat, aceste observatii au fost urmatoarele:

a) Proiectul Legii executarii pedepselor si a masurilor preventive cu privare de libertate

APADOR-CH considera ca, in cazul in care se va legifera infiintarea lor, casele de arest preventiv trebuie sa se afle in structura Ministerului Justitiei (a Administratiei Nationale a Penitenciarelor), si nu a Ministerului de Interne. In felul acesta, s-ar putea pune capat situatiei existente astazi, in care organul de cercetare penala, apartinand Ministerului de Interne, are, practic, puteri discretionare asupra persoanei aflate sub urmarire penala, putand sa-i interzica – asa cum se si intampla frecvent – dreptul de a fi cautata de familie, de a avea corespondenta si acces la informatii de interes public etc. Printr-o asemenea solutie s-ar evita complet practica prin care persoanele sunt mai intai arestate si apoi se aduna probele incriminatorii, cata vreme lucrurile ar trebui sa decurga exact invers.

Dispozitia (de la art. 5 alin. 3) potrivit careia vizitele pe care condamnatii le pot primi de la persoanele juridice (inclusiv, deci, de la organizatiile de drepturile omului) „se desfasoara sub supravegherea personalului penitenciarului” trebuie si ea, in opinia APADOR-CH, revazuta. In caz contrar, este aproape imposibil de crezut ca un detinut care vrea sa se planga de conditiile de detentie sau de comportamentul personalului o va mai face daca un membru al personalului „supravegheaza vizita”.

In al treilea rand, din formularea art. 25 alin. 2 (cu privire la institutia judecatorului pentru executarea pedepselor) reiese ca solutia finala in chestiunile de competenta acestui judecator nu o da el, ci presedintele judecatoriei, prin rezolutie. APADOR-CH considera ca intr-un stat de drept, in legatura cu hotararea unui judecator poate sa se pronunte numai o instanta de judecata superioara. Prin urmare, este firesc ca solutia sa fie data de judecatorul pentru executarea pedepselor, fara nici o cenzura de la nivelul instantei din care face parte. In plus, trebuie avuta in vedere corelarea cu celelalte legi in domeniu, in primul rand Codul de procedura penala

b) Proiectul Legii privind organizarea si functionarea serviciilor de probatiune

Prin art. 7 alin. 2 se statueaza ca serviciile de probatiune se infiinteaza pe langa tribunal si ca pe langa judecatorii „se pot infiinta” birouri de probatiune. In opinia APADOR-CH, infiintarea birourilor de probatiune pe langa judecatorii ar trebui sa fie o norma imperativa, si nu una supletiva, intrucat, mai intai, din formularea proiectului de Lege reiese ca pe langa unele judecatorii vor exista astfel de birouri, iar pe langa altele, nu (ceea ce ar crea o diferenta de tratament cu privire la persoanele condamnate pentru savarsirea unor infractiuni), iar in al doilea rand, pentru ca majoritatea beneficiarilor sistemului de probatiune sunt cei care savarsesc fapte antisociale de o gravitate redusa (in care prima instanta este judecatoria).

Comisia juridica, de disciplina si imunitati a Camerei Deputatilor a modificat forma initiala a proiectului Legii in chestiunea surselor de finantare a serviciilor de probatiune, in sensul ca la art. 9 alin. 5, care prevedea ca „sumele provenite din prestarea muncii neremunerate in folosul comunitatii constituie venituri extrabugetare” (subl. n.) a propus ca aceste sume sa devina exclusiv bugetare. APADOR-CH opteaza pentru varianta initiala, mai ales pentru ca prin modificarea facuta de Comisie s-ar mentine un sistem ultracentralizat si se blocheaza in mod in mod birocratic posibilitatea serviciilor de probatiune de a-si adapta activitatile la posibilitatile locale.

APADOR-CH opteaza pentru varianta initiala si in chestiunea participarii consilierilor de probatiune la judecarea cererilor privind liberarea conditionata (art. 13 alin. 2). APADOR-CH considera ca participarea consilierilor la sedintele de judecata trebuie sa fie obligatorie (asa cum s-a prevazut in varianta Guvernului) si nu „la cererea instantelor de judecata” (varianta Comisiei) deoarece consilierii trebuie sa afle de indata daca clientul lor a fost pus in libertate si in ce conditii. Aceasta solutie se impune cu atat mai mult cu cat sistemul judiciar din Romania continua sa aiba un numar de probleme tinand de procedura ce nu vor putea fi remediate in viitorul apropiat: intarzierile in redactarea si comunicarea sentintelor/deciziilor, inregistrarea de catre grefieri doar a rezumatelor dictate de judecatori cu privire la dezbateri etc.

In privinta accesului la dosarul individual de probatiune (art. 16), APADOR-CH considera ca sfera persoanelor carora le este permis sa aiba acces la dosar („condamnatul, aparatorul sau, instantele de judecata, judecatorul pentru executarea hotararilor, judecatorul desemnat cu executarea pedepselor si procurorul”) trebuie extinsa si la „orice persoana fizica sau juridica, la cererea sau cu acordul condamnatului”. Totodata, este firesc ca la dosar sa aiba acces, mai ales pentru a putea fi asigurat un control asupra calitatii actelor consilierului, si superiorul consilierului care a intocmit si administreaza dosarul individual de probatiune.

La sfarsitul anului 1999, cele doua legi se aflau inca in procedurile parlamentare prealabile discutarii in plenul Camerelor.

B. ASPECTE DIN PENITENCIARE

a) Chestiuni preliminare

Si anul 1999 a fost unul in care APADOR-CH a colaborat bine cu Directia Generala a Penitenciarelor (DGP), conducerea Directiei si directorii/comandantii penitenciarelor manifestand deschiderea necesara pentru ca vizitele reprezentantilor APADOR-CH sa se poata desfasura in conditii optime. Conducerea DGP, cu deosebire directorul general al acesteia, a fost receptiva la constatarile si sugestiile cuprinse in rapoartele APADOR-CH, fiind luate, adesea foarte operativ, masuri pentru corectarea deficientelor semnalate. In 1999, reprezentantii APADOR-CH au vizitat penitenciarele Craiova, cel de adulti si cel de minori (la 1 si, respectiv, 2 martie), Tulcea – inclusiv Sectia de la Chilia Veche (24 si, respectiv, 25 martie), Turnu Severin (2 iunie), Deva (4 iunie), Margineni (16 iulie), Mandresti (4 octombrie), Iasi (5 octombrie), Baia Mare (2 noiembrie), Satu Mare (4 noiembrie).

Cu toate ca nici in 1999 nu a fost adoptata o noua legislatie in materie penitenciara, DGP si conducerile penitenciarelor au continuat sa faca eforturi pentru ca situatia din penitenciare sa se amelioreze. Si in acest an a continuat numirea unor magistrati civili la conducerea penitenciarelor.

In legatura cu demilitarizarea sistemului penitenciar, APADOR-CH constata cu regret ca proiectul de lege cu privire la Statutul cadrelor din penitenciare, pregatit de DGP in anul 1997, nu a fost transmis Parlamentului nici pana la sfarsitul anului 1999.

b) Aspecte generale rezultate in urma vizitelor in penitenciare

1. Supraaglomerarea

Si in anul 1999, supraaglomerarea a ramas problema cea mai serioasa a sistemului penitenciar. Eforturile care se fac pentru extinderea si modernizarea spatiilor in care sunt cazati detinutii sunt cu totul insuficiente pentru ca aceasta problema sa poata fi rezolvata intr-un termen cat de cat rezonabil. Dintre penitenciarele vizitate de APADOR-CH in cursul anului 1999, cele mai aglomerate au fost cele de la Turnu Severin (1309 detinuti, la o capacitate de 709 locuri), Iasi (1993 de detinuti la o capacitate normata de 900 de locuri si 1900 de paturi efectiv instalate), Mandresti (1448 de detinuti la o capacitate normata de 670 de locuri si 990 de paturi instalate) si Craiova-adulti (2415 detinuti la o capacitate normata de 1450 de locuri si 2060 de paturi instalate). In afara disconfortului fizic si psihic foarte serios pe care il cauzeaza, supraaglomerarea ridica mari probleme si in privinta proportiei dintre efectivele de detinuti, pe de o parte, si numarul de cadre operative (care lucreaza nemijlocit cu detinutii) si cel al educatorilor, pe de alta parte. Si in anul 1999, aceasta proportie s-a situat in jur de un cadru la 10-12 detinuti, raport care in realitate este si mai mare de vreme ce cadrele operative lucreaza in ture (12 ore cu 24). Aceste cifre se dovedesc de doua ori mai mari decat cele avansate de DGP (unu la sase) si mult peste standardele europene in domeniu. De aici rezulta, in buna parte, atat starea de tensiune dintre subofiterii cu paza si detinuti, cat si ineficienta muncii educative.

Pe langa insuficienta cronicizata a fondurilor necesare extinderii si reamenajarii spatiilor de cazare, situatia este agravata de faptul ca masura arestarii preventive este luata de procurori si de judecatori cu prea mare usurinta. Sunt cazuri in care proportia arestatilor preventiv este foarte ridicata, situandu-se uneori la 20 la suta din totalul detinutilor. La data vizitelor reprezentantilor APADOR-CH in penitenciarele Satu Mare si Mandresti, de exemplu, din totalul de 855 de detinuti, in primul caz, 180 se aflau in arest preventiv, iar in cel de-al doilea, din 1448, 232 erau arestati preventiv). Legislatia romana este, din acest punct de vedere, foarte permisiva, mandatele de arestare putand fi emise si prelungite, potrivit Codului de procedura penala, intr-un numar de situatii care depasesc prevederile art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Potrivit legislatiei penale din Romania, perioada arestarii preventive se poate intinde pana la jumatatea maximului pedepsei prevazute pentru infractiunea pe care persoana este presupusa a o fi savarsit, situatie diferita de aceea din multe din tarile cu traditie democratica, in care perioada arestarii preventive nu poate dura mai mult de trei – sase luni. Este de semnalat si faptul ca, deseori, atunci cand inculpatii fac in arest preventiv jumatate din maximul pedepsei, inainte de a-i pune in libertate, instantele de judecata ii condamna la chiar perioada executata in arest preventiv.

Curtea Constitutionala s-a pronuntat, inca din 1995, cu privire la prelungirea mandatului de arestare preventiva de catre un judecator, o data la 30 de zile. Cu toate ca potrivit Constitutiei Romaniei (art. 145 alin. 2) deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii, decizia din 1995 a fost respectata doar partial. A fost nevoie de inca o decizie a Curtii Constitutionale pe aceasta tema, in 1998, pentru ca aceasta garantie cu privire la legalitatea valabilitatii mandatului de arestare preventiva sa fie respectata intocmai. Mai mult, in cursul anului 1999, la nivelul Sectiei Penale a Curtii Supreme de Justitie s-a apreciat ca chiar daca prin decizia Curtii Constitutionale dispozitia art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penala (cu privire la durata arestarii inculpatului in cursul judecatii) a devenit inaplicabila, „nu devin inaplicabile celelalte dispozitii ale Codului de procedura penala care reglementeaza luarea, mentinerea si revocarea masurii arestarii preventive a caror neconstitutionalitate nu a fost expres declarata printr-o hotarare a Curtii Constitutionale”.

2. Fonduri insuficiente

Insuficienta alocatiilor bugetare este cea de-a doua mare problema a sistemului penitenciar. Consecinta cea mai directa si mai serioasa este ca DGP are la dispozitie resurse minime pentru extinderea, reamenajarea si modernizarea spatiilor de cazare. In aceste conditii, continua sa se perpetueze o situatie in care, adesea, persoanele aflate in detentie sunt obligate sa suporte, practic, un tratament inuman si degradant. Este necesar ca DGP sa depuna toate diligentele pentru a sustine in continuare investitiile din acest an – foarte necesare – pentru extinderea si modernizarea unor spatii din penitenciarele Satu Mare si Tulcea si pentru amenajarea cat mai rapida a fostei cazarmi de la Movila Vulpii, preluata de penitenciarul de la Margineni. Desigur, pentru rezolvarea serioaselor probleme legate de conditiile de cazare a detinutilor, esentiale sunt alocatiile bugetare. Insa este de dorit ca si conducerile penitenciarelor sa incerce sa gaseasca, in limitele permise de lege, si alte solutii de finantare. Faptul ca unele penitenciare au reusit (penitenciarul din Mandresti, de pilda, printr-o colaborare cu o organizatie neguvernamentala olandeza, pentru modernizarea unui numar de camere) arata ca asemenea initiative pot reusi. In plus, APADOR-CH repeta opinia sa potrivit careia instituirea unei mai mari autonomii a fiecarui penitenciar ar crea posibilitatea fructificarii resurselor materiale si umane existente pe plan local. Ar fi de dorit, de exemplu, ca eventualul surplus de produse din fermele agrozootehnice proprii sa poata fi vandut pe piata locala, la preturi competitive si, cu banii astfel obtinuti, sa se acopere o parte din necesarul de produse alimentare (pe care fermele nu le produc) sau nealimentare.

Hrana detinutilor este in continuare insuficienta si, de cele mai multe ori, de proasta calitate. Prima cauza a acestei situatii este, indiscutabil, insuficienta fondurilor alocate si existenta unor norme de hrana rigide, stabilite de DGP, care nu permit imbunatatirea regimului alimentar chiar daca penitenciarele dispun de resurse proprii suplimentare (asa cum, de exemplu, au constatat reprezentantii APADOR-CH cu ocazia vizitei la penitenciarul din Chilia Veche). APADOR-CH repeta o propunere pe care a mai facut-o pana acum, ca DGP sa stabileasca norme minime obligatorii de hrana si sa permita, in mod expres, penitenciarelor sa le imbunatateasca in functie de posibilitatile locale. Constatarile facute in ultimii ani pe timpul numarului mare de vizite ale reprezentantilor sai in penitenciare au format la nivelul APADOR-CH convingerea ca proasta calitate a hranei detinutilor se explica si prin gestionarea defectuoasa – mai ales fara un control riguros – a alimentelor folosite la prepararea hranei. Practic, in toate penitenciarele vizitate detinutii s-au plans ca alimentele cele mai apreciate – cu deosebire carnea – lipsesc din portiile care le sunt distribuite, desi in meniurile afisate sunt inscrise. Reprezentantii APADOR-CH au constatat si ei, cu foarte rare exceptii, ca slanina (si uneori „subprodusele de carne”) este tot ce se poate gasi in portiile detinutilor chiar si atunci cand in meniu si in evidentele de contabilitate este inscrisa carnea. In situatiile de genul acesta, neplacute, desigur, pentru cei care le provoaca, unele din cadrele responsabile dau cele mai neconvingatoare si rizibile explicatii, cea mai frecventa fiind aceea ca „prin fierbere carnea se topeste”. Indulgenta cu care conducerile penitenciarelor trateaza aceasta chestiune este cu totul regretabila. APADOR-CH a semnalat in repetate randuri in rapoartele sale neregulile din acest domeniu, precum si faptul ca lipsa unui control efectiv din partea detinutilor va perpetua aceasta situatie. O parte din penitenciarele vizitate in cursul acestui an nu au nici o forma de control din partea detinutilor asupra gestionarii alimentelor si prepararii hranei (Baia Mare, de exemplu) iar altele au sisteme birocratizate si „de protocol”, presupunand tinerea unui registru in care sunt consemnate „aprecieri ale detinutilor” cu privire la calitatea hranei, cel mai adesea superlative si identice caligrafic (Craiova-adulti, Satu Mare etc). La Tulcea si la Iasi, lucrurile sunt, din acest punct de vedere, puse mai bine la punct, iar nemultumirile sunt mai putine decat in alte penitenciare. APADOR-CH solicita DGP institutionalizarea, la nivelul fiecarui penitenciar, a unui sistem de control eficient din partea detinutilor, prin reprezentanti desemnati de ei, asupra felului in care sunt gestionate alimentele folosite la prepararea hranei.

Conditiile de igiena din spatiile de cazare a detinutilor sunt de cele mai multe ori necorespunzatoare. Si in acest caz, explicatiile rezida, pe de o parte, in insuficienta fondurilor, iar pe de alta parte, in lipsa de preocupare a multora dintre cadrele cu obligatii in acest domeniu. Sunt cazuri (Satu Mare, de exemplu) in care intr-o camera de 80 de detinuti exista un singur WC, detinutii trebuind sa stea permanent la coada. Pe langa imposibilitatea practica de a mentine o igiena cat de cat acceptabila si riscul imbolnavirilor, APADOR-CH considera ca situatia este umilitoare si degradanta pentru detinuti. In acelasi penitenciar, dar si in altele, sunt camere in care WC-ul este separat de restul incaperii doar printr-o perdeluta, ceea ce face evident faptul ca in asemenea conditii nu se poate pune problema protejarii intimitatii si nici a mentinerii unei igiene corporale corespunzatoare. Lipsa fondurilor explica numai in parte de ce in unele din penitenciarele vizitate in cursul anului 1999 continua sa existe paduchi, gandaci si soareci. Daca pentru a construi sau reamenaja spatii de cazare cu grupuri sanitare igienice, de exemplu, este nevoie de sume mari de bani, pentru a intretine instalatiile sanitare, care deseori curg continuu, sau pentru a face deratizari si dezinsectii periodice este nevoie, inainte de toate, de preocupare din partea cadrelor cu raspunderi in aceasta chestiune. Ca este asa o arata mai ales faptul ca, desi dispun, practic, de aceleasi fonduri, o parte din penitenciare reusesc sa asigure o stare igienico-sanitara relativ buna (Margineni, de exemplu), iar altele, nu (penitenciarele din Tulcea si Baia Mare, in ultimul existand camere in care deratizarea si dezinsectia nu au mai fost facute de mai bine de un an si jumatate).

3. Activitatile cultural-educative si recreative

Anul 1999 nu a adus o crestere a eficientei activitatilor cultural-educative din penitenciare. Numarul educatorilor (un educator la 300, 500 si chiar mai multi detinuti) continua sa fie cu totul insuficient pentru supraaglomerarea din penitenciare si pentru problemele foarte serioase pe care le presupun educarea si reeaducarea detinutilor. Activitatea educatorilor se desfasoara, in majoritatea penitenciarelor, pe camere. Dezavantajele sunt evidente: aceiasi detinuti, care isi stiu unii altora, pe dinafara, toate problemele, numarul mare de persoane cu care se lucreaza (unele camere au aproape sau peste o suta de detinuti), teme stabilite de DGP, de multe ori lipsite de interes pentru detinuti etc. APADOR-CH considera ca lucrul cu grupe mici (de maximum zece detinuti, cum se incearca deja) este mult mai eficient , mai ales daca s-ar tine cont de interesul detinutilor pentru anumite teme. Aceasta presupune, desigur, si angajarea unui numar mai mare de educatori, dar si schimbarea mentalitatii celor care functioneaza deja in sistem, precum si atragerea unui numar cat mai mare de organizatii sau persoane din afara sistemului care ar fi interesate sa ajute la recuperarea morala a detinutilor.

In conditiile in care in penitenciare posibilitatile de organizare a activitatilor cultural-educative si recreative sunt mai mult decat modeste, conducerile penitenciarelor ar trebui sa fie preocupate in mai mare masura de gasirea de solutii in afara penitenciarelor, in special prin solicitarea institutiilor de cultura ale comunitatilor locale. Preocuparile de acest gen sunt, din pacate, foarte rare, dar si extrem de benefice atunci cand reusesc (exemplul conducerii penitenciarului din Tulcea, care in 1998 si 1999 a reusit sa-i duca pe detinuti la circa sase spectacole organizate in oras special pentru ei). De remarcat sunt si intalnirile organizate de conducerea penitenciarului de minori din Craiova intre detinuti si elevi de la scolile din oras.

APADOR-CH sugereaza inca o data ca este necesar ca in planificarea si organizarea activitatilor cultural-educative si recreative sa se acorde o atentie speciala minorilor (indiferent de locul in care se afla in detentie) si celor condamnati la pedepse mari, mai ales detinutilor pe viata. Programele organizate la nivelul penitenciarului de minori din Craiova au confirmat o reala preocupare fata de detinutii minori si tineri, ceea ce dovedeste ca schimbarile importante si benefice in mentalitatea ofiterilor si subofiterilor sunt posibile.

Reprezentantii APADOR-CH au constatat aproape mereu ca spatiile destinate plimbarii zilnice a detinutilor, categoric insuficiente in conditiile supraaglomerarii, nu sunt folosite la maximum. Au fost numeroase cazurile in care reprezentantii APADOR-CH au gasit curtile de plimbare goale la ore la care detinutii ar fi putut sa le foloseasca. La fel, au fost situatii in care plimbarea zilnica, obligatorie, nu era deloc zilnica, detinutii reclamand ca sunt scosi la plimbare foarte rar (unele camere, la Tulcea, doar de doua ori pe saptamana, la Deva, de doua – trei ori pe saptamana) pentru un timp scurt, de aproximativ 30 de minute. Plimbarea zilnica, miscarea in aer liber, jocurile sportive fac mult mai suportabile conditiile foarte grele in care traiesc cei mai multi detinuti. Se poate constata cu usurinta ca acolo unde cadrele au inteles lucrul acesta, relatiile lor cu detinutii sunt mult mai relaxate, iar reclamatiile detinutilor, mult mai putine.

O reusita a anului 1999 este numarul insemnat de colaborari pe care marea parte a penitenciarelor a reusit sa-l aiba cu organizatii din afara sistemului. Este notabila, astfel, colaborarea penitenciarelor Deva, Mandresti, Margineni, Satu Mare, Baia Mare, Craiova-adulti cu Serviciul Umanitar pentru Penitenciare (SUP). SUP a organizat in penitenciarele partenere cursuri de calificare a detinutilor (in meseriile de instalatori sanitari, fierari-betonisti, zidari, tamplari, tinichigii auto) si de educatie sanitara si consultatii medicale cu doctori si aparatura din afara sistemului penitenciar. In unele dintre penitenciarele cu care a lucrat, SUP a lasat si echipamentele pe care le-a adus, echipamente care urmeaza sa fie folosite pentru calificarea altor detinuti. Pozitiva este si colaborarea cu reprezentantii diferitelor culte (catolic, reformat, adventist de ziua a 7-a, baptist) si asociatii religioase (Oastea Domnului, Societatea umanitara ortodoxa din Satu Mare, Stanca veacurilor, Asociatia femeilor baptiste de la Hunedoara). Facultatea de psihologie a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi a asigurat asistenta grupurilor de detinuti cu probleme de adaptare si de comportament de la penitenciarul din localitate. Organizatii neguvernamentale precum Asociatia romana anti-SIDA (ARAS), „Alcoolicii anonimi” din Baia Mare, „Oameni pentru oameni” din Focsani, „Alternative sociale” (Iasi), Prison Fellowship (Cluj) si Fundatia „Conexiuni” au sustinut si ele o parte din penitenciarele pe care APADOR-CH le-a vizitat in cursul acestui an.

Reprezentantii APADOR-CH au fost sesizati, pe timpul vizitelor pe care le-au facut in penitenciare, ca detinutilor le este interzis sa treaca de la o confesiune la alta pe timpul detentiei. APADOR-CH considera ca aceasta interdictie este o limitare nepermisa a libertatii religioase. Cazurile de restrangere a exercitiului acestui drept sunt precis stabilite de Constitutia Romaniei si de tratatele internationale in materie, ratificate de Romania, iar intre ele nu se afla si cel al persoanelor care executa o pedeapsa privativa de libertate. In plus, limitarea unor drepturi si libertati fundamentale se poate face numai prin lege, iar in Romania nu exista o asemenea lege. In luna noiembrie 1999, APADOR-CH a sesizat DGP in legatura cu aceasta situatie cu totul nefireasca. Raspunsul conducerii DGP – in sensul ca ar fi existat „un numar foarte mic de detinuti care si-au manifestat dorinta de a trece de la o confesiune la alta” si ca… „pentru a se edifica asupra acestui aspect este nevoie ca APADOR-CH sa se adreseze Serviciului de asistenta religioasa din Ministerul Justitiei, care coordoneaza aceasta activitate in penitenciare” – este neconcludent si pare ca vrea sa ocoleasca o problema care in opinia APADOR-CH exista cu adevarat. APADOR-CH solicita conducerii DGP sa clarifice ea insasi aceasta chestiune – daca se impune, chiar la nivelul pe care l-a indicat APADOR-CH – si, in cazul in care o asemenea interdictie exista cu adevarat, sa intervina pentru anularea ei neintarziata.

4. Asistenta medicala

Personalului medical destinat sa asigure asistenta medicala a detinutilor este insuficient si, in plus, folosit cu insuficienta judiciozitate.

Insuficienta personalului medical, a medicilor, mai ales, este problema cea mai serioasa. Ea are mai multe cauze. In primul rand, desi prin chiar normele de incadrare, numarul medicilor este foarte mic in comparatie cu numarul detinutilor (si cu problemele speciale de sanatate cu care acestia se confrunta), medicii sunt obligati sa trateze si cadrele militare. Asa se face ca, in proportii comparabile, exemplul penitenciarului din Mandresti este reprezentativ pentru cea mai mare parte a penitenciarelor din Romania: un medic generalist, un stomatolog si 7 asistenti medicali raspund de sanatatea a aproape 1.500 de detinuti si peste 200 de cadre. Desi numarul detinutilor este in toate penitenciarele de 6, 7 si chiar de mai multe ori mai mare decat cel al cadrelor, timpul acordat de personalul medical detinutilor, pe de o parte, si ofiterilor si subofiterilor, pe de alta parte, se afla intr-un raport cu totul in defavoarea primei categorii. Exista penitenciare (Margineni, Baia Mare, Iasi etc) in care sunt amenajate cabinete medicale, in numar egal sau aproape egal, separat pentru detinuti si pentru cadre, acelasi personal medical trebuind sa consulte si pe unii si pe altii. Numarul mic al cadrelor medicale si asigurarea de catre ele a asistentei medicale si pentru ofiteri si subofiteri fac ca timpul mediu acordat unui detinut care se prezinta la cabinet pentru consult si tratament sa fie de multe ori foarte redus – intre 3 si 10 minute. APADOR-CH a solicitat in mod repetat conducerii DGP ca, exceptand urgentele care apar in randurile cadrelor, personalul medical sa se ocupe exclusiv de detinuti. Cadrele sunt persoane libere, care au posibilitatea sa faca apel la serviciile spitalelor, pliclinicilor ori cabinetelor medicale din afara sistemului penitenciar. Felul in care lucrul acesta a fost inteles si este respectat la penitenciarul de minori din Craiova reprezinta o exceptie fericita.

La 13 iulie 1999 (cu scrisoarea nr.1653), conducerea DGP a comunicat APADOR-CH ca au fost date dispozitii ca, „incepand cu 01.07.1999 cadrele militare sa se adreseze pentru probleme medicale medicilor de familie, cabinetele de unitate urmand sa asigure asistenta medicala de urgenta si efectuarea controalelor medicale periodice, in conformitate cu legislatia militara in vigoare.” Cu toate acestea, asociatia a constatat ca, in penitenciarele vizitate dupa aceasta data, personalul medical continua sa asigure asistenta medicala si cadrelor din penitenciare

Personalul medical este insuficient si pentru ca unele posturi de doctori, si asa foarte reduse prin organigrama penitenciarelor, sunt neincadrate. Este cazul, de exemplu, al penitenciarelor din Chilia Veche, unde postul de medic este vacant de mai mult timp (de sanatatea celor peste 700 de detinuti si 84 de cadre ocupandu-se un singur asistent medical) si al celui din Margineni, unde de peste 2.100 de detinuti si 268 de cadre se ocupa un medic generalist, un stomatolog si 6 asistenti medicali, desi in schema mai exista 2 posturi de generalisti, neocupate.

Precaritatea actului medical este agravat, uneori, de dezinteresul, lipsa de responsabilitate si comportamentul contrar deontologiei profesionale ale unora dintre medicii din penitenciare. APADOR-CH a semnalat, imediat dupa vizitele reprezentantilor sai in penitenciarele Tulcea si Iasi, cazurile doctorilor Nanu, respectiv Oatu (in legatura cu al doilea se vor face referiri la capitolul rezervat evenimentelor din penitenciarul Iasi din luna septembrie 1999). Doctorul Nanu, singurul medic generalist presupus a avea in grija cei peste 2.000 de detinuti din penitenciarul Tulcea si sectia Chilia Veche, se afla frecvent (ca si la momentul vizitei reprezentantilor APADOR-CH in penitenciar, in jurul orei 10:30 dimineata) intr-o stare de ebrietate avansata. In privinta sectiei din Chilia Veche, din cauza izolarii localitatii (cu salupa penitenciarului Tulcea, distanta dintre Tulcea si Chilia Veche se parcurge in mai mult de 3 ore), APADOR-CH a recomandat insistent DGP sa puna la dispozitia sectiei, pentru cazurile de urgente medicale, o salupa rapida. In felul acesta s-ar evita situatiile in care transportarea, „de urgenta”, a bolnavilor la Tulcea dureaza mai bine de 6 ore, timpul necesar salupei de la penitenciarul Tulcea sa ajunga la Chilia Veche si sa se intoarca inapoi.

Detinutii cu tulburari psihice sunt o alta problema a penitenciarelor. Numarul lor este destul de ridicat, medicii din penitenciare apreciind – asa cum crede si APADOR-CH – ca o parte dintre ei ar trebui sa nu se afle in acolo, ci sa fie internati in clinici de specialitate. In penitenciarul Mandresti, de exemplu, erau circa 120 de asemenea detinuti, dintre care o treime ar fi necesitat internarea intr-o institutie de specialitate, la Satu Mare din 25 de detinuti cu afectiuni psihice, 5 ar fi necesitat internarea, iar la Iasi din cei peste 100 de detinuti cu astfel de probleme, 26 erau epileptici care necesitau tratament in fiecare zi.

5. Sanctionarea detinutilor pentru incalcarea Regulamentului de ordine interioara

In momentul de fata practica in penitenciare este diferita de la o unitate la alta din cauza ca nu exista o reglementare unitara la nivelul DGP. Unele penitenciare urmeaza procedurile „raportului de pedepsire” (Deva, Iasi, Baia Mare etc), iar altele, pe cele ale „raportului de incident” (Tulcea, Mandresti, Margineni, Satu Mare, Craiova-adulti etc). Acestea din urma sunt de data mai recenta, DGP recomandandu-le penitenciarelor, cu circa 2 ani in urma, pentru experimentare, ca alternativa la procedurile „raportului de pedepsire”. APADOR-CH a optat constant pentru varianta „raportului de incident”, care presupune, in principal, urmatoarele elemente: ofiterul sau subofiterul (de regula subofiterul supraveghetor) care a constatat „incidentul” intocmeste raportul, in care descrie cele intamplate, fara a propune sau sugera pedeapsa; raportul este analizat de o comisie – formata de regula din seful serviciului de siguranta detinere si tratament, seful serviciului socio-educativ, medic si comandantul de sectie -, comisie care ii audiaza pe detinutul vizat si pe eventualii martori ai lui si, in final, stabileste pedeapsa; in cazul in care detinutul este nemultumit de pedeapsa aplicata, o poate contesta la nivelul loctiitorului sau al directorului penitenciarului. Aceste proceduri sunt preferabile celor ale „raportului de pedepsire” din cel putin doua motive. Mai intai, pentru ca in cazul cand subofiterul supraveghetor care a constatat incidentul nu propune si pedeapsa (asa cum se intampla in cazul „raportului de pedepsire”) este exclusa posibilitatea ca prin infirmarea de catre superiori a propunerii facute, autoritatea subofiterului sa fie afectata. (Dupa cum in situatia in care propunerea facuta este confirmata, relatiile dintre subofiter si detinut se vor tensiona cu siguranta mai mult decat in cazul in care primul nu ar face decat o simpla descriere a celor intamplate). In al doilea rand, in cazul „raportului de incident”, decizia fiind luata de comisie (si nu de comandant, ca in varianta cealalta), detinutul are posibilitatea sa o conteste in unitate, la director. APADOR-CH a solicitat DGP ca pana la adoptarea noii legislatii privind regimul executarii pedepselor privative de libertate – care este de dorit sa instituie un control din afara sistemului asupra intregii proceduri de aplicare a sanctiunilor disciplinare – sa dea dispozitie ca in toate penitenciarele sa fie urmate procedurile „raportului de incident”. Conducerea DGP a asigurat asociatia ca va da instructiuni unitare in acest sens.

In opinia APADOR-CH, sanctiunile disciplinare sunt aplicate in continuare cu destul de multa usurinta. Sunt penitenciare (Tulcea si Baia Mare, de exemplu) in care refuzul de a iesi la munca se pedepseste, de regula cu izolarea, in conditiile in care nici un penitenciar din tara nu poate da de munca la toti detinutii. Cu toate acestea, detinutii care – dintr-un motiv sau altul – refuza sa iasa la munca sunt pedepsiti, desi de fiecare data exista zeci de alti detinuti care ar fi bucurosi sa lucreze in locul lor. Sunt, de asemenea, destule cazuri in care detinutii sunt pedepsiti, de cele mai multe ori tot cu izolarea, pentru „atitudine necuviincioasa la adresa cadrelor” (penitenciarele din Baia Mare si Satu Mare, de exemplu). Temeinicia unor masuri de o asemenea severitate este cel putin discutabila de vreme ce deseori ele se iau la sesizarea cadrelor in cauza, existand doar cuvantul detinutului contra cuvantului cadrului care se considera insultat. Este lesne de dedus ca in regula aproape generala se da crezare cadrului respectiv. Desigur, sunt cazuri reale, in care detinutii ridica tonul sau se exprima mai putin reverentios, insa in opinia APADOR-CH cadrele ar trebui sa dea dovada de mai multa intelegere fata de stresul constant la care sunt supusi detinutii, multi cu o educatie precara, si, mai mult, care sunt obligati sa suporte conditii de detentie adesea inumane. APADOR-CH semnaleaza din nou conditiile deplorabile din camerele in care detinutii executa pedeapsa cu izolarea. In multe dintre ele, aerul este irespirabil, sunt paduchi, paturile nu au cearceafuri, saltelele sunt rupte si foarte murdare iar asistenta medicala a detinutilor este extrem de deficitara. Toate acestea arata ca in izolatoare conditiile de detentie sunt mult mai grele decat in celelalte spatii ceea, ce creaza suferinte mai mari celor care sunt pedepsiti sa stea aici. In anul 1999, situatia cea mai grava gasita in aceste camere a fost cea de la penitenciarele din Baia Mare, Satu Mare si Iasi.

Cazurile cunoscute de APADOR-CH in care detinutii se plang ca sunt loviti de cadre, desi destul de rare, exista inca. La penitenciarul din Baia Mare, la una din sectii, reprezentantii APADOR-CH au gasit ciocane din lemn foarte mari si cu o coada lunga, folosite, au sustinut subofiterii, „la verificarea gratiilor”. Din relatarile unor detinuti a reiesit, insa, ca subofiterii se foloseau de ciocane pentru a-i bate si ca un subofiter al penitenciarului este chiar anchetat de Parchetul militar pentru lovirea detinutilor. Conducerea DGP a infirmat ca detinutii ar fi batuti cu ciocanele, insa a confirmat ca unul din subofiterii din penitenciar (sergentul major Ciprian Pop) se afla in ancheta Parchetului militar pentru lovirea detinutilor. Un alt penitenciar in care detinutii s-au plans de violentele unor ofiteri si subofiteri este cel din Iasi (la care se vor face referiri in capitolul privind evenimentele de aici din septembrie 1999).

6. Dreptul la aparare

Sunt multe cazurile in care detinutii se plang de incetineala cu care se desfasoara procesele, de ineficienta avocatilor din oficiu, de intarzierile cu care se transmit la penitenciar hotararile instantelor si de usurinta cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva. Unii dintre detinuti au fost nevoiti sa se apere, practic, singuri, si au ramas cu convingerea ca, necunoscand legile, s-au autoincriminat. Ei au propus ca in penitenciare sa existe un consilier juridic care sa-i sfatuiasca in astfel de situatii. Multi nu au incredere in procurorul care raspunde de penitenciar si care vine o data pe saptamana atat pentru a participa la sedinta comisiei de liberare conditionata cat si pentru a discuta cu detinutii. APADOR-CH a sugerat DGP ca, pana la adoptarea noii legislatii penitenciare, sa analizeze posibilitatea angajarii unor consilieri juridici. Au fost cazuri in care detinutii minori s-au plans si ei de avocatii din oficiu, cu care nu pot sa stea de vorba pentru ca nu vin niciodata la penitenciar, dar nici la instanta – fie din dezinteresul acestora, fie din cauza restrictiilor nefiresti din salile de sedinte.

7. Dreptul la corespondenta

In penitenciarele vizitate in cursul acestui an, reprezentantii APADOR-CH au constatat ca secretul corespondentei scrise este respectat. Scrisorile nu mai sunt citite de personalul penitenciarelor, in schimb atat plicurile expediate cat si cele primite sunt inchise, respectiv deschise in prezenta unui cadru pentru a exista siguranta ca nu se primesc/expediaza bani, droguri etc. Din pacate, insa, au existat cazuri (penitenciarul din Tulcea, de exemplu) in care corespondenta este in continuare limitata – de regula, la o scrisoare expediata si una primita lunar. APADOR-CH a primit la sediul sau plicuri in care scrisorile detinutilor au fost insotite de adrese de inaintare, tipizate, semnate de comandantul penitenciarului si de seful compartimentului de evidenta (penitenciarul Iasi). APADOR-CH nu poate fi de acord cu o asemenea practica, de natura sa permita violarea secretului corespondentei de catre personalul penitenciarului.

In cele mai multe dintre penitenciarele vizitate exista telefoane publice care pot fi folosite de detinuti. Practica in aceasta chestiune difera de la un penitenciar la altul. Sunt cazuri in care detinutilor le este permis sa dea intr-o luna cate telefoane vor (penitenciarul din Satu Mare), iar in altele, majoritatea, dealtfel, numarul de telefoane este limitat la unu (Baia Mare, de exemplu) sau cel mult doua pe luna (Craiova-adulti si Iasi). In ultimele doua penitenciare, dar si in altele, reprezentantii APADOR-CH au intalnit practica prezentei supraveghetorului langa detinutul care vorbeste la telefon, situatie in care, evident, discutia este asculta si, prin aceasta, violat secretul corespondentei. O violare a secretului corespondentei (dar si o birocratie excesiva si fara rost, in conditiile in care secretul corespondentei scrise este asigurat) sunt si procedurile si restrictiile impuse, adesea, detinutilor care vor sa dea telefoane: cartelele telefonice sunt pastrate de unul din cadrele penitenciarului, detinutul trebuie sa solicite in scris aprobarea comandantului pentru a telefona (cerere in care trebuie sa mentioneze numarul de telefon pe care vrea sa-l apeleze, persoana cu care vrea sa vorbeasca si chiar si, ca in cazul penitenciarului din Turnu Severin, subiectul conversatiei). Sunt cazuri in care conducerile penitenciarelor considera ca a vorbi la telefon este o recompensa. APADOR-CH solicita din nou DGP sa dispuna ridicarea oricaror restrictii si limitari – altele decat cele tinand de posibilitatile tehnice din fiecare penitenciar – cu privire la convorbirile telefonice ale detinutilor.

8. Regimuri de detentie

Cea mai mare parte a detinutilor sunt tinuti in regimul, „clasic”, inchis. In cazul celorlalti, desi noua legislatie penitenciara nu a fost adoptata, se practica regimul semideschis (in toate penitenciarele vizitate in 1999) si cel deschis (la Mandresti). Pentru ca nu exista o reglementare unitara si precisa in aceasta materie, criteriile repartizarii detinutilor in sectiile cu regim deschis si semideschis, precum si modul concret in care se executa detentia in cele doua regimuri, sunt relativ diferite si imprecise. In penitenciarul de la Mandresti, de exemplu, diferentele dintre cele doua categorii, destul de greu de perceput sub aspectul avantajelor concrete pentru detinuti, ar fi ca la sectia deschisa sunt repartizati nerecidivistii cu pedepse mici, in timp ce la cea semideschisa sunt si recidivisti. In mod normal, primii ar trebui sa fie cazati „extra muros” (adica in perimetrul penitenciarului dar in afara inchisorii propriu-zise), ceea ce nu se intampla, iar la sfarsit de saptamana sa poata pleca acasa, ceea ce iarasi nu se intampla. Practic, ambele categorii se afla in penitenciar, dar au libertatea de a circula de la o camera la alta – numai in perimetrul sectiei – si de a iesi in curtea de plimbare. Detinutii din ambele categorii ies la munca insotiti de paza neinarmata si poarta uniforme distincte. In unele din penitenciarele vizitate (Satu Mare, Baia Mare) a fost intalnita si categoria, mai veche, a detinutilor fara paza, din care fac parte, de regula, cei cu armata facuta si care ajuta cadrele in diferite activitati, inclusiv la supravegherea altor detinuti. Cu toate ca sunt departe de standardele europene in materie, regimurile semideschis si deschis introduse in unele din penitenciare constituie un lucru pozitiv, cu atat mai mult cu cat este inca in vigoare o lege depasita, specifica sistemelor totalitare.

9. Situatia condamnatilor pe viata

Marea majoritate a detinutilor pe viata se afla in Penitenciarul pentru adulti de la Craiova. Ei stau cate doi sau trei in camere minuscule, nu sunt scosi la munca si nu beneficiaza de activitati cultural-educative. Dupa spusele lor, educatorii nu fac decat sa le distribuie ziare prin vizeta. Singurul lucru bun pentru ei este ca stau la aer, zilnic, cam 2-3 ore si ca, o data pe saptamana, pot juca fotbal. La cabinetul medical sunt scosi numai in situatii foarte grave. De regula, un asistent vine o data pe saptamana cu o cutie de medicamente pe care le distribuie in camera supraveghetorilor, unde detinutii sunt adusi pe rand.

Explicatia conducerii penitenciarului pentru toate aceste restrictii a fost lipsa de cadre. Pentru reprezentantii APADOR-CH care au vizitat sectia condamnatilor pe viata a fost foarte clar, insa, ca exista si un acut sentiment de teama al cadrelor fata de aceasta categorie de detinuti, considerata deosebit de periculoasa. (Inainte de a intra in prima din camerele sectiei, pentru a sta de vorba cu detinutii, reprezentantii APADOR-CH au fost avertizati de cadrele prezente acolo ca „o fac pe propria raspundere”).

APADOR-CH considera ca detinutii pe viata, impreuna cu detinutii cu pedepse mari, ar trebui sa beneficieze de mai multa atentie din partea responsabililor sistemului penitenciar. Este necesara punerea la punct a unor programe speciale pentru aceasta categorie de persoane, obligate sa stea inchise in camere foarte mici cate 21 – 22 de ore pe zi, fara nici un fel de activitate si fara nici un fel de sperante de viitor. APADOR-CH crede ca ar fi benefica repartizarea detinutilor pe viata in mai multe penitenciare, nu numai la Craiova. In felul acesta, problemele speciale pe care le ridica aceasta categorie, repartizate in resposabilitatea mai multor penitenciare, ar putea fi mai usor asumate si rezolvate. Este relevanta experienta – involuntara – din a doua jumatate a anului 1999 cand sectia de la Craiova a intrat in reparatii iar detinutii condamnati pe viata au fost redistribuiti la alte penitenciare. Dupa stiinta asociatiei, nici unul dintre acesti condamnati nu a creat probleme deosebite in penitenciarele unde sunt cazati provizoriu.

c) Evenimentele din luna septembrie 1999 de la penitenciarul Iasi

In ziua de 3 septembrie, 7 detinuti s-au urcat pe acoperisul inchisorii si au refuzat sa revina in camere. Detinutii au inteles sa protesteze prin gestul lor fata de comportamentul brutal, reaua vointa si dezinteresul doctorului Oatu in relatiile cu detinutii. Pe timpul cat cei 7 detinuti s-au aflat pe acoperis, unii din colegii lor le-au dat, din camere, cu ajutorul unor sfori, alimente si tigari. Solidarizarea detinutilor din camere cu colegii lor s-a produs in pofida interdictiei exprese pe care comanda unitatii se pare ca a impus-o. Pentru acest lucru, grupuri de ofiteri si subofiteri au patruns peste detinuti, in mai multe camere, si i-au batut cu o violenta deosebita. APADOR-CH considera cu totul inacceptabila modalitatea in care au procedat cadrele respective. Chiar daca gestul detinutilor din camere constituia o abatere disciplinara, se impunea ca ofiterii sa faca verificarile necesare si sa urmeze procedurile legale si nu sa recurga la asemenea acte de violenta. Detinutii de pe acoperis au revenit in camere in urma negocierilor cu cadrele din conducerea penitenciarului. In semn de solidarizare cu detinutii care s-au urcat pe acoperis si pentru a protesta fata de tratamentul la care erau supusi in inchisoare, circa 20 de detinuti s-au automutilat. In ziua de 27 septembrie, alti 3 detinuti s-au urcat pe acoperis, a doua zi revenind si ei in camere, in urma discutiilor pe care le-au avut cu ei ofiteri ai DGP. Cei 10 detinuti care s-au urcat pe acoperis au fost pedepsiti cu cate 10 zile de izolare severa si a fost inaintata DGP propunerea de trecere a lor la regim restrictiv pentru perioade cuprinse intre 8 si 12 luni. Impotriva lor nu s-a folosit forta.

Comportamentul neregulamentar, violent si jignitor, al unora dintre cadrele unitatii fata de detinuti este, in opinia APADOR-CH, o problema foarte serioasa a Penitenciarului Iasi. Pe timpul vizitei, reprezentantii APADOR-CH si-au format convingerea ca doctorul Oatu si maiorul Ghituleasa (un alt ofiter in legatura cu care exista foarte multe reclamatii) sunt cei mai abuzivi in relatiile cu detinutii. Conducerea penitenciarului a confirmat faptul ca in ultimii ani 9 detinuti au depus plangeri penale impotriva doctorului Oatu. Multi detinuti au relatat ca doctorul Oatu ii jignea si ii lovea frecvent. Detinutul Constantin Ghinda, de exemplu, a fost batut de medic in ianuarie 1997 cauzandu-i-se un traumatism al coloanei vertebrale. Au fost numeroase cazurile in care doctorul Oatu ii consulta pe detinuti in mod superficial iar unora dintre ei le-a recomandat sa „mearga la baie” (adica sa se masturbeze) pentru a-si rezolva problema de sanatate.

Evenimentele din 3 si 27 septembrie au fost, deci, o consecinta a tratametului la care multi detinuti sunt supusi de unii din ofiterii si subofiterii penitenciarului. Asemanator se explica si o buna parte din numarul foarte mare de autoraniri la care au recurs detinutii din penitenciarul Iasi – in anul 1999 aici s-au inregistrat circa 400 de situatii in care detinuti s-au autoagresat -, numar incomparabil mai mare decat acela din celelate penitenciare vizitate de reprezentantii APADOR-CH. APADOR-CH a solicitat Ministerului Justitiei si DGP efectuarea unor verificari obiective in legatura cu comportamentul brutal al unora dintre ofiterii si subofiterii penitenciarului.

Up

IV. LIBERTATEA DE RELIGIE

Anul 1999 a fost un an de rascruce in ceea ce priveste problematica libertatii de credinta si religie in Romania. Aceasta problematica a continuat temele cunoscute din anii anteriori: (1) obstacolele puse in calea manifestarii religioase pentru comunitatile religioase care nu sunt recunoscute drept culte; (2) obstacolele puse comunitatilor religioase care doresc sa capete personalitate juridica; (3) discriminari pe baza religioasa; (4) ineficienta justitiei in restabilirea dreptului la proprietate, mai ales in cazul bisericilor greco-catolice. O tema semnificativa este Ordonanta prin care s-a trecut la salarizarea integrala de la buget a personalului de cult. Dar evenimentul care face din anul 1999 un an de referinta in ceea ce proveste viata religioasa din Romania ramane adoptarea de catre Guvern a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase si trimiterea acestei initiative legislative la Parlament.

A) Teme constante ale libertatii de religie si credinta in Romania

1) Obstacolele puse in calea manifestarii religioase pentru comunitatile religioase care nu sunt recunoscute drept culte

Comunitatile religioase din Romania se pot adresa, in principiu, Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru a capata recunoasterea statutului de „cult”. Singura comunitate religioasa care a obtinut recunoasterea – printr-un Decret-lege al CPUN, in 1990 – a fost Biserica Greco-Catolica . Desi alte comunitati religioase au facut cereri asemanatoare, nici una dintre ele nu a obtinut pana acum recunoasterea sa drept cult religios. Baha’i si Martorii lui Iehova au avut si in acest an audiente la reprezentantii autoritatilor publice, pentru a sustine dorinta lor de a fi recunoscuti drept cult, fara succes. Este semnificativ de mentionat ca SSC a refuzat sa faca demersurile specifice pentru a trimite autoritatii competente – presedintele Romaniei – documentele necesare. (Comunitatile amintite s-au adresat si Presedintiei, dar fara succes.) Secretariatul de Stat pentru Culte joaca, drept urmare, rolul unui obstacol, impiedicand autoritatea competenta sa se pronunte asupra recunoasterii – sau nerecunoasterii – statutului de cult al comunitatilor religioase care il solicita.

2) Obstacolele puse comunitatilor religioase care doresc sa capete personalitate juridica

Comunitatile religioase au ca varianta alternativa pentru capatarea unei personalitati juridice inscrierea lor ca asociatii sau fundatii religioase. Ca urmare, ele intra sub prevederile Legii nr. 21/1924. Acordarea personalitatii juridice se face de catre instanta de judecata. Instanta cere un aviz – in acest caz, de la Secretariatul de Stat pentru Culte – care are doar rol consultativ. Instantele se pot pronunta, indiferent daca avizul a fost dat sau nu, ori daca este negativ. Singurul control pe care il face instanta de judecata se refera la constitutionalitatea asociatiilor si fundatiilor si conformitatea statutului lor cu prevederile generale ale Legii nr. 21/1924, cu respectul dreptului de asociere inscris in legea fundamentala.

O politica constanta a Secretariatului de Stat pentru Culte, in anul 1999 ca si in anii precedenti, a fost emiterea de avize negative, desi nu exista nici un motiv temeinic in acest sens. (Mai precis, a fost un comportament impotriva libertatii de religie si credinta pe care SSC este presupus a o apara.) Desi in principiu caracterul negativ al avizului nu ar trebui sa schimbe hotararea instantei de judecata, in sustinerea libertatii de asociere, inclusiv pe baza religioasa, totusi in practica aceasta este de multe ori influentata de opinia SSC. Un caz tipic a fost in anul 1999 cererea de recunoastere a Comunitatii Crestinilor din Bucuresti. Aceasta cerere a fost respinsa in aprilie 1999, invocandu-se avizul negativ al SSC. (Personalitatea juridica a fost acordata numai in urma judecarii apelului la 18 noiembrie 1999).

3) Discriminari pe baza religioasa

Discriminarile pe baza religioasa au o mare varietate, cum ar fi refuzul autoritatilor de a ancheta plangerile membrilor unor comunitati religioase minoritare care au fost victime ale unor violente din partea majoritarilor sau politica avizelor negative mentionata sus. Cele doua exemple care urmeaza arata anvergura intolerantei careia ii cad victime minoritatile religioase.

a) Pe teritoriul comunei Vadu Izei exista o singura biserica, construita de credinciosii greco-catolici in 1884. In urma decretului nr. 358/1948, biserica parohiala a fost preluata de ortodocsi, impreuna cu casa parohiala, cimitirul si terenurile agricole. In 1996 s-a reinfiintat Parohia Greco-Catolica Vadu Izei. Cum accesul la Biserica existenta pentru servicii religioase nu a fost acceptat de catre partea ortodoxa, s-a cerut Consiliului local acordarea unui spatiu din Caminul cultural, doua ore duminica si de sarbatori. Acest spatiu a fost refuzat, desi autoritatile publice trebuie sa asigure cultelor conditiile necesare desfasurarii ritualurilor religioase – iar aceste conditii puteau fi oferite fara nici un fel de dificultati de Consiliul local. Reprezentantii parohiei greco-catolice au facut referire la opozitia reprezentantilor Parohiei ortodoxe.

b) Prefectura judetului Buzau a trimis o adresa primariilor din judetul Buzau referitoare la distribuirea in comuna Sapoca a unor materiale calificate drept „propaganda prozelitist-religioasa”. Autorii erau numiti „un grup de sectanti care apartin Aliantei Evanghelice”. Invocand „cultul crestin stramosesc”, „prevederile constitutionale” si „Legea administratiei locale” (evident, fara intelegerea legislatiei romanesti, care apara libertatea de religie – aceasta incluzand producerea si difuzarea de materiale confesionale) se sugera, cu un limbaj eufemistic, „dirijarea” acestor activitati in urma unei analize in cadrul Consiliilor locale. (Sensul era „de a tine sub control”.)

4) Ineficienta justitiei in restabilirea dreptutului la proprietate in special in cazul bisericilor greco-catolice

Pana in 1999 inclusiv, dreptul la proprietate asupra fostelor lor lacase de cult, a bisericilor maghiare din Romania si a celor ale cultului mozaic a fost restabilit doar partial. Situatia cea mai dramatica ramane cea a proprietatilor Bisericii Greco-Catolice. Ar fi de amintit ca BGC i-au fost confiscate, in 1948, 2206 lacase de cult. Numarul celor care au fost castigate in instantele de judecata este infim si nici macar nu au fost toate restituite efectiv. La ora actuala exista 160 de biserici, foste greco-catolice, aflate in posesia BOR, care stau incuiate dar se refuza inapoierea lor.

Unele instante amana judecarea cererilor de restituire intr-un mod care incalca evident standardele unui proces corect. Astfel, procesul pentru retrocedarea Bisericii Sf. Vasile (Biserica Polona), un simbol al comunitatii greco-catolice din Bucuresti, a inceput acum opt ani si nici in anul 1999 nu exista o pronuntare pe fond.

5) Salarizarea integrala de la buget a personalului de cult

La 23.03. 1999, Guvernul Romaniei a supus Camerei Deputatilor proiectul de Lege privind salarizarea clerului – prevazand salarizarea integrala de la buget a personalului cultelor recunoscute. Proiectul a fost blocat prin avizul negativ al Comisiei pentru munca si protectie sociala, care a considerat ca legea ar „conduce la incalcarea principiului constitutional conform caruia cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia” (art. 29 (5)).

In ciuda acestui fapt, salarizarea clerului a fost decisa printr-o ordonanta a guvernului. APADOR-CH considera insa ca salarizarea clerului, prin finantare de la bugetul de stat, intra in conflict cu principiul autonomiei cultelor. Sprijinul pe care il permite Constitutia Romaniei trebuie conceput astfel incat sa nu se aduca atingere principiului autonomiei.

Un efect secundar al finantarii directe de la bugetul de stat este faptul ca sistemul duce la amestecul intereselor clerului cu interesele politice. Impletirea celor doua tipuri de interese ameninta caracterul secular al statului. Situatia are consecinte negative asupra libertatii religioase si asupra intereselor publice, asa cum s-a intamplat constant in ultimii ani, in Romania.

B) Noul Proiect de lege privind regimul general al cultelor religioase

Proiectul a fost adoptat de Guvernul Romaniei in luna septembrie 1999 si trimis spre dezbatere la Camera Deputatilor.

1. Scurta istorie a Proiectului

Prima masura vizand libertatea religioasa in Romania, dupa decembrie 1989, a fost recunoasterea cultului greco-catolic – al cincisprezecelea cult cu acest statut. In decembrie 1991 a fost adoptata Constitutia Romaniei, care consacra principiul libertatii de constiinta, de opinie si credinta (art. 29). Totusi, in lipsa unei unei noi legi referitoare la comunitatile religioase, Decretul nr. 177/1948 a ramas in vigoare, cu exceptia articolelor care incalcau in mod evident principiile constitutionale.

Decretul nr. 177 a fost elaborat si adoptat de catre autoritatile comuniste, in 1948, cu scopul evident de a limita si a controla viata religioasa in Romania. Ca urmare, incepand cu anul 1990, a fost luata initiativa de elaborare a unei noi legi a cultelor. Cu finalizarea proiectului acestei legi a fost insarcinat Secretariatul de Stat pentru Culte, institutie creata pe schema Ministerului Cultelor care functionase pana in 1990. S-a hotarat, in principiu, ca elaborarea proiectului sa se faca prin consultarea celor 15 culte recunoscute si s-a creat in acest scop o Comisie. De-a lungul anilor s-au propus mai multe proiecte, dar nici unul nu a obtinut un consens.

Dupa 1996, in fruntea Secretariatului de Stat pentru Culte a fost numit Gheorghe Anghelescu, profesor de teologie la Facultatea de teologie ortodoxa din Craiova. Ca atare, noul secretar de stat avea o datorie de credinta fata de Biserica Ortodoxa Romana (BOR), cea mai numeroasa din Romania (19.762.135 ortodocsi, conform recensamantului din 1992, peste 80% din populatia tarii). El nu a avut impartialitatea pe care o cerea functia si s-a comportat, in mai multe randuri, nu ca un demnitar al unui stat secular ci ca un reprezentant al BOR, urmand politica conducerii BOR.

In prima parte a anului 1998, Secretariatul de Stat pentru Culte a pus in circulatie doua noi proiecte de lege. Nici acestea nu au obtinut consensul cultelor recunoscute. Proiectele au produs nemultumirea unor organizatii religioase – printre care Baha’i si Martorii lui Iehova – si au primit severe critici din partea organizatiilor de drepturile omului.

Pe data de 13 septembrie 1999, Secretariatul de Stat pentru Culte a transmis Guvernului Romaniei, spre discutie, un „Proiect de lege privind regimul general al cultelor religioase” care diferea in cateva puncte importante de proiectele puse in circulatie anterior. Prevederi care fusesera criticate pana atunci in fata opiniei publice, pentru ca ar viola libertatea religioasa, apareau acum in variante mult mai agravate. Din aceste prevederi si din alte interventii semnificative facute in materia proiectelor precedente se poate distinge limpede intentia autorilor de a limita si controla cea mai mare parte a vietii religioase din tara. In paralel, Proiectul are in vedere transformarea BOR intr-o institutie avand relatii speciale cu sistemul de autoritate al statului roman, cu un cuvant important de spus in chestiunile ce privesc viata religioasa si politica din Romania. Este semnificativ ca aceasta varianta de proiect a fost ascunsa grupurilor si organizatiilor interesate, Proiectul nefiind discutat nici in cadrul Comisiei creata special in acest scop.

Proiectul de lege a fost sustinut de catre Consiliul legislativ printr-un aviz – care a depasit in demersul sau competentele ce-i revin in mod legal – si de catre Primul ministru – care a abuzat la randul sau, cu aceasta ocazie, de functie. Proiectul de lege a fost trimis Camerei Deputatilor, ca initiativa a Guvernului.

2. Observatii generale asupra proiectului de lege

a) Modelul folosit de Proiectul de lege

Actualul Proiect de lege pentru regimul general al cultelor religioase a fost elaborat avand ca principal model Decretul nr. 177/1948 care reglementa organizarea si functionarea cultelor religioase in Romania sub regimul comunist. Acest lucru afecteaza proiectul in profunzime, ceea ce este de inteles, avand in vedere ca Decretul nr. 177/1948 avea ca scop limitarea vietii religioase si instituirea controlului statului comunist asupra acesteia. Ca si in cazul Decretului nr. 177: (1) se fac enunturi declarative privind garantarea de catre statul roman a libertatii religioase; (2) se acorda un statut special unui grup de „culte religioase recunoscute”; (3) sunt introduse reglementari privind structura cultelor recunoscute iar sefii cultelor si alti principali ierarhi trebuie confirmati de catre Presedintele statului; (4) comunitatile religioase care nu capata statut de cult obtin personalitate juridica ca asociatii si numai cu incuviintarea Guvernului (prin intermediul Ministerului Cultelor, pana in 1989, cu incuviintarea Secretariatului de Stat pentru Culte, din momentul adoptarii legii privind regimul general al cultelor religioase).

Desigur, nu se poate omite actuala realitate religioasa, care reflecta functionarea, timp de 50 de ani, a sistemului proiectat pe baza Decretului nr. 177/1948. Dar calchierea actualului proiect de lege privind regimul general al cultelor religioase pe schema Decretului nr. 177 este incompatibila cu o Romanie democratica. O idee ar fi fost ameliorarea actualului proiect pana la a-l face compatibil cu principiile libertatii religioase. Totusi, avand in vedere cat de departe s-a mers in directia violarii libertatii religioase si de credinta, folosind logica Decretului nr. 177, concluzia este ca actuala initiativa legislativa trebuie retrasa. Ea trebuie inlocuita cu o un proiect de lege urmand o conceptie cu totul noua, respectand litera si spiritul Constitutiei Romaniei si standardele prevazute de conventiile internationale elaborate in cadrul ONU, OSCE si ale Consiliului Europei. Importanta ar fi utilizarea recomandarilor Declaratiei privind eliminarea tuturor formelor de intoleranta si discriminare bazate pe religie si credinta din 1981 si ale Declaratiei de la Oslo cu privire la libertatea religioasa si de credinta din 1998.

b) Obiectivele legii

Proiectul de lege privind regimul general al cultelor religioase stabileste cadrul manifestarii libertatii de constiinta, de opinie si de credinta a persoanelor individuale sau apartinand comunitatilor religioase, nu numai al cultelor. Ca urmare, ar fi fost firesc un titlu care sa faca trimitere nu numai la culte, ci si la libertatea religioasa. Titlul proiectului subliniaza neintelegerea, de catre autorii proiectului, a obiectivului legii in materie, care este libertatea religioasa in conexiune cu diferitele forme de organizare ale comunitatilor religioase, si nu statutul pe care l-au castigat de-a lungul vremii anumite comunitati.

3. Proiectul de lege

c) Optiunile generale ale proiectului de lege

Proiectul de lege reia si dezvolta mai multe articole cu caracter declarativ din Constitutia Romaniei, privitoare la libertatea de constiinta, de religie si credinta (art. 29), dar incalca sever aceste libertati prin reglementarile sale practice. Proiectul refuza principiul laicitatii (stat neutru/ impartial in raport cu subiectii religiosi, care exclude religia din viata publica) si promoveaza principiul enuntat in art. 29 (5) al Constitutiei Romaniei, conform caruia cultele religioase se bucura de sprijin din partea statului. Cu alte cuvinte, un numar de subiecti cu caracter colectiv (biserici, confesiuni) sunt liberi sa actioneze in conditii de avantaj substantial prin comparatie cu alti subiecti cu caracter colectiv. Gruparile avantajate formeaza numai o mica parte din multimea comunitatilor religioase existente astazi in Romania, iar actualul Proiect pune conditii absolut prohibitive pentru extinderea grupului avantajat.

Avand in vedere actuala realitate religioasa si politica din Romania si modul in care Proiectul de lege incearca sa o puna in valoare, initiativa legislativa are in vedere asigurarea dominatiei Bisericii Ortodoxe Romane in ansamblul statului roman

PRINCIPALELE OBSERVATII CRITICE ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND REGIMUL GENERAL AL CULTELOR RELIGIOASE

Proiectul de lege are mai multe defecte de formulare si constructie legislativa. Observatiile urmatoare, de natura critica, au in vedere numai conceptia proiectului, respectiv, continutul articolelor. Acestea sunt formulate pe capitole, si se concentreaza numai asupra deficientelor principale.

CAPITOLUL I: DISPOZITII GENERALE

Nu exista in cadrul acestui capitol, si nici in intregul proiect de lege, vreo descriere a continutului libertatii de religie si de credinta. In conditiile fragilului sistem de justitie romanesc, nedetalierea termenilor permite institutiilor sa interpreteze limitele libertatii de religie si credinta intr-un mod arbitrar. Exemplul cel mai frapant al acestui pericol este chiar politica Secretariatului de Stat pentru Culte, care a cerut primariilor si prefecturilor, incepand cu anul 1997, sa refuze asociatiilor si fundatiilor religioase aprobarea ridicarii de lacase de cult. (Multe dintre primarii si prefecturi s-au supus.) Iata de ce, intr-o lege privind regimul cultelor si libertatea relligioasa este indispensabila detalierea continutului libertatii de religie si credinta, In acest scop este recomandabil sa se foloseasca definitia din Declaratia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranta si discriminare bazate pe religie si credinta (art. 6).
In noua forma a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase, la Capitolul I, apar doua articole – unul nou (art. 4) iar celalalt, amendat (art. 5) -, cu o semnificatie particulara. Interventiile autorilor proiectului asupra variantelor demonstreaza intentia de a reduce viata religioasa din Romania la un domeniu strict controlat de institutiile statului.
Art. 4 arata in felul urmator:

„Formele de organizare ale vietii religioase in Romania sunt cultele religioase.

In Romania functioneaza, de asemenea, asociatii si fundatii cu caracter religios”.

Cu alte cuvinte, viata religioasa din Romania are ca forma legitima de manifestare „cultele religioase”, adica, in sensul legii, „cultele religioase recunoscute” de statul roman. Dar acestea sunt forme cu totul particulare de organizare, beneficiind de un statut special in raport cu alte forme de manifestare religioasa. Faptul ca referirea la „asociatiile si fundatiile religioase” se face intr-un aliniat subsidiar , acest aliniat facand implicit trimitere la prevederile Capitolului III, privitoare la asociatiile religioase, foarte restrictive, arata elaborarea cu atentie a unei strategii menita sa limiteze sever formele de manifestare ale vietii religioase in Romania. O asemenea conceptie intra in contradictie flagranta cu principiile libertatii de religie si credinta.

Art. 5 arata in felul urmator:

„In Romania cultele religioase recunoscute (subl.n.) sunt autonome fata de stat. Statul roman recunoaste, respecta si garanteaza aceasta autonomie”.

In formularile anterioare ale Proiectului de lege privind regimul general al cultelor relligioase se fac de asemenea referiri la autonomia cultelor religioase, dar fara sa se introduca termenul subliniat mai sus, cultele „recunoscute”. Aceasta inseamna ca statul roman ar garanta numai autonomia comunitatilor religioase care au capatat statutul de cult in sensul proiectului de lege – care stabileste numai 15 culte recunoscute. Autorii proiectului refuza astfel sa accepte ca „autonomia cultelor religioase” este un principiu general, care se refera la toate formele de organizare religioasa, nu numai la un mic grup de comunitati enumerate de stat. Din felul in care s-a operat asupra proiectelor anterioare se vede ca este vorba despre o vointa premeditata de a contesta principiul general al autonomiei cultelor religioase (nu doar o greseala de formulare).

In art. 7 din Capitolul I apare un aliniat – de asemenea nou – care enunta urmatoarele:
„Statul sprijina activitatea cultelor religioase cu respectarea principiului proportionalitatii”.

Refrerirea la principiul proportionalitatii se face si in alte articole.

Sprijinirea de catre stat a activitatii cultelor religioase se poate face cel putin prin: garantii, facilitati, suport financiar si patrimonial. Ca urmare, principiul proportionalitatii in privinta „sprijinului activitatii cultelor religioase” nu are sens, sau are doar un sens limitat. Pare firesc sa se acorde cultelor o asistenta financiara in raport cu numarul lor de membri. Dar nu acelasi lucru este valabil, cand se are in vedere licitarea de frecvente, pentru programele unor culte religioase. De altfel, art. 39, alin. 2 enunta: „Cultele religioase au acces liber la mijloacele de informare in masa ale statului, fara discriminare, cu respectarea principiului proportionalitatii”. Tinand cont de procentul de peste 80% de ortodocsi din Romania, principiul proportionalitatii va insemna, practic, excluderea oricaror posturi de radio si televiziune, altele decat cele ale Bisericii Ortodoxe Romane. Avand in vedere comportamentul discriminatoriu al institutiilor din Romania fata de cererile unor culte, altele decat BOR, de a putea difuza emisiuni proprii, este limpede ca autorii au avut in vedere prin acest principiu oficializarea in mass-media a monopolului emisiunilor ortodoxe.

Art. 8 al Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase arata in felul urmator:
„Raporturile dintre culte se desfasoara pe baza spiritului ecumenic, de toleranta si de respect reciproc.

In relatiile dintre diferitele forme de organizare a vietii religioase din Romania sunt interzise orice actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, de prozelitism prin agresiune religioasa si prin constrangere de orice fel”.

O prima observatie priveste primul aliniat al articolului. Spiritul ecumenic, toleranta si respectul reciproc intre culte sunt principii firesti. Dar, art. 8 apartine Capitolului principiilor generale, nu al celui care reglementeaza statutul cultelor religioase. Ca urmare, referirea la ecumenism, toleranta si respect ar fi trebuit facuta nu numai cu referire la culte, ci la oricare forme de organizare si manifestare religioasa. Enumerarea acestor principii de comportament numai cu referire la culte – in sensul cultelor-persoane juridice de drept public – inseamna de fapt o restrangere a sferei de generalitate a principiilor.

Observatia de mai sus este intarita de aliniatul doi al art. 8, prin care, pentru prima data, se interzice prozelitismul. In referirea curenta, prozelitismul nu inseamna nimic altceva decat a avea manifestari religioase, altele decat ortodoxe, pe teritoriul Romaniei, considerat de o mare parte a opiniei publice si in primul rand, de BOR, ca fiind „un spatiu ortodox”. Acest lucru este confirmat de numeroasele atacuri asupra greco-catolicilor, baptistilor, martorilor lui Iehova etc., initiate de catre grupuri de ortodocsi, condusi de preotii lor, impotriva unor oameni apartinand confesiunilor amintite, doar pentru ca se adunasera impreuna pentru a participa la ceremonialuri religioase. O proba pentru cele de mai sus este declaratia Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Cand un grup de ortodocsi a molestat, la chemarea preotului lor, participantii la o reuniune baptista, la Ruginoasa, in luna decembrie 1997, Mitropolia a emis urmatorul comunicat: „Nu comunitatea ortodoxa si nici preotii ortodocsi sunt vinovati de ceea ce s-a intamplat acolo. Vinovatii sunt aceia care au venit in sanul unei comunitati eminamente ortodoxa (…) si i-au agresat spiritul la ei acasa. N-au respectat Constitutia, bunul-simt, au frizat morala sociala si crestina prin aceea ca au venit cu tupeu si obraznicie – considerandu-i probabil pe sateni niste ignoranti – si au incercat sa faca prozelitism”.

CAPITOLUL II – CULTELE RELIGIOASE

6. Problema autonomiei cultelor religioase

Primul articol, nr. 13 al acestui capitol sustine:

„Statul respecta si garanteaza libertatea de organizare si functionare a cultelor religioase, in conditiile legii”.

Ideea ca respectarea si garantarea libertatii de organizare si functionare a cultelor s-ar face „in conditiile legii” nu isi gaseste loc in cadrul unei legi chemata sa aplice garantiile constitutionale in acest domeniu. Articolele ulterioare intra de altfel in coliziune cu principiul autonomiei cultelor, pe care in mod contradictoriu proiectul de lege il afirma. In realitate, tema pe care trebuie sa o rezolve la acest capitol Proiectul de lege este acordarea de catre stat, unui numar de culte religioase, a statutului de „persoane juridice de drept public” (art. 15, al. 3).

Proiectul stabileste ca fiecare cult religios „are un organ central de conducere sau reprezentare, organe de conducere locale si unitati de cult centrale si locale” (art. 15, alin. 1) si ca „statutele sunt elaborate in conformitate cu marturisirea de credinta, canoanele si traditiile specifice” (art. 14, alin. 2). Cultele religioase sunt recunoscute drept „persoane juridice de drept public” (art. 15, alin. 2), dobandirea personalitatii juridice fiind confirmata de Secretariatul de Stat pentru Culte (art. 15, alin. 4) dupa ce a fost obtinuta recunoasterea din partea Guvernului, prin hotarare, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte (art. 24, alin. 1).

In ceea ce priveste autoritatea care are competenta sa recunoasca cultele, aceasta ar fi, conform Proiectului, Guvernul. Trebuie insa avut in vedere faptul ca recunoasterea unui cult are drept consecinte acordarea de garantii, facilitati si asistenta materiala, ca si o pozitie simbolica avantajoasa in societate. Conform Constitutiei Romaniei, Guvernul asigura realizarea politicii interne conform programului de guvernare acceptat de Parlament (art. 101). Prin analogie, politica generala a garantiilor, facilitatilor si a asistentei intra in competenta Parlamentului, Guvernul nefacand decat sa asigure functia de executie in raport cu aceasta politica generala. Cu atat mai mult, stabilirea locului simbolic pe care il ocupa a anumita comunitate religioasa in cadrul societatii depaseste competenta Executivului. Iata de ce, competenta recunoasterii cultelelor-persoane juridice de drept public ar trebui sa revina Parlamentului, nu Guvernului.

In ceea ce priveste Secretariatul de Stat pentru Culte, acesta poate fi un organ cu atributii de asistenta, de comunicare dar nu unul de confirmare sau promovare a cultelor.

Observatiile de mai sus sunt valabile si cu privire la art. 27, alin. 1, care stabileste ca „Sefii cultelor, precum si mitropolitii, arhiepiscopii, episcopii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare acestora, alesi sau numiti in conformitate cu statutele de organizare ale cultelor religioase respective sunt recunoscuti in functie, la cererea cultelor, prin decret al Presedintelui Romaniei, in urma constatarii de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a respectarii conditiilor legale”.

Alegerea si recunoasterea in functie a sefilor cultelor nu poate cadea decat in competenta cultelor, ca expresie a autonomiei lor. Principiul se gaseste reiterat in comentariile Inaltului Comisar pentru Drepturile Omului al ONU, care interpreteaza autonomia cultelor prin dreptul lor de „a-si organiza in intregime viata lor interna, cum ar fi, inter alia, dreptul de a-si alege conducatorii, preotii, invatatorii”. Declaratia cu privire la eliminarea tuturor formelor de intoleranta si discriminare pe motive de religie si credinta interpreteaza dreptul „de a forma, a numi, a alege sau a desemna prin succesiune lideri in conformitate cu cererile si standardele fiecarei religii sau credinte (art. 6, alin. g)” drept o componenta a libertatii de constiinta, religie si credinta.

Felul in care arata conducerea unei comunitati religioase poate juca un rol in acordarea statutului de cult-persoana juridica de drept public. Dar aceasta premisa nu poate lua din competenta comunitatilor religioase dreptul de a-si alege proprii conducatori

7. Problema egalitatii cultelor

Pentru a obtine recunoasterea sa drept cult-persoana juridica de drept public, o comunitate religioasa ar trebui sa aiba, conform Proiectului, un numar de adepti cetateni romani de cel putin „0,5% din totalul populatiei tarii la data ultimului recensamant” (art. 23, alin. 2). De asemenea, „Parohiile si unitatile de cult similare acestora pot dobandi personalitate juridica daca au ca membri cel putin 5% din populatia apartinand primariei localitatilor respective” (art. 15, alin. 5).

Ca urmare, o comunitate religioasa, alta decat cultele existente, poate dobandi recunoasterea numai daca depaseste cel putin 115.000 de adepti. Calcule asemanatoare se pot face si pentru parohii. Cifra este absolut prohibitiva. Sensul practic al Proiectului este ca in Romania nu vor fi acceptate alte culte decat cele existente astazi.

O astfel de gandire indica o viziune imobila asupra vietii religioase. Mai mult decat atat, ea reprezinta o incalcare directa a principiului egalitatii cultelor. Intr-adevar, numai 3 dintre cele 15 culte recunoscute astazi depasesc cifra de 115. 000 de adepti, iar ultimele de pe lista ajung doar la cateva mii. Punerea astazi a unor conditii mai severe decat cele pe care le indeplinesc cultele existente nu are nici o legitimitate, incalcand principiul egalitatii cultelor, care trebuie inteles si in sensul „egalitatii de sanse”.

8. Asistenta data de stat cultelor religioase

Conform art. 18, alin. 2 din Proiect, „Personalul clerical al cultelor religioase este salarizat, la cererea acestora, de la bugetul de stat”. De asemenea, „celelalte categorii de personal primesc la cererea cultelor o contributie la salariu de la bugetul de stat”. In plus, „Salarizarea personalului didactic si administrativ din unitatile de invatamant neintegrate in invatamantul de stat, care pregatesc personalul de cult, se asigura de catre culte, cu o contributie la salariu din partea statului” (art. 45).

Cultele religioase care detin „in proprietate sau in administrare internate, camine si cantine pentru elevi si studenti (…) pot beneficia de subventii de la bugetul de stat” (art. 47). Conform art. 48, cultele religioase pot obtine bunuri sacre si altele, mobile si imobile, prin contributii de la stat. In plus, „Lacasurile de cult, manastirile, cimitirele, casele parohiale, asezamintele cultural-bisericesti, unitatile de invatamant, sediile centrale, eparhiale, zonale si locale ale cultelor sunt scutite de impozite si taxe…” (art. 49, alin. 1). Producerea si valorificarea de catre cultele religioase „a obiectelor si bunurilor necesare activitatilor de cult (…) sunt scutite de impozit” (art. 53). La solicitarea cultelor religioase, organele administratiei publice locale „pot atribui, in folosinta, gratuit, in functie de posibilitati, terenuri pentru: construirea de lacasuri de cult; manastiri; infiintarea sau extinderea de cimitire confesionale; institutii de caritate si asistenta sociala” (art. 50, alin 2). Conform art. 51 statul sprijina construirea si repararea lacasurilor de cult si a imobilelor destinate institutiilor de caritate iar conform art. 52, el poate contribui la acoperirea si altor cheltuieli ale cultelor.

Avand in vedere toate reglementarile de mai sus, asistenta data de statul roman cultelor religioase ajunge cu totul excesiva. Ea se face prin garantii, prin facilitati care merg pana la scutirea completa de impozite si prin asistenta financiara sau materiala directa, incluzand acordarea de terenuri si cladiri si salarizarea personalului de cult. Practic, statul roman serveste cultele religioase asa cum serveste sistemul de invatamant, de sanatate, de aparare, de cercetare stiintifica s.a.

Intr-o astfel de situatie, caracterul secular al statului este pus sub semnul intrebarii. Slujitorii cultelor si activitatea de cult participa la impartirea bugetului si a sferelor de autoritate impreuna cu alte institutii specifice vietii publice. Datorita caracterului autonom al cultelor religioase, acestea au insa posibilitati de actiune pe care nu le au celelalte persoane juridice de drept public. Slujitorii de cult sunt astazi una dintre categoriile cele mai prospere din Romania. Si totusi, in anul 1999 a fost adoptata o hotarare guvernamentala de a plati integral salariul preotilor si a fost inaintat la Parlament un proiect de lege, in acelasi sens, desi, in aceeasi perioada nu s-au putut plati constant salariile cadrelor didactice. Intrucat „organele statutare ale fiecarui cult stabilesc, potrivit cerintelor lor, numarul personalului clerical, tehnico-economic si administrativ” (art. 17, alin. 2), cultele pot creste constant, pe baza asistentei tot timpul mai mari la care statul roman este obligat, conform Proiectului de lege.

Asistenta masiva a statului fata de culte duce la interconectarea intereselor economice ale ierarhiei cultelor si a intereselor politice ale oamenilor de decizie din Parlament si Guvern, ale Presedintelui. Cresterea implicarii ierarhiei cultelor, in primul rand, a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, in viata politica a Romaniei, constituie o confirmare a acestui fenomen.

Conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, finantarea unor activitati ale cultelor religioase, de la buget, nu constituie o violare a libertatii de constiinta a contribuabililor. Totusi, o politica atat de masiva de asistenta religioasa ajunge sa afecteze principiul libertatii de constiinta a cetatenilor Romaniei.

CAPITOLUL III – ASOCIATIILE RELIGIOASE

9. Incalcarea grava a libertatii de religie si credinta

Observatiile anterioare indica vicii importante ale Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase. Partea cea mai grava a proiectului tine insa de reglementarea activitatii asociatiilor religioase. Conform Proiectului, in afara cultelor recunoscute nu pot functiona decat asociatii religioase. Comunitatile religioase sunt obligate sa solicite personalitate juridica, dar pentru a o obtine li se cere sa aiba „cel putin 300 de membri dintre care cel putin 2/3 sunt cetateni romani” si „numai cu autorizarea prealabila a Secretariatului de Stat pentru Culte” (art. 62, alin. 2).

Aceste conditionari reprezinta cea mai grava violare a libertatii de religie si credinta pe care o aduce Proiectul. De altfel, activitatea de pana acum a Secretariatului de Stat pentru Culte a fost constant indreptata impotriva libertatii de manifestare religioasa a minoritatilor religioase, urmand din acest punct de vedere politica BOR – vezi si circulara din martie 1997, vizand refuzul/ anularea autorizatiilor de contructie pentru lacase de cult. Prin art. 62 al Proiectului de lege autorii nu au facut decat sa asigure mijloacele necesare unei astfel de politici. De altfel, intentia de restrangere severa a libertatii de manifestare religioasa, prin Proiectul de lege, este desavarsita prin prevederile art. 67: „Desfasurarea de activitati religioase de catre asociatiile care nu au dobandit statutul de persoana juridica, conform art. 62 alin. 2, 63 si 64, din prezenta lege, constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 50.000.000 lei la 150.000.000 lei si cu dizolvarea acesteia in conditiile legii.

CONCLUZII

Actuala forma a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase este rezultatul unor interventii de ultima ora a Secretariatului de Stat pentru Culte asupra proiectelor anterioare. Secretariatul a incercat sa evite cunoasterea noilor prevederi de catre comunitatile religioase, de catre organizatiile si persoanele interesate in aceasta initiativa legislativa. Faptul arata ca autorii proiectului intelegeau ingrijorarea subiectilor fata de Proiectul pe care il propuneau si au incercat sa ii puna pe acestia in fata unui fapt implinit.

Proiectul violeaza grav prin prevederile sale libertatea de constiinta, de religie si de credinta. El incalca principiul autonomiei cultelor si principiul egalitatii cultelor. Prin sarcinile excesive pe care le impune statului, in sustinerea activitatilor de cult, Proiectul face ca statul roman sa renunte la caracterul sau secular.

Avand in vedere logica de baza a Proiectului de lege privind regimul general al cultelor religioase, acesta nu poate fi ameliorat semnificativ prin amendare. Este obligatorie retragerea lui de catre Guvern si elaborarea unui cu totul alt proiect de lege, capabil sa evite pericolele pe care actualul Proiect le-a aratat cu limpezime. Principiile unei noi initiative legislative ar trebui sa fie: (a) inregistrarea administrativa a comunitatilor religioase, conform titlului si naturii pe care acestea si le asuma – reprezentand o componenta a libertatii lor religioase; (b) eliminarea subventiilor de la bugetul de stat sau local si subventionarea comunitatilor religioase prin posibilitatea de alocare, directa, de catre contribuabili a unui procent (probabil, 1%) din impozitul datorat statului; (c) acordarea statutului de cult-persoana juridica de drept public cu respectul (i) autonomiei cultelor; (ii) a egalitatii intre culte; (iii) a celorlalte principii ale statului secular.

Daca actuala initiativa legislativa nu va fi oprita si viata religioasa din Romania va fi reglementata printr-o lege privind regimul general al cultelor religioase care arata asemenea actualului Proiect, atunci statul roman va pierde caracterul sau de stat secular.

SITUATIA LA ZI A PROIECTULUI

APADOR-CH a facut o larga campanie, interna si internationala, atragand atentia asupra pericolului extrem pe care il are actualul Proiect de lege privind regimul general al cultelor religioase, pentru situatia libertatii de religie si credinta din Romania. In urma acestei campanii, majoritatea cultelor religioase minoritare si-a exprimat opinia critica cu privire la Proiect si a cerut Guvernului retragerea acestuia. Un numar considerabil de organizatii religioase au facut acelasi lucru. De asemenea, mai multe ambasade si numeroase organizatii internationale, Comisii ale Congresului Statelor Unite si Departamentul de Stat si-au exprimat preocuparea fata de o eventuala adoptare a Proiectului. Au fost trimise, in acest sens, Presedintelui, Guvernului si Parlamentului Romaniei scrisori prin care se cerea renuntarea la initiativa legislativa. Ca urmare, Proiectul este acum blocat la Comisia de drepturile omului, culte si minoritatile nationale de la Camera Deputatilor.

Up

V. MINORITATI NATIONALE

În anul 1999 nu au avut loc evenimente spectaculoase cu privire la situatia minoritatilor nationale. S-ar putea sustine ca 1999 a fost primul când aceasta tema a parut marginala în raport cu alte probleme ale societatii românesti.

Procesul legislativ
La 3 august 1999, a intrat în vigoare Legea nr. 151/1999 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea si completarea Legii învatamântului nr. 84/1995, prin publicare ei în Monitorul oficial. Capitolul XII cuprinde noile prevederi privind învatamântul pentru persoanele apartinând minoritatilor nationale. In particular, trebuie notat art. 123, care a fost subiectul unor dezbateri importante între minoritatea maghiara si reprezentantii majoritatii:

Art. 123 – (1) In cadrul institutiilor de învatamânt universitar de stat se pot organiza, în conditiile legii, la cerere, grupe, sectii, colegii si facultati cu predare în limbile minoritatilor nationale. In acest caz se va asigura însusirea terminologiei de specialitate în limba româna. La cerere si prin lege se pot înfiinta institutii de învatamânt superior multiculturale. Limbile de predare în aceste institutii de învatamânt superior se stabilesc în cadrul legii de înfiintare.

Lunga batalie a minoritatii maghiare s-a încheiat cu acceptarea posibilitatii de întemeiere a unor universitati multiculturale, la cerere, conform legii. Desigur, aceasta formula ofera posibilitati largi pentru dezvoltarea învatamântului superior în limba materna. Faptul cã Parlamentul a refuzat o institutie universitara proprie maghiara, în ciuda cererii acestei minoritati, reprezinta totusi o victorie a unei atitudini antiminoritare. APADOR-CH considera în continuare ca interpretarea art. 27 al Pactului international privind drepturile civile si politice în contextul românesc ar fi obligat autoritatile statului român sa raspunda pozitiv solicitarii comunitatii maghiare.

În ceea ce priveste alte diferente fata de forma Ordonantei de urgenta 36, ele sunt nesemnificative pentru posibilitatea minoritatilor nationale de a se instrui în limba materna. APADOR-CH considera ca intrarea în vigoare a Legii nr. 151/1999 reprezinta o evolutie importanta în sistemul drepturilor minoritatilor nationale.

În Parlamentul României a fost discutat si proiectul legii de amendare a Legii administratiei publice locale nr. 69/1991. Trebuie amintit ca Ordonanta de urgenta nr. 22/1997, privind amendarea Legii nr. 69 a fost declarata neconstitutionala de catre Curtea Constitutionala, în anul 1998. Actualul proiect a suferit deja o amendare importanta. Este vorba despre procentul de minoritari dintr-o localitate care obliga autoritatile la utilizarea, în relatiile cu acestia, a limbii materne. Procentul propus a fost de 20%, în conformitate cu prevederile fostei Ordonante de urgenta nr. 22/1997 dar nu a fost acceptat în aceasta faza a procesului legislativ. Este de asteptat ca Proiectul de amendare a Legii nr. 69/1991 sa fie reluat în prima parte a anului 2000. Cele doua legi – a Învatamântului si a Administratiei locale – sunt cele mai importante norme juridice pentru situatia minoritatilor nationale.

Initiativa Legii privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
Dar initiativa cea mai interesanta, care ar putea avea efecte considerabile asupra problemei discriminarii în România, mai ales în cazul romilor, este elaborarea proiectului de lege privind eliminarea tuturor formelor de discriminare, sub egida Departamentului pentru Protectia Minoritatilor Nationale. La elaborarea lui au participat si membri ai APADOR-CH.

Proiectul de lege defineste discriminarea drept „orice deosebire, excludere, restrictie, sau preferinta care are ca scop sau efect restrângerea sau înlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, în conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, în domeniul politic, economic, social sau cultural sau în orice alte domenii ale vietii publice”. Plecând de aici, proiectul stabileste principii privitoare la „Egalitatea în activitatea economica si în materie de angajare si profesie”, la „Accesul la serviciile publice administrative si juridice, de sanatate, la alte servicii, bunuri si facilitati”, la „Accesul la educatie”, la „Libertate de circulatie, dreptul la libera alegere a domiciliului si accesul în locurile publice”. O sectiune speciala este dedicata „Dreptului la demnitatea personala”, care are în vedere „orice comportament ce încalca demnitatea personala sau a unei comunitati, care consta în remarci indecente, în folosirea expresiilor jignitoare, peiorative sau care au continut ofensator, supunând unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate, pe motiv ca acesta (aceasta) apartine unei rase, nationalitati, etnii, religii, categorii sociale sau categorii defavorizate, ori datorita convingerilor, sexului sau orientarii sexuale a acesteia, respectiv, datorita apartenentei la o organizatie a carei activitate vizeaza protectia oricarei categorii de mai sus”.

În scopul punerii în aplicare a acestei legi, se va constitui Consiliul National pentru Eliminarea Discriminarilor, ca organ de specialitate a administratiei publice locale, în subordinea Guvernului. Aceasta institutie are competenta de a constata si de a aplica contraventiile prevazute în lege. Actele de constatare a contraventiilor pot fi atacate în instanta în conditiile Legii 32/1968.

Este important de asemenea ca proiectul da calitate procesuala activa organizatiilor neguvernamentale a caror activitate vizeaza protectia drepturilor omului, pentru a se asigura reprezentarea în justitie a unor comunitati sau grupuri de persoane discriminate. O astfel de organizatie are capacitate procesuala activa si în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, daca aceasta mandateaza organizatia respectiva.

Up

VI. ALTE ACTIVITATI

1. Asistenta juridica

Consultatiile juridice gratuite acordate de avocati din cadrul baroului Bucuresti s-au desfasurat in fiecare vineri pe durata a doua, trei sau chiar patru ore, in functie de solicitari. Media saptamanala a persoanelor care au beneficiat de aceste servicii a fost de zece.

Majoritatea cazurilor erau litigii civile (inclusiv contencios administrativ) si cateva penale. Persoanele respective au solicitat aceste consultatii gratuite pe de o parte din cauza lipsei posibilitatii materiale de a-si angaja un avocat, iar pe de alta, datorita increderii pe care o au in APADOR-CH.

Destul de numeroase au fost cazurile in care persoanele, dupa epuizarea treptelor procedurale din sistemul intern, au dorit sa se adreseze Curtii pentru drepturile omului de la Strasbourg. Li s-a explicat ce conditii trebuiau indeplinite si care este procedura.

2. Procesul Royaumont si supravegherea drepturilor comunitatilor minoritare

Tema situatiei comunitatilor minoritare – nationale ori religioase – ori a femeilor a devenit subiectul unei cooperari internationale. Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului a realizat un proiect la care participa si APADOR-CH, având ca scop aplicarea unui sistem comun, de catre Comitetele Helsinki nationale, de analiza a respectarii de catre state a drepturilor de grup.

La initiativa APADOR-CH, Comitetele Helsinki nationale au elaborat rapoarte civice privind aplicarea Conventiei-cadru cu privire la protectia minoritatilor nationale. APADOR-CH a pregatit, în particular, un Ghid de întelegere si aplicare a Conventiei-cadru, destinat organizatiilor de protectie a minoritatilor nationale. De asemenea, a fost elaborat un raport „civic” cu privire la aplicarea Conventiei-cadru în România, în paralel cu raportul elaborat de catre MAE român, si trimis la Strasbourg , la Secretariatul Directoratului Drepturilor Omului si la Comitetul Consultativ care examineaza rapoartele statelor. Raportul civic este foarte important pentru expertii Consiliului Europei, întrucât el ajuta consistent la întelegerea problemelor specifice ale minoritatilor nationale dintr-o tara. De asemenea, el constituie o evaluare a bunei credinte a autoritatilor nationale.

O alta tema a cooperarii în cadrul procesului Royaumont este accesul la informatia de interes public.

Toate subtemele au fost considerate de catre Uniunea Europeana drept factori importanti ai securitatii pe continent. UE a initiat o strategie – numita „Procesul Royaumont” – , pe care o finanteaza , plecând de la premisa ca o cooperare între organizatiile civice de pe continent contribuie la o mai mare securitate.

3. Proiectul privind legislatia sectorului nonprofit

Anul 1999 a marcat continuarea acestui proiect inceput in octombrie 1997, care are in vedere identificarea textelor de lege ce reglementeaza sectorul nonprofit care trebuie modificate, pregatirea unor propuneri legislative pe aceasta tema si promovarea lor. Cele mai importante legi avute in vedere in cadrul acestui proiect – fie in vederea amendarii fie ca texte complet noi – au fost: Legea asociatiilor si fundatiilor, Legea sponsorizarii, Legea bugetelor locale si Legea voluntariatului. Dintre acestea, numai Legea sponsorizarii a fost adoptata sub forma unei Ordonante a Guvernului, ulterior aprobata de cele doua Camere ale Parlamentului. Din pacate, normele de aplicare ale acestei legi au intarziat foarte mult, asa incat sarcina de a le elabora a revenit tot APADOR-CH si celorlalte organizatii neguvernamentale cu care asociatia colaboreaza in acest proiect.

CONCLUZII

1. Anul 1999 a marcat inceputul actiunii de modernizare si aliniere a legislatiei la standardele europene. Chiar daca unele din proiectele de lege aflate in dezbaterea Parlamentului mai contin prevederi discutabile sub aspectul protectiei drepturilor civile (Codul penal, Codul de procedura penala, Legea Politiei) iar altele ar trebui fie drastic amendate (Legea privind informatiile secrete de stat si de serviciu), fie eliminate (Legea cultelor), vointa de a schimba cadrul legislativ este evidenta;

2. Inspectoratul General al Politiei a dat dovada de mai multa deschidere comparativ cu anii precedenti si s-a facut primul pas concret in directia demilitarizarii politiei prin introducerea in Parlament a Statutului Politistului. Au fost modificate si Instructiunile cu privire la aresturile politiei, cel mai important aspect fiind asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre aparatori si clienti. Conditiile de detentie din aresturile politiei continua sa fie precare, in principal sub aspectul asistentei medicale si al igienei. APADOR-CH a primit si in 1999 reclamatii cu privire la abuzuri savarsite de unii politisti (unul din cazuri s-a soldat cu decesul unei persoane intr-un post de politie iar altul, cu sinuciderea persoanei „conduse” la sediul politiei). Din pacate, si in 1999, majoritatea cazurilor semnalate de asociatie parchetelor militare au fost finalizate cu solutia de neincepere a urmaririi penale a politistilor reclamati pentru abuzuri;

3. Directia Generala a Penitenciarelor a continuat eforturile din anii precedenti pentru ameliorarea conditiilor de detentie din inchisori, in ciuda insuficientei fondurilor si a mentinerii structurii militare ce presupune ca orice decizie trebuie luata numai de centru.

APADOR-CH considera ca DGP este un bun exemplu de institutie a statului care, chiar si in absenta unui cadru legislativ adecvat, face pasi mici dar siguri in directia alinierii la standardele europene in materie;

4. Libertatea de religie si credinta continua sa fie afectata de serioase deficiente legislative precum si de practicile autoritatilor publice. Proiectul de lege privind regimul general al cultelor religioase constituie un pericol major pentru libertatea de credinta si sistemul democratic din Romania. In acelasi timp, in domeniul minoritatilor nationale s-au facut pasi pozitivi : prevederile privind invatamantul in limba materna au fost ameliorate prin noua forma a Legii invatamantului; incitarile sovine si nationaliste au avut un impact mult mai mic.

Cu toate ca si in anul 1999 s-a inregistrat un numar inca mare de incalcari ale drepturilor omului, APADOR-CH considera ca initierea de catre guvern a unui proces substantial de imbunatatire a legislatiei privind protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale constituie un pas important in aceasta directie, care se impune a fi confirmat cat mai curand de votul Parlamentului.

Activitatile APADOR-CH au fost realizate cu spijinul financiar al:

OPEN SOCIETY INSTITUTE

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY

CHARLES STEWART MOTT FOUNDATION

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L’HOMME

THE GLOBAL FUND FOR WOMEN

Up